Amenintarea Hibrida

CUPRINS

INTRODUCERE

Conceptul de amenințare hibridă este folosit pentru a suprinde natura schimbătoare și complexă a mediului de securitate. Astfel, pe fondul globalizării, pe scena internațională s-au dezvoltat mai mulți actori statali și non-statali care, având acces la tehnologie și mediul informațional, pun în practică acțiuni hibride, ce constau într-o combinație de capabilități militare convenționale, insurgență, terorism, război de gherilă, criminalitate organizată, război cibernetic și tehnologie militară modernă. Astfel, din punct de vedere al organizării și caracterizării, amenințarea hibridă reprezintă o evoluție a amenințărilor secolului XXI.

Experiențele din operațiunile recente au demonstrat faptul că adversarii pot conduce acțiuni ostile printr-o gamă largă de mijloace, metode și proceduri convenționale și non-convenționale, cu un final favorabil împotriva forțelor militare superioare din punct de vedere militar și tehnologic. Amenințările viitorului vor prezenta tot mai mult un caracter hibrid, iar tacticile, tehnicile și tehnologiile vor continua să conveargă în timp ce adversarii se adaptează rapid în căutarea avantajelor și influenței, inclusiv prin mijloace economice, financiare, juridice și diplomatice.

Prin urmare, în această lucrare este discutat conceptul de amenințare hibridă, accentul fiind pus pe perspectiva Armatei Statelor Unite ale Americii, datorită faptului că gânditorii militari americani au fost cei care au adus în discuție acest termen, ca urmare a experiențelor din Irak și Afganistan și discuțiilor despre războiul hibrid. În prezent, Statele Unite ale Americii reprezintă cea mai mare putere militară din lume, dominând cercetarea și discuțiile despre gândirea militară teoretică, făcând astfel punctul de vedere american important și relevant.

La nivel național, termenul de amenințare hibridă este utilizat în Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019. În acest context, se afirmă că la nivel global, mediul de securitate se află într‐o continuă transformare, care se reflectă în principal în accentuarea interdependențelor și impredictibilității în sistemul de relații internaționale și dificultatea de a delimita riscurile și amenințările de tip clasic de cele asimetrice și hibride. De asemenea, este important de menționat faptul că pe dimensiunea de informații, contrainformații și de securitate, direcțiile de acțiune ale SNAT vizează identificarea și contracararea acțiunilor de tip hibrid.

Astfel, în contextul conflictului din Ucraina, precum și cel din Siria și Irak, amenințarea hibridă este considerată o nouă provocare de securitate emergentă, reprezentând o provocare semnificativă pentru NATO și membrii săi. Acest tip de amenințare include adversari, cum ar fi actori statali, non-statali sau organizații teroriste, care pot utiliza o combinație de acțiuni într-un mediu lipsit de constrângeri pentru a-și atinge obiectivele.

Conceptul de amenințare hibridă a început să fie recunoscut odată cu războiul din 2006 dintre Israel și Hezbollah, iar tratarea conceptului evidențiază capacitățile convenționale îmbunătățile, deținute în prezent și de actori non-statali, care sunt combinate cu tactici neregulate pentru a ajunge la o formă de război ce se presupune a fi mai problematică pentru state.

Astfel, în cadrul studiului de caz, am analizat organizația teroristă Daesh, cu ajutorul caracteristicilor teoretice ale amenințării hibride, regăsite în literatura de specialitate, precum și prin aplicarea unui model de identificare a unui adversar hibrid, conform căruia un grup sau o oragnizație poate fi evaluat, estimându-se nivelul său de amenințare, încercând astfel să arăt că Daesh se încadrează în gama amenințărilor hibride. Motivul acestei alegeri se datorează faptului că aspirațiile transnaționale ale Daesh, tacticile combinate, dispozitivele structurate ale trupelor și utilizarea crudă a terorii ca parte a arsenalului lor, pot fi descrise ca o amenințare hibridă. De asemenea, această terminologie a fost susținută și de președintele american, Barack Obama la Summitul NATO din Țara Galilor din septembrie 2014, acesta avertizând că Daesh reprezintă „un nou tip de provocare, un hibrid nu doar a rețelei teroriste, gruparea având ambiții teritoriale, precum și strategia și tactica unei armate”.

Conștientizarea complexității și amplitudinii viitoarelor amenințări a condus la dezvoltarea Conceptului pentru Contribuția Militară NATO în Combaterea Amenințărilor Hibride (MCCHT). Acest concept surprinde provocările unice reprezentate de amenințările actuale și viitoare și explică de ce aceste provocări pot necesita adaptarea strategiilor, structurii și capabilităților NATO pentru următorii ani. Deși nu există o definiție universală pentru amenințarea hibridă, NATO folosește termenul pentru a descrie „adversarii cu capacitatea de a utiliza simultan mijloace convenționale și neconvenționale în mod adaptiv, în vederea atingerii obiectivelor lor”.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

În acest capitol este prezentat conceptul de amenințare hibridă, un nou tip de amenințare emergentă ce reprezintă o provocare la adresa securității, prezentând în același timp o provocare semnificativă pentru Alianța Nord-Atlantică și interesele acesteia.

Această problemă a deficiențelor în gândirea curentă privind amenințările hibride este deosebit de relevantă acum, într-o perioadă a actorilor statali și non-statali în curs de dezvoltare și schimbarea dinamicii de securitate din Europa, Orientul Mijlociu și Nordul Africii, această lipsă de înțelegere a naturii și potențialului amenințării hibride devenind problematică și riscantă.

Analiza experiențelor anterioare Războiului din Liban (2006), precum războiul din Irak și Afganistan sau războiul din Cecenia a relevat faptul că acestea au implicat tactici convenționale și neconvenționale, terorism, precum și activitate criminală, fiind încadrate la tipul de război neregulat și/sau compus, însă în cadrul acestora nu au fost regăsite multidimensionalitatea, integrarea operațională sau exploatarea domeniului informațional la nivelul observat în prezent și așteptat în viitor. Astfel, am putea spune că aceste cazuri prezintă prima generație de conflicte hibride, motiv pentru care nu vom aborda cazurile istorice precedente amenințării hibride expuse de Hezbollah, cel din urmă fiind exemplul clasic care a determinat recunoașterea conceptului de amenințare hibridă.

Provocarea în ceea ce privește amenințările hibride, constă în faptul că acestea combină tacticile tradiționale cu cele neregulate, utilizând atât tehnologii simple cât și sofisticate, într-o manieră inovativă, simultană și adaptativă. Această descriere intenționează să cuprindă atât metodele cât și structura potențialilor inamici, care sfidează simpla categorizare. Prin urmare, tratarea conceptului evidențiază capacitățile regulate îmbunătățile, deținute în prezent și de actori non-statali, care sunt combinate cu tactici neregulate pentru a ajunge la o formă de război ce va fi mai problematică pentru state.

Cu toate că opiniile specialiștilor americani referitoare la definirea/semnificația conceptului de amenințare/război hibrid prezintă atât asemănări, cât și deosebiri, toate scot în prim-plan evoluția amenințării și necesitatea adoptării de către forțele americane a unor strategii eficiente de contracarare. Războiul hibrid va reprezenta forma dominantă a confruntării în secolul XXI, din cauza prezenței extinse a amenințărilor hibride care combină atributele diverselor forțe, operând în același timp ca trupe regulate, formațiuni de gherilă, elemente teroriste sau criminale, utilizând arme și tactici de toate tipurile, fără a ține cont de legile războiului.

Conform lui Frank Hoffman, conceptul de amenințare hibridă este valid pentru că reprezintă:

un concept ce descrie evoluția la un moment a caracterului conflictului;

o construcție pentru ce provoacă gândirea convențională curentă și clasificările intelectuale binare ce definesc acum dezbaterile în domeniu;

un concept ce accentuează și întărește lărgimea spectrului conflictului uman;

un concept ce ridică conștientizarea riscurilor potențiale și informează asupra dezbaterii continue a dispozitivului militar de amenințare.

Generalul George Casey, fostul Șef al Statului Major al Forțelor Armate, a subliniat importanța ca armata americană să înțeleagă amenințările hibride, când a menționat că în viitor forțele americane trebuie „să domine campaniile de contrainsurgență prelungite; să se angajeze în sprijinirea altor națiuni în consolidarea capacităților lor și să-și asigure prieteni și aliați; să sprijine autoritățile civile din țară și străinătate; și să descurajeze și învingă amenințările hibride și actorii statali ostili”, ceea ce a condus la o schimbare în doctrina armatei SUA.

Abordări conceptuale ale termenului „hibrid”

Schimbarea naturii conflictelor, precum și aspectele privind complexitatea și multimodalitatea acestora au condus la necesitatea unei mai bune înțelegeri a tipurilor de conflicte în care au fost implicate armatele occidentale. Pentru a înțelege mai bine conflictele din prezent, a fost introdus un nou cuvând descriptiv – ”hibrid”.

În studiile efectuate de specialiștii NATO, termenul de „hibrid” apare în combinații diferite: „conflict hibrid”, „război hibrid”, „amenințare hibridă” și „luptă hibridă”. Aceste combinații, deși par a aparține aceluiași întreg, sunt diferite ca arie de aplicare: fie se manifestă la toate nivelurile de angajare a operațiilor militare, fie sunt limitate doar la nivelul tactic, fiind delimitate de către Gabriel Anghel în articolul său astfel:

Conflictele hibride sunt definite ca fiind ciocniri sau situații de criză cu un spectru larg, care includ atât dimensiunea fizică, cât și cea conceptuală: prima reprezintă lupta împotriva unui inamic armat, iar cea de-a doua reprezintă lupta complexă pentru câștigarea controlului percepției populației indigene din zonele de conflict, sprijinul populației civile din statele contributoare la operații și sprijinul comunității internaționale.

Războiul hibrid presupune angajarea simultană a mijloacelor convenționale și neconvenționale de ducere a luptei, precum și adaptarea permanentă a mijloacelor politice, militare, economice, sociale, informaționale sau diplomatice pentru obținerea scopurilor politico-militare propuse. Amenințările hibride care generează un astfel de război încorporează o gamă variată de capabilități convenționale, tactici și formațiuni neregulate, acte teroriste, acțiuni violente, coerciție și criminalitate. Acțiunile pot fi desfășurate de grupuri separate sau de aceeași unitate de luptă, dar sunt, în general, operațional și tactic direcționate și coordonate în zona de ducere a luptei, pentru a realiza efecte sinergice în dimensiunile fizică și psihologică a conflictului la toate etapele de ducere a războiului.

Amenințările hibride, agreate ca reprezentare la nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) al NATO, se definesc în marja unei abilități a unuia sau a mai multor actori statali, sau a unui grup de actori non-statali, de a folosi un amestec de acțiuni (convenționale și neconvenționale) în spațiul de luptă și dincolo de sfera acestuia, cu efecte negative asupra ciclului decizional al adversarului, în scopul atingerii obiectivelor vizate. Poate include o fuziune de sisteme de armament și metode de luptă convenționale, arme de distrugere în masă, spionaj, subversiune, terorism, atacuri cibernetice și criminalitate, sprijinite prin operații de intelligence sau operații informaționale și activități de influențare a factorilor decidenți.

Apariția amenințării hibride

Analizând conflictele recente, specialiștii internaționali au căzut de acord cu faptul că amenințările ce conduc la războaie pot fi împărțite în mai multe categorii, respectiv convenționale, neconvenționale, asimetrice și hibride, ultimele considerate a fi preponderente în viitorul imediat. Luând în considerare binomul cauză-efect, vom vedea că amenințările hibride sunt cele care generează războaie hibride.

Astfel, pentru a înțelege conceptul de amenințare hibridă sau adversar hibrid, este necesară familiarizarea cu terminologia din jurul conceptului de război hibrid. În ultimii 30 de ani au fost discutate și dezbătute diferite tipuri de război, cum ar fi războiul convențional, războiul neregulat, războiul compus, războiul asimetric și războiul hibrid.

Natura conflictelor în care au fost implicate armatele occidentale în ultima vreme au modelat gândurile despre război. Pentru a reduce confuzia și lămuri natura și diferențele dintre amenințarea hibridă și alți termeni consacrați, vom prezenta în continuare următoarele definiții:

Războiul convențional poate fi descris ca acel tip de război purtat între două sau mai multe state care-și utilizează forțele regulate și armatele naționale pentru a-și atinge obiectivele politice sau militare. Aceste armate luptă și urmează regulile de război, cel puțin într-o anumită măsură, iar părțile aflate în conflict așteaptă ca și omologii săi să respecte aceste reguli. Cele două state aflate într-o confruntare directă folosesc arme și tactici de luptă convenționale, forțele implicate de ambele părți fiind bine definite și țintind în principal armata oponentă, fără a utiliza arme biologice, chimice sau nucleare.

Political Geography Glossary (2001) definește războiul convențional ca fiind: „Conflict armat între state și/sau națiuni, în care combatanții se află într-o unitate militară organizată, aceștia fiind adesea echipați cu uniforme, arme și echipamente standard. Implică de obicei operațiuni de lupte majore care ocupă în mod deschis controlul unui teritoriu, locuitori, și resurse”.

Războiul neregulat este o luptă violentă între stat și actori non-statali pentru legitimitate și influență asupra populației relevante. Războiul neregulat favorizează abordări indirecte și asimetrice, deși ar putea folosi întreaga gamă militară și alte capacități, în scopul de a afecta voința, influența și puterea unui adversar. Definiția implică faptul că războiul neregulat este o luptă internă, exemplu relevant fiind lupta guvernul afgan împotriva talibanilor. Războiul neregulat include acte de terorism, insurgență și alte metode neconvenționale, precum și contramăsurile pentru fiecare (contraterorism și contrainsurgență).

Definiția subliniază dilema unui conflict printre și în interiorul unei populații. De asemenea, indică faptul că un actor non-statal caracterizat ca forță neregulată poate acționa prin intermediul altor capacități decât cele militare sau paramilitare.

Războiul compus reprezintă utilizarea simultană a unei forțe regulate sau principale și a unei forțe de insurgență sau gherilă împotriva unui inamic. În alte cuvinte, operatorul de război compus își crește avantajul militar aplicând forțe convenționale și nonconvenționale în același timp. Acesta este o combinație de război convențional și neregulat, incluzând elemente din ambele tipuri de război pentru a atinge un scop final.

Istoricii au observat că cele mai multe, dacă nu toate războaiele, sunt caracterizate atât de operațiuni regulate, cât și neregulate. Când apare un anumit grad de coordonare strategică între forțele separate regulate și neregulate, se poate considera că se desfășoară un război compus. Astfel, războiaele compuse reprezintă conflicte ce dețin componente regulate și neregulate ce luptă simultan, în aceeași direcție. Efectele complementare ale războiului compus sunt generate de abilitatea sa de a exploata avantajele fiecărui tip de forță și de trăsătura caracteristică prezentată de fiecare forță. Forța neregulată atacă zonele vulnerabile, obligând oponentul convențional să-și disperseze forțele de securitate. În general, forța convențională determină adversarul să se concentreze pe partea defensivă.

Termenul de război asimetric descrie o modalitate alternativă de a lupta într-un război, o modalitate pentru participantul mai slab de a contracara adversarul mai puternic. În războiul asimetric, partea defavorizată își folosește propriile forțe pentru a lovi în punctele slabe caracteristice inamicului. Așa-numitele tactici neconvenționale sau tactici ne-ortodoxe sunt de obicei incluse în setul de instrumente utilizat de partea defavorizată. Abordarea include surpriză și imprevizibilitate. Partea defavorizată încearcă să-i anuleze părții mai puternice capacitatea de a-și utiliza punctele forte și contramăsurile în mod eficient, forțându-l să lupte în circumstanțe nefavorabile.

Dat fiind potențialul de distrugere a unei mici forțe ce folosește tactici asimetrice, ele sunt mai ales apanajul entităților non-statale. Pentru multe națiuni, organisme și indivizi, războiul asimetric este preferabil războiului convențional.

În imaginea de mai jos se poate observa natura războiului hibrid și se pot vedea clar diferențele dintre acesta și celelalte tipuri de război. Dat fiind că amenințarea hibridă este cea care generează războiul hibrid, acum putem înțelege mai ușor caracteristicile acesteia, urmând ca acestea să fie prezentate pe larg în capitolul 2.

Cadrul de referință al aceste lucrări este prezentat în Figura 1.1. Conceptele războiului au fost trasate îmtr-o singură imagine, iar noțiunea de amenințare/adversar hibrid este derivată din războiul hibrid.

Figura 1.1.: Războiul Hibrid și Adversarul Hibrid

Sursa: Kari-Petri O. Huovinen, Hezbollah and Taliban – Hybrid Adversaries in Contemporary Conflicts?, p. 14.

Dezvoltarea conceptului de amenințare hibridă

Tehnologia existentă și superioritatea militară convențională a SUA au condus la apariția amenințărilor hibride, materializate prin actori statali și nonstatali care întrebuințează o mare varietate de forțe și mijloace letale și nonletale, prin combinații tehnologice diverse și tactici neașteptate, în scopul obținerii unor avantaje strategice. În fața acestor amenințări, forțele armate ale statelor trebuie să se adapteze și să răspundă printr-un continuum de acțiuni letale și nonletale de contracarare în toate domeniile (militar, economic, politic, informațional). A apărut astfel convergența oponenților, metodelor și mijloacelor și fuziunea capabilităților, manifestate prin războaie hibride ce sfidează categorisirea.

Astfel, termenul de amenințare hibridă a început să fie utilizat recent pentru a capta complexitatea aparent sporită a operațiunilor și multitudinea de actori implicați, precum și estomparea dintre categoriile tradiționale de conflict. În timp ce existența adversarilor inovativi nu este nouă, abordările hibride din ziua de azi necesită ca forțele americane să se pregătească pentru o serie de amenințări simultane. Acestea pot implica adversari de tipul statelor-națiune, care folosesc forme prelungite de război, eventual utilizează forțe proxy (delegate) pentru a constrânge și intimida, sau actori non-statali, care folosesc concepte operaționale și capabilități superioare, asociate în mod tradițional cu state.

Acest concept al amenințării hibride a apărut și s-a dezvoltat în gândirea militară americană a ultimului deceniu, ca un răspuns teoretic la necesitatea de adaptare a forțelor SUA la noile realități ale unui mediu de confruntare difuz. Vârful de lance în dezvoltarea conceptului analizat l-a constituit o echipă din Corpul de Infanterie Marină al SUA, condusă de către Frank G. Hoffman și James N. Mattis, aceștia fiind considerați părinții conceptului de amenințare hibridă.

Ideea unui actor amenințător care combină forțele convenționale, reglementate de regulile și normele militare tradiționale din mediul internațional, cu forțele neconvenționale și efectuează operațiuni în stilul gherilă, există de ceva timp. Istoric vorbind, actorii depășiti militar au vizat vulnerabilitățile adversarului și au valorificat mijloacele de care dispun pentru a-și atinge scopurile strategice, însă coordonarea și organizarea actuală a căilor și mijloacelor convenționale și neconvenționale oferă un potențial de schimbare de paradigmă în caracterizarea amenințării, organizarea și gândirea militară.

În acest scop, mai mulți oficiali de apărare de rang înalt, cum ar fi Secretarul Apărării Robert Gates, au făcut referire la conceptul emergent al amenințării hibride în discursuri oficiale, în cadrul comunității militare și cercurilor de securitate națională. Gates afirma: „Când ne gândim la gama de amenințări, suntem obișnuiți să facem diferența și să separăm sofisticat de simplu, convențional de neregulat… categoriile de război se estompează și nu se mai potrivesc în clasificări precise, ordonate. Ne putem aștepta să vedem mai multe instrumente… care sunt angajate simultan în forme hibride și mai complexe de război… conflictele de mâine nu vor mai fi ușor de categorizat, ca fiind convemțional sau neregulat… dimensiunile conflictului devin convergente… vechiul mod de a privi războiul neregulat ca fiind un fel de conflict, iar războiul convențional ca un fel discret de război, este un concept depășit”.

Înainte ca Hoffman să-și publice ideile au existat mai mulți gânditori militari care s-au ocupat cu amenințări emergente. Este demn de menționat celebra predicție a Generalului Krulak „… conflictele viitoare ar fi mai degrabă asemănătoare cu Somalia și Cecenia decât cu lovitura mecanizată de mari dimensiuni a Operațiunii Desert Storm. Cecenii au utilizat tactici de strâmtorare în interiorul orașelor lor proprii pentru a contracara dominația rusa. În Somalia, în ciuda superiorității copleșitoare a puterii armate și tehnologiei, un grup de ”rebeli” ușor armat au forțat plecarea armatei americane din țară prin provocarea de victime într-o unitate de elită”.

William Lind, unul dintre autorii Theory of Fourth Generation Warfare, a prezis în 1989, natura viitoarelor conflicte în articolul „The Changing Face of War: Into the Fourth Generation”. Lind spune: „… războiul pare a fi dispersat și în mare măsură nedefinit; distincția dintre război și pace va fi neclară, până la punctul de dispariție. Aceasta va fi neliniară, posibil până la punctul de a nu mai avea nici câmpuri de luptă sau fronturi definibile. Distincția dintre "civil" și "militar" ar putea dispărea. Acțiunile vor avea loc concomitent la toate nivelurile participanților, inclusiv la nivelul societății lor ca și entitate culturală, nu doar fizică”.

Conceput de amenințare hibridă a fost rezultatul gândiri militare americane din ultimul deceniu, Frank Hoffman and James Mattis fiind cei mai cunoscuți promotori ai acestuia. Astfel, conceptul de amenințare hibridă a fost lansat în lumea academică în anul 2005, prin publicarea articolului „Confruntări armate viitoare. Apariția războaielor hibride”, care definește, în termeni generali, amenințarea hibridă și războiul hibrid. În opinia autorilor, conflictele din Afganistan și Irak au influențat procesul de echilibrare a gândirii strategice americane, care ia acum în calcul modalități de răspuns în fața unei palete largi de amenințări la adresa intereselor SUA. Totuși se subliniază că amenințarea convențională nu va dispărea niciodată, iar forțele armate americane trebuie să-și mențină superioritatea în acest domeniu, pentru a fi gata să ducă oricând un război major, de înaltă intensitate.

În opinia lor, actorii statali și non-statali încearcă să dezvolte noi capacități și capabilități (combinații tehnologice si tactici neașteptate), cu scopul de a obține avantaje strategice, evitând în același timp o confruntare militară directă cu forțele americane; aceasta este amenințarea hibridă, un amestec de active militare și non-militare și operațiuni, terorism, tactici de gherilă, criminalitate și atacuri cibernetice, care pot afecta interesele de securitate ale SUA și aliaților. Adversarul hibrid vrea să acționeze în multe domenii și să cumulează efectele tactice, să câștige sprijinul mass-media și să orchestreze operațiuni de informare, cu scopul de a eroda voința dușmanului său de a continua o confruntare complexă. Acest nou tip de adversar obligă americanii și aliații lor să aibă de-a face simultan cu o gama largă de amenințări, să acționeze cu succes împotriva diferiților dușmani, în timpul conflictelor complexe și neclare, care cuprind domeniile militare și non-militare; aceasta este esența războiului hibrid.

Hoffman susține faptul că în viitor vom avea de-a face cu oponenți care nu sunt doar convenționali, neconvenționali sau teroriști. În schimb, viitorii adversari vor avea capacitatea de a utiliza în mod simultan o combinație a acestor capabilități. Hoffman recunoaște faptul că există exemple în istorie în care au fost combinate tacticile regulate cu cele neregulate, dar susține că tehnologia actuală a schimbat războiul într-un fel nou care constituie o amenințare hibridă.

Hoffman afirmă că războiul hibrid a creat un nou mediu operațional în care SUA nu sunt pregătite să lupte. În opinia lui Hoffman, războiul converge și se amestecă într-o formă hibridă, în care adversarii utilizează toate capacitățile avute la dispoziție. Principalul argument al lui Hoffman constă în faptul că „războaiele hibride combină letalitatea conflictelor statale cu fervoarea fanatică și prelungită a războaielor neregulate”. Esența argumentului lui Hoffman constă în faptul că acest fenomen nou prezintă aspecte care îl separă de experiențele anterioare, cum ar fi războiul compus. Fără îndoială ,,actorii non statali au mai luptat în războaie în trecut, dar nu cu letalitatea unui actor statal. Această letalitate, posibilă datorită accesibilității actorilor non-statali la armele moderne, în combinație cu utilizarea formelor moderne de comunicații și rețele, face ca statele din ziua de azi să reprezinte o țintă mai ușoară decât în trecut.

În esență, ideile lui Hoffman de război hibrid au fost dezvoltate pe constructul de război compus, la care a inclus o fuziune sinergică a elementelor sale cu terorism și comportamentul criminal. Abordarea sa revoluționară a prezentat nu numai conceptul de război hibrid, dar a și permis un nou dialog între părțile instituțiilor de apărare ale SUA, orientate atât pe convențional cât și neconvențional.

Pentru a sumariza perspectiva lui Hoffman asupra amenințării hibride, acesta o definește ca fiind „orice adversar care angajează în mod simultan și adaptiv o combinație de arme convenționale, tactici neregulate, terorism și comportament criminal pe câmpul de luptă pentru a-și atinge obiectivele politice”. 21

În discursul său, Mattis a semnalat experiența din Afganistan și Irak, subliniind combinația neașteptată de tehnologii și metode ale activităților tactice neobișnuite, pe care un inamic neconvențional ar putea s-o folosească în viitor. Conform lui Mattis, așa-numitele provocări neregulate și metode ale terorismului, luptătorilor insurgenți, războiului de gherilă și coerciției din partea narco-criminalilor, vor reprezenta, cel mai probabil, amenințările viitorului.

Mattis susține că, în ceea ce privește războiul pe care îl vom înfrunta în viitor, toate aspectele vor trebui luate în considerare, acesta afirmând că: „În războaiele hibride ne putem confrunta cu resturi ale unei armate terestre ce aparțin unui stat eșuat, iar acestea pot angaja arme convenționale în moduri noi sau foarte neconvenționale. De asemenea, ne putem aștepta să facem față unor atacuri sau acte întâmplătoare de violență realizate de grupuri simpatizante unor actori statali împotriva infrastructurii critice sau a rețelei de transport, sau forme de război economic și diferite forme de atacuri asupra rețelelor informatice împotriva țintelor militare sau financiare.”

Drept urmare, conflictele viitorului nu vor putea fi clasificate drept convenționale sau neregulate, deoarece cei mai capabili oponenți vor urmări să combine o multitudine de capacități și capabilități într-un amestec tipologic complex, neclaritatea modalităților de abordare devenind o constantă. Astfel, provocarea principală nu va veni de la un stat care utilizează o anumită abordare, ci de la actori statali sau non-statali care aleg din întregul arsenal aflat la dispoziție, tehnologii și tactici care se pretează strategic propriei geografii și culturi. În timpul confruntării hibride, inamicii vor exploata accesul la capacitățile miliare moderne pentru a susține mișcările insurgente, teroriste și criminale, precum și intervenția unor state capabile să combine capabilități militare superioare tehnologic, cu acțiuni teroriste și operațiuni de război cibernetic, împotriva unor ținte economice și financiare.

Amenințarea hibridă a apărut ca termen militar în Strategia Maritimă a SUA din 2007, conceptul descriind convergența amenințărilor regulate și neregulate care utilizează tehnologie simplă și sofisticată prin planificarea/execuția descentralizată.

În ceea ce privește amenințarea hibridă, munca lui Frank Hoffman din 2006 până în prezent a devenit punctul de temelie în înțelegerea conceptului și a efectelor pe care le poate produce. Teoreticienii războiului hibrid din SUA, Marea Britanie sau Israel, care au scris dupa 2006 au utilizat lucrările lui Hoffman ca punct de referință.

În 2009, David Kilcullen a publicat o carte care a fost bine primită de critici, intitulată „The Accidental Guerilla”. în care Kilcullen prezintă un model pentru înțelegerea războiului hibrid din Irak. Concluzia lui Kilcullen constă în faptul că războiul hibrid reprezintă cea mai bună explicație pentru conflictele moderne. De asemenea, acesta afirmă că războiul hibrid include o combinație între război neregulat, război civil, insurgență și terorism, care cuplate cu condițiile locale se transformă într-o amenințare hibridă.

Colonelul din Marina SUA, Bill Nemeth, a ajutat de asemenea la conturarea conceptului de amenințare hibridă. Acesta utilizează războaiele cecene ca studiu de caz și definește războiul hibrid ca „formă contemporană a războiului de gherilă”, concluzionând că războiul hibrid „este o continuare a războaielor, care au devenit mai eficiente pentru că angajează tehnologie modernă și metode de mobilizare moderne”. Premisa pentru abilitatea cecenilor de a face ușor tranziția de la tactici convenționale la tactici de gherilă se află în cultura și societatea cecenă. Aceasta, alături de cunoașterea aprofundată a unităților militare rusești, au făcut situația foarte avantajoasă pentru ceceni. În multe feluri, tacticile lor încalcă des granița dintre războiul de gherilă și terorism.

