Amenintari Asimetrice la Adresa Securitatii

Orientul Mijlociu este caracterizat ca fiind o regiune destul de volatilă din punct de vedere al securității regionale, dar aceasta este și mai mult amplicată de apariția unor noi amenințări asimetrice întreprinse de anumite grupări internaționale, și în ultimul timp de proliferarea armelor de distrugere în masă, cum este cazul Iranului care se presupune ca derulează un program clandestin de înzestrare nucleară. Puteam aprecia această evoluție ca o consecință a Războiului din Irak care i-a oferit Iranului timpul necesar pentru a deveni o putere regională importantă, într-un areal geografic în care statele componente se confruntă cu puternice activități teroriste desfășurate pe teritoriul lor național dar și cu pericolul extremist ce s-ar putea manifesta.

Republica Islamică Iran ocupă un loc aparte în zona Orientului Mijlociu, este o țară cu o majoritate siită intr-o proporție de 95 %, forma sa de guvernământ fiind de republică islamică caracterizată printr-un sistem monopartit cu un parlament unicameral. Sistemul politic din Iran este unul deosebit, ce presupune o cunoaștere în detaliu a acestuia pentru a întelege modalitate de elaborare a politicilor și modul în care acesta funcționează. Figura centrală a sistemului politic este Ayatollahul Ali Khamenei, liderul spiritual. Toate deciziile ce sunt fundamentate în stat sunt trecute prin filtrul religiei, acest lucru face ca înțelegerea sistemului iranian de către Occident să fie o adevărată provocare. Influeța directă a religiei asupra sistemului politic determină ca acesta să fie caracterizat ca fiind unul de autoritarism de tip clerical, unde rolul cel mai importat este ocupat de liderul spiritual. Cu toate că după Revoluția din 1979 s-a urmărit o oarecare democratizare a regimului, unde rolul cetățeanului să fie sporit, aceste eforturi au fost sortite eșecului.

Venirea la conducerea Iranului, a noului președinte Hassan Rouhani, a marcat totodată o schimbare pozitivă a discursului politic, acesta s-a manifestat pentru deschidere și colaborare în ceea ce privește programul nuclear intens criticat de comunitatea internațională, un lucru neașteptat dacă ar fi să ne găndim la modalitatea, în care vechiul președinte Mahmoud Ahmadinejad, a gestionat această criză internațională. Rămăne însă de văzut cum va putea să pună in practică acest lucru noul președinte în condițiile în care, în orice decizie pe care dorește să o ia este dependent de acordul liderului spiritual, lucru care este stipulat și în constituția Iranului, constituție modelată după valorile liderului spirtual Ali Khomeini, și cea care stipulează rolul și atribuțiile presedintelui țării.

Obiectivul Iranului este de a fi puterea dominantă în Orientul Mijlociu.Iranul mizează pe două cărți: axa șiită în Golf și așa numitul „front al refuzului” în ceea ce privește Israelul. Cât despre programul nuclear, acesta are două funcții: să constituie un instrument de putere într-un Orient Mijlociu care numără cel puțin două puteri nucleare(Pakistan și Israel) și să-și sanctuarizeze teritoriul față de orice amennințare dintre SUA sau Israel. Intervenția militară americană de după 11 septembrie 2001 a fost o remarcabilă oportunitate pentru Iran întrucât s-a descotorosit de cei doi inamici ai săi: Saddam Hussein și talibanii.

Iranul a tras învățăminte din eșecul exportului revoluției și din războiul cu Irakul din anii `80. Acesta a înțeles că trebuie să spargă frontul- între naționaliști arabi, militanți sunniți și monarhiile conservatoare – care au cauzat izolarea sa. Pentru realizarea acestui obiectiv, Iranul se străduiește să preia, prin mijlocirea Hezbollahului, conducerea fruontului refuzului, intr-un moment în care, regimurile arabe au ratificat existența statului evreu. Această dorință putem spune că a aprins situația din Orientul Mijlociu, deja destul de tensionată. Programul nuclear fiind instrumentul ideal. Dar acest program nu reprezintă o problemă regională, ci una globală.

