Amenintarea

Motto:

“A studia o instituite fără a o studia istoricește în trecut, fără a o studia în comparație cu instituțiunile similare din alte țări este a ne reduce la un studiu care poate să aibă oarecare însemnătate practica, dar care nu formează mintea adevăratului jurist.”

Mircea Djuvara

Introducere

Actualitatea și gradul de studiere al temei investigate

Dreptul penal are un rol semnificativ în demersul dedicat luptei contra tendințelor negative ale unora dintre membrii societății, tendințe care generează acțiuni imorale și infracționale. Acest rol se îndeplinește nu numai prin existența normelor de drept penal, dar mai ales prin aplicarea legii penale.

Important în aplicarea normelor penale, care întotdeauna trebuie să fie cat mai conformă cu litera acestora și cu rațiunea care a stat la baza edificării lor, este nu numai să se constate existența unei infracțiuni și să se pronunțe o pedeapsă, ci la fel de important este ca această constatare și această pedeapsă să fie perfect dimensionate, raportate la toate condițiile pe care le prevăd atât textul incriminator, cît și alte texte complinitoare.

Pentru o apreciere juridică corectă a activității infracționale realizate de către făptuitor, trebuiesc luate în considerație multiplele înfățișări sub care se poate prezenta evenimentul faptic, care de multe ori poate avea un caracter complex și numai, cunoașterea perfectă a diferitelor instituții ale dreptului penal poate oferi posibilitatea găsirii unei soluții adecvate în activitatea judiciară curentă, corespunzătoare voinței legiuitorului.

Printre instituțiile penale care se află în strânsă corelație „atât cu instituția infracțiunii, cît și cu răspunderea și sancțiunile de drept penal” o constituie pluralitatea de infracțiuni.

Actualitatea preocupărilor ce formează obiectul de studiu al prezentei lucrari de licenta este determinată, în primul rând, de necesitatea stabilirii unor criterii teoretico-practice de delimitare a aspectelor comune privind infracțiunile contra libertății persoanei.

În acest sens, trebuie menționat că, problema

delimitării instituțiilor vizate prezintă importanță sub un dublu aspect. Atât în reglementările penale, cît și în doctrina penală problema unității infracționale este tratată de pe poziții diferite, fapt care duce la rezolvări juridice controversate în privința sferei de cuprindere a infracțiunilor contra libertății persoanei, adică a infracțiunilor care fac obiectul respectivei lucrari, si anume criteriile distinctive dintre infractiunea de santaj si cea de talharie.

O altă problemă pe care o generează pluralitatea infracțională este cea a naturii juridice și anume, dacă pluralitatea de infracțiuni constituie o cauză de agravare, de atenuare sau de modificare a pedepsei, în strânsă legătură cu tratamentul juridic al pluralității de infracțiuni și a diferitelor

sisteme experimentate în această privință în legislațiile penale.

Această stare a lucrurilor reclamă în sarcina legiuitorului intervenții care ar fi în măsură să perfecționeze cadrul normativ din domeniul cercetărilor realizate. Asemenea intervenții trebuie să fie precedate de implicații științifice în materie, menite să fundamen- -teze soluții adecvate în acest sens.

Scopul și obiectivele lucrării

Scopul principal al lucrarii de licenta elaborate constă în determinarea și interpretarea esenței

Infractiunilor de santaj si amenintare, în corelație intrinsecă alte infractiuni, in cazul nostru distinctia dintre talharie si infractiunea de santaj.

Evident, că nu este abandonat și un anumit scop subsidiar a pune la dispoziția persoanelor implicate în activitatea de aplicare a normelor de drept un ghid de îndrumare în materia avizată, creând astfel posibilitatea realizării unei justiții adecvate cu referire la aspectele comune privind infracțiunile contra libertății persoanei.

În acest mod, au fost trasate anumite obiective, în special:

– definirea conceptului și naturii juridice a infractiunii de amenintare si santaj

– determinarea legăturilor de structură existente între infracțiunile de amenintare si santaj, respectiv talharie

– trasarea unor linii de demarcație intre amenintare, santaj si talharie

– analiza formelor de manifestare a pluralității de infracțiuni, în special – infracțiunea de amenintare si santaj, precum si recidiva de infracțiuni și pluralitatea intermediară;

– examinarea unor probleme controversate legate de continutul constitutiv al infractiunii de șantaj, respectiv infractiunii de amenintare

– stabilirea și interpretarea modelelor de sancționare in cazul infractiunilor de amenintare, santaj si talharie.

Obiectul cercetării

Domeniul investigației realizate este cuprins de totalitatea problemelor ce intervin în practica judiciară vis-a-vis de aspectele comune privind infracțiunile contra libertății persoanei.

Baza teoretico-metodologică a studiului

Pentru realizarea scopului și obiectivelor lucrării, ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică, metoda juridică comparativă, metoda sistematică, metoda istorică etc. Investigațiile efectuate sunt bazate pe studierea doctrinei, legislației și a practicii judiciare existente în domeniul dat. La realizarea studiului, ca punct de reper a servit legislația penală a Romaniei.

Studiul realizat în prezentul demers științific este axat pe examinarea multiaspectuală a literaturii de specialitate autohtone și străine existente în materie, trecute prin filtrul unei analize proprii, bazată, la rândul ei, pe investigarea empirică a practicii judiciare de referință. Aceste premise, inerente unui studiu de o asemenea anvergură a permis înaintarea unor idei, teze și concepte noi, care, în viziunea mea, sunt capabile să dea un spor de eficiență justiției penale în domeniul infractiunii de amenintare si santaj.

Capitolul I

Importanța ocrotirii libertății persoanei

Sub aspect psihic

Secțiunea I

Noțiune, concept

Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma „lipsa constrângerilor”.