În „Military Review”, John J. McCuen a publicat un articol numit „Războaie hibride”, în care descrie cum trebuie să se pregătească armata SUA să lupte împotriva inamicilor hibrizi în viitor. Conform lui McCuen, războaiele hibride semnifică faptul că zona de conflict (sau câmpul de luptă) nu există numai în aria de operațiuni. Cu siguranță, va mai fi nevoie de conducerea operațiunilor pe câmpul de luptă, dar acestea sunt câștigate sau pierdute în rândul populației aflate în zonele de conflict. Cum războaiele hibride din viitor vor fi lupte prelungite, suportul politicienilor și al publicului larg va fi crucial.

Nathan Freier este un colonel care, în timpul cât a lucrat la Strategia Națională de Apărare SUA, a contribuit la dezvoltarea „quad-chart”, ca parte a 2006 Quadrennial Defense Review Report. Diagrama detaliază taxonomia amenințărilor, pe care SUA le va înfrunta în viitorul apropiat. Aceasta constă din amenințări tradiționale, neregulate, catastrofice și disruptive, care vor abuza de tehnologie pentru a neutraliza superioritatea armatei americane.

Astfel, Strategia Națională de Apărare a SUA a remarcat că cele mai complexe amenințări vor consta din combinația acestor patru amenințări, iar provocările viitorului se vor apărea în urma aplicării sinergice sau simultane a mai multor metode de război. Strategia a menționat și faptul că Departamentul Apărării a investit prea mult în formele de război tradiționale, fiind necesară schimbarea atenției și resurselor către alte provocări. Cum a afirmat și Hoffman, NDS și QDR 2006 au acceptat faptul că viitoarele provocări ale SUA vor evita puterea militară fără egal a SUA și vor căuta căi alternative.

QDR din 2010 a continuat aceste idei, făcând referire la războiul hibrid ca reprezentând complexitatea crescută a războiului, diversitatea actorilor implicați și estomparea categoriile de conflict tradiționale. Cu toate că existența unor adversari inovativi nu este nouă, abordările hibride curente solicită forțelor SUA să se pregătească pentru o gamă largă de conflicte. Aceasta poate incluse adversari non-statali care utilizează forme prelungite de război, folosind posibil forțe intermediare pentru coerciție și intimidare, sau actori non-statali care utiliează concepte operaționale și capabilități superioare, asociate în mod tradițional cu state.

Analiza continuă cu discuția numeroaselor provocări și combinații complexe de abordări și capabilități care pot apărea dintr-o amenințare hibridă. Ca document strategic formal, QDR nu numai că oferă un mandat pentru a explora potențialul unei amenințări hibride, dar și determină un răspuns din partea forței militare – făcând imperativă înțelegerea logicii unei amenințări hibride. Teoriticienii în domeniul apărării au cuplat strategia expusă în QDR cu United States Army Capstone Doctrine for 2009–2025, care încearcă să interpreteze și să contureze viitoarele amenințări cu care se va confrunta armata americană în această perioadă. Doctrina descrie imaginea unei amenințări în care „forțele armatei trebuie să fie pregătite să înfrunte ceea ce unii au descris ca fiind amenințări hibride: inamici statali și non-statali care combină o gamă largă de capacități armate cu tactici regulate, neregulate și teroriste, care se adaptează continuu pentru a evita puterea SUA și atacă ceea ce aceasta percepe ca fiind vulnerabilitate.”

Lucrarea lui David E. Johnson, „Military Capabilities for Hybrid War – Insights from the Israeli Defence Forces in Lebanon and Gaza”, reprezintă una dintre contribuțiile majore la dezvoltarea teoriei războaielor hibride. Obiectivul său este de a evalua conflictele neregulate și hibride și consecințele acestora pentru armata SUA, capacitățile lor și alte forțe de sprijin sau care acționează cu armata. Operațiunile curente arată faptul că armata este deosebit de importantă atunci când luptă împotriva unui inamic care aplică forme neregulate de război și în care există cererea „de a avea forțe terestre”. Intenția proiectului este de a câștiga experiență din lupta hibridă a Forțelor de Apărare Israeliene din Liban. Potrivit proiectului, înțelegerea contextului operațional de război ar putea aduce informații cu privire la structura și capacitățile forțelor care sunt expuse la amenințări hibride.

Realitatea apariției unor amenințări hibride a devenit o problemă importantă pentru liderii politici și militari NATO. Astfel, în 2010, în cadrul organizației au avut loc o serie de activități care au contribuit la dezvoltarea Noului Concept Operațional NATO „Contribuția Militară pentru Combaterea Amenințărilor Hibride” (MCCHT). Proiectul noului concept identifică provocările emergente și le adresează cu termenul ”amenințare hibridă”. Acesta descrie modul în care aceste amenințări se manifestă și oferă o estimare a modului în care NATO ar putea contribui în gestionarea acestora. Există considerente serioase referitoare la atacul cibernetic, securitatea energetică, terorism, criminalitatea transnațională, lipsa de resurse strategice și disponibilitatea tot mai mare de tehnologii si materiale letale. În ceea ce privește provocările de securitate emergente, proiectul conceptului prevede implicațiile cheie pentru NATO și oferă unele soluții posibile. NATO a recunoscut potențialul acestei amenințări, susținând că războiul nu mai este condus de forțe statale regulate, o amenințare ce deține tehnologia actuală fiind capabilă să producă asimetrii, chiar dacă aceasta nu este cea mai puternică în ceea ce privește echipamentul militar de pe câmpul de luptă.

În prezent, conceptul de amenințare hibridă este din nou adus în discuție în contextul conflictelor din Siria și Irak, respectiv Ucraina. Acest lucru este demonstrat, în special, datorită abordării hibride, caracterizate de combinarea mai multor tipuri de război și amestecarea simultană a mijloacelor militare și non-militare, prezența capacităților disruptive de înaltă tehnologie, tactici de gherilă și terorism.

Definirea amenințării hibride

Definirea amenințărilor hibride este dificilă, termenul „hibrid” referindu-se la ceva eterogen la origine, o combinație sau ceva care are ”două tipuri de componente diferite ce îndeplinesc aceeași funcție.”

În plus, având în vedere complexitatea și inconstanța amenințării hibride, nu există o singură definiție a acesteia în lexiconul militar. În timp ce unii experți cred că acestea reprezintă pur și simplu idei vechi aplicate într-un context nou, alții indică un set de atribute unice, cum ar fi convergența mai multor mijloace de luptă, pentru a include infrastructurile civile și militare într-o „spațiu de luptă” comun.

Odată cu dezvoltarea termenului de amenințare hibridă, au existat multe discuții referitoare la acest definiția acestui termen. Mulți autori, cercetători și soldați, au încercat să formuleze o definiție potrivită, însă toate s-au dovedit a prezenta carențe. După al doilea război din Liban, discuțiile asupra definiției acestui termen s-au multiplicat.

După cum am mai menționat, necesitatea definirii amenințării hibride este importantă, deoarce poate avea implicații asupra dezvoltării conceptelor de operare a forțelor armate. Penru a face față unui adversar hibrid pe câmpul de luptă, e nevoie de capabilități pentru a-l înfrânge. În prezent, nu există multe grupuri cu capabilități militare avansate și maturitate organizațională care pot fi categorizate ca fiind adevărate amenințări hibride, deoarece reprezintă o stare ce nu este ușor de obținut, ceea ce face mai ușoară detectarea acestora.

De asemenea, este utilă și cunoașterea circumstanțelor în care o organizație se dezvoltă într-una de tip hibrid, precum și detectarea acestor organizații hibride în avans, pentru a putea contribui la prevenirea dezvoitării acestora într-un adeversar de tip hibrid.

În US Army’s Training Circular 7-100, amenințările hibride sunt definite ca fiind „combinația diversă și dinamică între forțe regulate, neregulate, elemente criminale și teroriste, toate acestea fiind interconectate în scopul atingerii obiectivelor reciproce benefice”.

Autorii Frank Hoffman, Nathan Freier, John McCuen și Bill Nemeth au propus definiții similare acestui tip de amenințare. Definițiile oferite de aceștia includ abilitatea de a utiliza în mod eficient și simultan mai multe forme de război.

În 2007, Hoffman a definit amenințarea hibridă ca fiind aceea care poate „încorpora o gamă completă de diferite moduri de război, inclusiv capabilități convenționale, tactici și structuri neregulate, acte teroriste, inclusiv violență generalizată și constrângere, precum și dezordine criminală”. Amenințarea hibridă poate fi reprezentată de state, o varietate de actori non-statali, sau o combinație ale celor două. Spre deosebire de războaiele compuse, războiul hibride combină forțe multimodale în cadrul aceluiași spațiude luptă, pentru a obține un efect sinergic și pentru a forța un rezultat definitiv.

În 2007, Freier, care lucra atunci la Institutul de Studii Strategice, a redefinit câteva aspecte ale diagramei. Conform lui Freier, cele patru amenințări, tradiționale, neregulate, catastrofice și disruptive, sunt arhetipuri și nu vor fi văzute în forma lor pură. În schimb, acesta afirmă că în viitor va avea loc combinarea acestor amenințări, ceea ce va duce la apariția unei amenințări hibride. Această amenințare reprezintă suma amenințărilor tradiționale, neregulate, catastrofice și disruptive. În amenințările hibride, Freier include și mijloace non-militare și non-violente, precum cele economice și politice.

Strategia Națională de Apărare a SUA a remarcat că, în viitor, cele mai complexe amenințări vor consta din combinația acestor patru amenințări, Freier definind amenințarea hibridă ca fiind orice actor care utilizează aceste două din cele patru moduri de conflict, dezvoltate în strategie.

În cadrul evaluării U.S. Government Accountability Office (GAO) din 2010, asupra războiului hibrid, „hibrid” descrie un model de conflict cu următoarele caracteristici: schimbă rapid și imprevizibil între tactici convenționale și neregulate, inclusiv activitate criminală și teroristă; poate include actori statali și non-statali; exploatează în mod activ atât instituțiile militare, cât și civile, inclusiv mass-media, în scopul atingerii unui rezultat tactic și strategic. Cu toate că GAO nu a susținut faptul că războiul hibrid este considerat o nouă formă de război, termenul nu a dispărut din documentele armatei americane, iar discuțiile au continuat.

În 2011, necesitatea de învățare și adaptare a determinat armata americană să aducă modificări în doctrinele armatei, respectiv Field Manual 3-0. În deschiderea documentului, Generalul Martin E. Dempsey a susținut: „Viitorul mediu operațional va fi caracterizat de amenințări hibride: combinații de grupuri regulate, neregulate, teroriste și criminale care se descentralizează și se unesc împotriva noastră și care dețin capabilități monopolizate înainte de state. Amenințările hibride creează un mediu de securitate mai competitiv, iar pentru aceste amenințări trebuie să ne pregătim”.

Definiția oficială oferită de Forțele Armate ale SUA în Field Manual 3-0: Operations Change 1, in 2011 susține că: „o amenințare hibridă reprezintă o combinație diversă și dinamică a forțelor regulate, neregulate, elemente criminale și teroriste, sau o combinație a acestor forțe și elemente, unificate pentru atingerea unor rezultate benefice comune. Amenințărie hibride combină forțele regulate guvernate de legea internațională, tradiție militară și obiceiuri cu forțe neregulate care acționează fără restricții de violență asupra țintelor sale. Aceste forțe includ miliții, teroriști, gherile și criminali și combină abilitățile lor de tranziție între tactici regulate și neregulate. Aceste abilități permitt amenințărilor hibride să profite de vulnerabilitățile percepute ale inamicului, făcându-le astfel deosebit de eficiente.”

Practic, definiția de mai sus acoperă aproape tot ceea ce o forță militară poate confrunta în orice conflict care implică unul sau mai multe grupuri militante sau un adversar hibrid ce profită de mijloacele moderne și tehnologice disponibile.

Astfel, amenințarea hibridă a fost definită oficial. Acest lucru a fost făcut pentru a surprinde complexitatea crescută a operațiunilor și diversitatea actorilor implicați în conflictele din prezent. Descrierea naturii amenințării hibride conduce astfel la definirea adversarului hibrid.

Astfel, un adversar hibrid complet dezvoltat va fi capabil să facă tranziția între războiul neregulat sau de gherilă și războiul convențional, în companii sau formații mari, după voie. În acest sens, cercetătorul David Johnson scrie că un adversar hibrid adevărat va fi capabil să atace eficient forțe militare oponente aflate la distanță, forțându-le să lupte într-o zonă extinsă, pentru a intra în luptă la distanță mai mică.

În plus, acesta va utiliza o gamă largă de capabilități, inclusiv spațiul cibernetic, rețelele de socializare, comunicațiile securizate, crima organizată transnațională și tehnologii avansate, cum ar fi vehicule aeriene fără pilot (UAVs).

În 2008, U.S. Joint Forces Command, Joint Irregular Warfare Center, a definit amenințarea hibridă ca fiind: ”un adversar care angajează în mod simultan și adaptiv combinații fuzionate de (1) mijloace politice, militare, economice, sociale și informaționale și (2) metode convenționale, neregulate, teroriste și disruptive/criminale. Aceasta poate include o combinație de actori statali și non-statali.

Doctrina americană, „U.S. Army Training and Doctrine Command’s Operational Environment, 2009-2025” afirmă că amenințarea hibridă reprezintă „o amenințare care utilizează simultan forțe regulate și neregulate, inclusiv elemente teroriste și criminale pentru a-și atinge obiectivele, folosind o varietate în continuă schimbare de tactici convenționale și neconvenționale pentru a crea numeroase situații dificile.

În 2009, Frank Hoffman a definit amenințarea hibridă ca fiind „orice adversar care utilizează în mod simultan și adaptativ o combinație consodidată de arme convenționale, tactici neregulate, terorism și comportament criminal în spațiul de luptă, pentru a-și atinge obiectivele politice”.

În cadrul Conferinței Războiului Hibrid din 2009, Dr. Russell Glenn oferea o definiție disputată a amenințării hibride de a se aplica la nivel tactic, operațional și strategic al războiului. El definește o amenințare hibridă ca un „adversar care utilizează simultan și adaptativ o combinație de mijloace politice, militare, economice, sociale, precum și mijloace de informare, și metode de conflict convențional, neregulat, catastrofal, terorist și disruptiv/ criminal. Acesta poate include o combinație de actori statali și non-statali. Cu toate acestea, criticii conceptului caracterizează greșit amenințarea hibridă ca fiind, în mod implicit, o amenințare neregulată, ignorând anomaliile pe care conceptul încearcă să le captureze și ilustreze.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a oferit o definiție a amenințării hibride, aceasta contribuind la dezvoltarea unei doctrine privind combaterea amenințării hibride, după cum urmează: „o amenințare hibridă este aceea reprezentată de orice adversar actual sau potențial, inclusiv de stat, non-stat și teroriști, care deține capacitatea, fie demonstrată sau probabilă, să folosească simultan mijloace convenționale și neconvenționale în mod adaptiv, în vederea atingerii obiectivelor lor."

După identificarea acestor amenințări, NATO s-a angajat într-un proces de realizare a unui cadru conceptual cuprinzător, precum Capstone Concept, oferind un cadru juridic pentru identificarea și clasificarea unor astfel de amenințări în cadrul mai larg de răspunsuri posibile venite din partea mai multor părți interesate. Comandamentul Bi-strategic al NATO a evaluat amenințarea hibridă ca fiind una dintre cele mai dificile probleme ale epocii de după Războiul Rece, datorită globalizării, proliferării rapide a noilor tehnologii de comunicare, precum și extinderea rețelelor de transport la nivel mondial, ce au minimizat în mod eficient semnificația tradițională a granițele geografice și politice.

În „Countering Irregular Activity within a Comprehensive Approach”, Vice-amiralul Chris Parry din Marina Regală definește amenințarea hibridă ca fiind cea reprezentată de „forțele neregulate ce au acces la arme și sisteme sofisticate deținute în mod normal de forțe regulate. Aceata se poate transforma și adapta pe parcursul unei campanii, în funcție de circumstanțe și resurse. Se anticipează că grupurile neregulate vor continua să achiziționeze arme și tehnologii sofisticate, iar forțele de intervenție vor trebui să se confrunte cu o varietate de amenințări care în trecut erau asociate în primul rând cu forțele armate regulate ale unui stat”.

În ciuda acestor definiții, termenul de amenințare/război hibrid este folosit în mod arbitrar și fără o conceptualizare clară. În limbajul uzual, termenul implică de obicei o estompare între categoriile de militar și civil. În consecință, când se discută despre războiul hibrid, cei mai mulți analiști se referă în special la un mix de diverse instrumente de-a lungul unui spectru larg – e.g., utilizarea forței militare, tehnologiei, criminalității, terorismului, presiunii economice, mijloace umanitare și religioase, intelligence, sabotaj și dezinformare. Toate „formele de război tradiționale, neregulate și catastrofice” sunt dizolvate într-o combinație brutală cu capacități disruptive, și sunt executate invariabil în înțelegere cu o strategie flexibilă.

CAPITOLUL AL II-LEA

AMENINȚAREA HIBRIDĂ

Pentru a înțelege mai bine natura amenințării hibride, vom prezenta în continuare caracteristicile acesteia regăsite în lucrările teoreticienilor conceptului de amenințare hibridă. De asemenea, vor fi prezentate și componentele amenințării hibride, pentru a se înțelege modul de acțiune a acesteia, aplicată de actori statali și non-statali, după cum vom vedea în partea de mai jos a capitolului. Datorită faptului că în lucrările parcurse am regăsit mai des abordări teoretice și mai puțin metode de identificare timpurie a amenințării hibride, ceea ce ar putea conduce la o combatere rapidă și eficientă, am ales sa prezint modelul de identificare a adversarilor hibrizi, așa cum a fost conceput de Bowers și modificat de Huovinen.

Caracteristicile amenințării hibride

Frank Hoffman, un exponent pentru dezvoltarea unui concept pentru combaterea amenințării hibride, a fost printre primii care au propus caracteristici clare ale amenințarii hibride care ar putea fi semnificative și utile pentru planificatorii militari:

Modalități combinate. Amenințările hibride folosesc o combinație de tactici convenționale și neconvenționale, combinate cu terorismul și activități criminale.

Simultaneitate. Adversarii hibrizi pot utiliza moduri diferite de conflict simultan, într-un mod coerent.

Fuziune. Amenințările hibride sunt alcătuite dintr-un amestec de soldați profesioniști, teroriști, luptători de gherilă și criminali

Criminalitate. Amenințări hibride folosesc activitatea criminală pentru a susține operațiunile și, în unele cazuri, ca un mod deliberat de conflict.

În urma discuțiilor rezultate în cadrul întâlnirii Grupului de Lucru pentru Provocările Emergente de Securitate, al Consorțiului Parteneriatului pentru Pace, din octombrie 2014, s-au definit următoarele caracteristici ale amenințării hibride:

Fuziunea mijoacelor. În timpul conflictului hibrid, au loc mai multe acțiuni în mod simultan, care e nevoie să fie atent orchestrate și interdependente pentru a obține un efect sincronizat. În plus, aceste acțiuni pot varia de la nivel tactic la nivel strategic. Actorii implicați în conflicte hibride se vor baza atât pe instrumente convenționale, cât si pe instrumente neconvenționale, pentru a-și atinge scopurile – inclusiv utilizarea de mijloace tehnologice, criminale, comerciale și financiare. Mai mult, utilizarea oportunistă a războaielor neregulate existente sau a insurgenței poate fi parte a unui conflict hibrid mai mare.

Ambiguitatea. Conflictul hibrid pare a fi de multe ori amorf și ambiguu. Acesta poate include state și actori non-statali și utilizarea de elemente neregulate și nu foarte predictibile. Un exemplu de abiguitate poate rezulta din utilizarea combatanților fără uniformă, care pot alterna între angajamentele războinice și viața aparent normală, amestecându-se cu populația civilă când este convenabil, pentru a-și ascunde planurile și armele. Astfel, afilierea devine dificil de stabilit, mai ales că înșelătoriile și propaganda sunt caracteristici obișnuite.

Adaptarea constantă. Actorii implicați în conflictul hibrid își adaptează în mod constant strategiile și tacticile pentru maximizarea efectelor pe terenul de luptă. Nu există hărți mentale preconcepute, reguli sau limite ce pot duce la conflicte prelungite care își schimbă forma în timp. Câștigarea fără luptă reprezintă un obiectiv ideal.

Lipsa regulilor ca principiu călăuzitor. Nu este necesar ca acțiunile să adere la ”actele normative” de război sau principiile de drept internațional umanitar – cum ar fi asigurarea proporționalității între scopuri și mijloace. De exemplu, civilii pot reprezenta ținte a violenței generalizate, nediscriminatorii (e.g., decapitarea civililor de către membri Daesh) pentru valoarea propagandistică, cu intenția de a maximiza temerile și de a forța reacții pripite.

Schimbările tehnologice ca o constantă. Evoluția războiului hibrid este afectată de dezvoltarea de noi tehnologii, cum ar fi rețelele de socializare și capacitatea de a genera informații din rețelele publice. Evoluțiile tehnologice viitoare sunt apte de a modifica în mod substanțial caracteristicile războiului hibrid.

În articolul său „Particularități ale conflictelor viitoare. Amenințările hibride. Război/conflict hibrid”, Col. Gabriel Anghel prezintă următoarele caracteristici ale amenințării hibride:

Complexitate. Amenințările hibride sunt mult mai dificil de contracarat, în principal datorită ritmului în care se produc, a complexității și diversității lor, a orchestrării unei game largi de factori și acțiuni, precum și a transnaționalității acestora. Acțiunile adversarilor pot să se manifeste în domeniile politic, economic, social și informațional, cu scopul de a amplifica efectele metodelor și tacticilor armate convenționale și neconvenționale utilizate.

Vulnerabilitate scăzută, generată de lipsa de contur a inamicului. Schimbarea cea mai distinctă o în caracterul amenințărilor hibride este lipsa de precizie în determinarea naturii forțelor și formelorde luptă angajate, acest lucru datorându-se nuatât creșterii numărului de provocări distincte, ciconvergenței acestora în amenințările hibride. Planificarea și execuția descentralizată a acțiunilor, imposibilitatea detectării elementelor de legătură, a structurii de comandă și, în unele cazuri, lipsa unei delimitări geografice fac cu atât mai dificilă contracararea unei amenințări hibride.

Gabriel Anghel identifică în articolul său privind particularitățile conflictelor viitoare, următoarele caracteristici ale amenințărilor hibride:

Complementaritate. Efectele complementare în amenințările hibride sunt generate de capacitatea de a folosi avantajele specifice fiecărui tip de forțe în scopul creșterii naturii distructive reprezentate de către acestea. Tacticile neregulate și formele prelungite de conflict sunt adesea caracterizate ca tactici ale adversarului inferior ca forțe, angajate de către actorii non-statali care nu au posibilitatea de a acționa altfel. Vulnerabilitatea unui adversar inferior se poate transforma într-un avantaj prin folosirea inteligentă a acestor tactici. Utilizarea conjugată a forțelor neregulate (care vor fi utilizate împotriva forțelor convenționale superioare și vor ataca predominant zonele slab apărate, obligând adversarul să-și disperseze forțele de securitate) simultan cu forțele convenționale (care în general, obligă adversarul să-și concentreze forțele pentru apărare sau să atingă masa critică pentru operațiuni ofensive decisive) va induce un element de complementaritate, care va constitui un avantaj pentru cel ce deține inițiativa în luptă.

Adaptabilitate ridicată. Războiul hibrid presupune nu numai aplicarea simultană a metodelor convenționale și neconvenționale de ducere a luptei, dar și adaptarea inovativă și continuă a acestora. Planificarea și executarea descentralizată a acțiunilor în cadrul unei amenințări hibride permit un grad de adaptabilitate foarte ridicat, pe care structurile clasice, cu un lanț decizional complicat, nu și-l pot permite.

Letalitate crescută. Amenințările hibride combină letalitatea conflictelor statale cu fervoarea fanatică și prelungită a formelor de război asimetric. Efectul distructiv al amenințărilor hibride este exacerbat de ușurința cu care inițiatorii lor pot comunica între ei, de accesul acestora la resursele internaționale (inclusiv financiare), precum și de posibilitățile actuale de a achiziționa arme cu efect letal ridicat.

În astfel de conflicte, viitorii adversari (state, grupuri sponsorizate de state sau actori non-statali auto-finanțați) vor exploata accesul la capacitățile militare moderne, inclusiv la sistemele de comandă și control criptate, precum și la alte sisteme letale moderne, și vor promova extinderea fenomenului insurgent care angajează tehnici de luptă de tipul ambuscadelor, folosirea de dispozitive explozive improvizate (DEI) și asasinate. Statele sau grupurile de state inițiatoare ale unei amenințări hibride pot să transforme unitățile lor convenționale în formațiuni neregulate și să adopte tactici noi.

Recunoscând eforturile anterioare al unei serii de analiști de apărare SUA și NATO pentru a crea o definiție funcțională, Scott Jasper and Scott Moreland propun că amenințările hibride folosesc în mod simultan și adaptiv o combinație fuzionată de arme convenționale, tactici neregulate, arme de distrugere în masă, terorism, atacuri cibernetice și comportament criminal, susținut de o campanie de informare rău intenționată. Astfel, sunt oferite următoarele șase caracteristici revizuite ale amenințării hibride, pentru a oferi mai multă claritate:

Tactici combinate. Amenințările hibride combină capacitățile militare convenționale cu unități mici cu tactici de gherilă, atacuri asimetrice și sisteme de angrenare foarte mobile.

Structură flexibilă și adaptabilă. Amenințările hibride sunt, în general, compuse din forțe paramilitare ce se pot organiza atât în formațiuni convenționale comasate, cât și în celule mici, împrăștiate. Amenințările hibride creează o componentă de guvernare pentru a impune stabilitate și susține operațiunile.

Terorism. Amenințările hibride utilizează campanii teroriste pentru a prolifera ura și disperarea și pentru a impune frica adversarilor. Acestea țintesc personalități culturale și simboluri pentru a distruge identități, moșteniri și sisteme de credință care sunt opuse ideologiilor lor.

Propaganda și război informațional. Amenințările hibride exploatează rețele de comunicații globale pentru a răspândi planurile jihadiste, strângeri de fonduri și recrutare.

Activități criminale. Amenințările hibride utilizează criminalitatea și strângerea de fonduri în calitate de surse de venituri sigure pentru a lupta, antrena, recruta, guverna și susține operațiunile.

Nerespectarea dreptului internațional. Amenințările hibride tratează în mod cinic dreptul internațional, ca o constrângere asupra adversarilor lor, care pot fi exploatate.

Aceste ultime șase caracteristici vor fi aplicate pe Daesh în studiul de caz, alături de modelul de identificare a unui adversar hibrid, pentru a contribui la întărirea ipotezei conform căreia Daesh reprezintă o amenințare hibridă.

Adaptarea și transformarea amenințării hibride

Datorită faptului că „cele mai problematice aspecte ale unei amenințări hibride constau în abilitatea componentelor sale de a se adapta și transforma rapid”, vom prezenta mai pe larg aceste caracteristici în rândurile următoare.

Viteza, agilitatea, versatilitatea și variabilitatea amenințărilor hibride reprezintă cheia succesului în lupta împotriva unui oponent mai mare și mai puternic. Forțele militare, de exemplu, își pot îndepărta uniformele, insignele și alți indicatori ai statutului și să se amestece cu populația locală. Forțele insurgente își pot abandona armele și pot protesta fărădelegile în mod inofensiv. Criminalii pot îmbrăca echipamentele unei poliții locale pentru a avea acces la o facilitate cheie.

Potențialul combinației de forțe regulate și neregulate și capacitatea unei entități de a combina și de a face tranziția între forțele și operațiunile regulate și neregulate pentru a valorifica vulnerabilitățile percepute, face amenințările hibride deosebit de eficiente.

Interconexiunea dintre diferitele tipuri de adverasi neregulați trebuie remarcată. Există o fluiditate demonstrată între metodele și capacitățile ale diferitelor tipuri de adversari neregulați care sfidează generalizarea. Amenințările hibride sunt foarte adaptabile și arată o mare abilitate de a învăța și de a-și ajusta comportamentul în funcție de lecțiile învățate și schimbările din mediul operațional.

Adaptarea, definită în sens larg, reprezintă capacitatea de aînvăța și de a ajusta comportamentul pe baza învățării. Adaptarea este strâns legată de mediul operațional în care se află și variabilele sale. Adversarii pot aborda adaptareadin două perspective: natural și controlat.

Adaptarea naturală apare când un actor statal sau non-statal dobândește sau își rafinează capacitateade a aplica puterea politică, economică, militară sau informațională. Adaptarea naturală poate fi avansată prin achiziționarea de tehnologie, capabilități-cheie sau resurse (financiare și materiale), oragnizare eficientă și o utilizare eficientă a mediului de informații sau chiar alianțe regionale sau globale cheie.