Chestiunea programului nuclear iranian este complexă. Pe de o parte, nu se știe cănd vor ajunge iraninenii să fabrice bomba. Pe de altă parte, pentru ei este suficient să fie creditați ca avănd bomba, chiar și fără un test nuclear, pentru ca efectul de disuasiune să funcționeze. Ceea ce este cert este că aproape toată lumea este de acord că accesul Iranului la potențialul nuclear militar nu este acceptabil. Dar de ce este atăt de amenințător potențialul nuclear iranian? De fapt există două răspunsuri care nu induc aceeași politică. Primul constă în a spune că problema este regimul: o republică islamică ar fi tentată să se slujească de bombă contra Israelului sau să utilizeze sanctuarizarea indusă de posesia armei pentru a proteja grupări teroriste pe teritoriul său. Cel de-al doilea consideră că disuasiunea va funcționa oricare ar fi regimul și e mai degrabă efectul de proliferare pe care în va provoca indeplinirea programului nuclear iranian, căci Egiptul, Arabia Saudită și Turcia vor fi determinate să inceapă și ele programe asemănatoare. Cu toate că Iranul a fost semnatar al Tratatului de Neproliferare Armamentului Nuclear, retragerea ar însemna „moartea” tratatului, caz în care regimul contează mai puțin. În acest caz este perfect valabilă teoria conform căreia dacă un actor statal se înarmeaza, atunci acesta va declașa o cursă regională a înarmări, fie ea și cea nucleară. Un alt aspect căruia trebuie să îi dam atenție este legat de faptul că Iranul este recunoscut că sprijină anumite organizații cunoscute ca fiind teroriste cum ar fi: Hamas, Hezbollah, Jihadul Islamic, fapt care dublează și mai mult potentiala deținere armamament nuclear.

Asistăm la un joc destul de riscant în care sunt implicați numeroși actori internaționali, printre aceștia numărându-se și Israelul, a cărei atitudine putem spune că a fost destul de pașnică în ceea ce privește măsurile reale pe care le-a luat, singura poziție evidentă fiind exercițiul de lobby pe care il desfășoara pe lănga SUA, pentru a le determina să ia o poziție de forță față de programul iranian, în ciuda faptului că dacă privim puțin în istorie și analizăm doctrina Beghin, putem observa incepănd cu anul 1981, anul în care Israelul a atacat reactorul din Bagdad, s-a optat pentru o politică care prevedea că nu va lăsa niciodată unei țări ostile, cum este Iranul, dreptul de a se dota cu arme nucleare.

Programul nuclear iraninian a început să fie intens adus în discuție începănd cu anul 2003, cănd în urma unor activități desfășurate de Agenția Internațională pentru Energie Atomică s-a confirmat faptul că Iranul se afla într-un program avansat de dezvoltare a capacităților nucleare, însă ceea ce este ingrijorător este faptul că se crede acest program are mai mult o orientare militară, decăt una civilă, întrucât sunt multe elemente care ies din tiparul unui program nuclear civil, cum ar fi: imbogățirea uraniului la o concentrație de peste 20 %, importul de materiale de țări care sunt puteri nucleare- Rusia, China, Coreea de Nord, relocarea facilităților nucleare în subteran, refuzul de a comunica cu AIEA precum și conectarea acestor cu dezvoltarea programului balistic, sunt indicii de ne arată o utilitate mult mai profundă, și în același timp mai ingrijorătoare.

Cum am mai precizat, religia este atotprezentă în sistemul iranian, iar programul nuclear nu face nici o excepție, toate activitățiile de dezvoltare a capabilităților nucleare sunt supravegheate direct de către Ayatollahul Ali Khameni prin intermediul unei unitați speciale care este independentă de Organizația pentru Energie Atomică din Iran.

Chiar dacă Iranul se află într-un stadiu avansat de imbogățire a uraniului, acest lucru reprezintă doar un mic pas în procesul de fabricare al unei bombe nucleare, o țară care dorește să creeze o armă nucleară este supusă unui proces deosebit de complex. În primul rand trebuie să aibă capacitatea de a realiza unu dispozitiv care să producă o explozie nucleară, și care să fie destul de compact pentru a fi montat pe un vector purtăror, fiind nevoit să fie construit conform unor exigențe deosebite, capabil să reziste unor forțe extreme pentru a putea rezista în timpul lansări. În al doilea rand vorbim despre capacitatea de proiecție, adică de existența unui mecanism care să facă posiblă atingerea unei ținte- vetor purtător de WMD- un instrument de realizare al acestui obiectiv ar putea fi rachetat Shabab 3, care modificată se presupune că ar putea atinge o țintă aflată la o distanță de 3000 km, fiind capabilă să transporte o încărcătura nucleară potrivit unui raport ai CIA, și de care Iranul dispune, pe langă altele din arsenalul său balistic.