Poziția lui John Stuart Mill

Pentru J.S. Mill libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate, astfel sfera umană cuprinde următoarele forme de libertate: a) libertatea lăuntrica (libertate de conștiință)

B) libertate de exprimare

C) libertatea alegerii unui stil de viață

D) libertatea de asociere liber consimțită

Mill consideră că în afara unor situații excepționale (ex: scurte perioade de criză ale comunității) societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera privată a individului.

Filosoful precizează că, orice imixtiune a societății în sfera libertății individuale are 2 efecte indezirabile (din punct de vedere utilitarist):

uniformizarea

oprirea dezvoltării individului

Poziția lui Isaiah Berlin

Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate: a) libertatea negativă

B) libertatea pozitivă.

Libertatea negativa precizează care este limita independenței comportamentului individual, fiind astfel identificabilă cu lipsa constrângerilor din partea altor persoane asupra activității unui individ.

În privința acestei folosiri a conceptului de libertate Isaiah Berlin face următoarele precizări: constrângerea este distinctă de incapacitate (care ține de natură) libertatea nu are valoare fără condiții adecvate pentru folosirea ei nu se poate vorbi despre o libertate (ex: "libertatea socială") ci doar despre libertate individuală libertatea nu este unicul scop al oamenilor, fiind uneori acceptabil să se renunțe la libertate în favoarea altor valori.

Libertatea pozitivă privește sursa comportamentului, utilizarea derivând din dorința individului de a fi propriul său stăpân. Libertatea concepută ca libertate pozitivă este corelată în mod direct cu opiniile despre ceea ce constituie "un eu, o persoană, un om"

Libertatea umană nu este numai un drept, ci un element fundamental al existenței, al condiției umane. Libertatea constituie dimensiunea exponențială a dezvoltării personalității și conștiinței umane. Orice atac asupra libertății are semnificația unei suprimări cu maximum de violență a ființei umane. Ca agresiune individuală, el este o formă de crimă împotriva entității spirituale, a divinității din om. Ca agresiune colectivă, constituie un genocid spiritual, o reîntoarcere la preistoria condiției umane. Tocmai pentru aceste adevăruri, orice atingere adusă libertății provoacă reacții de maximă agresivitate, care sunt fie heteroagresive, fie autoagresive (sinucideri individuale sau în masă).

Libertatea individului este de neconceput fără libertate morală. În realizarea oricărei activități, în viața de zi cu zi, omului îi este indispensabil sentimentul de liniște, de securitate, pe care îl dobândește numai în condițiile unei netulburate libertăți psihice. Conștiința faptului că i s-ar putea produce un rău provoacă persoanei o temere, o stare de tulburare, care influențează asupra actelor pe care le efectuează, asupra hotărârilor pe care le ia, cât și asupra comportării pe care aceasta o are, în general, în cadrul societății. Persoana căreia i s-a răpit libertatea psihică nu-și mai găsește liniștea, este preocupată în permanență de ceea ce i s-ar putea întâmpla, nu-și mai poate desfășura în mod normal activitatea, iar toate acestea se răsfrâng negativ asupra participării ei la viața socială. De aceea, fapta prin care i se răpește persoanei libertatea psihică este o faptă de pericol social, pe care legea penală trebuie să o incrimineze.

Obiectul ocrotirii, în cazul infracțiunilor de "amenințare" și "șantaj" este libertatea individuală privită sub aspectul libertății psihice (morale) a persoanelor, adică libertatea lăsată fiecărei persoane de a hotărî (de a dispune) în toate actele sale, în cadrul ordinii juridice, după cum va crede de cuviință, deci după cum îi vor dicta conștiința, sentimentele și interesele sale.

„Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârșesc.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părți: partea generală și partea specială.

Partea generală a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la: scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp și spațiu, infracțiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora și condițiile de aplicare.

Partea specială a dreptului penal este definită ca fiind acea parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracțiuni, precum și pedepsele aplicabile celor vinovați de comiterea lor. Partea Specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracțiuni, norme care se regăsesc în Codul penal (art.155-362), precum și în unele legi cu dispoziții penale. În partea Specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale-atributelor fundamentale ale statului, precum și ale persoanei, patrimoniului, autorității de stat, activității de înfăptuire a justiției.

Dispozițiile de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu: activitățile comerciale, circulația rutiera, protecția muncii, silvicultura, proprietatea intelectuală.

Totodată, prin Codul penal suntersoanei libertatea psihică este o faptă de pericol social, pe care legea penală trebuie să o incrimineze.

Obiectul ocrotirii, în cazul infracțiunilor de "amenințare" și "șantaj" este libertatea individuală privită sub aspectul libertății psihice (morale) a persoanelor, adică libertatea lăsată fiecărei persoane de a hotărî (de a dispune) în toate actele sale, în cadrul ordinii juridice, după cum va crede de cuviință, deci după cum îi vor dicta conștiința, sentimentele și interesele sale.

„Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârșesc.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părți: partea generală și partea specială.

Partea generală a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la: scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp și spațiu, infracțiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora și condițiile de aplicare.

Partea specială a dreptului penal este definită ca fiind acea parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracțiuni, precum și pedepsele aplicabile celor vinovați de comiterea lor. Partea Specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracțiuni, norme care se regăsesc în Codul penal (art.155-362), precum și în unele legi cu dispoziții penale. În partea Specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale-atributelor fundamentale ale statului, precum și ale persoanei, patrimoniului, autorității de stat, activității de înfăptuire a justiției.

Dispozițiile de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu: activitățile comerciale, circulația rutiera, protecția muncii, silvicultura, proprietatea intelectuală.

Totodată, prin Codul penal sunt consacrate faptele care prezintă cea mai mare gravitate aducând atingere celor mai importante valori sociale. Chiar și în prezența unor alte deziderate, este de observat faptul că actualmente, dat fiind imperativul armonizării legislației penale cu cea europeană, Codul penal cunoaște frecvente și profunde modificări, proces care este de dorit să se finalizeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă.”