Adaptarea controlată se referă la adaptarea, bazată în special pe lecțiile învățate, pentru a contracara puterea și influența SUA. Opoziția față de acțiunile SUA va fi în continuă schimbare și cel mai probabil realizate de o forță hibridă Amenințări hibride vor oferi un mix de capacități de-a lungul spectrului conflictului pentru a contracara acțiunile militare ale inamicilor. Adversarii hibrizi vor învăța de la operațiunile americane ce funcționează și ce trebuie schimbat.

Ca și adaptarea naturală, adaptarea controlată va viza problemele de proiectare a forței, strategia militară și modelele operaționale. Adversarii neregulați vor continua să fie adaptivi în ceea ce privește utilizarea tuturor surselor disponibile de putere aflate la dispoziția lor. Succesul apare la cei care stăpânesc competențele necesare pentru a acționa, reacționa și adapta cu rapiditate și creativitate. Adversarii învață repede și se schimbă, deseori fără constrângerea regulilor sau birocrației. În timp ce acest lucru poate cauza schimbări întâmplătoare și incomplete, aceasta permite o rapiditate dificil de contracarat.

Transformarea componentelor sale în diferite forme constituie, de asemenea, unul dintre aspectele periculoase ale unei amenințări hibride. Astfel, amenințările hibride se vor folosi de dificultățile de identificare ale acestora în avantajul lor. Mediul de operare va fi plin cu mulți actori ce desfășoară activități contra intereselor americane, dar fără o semnătură vizuală clară a statutului lor ca amenințări. Într-adevăr, de multe ori acești actori vor furnizarea semne similare actorilor aliați sau neutri.

Vechile concepte de război „convențional” și „neconvențional” și metode „tradiționale” versus ”metode” adaptive sunt arme pentru o amenințare hibridă. Aceste concepte nu au nicio semnificație pentru o amenințare hibridă dincolo de abilitatea lor de a fi utilizare împotriva oponenților.

Forțele amenințărilor hibride vor trebui să îndeplinească anumite funcții, pentru ca acestea să reușească. În anumite momente, unele funcții vor fi cel mai bine realizate de către forțele militare în uniformă. În alte momente sau pentru alte motive, unele funcții vor fi cel mai bine realizare de către forțele neregulate. La un moment dat, ambele tipuri de forțe vor acționa împreună. Altădata, acestea vor schimba între statutul de forțe regulate și forțe neregulate. De asemenea, pot utiliza decepția pentru a comuta între statutul de combatant și necombatant. Amenințările hibride se vor prezenta în multe feluri, însă vor menține întotdeauna abilitatea de a se agrega la momentul și locul ales de acestea.

Amenințările hibride sunt inovatoare, adaptive, conectate la rețeaua globală și încorporate în dezordinea populațiilor locale. Acestea pot avea o gamă largă de tehnologii vechi, adaptate sau avansate – inclusiv posibilitatea de arme de distrugere în masă (WMD). Ele pot funcționa în mod convențional și neconvețional, folosind combinații adaptive și asimetrice ale tacticilor tradiționale, neregulate și criminale, utilizând capacitățile militare tradiționale în moduri noi și vechi, având capacitatea de a ataca un inamic atât în mod direct cât și indirect.

Amenințări hibride caută să acopere întregul mediul operațional cu efecte care susțin cursul lor de acțiune, forțând adversarii să reacționeze pe mai multe linii de operare. Un atac militar simplu nu poate prezenta suficientă complexitate pentru a utiliza toate resursele și restrânge libertatea de manevră. În schimb, amenințările hibride pot crea simultan instabilitate economică, induce lipsa de încredere în guvernarea existentă, ataca rețelele de informații, oferi un mesaj captivant în concordanță cu obiectivele lor, pot provoca crize umanitare și pune în pericol fizic adversarii. Acțiunile sincronizate și sinergice ale amenințării hibride pot fi desfășurate în toate domeniile, precum cel informatic, social, politic, infrastructurii, economic și militar.

Oponenții amenințări hibride vor avea dificultăți în izolarea provocărilor specifice, fiind obligați să facă economie de forță pe mai multe linii de funcționare. Între timp, amenințările hibride va continua să schimbe punctele de atenție și efort pentru a face crea iluzia că toate alegerile și măsurile împotriva ei sunt ineficiente. Amenințările hibride reprezintă rețele de persoane, capacități și dispozitive care fuzionează, se divizează și se coaguleză în acțiuni pe toate variabilele operaționale ale mediului de operare. Fiecare actor și acțiune separată a unei amenințări hibride poate fi învinsă dacă sunt izolate și sunt aplicate măsurile de combatere potrivite. Prin crearea unui impact major în tot mediul de operare, o amenințare hibridă previne adversarii din segregarea conflictului în părți ușor de atacat. Adesea, acțiunea militară va reprezenta acțiunea cea mai puțin importantă a amenințării hibride, impusă după exploatarea tuturor celorlalte aspecte ale mediului de operare paralizează adversarului.

Amenințările hibride vor urmări să folosească mass-media, tehnologia și o poziția în cadrul infrastructurii politice, militare sau sociale ale unui stat, în avantajul lor. În lupta cu forțele americane, operațiunile lor pot fi extrem de adaptabile, combinând tactici convenționale, neconvenționale, criminale și teroriste în diferite combinații care se modifică în timp.

Acestea vor folosi activitățile insurgente pentru a crea instabilitate și pentru a înstrăina forțelele legitime de populație. În plus, amenințările hibride se vor folosi rețelele globale și operațiuni cibernetice pentru a influența percepția conflictului și pentru a modela opinia mondială, și nu vor avea limite în ceea ce privește utilizarea violenței.

Amenințări hibride se vor adapta în mod creativ, combinând arme sofisticate, comandă și control, activități informatice și tactici armate combinate pentru a angaja forțele SUA în luptă atunci când condițiile sunt favorabile. Tactica acestora se va schimba de multe ori. Prin utilizarea insurgenței și activităților infracționale cibernetice, acestea creează instabilitate și împiedică forțele americane și aliații săi.

Orientul Mijlociu și lunga sa istorie de conflicte etnice și religioase adânc înrădăcinate, precum și granițele politice confuze oferă un teritoriu special fertil pentru rafinamentul tacticii amenințării hibride. Hezbollah, entitatea politică și militant-islamică stabilită în Liban este, probabil, exemplul original de amenințare hibridă.

Ca și Hezbollah, Daesh prezintă caracteristicile de mai sus, combinate cu sofisticarea tehnologică și o facilitate pentru operațiunile susținute autonom. Conceptul de amenințare hibridă precede emergența grupării teroriste autointitulate Statul Islamic cu câțiva ani, dar nu este la fel de atemporal precum războiul în sine, așa cum susțin unii critici.

Definiția amenințării hibride este implicit legată de efectele destabilizatoarea la nivel global ale epocii post Războiului Rece, care a creat condiții pentru dezvoltarea acestui tip de amenințare, împreună cu apariția rapidă a tehnolgiilor disruptive și mijloacelor de comunicare în masă la puțin timp după, care au oferit acestor grupuri în curs de formare, rețele extinse de propagandă și noi instrumente militare.

Componentele amenințării hibride

Discuția asupra componentelor amenințării hibride se axează pe natura grupurilor care se combină, asociază sau afiliază în încercarea de a degrada și epuiza forțele inamicului, mai degrabă decât să cauzeze înfrângerea militară directă.

Astfel, prin structuri formală și acorduri informale, forțele de stat militare și paramilitare pot lucra în mod concertat și în grade diferite cu grupuri de gherilă, insurgente și criminale pentru îndeplinirea unor scopuri comune. De obicei, scopul comun este eliminarea forțelor americane ale coaliției din zonele lor de acțiune. Obiectivele forțelor amenințării hibride pot coincide sau nu cu cele ale altor actori din aceeași zonă geografică.

Există mai multe tipuri de actori sau participanți din mediul de astăzi lume complexă. Unii dintre actori sunt țări (numite state-națiune), iar alții nu sunt. Statele-națiune sunt încă actorii dominanți. Cu toate acestea, o putere este trecerea la actorii tradiționali non și preocupările transnaționale. Exista multe provocari potentiale la concepte tradiționale, cum ar fi echilibrul de putere, suveranitatea, interes național și rolurile actorilor statului-națiune și non-statali.

Desigur, nu toți actorii reprezintă amenințări. Pentru a fi o amenințare, o națiune sau organizație trebuie să aibă atât capacitățile, cât și intenția de a contesta Statele Unite. Capacitățile în cauză nu sunt neapărat pur militare,ci cuprinde toate elementele de putere disponibile pentru națiunea sau organizație.

Definirea actorilor din operațiunile amenințării hibride necesită o conștientizare dinamică a situației în schimbare dintr-un anumit mediu operațional.

Un ordinde luptă sau o aprecierea adversarilor poate face o tranziție brusc sau își poate păstra caracteristicile pe o perioadă îndelungată. În mod similar, înfruntarea amenințărilor hibride necesită estimarea constantă și analiză pentru a proiecta sau confirma motivațiile, intențiile, capacitățile și limitărilea cestora. În continuare vom prezenta categoriile importante de amenințări care se pot combina, asocia sau afilia pentru a amenința sau aplica capacități hibride.

Prin urmare, componentele cheie ale unei amenințări hibride sunt: forțe militare regulate, forțe neregulate, grupuri insurgente, unități de gherilă, organizații criminale, grupuri teroriste.

Forțe militare regulate

Forțele militare regulate reprezintă forțele armate regulate ale unui stat sau alianță de state, având funcția specifică a capacităților ofensive și defensive militare, aflate în serviciul legitim al unui stat sau alianță. Conform Departamentului de Apărare SUA, capacitățile tradiționale ale forțelor militare regulate sunt în mod nomal destinate să realizeze una sau mai multe din următoarele obiective: înfrângerea forțelor armate ale adversarului; distrugerea capacității de război a adversarului și cucerirea sau ocuparea unui teritoriu.

Alte funcții legitime ale forțelor militare regulate pot include o gamă largă de misiuni de stabilitate și sprijin în înțelegere cu politicile și programele de stat. Acestea pot include reacție națională în caz de dezastre sau asistență pentru provincie sau districte guvernamentale pentru a contracararea încălcarea legii, revolte sau revoluții.

Forțe neregulate

Amenințarea hibridă are o importantă componentă neregulată, deoarece prin terorism, tactici de gherilă, criminalitate, atacuri cibernetice, se pot afecta mai ușor interesele de securitate ale unui stat; este materializată de un oponent care urmărește să acumuleze efectele tactice ale acțiunilor sale în domenii diverse, acestea căpătând magnitudine strategică prin operații de informații și cu sprijinul mass-media favorabilă, totul în scopul afectării voinței inamicilor de a continua angajarea.

Forțele neregulate sunt reprezentate de indivizi sau grupuri armate care nu sunt membrii forțelor armate regulate, poliție sau alte forțe interne de securitate. Cu toate acestea, această exludere nu este potrivită când o forță armată regulată, polițist sau membru al unei forțe de securitate interne susține activități insurgente, de gherilă, criminale sau teroriste.

Astfel, forțele neregulate pot fi insurgenți, gherilă, organizații criminale sau teroriste sau orice combinație dintre acestea. Oricare dintre ele pot fi afiliate cu mercenari, autorități oficiale ale guvernului corupt, entități economice sau publice compromice, susținători activi sau sub acoperire și membrii voluntari sau constrânși ce aparțin unei populații.

Forțele neregulate favorizează abordări indirecte și asimetrive. Aceste abordări pot utiliza întreaga gamă de capacități militare și paramilitare, în vederea afectării puterii, influenței și voinței oponentului. Războiul neregulat este o luptă violentă prelungită între actori statali și non-statali într-o anumită regiune, pentru legitimitate și influență asupra unei populații importante.

Totuși, acest tip de conflict poate fi rapid conectat acțiunilor transnaționale datorită globalizării fronturilor politice, economice și financiare.

Diferite tipuri de forțe neregulate pot utiliza diferite niveluri de violență și non-violență pentru a-și exercita influența, accesul la tehnologie având un impact pozitiv asupra operațiunilor forțelor neregulate. Unele forțe pot utiliza abordări puțin tehnologizate împotriva capabilităților unei superputeri. Astfel, o adaptare constantă la tehnologiile îmbunătățile va contribui la configurarea condițiilor de operare.

Acțiunile forțelor neregulate nu reprezintă o formă de conflict aflată sub pragul războiului. La nivel tactic, se pot aplica tactici, tehnici și proceduri comune forțelor regulate, dar acest lucru se realizează prin aplicarea mijloacelor asimetrice de război. Cu toate acestea, forțele neregulate pot utiliza de asemenea, metode precum războiul de gherilă, terorismul, sabotajul, subversiunea, constrângerea și activitățile criminale.

Grupuri insurgente

Acestea sunt reprezentate de indivizi sau grupuri care promovează un actle subversive și violența, urmărind să răstoarne sau să forțeze schimbarea unei autorități de guvernare.

Ele pot face tranziția între subversiune și violență în funcție de condițiile specifice, ambele acțiuni intenționând să distrugă autoritatea de guvernare. Grupurile insurgente subminează treptat încrederea populației în abilitatea autorităților aflate la conducere de a asigura și administra just dreptul civil, ordinea și stabilitatea. Acestea își pot atinge scopurile prin violență, însă aceasta nu este o regulă.

Grupurile insurgente nu au o structură de organizare și echipament stabilit. Misiunea, mediul, factorii geografici și alte variabile determină configurația și componența fiecărei organizații insurgente și celulelor sale subordonate. Structura, personalul, echipamentul și combinația de armament depin de specificul misiunii. Un grup insurgent mai mare poate include organizații la nivel regional, provincial, zonal, național sau transnațional. Organizațiile insurgente mai mari pot conține un amestec de grupuri insurgente locale și organizații de gherilă. Fiecare dintre aceste organizații oferă capabilități diferite.

Unități de gherilă

O forță de gherilă este un grup de personal neregulat, predominant indigen, organizat de-a lungul liniilor militare pentru a desfășura operațiuni militare și paramilitare în teritoriul deținut de inamic, ostil sau interzis. Astfel, unitățile de gherilă sunt o forță neregulată, dar structurate similar forțelor militare regulate. Acestea se aseamănă forțelor militare în ceea ce privește comanda și controlul acestora (C2) și poate folosi tactici și tehnici asemenea armatei. În mod normal, gherilele funcționează în zonele ocupate de un inamic sau în zone în care un actor ostil le amenință intențiile și obiectivele. Prin urmare, unitățile de gherilă se adaptează la circumstanțele și resursele disponibile pentru a-și susține sau îmbunătăți puterea de luptă. Gherilele nu respectă neapărat dreptul sau convențiile internaționale cu privire la desfășurarea unui conflict armat între și printre cei declarați beligeranți.

Organizații criminale

Amenințări hibride pot include infractori și grupuri criminale, utilizate împreună cu forțele regulate și neregulate. O imagine a acestui viitor au fost furnizate de conflictul ruso-georgian din 2008, în care Rusia a folosit multe elemente criminale care operează în Osetia de Sud pentru a realiza epurarea etnicilor georgieni din această regiune. În plus, organizațiile criminale au potențialul de a oferi finanțarea atât de necesară operațiunilor și de a facilita achiziționarea de echipamente.

Activitățile infracționale reprezintă o categorie de violență care face parte din viața de zi cu zi a celor mai mulți oameni, atât în zonele urbane, cât și cele rurale. Cu toate acestea, activitatea criminală înflorește în zonele în care există instabilitate și lipsă de control guvernamental sau de aplicare a legii. Acțiunile insurgenților și gherilelor erodează stabilitatea și guvernarea eficientă, creând astfel mai multe oportunități pentru preocupările criminale. Uneori, având în vedere aceste oportunități, chiar insurgenții sau gherilele se întorc la criminalitate – pentru a se susține sau pentru profit personal.

Nu există nicio parte a lumii care să fie ferită de criminalitate, aceasta fiind prezentă în fiecare mediu de operare. Întrebarea este dacă aceste organizații criminale vor găsi că este în interesul lor să facă parte dintr-o amenințare hibridă și să realizeze unele dintre funcțiile necesare pentru a atinge scopurile și obiectivele comune. Astfel, insurgenții și gherilele care controlează și acționează în aceeași zonă cu organizațiile criminale, le pot asigura securitate și protecție activităților acestora, în schimbul ajutorului financiar, informații, arme și echipamente sau suport logistic.

Grupuri teroriste

Terorismul devine o tactică principală încorporată de actorii statali și non-statali în categoria „amenințărilor hibride”. Acesta constă în folosirea sistematică a măsurilor de violență și de intimidare în vederea atingerii unui scop politic precum și totalitatea actelor de violență pe care le săvârșește o organizație sau un regim politic reacționar.

Conform FBI, terorismul reprezintă „recurs ilicit la forță și violență îndreptat împotriva persoanelor sau bunurilor cu scopul de a intimida sau de a constrânge puterile publice, populația civilă sau orice segment al acesteia, în atingerea unor obiective politice sau sociale”.

Terorismul are la bază următoarele caracteristici: este o acțiune premeditată, răzbunătoare, criminală, feroce. Obiectivul principal al terorismului este să distrugă, să ucidă și să înspăimânte. Terorismul este o agresiune intempestivă și criminală împotriva ființei umane, a civilizației și sistemelor de valori.

Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând din manifestarea spectaculoasă a violenței, cu scopul de a atrage atenția, a înspăimânta, a chinui și a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur și simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acțiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă și victimă, călău și condamnat.

Un grup terorist reprezintă „un număr de teroriști care se adună impreuna, au o relație de unificare, sau sunt organizați cu scopul de a comite un act sau acte de violență sau amenința cu violența în vederea atingerii obiectivelor lor politice, religioase sau ideologice”. Clasificarea grupurilor teroriste prin afilierea lor cu guverne sau organizații care îi sprijină pot oferi o perspectivă asupra capacității și intențiilor teroriste.

Adversarii se confruntă cu capacitatea de luptă a convențională a unor armate superioare sunt susceptibile de a alege să lupte utilizând un hibrid al capabilităților prezentate mai sus, respectiv tradiționale, neregulate, teroriste și criminale, ca un mod de a-și atinge obiectivele strategice. Această strategie urmărește mai degrabă un conflict prelungit decât o înfrangere directă.

Astfel, importanța reușitei în acest efort depășește lupta împotriva terorismului internațional. Ca un numitor comun pentru contrainsurgență, neproliferare, apărare cibernetică și războiul asimetric, orientările politice ale NATO în combaterea terorismului oferă un nou model al rolului său în confruntarea cu provocările de securitate emergente și evoluțiile amenințărilor hibride care definesc mediul de securitate modern, într-o lume din ce în ce mai imprevizibilă.

Actorii amenințării hibride: adversarii securității internaționale și comunității nord-atlantice

Un alt element al conceptului de război hibrid se referă la tipurile de actori sau grupuri beligerante implicate. Se pare că există o înțelegere comună a faptului că războiul hibrid implică adesea actori non-statali, precum miliții, grupuri criminale transnaționale și organizații teroriste. În multe cazuri, acești actori non-statali sunt susținuți de unul mai multe state, ce se află într-o relație de tipul sponsor-client sau de reprezentare. În alte cazuri, și statele pot acționa hibrid în mod intenționat, când vor să estompeze limitele dintre operațiuni acoperite și deschise. În acest context, sunt de interes special forțele neregulate în uniformă, fără etichete de identificare cu un stat. Acești actori neconvenționali, „actori hibrizi” sau „gherile-tehno”, dețin adesea echipamente și tehnologii rezervate armatelor statelor-națiune, ce le permit să opună rezistență asalturilor militare organizate.

Conceptul de amenințare/război hibrid nu descrie sau prevede un scenariu teoretic. Acesta este bazat pe observațiile empirice asupra evoluției războiului – în special după încheiera Războiului Rece. Pentru a înțelege mai bine relevanța analitică a conceptului, este utilă o privire mai atentă la exemplele empirice recente de război hibrid. Cele mai proeminente exemple sunt reprezentate de războiul dintre Hezbollah și Israel în 2006 și agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei din 2014 până în prezent, conflictul determinat de Daesh în Siria și Irak urmând a fi prezentat în capitolul V, cu ajutorul modelului de identificare a unui adversar hibrid.

După cum am mai spus, actorii amenințării hibride pot fi atât statali cât și non-statali. Ambele entități au dovedit că pot folosi cu succes criminalitatea internațională, comerțul ilegal, terorismul și insurgența pentru a-și atinge obiectivele politice și de a combina aceste dimensiuni ale violenței în diferite moduri, pentru a aduce cele mai mari daune posibile adversarului. Atât actorii statali cât și cei non-statali pot expune pericol pentru NATO, chiar și fără a avea resurse semnificative, vizibile sau tangibile. De exemplu, utilizarea spațiului cibernetic pentru atacarea și răspândirea violenței împotriva infrastructurii critice a Alianței, facilităților militare sau entităților civile, pot fi realizate de la locații aflate la distanță, fără a lăsa urme ce pot conduce la determinarea originii lor.

Actori statali: Utilizatori familiarizați cu amenințările hibride

Actorii statali sunt utilizatori facili ai războiului hibrid. Crearea amenințărilor hibride pentru astfel de state, cum ar fi Federația Rusă, Iran sau China, îi ajută să-și provoace adversarii, indiferent dacă aceștia sunt entități individuale, cum ar fi Statele Unite sau sunt membrii unei organizații de apărare colectivă, ca NATO, din care actorul amenințării hibride nu face parte.

Există, totuși, o anumită diviziune între actorii statali/hibrizi în comunitatea internațională, care depinde de puterea lor politică, economică și militară, precum și de ambițiile politice, în special cele care aparțin unui domeniu cu aplicare internațională.

Statele vulnerabile sau eșuate

Acestea sunt fragmentate în așa fel încât supremația legii este absentă. Instabilitatea lor reprezintă o amenințare pentru vecinii lor și statele democratice. Guvernul a încetat să mai satisfacă nevoile tuturor cetățenilor săi și cel puțin părți ale țării sunt practic neguvernabile. Alte entități, cum ar fi organizațiile criminale sau teroriste dezvoltate, și nu instituțiile guvernamentale legitime, pot umple vidul de putere și prelua controlul. Adevărata amenințare la adresa forțelor SUA ar putea veni de la alte elemente decât forțe armate. În unele cazuri, guvernul ar putea fi în măsură să controleze populația și să satisfacă nevoile oamenilor, dar numai cu suport exterior, respectiv state sau grupuri oponente intereselor occidentale. De asemenea, statele vulnerabile sau eșuate oferă adesea adăpost grupurilor adverse statelor occidentale și intereselor sale.

Statele eșuate pot fi reprezentanți ai amenințării hibride, cum ar fi Libia, Afganistan sau Somalia, iar asta datorită efectelor globalizării asupra dezvoltării tehnologiilor și comunicațiilor care permit unui stat depărtat geografic să nu mai fie deconectat de alte state și regiuni geografice. Încă din anii 2000, și chiar mai devreme în unele locuri, NATO a trebuit să adreseze o atenție specială statelor eșuate și pericolului reprezentat de acestea împotriva comunității NATO și societății internaționale.

Statele eșuate pot oferi refugiu teroriștilor, produce droguri, contribui la criminalitatea internațională, practica pirateria, pot fi implicate în război neregulat (uneori în urma invitației altor state), să se ocupe de contrabandă cu arme și alte activități ce pot fi calificate ca aparținând conceptului de amenințare hibridă când sunt toate combinate și aplicate într-o manieră ce permite executorului că obțină cele mai mari avantaje politice și economice posibile.

Războiul din Siria și Irak, implicarea permanentă în managementul crizelor legat de conflictele înghețate din statele din centrul și estul Europei, respectiv războiul din Ucraina, provocările de securitate din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, situația din Afganistan și amenințările cibernetice se află pe agenda curentă a NATO, ultimul Summit NATO din Țara Galilor, 2014, reprezentând cea mai bună dovadă în acest sens. Una dintre întrebările de pe agenda summit-ului a fost legată de războiul din Afganistan și retragerea trupelor din această țară fără a deschide cutia Pandorei, ci în schimb să asigure statul cu o minimă capabilitate de guvernare și autoritatea politică, care să nu se prăbușească la puțin timp după ce soldații NATO părăsesc țara.

Legătura acestor probleme constă în faptul că statele eșuate oferă teritoriul perfect dezvoltării amenințării hibride (e.g., Daesh din Siria și Irak), astfel, dacă aceste probleme nu sunt rezolvate cum trebuie, aceste crize care se află pe agenda politică și strategică NATO se pot transforma în provocări serioase la adresa securității internaționale.

Dezvoltarea marilor puteri ca actori ai amenințării hibride

Un alt grup care reprezintă un actor statal și, în același timp, o amenințare hibridă, sunt statele ale căror puteri politice, economice și parțial militare au crescut în ultimul deceniu într-o măsură în care aceste state și-au declarat ambițiile pentru deținerea unei contribuții mai mari pe scena relațiilor internaționale. Puteri emergente, precum China și India, au menționat faptul că ar dori să vadă schimbări în ordinea globală și că nu vor face parte din NATO, acesta fiind nevoit ca în viitor să facă față acestor puteri într-un context bun sau rău. Bineînțeles că dezvoltarea acestor state, pe o parte, și amprenta globală a NATO și bunăvoința acestuia de a coopera cu aceste puteri, pe de altă parte, nu înseamnă că sunt prezente amenințări din toate părțile, ci poate însemna și o cooperare și parteneriat global. Cu toate acestea, unele mijloace utilizare de aceste puteri și modul în care aceste state au ales să obțină influența globală, amenință anumite regiuni și state naționale. În aceste cazuri pot fi observate mai multe semne care vorbesc despre prezența amenințării hibride. De exemplu, iranienii au utilizat forțele navale convenționale pe care le-au deținut, inclusiv fregate convenționale relativ moderne, rachete de croazieră anti-navă, o mulțime de bărci, mine și rachete. Evoluțiile din domeniul naval iranian din ultimul deceniu pare să susțină ipoteza conform căreia Garda Revoluționară Iraniană se extinde și formalizează conceptele hibride ca bază a doctrinei sale. Această doctrină aplică o combinație hibridă de tactici și arme convenționale și neregulate pentru a postula o amenințare semnificativă anti-acces la transportul militar și comercial.

În mod similar, activitățile Chinei pot fi considerate caracteristice războiului hibrid, ținând seama de capacitatea masivă pe care China o dezvoltă pentru a lupta în spațiul cibernetic, activitatea crescută din spațiul cosmic, precum și construirea capabilităților convenționale care încalcă utilizarea în siguranță a bunurilor globale, precum zonele din largul mărilor (rachete anti-nave și sisteme moderne de supraveghere și țintire).

Cu siguranță, acestea constituie probleme care trebuie să fie abordate de NATO, iar SUA se va simți provocată de aceste puteri emegente în arealul geostrategic, care în mod obișnuit erau sub controlul unic al forțelor navale și aeriene ale SUA de câteva decenii. În acest sens, este demn de amintit că, chiar și o schimbare negativă minoră într-una dintre dimensiunile ce privesc bunurile comune globale, indiferent dacă este vorba de spațiul maritim sau aerian, ar putea crea un efect de fluture asupra întreagii societatăți internaționale și implicit asupra NATO, ca o parte a acestei societăți.

Cât timp statele încearcă să facă această tranziție, există cicluri de stabilitate și instabilitate politică, iar rezultatul tranziției este incertă. Unele state în tranziție se pot alătura cu succes în rândurile statelor de bază și chiar să devină puteri majore în acest context. Alte state pot deveni competitori problematici.

Astfel, puterile emergente globale s-au dovedit a avea succes în proiectarea amenințărilor hibride și exersarea diferitelor moduri de război exceptând modul convențional, deoarece acestea au realizat că se află cu ani în urma superiorității militare occidentale. Cu toate acestea, acest succes nu a oprit aceste puteri să caute alte modalități de a submina statutul occidentului pe scena mondială, războiul hibrid aflându-se prin aceste modalități.

Actori statali care utilizează amenințarea hibridă pentru a-și recâștiga statutul de putere

A treia categorie de actori statali care utilizează amenințări hibride pentru a-și valorifica politicile sunt state ale căror poziții de putere la nivel internațional sau regional au fost slăbite. Înțelegându-și statutul în relațiile internaționale, precum și având o anumită autoritate și responsabilitate privind susținerea ordinii și stabilității internaționale, aceste state nu își pot permite să-și reconstruiască pozițiile de putere în modul tradițional, prin sânge și fier, aceste state fiind nevoite să găsească alte modalități de a recâștiga pozițiile de putere. Cel mai vizibil exemplu în acest sens îl reprezintă Rusia, care utilizează metode de luptă hibridă, reprezentând una dintre preocupările strategice ale NATO, în special în urma pătrunderii cu succes în țările vecine din Europa Centrală și de Est. O atenție specială a fost acordată noilor state membre și partenere NATO care au experimentat întreruperi ale aprovizionării cu gaze, embargouri comerciale, atacuri cibernetice și retorică politică.