Comunitatea intenațională a înteles că programul nuclear iranian reprezintă o amenințare pentru toți, drept pentru care a urmărit să adopte o serie de sancțiuni, al carui scop este stoparea acestui program. Prin acestea s-a interzis furnizarea de materiale și tehnologii în Iran care ar putea fi utilizate în activitățile nucleare sau în transportul armelor nucleare. Sancțiuni care ulterior au cuprins o serie de multe alte industrii.

Aliatul principal al Iranului, Rusia, este în același timp statul care funizează combustibilul nuclear necesar facilitățiile nucleare iraniene, tocmai prin prisma faptului că Iranul nu dispune de capacitatea și de expertiza necesară de obținere a unei cantități de uraniu suficiente. Ajutorul extern a reprezentat unul dintre elemente care au determinat atingerea unui stadiu destul de avansat al programului nuclear și balistic- ajutor care a venit din partea unor state precum China și Coreea de Nord fiecare a furnizat acceleromentre ,giroscoape militare, sisteme de orientare și instrumente informatice.

Sacțiunile impuse de comunitatea internațională au vizat suprimarea economiei iraniene, prin embargouri impuse asupra exportului de petrol și gaze naturale în mod special, care aveau să cuprindă pe parcurs aproape toate industriile statului iranian. Toate acestea pentru stoparea programului nuclear, care cum am prezentat reprezinta o amenințare pentru toți.

Implicațiile programului nuclear iranian asupra

securității naționale a României

Dezvoltarea de arme nucleare de către un stat ca Iran, care este văzut ca ” o bancă centrală pentru terorism", reprezintă în definitiv o adevărată problemă pentru securitatea globală, o amenințare care, desigur, se răsfrânge și asupra României.

În scopul prevenirii proliferării programelor clandestine de producere a armelor de distrugere în masă, România s-a adaptat eforturilor internaționale încă din anul 1992 intruducănd un sistem strict al controlului exporturilor de elemente strategice ce pot fi utilizate în astfel de programe clandestine. România s-a angajat să lupte impotriva acestor programe pe două paliere, unul pasiv – neproliferare( constă în aderarea la difierite tratate internaționale, măsuri normative) și unul activ- contraproliferare( ce constă în măsurile efective pe care le întreprinde statul prin intermediul instituțiilor abilitate), printre acestea numărăndu-se și Serviciul Român de Informații.

Programul nuclear iranian a determinat comunitatea internațională să ia o serie de măsuri drastice pentru a stopa dezvoltarea acestuia. Dacă au fost sau nu eficiente aceste sancțiuni, este discutabil, însă asupra Republicii Islamice a Iranului au fost adoptate numeroase sacțiuni care vizează pe langă cel mult mediatizatul embargou petrolier, numeroase alte industrii.

Acest embargo vizează desigur și România, care, ca stat membru NATO și UE și ca semnatar al Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora s-a angajat să lupte impotriva statelor proliferante de arme de distrugere în masă. Convenția este apreciată ca un prim instrument juridic, cu vocație universală, care vizează eliminarea unei întregi categorii de arme de distrugere în masă, sub un strict control internațional, constituind un real progres pentru securitatea regională și globală. Această raspundere atrage așadar monitorizarea permanentă a actorilor statali, corporațiilor, multinaționalelor, firmelor iraniene și a existenței pe teritoriul național a unui număr semnificativ de cetățeni de origine iranină , care ar putea desfășura activități de export către Iran a unor produse ce sunt supuse interdicțiilor internationale sau conexe acestora, (produse cu dublă utilizare) aplicate statului iranian.

România s-a aflat pe harta traficului internațional de material nuclear prin prisma existenței pe teritoriul national a două foste centre de cercetare în domeniul cercetării fizice atomice( Măgurele și Pitești) . Avem exemplu din anul 2006 cănd au circulat informații conform cărora Al-Qaeda a incercat să procure material radioactive din România. Acuzații ce au fost ulterior dezmințite de autoritățile române. Cu toate că securitatea acestor facilități ridică anumite semne de întrebare.

Produsele cu dublă utilizare sunt component,e programede software și tehnologie utilizată în mod normal în scopuri civile,dar care poate avea aplicabilitatea militară și prin urmare pot contribui la proliferarea armelor de distrugere în masă. Această este și cauza pentru care UE controlează exportul, tranzititul și activitățile de brokeraj pentru produsele cu dublă utilizare ca un instrument-cheie ce contribuire la pacea și securitatea internațională.