Tudorel Toader- „Drept penal roman- Partea specială” –

Ediția a 4-a, revizuita și actualizata

Noțiunea de Parte specială a Dreptului penal.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept este alcătuit din două parti- partea generală și partea speciala- care, deși strâns legate între ele, prezintă totuși, unele particularități. Unii autori, îndeosebi cei francezi (R. Merle, A. Vitu, Trăite de Droit Criminale, Paris, Cuyus, 1967, p. 94; G. Stefani G. Lavasseur, Droit Penal Generale et Procedure Penale, Paris Dalloz, 1964, teme 1, p 36-37) pornind de la aceste particularități sunt înclinați să admită chiar și existența unui drept penal special.

Un asemenea punct de vedere nu a fost și nu este împărtășit în literatura noastră a dreptului penal, care, pe baza împărțirii Codului penal într-o parte generală și una specială, admite numai corespunzător acestei împărțiri, diviziunea dreptului penal, considerat o ramură de drept cu caracter unitar, într-o parte generală și una specială.

La împărțirea Codului penal într-o parte generală și una specială, după care s-a admis și împărțirea dreptului penal în cele două părți distincte corespunzătoare s-a ajuns în urma unui larg proces de evoluție; la început dispozițiile penale erau cuprinse în legi nepenale, cu timpul au început să apară legi numai cu dispoziții penale, mai târziu au apărut primele coduri penale fără a fi împărțite în părți distincte, iar mult mai târziu când s-a făcut simțită necesitatea unei sistematizări, dispozițiile din coduri au fost împărțite în cele două părți pe care orice cod penal le conține în zilele noastre, partea generală și partea specială.

Partea generală a Codului penal, și corespunzător acesteia, partea generală a Dreptului penal, cuprinde normele penale generale, adică acele norme care reglementează în general lupta împotriva criminalității prin intermediul mijloacelor de represiune penală. Aceste norme stabilesc scopul legii penale, modul în care aceasta se aplică în raport cu spațiul și timpul, reglementează în general infracțiunea și formele acesteia, condițiile în care o persoană își angajează răspunderea penala și modul cum se stabilește aceasta

Corelația dintre partea generală și partea specială a dreptului penal

Între partea generală și partea specială a Dreptului penal exista o strânsă legătură; ele constituie părți ale aceleeasi ramuri de drept- Dreptul penal roman-, izvorăsc din aceeași necesitate- lupta împotriva fenomenului criminalitatii- și urmăresc o aceeași finalitate- apărarea unor valori fundamentale, în existența cărora societatea este interesată în mod vital: suveranitatea, independentă, unitatea și indivizibilitatea statului român, proprietatea, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept.

Astfel, partea generală a dreptului penal, fixând cadrul general în care se desfășoară această luptă, stabilește normele sale, noțiunile de bază, reglementează principiile fundamentale și instituțiile dreptului penal. Partea specială a dreptului penal, caracterizează noțiunile de baza stabilite de partea generală și da eficienta practica principiilor și instituțiilor pe care le reglementează. În felul acesta, partea specială a dreptului penal realizează legătura partii generale cu viața, cu realitatea socială concretă.

Însemnătatea partii speciale a dreptului penal

Dreptul penal are, după cum rezultă din dispozițiile primului articol din Codul penal, un rol de mare însemnătate în ceea ce privește apărarea valorilor fundamentale ale societății. Acest rol al dreptului penal se evidențiază cu deosebită pregnanta tocmai în partea sa specială, deoarece această parte a dreptului penal, reflectând interesele fundamentale ale societății, stabilește, în normele pe care le cuprinde, faptele prin care se încalcă aceste interese, precum și sancțiunile ce se aplica celor cere se fac vinovați de săvârșirea lor.

Prevăzând faptele îndreptate împotriva statului, trădarea, spionajul, sublimarea puterii de stat, compromiterea unor interese de stat, etc, stabilind pentru cei ce săvârșesc asemenea fapte pedepse dintre cele mai aspre, normele cuprinse în partea specială a dreptului penal apăra suveranitatea, independentă, unitatea și indivizibilitatea statului, puterea de stat, precum și celelalte valori care condiționează existenta și siguranța statului. Prevăzând apoi și sancționând, de asemenea cu severitate, faptele îndreptate împotriva persoanei, împotriva atributelor esențiale ale ființei și personalității umane, ca și pe cele îndreptate împotriva celorlalte drepturi și libertăți ale omului, normele penale speciale, apăra viața, integritatea corporala și sănătatea, libertatea și demnitatea persoanei, precum și toate celelalte drepturi și interese pe care societatea i le recunoaște și garantează.

Prevăzând faptele îndreptate împotriva patrimoniului, furtul, înșelăciunea, tulburarea de posesie, pedepsind toate aceste fapte în raport cu gravitatea lor, normele penale speciale apăra, în egală măsură, dreptul de proprietate, posesia și detenția asupra bunurilor, încrederea și bună credință pe care trebuie să se întemeieze relațiile sociale cu caracter patrimonial.

În aceeași manieră specifică, normele penale speciale apăra autoritatea organelor de stat, prin incriminarea unor fapte ca abuzul și neglijența în serviciu, darea și luarea de mâță, traficul de influența, înfăptuirea justiției, prin incriminarea denunțării calomnioase, a mărturiei mincinoase, a arestării nelegale și a cercetării abuzive, apara familia, prin incriminarea abandonului de familie, a bigamiei, precum și a altor fapte care aduc atingerea relațiilor de familie.

Normele penale speciale apara capacitatea de apărare a țării. Iată, așadar cât de mare este însemnătatea partii speciale a dreptului penal, care, stabilind faptele ce aduc atingere unor valori și interese fundamentale ale societății, precum și sancțiunile aplicabile celor ce se fac vinovați de săvârșirea lor asigura o reală și eficientă ocrotire a tuturor acestor valori și interese.

Amenințarea

Noțiune și definiție

Întrucât legea penală nu definește "fapta de a amenința", aceasta, așa cum s-a remarcat, nu poate avea decât înțelesul din limbajul comun desemnând, în esență, o acțiune prin care o persoană aduce la cunoștința alteia împrejurarea că urmează să i se producă un rău, insuflându-i în acest fel temerea pericolului în care se află (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el.