Aceste exemple arată că nici măcar apartenența la NATO nu împiedică Rusia să continue utilizarea intimidării către membrii noi ai NATO. De aceea, NATO trebuie să ofere asigurări vizibile membrilor săi din Europa Centrală și de Est și să se implice în operațiile de gestionare a crizelor, dând astfel un răspuns amenințărilor hibride și evitând posibile escaladări ale conflictului, până la nivelul punctelor aferente Articolului 5.

Fără îndoială că Rusia și cei care simpatizează cu metodele sale de expunere a amenințării hibride, vor continua analizarea punctelor slabe din ”armura” NATO, deoarece consideră Europa Centrală și de Est ca zonă de influență și zonă tampon de securitate. Cu toate acestea, state precum Rusia, China, Iran sau Afganistan nu reprezintă singurii actori care expun amenințări hibride, mai ales că conflictele hibride reprezintă o nouă cale pentru actorii non-statali de a lupta împotriva actorilor statali și organizațiilor mai puternice, cu scopul de a-și atinge scopurile politice și strategice.

Studiu de caz – Rusia

Unul dintre cele mai proeminente studii de caz empirice – și punct culminant în discuția despre război hibrid – este Ucraina, cu acțiunile agresive ale Rusiei pe teritoriul său începând cu 2014. Metodologia din spatele acestor acțiuni are o istorie. La mijocul anilor 1990, în timpul primului război din Cecenia, Rusia s-a confruntat cu un tip de război pentru care nu era pregătită. Cecenii combinau capabilități convenționale, tactici neregulate, operații de informare și terorism premeditat, ducând un război nu numai pe teritoriul cecen, dar și în profunzimea teritoriului rusesc, cu atacuri teroriste cu impact major și luări de ostatici în masă recunoscute. Această serie de lovituri a condus Moscova, la acea vreme sub președinția lui Boris Yeltin, să-și retragă forțele și să ceară pace. Ani mai târziu, când a fost ales președinte, Vladimir Putin, lucrurile s-au schimbat: „Ca un fost ofițer KGB, acesta a contopit măsurile de intelligence cu cele militare. Astfel, Vladimir Putin a urmărit neîncetat rebelii, utilizând adesea operațiuni sub acoperire care utilizau tactici teroriste, până ce unul dintre rebeli a schimbat taberele și l-a ajutat acesta să înfrângă rebelii.” În plus, războiul din Georgia din 2008 a oferit multe elemente care vor fi redescoperite în Crimea în 2014. În Georgia, „… Rusia a fost capabilă să aplice o strategie politico-militară combinată care a izolat Georgia de partenerii săi occidentali, în timp ce a potrivit condițiile pentru un succes militar.” Pe baza acestor experiențe, Kremlinul și-a perfecționat abordarea, și-a modernizat forțele și a exploatat lecția învățată.

În Ucraina, Rusia a susținut insurgenții nu guvernul, sprijinind o rebeliune în țara vecină. „Putin este pentru Kiev ce au fost mujahedinii si cecenii pentru Kabul, respectiv Moscova. Rezultatul constă într-o strategie de ambiguitate. Rusia și-a dezvoltat abilitatea de a angaja tactici non-lineare și asimetrice, în locul – sau alături – mijloacelor de război convenționale. Aceasta a utilizat o varietate de instrumente militare și non-militare, atingând starea finală dorită nu doar prin intermediul forței, ci prin intermediul combinației tuturor mijloacelor disponibile.

Între 2010 și 2014, a evoluat și doctrina Rusiei, dând naștere „doctrinei Gerasimov” (denumită după șeful Statului Major al Forțelor Armate Ruse). Această doctrină se concetrează în special pe ”utilizarea integrată a forțelor militare și a forțelor și resurselor cu caracter non-militar”, menționându-se astfel rolul dedicat forțelor și elementelor intermediare. În plus, documentul apreciază rolul crucial al războiului informațional „pentru a atinge obiectivele militare fără a utiliza forțe militare și, ulterior, în interesul modelării unui răspus favorabil din partea comunității internaționale în ceea ce privește utilizarea forței militare”. Pe scurt, este vorba de folosirea fiecărui mijloc posibil, kinetic și/sau non-kinetic, într-un mod combinat, pentru a deruta, surprinde, imobiliza și eventual învinge un inamic, chiar dacă este îndeplinit fără implica fățiș forțe regulate.

Între timp, sunt efectuate campanii masive de dezinfoamre, atât acasă cât și peste graniță, abuzând de narațiuni istorice pentru a discredita guvernul de la Kiev ca fiind „fascist” și utilizând orice canal posibil pentru a submina democrația Ucrainei. În Crimea, preluarea a fost facilitată de prezența forțelor regulate, conform unei înțelegeri dintre cele două state (cu toate că au fost infilitrate și alte trupe rusești pentru a crește volumul de forțe și să slăbească un eventual răspuns din partea ucrainienior). Această utilizarea a forțelor speciale, așa numiții „omuleți verzi”, în uniforme nemarcate, ce se presupuneau a fi ”forțe de securitate locale” – a contribuit la confuzie și a prevenit folosirea unor contramăsuri eficiente. Cu toate acestea, odată cu avansarea în Ucraina, situația a cerut câteva modificări: dincolo de rebelii sprijiniți de „voluntarii” ruși, separatiștii au primit echipament (inclusiv echipamente grele), în timp ce intervenția directă a forțelor Rusiei a devenit o realitate.

Ceea ce definește noua doctrină a Rusiei și cursul acțiunilor din Ucraina constă în utilizarea sistematică a mijloacelor care, puse împreună, pot submina și slăbi grav adversarul fără a trece prin pragurile stabilite în vederea declanșării unui răspuns militar. Mai simplu spus, forțele hibride ale Rusiei folosesc „capacități de război convențional pentru a câștiga bătălii simetrice în momentele decisive ale unui conflict și apoi dispar în rândurile populației pentru a continua o campanie prelungită de tactici asimetrice pentru permanentizarea unei stări de regim dorit.

Actori non-statali – Creatorii războiului hibrid

Actorii non-statali sunt cei care nu reprezintă forțele unui anumit stat-națiune. Astfel de elemente non-statale includ actori disruptivi, precum și actori terți.

Ca și statele disruptive, actorii disruptivi sunt ostili față de alți actori, aceștia putând fi prezenți într-o țară sau extinși în mai multe țări, cum ar fi insurgenți, gherile, mercenari și mișcări politice transnaționale sau subnaționale. Sursele deosebite de pericol sunt teroriștii și traficul de droguri sau organizațiile criminale, deoarece acestea pot avea cele mai bune tehnologii, echipamente și arme disponibile, datorită resurselor financiare de care dispun pentru a le achiziționa. În acest sens, acești actori non-statali disruptivi pot folosi tactici teroriste si metode militare neconvenționale pentru atingerea scopurilor lor.

O serie de actori și organizații non-statale sunt permanent în război cu NATO sau cu statele sale membre, în mod separat. Aceasta poate includw grupări teroriste, fundamentaliști religioși, organizații de crimă organizată, precum și organizații paramilitare care susțin o anumită putere politică și au adoptat o opoziție față de NATO și valorile lumii occidentale în general. Aceste grupuri acționează individual sau în colaborare cu actorii statali, cu care împărtășesc scopuri politice, religioase, sociale sau pur economice, care sunt suficient de puternice pentru a motiva acțiunea prin folosirea violenței.

De obicei, actorii non-statali sunt mai slabi la nivel convențional decât actorii statali sau organizații de apărare colectivă, cum ar fi NATO. Războiul hibrid reprezintă metoda și regulile de luptă care să le permită să provoace actorii statali superiori lor.

Astfel, pentru actorii non-statali conflictul hibrid deschide o fereastră de oportunitate de a produce cele mai mari daune adversarilor și societăților lor, lăsând în același timp o probabilitate de a rămâne anonim, primind astfel o sancțiune mai mică sau deloc.

Studiu de caz: Hezbollah

„The resistance withstood the attack and fought back. It did not wage a guerrilla war either… it was not a regular army but was not a guerrilla in the traditional sense either. It was something in between. This is the new model.” – Hassan Nasarallah

Hezbollah este considerată cea mai avansată organizație teroristă din lume care s-a dezvoltat în timp într-un adversar respectabil din toate punctele de vedere. Performanța sa din al doilea război din Liban este considerată cel mai bun exemplu de război hibrid. Întregul concept de amenințare hibridă poate fi ușor aplicat pe acesta și se poate susține că a avut un efect considerabil în dezvoltarea conceptului. Mai mult, Hezbollah a jucat un rol semnificativ în crearea modelului de identificare a unui adversar hibrid prezentat în acest capitol.

În cele 34 de zile de conflict militar din timpul verii anului 2006, miliția șiită a șocat poporul israelian și a surprins comunitatea internațională cu eficiența luptei sale împotriva Forțelor de Apărare Israeliene. În acest conflict, Hezbollah a etalat toate elementele unui război hibrid: ”… utilizarea simultană a arsenalului convențional, forțele neregulate și tacticile de gherilă, războiul psihologic, terorismul și chiar și activitățile criminale, cu suport din partea unei organizații multidimensionale și capabilă să integreze subunități foarte diferite, grupuri sau celule, într-o singură forță unită și extinsă. În plus, Hezbollah a avut parte de suportul direct al Gărzii Revoluționare Iraniene. Această ”coordonare completă” dintre Hezbollah și Iran a fost importantă, în special în ceea ce privește pregătirea, echiparea și suportul financiar oferit Hezbollah-ului (estimat la 50-100 milioane de dolari anual).

Sprijinite de Iran, grupurile combatante ale Hezbollah au acționat ca un hibrid, între forțe de gherilă și armată convențională. Similar insurgenților din Lupta pentru Fallujah din 2004, forțele Hezbollah au exploatat terenul urban pentru a crea ambuscade și evita capturarea prin staționarea în proximitatea non-combatanților. În plus, miliția șiită a utilizat un arsenal convențional impresionant, ce a inclus artilerie ușoară, lansatoare de rachete anti-tanc și rachete ghidate anti-tanc. Folosirea acestui arsenal convențional a forțat Israelul să mobilizeze în jur de 30.000 de soldați, costând viața a 119 soldați israelieni și 42 de soldați, rănirea a peste 1200 și avarierea a peste 50 de tancuri israeliene. În ciuda efectului limitat al loviturilor convenționale ale Hezbollah, consecințele pentru Israel au fost substanțiale. Atacurile Hezbollah „… au paralizat economia țării și au forțat peste un milion de civili să fie evacuați temporar. Efectul psihologic a fost enorm și a devenit un impuls pentru Israel să-și construiască sistemul anti-rachetă”.

Însă Hezbollah nu a luptat numai pe terenul de luptă efectiv. Acesta a provocat Israelul cu o campanie de propagană extinsă. Cu ajutorul propriilor stații radio și de televiziune, acesta a reușit să gestioneze temporar înfățișarea liderului Hezbollah, Hassan Narrallah, în multe societăți arabe și musulmane, ca fiind noul vârf de lance al rezistenței împotriva Israelului. Acest fapt a condus la o percepție copleșitoare (și incorectă) în lumea arabă și în regiuni din comunitatea internațională conform căreia Israelul – cea mai solidă putere militară din regiune – a fost înfrânt de Hezbollah, o miliție non-statală.

Cu toate că Israelul nu a pierdut războiul pe câmpul de luptă convențional, acesta și-a învățat lecțiile din acest fiasco. Israel a diversificat strategia de contracarare împotriva Hezbollah prin combinarea măsurilor militare convenționale cu mijloace contra-teroriste. Această strategie „hibridă” a combinat avantajele unor activități acoperite, cum ar fi negarea, cu eficiența și efectele de intimidare a utilizării forței militare”. Evident, acest lucru a ajutat la stoparea conflictului. Cel puțin momentan, se pare că niciunul dintre acești actori (Israel, Hezbollah sau Iran) nu are un interes în escaladarea militară. Iranului și Hezbollah-ului le este teamă că orice implicare în războiul civil din Siria ar putea conduce la slăbirea regimului lui Assad și, prin urmare, subminarea influenței șiite în Liban. Pe de altă parte, Israelul nu are niciun interes în pornirea unui război împotriva Hezbollah și o eventuală destabilizare a regiunii. În consecință, ambele părți încearcă șă păstreze conflictul ”hibrid” (i.e., sub limitele unui război convențional). Conflictul din 2006 dintre Hezbollah și Israel nu numai că exemplifică caracteristicile războiului hibrid din Orientul Mijlociu, ci subliniază și necesitatea dezvoltării și implementării unei strategii contra-hibrid.

Hezbollah este prin natură asimetric și are potențial pentru convențional. Evoluțiile contemporare a Hezbollah după războiul din 2006 indică un potențial pentru alinierea strategică cu forțele ce intenționează să conteste prezența armatei americane în Orientul Mijlociu. Hezbollah este o entitate născută dintr-un militanism religios nenegiociabil, dar ce a expus o capacitate impresionantă de a face orice este posibil pentru a supraviețui. Mulți consideră că această doctrină pragmatică, însă de inspirație islamic-șiită, include înșelăciunea și alianțe false, ceea ce permite Hezbollah să facă lucruri care par pragmatice la suprafață, dar care sunt însă în concordanță cu doctrina șiită. Acesta se poate alia cu creștinii în parlament, să aibă de-a face cu regimuri infidele precum Coreea de Nord, trafic de droguri din America Latină și în același timp să fie buni musulmani, angrenându-se în jihadul adevărat.

Hezbollah este stabilit în Liban și este influențat dinamic de geografia regiunii cu Israel, principalul său inamic în proximitatea geografică. Cu toate acestea, Hezbollah menține canale importante de finanțare din Africa de Nord, Statele Unite ale Americii și America Latină, în esență de oriunde există o diasporă libaneză. În plus, acesta are relații cu Coreea de Nord pentru consultarea în ceea ce privește construirea unor tuneluri și cu entități regionale, precum Hamas.

Hezbollah va continua să fie un iritant strategic și vârful culminant de inovare a modurilor și mijloacelor hibride. Deja demonstrat în al doilea război cu Liban din 2006, Hezbollah continuă să caute modalități inovative pentru a-și atinge obiectivele. Cu ajutorul unui mix compus din capabilități simetrice și asimetrice amestecate la un nivel operațional, Hezbollah reprezintă, în multe privințe și în același timp, o armată convențională și forță de gherilă fortificată. Operațiunile difuze ale Hezbollah și tranziția rapidă a forțelor îmbinate demonstrează o combinație puternică, emblematică pentru amenințările hibride.

Modelul de identificare a amenințării hibride

Obiectivul acestei lucrări, pe lângă cel de a prezenta conceptul de amenințare hibridă și descrie natura sa, este acela de a stabili dacă organizația teroristă Daesh îndeplinește cerințele unui adversar hibrid sau dacă este posibil să devină un adversar hibrid conform modelului modificat de identificare a unui adversar hibrid.

Această alegere de datorează faptului că un adversar care utilizează războiul hibrid reprezintă mai probabil un oponent în conflictele viitoare, decât un stat care utilizează războiul convențional, fiind astfel benefică identificarea acestor tipuri de adversari înainte de a lupta cu ei sau chiar prevenirea dezvoltării lor într-un adversar hibrid.

În acest sens, amenințarea hibridă a fost discutată în mai multe manuale, articole și lucrări academice, dar tuturor le-a lipsit un exemplu concret sau un model pentru a determina care este sau va fi o amenințare hibridă. Lucrările lui Christopher O. Bowers și Kari-Petri Oskari Huovinen au avut scopul de a oferi un instrument, respectiv modelul original și modelul modificat de identificare a unui adversar hibrid.

Obiectivul modelului modificat de identificare a unui adversar hibrid este de a crea un instrument simplu care poate ajuta la identificarea unei organizații ca fiind de tip hibrid sau posibilitatea dezvoltării în acest sens, în condițiile apariției unor circumstanțe potrivite.

Astfel, în 2012, ideea unui adversar hibrid și problema definirii acestuia a constituit inspirația articolului scris de Major Christopher O. Bowers, maior în armata americană. În articolul „Identifying Emerging Hybrid Adversaries”, acesta discută de pericolul impus de o forță combatantă de tip neregulat, ce deține capabilități militare avansate, asociate în mod normal cu statele, și care constituie astfel un risc de securitate internațională, construind în final un model pentru detectarea posibililor adversari hibrizi sau în curs de dezvoltare.

Articolul lui Bowers a reprezentat o inspirație pentru Kari-Petri Oskari Huovinen, căpitan în armata finlandeză, care a preluat modelul de identificare a unui adversar hibrid și l-a modificat, realizând un model mai complex, ce integrează mai multe dimensiuni ale amenințării hibride. În lucrarea sa, Huovinen a testat modelul modificat pe Hezbollah, demonstrându-i aplicabilitatea și eficiența.

Se consideră că o amenințare hibridă trebuie să dispună de trei elemente esențiale: capabilități multiple, maturitate organizațională, manifestare într-un teren complex, adversarul de acest tip fiind în măsură să facă tranziția atunci când dorește, între război neregulat și convențional. Acesta va fi capabil să angajeze eficient forțele oponentului, forțându-le să lupte într-o zonă de confruntare extinsă, întrebuințând o paletă variată de capabilități, incluzând aici resurse cibernetice, mass-media, comunicații secretizate, rețele transnaționale de crimă organizată și tehnologie avansată (precum dronele).

Acest model examinează cunoașterea și înțelegerea amenințărilor hibride și a capacităților lor și apoi adună toate acestea informații împreună într-o singură imagine, în contextul a trei variabile – capabilități multiple, maturitate organizațională și manifestare într-un teritoriu complex. Fiecare dintre aceste variabile de bază pot fi împărțite în sub-variabile. Capabilitatea poate fi împărțită în trei sub-variabile, respectiv armament, instruire și durabilitate. Maturitatea poate fi împărțită în patru sub-variabile, repectiv strategie, organizare și coeziune, capacitate de reacție la finanțatori interni și externi și conducere. Teritoriul complex include aspecte geografice și persoanele implicate, însă ia în considerare și spațiul virtual prezent peste tot în zilele noastre. Toate aceste sub-variabile pot fi divizate în entități mai mici, care pot fi văzute în figura 2.1.

Atunci când un grup sau o organizație este studiat în acest cadru, în funcție de aceste variabile, acesta se afla undeva de-a lungul cercului, în fiecare entitate. Cu cât un grup sau o organizație este mai aproape de zona marcată cu roșu aprins sau roșu închis spre centrul cercului, cu atât are potențial mai mare de a deveni sau este deja o amenințare hibridă într-un posibil conflict în aria sa de influență.

Dacă un grup se deplasează din interiorul centrului cercului în una sau mai multe sub-variabile, a pierdut efectul de pârghie de tip hibrid în cadrul respectivei entități și, ca rezultat, aceasta poate pierde chiar în totalitate potențialul de a deveni sau de a fi o amenințare hibridă. Este posibilă deplasarea "în sus și jos " în una sau mai multe sub-variabile, chiar variabile de bază de-a lungul cercului, adică marginea de hibriditate poate fi obținută și ulterior pierdută.

Figura 2.1. Adversarul Hibrid

Sursa: Kari-Petri Huovinen,„Hezbollah and Taliban- Hybrid Adversaries in Contemporary Conflicts?”, 2013

Performanța Hezbollah din al doilea război din Liban (2006) este considerată un exemplu clasic de război hibrid. Întregul concept de amenințare hibridă poate fi aplicat cu ușurință și se poate susține faptul că acesta a avut un rol important în dezvoltarea conceptului. În plus, Hezbollah a jucat un rol important în crearea modelului modificat de identificare a unui adversar hibrid. Modelul introdus de Bowers în articolul său „Identifying Emerging Hybrid Adversaries" este, în esență, cam la fel cum este prezentat modelul modificat al lui Huovinen (Figura 2.1.), cu excepția fuptului că modelul lui Bowers este împărțit în entități mai mici, fiind astfel mai măsurabil. O altă diferență este aceea că Bowers a folosit triunghiuri pentru a descrie variabilele de bază, iar la intersecția acestor triunghiuri se află „sweet spot", punctul în care un adversar hibrid se află la nivelul maxim – „eficiență maximă din punct de vedere tactic, operațional și strategic." Imaginea construită de Bowers în care se suprapun triunghiurile este descriptivă, dar lipsa variabilelor de bază și a sub-variabilelor vizibile și clare face dificilă măsurarea nivelului acestora. Astfel, Huovinen a decis să plaseze aceste variabile de bază și sub-variabile pe o imagine cu cercuri concentrice, împărțite pentru fiecare variabilă. S-a pierdut „sweet spot", dar în schimb a obținut două zone, respectiv roșu deschis și roșu închis, care sunt mai ușor de măsurat, făcând modelul mai vizual. În ambele modele, există o zonă „out-of-bond”, în care se poate spune că organizația își pierde potențialul său de a fi hibrid și trece dincolo de limita de a fi un adversar hibrid.

Orice grup măsurat pe acest model se poate deplasa în sus și în jos pe scară la fiecare sub-variabilă, ceea ce înseamnă că o statutul de adversar hibrid poate fi atins dar poate fi și pierdut. Niciuna dintre definițiile sub-variabilelor nu sunt constante; mai degrabă ele sunt în continuă schimbare în timp. Cu ajutorul modelului, aceste modificări pot fi identificate, iar apoi pot fi măsurate și estimate nivelul de amenințare și dezvoltarea organizației.

În continuare este prezentat modelul modificat de identificare a unui adversar hibrid. În timp ce sunt definite variabilele și sub-variabilele, sunt incluse și descrierile formulate de Bowers și Huovinen.

Capabilități multiple

După cum s-a discutat anterior, capabilitățile multiple reprezintă una dintre variabilele de bază, acestea având un rol important în determinarea unei amenințări hibride. Ca o organizație să fie considerată adversar hibrid, aceasta trebuie să dețină cel puțin câteva capabilități asociate cu armatele naționale moderne. În acest model, ca o organizație să fie considerată ca prezentând capabilități multiple, este de așteptat ca aceasta să dețină următoarele sub-variabile:

Armament: Un anumit tip de armă sau tehnologie într-un număr subtanțial (e.g., ATMG, MANPADS)

Instruire: Pregătirea necesară de a le utiliza în mod eficient.

Durabilitate: Capacitatea de a menține viabilitatea organizației.

Bazat pe cele spuse, ca un grup prezinte capabilități multiple, este nevoie ca acesta să dețină un număr substanțial de un anumit tip de armă (e.g. MANPADS); pentru a le utiliza în mod eficient, e nevoie ca luptătorii să aibă parte de pregătirea necesară pentru acea armă și cunoașterea tacticilor pentru utilizarea acesteia; de asemenea, organizația trebuie să aibă stabilită modalitatea de înlocuire a armelor uzate, pentru a menține această capabilitate. Dacă unul dintre acesti factori nu se materializează, atunci grupul reprezintă mai degrabă un „eveniment” decât o capabilitate.

Armament

Fiecare dintre cele trei sub-variabile menționate mai sus este împărțită în entități mai mici, Bowers împărțind „armamentul” de la capătul inferior al spectrului până în centru, după cum urmează:

Orice „grup de bandiți” poate obține arme de calibru mic și le poate utiliza în mod eficient în avantajul lor, dar capacitatea ca acesta să dețină rachete, mortiere sau sisteme sol-aer este mult mai dificil de obținut si este de așteptat ca un grup cu astfel de arrme să fie dezvoltat pe mai multe dimensiuni.

Instruire

Pentru a face sub-variabila de instruire măsurabilă, aceasta a fost împărțită de la dimensiunea inferioară până în centrul modelului, după cum urmează:

Durabilitate

Pentru a menține o capabilitate, nu este suficient să avem, de exemplu, 50 de rachete anti-tanc. Acestea trebuie să fie distribuite la luptătorii care le utilizează, trebuie să fie asigurată o aprovizionare de la o sursă pentru a menține numărul de arme după ce acestea se uzează, iar în cazul în care nu sunt utilizate imediat, acestea trebuie să fie depozitate în mod specific pentru ca arma să funcționeze în mod corespunzător după scoaterea acesteia din depozit. Acest fapt necesită o organizare logistică. De aceea, au fost identificate trei elemente cheie ale durabilității: reaprovizionare (disponibilitate resurselor pentru organizație), depozitare și distribuție (la luptători).

Pentru a face aceste trei elemente măsurabile, a fost ales următorul mod de a acoperi această dimensiune, de la capătul inferior la cel superior al sub-variabilei:

Aceste tipuri de capabilități (armament, instruire, durabilitate) discutate mai sus pot fi obținute de organizații, de la state sponsori sau state eșuate. Armata unui stat eșuat poate deține capabilități asociate cu armatele naționale și, ca rezultat al dezbinării națiunii sale, își poate oferi serviciile și capabilitățile alte organizații sau poate forma o organizație proprie, cu calități hibride, cu ajutorul căreia poate începe să-și îndeplinească anumite obiective.

Maturitate organizațională

Grupurile armate mature tind să se deplaseze pe dimensiunea de maturitate, concentrându-se mai puțin pe căutarea profitului pe termen scurt și mai mult pe obținerea puterii politice și capacitatea militară pentru a-și promova idealurile. Maturitatea organizațională a grupului este un factor important în dezvoltarea ca actor hibrid. Este una dintre variabilele de bază în acest model și poate fi împărțită în următoarele sub-variabile: strategie (măsura în care un grup este orientat spre obiective, cu o strategie eficientă), gradul de organizare și coeziune, receptivitatea la conducerea internă și sponsori din state străine și nivelul leadership-ului.

Bowers a inclus sprijinul populației la această variabilă de bază, dar Huovinen l-a mutat la cea de-a treia variabilă de bază, complexitatea teritoriului, pentru că există deja o sub-variabilă numită „teritoriu populat” și, datorită acestui fapt, toate aspectele referitoare la populație sunt reprezentate pe acea dimensiune.

Strategie

Strategia este divizată în secțiuni mai mici, bazate pe gradul de orientare a obiectivelor la nivelul grupului, după cum urmează:

Dacă ne uităm la un adversar potențial hibrid, acesta începe să se afle în raza de potențialitate de la ideologie spre centru cercului. Ideologia joacă un rol important în dezvoltarea maturității organizaționale. Cum susține și Bowers, ideologiile extreme pot împiedica procesul de maturizare, fiind nepractic din cauza restricțiilor ideologice. Combinat cu lipsa de control, reprezintă o descurajare pentru statele sponsori să investească într-un anumit grup.

Conform lui Bowers, organizațiile religioase „nu sunt, in mod normal, suficient de receptive la obiectivele strategice ale statelor sponsori" riscând să piardă sprijinul populației datorită ideologiilor extreme.

Gradul de organizare și coeziune

Gradul de organizare și coeziune se dezvoltă din perimetrul exterior spre centru, în următoarea manieră (în paranteză este inclusă dimensiunea unei unități până la care este probabil să opereze, precum și numărul persoanelor fiind aproximativ):

Odată cu dezvoltarea organizației, se dezvoltă și capacitatea sa de a opera în formațiuni mai mari. Unitățile mai mici operează în mod concertat cu unitățile mai mari din care fac parte, făcând unitatea mai mare mai capabilă decât suma capacităților subunităților sale. Odată ce aceste tipuri de organizații menționate sunt capabile să funcționeze la dimensiunile unei unități de companie sau mai mare, de până la un batalion, în funcție de necesități, acestea încep să se încadreze în categoria de adversar hibrid. Acest lucru se datorează faptului că organizația prezintă disciplină, coeziune, capacitătae mare de comandă și control (C2), înțelegând de asemenea cum să evite forțele inamice.

Adversarii de tip hibrid pot avea uniforme, antrenament și o doctrină pentru a se deosebi de insurgenți sau rebeli. Coeziunea reprezintă un factor important care unește organizația și poate atrage state sponsori, creând astfel posibilitatea organizației de a ascede la următorul nivel.

Receptivitatea la conducerea internă și sponsori de stat străine

Atunci când se discută despre eficiența unei organizații, această sub-variabilă reprezintă un element cheie. Receptivitatea atât la conducerea internă cât și la statele sponsor străine joacă un rol important în obținerea unui sponsor. Un stat sponsor nu este interesat să asigure suport unei organizații care nu este receptivă la cererile acestuia, aceasta oferindu-i probabil un suport limitat, însă nu și tipul de capabilități militare moderne, necesare unei organizații pentru a intra în zona adversarului hibrid.

Dacă receptivitatea la conducerea internă este scăzută, organizației îi lipsește probabil coeziunea și disciplina, și de aceea nu este capabilă să acționeze în unități de dimensiuni mari, lipsindu-i astfel nivelul caracteristic unui adversar hibrid. Receprivitatea la conducerea internă și statul sponsor extern este împărțită în felul următor:

Categoria hibridă din această sub-variabilă se află între semi-receptivă și receptivă. Susținerea unui stat reprezintă o condiție prealabilă pentru o organizație să se dezvolte într-un adversar hibrid. Pentru a câștiga și menține de partea ei un stat sponsor, o organizație trebuie să demonstreze un nivel adecvat de reacție la cerințele unui posibil sponsor din perspectiva acestuia, fiind astfel o investiție atractivă pentru sponsor. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să respecte toate aceste cerințe, ci suficiente pentru a compensa estimarea cost-beneficiu a sponsorului.