Tehnologia a fost întotdeauna dificil de limitat; acum Internetul , calculatoare de înaltă performanță și internetul facilitează și mai mult răspândirea acesteia. Menținerea sub control al acestui fenomen implica și impune ,spre a nu fi inteles ca o încetinire economică, concentrarea punctuală pe acele tehnologii făra de care o armă sau o rachetă nu poate fi construită și care pot fi controlate din cauza calităților lor speciale, numărul mic de producători, sau alternative limitate de utilizare.

Astăzi ne confruntăm cu o complexitatea tot mai mare de state problematice, cum ar fi Iran, Irak, Libia, Coreea de Nord încă dispuse să achiziționeze arme de distrugere în masă și care încă încearcă destabilizeze regiunile lor apelând la terorism.

Ei și-au intensificat eforturile de a dobândi capacități nucleare sau arme biologice precum și tehnologie de rachete purtătoare de asemenea arme. Unele dintre aceste substanțe și tehnologii au utilizări comune civile și militare, ce face amenințarea mai periculoasă și sarcina de control a exporturilor mai dificilă.

Controlul exporturilor de produse cu dublă utilizare afectează cercetarea și dezvoltarea, producția și comerțul de produse avansate dintr-o gamă largă de industrii civile precum: energie, industria aerospațială, de apărare și securitate, lasere și navigare, telecomunicații, științele vieții, chimia și industria farmaceutică, echipamente de prelucrare a materialelor, electronică, semiconductori și industriile de calcul, medicale și auto.
Modalitatea de control a exporturilor acestor produse fiind, prin urmare, crucială pentru inovare și competitivitate .State proliferante, precum Iran, au manifestat un interes în raport cu România precum: organizarea pe teritoriul național al României a unor rețele specializate în transferuri ilegale de produse cu dublă utiliizare (elemente de automatizare, mașini unelte, echipamente,dar și diverse utilaje, fiind implicate firme românești producătoare, comerciale, dar și de cercetare; dar mai ales au urmărit obținearea de expertiză pe teritoriul național, realizănd un proces de pregătire în Românie a unor specialiști proprii care ulterior aveau să se întoarcă în Iran, dar și inițierea unor cooperări științifice cu instituții românești (Institutul de fizică atomică ) sau anumite incercări de racolare a unor specialiști români. Aceste situații impun o mai mare atenție pe linia proliferării armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători, precum si al traficului de materiale supuse reglementărilor internaționale. Desigur mai pot deriva și alte riscuri posibile – tranzitarea teritoriului național pentru exportul de armanent către spații supuse embargoului iranian, ori tranzacții aparent legale către state ce nu se află pe listele organismelor de control, prin metoda utizării certificatelor false ale utilizatorilor finali

Eforturile României se racordează celor europene privind controlul exporturilor, ca un instrument de comerț legat de securitate rămâne, mai mult ca niciodată, în fruntea eforturilor internaționale de neproliferare.

Cel mai răsunator eveniment care a fost adus în atenția presei internaționale, și care a implicat și România în mod direct, a fost cel al lui Andrei Frățilă, acesta a fost acuzat că a vrut să exporte ilegal tehnologie militară din SUA spre Iran prin România( acesta a încercat să exporte componente militare, printre care accelerometre pentru sisteme de navigație aeriană-pentru rachete balistice- și giroscoape militare fără a avea licență de la autoritățile americane.. Acesta a fost accuzat pentru infractiunile de conspirație la incalcarea Legii de control al exportului de arme și spălare de bani, prevazute de Titlul 18 din Codul Statelor Unite, fapte ce se pedepsesc în SUA cu o pedeapsa maxima de 5 ani și respective 20 de ani.