Amenințarea este, așadar, o manifestare primejdioasă atât pentru securitatea persoanelor, cât și pentru normală desfășurare a relațiilor sociale condiționate de respectul libertății persoanelor.

Caracterul periculos al faptei de amenințare este reliefat deci de împrejurarea că prin săvârșirea acesteia, persoana amenințată nu mai dispune de libertatea psihică necesară unei comportări firești, căci sub îngrijorarea sau temerea ce o insuflă amenințarea, persoana nu mai este în măsură să hotărască și să acționeze cu voința liberă asupra a ceea ce trebuie să facă.

Dar caracterul periculos al faptei de amenințare rezultă și din răsfrângerea antisocială pentru colectivitate ce o aduce atingerea libertății persoanei; bunul mers al vieții sociale presupune libertatea psihică de care să se bucure toți membrii săi.

În sensul codului penal, numai dacă făptuitorul amenință pe cineva cu săvârșirea unei infracțiuni (că îl va lovi, îl va omorî, etc.) sau că îi va produce o pagubă materială (că îi va strica un lucru) va fi tras la răspundere.

Poate fi îndeplinită asupra victimei înseși, dar și asupra soțului său unei rude apropiate, cu condiția ca amenințarea să fie de natură să alarmeze pe victimă – dacă făptuitorul spune unei persoane că îi va lovi copilul său soțul, soția sau părinții.

Se poate comite prin cuvinte, gesturi, scris, semne simbolice. Este necesar ca toate aceste manifestări să fie de natură a alarma pe victimă, de a o tulbura, făcând-o să creadă în posibilitatea realizării lor. Dacă cineva rostește cu ușurință tot felul de amenințări și nimeni nu le ia în considerare, nu se alarmează de ele, fapta nu va constitui infracțiune.

Pericolul faptelor de mai sus, când sunt serioase, este acela că înlănțuiește voința victimei, îi stingherește libertatea, o silește să-și modifice conduita după voința celui care o amenință.

Libertatea psihică (morală) a persoanei poate fi încălcată, însă, și prin constrângerea acesteia la o anumită comportare, cu ajutorul violenței sau al amenințării..

Fapta se aseamănă, pe linia acestei finalități, cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal formă agravată căci și acolo atingerea adusă libertății se săvârșește în vederea obținerii unui folos. Infracțiunea consta în faptă de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului său a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.

Obiectul juridic consta în relațiile sociale referitoare la libertatea morală a persoanei adică la posibilitatea acesteia de a lua hotărâri și de a se manifesta fără temerea că i s-ar putea produce vreun rău. Dreptul la integritate psihică este garantat prin prevederile articolului 22 aliniatul 1 din Constituție.

Obiectul material- Infracțiunea nu are obiect material.

Subiect activ- poate fi orice persoană. Participația penala este posibilă sub toate formele. Coautoratul nu este posibil atunci când fapta se săvârșește prin viu grai.

Latura obiectiva Elementul material se realizează printr-o acțiune de amenințare. Amenințarea area accepțiunea din vorbirea curentă, în sensul de a arăta intenția de a face rău cuiva insuflându-i, în felul acesta, temerea pericolului în care se găsește. Acțiunea de amenințare, directă sau indirectă, poate fi realizată prin orice mijloace: cuvinte, gesturi, fapte, semne simbolice, etc. Amenințarea poate fi explicita atunci când se arătă în ce va consta raul, consecința negativa care se va produce, sau implicită, atunci când consecința negativa poate fi dedusa.

Latura subiectiva presupune intenția, care poate fi directă sau indirectă. Intenția lipsește dacă amenințarea s-a făcut în glumă, făptuitorul necrezând nici o clipă ca amenințarea făcută ar fi de natură să alarmeze și să producă victimei o stare de temere. De asemenea, intenția lipsește dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o astfel de stare.

Tentativa și consumarea Tentativă nu este pedepsită. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se săvârșește fapta incriminata, victima luând cunoștință de amenințare, fapta de natură să o alarmeze. Amenințarea poate avea forma continuata, având și un moment al epuizării, în cazul în care în baza aceleiași rezoluții infracționale, făptuitorul amenința victima la diferite intervale de timp.

Sancțiunea consta în închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă, fără ca pedeapsa aplicata să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

Aspecte procesuale Acțiunea penala se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătura răspunderea penală.

Tudorel Toader- „Drept penal roman- Partea specială” –

Ediția a 4-a, revizuita și actualizata

P. 107-110

Amenințarea Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă fără ca pedeapsa aplicata să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Acțiunea penala se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătura răspunderea penală.

„Codul Penal și Codul de Procedura Penala LA ZI”

Actualizat 05. 06. 2008; ed. C. H. Beck; p. 89

Amenințarea Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă fără ca pedeapsa aplicata să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Acțiunea penala se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătura răspunderea penală.

„Ghid Practic de însușire a Codului Penal- Partea Specială”

Andrei Al. Stefan Radu ed. „Ion Creanga” art 194. Este reprodus după cum a fost modificat de Legea nr. 140/1996. Care

Șantajul

Noțiunea de șantaj, în înțelesul ei obișnuit, desemnează constrângerea exercitată asupra cuiva prin amenințarea cu divulgarea unui secret compromițător sau prin alte mijloace de intimidare cu scopul de a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Șantajul reprezintă o astfel de atingere adusă libertății individuale, manifestată în aspectul ei particular de libertate psihică.

Scopul urmărit de făptuitor – obținerea unui folos injust – caracterizează constrângerea libertății psihice la care este supusă persoană față de care se săvârșește infracțiunea de șantaj.