Organizațiile care se dezvoltă de-a lungul timpului tind să aibă la un moment dat facțiuni rebele sau elemente distructive care nu sunt receptive la conducerea internă. Acest lucru poate fi problematic pentru dezvoltarea unei organizații și astfel, pentru a se maturiza la următorul nivel, o organizație trebuie să supună în cele din urmă elementele din cadrul acesteia care nu acționează în scopul unui stări finale unificate. Această sub-variabilă se dezvoltă împreună cu nivelul leadership-ului discutat în continuare.

Nivelul leadership-ului

Nivelul leadership-ului implică faptul că există mai puține puncte de eșec în cadrul organizației în ceea ce privește conducerea. Lideri cheie și chiar unități întregi pot fi prinse și capturate, cu pierdere relativ minimă de capabilități per total. Sub-variabila reprezentată de nivelul leadership-ului a fost împărțită în următoarele elemente:

Este important de înțeles faptul că în acest model, „maturitatea” nu este echivalentă cu ”timpul”. Bowers aduce în față o idee interesantă și anume că pentru a se maturiza în totalitate, un adversar hibrid trebuie să supraviețuiască fiecărui conflict din interiorul organizației, iar perioada de dinaintea următorului conflict este critică, timp în care ar putea să „aprofundeze leadership-ul, întărească organizația, elimine elementele distructive și să antreneze membrii”. De asemenea, Bowers subliniază că această perioadă va implica cel mai probabil „război neregulat de nivel scăzut, terorism sau activități similare”. Mai mult, reprezintă o scutire de la operațiunile deschise ale războiului deschis, servind ca timp pentru menținerea relevanței ideologice și politice în aria sa de influență.

Manifestare într-un teritoriu complex

Teritoriul reprezintă a treia variabilă cheie în modelul modificat de identificare a adversarului hibrid. Toate organizațiile sunt un produs al mediului în care se află, iar potențialii adversari hibrizi nu fac excepție. Aceștia sunt legați de teritoriul în care există și funcționează. Bowers susține că datorită complexității teritoriului, acesta poate fi „un factor critic în determinarea dacă un adevarsar hibrid poate exista”. În acest model, „teritoriul” este divizat în următoarele sub-variabile: teritoriul geografic, teritoriul populat și spațiul cibernetic.

Cu cât teritoriul este mai complex, cu atât mai puțin un stat militar modern poate profita de punctele sale forte, respectiv forța militară, resurse și tehnologie, fiind necesar de luați în considerare mai multe elemente la fiecare nivel de operații militare, de la forțe terestre până la personalul de planificare. Astfel, se poate spune că manifestarea într-un teritoriu complex reprezintă un factor critic în confruntarea dintre un adversar hibrid și un stat militar modern.

Cum susține și Hoffman, câmpul de luptă al războaielor hibride viitoare va fi pe un teritoriu complex, cel mai probabil orașe dezvoltate, „jungle urbane”. Adversarul hibrid realizează că teritoriul complex îi oferă un număr de avantaje care pot depăși superioritatea militară convențională.

Teritoriul geografic

Geografia joacă un rol important în orice operațiune militară. Aceasta poate avea efect decisiv asupra rezultatului unei bătălii dacă nu este luată în considerare, astfel încât să fie un factor cunoscut pentru orice soldat, indiferent de nivelul de operare, efectele acesteia fiind dovedite de-a lungul istoriei. În acest model, teritoriul geografic este împărțit într-o manieră care ilustrează modul în care capablitatea unei armate occidentale de a utiliza avantajele sale se micșorează cu cât ne deplasăm pe această dimensiune de la exteriorul cercului către centru, astfel:

Conform modelului, cu cât aria de acțiune a unui organizații studiate se încadrează în categoria dealurilor, satelor, pădurilor, munților și chiar orașelor, aceasta se intră în gama adversarilor hibrizi. În aceste tipuri de medii, armatele militare ies din ”zona lor de conflict”, ceea ce înseamnă că modul în care acestea au fost proiectate să acționeze la capacitate maximă nu se potrivește cu solicitările acestor medii. Forțele armate sunt restricționate la drumuri, vizibilitatea este mai mică, obstacolele geografice pot afecta comunicațiile, recunoașterea trupelor aliate poate deveni mai dificilă, iar riscul pierderilor colaterale crește, fiind necesare mai multe trupe terestre care să mențină zonele. Aspectele geografice devin mai avantajoase spre centrul cercului din model.

Teritoriu populat

În acest model, teritoriul populat este divizat în două secțiuni:

Dinamica grupurilor:

Suportul populației:

Se poate vedea că teritoriul populat crește în complexitate pe măsură ce se trece de la un singur grup cultural dominant la conflicte intergrupale, întindere urbană și războaie civile etnice cu grupuri motivate diferit care se luptă pentru o cauză, de la profit material la putere politică. Un adversar hibrid va fi cel mai probabil motivat de religie, ideologie și rasă, etnicitate sau altă bază de coeziune similară, cum ar fi o organizație criminală (cartel de droguri). Acest tip de bază comună îi oferă organizației motivația necesară de a intra într-un conflict în vederea atingerii obiectivelor, îmbunătățirea unor avantaje ale grupului, precum și îndreptarea unui nedreptăți sociale sau pentru a obține un plus de imagine. Corectarea unei nedreptăți sociale poate oferi grupului suportul populației locale și astfel, când este necesar, grupul poate fi asigurat cu un loc de retragere sau bază de recrutare. Acest lucru poate fi văzut la grupurile insurgente. Acestea au legături apropiate cu populația locală, fiind des susținute de aceasta.

Conform lui Bowers, o întindere urbană sau un război etnic civil poate ieși din raza unui adversar hibrid, datorită complexității, acest fapt putând solicita prea mult efort de la un grup pentru a se menține sau dezvolta ca adversar hibrid în acest tip de mediu.

În plus față de modelul original, Huovinen a adăugat suportul populației, deoarece în opinia acestuia se potrivește mai bine, păstrând factorul uman în aceași sub-variabilă. De asemenea, Huovinen a adăugat un alt factor important în estimarea teritoriului populat din perspectiva adversarului hibrid, acesta depinzând de susținerea populației.

Spațiul cibernetic

Spațiul cibernetic se află într-o continuă expansiune, aceasta fiind, în prezent, o zonă foarte activă din punct de vedere operațional. Acesta reprezintă o zonă care poate oferi pârghii de putere unei organizații, în aceeași măsura ca și teritoriul geografic sau teritoriul populat. Conform United States Army’s Cyberspace Operations Concept Capability Plan 2016-2028, spațiul cibernetic este definit astfel: „Un domeniu global în mediul informațional, constând dintr-o rețea inderdependentă a infrastructurilor de tehnologie a informației, incluzând Internetul, rețelele de telecomunicații, sistemele informatice, precum și procesoare încorporate și aparate de comandă.”

Spațiul cibernetic reprezintă o zonă cu un număr infinit de posibilități de explorare a vulnerabilităților inamicului. În special societățile (și armatele) occidentale au devenit foarte dependente de spațiul cibernetic în derularea activităților zilnice (servicii bancare, distribuția de apă și electricitate, controlul traficului aerian, rețele telefonice, funcționarea fabricilor sau centralelor nucleare etc.). Armatele naționale și potențialele amenințări hibride își dezvoltă capacitățile în această zonă cu rezultate variabile, spațiul cibernetic fiind o zonă cu activitate asigurată pe ambele părți într-un conflict actual. Actorii statali pot avea mai multe resurse în acest sens, decît un actor non-statal, însă chiar și grupurile mai mici sau hackerii pe cont propriu pot obține avantaje în acest domeniu. Anonimitatea este caracteristică spațiului cibernetic, aceasta fiind și problema cu adversarii hibrizi în acest domeniu, care pot utiliza spațiul cibernetic în avantajul lor, fără a fi neapărat identificați când acționează. Oricum, operațiunile pot fi conduse de alt grup afiliat sau simpatizant cu adversarul hibrid, astfel îmbunătățind dramatic potențialul unui adversar hibrid.

Conform acestui model, deplasarea la un nivel superior demonstrează necesitatea unor cerințe sporite pentru potențialul adversar hibrid, și anume un nivel mai ridicat al calității atacurilor, ținte mai interesante, precum și necesitatea mai multor resurse și a unui nivel mai ridicat de capacități.

Acest model modificat de identificare a unui adversar hibrid a fost aplicat și demonstrat pe Hezbollah, având în vedere particularitățile de amenințare hibridă înfățișate de acesta, după cum se vede în Figura 2.2. În studiul de caz al lucrării, voi urmări sa aplic acest model pe organizația teroristă Daesh, alături de caracteristicile teoretice identificate în subcapitolul 2.1., consolidând astfel ipoteza că Daesh reprezintă o amenințare hibridă.

Figura 2.2. Hezbollah și Modelul Modificat de Identificare a unui Adversar Hibrid

Sursa: K. Huovinen, „Hezbollah and Taliban – Hybrid Adversaries in Contemporary Conflict?”

CAPITOLUL AL III-LEA

COMBATEREA AMENINȚĂRILOR HIBRIDE

În timpul Războiului Rece, strategia și politica NATO se concentrau pe întrebarea privind modul de apărare împotriva altor state care proiectează amenințări militare și nucleare asupra Alianței. Începând cu atacurile teroriste din 2001 de pe teritoriul american, NATO a câștigat experiență în lupta din războaiele neregulate cu talibanii și Al-Qaeda, care cu greu pot fi considerate reprezentanți ai unor state sau actori clasici, convenționali. În prezent, odată cu creșterea interdependenței globale și accesul facil la cele mai moderne tehnologii de comunicare și informare, NATO are de-a face cu un inamic care nu este nici actor statal convențional, nici actor non-statal neconvențional care utilizează metode asimetrice de război. În schimb, NATO se confruntă cu un adversar vag, care se adaptează la obstacolele existente și creează tipuri de amenințări, periculoase pentru NATO.

Aceasta nu reprezintă o premieră sau o situație unică pentru Alianță în confruntarea cu noi forme de amenințări și conflicte care au amenințat comunitatea Nord-Atlantică. NATO se află în domeniul securității de prea mult timp ca să fie surprinsă de faptul că securitatea se schimbă în permaneță și că statele, alianțele și organizațiile sale trebuie să se adapteze la noi situații. Conform lui Zbigniew Brezinski: „Alianța a supraviețuit în urma a trei transformări monumentale ale lumii: sfârșitul războiului ce dura de secole în Occident; angajamentul SUA de a apăra Europa de Uniunea Sovietică dupa cel de-al Doilea Război Mondial și sfârșitul Războiului Rece, respectiv prăbușirea Uniunii Sovietice.” Astfel, o amenințare hibridă și ulterior un conflict hibrid ar putea fi de fapt doar o chestiune de adaptare și transformare.

În prezent, acestea reprezintă o provocare semnificativă pentru Alianță și interesele sale. Amenințările hibride implică adversari (inclusiv actori statali, problematici, non-statali și organizații teroriste), care pot angaja o combinație de acțiuni într-un mediu de operare lipsit de restricții, pentru a-și atinge obiectivele. Amenințările hibride pot consta dintr-o combinație ce conține toate aspecte războiului și pot amesteca activitățile mai multor adversari. Experiența din operațiunile trecute au demonstrat că în prezent, adversarii pot conduce acțiuni ostile printr-o gamă largă de mijloace, metode și proceduri convenționale sau neconvenționale, cu un rezultat final favorabil împotriva forțelor NATO, care este superioară din punct de vedere tehnologic și militar.

Sarcina de a articula, elabora și dezvolta acest concept a fost atribuit NATO Allied Command Transformation (ACT). Astfel, în 2009-2010, ACT a început dezvoltarea unui Concept pentru Contribuția Militară NATO în Combaterea Amenințărilor Hibride (MCCHT), subliniind nu numai provocările impuse de amenințările prezente sau viitoare, ci și nevoia de adaptare a strategiei, structurii și capabilităților Alianței.

Citând un oficial NATO/ACT, sarcina este de a „picta chipul inamicului fără chip" și de a dezvolta conceptul de amenințare hibridă, precum și examinarea unor strategii viabile și eficiente pentru a răspunde amenințărilor hibride.

Adaptarea la mediul amenințărilor hibride

Amenințările reprezintă o combinație între o vulnerabilitate și intenția inamicului, precum și puterea acestuia. Există o nevoie urgentă de a analiza cu atenție gama de amenințări cu care ne confruntăm pentru a pregăti mai bine apărarea împotriva acestora.

Desigur, amenințarea hibridă reprezintă un termen generic care cuprinde o mare varietate de situații și acțiuni negative existente, cum ar fi terorismul, migrația, pirateria, corupția, conflictul etnic, ș.a.m.d. Ce este nou, cu toate acestea, constă în posibilitatea ca NATO să se confrunte cu utilizarea adaptivă și sistematică de către adversari a acestor mijloace deosebite separat și în combinație, în vederea atingerii obiectivelor politice pe termen lung. Tocmai această posibilitate merită o abordare diferită și mai conceptuală din partea NATO cu privire la modul în care acestea pot fi contracarate. Este deosebit de important să reținem că amenințările hibride nu constituie un instrument exlusiv pentru actori asimetrici sau pentru actori non-statali, ci pot fi aplicate de actori statali și non-statali deopotrivă. Principala atracție a amenințărilor hibride, din punctul de vedere al unui actor statal, constă în faptul că multe din acestea nu pot fi puse pe seama cuiva, prin urmare fiind aplicate în situațiile în care acțiunile deschise sunt excluse din mai multe motive.

Conform celei mai recente actualizări a NATO Capstone Concept, „amenințările hibride sunt cele reprezentate de adversari, ce au capacitatea de a folosi simultan mijloace convenționale și neconvenționale în mod adaptativ, în vederea atingerii obiectivelor lor."

Prin nespecificarea caracterului adversarilor, această definiție recunoaște atât ambiguitatea inamicului cât și natura convențională și neconvențională simultană și combinată a amenințării în sine. În mod clar, granițele tradiționale ce defineau conflictele care au servit ca bază pentru interesele istorice comune ale Alianței nu se mai aplică în prezent. Nu mai este valabil faptul că numai cele mai puternice state au mijloacele și intenția de a prezenta un pericol de securitate major asupra Alianței sau a membrilor săi. Mijloacele de distrugere au proliferat de la cei puțini la cei mulți, limitele pentru achiziția anumitor tehnologii și metode capabile de catastrofe fiind în prezent relativ scăzute sau aproape inexistente, în unele cazuri. După cum s-a menționat, adversarii capabil de a amenința NATO și membrii săi nu trebuie să fie actori guvernamentali, actorii nestatali și anonimi fiind capabili și prezintând o amenințare substanțială. Amenințările la adresa securității nu mai sunt legate de limite geografie și pot avea un impact asupra unei regiuni învecinate sau la nivel mondial. Ele nu depind de limitele terestre și se pot manifesta în spațiu sau spațiu cibernetic, împotriva intereselor NATO. Astfel, pot fi inițiate și comise atacuri mortale și devastatoare împotriva membrilor Alianței într-o clipă, de la locații aflate la distanță, fără a lăsa traseu privind originea lor.

Eforturi SUA și NATO în ceea ce privește amenințarea hibridă reflectă o conștientizare tot mai mare asupra gamei largi de amenințări care au început, în ultimele două decenii, să conveargă și să se extindă cu ajutorul globalizării și noilor tehnologii de comunicare, accesul la informație și căi de transport. Organizațiile, atât statale cât și non-statale, care operează în rețelele inferioare de comerț ilicit, terorism și insurgență, s-au dovedit adaptabile, inovatoare și antreprenoriale când au început să se combine și să se diversifice. Acestea sunt „extrem de adaptabile și arată o mare capacitate de a învăța și de a-și ajusta comportamentul în funcție de lecțiile învățate și de schimbările din mediul operațional.” Pentru o serie de motive, ar fi în detrimentul intereselor pe termen lung ale NATO să rămână în urma membrului său dominant în înțelegerea naturii amenințărilor hibride, anticiparea apariției lor și dezvoltarea unor strategii de combatere.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a reprezentat cel mai mare succes aranjament de securitate colectivă în rândul statelor din secolul 20. După ce descurajat și a supraviețuit adversarului său principal, Uniunea Sovietică, NATO se confruntă acum cu provocarea de a-și redefini rolurile și scopurile în secolul 21. La fel ca restul organizațiilor pluraliste, Alianța trebuie să reflecte interesele comune ale membrilor săi, iar definirea unor interese comune care să motiveze toți membrii să se sacrifice pentru binele tuturor a fost dificilă. În lipsa unei amenințări militare directe comune, interesele disparate, angajamentele și viziunile diferite ale viitorului transatlantic au fragmentat coerența Alianței.

Conceptul Strategic adoptat de șefi de stat și de guvern la Lisabona, în noiembrie 2010, reconfirmă angajamentul NATO de a „descuraja și apăra împotriva oricărei amenințări de agresiune și împotriva provocărilor de securitate emergente care au amenințat securitatea fundamentală a aliaților în mod individual sau a Alianței ca un întreg." Acest angajament este reprezentat ca o harta strategică pentru NATO în secolul 21 și include extremismul, terorismul și activități ilegale transnaționale precum traficul de arme, droguri și persoane, precum și atacurile cibernetice și alte amenințări tehnologice și de mediu. Cu toate acestea, Conceptul Strategic nu se referă la amenințări hibride și nu oferă o perspectiva asupra magnitudii, probabilității și naturii sau nuanțelor ”provocărilor de securitate emergente." Mai mult decât atât, aceasta nu se referă la posibilitatea de a confrunta unele sau mai multe dintre acestea provocări simultan, sau amenințarea reprezentată de convergența dintre mai multe elemente distincte.

Noul tip de amenințare cu care se confruntă diverse națiuni ale Alianței este insidios și nu este ușor de definit sau identificat. Aceasta apare în suprapunerile dintre state și in zonele instabile ale unei guvernări slabe și ineficiente. Noua amenințare constă în elemente distincte dar combinate, de aici și categoria de amenințare hibridă. Amenințările hibride reprezintă mult mai mult decât un amalgam de provocări de securitate existente. Acest lucru se datorează în parte interrelaționării elementelor lor constitutive, natura complicată și interdependentă a activităților necesare pentru a le contracara, multitudinea de părți cheie implicate cu interese legitime, precum și mediul internațional de securitate dinamic în care soluțiile militare tradiționale pot sa nu fie cele mai eficiente, dar pot fi totuși necesare.

În viitorul apropiat, va fi necesară eliminarea aceste zone, cu ajutorul gestionării cu eficiență a operațiilor de stabilitate și reconstrucție, cât și misiuni de luptă armată. Războiul secolului XXI va fi unul hibrid, prin care se vor proiecta toate elementele puterii naționale, de-a lungul unui continuum de activități complexe, materializat printr-o mare varietate de activități militare și nemilitare, programe, aplicații, resurse de toate tipurile, croite/întrebuințate pentru a maximiza utilizarea influenței politice și economice, astfel încât să fie modificată pozitiv situația generală a statelor eșuate sau în curs de eșuare.

Abordarea comprehensivă NATO

Organizațiile, indivizii și rețelele care animă amenințarea hibridă folosesc un amestec complex de mijloace, care include dirijarea diplomației, interacțiune politică, ajutor umanitar, presiuni sociale, dezvoltarea economică, utilizarea pricepută de mass-media și forța militară. Pe scurt, acestea se folosesc de o gamă completă de metode și arme pentru a realiza obiectivele, cu ajutorul unei abordări comprehensive pentru atingerea obiectivului.

Ce schimbări în structură, procese și proceduri ar putea adopta NATO pentru a ține cont de evoluția recentă a mediului internațional de securitate și pentru a permite Alianței să răspundă eficient la gama completă de metode și arme folosite de adversarii amenințării hibride? Cum a spus un simplu ofițer NATO/ACT, „Sunt domenii în care nu suntem uniți și acest lucru poate fi exploatat de alții cu intenții dăunătoare." Asistentul Secretarului Generalal NATO, Jamie Shea, a susținut că amenințările se dezvoltă ca răspuns la o vulnerabilitate; prin urmare, avem nevoie să ne înțeleagem mai bine, precum și să înțelegem adversarii dacă vrem să răspundem în mod eficient. Această focalizare duală, de a ne uita atât în interior, cât și în exterior, la potențialii inamici, reprezintă o parte esențială a combaterii amenințărilor hibride.

Combaterea amenințărilor hibride pornește mai degrabă de la o nouă înțelegerea unor astfel de amenințări și utilizarea inovatoare a capacităților existente pentru a răspunde acestor noi provocări, decât de la necesitatea unui nou echipament. Într-adevăr, contramăsurile relevante sunt în mare parte incluse în abordarea comprehensivă existentă în strategie, concept pe care NATO l-a îmbrățișat. Acest lucru poate fi înțeles ca și cum NATO a dezvoltat soluția la problemă înainte de a defini problema. Cu toate acestea, înțelegerea actuală a abordării cuprinzătoare este puternic influențată de conflictul care a generat-o, așa cum este adesea cazul cu inovația în domeniul strategiei. Prin urmare, NATO are nevoie de o înțelegere generală și conceptuală asupra tipului de amenințare hibridă, în care Rusia este doar un exemplu.

În timp ce aceste teme apar, conceptul rămâne relativ nedezvoltat. În prezent este imposibil de identificat o instituție internațională capabilă să coordoneze toate eforturile necesare pentru a face față provocărilor unei abordări cuprinzătoare a amenințărilor hibride. Deși aceasta este o problemă dificilă și sensibilă, ar fi totuși util să se aducă o serie de capabilități de la diferiți contribuabili la o singură organizație. Dar care ar fi mandatul și cadrul legal și cum s-ar asigura că aceasta este recunoscută de către toți în calitate de coordonator general? Se pare că va fi necesar mult timp și răbdare înainte să fie identificată o soluție. Între timp, sunt posibile mai multe soluții intermediare, cum ar fi ceea ce sunt numite coaliții benevole.

Una dintre lecțiile învățate din Afganistan și Kosovo este faptul că în cazul în care sectoarele armatei și civile trebuie să lucreze împreună, armata trebuie să ia de multe ori inițiativa pentru a stabili încrederea și comunicarea cu omologii civili. Cele două comunități funcționează cel mai bine atunci când lucrează în colaborare și cooperare. Colaborarea și cooperarea ar trebui să înceapă cu o analiză comună. Toți participanții la o abordare cuprinzătoare trebuie să înțeleagă provocarea nu numai din punctele lor de vedere, ci și din perspectiva celorlalți participanți importanți. Multe amenințări percepute (terorismul, crima transnațională, extremismului violent) sunt simptome sau consecințe ale cauzelor profunde care stau la baze (sărăcie, conflicte etnice) care nu intră în competența tehnică a majorității organizațiilor militare.

Cu alte cuvinte, o abordare cuprinzătoare a amenințărilor hibride reprezintă o problemă instituțională la fel de mult ca o problemă conceptuală. Nu va exista niciodată un singur scop primordial la care se poate aștepta să se subscrie toți actorii. Este mai bine să se recunoască faptul că diferiți actori în aceeași situație au perspective diferite și astfel să se caute un numitor comun care să se poate forma o bază de colaborare.

Există multe discuții dacă NATO are nevoie de noi capacități pentru combaterea terorismului, atacurilor cibernetic, crimei organizate transnaționale, insurgența ș.a.m.d. În combaterea amenințărilor hibride este vorba, mai întâi de toate, despre noua înțelegere a unor astfel de amenințări și utilizarea inovatoare a capacităților existente pentru a face față acestor noi provocări, mai degrabă decât despre un echipament nou, echipamentele și sistemele de înarmare nereprezentând, în acest caz, cheia succesului. Provocarea este de a obține o mai bună colaborare în jurul capacitățile existente.

O componentă relativ neexaminată a abordării cuprinzătoare este problema comunicărilor strategice, cel puțin atunci când îi apreciem importanța uriașă pentru succesul unei campanii. Executarea unei amenințări hibride diversificate de către un adversar adaptiv și inteligent reprezintă, în primul rând, o recunoaștere a supremației militare convenționale a NATO.

Abordarea hibridă (sau cuprinzătoare) din partea unui adversar are două scopuri esențiale:

– estomparea imaginii strategice prin înlocuirea unei perspective clare de prieten-dușman sau bun-rău cu o multitudine de actori și cauze neclare, acoperind astfel percepția mizei și cine este în spatele ei;

– evitarea situației în care problema este decisă rapid prin utilizarea decisivă a capacităților militare copleșitoare ale NATO, prin schimbarea într-un test de răbdare și determinare prelungită, în timp ce campania se derulează, se pierd resurse și vieți omenești, fără un sfârșit vizibil.

Ambele scopuri fac comunicarea și informarea strategică a publicului o chestiune de cea mai mare importanță, pentru ca o abordare comprehensivă să reușească. Conștientizarea situației reale trebuie să fie creată prin prezentarea unei imagini credibile referitoare la cine este adversarul și care sunt obiectivele sale pe termen lung, în scopul de a justifica intervenția. În plus, publicul trebuie să aibă o înțelegere clară și precisă a duratei campaniei ce vizează înfrângerea amenințării.

Conflictele hibride sunt fenomene complexe care nu se potrivesc cu ușurință în cadrele politice de securitate de astăzi. Problemele suplimentare care agravează sunt:(1) lipsa unei definiții legale acceptate și (2) utilizarea de instrumente convenționale și neconvenționale de către combatanți, pentru a-și atinge scopurile, de multe ori cuplate cu o desconsiderare flagrantă a dreptului internațional. Astfel de practici împiedică capacitatea factorilor de decizie politică de a preveni și rezolva conflictele hibride în limitele politicii tradiționale.

Pentru a contracara amenințările hibride, Alianța trebuie să coreleze o serie de instrumente politice, diplomatice, economice, sociale, informaționale și militare, iar acest demers necesită timp. Totodată, Alianța trebuie să acționeze împreună cu alți parteneri pentru a oferi un răspuns rapid și măsuri corespunzătoare, în contextul conștientizării de către toți partenerii a necesității unei angajări cuprinzătoare, pe termen lung. Securitatea poate fi menținută numai prin consultări, realizarea descurajării, apărare, managementul crizelor și parteneriatul cu agențiile de impunere a legii, autoritățile locale și alți actori relevanți în acest context.

În final, putem spune că actualele structuri și capabilități NATO nu constituie un răspuns eficient la adresa amenințărilor hibride. Asigurarea succesului în războaiele hibride impune crearea unor structuri de comandă și a unor mecanisme mult mai flexibile și adaptabile care să permită un proces decizional incomparabil mai rapid decât cel existent. Un rol primordial îl va avea procesul de pregătire și instruire a liderilor militari, care trebuie să aibă abilități decizionale și tactice versatile, aceștia fiinf apți să acționeze rapid în fața necunoscutului.

Apariția războiului hibrid nu reprezintă sfârșitul războiului tradițional sau convențional, dar reprezintă un factor care complică, în mod semnificativ, planificarea apărării în secolul XXI. În condițiile actualului mediu de securitate, caracterizat de criza globală a resurselor, de schimbările climatice extreme, migrația economică, vulnerabilitatea resurselor energetice, creșterea demografică și extremismul ideologic, amenințările hibride sunt mult mai periculoase decât toate amenințările anterioare la un loc.

Actorul contemporan, repreprezentant al amenințării hibride, deține avantajul accesării facile a tehnologiilor moderne, arme, sisteme armate și media, care de obicei erau sub controlul exclusiv al celor mai puternice state NATO, care posedau resurse umane, tehnice și financiare semnificative pentru a inventa armament de ultimă oră pentru armată.

De asemenea, toate conflictele viitoate vor avea și dimensiunea cibernetică, aplicată fie în furtul de informații secrete sau pregătirea unor operațiuni militare, fie în deconectarea rețelelor de comandă și control ale adversarilor în timpul operațiunii.

Se poate observa faptul că NATO a început să se adapteze la provocarea hibridă criza din Ucraina fiind un apel de trezire, ce a schimbat radical percepția asupra securității din Europa. Summit-ul NATO din Țara Galilor din septembrie 2014 era plănuit să fie un summit de tranziție, marcând sfârșitul operațiunii ISAF. Totuși, odată cu acțiunile Rusiei în Ucraina, aliații au recunoscut necesitatea unui răspuns care nu va consta doar într-o simplă adaptare la acestea, ci va implica toate dimensiunile crizei în desfășurare. Rezultatul a constat în „Readiness Action Plan”, o măsură politică ce a oferit o nouă „Politică de Reasigurare”, în forma unui ajutor și asistență oricărui membru care este atacat. Acest plan a arătat că dezvoltarea strategiei NATO împotriva amenințărilor hibride nu a pornit de la nimic. Dacă amenințarea hibridă este o combinație de mijloace utilizate de diferiți actori pe diferite fronturi, acestea pot fi văzute ca „refexia întunecată” a Abordării Cuprinzătoare NATO.