Este de remarcat faptul că Iranul deține un potențial economic semnificativ, de interes pentru obiectivae economice ale României, dificil de valorificat. Sistemul teocratic iranian îngreunează practic această oportunitate, datorită intervenției constante a statului în susținerea unor sectoare ineficiente economic, fapt ce a dus ca mediul de afaceri să devină ceva mai puțin atractiv, fără să mai amintim de corupția instituțională. Programul nuclear a produs și mai multe disensiuni între R.I. Iran și actorii internaționali, fapt ce s-a transpus cum am mai menționat într-un set complex de sancțiuni, ilustrativ în acest sens fiind poziția intransigentă a UE care urmărit aplicarea unor măsuri concrete de limitare a comerțului și cooperării cu statul iranian, iar pe langă embargoul cu produse cu dublă utlizare și industria petrolieră, sectorul financiar bancar impreuna cu Banca Centrală a Iranului, metalurgia, mineritul, industria auto- care a cunoscut recent o relativă relaxare a sancțiunilor, la acestea s-a adaugat embargoul pe achizițiile de țiței din Iran, interzicearea exportului de metal.

Potrivit statisticilor Ministerului Afacerilor Externe Iranul este considerat ca fiind cam am 30-lea investitor de capital din România, însă embargoul impus de UE asupra Iranului a afectat schimburile comerciale dintre București și Teheran. Cu toate acestea statul iranian a manifestat interes pentru anumie categorii de produse create în țara noastră: materiale plastice și piese auto, medicamente, oțel- în special conducte, echipamente metalurgice, mașini agricole, linii pentru producția de motoare electrice, rulmenți, piese pentru fabricile de ciment etc. pe care le-a încercat să le obțină pe căi semi-oficiale și chiar clandestine.

R.I Iran este un stat intr-o deplină dezvoltare, drept pentru care a căutat specialiști care să aduc un plus de cunoștere necesităților de realizare, dar și de tehnologie în mai multe domenii aflate intr-un porces complex de tranformare precum: transportul feroviar, (locul 11 la nivel mondial ca utilizatori al căii ferate pentru tranporturi generale), reațeaua de șosele și autostrăzi(locul 28 mondial), producție industrială de petrol( locul 21 mondial), industria automobilelor, industria metalurgică iar industrii conexe corelate rezervelor importante de hidrocarburi pe care le deține, prospectare, extracție, rafinare, petro-chimie(industrii aflate încă sub embagou). Specialiști care au fost si vor fi căutați și în România. Desigur, aceasta situație nu reprezintă vreo încalcare a vreune sancțiuni impuse statului iranian, însă asocierea cercetătorilor români cu programul nuclear iranian ar putea aduce o lovitură de imagine României în fața actorilor internaționali, dar mai ales în fața aliaților statului român.

Am ales să precizez mai multe ramuri de dezvoltare pe care le are în vedere statul iranian pentru că multe dintre acestea pot fi conexe idealului de realizare al programului nuclear, tocmai de aceea multe dintre acestea sunt supuse restricțiilor internaționale. Iranieni au înțeles foarte repede că sacțiunile încep să iși facă efectul drept pentru care s-au adaptat, iar acest lucru s-a realizat potrivit principiului need to know, în sensul că, decât să importe pe diferite căi anumite elemente- materiale, tehnologii, ce pot fi utilizate in programul lor nuclear, au ales să atragă persoanele care au cunoștințele necesare să realizeze ceea ce aceștia au nevoie la ei în țară.

Un alt obiectiv ce ar putea fi de interes pentru statul iranian și ar putea reprezenta un risc, ar fi prezența pe teritoriul României a laserului de la Măgurele ELI-NP (The Extreme Light Infrastructure) –unul dintre cele mai importante proiecte științifice internaționale, aici mă refer la descoperirile și persoanele care sunt implicate în acest proiect care va investiga în detaliu o largă gamă de domenii științifice, printre care și fizica nucleară și gestionarea materialelor nucleare- domenii în care Iranul manifestă un interes deosebit, și în care are fi direct interesat să racoleze cercetătorii români care participă la acest proiect în scopul exploatarii rezultatelor din acest proiect.

Așadar programul nuclear iranian prezintă numeroase riscuri și pentru România. România intră în zona de risc în momentul în care Iranul are deține armament nuclear și vectori de transport la distanțe considerabile a încărcăturii nucleare (nu întreg teritoriul României este protejat de sistemul de apărare al Statelor Unite) chiar dacă România nu este un inamic al republicii iraniene, probabilitatea ca România să devină o țintă este destul de mică, dar nu este de neglijat dacă ar fi să luăm în considerare prezența pe teritoriul național a scutului de la Deveselu, dar și alianța cu partenerul strategic-SUA- elemente care sporesc oarecum această probabilitate. Nimeni nu poate lua dreptul Iranului de a utiliza energia nucleară pentru a produce electricitate, dar acest fapt necesită a fi probat prin controale standard, impuse oricărui stat, este imperativ ca statul iranian să supus unui control onest, așa cum il cere Agenția Internațională de Energie Atomică.