Șantajul se deosebește de infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu numai pentru că libertatea individuală este încălcată în chip diferit (libertatea fizică sau libertatea de mișcare, la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și libertatea psihică, la infracțiunea de șantaj) dar și prin particularitățile fiecărei infracțiuni în parte: la infracțiunea de șantaj nu este necesar că victima să fie lipsită de libertatea fizică iar folosul nu este cerut ca preț al eliberării victimei, cum se întâmplă în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal; în al doilea rând, la infracțiunea de șantaj este suficient să fie urmărit un folos injust, oricare ar fi natura lui (material, moral) pe când la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal folosul trebuie să fie material.

Infracțiunea de șantaj se aseamănă cu infracțiunea de amenințare, ambele fapte aducând atingere libertății psihice a persoanei; amenințarea este interzisă de lege, pentru că produce în mod nejustificat un sentiment de temere (o alarmare) fără alte consecințe, în timp ce șantajul este reprimat nu numai pentru constrângerea psihică ci și pentru scopul ilicit urmărit de făptuitor.

Delimitarea infracțiunii de șantaj de alte infracțiuni contra libertății persoanei permite o mai lesnicioasă apreciere a pericolului social pe care îl prezintă această faptă și înțelegerea locului ce îl ocupă în clasificarea de grup a infracțiunilor îndreptate contra persoanei.

Pericolul pe care îl prezintă infracțiunea de șantaj rezultă din atingerea adusă libertății psihice a persoanei, în vederea realizării unui folos injust. Societatea are tot interesul să asigure, în cadrul relațiilor sociale, libertatea morală pentru toți cetățenii, astfel încât aceștia să se manifeste liber și cu toată responsabilitatea în diferitele acte pe care le înfăptuiesc în cadrul acestor relații. Constrângerea libertății psihice apare în cazul șantajului cu atât mai gravă, cu cât – pe această cale se urmărește realizarea unui folos injust.

Deci, infracțiunea de șantaj este ceva mai mult decât amenințare, pentru că presupune exploatarea, specularea temerii celui amenințat sau supus unei violențe, în folosul infractorului. Șantajul a constituit și constituie și astăzi o armă des folosită mai ales în scopuri politice.

Obiectul infracțiunii de șantaj

Obiectul juridic

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății persoanei sub aspectul libertății psihice (morale, interioare) împotriva faptelor de îngrădire a libertății persoanei, a posibilității acesteia de a acționa după voia să și a nu fi constrânsă prin amenințare sau violență să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

De asemenea, dar numai ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite și relațiile sociale susceptibile a fi vătămate sau periclitate prin folosul injust urmărit de făptuitor. Aceste relații pot fi legate de patrimoniul persoanei (avutul personal), dacă constrângerea este exercitată în vederea obținerii unui folos material care prejudiciază victima, sau pot fi relații sociale legate de un interes de altă natură (de serviciu, de familie, profesional etc.), folosul urmărit putând fi și de ordin moral. Sfera relațiilor sociale apărate adiacent este deci mai largă, aceste relații variind în funcție de natura folosului ilicit.

În literatura juridică se arată că șantajul se aseamănă, sub aspectul valorilor sociale lezate, cu infracțiunea de amenințare, deoarece în ambele cazuri, se aduce atingere libertății psihice a persoanei, cu deosebirea că pe lângă starea de temere, de neliniște a victimei pe care o implică atât amenințarea, cât și șantajul, acesta din urmă mai presupune și un scop ilicit urmărit de făptuitor, acela de a obține un folos injust. Pe lângă această, infracțiunea de șantaj prezintă o gravitate mai mare decât aceea de amenințare, întrucât se poate săvârși nu numai prin amenințare, dar și prin acțiuni violente (loviri sau alte acte violente) exercitate asupra persoanei.

În practică judiciară s-a reținut că obligarea unei persoane prin amenințare cu bătaia, să dea la scurte intervale de timp bani și diferite bunuri constituie infracțiunea de șantaj.

Obiectul material

Infracțiunea de șantaj nu are, de regulă, obiect material, libertatea psihică constituind un drept personal.

În anumite cazuri, însă, când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice (prin violențe), obiectul material îl constituie corpul victimei asupra căruia a acționat făptuitorul sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat.

Obiectul material al infracțiunii de șantaj nu trebuie, însă, confundat cu folosul (profitul), realizat prin săvârșirea infracțiunii; aceasta este consecința, iar nu un aspect al infracțiunii de șantaj.

Într-un caz din practica judiciară, inculpații au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută în art. 194 alin. 1 C.pen., respectiv pentru complicitate la această infracțiune.

S-a reținut, că inculpații au constrâns persoana vătămată prin amenințări să le dea suma de 3000 $.

Cererea de despăgubire formulată de partea civilă a fost respinsă, cu motivarea că infracțiunea de șantaj nu are obiect material, acțiunea inculpatului fiind îndreptată spre lezarea libertății psihice a victimei.

Apelul părții civile a fost respins.

Recursul declarat de partea civilă este fondat.

Potrivit art. 14 Cod de proc. Pen. raportat la art. 998 C.civ. Cel vinovat de comiterea unei infracțiuni este obligat să repare în întregime prejudiciul cauzat prin acea infracțiune.

Cum suma scoasă din patrimoniul părții civile prin constrângerea ei, de către cei doi inculpați, constituie o pagubă în sensul art. 14 al Codului de procedura penală și art. 998 C.civ., se impunea ca aceștia să fie obligați să o repare.

În această privință, în raport cu cerințele textelor de lege menționate, prezintă relevanță dacă prejudicierea părții civile este urmarea acțiunii făptuitorilor, iar nu împrejurarea că infracțiunea de șantaj are ca obiect juridic un drept personal nepatrimonial, respectiv libertatea psihică a persoanei, cum greșit s-a apreciat prin considerentele cu care a fost respinsă cererea de despăgubire.

1.2.2. Subiecții infracțiunii de șantaj

1.2.2.1. Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă (subiectul activ nu este calificat). Fapta poate fi săvârșită de o singură persoană sau prin contribuția mai multor persoane, participante la comiterea infracțiunii în calitate de coautori, instigatori, complici.