CAPITOLUL AL IV-LEA

AMENINȚAREA HIBRIDĂ ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ

În prezent, securitatea internațională se confruntă cu un nou tip de amenințări, respectiv amenințările hibride. Astfel, aceasta poate avea un impact asupra securității naționale, fapt fiind recunoscut și de miniștrii europeni ai apărării care au convenit, la o întâlnire informală la Riga în februarie a.c., să revizuiască strategia de securitate a UE (adoptată în 2003), fiind necesară elaborarea unei strategii care să răspundă amenințărilor actuale și viitoare.

În acest context, ministrul leton al apărării, Raimonds Vejonis, a afirmat: „una dintre provocările la adresa securității strategice o constituie amenințările hibride, acțiunile Rusiei în Ucraina ne-au arătat cât de periculoase sunt ele pentru securitatea noastră. De aceea, am vorbit separat despre preîntâmpinarea amenințărilor hibride și comunicarea strategică, cea din urmă având un rol critic în apărarea de amenințările hibride”. Prin urmare, s-a subliniat importanța unei colaborări regionale eficiente în lupta împotriva actorilor ce apelează la amenințări hibride pentru a-și atinge obiectivele politice, religioase, sau ideologice.

În acest sens, este importantă unitatea reflectării în documentele strategice ale țării noastre, cum ar fi strategia națională de apărare, a preocupărilor organizațiilor internaționale de securitate din care face parte România, în raport cu componentele non-militare ale amenințării hibride.

Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, afirmă că la nivel global, mediul de securitate se află într‐o continuă transformare, care se reflectă în principal în accentuarea interdependențelor și impredictibilității în sistemul de relații internaționale și dificultatea de a delimita riscurile și amenințările de tip clasic de cele asimetrice și hibride.

Astfel, conflictele viitoare nu vor mai fi caracterizate de acțiuni convenționale sau neconvenționale, ci de o combinație a acestora, amenințările hibride îmbinând metode, mijloace și tehnici atât convenționale, cât și neconvenționale, într-un mod simultan și adaptativ, pentru a-și realiza anumite obiective operaționale și strategice.

La nivelul Consiliului UE, în iunie 2015 a avut loc o ședință privind Strategia reînnoită de securitate internă a Uniunii Europene pentru perioada 2015-2020, în care s-a discutat necesitatea realizării unui cadru comun cu propuneri concrete pentru a contribui la contracararea amenințărilor hibride și pentru a stimula reziliența Uniunii Europene și pentru a se asigura coerența și consecvența cu acestea, subliniindu-se că ar trebui urmată o abordare rapidă și flexibilă bazată pe informații operative, care să permită Uniunii Europene să reacționeze în mod cuprinzător și coordonat la amenințările emergente, inclusiv la amenințările hibride.

Prin urmare, amenințările hibride vorbesc despre evoluția actorilor contemporani ai amenințării și de necesitatea unui efort la nivel european orientat spre propunerea unui răspuns oportun și eficient de contracare a amenințărilor hibride, în acest sens fiind necesară realizarea unor strategii naționale de securitate adecvate, care să facă față acestor amenințări în mod eficace, operativ și unitar.

În cadrul documentului strategic național, este subliniată ca vulnerabilitate reacția inter‐instituțională în situații de criză, aceasta fiind afectată de precaritatea resurselor și incoerența în gestionarea diverselor tipuri de riscuri, vulnerabilitatea devenind și mai importantă dacă ne referim la capacitatea de interoperabilitate a diverselor instituții ale statului care trebuie să acționeze în cazul unor amenințări de tip hibrid.

În acest sens, este importantă intensificarea cooperării inter-instituționale pentru identificarea oportună a acțiunilor specifice amenințării hibride și consolidarea sistemului național de management al crizelor, având în vedere ritmul rapid de evoluție a provocărilor de acest tip.

Strategia Națională de Apărare a Țării menționează că pe dimensiunea de informații, contrainformații și de securitate, direcțiile de acțiune vizează identificarea și contracararea acțiunilor de tip hibrid.

Astfel, posibilitatea folosirii unor amenințări hibride de unele entități, precum și adoptarea unor măsuri eficace de contracarare a punerii lor în practică impune existența și funcționarea unei comunități naționale de informații care să se implice activ, responsabil și eficace în cunoașterea riscurilor și amenințărilor de securitate hibride, cu care un stat s-ar putea confrunta ca urmare a schimbărilor produse în mediul de securitate național, regional și internațional. Desigur, activitatea acestei comunități nu trebuie să se reducă doar la cunoaștere, ci să se extindă la transmiterea operativă a informațiile culese despre amenințările hibride cu care țara s-ar putea confrunta într-o perioadă mai scurtă sau lungă de timp.

Confruntate cu o Rusie din ce în ce mai agresivă și cu amenințarea jihadistă, NATO și UE urmăresc consolidarea cooperarării, în special în materie de servicii de informații. În acest sens, Jens Stoltenberg, Secretarul General al Alianței afirmând că „Vom îmbunătăți capacitatea noastră de a răspunde și de a descuraja amenințările hibride”.

În acest context, este relevant de menționat că și România se aliniază la acest tip de cooperare între serviciile secrete privind amenințările hibride, cea mai evidentă în acest caz fiind întâlnirea Președintelui României, Klaus Iohannis, cu Șeful Serviciului Secret de Informații al Marii Britanii, Alex Younger, în care se susține reciproc necesitatea unei bune cooperări dintre serviciile de informații române și britanice în combaterea terorismului, amenințărilor transfrontaliere și provocărilor specifice acțiunilor de tip hibrid.

De asemenea, în cadrul documentului strategic național, una dintre direcțiile de acțiune, în vederea asigurării securității naționale, vizează dezvoltarea capabilităților necesare pentru a reacționa în cazul unor amenințări asimetrice și de tip hibrid.

Prin urmare, este necesară înfăptuirea programelor de înzestrare a armatei cu echipamente moderne și performante utile asigurării securității și apărării naționale, inclusiv în domeniul contracarării amenințărilor hibride. Totodată, este necesară crearea unor structuri de comandă și control flexibile capabile să se adapteze tacticilor, metodelor și mijloacelor folosite de unii actori prin punerea în practică a amenințărilor hibride. Pentru România, datorită dublului său statut, de stat membru al NATO și UE, se impune crearea capacităților umane și tehnice de a participa eficace, activ și responsabil la neutralizarea actorilor hibrizi în afara teritoriului național.

Având în vedere caracterul complex și difuz al amenințărilor hibride se impune, la nivel național, realizarea procesului de transformare a capacității de apărare în așa fel încât să facă posibilă prevederea pericolului hibrid și contracararea sa eficace și oportună. Astfel, un rol important este atribuit forțelor armate care trebuie pregătite diferențiat și diversificat, pentru măsuri clasice și neconvenționale, prin care să se realizeze obiectivele referitoare la misiunile contra amenințărilor hibride.

În ceea ce privește Federația Rusă și impactul acesteia asupra securității naționale, mai multe elemente ale războiului hibrid derulat de aceasta pot, teoretic, să fie angajate împotriva statelor occidentale, însă o adevărată campanie de acest tip este posibilă doar în țări unde există majoritatea pre-condițiilor întâlnite în Ucraina. Astfel, se consideră că războiul hibrid are un efect sporit dacă țara agresoare se învecinează cu cea agresată, astfel încât să fie plasate forțe convenționale la granița statului-țintă, cu scopul de a pune presiune asupra deciziilor politice.

De asemenea, existența unui segment semnificativ de populație cu simpatii pro-ruse, precum și divizarea internă în statul agresat sunt factori favorizanți care permit Federației Ruse să desfășoare operațiuni caracteristice războiului hibrid cu rezultate optime.

Prin urmare, gradul de expunere al României la componentele războiului hibrid este redus, având în vedere lipsa graniței comune cu Federația Rusă, existența unei comunități de dimensiuni relativ reduse de etnici ruși, parteneriatul strategic cu SUA, precum și apartenența la NATO și UE.

Astfel, pe fondul conflictului din Ucraina, un efect relevant pentru securitatea națională o constituie accentuarea semnificativă a criminalității organizate din Ucraina, pe un fond de instabilitate, caracterizat de dezechilibre macro-economice, instabilitate politică, corupție endemică, precum și de ineficiența instituțiilor cu rol de monitorizare și control în exercitarea autorității legale.

Practic, zonele în care se concentrează interesul crimei organizate ucrainiene au ieșit de sub controlul autorităților de la Kiev, iar în lipsa unor posibilități reale de monitorizare și control din partea autorităților ucrainiene la frontiera estică, fluxul de armament și muniție dinspre Federația Rusă este continuu.

Totodată, instabilitatea din Ucraina și, implicit, diminuarea majoră a capacității de conrol al autorităților asupra situației de securitate la nivel național a favorizat amplificarea operațiunilor de contrabandă la granița României cu Ucraina și Republica Moldova.

De altfel, pe întreaga frontieră națională acționează puternice grupări de criminalitate organizată specializate în operațiuni de contrabandă cu produce accizate, contrafăcute, iar țara noastră se află pe rute de migrație ilegală și, într-o mai mică măsură, de trafic de droguri.

Riscurile sunt cu atât mai mari cu cât grupările de criminalitate organizată își diversifică permanent modul de operare, valorificând inclusiv anumite vulnerabilități existente în privința protecției frontierelor României.

În ceea ce privește amenințarea pe plan național, expusă de evoluțiile din Siria și Irak, coagularea Coaliției Internaționale de luptă împotriva Daesh a condus la stabilirea unor obiective teroriste ale Daesh împotriva statelor participante la coaliție, prin îndemnuri la represalii din partea musulmanilor, oriunde s-ar afla, plasând gruparea în poziția de principal exponent al amenințării teroriste împotriva Occidentului. În acest sens, România nu se confruntă cu o amenințare Daesh directă și explicită, însă se înscrie în categoria țintelor generice ale organizației, raportat la opțiunea susținerii politice a coaliției și la nominalizarea teritoriului național în arealul ce trebuie recucerit și inclus în ”Califat”(vezi Anexa), existând astfel o „justificare” pentru grupare pentru eventuale acte teroriste ce ar viza țara noastră, inclusiv interesele din străinătate.

Reflectarea evoluției Daesh asupra nivelului de aminințare în România evidențiază impactul propagandei în mediile de inspirație salafită (rezidenți străini și autohtoni convertiți) și accelerări ale unor procese de radicalizare, cu posibile intenții ale unor persoane de a se deplasa în Siria și Irak pentru a lupta de partea Daesh.

La nivelul media, nu există informații referitoare la persoane care au plecat la luptă în Irak și Siria și nici al reîntoarcerii, însă au existat persoane auto-radizalizate, exemplu fiind nucleul extremist, compus din studenți tunisieni, adepți ai Daesh, depistat de Serviciul Român de Informații în iuniel, în cazul acestora luându-se măsuri de declarare ca indezirabili. În acest context, Sorin Sava, purtator de cuvant SRI afirmat că: „Cei doi cetățeni tunisieni erau adepți ai organizației teroriste Daesh și desfășurau pe teritoriul României intense activități de propaganda extremistă. Aceștia au acționat asupra mai multor cetățeni de aceeași religie, în vederea radicalizării pe linia ideologiei organizației menționate, precum și coagulării unui grup de adepți ai entității teroriste menționate."

De asemenea, în luna aprilie, șase cetățeni francezi, care ar fi avut legături cu Daesh și cu Al-Qaeda, au fost expulzați din România, pentru că ar fi plănuit comiterea unui atentat terorist pe teritoriul țării noastre. Organizația teroristă Daesh a devenit extrem activă în ultima perioadă, mai ales dupa ce reprezentanții grupării au amenințat că vor comite diverse atacuri în toată Europa.

Fenomenul „foreign fighters” reprezintă o amenințare la adresa Occidentului, datorită faptului că aceștia se deplasează în zonele din Siria și Irak, unde se antrenează și se radicalizează profund, revenirea acestora din aceste zone implicând riscuri de propagare a unor idei radicale și eventuale atacuri teroriste, ordonate de Daesh, la adresa statelor occidentale.

De asemenea, un alt element de risc reprezintă posibilitatea ca aceștia să traverseze România, ca spațiu de tranzit, precum și să utilizeze rutele de migrație ilegală la reîntoarcere spre UE, utilizând acte false, realizate de rețele criminale, prezența acestora, chiar și temporară pe teritoriul național accentuând riscurile teroriste la adresa securității naționale.

Pornind de la cele menționate despre amenințările hibride și actorii care le utilizează în vederea atingerii unor obictive ideologice, politice sau religioase, apreciem că atât securitatea națională, cât și apărarea vor fi afectate în viitor, datorită faptului că orice stat se poate înfrunta cu astfel de amenințări, facilitate de fenomenul globalizării, care a permis accesul unor actori la tehnologie avansată și mijloace convenționale și neconvenționale, cu ajutorul cărora pot iniția acțiuni hibride asupra unor ținte, inclusiv țări dezvoltate. Un considerent în vederea adoptării unei strategii adecvate privind neutralizarea amenințărilor hibride este reprezentat de amploarea crimei organizate, ce implică riscuri la adresa securității naționale. De asemenea, este importantă realizarea unei strategii militare coerente, care să recunoască existența și pericolul expus de amenințările hibride, alocând resursele necesare consolidării securității și apărării naționale.

CAPITOLUL AL V-LEA

STUDIU DE CAZ: DAESH

Daesh (Arabic: داعش Dāʿesh), cunoscut ca și Statul Islamic sau Statul Islamic din Irak și Levant, este un grup terorist și insurgent sunit transnațional, care și-a extins controlul asupra unor zone din nord-vestul Irakului și nord-estul Siriei în 2013, amenințând securitatea celor două state și întregii regiuni, atrăgând atenția comunității internaționale pentru campaniile sale militare brutale, sub auspicii etnice și religioase. Daesh a prosperat în zonele locuite de musulmani suniți nemulțumiți din Irak și a preluat controlul unor provincii din estul și centrul Siriei, dezbinate de războiul civil. De asemenea, gruparea a încercat să stabilească filiale și în comunitatea musulmană din afara zonelor ocupate, primind suport organizat din Egipt, Libia, Nigeria, Arabia Saudită, Yemen și Afganistan.

Scurt istoric

Daesh își poate găsi rădăcinile încă de la Abu Musab al-Zarqawi, un iordanian care a fondat Tawhid wa al-Jihad în 2002. La un an după invazia americană în Irak, Zarqawi a jurat credință lui Osama Bin Laden și a format al-Qaeda din Irak (AQI), care a devenit o forță majoră a insurgenței.

După moartea lui Zarqawi din 2006, AQI a creat o organizație umbrelă, Statul Islamic din Irak (ISI). ISI a fost slabită în mod constant de trupele americane și de crearea Consiliului Sahwa (Reînvierea) de către triburile arabo-sunite care îi respingeau brutalitatea. După ce a devenit lider în 2010, Baghdadi a reconstruit capabilitățile ISI. Până în 2013, deja întreprindea zeci de atacuri pe lună în Irak. De asemenea, acesta s-a alăturat rebeliunii împotriva președintelui Bashar al-Assad în Siria, înființând Frontul al-Nusra.

În aprilie 2013, Bagdadi a anunțat fuzionarea forțelor sale din Irak și Siria și crearea Statului Islamic din Irak și Levant (ISIS). Liderii al-Nusra și al-Qaeda au respins mișcarea, însă luptătorii loiali lui Bagdadi au părăsit al-Nusra și a ajutat ISIS să rămână în Siria.

La sfârșitul lui decembrie 2013, Daesh și-a întors interesul înapoi spre Irak și a exploatat depărtarea dintre guvernul condus de șiiți și comunitatea minoritară arabo-sunită. Ajutat de triburi, grupul a preluat controlul orașului Fallujah.

În iunie 2014, Daesh a ocupat orașul Mosul și apoi a avansat către Bagdad. La sfârșitul lunii, dupa ce și-a consolidat poziția peste zeci de orașe și orășele, Daesh a declarat crearea unui califat și și-a schimbat numele în Statul Islamic.

Formarea grupării și dezvoltarea acesteia au fost favorizate de vidul de securitate și guvernare, generat de dezintegrarea forțelor de securitate irakiene și a regimului condus de Saddam Hussein, la care s-a adăugat creșterea nemulțumirilor comunității sunite față de guvernul șiit de la Bagdad, sprijinit de către SUA.

Grupul jihadist, care are luptători din toată lumea, se extinde în prezent din provincia Alep din Siria, până în provincia Diyala din Irak . Din punct de vedere tactic și strategic, cele mai importante orașe capturate sunt Falujjah, Mosul (Irak-numit și capitala califatului islamic) și Rakka (Siria). Toate teritoriile au fost dobândite prin forță, gruparea dovedindu-și superioritatea din punct de vedere militar. Succesul Daesh nu s-a bazat pe noroc, ci pe un plan bine gândit din timp în detaliu, pus cu grijă în execuție și având în vederea crearea califatului islamic. Daesh încearcă să răstoarne guvernul sirian, format preponderent din alawiți (sectă șiită), dar în același timp să ducă la îndeplinirea scopului său original, de a îndepărta de la putere guvernul irakian, format preponderent din șiiți.

SUA a organizat o coaliție internațională pentru a lupta împotriva Daeshi, care a lansat mai mult de 2.600 de atacuri aeriene împotriva țintelor din Irak, încă de la începutul campaniei din 8 august 2014. Marea Britanie a lansat primele lovituri aeriene la 30 septembrie 2014, iar în vecinătatea Daesh, Emiratele Arabe Unite a lansat mai mult de 1.600 de atacuri asupra zonelor ocupate de grupare, începând cu 23 septembrie 2014.

În Siria vecină, SUA, împreună cu Bahrain, Iordania, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, a efectuat, de asemenea, mai mult de 1.600 de atacuri pe zonele IS-organizate de 23 septembrie 2014.

Președintele american, Barack Obama, a avertizat aliații săi ce fac parte din coaliție, că aceștia se confruntă cu o "campanie pe termen lung".

Daesh – amenințare hibridă

Aspirațiile transnaționale ale Statului Islamic, tacticile combinate, dispozitivele structurate ale trupelor și utilizarea crudă a terorii ca parte a arsenalului lor poate fi descrisă ca o amenințare hibridă. Această afirmație este susținută și justificată de natura hibridă a caracteristicilor sale și a modului său de operare, care implică, printre altele, următoarele aspecte: tactici combinate, structură adaptabilă și flexibilă, terorismul, războiul informațional și de propagandă și activitatea criminală.

Astfel, în cadrul acestui studiu de caz, voi încerca sa aplic aceste caracteristici și modelul de identificare a unui adversar hibrid pe gruparea teroristă Daesh, pentru a demonstra că aceasta reprezintă într-adevăr o amenințare hibridă, terminologia fiind folosită și de președintele SUA, Barack Obama, în septembrie 2014, când s-a referit la Daesh ca fiind „un fel de hibrid nu al unei simple rețele teroriste, ci una cu ambiții teritoriale, cu ceva din strategia și tactica unei armate.”

Daesh și caracteristicile amenințării hibride

Următoarea analiză a modului în care Daesh se potrivește acestor șase caracteristici oferă sugestii referitoare la ce strategii ar putea fi utilizate pentru a o învinge.

Tactici combinate

Daesh are capacitatea de a dezvolta, desfășura și susține forțe de manevră convenționale. Acesta își sporesc această capacitate de luptă importantă cu tactici celulare și disruptive pentru a se adapta fluid la schimbarea condițiilor de luptă și minimiza vulnerabilitățile la contraofensive și atacuri aeriene. Prin manevrele sale, precum izolarea deliberată a trupelor irakiene asediate în provincia Anbar și apropierea de Bagdad dinspre nord și vest, Daesh a demonstrat o strategie de expansiune coerentă. Incursiunile inițiale în Irak erau caracterizate de mobilitate și putere de foc convențională puternică, ce au permis ca Daesh să cucerească rapid și să controleze centre urbanistice, drumuri și teritorii importante din punct de vedere strategic.

Când avansul Daesh a fost oprit de loviturile aeriene ale coaliției, militanții Daesh și echipamentele acestora au fost camuflate în peisajul urbanistic, fiind folosite noaptea, iar forțele sale au fost distribuite în unități tactice mai mici, limitându-se în același timp comunicațiiile radio și telefonice nesecurizate. Militanții au utilizat mine și dispozitive explozive improvizate pentru a bloca mobilitatea și frustra contraofensiva forțelor irakiene și kurde în Tikrit și Jalawla. Minele s-au dovedit un miljoc deosebit de eficient de control pasiv în zone cheie, deoarece acestea nu sunt vulnerabile la lovituri aeriene. De asemenea, îndepărtarea acestora necesită tehnici periculoase și consumatoare de timp, efectuate de trupe terestre expuse.

Daesh a reușit să achiziționeze și să utilizeze rachete sol-aer, în vederea descurajării loviturilor aeriene ale coaliției. Se cunoaște faptul că Daesh utilizează drone fără pilot pentru recunoaștere aeriană și comandă sisteme de arme capturate, inclusiv Humve-uri, artilerie și arme mici americane. Organizația teroristă efectuează atacuri de artilerie asupra forțelor de opoziție, pregătind pozițiile defensive înainte de a lansa ofensive disciplinate. Există indicii că militanții Daesh au lansat atacuri chimice în cadrul ofensivei din octombrie împotriva orașului irakian Dhuluiya, iar Poliția irakiană susține că Daesh a detonat DEI cu butelii de gaz clorin pentru a produce nori chimici care au îmbolnăvit aproximativ 25 de soldați și civili.

Reiterând preocupările analiștilor militari, fostul secretar american al apărării, Chuck Hagel, a descris Daesh ca fiind „la fel de sofisticată și bine finanțată ca orice alt grup crunoscut”. Pentru a înfrânge Daesh, este important să înțelegem cum operațiunile lor militare le susține strategia globală. Daesh pare să stabilească o prezență permanentă asemănătoare cu o suveranitate statală, mai întâi în Orientul Mijlociu, dar care, în timp, se extinde agresiv. Pentru a obține acest lucru, nu este de ajuns ocuparea unui teritoriu și distrugerea adversarilor, strategia lor expansionistă obligând Daesh să impună o guvernare strictă pentru a supune opoziția, să întrețină infrastructura (e.g., drumuri, rețele de comunicații și generatoare de energie electrică) pentru a menține operațiuni coerente și să securizeze și exploateze resursele generatoare de venituri și întreprinderi.

Primul pas pentru a opri dezvoltarea și influența Daesh este în curs de desfășurare. Armata irakiană și forțele militante cum ar fi Pershmerga kurdă trebuie să fie consolidate cu putere aeriană modernă, echipament militar și antrenament, precum și susținere de urgență pentru a opri avansul Daesh. Armata irakiană a reușit să ajungă în zone populate de suniți, pentru a elibera forțele asediate. Având în vedere faptul că Daesh posedă arme de foc moderne, predate de armata irakiană, SUA trebuie să echipeze în mod similar Peshmerga, cu armament greu, inclusiv vehicule blindate, arme antitanc și artilerie, în plus față de puști, camioane și veste antiglonț. Activitățile din sectoarele politice, economice și umanitare ar trebui să încurajeze cooperarea regională, protejarea și asistența populațiilor asediate și vulnerabile, precum și restricția circulația persoanelor și a fondurilor din și spre zonele controlate de Daesh.

Structură adaptabilă și flexibilă

Succesele tactice ale Daesh pot fi atribuite, în mare parte, capacității lor periculoase de a absorbi și integra forțe proaspete, finanțare și echipament capturat, în timp ce înaintează. Estimările serviciilor de informații oficiale variază de la o putere de bază de aproximativ 10.000 de persoane, care este în mod constant amplificată de grupuri de înrolări forțate, luptători străini și irakieni suniți marginalizați, care pot ajunge la un număr de 50.000. Liderii unei organizații de tip amenințare hibridă precum Daesh, sunt nu numai ideologi carismatici, dar și ofițeri militari pragmatici proveniți din armatele statelor solidare. Combinația dintre carismă și expertiză le asigură zelul pentru angajamente militare de succes, ce constituie atracția pentru baza lor de recrutare a bărbaților și femeilor tineri, pasionați și nemulțumiți.

Daesh și-a stabilit, de asemenea, un spațiu operațional durabil. Odată cu ocuparea de teritoriu de către liderii săi militari, Daesh dezvoltă simultan o structură de guvernare marțială eficientă care oferă stablitate operațiunilor militare. Foști militari irakieni și oficiali guvernamentali din perioada lui Hussein, supraveghează departamentele de finanțare, guvernarea locală, relațiile publice și recrutarea, concepute să consolideze câștigurile și să coordoneze operațiunile pe zone întinse. Prin conectarea și unirea punctelor strategice din orașul Raqqa din nordul Siriei și din orașele cheie, cum ar fi Mosul și Tikrit, Daesh a șters efectiv frontierele naționale și a stabilit un stat funcțional.

Cu siguranță, Daesh este o organizație violentă a cărei metode extreme sunt respinse chiar și către al-Qaeda. În cazul grupurilor insurgente irakiene sunite, care formează o mare parte din armarea Daesh, există probabilitatea ca acestea să vadă alinierea cu Daesh ca o coaliție pe termen scurt împotriva unui inamic comun, și anume guvernul irakian predominant șiit. Încorporarea grupurilor militante locale au oferit Daesh unități militare pregătite, ce pot opera și întreține echipament capturat de la armatele siriene și irakiene, luptând ca o forță disciplinată și organizată. În tranziția Daesh de la ofensivă la consolidarea controlului teritorial, aceste miliții, dacă sunt susținute, cuprind o forță defensivă dedicată în protejarea patriei lor și susținute de populație civilă solidară cu acestea.

Orice strategie de combatere a Daesh trebuie să îi distrugă adăposturile și punctele întărite, prin izolarea și distrugerea nucleelor adepte, oferind în același timp alternative viabile grupurilor care s-au aliniat cu Daesh din teroare sau disperare și un plan bine cunoscut pentru reconciliere în condiții de siguranță

Liderii defavorizați au spus deja că aceștia pot fi convinși să respingă Daesh în favoarea unor reprezentări adecvate și precocupări economice și de securitate pe termen lung. Investițiile în agricultura irakiană ar oferi locurile de muncă necesare pentru persoanele între 16 și 25 de ani, majoritatea săraci, fără loc de muncă și needucați, ce reprezintă baza de recrutare a Daesh.

Terorismul

În sfera lor de control, Daesh folosește acte crude de terorism pentru a supune populația locală și pentru a prolifera propaganda urii. Metodele lor brutale de cucerire sunt cunoscute în asedierea orașelor, unde luptătorii distrug altarele șiite, execută oponenții, depășesc forțele de securitate și arborează steagul negru al Daesh deasupra clădirilor guvernamentale. Filantropii și jurnaliștii străini sunt ținte preferate pentru decapitări mediatizate, destinate să sperie occidentalii din Siria și Irak. Între timp, minoritățile de yazidiți și creștini caldeeni sunt ținte în campaniile de genocid, care includ răstigniri, lapidări și masacre publice, provocate la peste 4000 de victime.

Nemulțumiți doar cu ucideri în masă, Daesh vizează, de asemenea, simboluri culturale și centre religioase, cu scopul de a eradica societăți întregi. În iulie 2014, aceștia au distrus mormântul profetului Iona, un simbol important și iubit în tradițiile religioase iudaice, creștine și islamice. În plus față de demolarea bisericilor, sanctuarelor, mocheilor, și comorile istorice, inclusiv artefacte neprețuite, statui și situri arheologice sunt distruse deliberat cu scopul de a distruge simbolurile care reprezintă un sentiment al patrimoniului comun.

Aceste acte nefaste pline de violență și distrugere ar trebui să stimuleze lumea să se unească împotriva Daesh. După cum a menționat și secretarul de stat al SUA, John Kerry, aceste atrocități sunt o „insultă clar intenționată și un alt exemplu al răului implacabil, reprezentat de Daesh”. Hotărârile internaționale trebuie să aibă aceeași finalitate. Trebuie susținută o retorică puternică cu eforturi angajate și durabile pentru a discredita Daesh și expune reaua-voință din spatele propagandei nefaste și actelor de terorism îndrăznețe. O abordare de toleranță zero ar trebui să vizeze adăpostirea și finanțarea Daesh, în timp ce sunt urmărite și judecate hotărât actele de terorism. O politică unită „fără negocieri” poate să nu fie obținută, însă orice discuție cu teroriștii Daesh trebuie să se concentreze doar pe dezescaladare, dezarmare și reconciliere.