Iar pe lăngă acest risc, care există, și îl putem cataloga ca fiind unul „direct” se manifestă, după cum am prezentat, multe altele conexe, care pot avea urmări considerabile, și care trebuie în mod obligatoriu gestionate: gestionarea și depozitarea precum și transportul materialelor strategice impuse controlului destinației finale, fabricarea de către producătorii autohtoni de componente ale unor echipamente care pot fi utilizate în programe clandestide de producere a armelor de distrugere în masă; activități de cercetare sau comerciale derulate în cooperare cu entități din stațiile țintă sau furnizoare, de către anumite persoane din mediul academic sau ce cercetare din România; recrutarea forței de muncă urmată de plasarea acesteia în țările proliferante sau limitrofe acestora; permanetizarea legăturilor dintre reprezentanți ai țărilor proliferante cu specialiști români din anumite medii de interes- și care ar putea fi atrași la colaborare, și desigur prezența fizica a unor persoane- sub diferse acoperiri, care sunt cunoscute că sprijină derularea anumitor programe clandestine de proliferare a armelor de distrugere în masă; în scopul asigurării siguranței naționale a României, o condiției esențială pentru dezvotarea durabilă a unui stat.

BIBLIOGRAFIE :

Corneliu Vlad, Iranul, la rece, Editura Top Form, 2010

John Esposito and John Voll, Islam and Democracy, Oxford University Press, 1996

Barbara Ann Rieffer-Flanagan, Evolving Iran, Georgetown University Press, Washington, DC,2013

Ray Takeyk, Guardians of the Revolution, Oxford University Press, 2013

Al J Venter, Iran’s nuclear option, Casemate Press , Philadelphia, 2005

Nikkie Keddie, Modern Iran, Yale University Press, 2003

Therese Delpech, Iran and the bomb/ The abdication of International Responsability, Columbia University Press, New York, 2006

F. Andrew, The shadow world.Inside the global arms trade, Hamish Hamilton, 2011

Șerban F. Cioculescu, Poate fi iranul o amenințare pentru România , 1 noiembrie 2012, http://www.contributors.ro/dezbatere/poate-fi-iranul-o-amenintare-pentru-romania/

Valentin Vidu, ANALIZĂ: Negocieri viitoare complexe și de durată între marile puteri și Teheran în dosarul nuclear, 18 februarie 2014 http://www.mediafax.ro/externe/analiza-negocieri-viitoare-complexe-si-de-durata-intre-marile-puteri-si-teheran-in-dosarul-nuclear-12108790

Anti Defamation League, The iranian nuclear threat.Why it matters, 24 noiembrie 2014, http://www.adl.org/israel-international/iran/c/the-iranian-nuclear-threat-why-it-matters.html

Alex Varzaru, Iranul nuclear este o amenintare mai mare decat Statul Islamic – expert militar australian, 15 octombrie 2014, http://www.ziare.com/international/iran/iranul-nuclear-este-o-amenintare-mai-mare-decat-statul-islamic-expert-militar-australian-1327742

Site-ul ministerului afacerilor externe, http://www.ancex.ro/?pag=19

Kenneth Katzman, Iran sanctions, 23 octombie 2014, https://www.fas.org/sgp/crs/mideast/RS20871.pdf

Politici și strategii în gestionarea conflictualității, vol. 4 organizații și state ca actori ai securități, 20-21 noiembrie 2012, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/Politici%20si%20geostrategii2008-vol4.pdf

Modificările anexei I / Reg. (CE) 428/2009, conform ultimelor hotărâri ale regimurilor de neproliferare – http://www.ancex.ro/upload/Modif_anexa_I_428_regimuri_iulie_11.pdf

Republica Islamică Iran- îndrumar de afaceri, http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Indrumar_afaceri/Indrumar_afaceri_Iran.pdf

Măsuri sancționatorii suplimentare stabilite prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr 1803 (2008) privind neproliferarea, http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Sanctiuni_ONU/Masuri_sanct_rez_1803.pdf

Cuprins

Programul nuclear iranian, o problemă globală………………………………………….1

Implicațiile programului nuclear iranian asupra securității naționale a României ………6

Concluzii…………………………………………………………………………………10

Bibliogafie………………………………………………………………………………13