În practică judiciară s-a subliniat faptul că infracțiunea de șantaj este comisă de cel care, pentru a obține în mod injust o sumă de bani, amenință pe autorul unei infracțiuni comisă în dăuna să că îl va denunța organelor judiciare.

1.2.2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoană față de care se exercită acțiunea de constrângere, pentru ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Nici subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească o calitate anumită; orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea exercitată asupra sa poate fi subiect pasiv al infracțiunii.

În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.

În aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârșite, se vor avea în vedere raporturile existente între făptuitor și victimă, precum și calitățile acestora în momentul în care au influențat comiterea faptei, fără a-i schimba natura juridică.

Pentru existența faptei dispoziția legală nu prevede nici o cerință de loc său timp; totuși, la evaluarea gravității infracțiunii comise se va ține seama unde și când a fost efectuată acțiunea de constrângere.

Evoluția reglementărilor privind protecția penală a persoanei

Din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru ocrotirea persoanei, problematica drepturilor omului fiind în atenția tuturor marilor filozofi și juriști ai lumii.

Gânditorii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi fundamentale, eterne și imuabile pe care orice societate omenească trebuie să le respecte, cu alte cuvinte sunt drepturi care izvorăsc din natura lucrurilor iar legea nu este decât expresia acestei naturi. În acest fel, drepturile omului izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi firești.

În concepția lui Rousseau, în fruntea valorilor originare stă ca valoare supremă libertatea. El spunea că "a renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturi umane, ba chiar și la datoriile tale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunță la toate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului". Cu libertatea dispare orice moralitate. Rousseau arăta că nu se poate garanta această libertate decât prin legi capabile să împiedice pe oamenii drepți să fie oprimați de cei răi.

Libertatea individuală este expresia constituțională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are obligația de a respecta și proteja libertatea omului. Unul din raportorii la proiectul Codului penal francez din 1807, spunea că exercitarea libertății individuale "este pentru omul trăind în societate primul dintre toate bunurile, cel a cărei conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanții și legea trebuie deci să o protejeze și să o apere cu o atenție religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniștrilor și a agenților lor".

Primul document fondator pentru ceea ce s-a numit ulterior drepturile omului și libertățile fundamentale este Magna Carta Libertatum, adoptat în 1215, care sublinia că: "Nici un om liber nu va fi arestat, nici întemnițat său privat de bunurile sale său declarat în afara legii, ori exilat sau lezat, indiferent de manieră și noi nu vom merge niciodată împotriva lui și nu vom trimite pe cineva împotriva lui fără judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării".

A urmat apoi un ansamblu de norme care, în 1679 au luat naștere sub denumirea de Habeat Corpus Act, după aceea Bill of Rights, în 1689. Ele enumerau și consacrau o seamă de drepturi care în acte de drept anterior fuseseră acordate; astfel ele sunt reconfirmate, luându-se angajamente ferme de respectare a lor.

În Declarația de independență a celor 13 state americane, din 4 iunie 1776, găsim ideea că toți oamenii sunt egali și înzestrați de către Creator cu anumite drepturi inalienabile. Printre acestea sunt viața, libertatea și căutarea fericirii. În vederea asigurării acestor drepturi, guvernele au fost instituite să conducă oamenii, dobândindu-și puterile lor legitime din consimțământul guvernaților. În consecință, ori de câte ori o formă de guvernământ devine contrară acestor scopuri, este dreptul poporului să o modifice sau să o abolească și să instituie un alt guvern.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – adoptată în Adunarea Constituantă la 26 august 1789, pe fondul adâncirii procesului revoluționar în Franța și în urma unor dezbateri celebre în cadrul Adunării Constituante – proclama următoarele drepturi ale omului și cetățeanului: Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (art. 1); scopul oricărei asociații politice este apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului, aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi (art.2); libertatea constă în a putea face tot ce nu este în detrimentul altuia (art.4); legea este expresia voinței generale, toți cetățenii au dreptul să contribuie personal sau prin reprezentanții lor la elaborarea ei. Ea trebuie să fie aceeași pentru toți, fie că protejează, fie că pedepsește… (art. 6).

Proclamația de la Islaz, care a fost făcută în fața unei adunări de țărani din Oltenia, prin natura să juridică, era tot o declarație a drepturilor omului și cetățeanului. Unii autori i-au descoperit chiar trăsăturile proprii unei adevărate constituții, în timp ce alții au considerat-o doar un proiect de constituție sau un act constituțional. Erau rezumate în 22 de puncte principalele drepturi și libertăți individuale, consfințite anterior și de Declarațiile franceze ale drepturilor omului și cetățeanului.

Pe acest patrimoniu istoric, pe acest fond de reglementări a apărut Declarația universală a drepturilor omului, la data de 10 decembrie 1948. În preambulul Declarației universale a drepturilor omului se arăta că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume; că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor; că este esențial că drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru că omul să nu fie silit să recurgă, drept soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi și că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni.

Rene Cassin, laureat al Premiului Nobel, compara Declarația universală a drepturilor omului cu un vast portic al unui templu susținut de patru coloane. Primă este cea a drepturilor și libertăților de ordin personal: viața, libertatea, siguranța și demnitatea persoanei, protecția egală în fața legii, garanția împotriva sclaviei, torturii, arestărilor și pedepselor arbitrare, recurs judiciar împotriva abuzurilor.

A doua coloană privește drepturile individului în raporturile sale cu grupările din care face parte și cu elementele lumii exterioare. Bărbatul și femeia au, pe picior de egalitate, dreptul de a se căsători, de a întemeia o familie, de a avea un cămin, un domiciliu, un azil în caz de persecuție.

A treia coloană este cea a facultăților spirituale, a libertății de exprimare, de reuniune, de asociere, dreptul de a lua parte la treburile publice și de a participa la alegeri periodice corecte. Voința poporului este proclamată ca fundament al autorității puterilor publice.