Singura cale de a eradica terorismul pe termen lung este prin forțarea schimbării generațiilor. Zeci de mii de populații strămutate din Irak și Siria au fost martorii violenței extreme, au pierdut pe cei dragi și au îndurat foame și persecuție o mare parte din viața lor. Aceste populații trebuie să fie convinse că există motive întemeiate pentru a rupe ciclul de ură și răzbunare și a se strădui pentru pace. Liderii militari trebuie să fie conștienți de efectele pe termen lung ale acțiunilor tactice, și să asigure spații securizate pentru agențiile umanitare și de dezvoltare, pentru a oferi ajuor, educație și speranță pentru grupurile expuse. Această sarcină, deși descurajatoare, nu este imposibilă. Copiii teroriștilor de astăzi nu trebuie să fie condamnați la aceeași cale, din cauza disperării, sărăciei sau a dorinței de răzbunare.

Războiul informațional și de propagandă

Organizațiile precum Hezbollah, Boko Haram, al-Shabaab și Daesh, utilizează ura adânc înrădăcinată, ultimatumuri publice îndrăznețe și limbaj dimplomatic cu dublu înțeles pentru a provoca tensiuni regionale și internaționale. Acestea demonstrează o abilitate ironică în denunțarea idealurilor occidentale prin aceleași instrumente media care sunt de obicei asociate culturii populare moderne pe care tocmai ei mărturisesc că o disprețuiesc. Daesh s-a dovedit a fi expertă în utilizarea social media, inclusiv prin postări pe YouTube, Twitter și bloguri pentru a complota, recruta, strânge fonduri și pentru marketing. Campaniile lor de propagandă oferă imagini și filmări în timp real cu militanții care ridic victorios steagul negru și patrulează orașele nou cucerite, în care subjugă inamicii învinși prin frică și umilință.

Daesh utilizează des filmele profesionale de propagandă pentru a ilustra hotărârea lor și pentru a-și prezenta luptătorii ca fiind eroi. Aceștia folosesc mesaje nuanțate cu scopul ”comercializării” profesionalismului și disciplinei lor. Videoclipurile false cu militanți trăgând focuri de arme cu mitraliere și lansatoare de grenade în atacuri necruțătoare asupra marilor orașe, sunt menite să descurajeze opoziția și să adauge noi recruți cauzei. Imaginile cu echipele de foc bine antrenate ce sunt poziționate în formațiuni tactice, câștigând teren casă cu casă, cu ajutorul coordonării artileriei în Kobane pun la îndoială eficacitatea loviturilor aeriene ale coaliției și urmăresc să slăbească determinarea apărătorilor kurzi.

Propaganda Daesh a generat, de asemenea, sprijin de peste hotare îndepărtate. Luptătorii străini, incluzând nord-americani și europeni, sunt radicalizați, de cele mai multe ori, prin intermediul campaniilor sofisticate de pe internet. Clipurile video puse bine în scenariu, prezintă jihadiști din întreaga lume, cum ar fi Australia sau Kosovo care jură credință Daesh și provoacă liderii mondiali cu amenințări îndrăznețe. Între timp, prin intermediul unor campanii realizate pe rețelele de socializare agresive, adolescentele din Austria și chiar din SUA sunt atrase să le susțină cauza ca soții de jihadiști. Impactul luptătorilor străini nu vine de la numărul lor relativ mic, ci de la sentimentul de influență globală pe care îl implică recrutarea acestora. Atunci când un jihadist cu un accent britanic decapitează un jurnalist inocent sau un cetățean american transformat în insurgent este omorât în Siria, nu este greu de recunoscut faptul că Daesh este o organizație relevantă la nivel internațional.

Până acum, comunitatea internațională a abordat așa numitul „război al narațiunii” destul de prudent. În timp ce politicienii condamnă brutalitatea crudă a acțiunilor Daesh, există o lipsă notabilă a unui contra-mesaj pozitiv și sincer. Mai mult, lipsa de încredere în comunitățile musulmane din Europa și America de Nord a crescut puternic în urma atacurilor extremiste. Chiar și Canada, văzută mult timp ca bastionul occidental al păcii și toleranței, își privește acu proprii cetățeni musulmani cu prudență, sondajele indicând că mai mult de jumătate din canadieni consideră că musulmanii ar putea fi de încredere „puțin sau deloc”. Aceste sentimente negative au apărut în ciuda condamnării ferme a Daesh de către Consiliul Național al Musulmanilor Canadieni și apelurilor pentru solidaritate în ”susținerea și protejarea siguranței și securității țării noastre”.

La Summit-ul din Țara Galilor, din septembrie 2014, NATO a emis o retorică puternică care exprimă indignarea pentru „atacurile barbare” ale Daesh împotriva civililor și ”ținta deliberată asupra tuturor comunităților religioase și etnice”. Cu toate acestea, condamnarea nu s-a transpus într-o acțiune unită. Lipsa notabilă a unui angajament coerent pentru a contracara avansul Daesh către flancul estic al NATO din Turcia, relevă diferențele clare între statele membre în ceea ce privește un răspuns corespunzător al Alianței.

Cu toate acestea, brutalitatea crudă a acțiunilor Daesh a început să lucreze împotriva lor. Comunitatea globală și-a găsit vocea în condamnarea universală a decapitărilor lui Alan Henning, James Foley și altele. Rugămințile directe și dureroase pentru milă, expuse de membrii familiei victimelor au rasunat mai presus de culturi și sisteme de credință. Rămâne doar pentru comunitatea globală care se opune Daesh să continue să le expună ideologia ignorantă și să găsească, să comunice și să furnizeze o alternativă justă și pozitivă.

Activitatea criminală

Daesh a devenit unu dintre cele mai bogate grupuri teroriste prin cultivarea unei economii subterane autosuficiente, bazată pe șantaj, crimă organizată și vânzări ilicite de petrol. Orașele aflate sub controlul Daesh arată mai mult ca proprietăți feudale decât zone ocupate. Grupurile minoritare plătesc tribut într-un sistem organizat de șantaj pentru privilegii dubioase, ce aparțin zonelor administrate de Daesh, sau afacerilor acestora.

De asemenea, Daesh controlează vânzarea de mărfuri, precum petrol, grâul și atrefacte sustrase e pe teritoriile sale, oameni de afaceri dubioși conducând afacerile de pe piața gri a Daesh în întreaga regiune. Daesh produce aproximativ 50.000 de barili pe zi de la câmpurile petrolifere ocupate de acesta, efectul loviturilor aeriene conduse de SUA fiind incerte. Chiar și cu tarifele reduse de pe piața neagră, cu 20-30 $ pe baril, Daesh obține cel puțin 1 milion de dolari pe zi, din vânzările de petrol inamicilor săi.

Donațile susțin în continuare economia subterană a Daesh, cu toate că Arabia Saudită și Emiratele Unite Arabe au inițiat măsuri restricționale și descurajatoare asupra finanțării terorismului. SUA încearcă să influențeze politicile naționale din Qatar și Kuwait, care creează un „mediu permisiv” pentru finanțarea terorismului. Chiar și legislația din SUA și Marea Britanie interzice în mod explicit plăți către organizații teroriste, iar altele, precum Spania și Franța, aliați NATO, au folosit discret plăți de răscumpărare pentru eliberarea cetățenilor săi.

Eforturile trebuie să fie întărite pentru a stopa fluxurile de plăți către Daesh. Strategiile coaliției ar trebui să se concentreze pe limitarea producțiilor de petrol, tranzit și vânzări, în timp ce este conștientizat impactul asupra cetățenilor locali, care sunt dependenți de petrolul produs de Daesh, folosit pentru funcționarea generatoarelor, încălzirea caselor și susținerea industriei. Turcia încearcă să blocheze circulația petrolului ilicit, dar recunoaște că frontierele sale sunt lungi și „afânate”, fiind dificil pentru poliție să acopere întreaga zonă.

Țările occidentale, în special, trebuie să dezvolte o abordare dură și consecventă care să recunoască faptul că actele oribile care au fost provocate asupra străinilor capturați se repetă de fiecare dată când răpitorii profită de pe urma răscumpărărilor. Legea internațională ar trebui să se adreseze finanțării terorismului, inclusiv achizițiilor de mărfuri ilicite și plăți de răscumpărare, ca o potențială infracțiune penală.

Timpul va pune, de asemenea, amprenta asupra activităților criminale și fondurilor Daesh. Fără pregătirea sau întreținerea tehnică adecvată pentru susținerea operațiunilor, producția de petrol a Daesh ar putea să scadă brusc. Costurile de guvernare asupra teritoriilor ocupate, inclusiv salariile muncitorilor publici și furnizarea de servicii, cum ar fi canalizare, energie și apă, distrag fondurile de la activitățile militare și teroriste. Plățile către militanți, mercenari și mitele date liderilor locali sunt, de asemenea, necesare pentru a susține mașina de luptă a SI. Cum veniturile scad și câștigurile militare devin mai puțin certe, obținerea fondurilor pentru planurile sale ambițioase va deveni din ce în ce mai problematică. Dacă disidența publică crește datorită guvernării opresive și lipsei serviciilor de bază, echilibrul între adiministrarea teritoriilor ocupate și cucerirea unora noi va părea mai mult un joc de sumă nulă.

Disprețuirea legii internaționale

Daesh manifestă un dispreț total pentru legile acceptate la nivel internațional și drepturile umanitare universale. Execuțiile în masă ale grupurilor minoritare au devenit dureros de obișnuite. Într-un exemplu tragic, după ce Daesh a capturat orașul Sinjar din nordul Irakului, militanții au masacrat 500 de civili yazidiți și au înrobit peste 3000 de femei yazidite. Femeile și fetele non-musulmane sunt brutalizate sub sancțiunile practice ale Daesh, precum jihad-al nikah, sau „sex în numele luptei”. Acestea sunt violate, înrobite și oferite militanților.

Daesh face reclamă la atrocitățile provocate, ca un factor de descurajare tactică. Nici frații lor arabi suniți nu sunt scutiți de intimidare, iar execuțiile publice și descoperirea unor gropi comune a peste 200 de membri ai tribului sunit Albu Nimr, lângă orașul irakian Hit, a emis un advertisment puternic triburilor sunite. Reputația Daesh pentru brutalitate a provocat astfel teamă că forțele irakiene superioare numeric au fugit fără a lupta, abandonând zone importante din punct de vedere strategic, echipament militar funcțional și populații vulnerabile, ca trofee de război pentru militanții Daesh. Odată ce ocupă teritoriu, organizația impune ordinea prin intermediul asupririi violente și terorii. Interpretarea lor extremă a legii Sharia include lapidare, amputații și sechestrarea totală a femeilor.

Disprețul Daesh pentru dreptul internațional și activitățile sale criminale ar trebui să ofere un îmbold pentru acțiuni internaționale unificate. Cu toate acestea, până în prezent, țările arabe semnatare a Declarației Universale a Drepturilor Omului, au rămas surprinzător de tăcute în fața a ceea ce echivalează cu o catastrofă umanitară. Fostul ambasador al SUA și asistentul secretarului general al ONU, Peter Galbraith, a subliniat obligația comunității internaționale de a interveni în numele populațiilor amenințate. În cadrul Congresului, Galbraith a recomandat ținerea evidenței actelor de inumanitate și criminalitate a Daesh, și recunoașterea oficială și legală a campaniilor Daesh împotriva minorității populației civile ca acte de genocid.

Comunitatea musulmană din diasporă are, de asemenea, un rol de jucat în expunerea acțiunilor criminale ale Daesh. Extremiștii Daesh folosesc interpretări vagi ale Coranului pentru a-și justifica masacrarea cu sânge rece a oamenilor nevinovați, șantajele criminale și torturile, în încercarea de a stabili un califat islamic transnațional, sub o interpretare distorsionată a legii Sharia. Învățații musulmani din întreaga lume s-au unit în denunțarea acestor acte ”neislamice” într-o scrisoare deschisă, cu argumente religioase detaliate, menite să arate că militanții nu reprezintă musulmanii ”adevărați”, cum pretind. Acesta este un prim pas important în recunoașterea radicalismului ca fiind reprobabil și ilegal în cadrul comunității islamice.

Daesh și modelul de identificare a unui adversar hibrid

În continuare, Daesh este studiat conform modelului modificat de identificare a unui adversar hibrid, construit de Huovinen, prezentat în capitolul 2. În cadrul acestui model, vom determina dacă Daesh se încadrează în categoria amenințărilor hibride, conform variabilelor modelului descrie anterior.

Capabilități multiple

Daesh a reușit să-și întărească capacitatea militară prin capturarea unor cantități mari de armament în timpul Războiului Civil din Siria și insurgenței irakiene post-SUA, acestea fiind preluate în urma controlului exercitat de Daesh asupra unor baze militare ce aparțineau forțelor de securitate irakiene și siriene. Această capturare de arme a îmbunătățit capacitatea grupului de a executa ulterior operațiuni de succes, în urma cărora a obținut și mai multe echipamente, Daesh dispunând în prezent de un arsenal impresionant de echipamente și armament militar.

Astfel, în posesia grupării teroriste se află echipamente tactice, armament ușor de infanterie, proiectile și lansatoare de grenade, rachete anti-tanc și anti-aeriene, precum și autovehicule tactice ușoare și de transport logistic. Carateristic unei amenințări hibride, Daesh deține armament greu și diverse modele de tehnică de război care, în mod normal, se află în posesia unor forțe armate regulate aparținând unui stat, convenționale – piese de artilerie, mitraliere și sisteme portabile pentru apărare antiaeriană, tancuri și alte tipuri de vehicule blindate.

În acțiuni ofensive, Daesh a folosit tehnică blindată, respectiv tancuri, precum și mijloace de artilerie, pentru a slăbi puterea de luptă a adversarului, acest lucru putând fi observat în timpul atacurilor asupra localităților Zummar și Kisik, aflate în vestul orașului Mosul, sau Zowiya, unde se estimează ca au fost trase aproximativ 500 de proiectile.

În acțiuni defensive, Daesh a utilizat armament de război anti-blindaj, respectiv lansatoare portabile de grenade și rachete anti-tanc, alături de tehnică blindată, respectiv tancuri T-55 și T-62 și armament de infanterie. De asemenea, Daesh deține capabilități de apărare anti-aeriană, manifestate prin sisteme de apărare anti-aeriană, cum ar fi ZU-23s, FN-6, SA-7s și SA-16s25.

În ceea ce privește armele neconvenționale, există indicii că Daesh ar fi capturat arme chimice pe bază de clor de la bazele militare irakiene și le-a lansat împotriva forțelor guvernamentale irakiene, forțelor guvernamentale siriene și forțelor opozante siriene, utilizând și un gaz neidentificat împotriva kurzilor din Kobaine, Siria.

De asemenea, Daesh folosește dispozitive explozive imptrovizate și mașini-capcană pentru a iniția ofensive asupra unor obiective vizate, precum și a atentatorilor sinucigași , cu intenția de a efectua atacuri asupra punctelor de control ale forțelor de securitate sau pentru a permite accesul în anumite locuri.

În ceea ce privește pregătirea luptătorilor Daesh, sunt puține informații referitoare la bazele de antrenament conduse de Daesh în Siria și Irak. Cu toate acestea, se poate forma o imagine de ansamblu din materialele video postate de grupare pe internet, unde se poate observa modalitatea de antrenament a noilor recruți, în provincia Ninewa din Irak. În video apar mai mult de 100 de luptători, în baza de antrenament folosindu-se corturi și armament de proveniență americană. De asemenea, fiecare recrut este echipat fie cu o armă AK-47, un lansator de grenade sau o mitralieră PK, urmând un antrenament riguros și complex, de la luptă corp-la-corp la pregătire cu arme de foc.

Cu siguranță, luptătorii beneficiază de o pregătire continuă și cuprinzătoare, dovadă fiind succesul operațiunilor derulate de aceștia, dimensiunea teritoriului capturat și păstrat, manifestând o rezistență foarte mare în fața atacurilor forțelor oponente. Atât în acțiunile ofensive, cât și cele defensive, aceștia dau dovadă de o pregătire militară avansată.

În ceea ce privește reziliența organizației, putem spune că o mare provocare pentru Daesh, după ocuparea teritoriului, constă în capacitatea de guvernare și administrare a zonelor cucerite, acest fapt fiind esențial pentru „Califat”. În prezent, datorită resurselor capturate, financiare și materiale, plus cele obținute de la susținători, Daesh manifestă o capacitate însemnată de a conduce regiunile ocupate, planificând toate elemente necesare depozitării și distribuirii resurselor necesare luptătorilor Daesh, atât înainte de atacurile propriu-zise, cât și în timpul acestora.

Maturitate organizațională

Începând cu anul 2010, se apreciază că Daesh a evoluat dintr-un grup terorist într-o „armată adevărată“, a cărui strategie generală de consolidare și extindere a Califatului „s-a bazat în mod fundamental pe superioritatea sa militară pentru a prelua controlul de teritorii și localități de la state moderne“. În consecință, Daesh nu poate fi considerată o grupare exclusiv teroristă, ci trebuie percepută și analizată ca o amenințare hibridă.

Începând cu anul 2012, Daesh și-a dezvoltat forțe bine pregătite și motivate de infanterie ușoară, care au câștigat experiență de luptă în războiul din Siria, dar și de la foști jihadiști care au participat, de-a lungul timpului, în cadrul războaielor din Balcani și Cecenia.

Strategia deliberată și urmată sistematic de către Daesh a contribuit la obținerea succesului prin exploatarea vulnerabilităților existente la nivelul politicii interne a teritoriilor ocupate, întreținerea conflictelor sectare și exercitarea puterii militare într-un mod eficace și aspru. Chiar dacă structura ei fundamentală rămâne cea a unei organizații teroriste, expansiunea sa și obiectivele urmărite sunt mult mai avansate, în condițiile în care Daesh încearcă să construiască și să securizeze un proto-stat eficient pe teritoriile Siriei și Irakului.

Strategia sa militară se concentrează pe capturarea de teritoriu și nu numai, în scopul de a crește dimensiunea „statului”, teritoriul ocupat și vizat de Daesh reflectând recunoașterea importanței resurselor. Daesh deține acum o mare parte din acele regiuni din Irak și Siria ocupate de sunniți arabi, iar în cazurile în care aceasta a atacat dincolo de teritoriile sunnite arabe, acest lucru s-a întâmplat pentru a captura câmpuri petrolifere, resursele de apă, baraje (pentru energie și apă) și silozuri de cereale. Deși Daesh a amenințat țările din afara Irakului și Siriei încă de la începuturile sale, apelul lui al Adnani pentru atacurile împotriva coaliției nu semnifică o schimbare a obiectivelor sale strategice imediate. Ambiția militară a Daesh rămâne capturarea de noi teritorii și controlul teritoriului deja deținute în Irak și Siria, precum și consolidarea a ceea ce are în posesie.

Aceasta nu reprezintă lucrarea unor entuziaști novici, inspirați de recompensele lor imaginare ale martiriului, ci este în mod clar rezultatul planificării detaliate, realizate de oameni care cunosc bine Irakul, au o experiență prealabilă și de formare și sunt în măsură să gestioneze o organizație cu disciplină și discreție; toate caracteristicile susținătorilor Ba'athist lui Saddam Hussein. De asemenea, unul dintre principalele sale obiective în capturarea unui teritoriu nou este de a stabili centre de unde să-și răspândească crezul său special (Dawa).

În februarie 2015, Director SUA al National Intelligence, James Clapper, a confirmat în cadrul Congresului estimarea anterioară a comunității de informații, conform căreia Daesh poate aduna "în jur de 20 și 32000 de luptători", dar a menționat și o "măcinare substanțială" în rândurile sale începând cu august 2014, grupul orientându-se ulterior către recrutare în anumite zone.

În martie 2015, oficialii americani au estimat că atacurile aeriene și operațiunile la sol ale coaliției au ucis mii de oameni din rândurile personalului Daesh. Cu toate acestea, s-a raportat că mii de recruți s-au alăturat organizației de la începutul operațiunilor militare ale coaliției, iar oficialii americani au declarat că incertitudinile vor continua pană la obținerea unor noi informații referitoare la recrutarea și mobilizarea Daesh, precum și la fluxurile de luptători străini în zona de conflict. De asemena, se estimează că din rândurile Daesh, aproximativ 15.000 sunt luptători străini, provenind din state europene, Africa, Asia Centrală și de Est, Federația Rusă, Canada, SUA și Australia.

Din punct de vedere militar, gruparea s-a dovedit capabilă să lupte ca o forță de infanterie ușoară, sprijinită de armament greu, dar și ca o grupare de gherilă care se face „pierdută“ în rândul populației din localitățile în care este angajată în luptă. Din aceste considerente, Daesh trebuie tratată ca o entitate cu mod de acțiune mult diferit față de o grupare teroristă.

Conform Institutului pentru Studiul Războiului, Daesh relevă o comandă militară condusă în funcție de anumiți parametrii, ceea ce reprezintă "un indiciu puternic al unei structuri de conducere unificate, coerente, care dă ordine de ”sus în jos” pe scara ierarhică.

În ceea ce privește coeziunea, aceasta este un factor important care leagă organizația și poate atrage state sponsori, creând posibilitatea unei organizații de a ascede la nivelul următor. Cum afirmă și David Johnson, „o insurgență cu rădăcini politice adânci și cu o ideologie unificată, poate expune o amenințare hibridă mai mare decât o miliție tiranică.”

Daesh a dovedit faptul că este un grup profund motivat, conducătorii supremi acesteia lucrând împreună de mult timp și reușind să „crească” un grup rezistent, cu aceleași idei impregnate. Acest lucru poate fi mai problematic decât armamentul, în acest caz fiind de acord cu afirmația: „Să recunoaștem, armata irakiană a avut mult mai bine echipată decât Daesh.. și cu toate astea a fost depășită. Uite ce se întâmplă cu echipamentul atunci când nu ai o forță coezivă, motivată și bine instruita”, subliniidu-se astfel caracteristicile necesare unei forțe într-o asemenea situație, caracteristici deținute de forțele Daesh.

Daesh reprezintă o structură complexă, capabilă să coordoneze activitatea de conducere a provinciilor ocupate, procesul său de decizie politică fiind unul de comandă și control militar. Astfel, sistemul său are la bază o ierarhie birocratică, care se poate regăsi și în structurile de conducere occidentale.

La nivel conducerii strategice, în frunte se află „Califul”Abu Bakr Al Baghdadi care formează puterea executivă centrală alături de cei doi locțiitori și de echipa sa de consilieri. Astfel, consiliile sunt: Consiliul Sharia, Consiliul Militar, Consiliul de Securitate și Consiliul Shura. Cel din urmă este responsabil cu probleme religioase și se asigură că toate consiliile aflate în provincii respectă legea islamică, așa cum este promovată de Deash. La nivelul provinciilor ocupate, Daesh acționează în același structură, în nouă provincii din Siria și șapte din Irak. Concomitent, Abu Bakr Al-Baghdadi a organizat și dezvoltat un sistem de comandă și control foarte eficient, bazat pe formula „comandă centralizată, execuție descentralizată“.

În zonele controlate, Daesh a înființat sisteme administrative alternative celor guvernamentale, aferente statului irakian sau sirian. Acestea includ rețele educaționale, de impunere și respectare a legii, poliție, juridic și sunt folosite pentru a furniza servicii, dar și de a asigura aplicarea ideologiei salafist-jihadiste de către populație.

Tacticile aplicate de Daesh sunt tactici de insurgență, terorism și război de gherilă. Acest fapt se datorează nucleului conducerii, repectiv Consiliul Militar, dintre care mulți sunt foști Ba’athists, aceștia fiind implicați în opoziția violentă și clandestină împotriva statului irakian încă din 2003. Astfel, combinația dintre cunoașterea și experiența acestora a făcut din Daesh în primul rând o forță de luptă, însă cel puțin în pricipalele centre urbane, aceasta a încercat, de asemenea, să-și consolideze câștigurile sale teritoriale prin dezvoltarea unei capacități administrative, necesare pentru supraviețuirea grupării pe termen lung. Acesta reprezintă unul dintre domeniile care pot prezenta vulnerabilități pentru Daesh, menținerea și intreținerea infrastructurii publice și îndeplinirea cererilor pentru mâncare, apă, sănătate, servicii sanitare și energie, precum și necesitatea construirii unei economii funcționale, fiind vitale pe termen lung pentru Daesh.

Manifestare într-un teren complex

Daesh controlează aproximativ o treime din suprafața Irakului și între un sfert și o treime din suprafața Siriei, ariile controlate extinzându-se de la periferiile estice ale orașului sirian Aleppo până în proximitatea capitalei irakiene Bagdad. Din punct de vedere tactic și strategic, cele mai importante orașe capturate sunt Fallujah, Mosul (Irak) și Rakka (Siria, declarată „capitala” Daesh).

Astfel, odata cu teritoriul ocupat, Daesh a preluat și controlul unor câmpuri petrolifere din Siria și Irak, comerțul cu petrol devenind cea mai consistentă sursă de venit. Astfel, cu ajutorului profitului obținut, Daesh îșî finanțează „califatul”, eforturile de mobilizare a forțelor și capabilitățile operaționale, inclusiv organizarea atacurilor.

Potrivit unor estimări, populația zonelor ocupate de Daesh este de 6-8 milioane de locuitori, controlul teritoriului depinzând și de alianțele cu diferiți actori locali, în principal grupuri tribale sunite, membri ai armatei și serviciilor secrete ale lui Saddan Hussein, precum și alte victime ale guvenului dominant șiit al lui Bashar al Assad și Nouri al Maliki. Cu toate acestea, Daesh a demonstrat o abordare cuprinzătoare în ceea ce privește acumularea de teritoriu, preluarea zonelor ocupate de adversari mai slabi, indiferent de poziția lor politică sau convingeri sectare, precum și zone bogate în resurse, cum ar fi petrol, apă și grâu.

Puterea pe termen lung a Daesh se bazează pe menținerea alianțelor, timp în care aceasta își adâncește propriile pârghii independente de putere.

Daesh are două obiective în administrarea teritoriului deținut: stabilirea modelului Salafit/takfir de guvernare perfectă și câștigarea de sprijin pentru proiectul său. În încercarea de a câștiga sprijinul rezidenților existenți în provinciile sale siriene, Daesh a pretins că oferă o alternativă la corupția endemică și proasta guvernare a regimului Assad.

În ceea ce privește populația locală, proiecția grupării Daesh ca organ funcțional capabil să furnizeze servicii și menținerii ordinii are un impact mare. În schimb, Daesh trebuie să găsească un echilibru între guvernarea cu ajutorul fricii și guvernarea prin consimțământ în vederea realizării durabilității organizaționale, mai ales că se conturează o acțiune internațională mai determinată împotriva acesteia.

Prin urmare, viitorul grupării depinde de măsura în care centrele alternative de putere, atât din Siria, cât și din Irak, sunt capabile să ofere suficiente asigurări credibile pentru o viață mai bună, în vederea convingerii majorității populației care trăiește sub tutela Daesh, să-și riște viața în fața oponenților acesteia.

Cu cât Daesh este mai capabilă să administreze teritoriul irakian și astfel să atenueze pierderea bogăției și influenței pe care a suferit-o populația aflată sub controlul său începând cu 2003, cu atât va obține mai mult suport, greu de clintit. Localnicii vor dori să păstreze ceea ce au recăpătat și, instinctiv, le va lipsi încrederea în promisiunile și asigurările venite de la Bagdad, conform cărora aceștia vor beneficia de mai multă bogăție dacă se vor revolta împotriva „noului stat”. Astfel, Daesh depinde mult de suportul tribuilor sunite, stabilindu-și departamente de afaceri în administrațiile de provincie, pentru a se ocupa de problemele de securitate, dispute teritoriale și distribuția resurselor, aceastea realizându-se în colaborare cu bătrânii triburilor, ceea ce semnifică că aceștia au învățat dn greșelile Bagdadului.

Referitor la prezența grupării Daesh în spațiul cibernetic, se pot sublinia capabilițile acesteia care sunt din ce în ce mai sofisticate, lucru afirmat în cadrul unei informări de la Pentagon, care monitorizează zilnic activitățile organizației: „În mod clar, în cazul acestei grupări, capabile să utilizeze spațiul cibernetic pentru a recruta și amenința, am observat din ce în ce mai multă sofisticare, asociată cu aceste activități”.

Astfel, un grup afiliat Daesh, supranumit „Islamic State Hacking Division” a publicat o listă cu 100 de membri aflați în serviciul american, cu mesajul: „Să-i ucideți pe pământurile lor, să-i decapitați în casele lor, să-i înjunghiați mortal în timp ce ei merg pe drumurile lor crezând că se află în siguranță”. Un alt exemplu în constituie faptul că un grup numit „CyberCaliphate” a hackuit conturile de Twitter și Youtube ale Comandamentului Central American. Hackerii au scris „I love you ISIS” pe pagina online și a trimis mesaje pe Twitter, inclusiv cu fotografiile personalul militar american într-un avanpost de comandă, precum și documente militare, sugerând că simpatizanții au reușit cumva să se infiltreze în instalațiile și serverele militare.