Iar cea de-a patra coloană este cea a drepturilor economice, sociale și culturale – dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la securitate socială, la libertăți sindicale, precum și dreptul la educație, la recreere, la viața culturală, la protecția creației intelectuale sau artistice.

Declarația universală a drepturilor omului reprezintă "un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, (…) să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă".

Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului reprezintă o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui în zilele noastre o societate democratică și nici realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal, indispensabil colaborării națiunilor.

Instituția drepturilor omului a cunoscut un laborios proces de cristalizare, înfățișându-se în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă cât și de cea internațională.

Răsturnarea regimurilor totalitare din Europa Centrală și de Răsărit a avut ca urmare directă, printre altele, afirmarea voinței suverane a popoarelor din țările respective de reconstruire a vieții lor sociale pe baza unor valori politice și umaniste generoase: democrația pluralistă, statul de drept și drepturile omului.

După revoluția din decembrie 1989 poporul român și-a manifestat în mod ferm hotărârea ireversibilă de a merge pe această cale, România adoptând o atitudine nouă față de problematica drepturilor omului, precum și față de cooperarea internațională în acest domeniu.

Pentru că drepturile omului să devină o realitate juridică – arată marele specialist Karel Vasac, autorul unor lucrări de referință în domeniu – trebuie să se îndeplinească trei condiții. Mai întâi, trebuie să existe o societate organizată sub forma unui stat de drept, apoi în interiorul statului drepturile omului să se exercite într-un cadru juridic prestabilit, variabil totuși, în funcție de natura drepturilor și de circumstanțe și în sfârșit, exercitarea drepturilor omului de către titularii lor să fie însoțite de garanții juridice precise.

Respectarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale este inseparabilă de garantarea efectivă a acestora și constituie o condiție esențială a statului de drept, a societății democratice și a dezvoltării durabile. A fost nevoie ca un război cumplit, cu consecințe incomensurabile, să zguduie lumea pentru ca, odată încheiat, opinia publică mondială să redescopere că pacea și progresul omenirii depind de respectul acordat drepturilor și libertăților omului.

Constituția României în Titlul II, intitulat "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor", însumează o enumerare clară și sistematică a tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, enunțând garanții de natură să asigure respectul ferm al acestora. Trebuie subliniat faptul că la elaborarea textelor s-a avut în vedere în primul rând convențiile internaționale privind drepturile omului, Declarația universală a drepturilor omului, cele două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului (Pactul privind drepturile civile și politice și Pactul privind drepturile economice și sociale). Au fost avute în vedere, totodată, și reglementările corespunzătoare, modul în care aceste drepturi și libertăți au fost enunțate în constituțiile principalelor state democratice.

O contribuție importantă la asigurarea protecției drepturilor și libertăților omului consacrate de Constituție o aduce și legea penală.

După cum se știe, dintre toate valorile sociale, omul reprezintă valoarea cea mai de preț, de aceea legea penală îl apără atât în ceea ce privește existența sa fizică cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi și interese care îi sunt recunoscute. Această apărare se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea faptelor care sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor sale legitime.

Făcând distincție între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei, pe de altă parte, legiuitorul le-a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de "Infracțiuni contra persoanei". Ele constituie conținutul Titlului II, din Partea specială a Codului Penal.

Dreptul la libertate reprezintă, alături de dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, un drept fundamental al persoanei. Fără dreptul la libertate, personalitatea omului nu-și poate găsi afirmarea, iar toate celelalte drepturi, inclusiv dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, își pierd considerabil valoarea, deoarece numai în măsura în care este liber, omul se poate bucura pe deplin de viață cât și de celelalte drepturi care îi sunt recunoscute. Dreptul la libertate este dreptul de a valorifica în practică toate însușirile, atributele, interesele și dorințele legitime și raționale ale omului, care impune respectul datorat aceluiași drept recunoscut semenilor săi.

Acest drept fundamental (libertatea), care prezintă numeroase și variate aspecte, este ocrotit și prin incriminarea faptelor ce îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra libertății, cărora legiuitorul le-a consacrat Capitolul II din Titlul II al Codului Penal "Infracțiuni contra persoanei".

Două dintre faptele care aduc atingere libertății psihice (morale) a persoanei și care sunt, de altfel și incriminate de legea penală în acest capitol sunt infracțiunile de "amenințare" și de "șantaj".

În Codul Penal din Transilvania amenințarea nu era incriminată ca fiind un delict ci era prezentată numai ca modalitate de săvârșire a altor delicte sau crime, cum ar fi săvârșirea crimelor în contra pudoarei (crimă de viol), în cazul șantajului și a tâlhăriei. Art. 77 al acestui cod sublinia faptul că "nu este imputabilă infracțiunea aceluia care o săvârșește fiind constrâns printr-o forță căreia nu a putut rezista sau prin amenințări, care constituiau un pericol direct pentru viața sa, pentru integritatea să corporală sau pentru viața sau integritatea corporală a unei persoane din intimitatea sa, dacă pericolul nu a putut fi înlăturat într-alt mod".

Fapta de a amenința o persoană a fost pentru prima dată incriminată în Codul Penal de la 1864 în art. 235-237. În acea perioadă exista o împărțire tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, iar fapta de amenințare era considerată ca fiind un delict.

Astfel, delictul de amenințare avea următorul conținut legal:

Art. 235 – "Acela care va fi amenințat, prin înscris, anonim, sau subscris, de a asasina, de a otrăvi, ori de a face asupra vreunei persoane orice alt atentat, supus la muncă silnică pe toată viața sau pe timp mărginit, se va pedepsi cu recluziunea, dacă amenințarea se va fi făcut cu cerere de a depune o sumă de bani la un loc hotărât, sau de a îndeplini orice alte condițiuni".

Art. 236 – "Dacă amenințarea în scris nu va fi însoțită de nici o cerere sau condițiune, osânda va fi închisoarea de la 1 an la 2, și amendă de la 100 până la 500 lei".