În prezent, Daesh a adus jihadul cibernetic la un nou nivel, evoluând de la pagini web statice, forum-uri de discuții și reviste online, la utilizarea într-un mod eficient și rapid a platformelor rețelelor sociale. În timp ce Al-Qaeda și afiliații săi găsesc Internetul ca un loc de diseminare a informațiilor și întâlniri anonime, adepții Daesh sunt zgomotoși, transmițând materiale video și imagini ale realizărilor remarcabile. Teroarea este acum transmisă în timp real la nivel global. Daesh este un utilizator activ al blog-urilor, mesajelor instan, site-urilor de împărtășire a materialelor video, Twitter, WhatsApp, Tumblr și AskFM. Campania media subliniază că teroarea poate fi transmisă și ”vândută” cu imagini grafice, mesaje audio și muzică. Această campanie de succes reprezintă un instrument eficient pentru acțiunile psihologice și de recrutare.

În urma acestor atacuri, s-a afirmat că aceștia nu au fost încă extrem de vizibili în desfășurarea unor activități mai sofisticate, cum ar fi atacuri mai distructive, însă aceasta ar fi doar o chestiune de timp. Astfel, pericolul prezentat de Daesh poate fi mai acut datorită obținerii de tehnologie modernă, stăpânirea artei dificile de propagandă online și apelul grupării la străinii tineri ce dețin cunoștințe informatice, inclusiv hackeri cunoscuți.

Daesh a atras hackeri de elită, un grup care de multe ori tânjesc după o provocare. Riscul că aceștia ar trece mai departe de propagandă sau furturi în spațiul cibernetic, către atacuri asupra orașelor și infrastructurilor, este mic, însă cu siguranță acesta este real.

La finalul studiului de caz, putem spune că, din punct de vedere militar, gruparea s-a dovedit capabilă să lupte ca o forță de infanterie ușoară, sprijinită de armament greu, dar și ca o grupare de gherilă care se face „pierdută“ în rândul populației din localitățile în care este angajată în luptă. Din aceste considerente, Daesh trebuie tratată ca o entitate cu mod de acțiune cu mult diferit față de o grupare teroristă.

De asemenea, Daesh a demonstrat o adapabilitate ridicată, reacționând atât la oportunități, cât și la presiuni. Acesta a început ca o organizație teroristă la începutul anilor 2000, devenind în timp un actor hibrid implicat în războaiele civile din Siria și Irak. Prin capturarea și ocuparea unui teritoriu mare din Siria și Irak în 2013, Daesh a început să prezinte caracteristicile similare unui stat convențional. Cu toate acestea, având în vedere că se află sub atac, atât din partea loviturilor aeriene ale coaliției internaționale, cât și forțele tereste irakiene, în prezent, Daesh se retrage la statutul de actor hibrid.

Ar trebui luat în considerare faptul că diferiți oponenți ai Daesh folosesc, de asemenea, elemente ale războiului hibrid. Așa cum a acționat și în conflictul din Liban din 2006, Iranul își aduce din nou contribuția în practica războiului hibrid în Siria și Irak, susținând regimul Assad și trupele guvernamentale irakiene cu logistică, aprovizionare și planificare militară. În plus, coaliția internațională împotriva Daesh aplică intrumente neconvenționale și flexibile împotriva organizației teroriste prin intermediul unei combinații de puetere aeriană, aprovizionarea trupelor kurde Peshmerga cu arme, detașarea unor consilieri trupelor guvernamentale irakiene și milițiilor partizane, precum și activități de pregătie trupelor opozante siriene.

Contraofensive militare conduse în regiune, controlul frontierei, dezmembrarea mecanismelor de finanțare, protecția minorităților, coordonarea eforturilor de contracarare a ideologiei de către autoritățile musulmane și prevenirea exploatării mass-mediei pentru recrutare și pregătire, reprezintă componentele principale ale acestei strategii. Mai presus de orice, formarea unui răspuns internațional general și ferm împotriva Daesh, inclusiv de la statele arabe, constituie elementul cel mai eficient în strategia de contracarare împotriva amenințării hibride reprezentate de Daesh.

Fondată ca o organizație teroristă jihadistă la începutul anilor 2000, Daesh a fost ulterior întărită de foști ofițeri din armata dizolvată a lui Saddan Hussein, triburi sunite locale, luptători ceceni cu experiență în război neregulat și luptători străini din toată lumea. Se estimează că Daesh are sub comandă până la 30.000 luptători de bază și alți luptători asociați. În operațiunile sale militare, Daesh folosește atentate, rachete de artilerie și mortiere, atacuri sinucigașe, recunoaștere aeriană și chiar atacuri chimice. Cele mai multe operațiuni sunt conduse de unități mici, foarte mobile, cu Humve-uri americane sau camioane echipate cu mitraliere grele.

Pe lângă binecunoscuta ”tactică de șoc și groază”, Daesh demonstrează capabilități remarcable de luptă și un nivel ridicat de abilități de intellligence și recunoaștere, bazate pe o rețea locală de susținători și informatori. În plus, acesta conduce o acțiune sofisticată de propagandă, pentru a aduna voluntari internaționali și suport financiar. Această acțiune de propagandă este bazată pe povestea ”califatului”, care este utilizată ca sursă religioasă legitimă și instrument pentru compromiterea identității musulmane a oponenților săi.

Pentru finanțarea activităților, Daesh nu se bazează numai pe donații. Acesta generează un venit semnificativ din activitățile criminale, cum ar fi contrabanda, vânzarea de petrol, jefuirea antichităților, răpiri pentru recompense, șantaje și ”taxarea” populațiilor locale care trăiesc sub controlul Daesh. Luând toate acestea în calcul, se pare că Daesh combină operațiunile militare convenționale cu terorismul, crima organizată, campanii social media și elemente ale războiului cibernetic.

În urma aplicării modelului modificat de identificare a unui adversar hibrid, Daesh se în cadrează în categoria amenințărilor hibride, după cum se poate vedea în Figura 5. Cum am menționat și mai sus, Daesh nu prezintă deocamdată capabități cibernetice ce pot pune în pericol infrastructuri civile critice, însă cu ajutorul acessului la o tehnologie mai avansată și recrutării unor persoane ce posedă cunoștințe informatice, Daesh poate ajunge să reprezinte un pericol însemnat în spațiul cibernetic.

Figura 5: Modelul de identificare a unui adversar hibrid și Daesh

CONCLUZII

În această lucrare am încercat să surprind conceptul de amenințare hibridă, în contextul în care acest tip de amenințare va domina conflictele viitoare, pe măsură ce adversarii au acces la mijloace și tehnici convenționale, neregulate, teroriste și criminale și le aplică într-un mod sinergic, simultan și adaptativ, în vederea realizării unor obiective strategice. Aceste tipuri de amenințări s-au dezvoltat din necesitatea creării unor căi alternative de luptă împotriva superiorității militare a puterilor occidentale.

Emergența amenințărilor hibride și recunoașterea acestora ca potențiale amenințări la adresa păcii și securității internaționale, va conduce la necesitatea identificării unor măsuri de contracarare și combatere a acestora prin adaptarea la nivel operațional, intelectual și instituțional, pentru a da un răspuns eficient, operativ și unitar acestor amenințări. De asemenea, în vederea confruntării acestor amenințări, formularea unor strategii de securitate adecvate și cooperarea dintre state va fi foarte importantă pentru orientarea comună a eforturilor în lupta împotriva actorilor hibrizi.

Cu toate că dezbaterile privind acest termen continuă, complexitatea conflictelor desfășurate în prezent, precum cele din Ucraina, Siria și Irak, relevă tendința amenințărilor hibride de a crește în frecvență și diversitate în ceea ce privește mijoacele și metodele utilizate în urmărirea intereselor lor. Astfel, prin prisma adaptării și combaterii, constructul hibrid reprezintă inevitabilitatea progresului în gândirea militară și sincronizarea instituțională cu noile manifestații la nivel global.

La nivelul comunității de intelligence, este necesară o implicare activă, responsabilă și eficace în vederea identificării și înțelegerii riscurilor și amenințărilor de securitate hibride, cu care s-ar purtea confrunta statul, în urma evoluției mediului de securitate la nivel național, regional și internațional. În acest context, activitatea de intelligence nu trebuie să se limiteze doar la colectarea de informații, fiind necesară o abordare flexibilă și adaptată prin intermediul unei colaborări eficiente cu celelalte servicii de informații.

Având în vedere potențialul unor actori statali și non-statali de a reprezenta o amenințare hibridă, este necesară realizarea de către analiștii de intelligence a unor analize strategice ale statelor, grupurilor regionale și transnaționale din punct de vedere al potențialului de amenințare hibridă, pentru a determina capabilitățile, reacțiile acestora la schimbările mediului de securitate, precum și modul în care iau decizii, în scopul de a prognoza comportamentul strategic viitor al acestor actori. În acest sens, este importantă transmiterea operativă a informațiilor culese despre actorii amenințărilor hibride cu care statul s-ar putea confrunta.

Ideea emergentă și totodată controversată a amenințării hibride a fost acceptată și preluată de SUA, Marea Britanie, Australia, Israel și NATO. În conflictele prezente și viitoare, planificatorii militari și strategici care decid să ignore amenințarea hibridă, acceptă un risc strategic, efectele negării construtului hibrid și ceea ce reprezintă fiind echivalentul creării unui blocaj în contracararea eficientă a amenințării hibride. Având în vedere conflictele desfășurate în prezent, precum cel din Ucraina și cel din Siria și Irak, devine necesară înțelegerea acestor tipuri de amenințări, fiind necesară o abordare complexă și flexibilă.

Cu sau fără sponzorizarea unui stat, letalitatea și capacitatea grupurilor organizate sunt în creștere, în timp ce interesul statelor de a exploata moduri netradiționale de război este în ascensiune. Acest fapt solicită modificarea mentalității cu privire la frecvența și amenințările expuse de conflictele viitoare. De asemenea, va necesita o regândire a priorităților în cheltuielile de apărare și o reflectare serioasă asupra rolului tehnologiei în cultura noastră strategică, precum și o adaptare la nivel intelectual și instituțional.

Viitorii adversari sunt dedicați, învață și se adaptează rapid la moduri mai eficiente de confruntare a inamicului, motiv pentru care nu trebuie subestimați. Aceștia vor exploata tehnologia modernă și se vor prezenta cu moduri de acțiune asimetrice și tactici difuze și neprevăzute, tehnici și metode inovative, vor exploata sistemele militare în moduri noi, evoluând în permanență.

Globalizarea și avansul tehnologic au schimbat în mod fundamental interesele și modul în care statele, organizațiile și grupurile se angajează în conflict, acestea din urmă contopindu-se într-o formă hibridă, în care adversarii vor utiliza toate capabilitățile pe care le au la dispoziție. Tehnologia avansată le permite să utilizeze aceste capabilități în mod simultan, încercând să împiedice puterea militară occidentală de a-i exploata vulnerabilitățile. Războiul convențional nu este învechit, iar potențialii adversari vor recurge la forme mai tradiționale de război, atunci când ajung la concluzia că este avantajoasă o angajare a armatei în mod direct.

Din ce în ce mai mult, modul dominant de conflict nu va fi cel convențional, ghidat de principiile tradiționale ale războiului, ci va fi ceva mai vag, interdisciplinar, implicând și terorism, insurgență, război informațional și altele. Amenințarea hibridă nu conduce la modificarea războiului în esență, ci reprezintă cele mai recente modificări ale caracterului războiului, în special datorită noului mediu dinamic și ambiguu cu care lumea se va înfrunta în anii următori.

Cu toate că nu există o definiție unanim acceptată a amenințării hibride, termenul a oferit un model mental util în examinarea și înțelegerea tendințelor evolutive ale conflictului, dovadă fiind introducerea conceptului în strategia națională, europeană și nord-atlantică, cheia succesului în această perioadă a schimbărilor și conflictului persistent constând într-o abordare strategică activă, care se bazează pe o gamă largă de capabilități.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autori români și străini

Aaronson, Michael, et al., NATO Countering the Hybrid Threat, PRISM 2, no. 4, National Defense University Press, Septembrie 2011, http://cco.dodlive.mil/files/2014/02/Prism_111-124_Aaronson-Diessen.pdf

Anghel, Gabriel, Particularități ale conflictelor ciitoare. Amenințările Hibride. Război/conflict hibrid, Revista Infosfera, Direcția Generală de Informații a Apărării, Anul III nr. 1, București, 2011.

Bachmann, Sascha-Dominik, Gunneriusson, Håkan, Hybrid Wars: 21st Century’s New Threats to Global Peace And Security, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2506063

Barrett, Richard , The Islamic State, The Soufan Group, November 2014, p. 27 , accesat la 06.04.2015: http://soufangroup.com/wp-content/uploads/2014/10/TSG-The-Islamic-State-Nov14.pdf

Bilger, Alex, ISIS Anual Reports reveal a metrics-drieven military command , Institutul pentru Studiul Războiului, Mai 2014, http://www.understandingwar.org/sites/default/files/ISWBackgrounder_ISIS_Annual_Reports_0.pdf

Bjerregaard, Thomas, Hybrid Warfare: A Military Revolution or Revolution in Military Affairs?, B.M.S. Swedish National Defence College Stockholm, Swedish Armed Forces, Sweden, 2011, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?AD=ADA569384

Blanchard , Christopher, et al, „The “Islamic State” Crisis and U.S. Policy, Congressional Research Service , SUA, Iunie 2015, https://fas.org/sgp/crs/mideast/R43612.pdf

Bowers, Christopher, Identifying Emerging Hybrid Adversaries, U.S. Army War College, 2012.

Cohen, Ariel, Hamilton , Robert, The Russian Military and the Georgia War: Lessons and Implications, Strategic Studies Institute, US Army College, Iunie 2011, http://www.scribd.com/doc/216927366/Russian-Military-Georgia-War-SSI#scribd

Cozma, Sorin-Gabriel, Statul Islamic vs. Al Qaida – Mutații actuale în mediul terorist global, Buletin Tematic ”Patrie și Onoare – 40 de ani de luptă antiteroristă”, Editura ANIMV, Serviciul Român de Informații, Nr. 1/Decembrie 2014, București, 2014.

Cruceru, Valerică, Despre conceptul de război hibrid în gândirea militară americană, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“, Septembrie 2011, http://www.spodas.ro/revista/index.php/revista/article/download/18/14

Davis, John , Defeating Hybrid Threats, Military Review, Septembrie 2013, http://usacac.army.mil/CAC2/MilitaryReview/Archives/English/MilitaryReview_20131031_art006.pdf

Delcea, Cristian, Bădulescu, Aurelian, Terorismul, studii și cercetări asupra fenomenului terorist, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2008.

Duțu, Petre, Amenințări asimetrice sau amenințări hibride:delimitări conceptuale pentru fundamentarea securității și apărării naționale, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2013, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/amenintari_asimetrice_sau_amenintari_hibride.pdf

Fishman, Brian, The  Islamic  State:  A  Persistent  Threat, International  Security  Program at  the  New  America  Foundation, Iulie 2014, http://docs.house.gov/meetings/AS/AS00/20140729/102590/HHRG-113-AS00-Wstate-FishmanB-20140729.pdf

Fleming, Brian, The Hybrid Threat Concept: Contemporary War, Military Planning and the Advent of Unrestricted Operational Art, School of Advanced Military Studies, US Army, Kansas, 2011, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?AD=ada545789

Freier, Nathan, Strategic Competition and Resistance in the 21st Century: The Irregular, Catastrophic, Traditional, and Hybrid Challenges in Context, Strategic Studies Institute, Mai 2007, www.strategicstudiesinstitute.army.mil/pdffiles/PUB782.pdf

Galkins, Kaspars, Nato And Hybrid Conflict: Unresolved Issues From The Past Or Unresolvable Threats Of The Present?, Naval Postgraduate School, SUA, 2012, http://calhoun.nps.edu/handle/10945/17369

Gunneriusson, Hâkan, Nothing Is Taken Serious Until It Gets Serious: Countering Hybrid Threats, Defence Against Terrorism Review, Vol. 4, No. 1, Center of Excellence Defence Against Terrorism, NATO, 2012, http://www.coedat.nato.int/publication/datr/volume7/04-Countering_Hybrid_Threats.pdf

Hoffman Frank, Hybrid Threats: Reconceptualizing the Evolving Character of Modern Conflict, Strategic Forum, No. 240, Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Aprilie 2009, http://www.isn.ethz.ch/Digital-Library/Publications/Detail/?lang=en&id=98862

Hoffman, Frank, Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Virginia, SUA, Decembrie 2007, http://www.comw.org/qdr/fulltext/0712hoffman.pdf

Hoffman, Frank, Hybrid vs. compound war, Armed Forces Journal – Military Strategy, Global Defense Strategy, Octombrie 2009, http://indianstrategicknowledgeonline.com/web/4198658.pdf

Hoffman, Frank, Hybrid Warfare and Challenges, Joint Force Quarterly, issue 52, no. 1/2009, http://smallwarsjournal.com/documents/jfqhoffman.pdf

Holtmann , Philipp, The IS-Caliphate: What Should be Done to Prevent it from Spinning out of Control?, Perspectives on Terrorism 8, no. 5, Octombrie 2014, http://www.terrorismanalysts.com/pt/index.php/pot/article/view/384

Huovinen , Kari-Petri Oskari, Hezbollah and Taliban – Hybrid Adversaries in Contemporary Conflicts?, Universitatea Națională de Apărare, Armata Finlandeză, Iulie 2013, http://www.doria.fi/bitstream/handle/10024/92639/Y2622_HuovinenKPO_YEK56.pdf

Ioniță, Liviu, Aaniței, Iulian, Elemente ale războiului hibrid în acțiunile Statului Islamic din Irak și Levant, Gândirea Militară Românească , Nr. 2/2015, http://smg.mapn.ro/gmr/Ultimul_nr/ionita,aanitei-p.57-69.pdf

Jacobs , Andreas, Lasconjarias , Guillaume, NATO’S Hybrid Flanks: Handling Unconventional Warfare in the South and the East, Research Division, NATO Defense College, Rome, No. 112, Aprilie 2015, http://www.ndc.nato.int/download/downloads.php?icode=450

Johnson, Dave, Russia’s Approach to Conflict – Implications for NATO’s Deterrence and Defence, New Research Division Publication, NATO, 2015, http://www.ndc.nato.int/news/current_news.php?icode=797

Johnson, David, Military Capabilities for Hybrid War Insights from the Israel Defense Forces in Lebanon and Gaza, RAND Corporation, Pennsylvania, 2010, http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/occasional_papers/2010/RAND_OP285.pdf

Johnson, David, Minding the Middle: Insights from Hezbollah and Hamas for Future Warfare, Volume 10, Special Issue, Strategic Insights , Octombrie 2011, http://calhoun.nps.edu/bitstream/handle/10945/11491/SI-v10-FoW_pg124-137_Johnson.pdf?sequence=1

Johnson, Richard, Built to Outlast: Operational Approaches to Hybrid Warfare, School of Advanced Military Studies, US Army, Kansas, 2012, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?AD=ADA566179

Larrabee, Stephen, Wilson, Peter, The Ukrainian Crisis and European Security. Implications for the United States and U.S. Army, RAND Corporation, 2015, http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/research_reports/RR900/RR903/RAND_RR903.pdf.

Liang, Christina Schori, Cyber Jihad: Understanding and Countering Islamic State Propaganda, Geneva Centre for Security Policy, Februarie 2015, http://www.gcsp.ch/download/2763/72138.

Matthews, Matt, We Were Caught Unprepared: The 2006 Hezbollah-Israeli War, The Long War Series Occasional Paper 26, U.S. Army Combined Arms Center Combat Studies Institute Press, Kansas, 2008, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?AD=ADA477851

Mattis, James, Hoffman, Frank, Future Warfare: The Rise of Hybrid Wars, Proceedings Magazine, US Naval Institute, Noiembrie 2005.

Mccuen , John, Hybrid Wars, Military Review, Martie 2008, http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/milreview/mccuen08marapr.pdf

McCulloh, Timothy, The Inadequacy of Definition and the Utility of a Theory of Hybrid Conflict: Is the “Hybrid Threat” New?, 2012, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?AD=ADA591803

McCulloh,Timothy, Johnson, Richard, Hybrid Warfare, Joint Special Operations University Press, Report 13-4, p. 14, August 2013, http://www.dtic.mil/get-tr-doc/pdf?AD=ADA591803

Nemeth, Wiliam, Future War and Chechnya: A Case for Hybrid Warfare, Naval Postgraduate School, SUA, 2002, http://calhoun.nps.edu/bitstream/handle/10945/5865/02Jun_Nemeth.pdf?sequence=1

Partnership for Peace Consortium, Hybrid Conflicts as an Emerging Security Challenge: Policy Considerations for International Security, Emerging Security Challenges Working Group Policy Paper No. 3, Ianuarie 2015, http://www.pfp-consortium.org/index.php/pfpc-products/policy-papers/item/download/67_02cc520919ae961653e01326e2a408f0

Piotrowski, Marcin Andrzej, Hezbollah:The Model of a Hybrid Threat, The Polish Institute of International Affairs, No. 24 (756), Martie 2015, https://www.pism.pl/files/?id_plik=19320

Santamato, Stefano, Beumler , Marie-Theres, The New NATO Policy Guidelines on Counterterrorism: Analysis, Assessments, and Actions, Strategic Perspectives, No. 13, Institute for National Strategic Studies, National Defense University Press, Washington DC, Februarie 2013, http://ndupress.ndu.edu/Portals/68/Documents/stratperspective/inss/Strategic-Perspectives-13.pdf

Siman-Tov, David, Schweitzer, Yoram, Israel against Hizbollah: Between Overt and Covert Warfare, INSS Insights no. 668, Institute for National Security Studies, Israel, Martie 2015, http://www.isn.ethz.ch/Digital-Library/Publications/Detail/?lng=en&id=188866

Spišák, Ján, Hybrid Threats and the Development of the New Nato Overarching Concept, Contemporary Military Challenges, Statul Major General Al Forțelor Armate Slovene, 2011, http://www.slovenskavojska.si/fileadmin/slovenska_vojska/pdf/vojaski_izzivi/svi_13_3.pdf

Văduva, Gheorge, et al, Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului; Ministerul Apărării Naționale, Statul Major General, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate, București, 2002.

Williamson, Steven, From Fourth Generation Warfare to Hybrid War, U.S. Army War College, Pennsylvania, 2009, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?AD=ADA498391

Documente oficiale

Field Manual No 3-0, ”Operations”, Headquarters, Department Of The US Army, Februarie 2008, http://fas.org/irp/doddir/army/fm3-0.pdf

Field Manual No 3-0: Operations, Change 1, Headquarters, Department of the Army, Washington , DC, Februarie 2011, http://www.globalsecurity.org/military/library/policy/army/fm/3-0/index_2011.html

Hybrid Threat, Training Circular No. 7-100, Guvernul Statelor Unite ale Americii, Departamentul Armatei SUA, Noiembrie, 2010.

Hybrid Warfare, United States Government Accountability Office, Washington DC, Septembrie 2010, http://www.gao.gov/assets/100/97053.pdf

Irregular Adversaries and Hybrid Threats, Joint Irregular Warfare Center, U.S. Army, 2011, https://publicintelligence.net/u-s-joint-irregular-warfare-center-irregular-adversaries-and-hybrid-threats-2011-assessment/

Irregular Opposing Forces, Training Circular No. 7-100.3, Guvernul Statelor Unite ale Americii, Departamentul Armatei SUA, Ianuarie 2014, http://www.afghanwarnews.info/training/TC7-100-3IrregularOpposingForces.htm

NATO Wales Summit Guide, Newport, 4-5 September 2014, http://www.nato.int/cps/en/natohq/news_112107.htm

Operational Environments to 2028: The Strategic Environment for Unified Land Operations, Training and Doctrine Command (TRADOC), US Army, August 2012, http://www.defenseinnovationmarketplace.mil/resources/TRADOC2028_Strategic_Assessment.pdf

Proiect de concluzii ale Consiliului privind Strategia reînnoită de securitate internă a Uniunii Europene pentru perioada 2015 – 2020, Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, Iunie 2015, http://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-9798-2015-INIT/ro/pdf

Quadrennial Defense Review Report 2006, Departamentul Apărării SUA, Pentagon, Washington DC, Februarie 2006, http://www.globalsecurity.org/military/library/policy/dod/qdr-2006-report.pdf

Quadrennial Defense Review Report 2010, Departamentul Apărării SUA, Pentagon, Washington DC, Februarie 2010, http://www.defense.gov/QDR/QDR%20as%20of%2029JAN10%201600.pdf

Strategia Națională de Apărare a Statelor Unite ale Americii 2005, http://www.defense.gov/news/Mar2005/d20050318nds1.pdf

Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, Administrația Prezidențială, București, 2015

Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organisation adopted by Heads of State and Government in Lisbon, http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_68580.htm

Resurse Internet

Hagel: ISIS Is More Dangerous Than al Qaeda

Where Does the Islamic State Get Its Weapons?

http://smallwarsjournal.com/jrnl/art/hybrid-war-old-concept-new-techniques

http://smallwarsjournal.com/printpdf/18345

http://www.act.nato.int/act-countering-hybrid-threats-task-force-identifies-future-challenges

http://www.act.nato.int/nato-countering-the-hybrid-threat

http://www.agerpres.ro/externe/2015/02/19/ministrii-europeni-ai-apararii-au-convenit-sa-revizuiasca-strategia-de-securitate-a-ue-15-20-21

http://www.agerpres.ro/externe/2015/05/14/nato-si-ue-vor-sa-coopereze-mai-mult-in-special-in-domeniul-serviciilor-de-informatii-12-41-46

http://www.agerpres.ro/social/2015/06/12/tunisieni-adepti-ai-organizatiei-stat-islamic-declarati-indezirabili-sava-sri-erau-studenti-15-34-43

http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2014/10/iraq-isil-chlorine-gas-attacks-20141024145426293714.html

http://www.cfr.org/cybersecurity/countering-islamic-state-exploitation-internet/p36644

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2789063/isis-release-new-footage-bloody-street-fighting-kobane-kurds-face-desperate-battle-death-against-jihadists.html

http://www.defense.gov/news/newsarticle.aspx?id=123287

http://www.evz.ro/klaus-iohannis-s-a-intalnit-cu-seful-serviciului-secret-de-informatii-al-marii-britanii.html

http://www.ft.com/cms/s/2/ea5e82fa-2e0c-11e4-b760-00144feabdc0.html#axzz3ewfxmJMK

http://www.ft.com/intl/cms/s/0/789b7110-e67b-11e3-9a20-00144feabdc0.html#axzz3ewfxmJMK

http://www.longwarjournal.org/Archives/2014/10/Islamic_State_Releas.Php

http://www.militarytimes.com/article/20140916/NEWS/309220025/5-things-know-about-Islamic-State-s-military-capabilities

http://www.newstatesman.com/international-politics/2014/08/why-there-sunni-arab-support-isis-iraq

http://www.nytimes.com/2014/08/04/world/middleeast/iraq.html?_r=0

http://www.pbs.org/newshour/bb/foreign-fighters-join-islamic-state/

http://www.theguardian.com/world/2015/apr/12/isis-cyber-caliphate-hacking-technology-arms-race

http://www.washingtontimes.com/news/2015/mar/24/us-sees-more-sophistication-islamic-state-cyber-ca/

http://www.wsj.com/articles/iraqi-officials-say-islamic-militants-used-chlorine-gas-north-of-baghdad-1414164016

http://www.wsj.com/articles/islamic-state-fills-coffers-from-illicit-economy-in-syria-iraq-1409175458

http://www.wsj.com/articles/u-s-led-airstrikes-disrupt-islamic-state-but-extremists-hold-territory-1412555718

https://www.foreignaffairs.com/articles/europe/2009-09-01/agenda-nato

LISTA ANEXELOR

Anexa 1. Diagrama amenințărilor realizată de Nathan Freier

Anexa 2. Conceptul de război hibrid în concepția GAO

Anexa 3. Modelul de identificare a unei amenințări hibride – Christopher O. Bowers

Anexa 4. Istoricul grupării teroriste Daesh

Anexa 5. Originea luptătorilor străini în Siria și Irak

Anexa 6. Teritoriile ocupate de Daesh în Siria și Irak

Anexa 7. Structura de comandă a grupării autointitulate Statul Islamic

Anexa 1 – Diagrama amenințărilor realizată de Nathan Freier

Sursa: http://www.strategicstudiesinstitute.army.mil/pdffiles/PUB782.pdf

Anexa 2 – Conceptul de război hibrid în concepția GAO

Sursa: http://www.gao.gov/assets/100/97053.pdf

Anexa 3 – Modelul de identificare a unei amenințări hibride – Christopher O. Bowers

Sursa: Christopher O. Bowers, „Identifying Emerging Hybrid Adversaries”, 2012

Anexa 4 – Istoricul grupării teroriste Daesh

Sursa: https://fas.org/sgp/crs/mideast/R43612.pdf

Anexa 6 – Originea luptătorilor străini din Siria și Irak

Sursa: http://www.bbc.com/news/world-middle-east-27838034

Anexa 5 – Structura de comandă a grupării autointitulate Statul Islamic

Sursa: http://www.bbc.com/news/world-middle-east-32829096

Anexa 7 – Teritoriile ocupate de Daesh în Siria și Irak

Sursa: http://iswsyria.blogspot.ro/