Art. 237 – "Dacă amenințarea însoțită de cerere sau vreo condițiune s-a făcut prin grai, culpabilul se va osândi la închisoare de la 3 luni până la un an și la o amendă de la 100-500lei".

Codului Penal din 1936 (C. Pen. "Regele Carol al II lea"), a păstrat împărțirea tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, iar delictul de amenințare a fost incriminat în art. 494 al Codului Penal.

Acest articol 494 își avea originea în art. 235-237 ale codului din 1864, însă completat cu diferite cazuri semnalate de jurisprudență și concretizate în art. 339 și 611 ale Codului Penal italian. Astfel, în art.612 Codul Penal italian prevedea că: "Oricine amenință pe alții cu un prejudiciu nedrept, se pedepsește, la plângerea persoanei lezate, cu amendă până la 500 lire. Dacă amenințarea e gravă sau s-a comis printr-unul din mijloacele arătate în art. 339, pedeapsa este recluziunea până la 1 an și se procedează din oficiu”.

Art. 494 din Codul Penal al lui Carol al II-lea avea următorul conținut: "Acela care, într-un mod susceptibil de a alarma, amenință o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau cauzarea unui prejudiciu, întrucât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de amenințare și se pedepsește, la plângerea părții vătămate, cu închisoare corecțională de la una la 6 luni.

Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 5 ani, în următoarele cazuri:

Dacă amenințarea este însoțită de o cerere pentru depunerea unei sume de bani sau a oricărei alte valori într-un anumit loc său timp;

Dacă este însoțită de semne simbolice sau alte mijloace, spre a face să creadă că amenințarea vine din partea unei puternice asociații secrete, adevărată sau închipuită;

Dacă se amenință cu moartea, cu vătămarea integrității corporale sau a sănătății, ori cu incendiul;

Dacă infractorul a simulat prin orice mijloc o calitate oficială sau a întrebuințat un ordin falsificat al unei autorități publice;

Dacă amenințarea s-a făcut de o persoană travestită sau mascată;

Dacă amenințarea s-a făcut cu arme".

În ceea ce privește delictul de șantaj în Codul Penal de la 1864 acesta a fost incriminat în Transilvania prin art. 350-353 și în Bucovina în art. 98-99. Trebuie subliniat că în acest cod, șantajul face parte din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului.

Transilvania. Art. 350: "Acela, care cu cugetul de a dobândi pe nedrept pentru sine sau pentru altul beneficii materiale, constrânge pe cineva prin violență sau prin amenințări să facă, să sufere sau să nu facă un lucru, dacă fapta sa nu constituie o infracțiune mai gravă săvârșește delictul de șantaj și se va pedepsi cu închisoare corecțională până la 3 ani.

Art. 351: "Săvârșește delictul de șantaj și se va pedepsi conform dispozițiilor art. 350, cel ce cu cugetul de a dobândi pentru sine sau pentru altul beneficii materiale, amenință pe cineva cu publicarea, prin imprimate, a unor afirmațiuni calomnioase sau insultătoare.

Art. 352: "Tentativă delictului de șantaj se pedepsește."

Art. 353: "Șantajul este crimă și se va pedepsi cu temniță grea până la 5 ani dacă:

Autorul șantajului amenință cu asasinatul, cu leziuni corporale grave, cu darea de foc sau cu facerea altei daune materiale grave.

S-a săvârșit prin simularea calității de funcționar public sau sub pretextul unui ordin legal al vreunei autorități.

Bucovina – 98: "De crimă prin violență publică prin șantaj se face vinovat acela care:

întrebuințează forța efectivă în contra unei persoane pentru a o constrânge la o prestare, o tolerare ori omitere întrucât acțiunea lui nu se prezintă ca o crimă mai grav pedepsită.

În aceeași condițiune comite aceeași crimă și acela care:

B) direct sau indirect, în scris sau verbal, sau în alt mod, cu sau fără indicarea numelui său, amenință pe cineva cu o violare a corpului, libertății, onoarei ori proprietății, cu intențiunea de a stoarce de la cel amenințat o prestare, tolerare sau omitere, dacă amenințarea este de așa fel, că în vederea circumstanțelor și a constituției sale personale sau a importanței răului amenințat inspiră celui amenințat îngrijiri întemeiate indiferent dacă răul amintit este îndreptat în contra celui amenințat însuși, a familiei ori a rudelor sale ori în contra a altor persoane puse sub scutul lui și dacă amenințarea a avut sau nu succes."

Art. -99: "Acela care întrebuințează amenințarea arătată în 98 și exercită în modul arătat acolo temeri întemeiate, numai cu intențiunea de a produce la singure persoane, la comune ori distincte, frică și neliniște, comite crimă de violență publică prin amenințare periculoasă".

În Codul Penal din 1936, delictul de șantaj a fost incriminat în art. 495 și își avea originea în art. 350 și 351 ale Codului Penal transilvănean din 1864. În acest Cod Penal, delictul de șantaj a fost așezat printre infracțiunile contra persoanei, față de vechiul Cod Penal, când acest delict era așezat printre infracțiunile contra patrimoniului. Interesul protejat prin delictul de șantaj era libertatea psihică a persoanelor.

Art. 495 avea următorul conținut: "Acela care, în scopul de a dobândi în mod injust, pentru sine sau pentru altul, un folos material, constrânge o persoană prin violență sau amenințare, ca să facă, să nu facă sau să sufere ceva, întru cât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de șantaj și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani. Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 3 ani, dacă amenințarea consistă în aceea că se vor da publicității fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau rudă a ei, ori pentru o persoană de care este legată printr-o temeinică afecțiune. Tentativa se pedepsește". Codul Penal italian, incrimina în art. 610, 611 și 629 această faptă și avea următorul conținut:

Art. 610: "Cel care, prin violență sau amenințare, constrânge pe alții să facă, să tolereze sau să neglijeze ceva, este pedepsit cu închisoare până la 4 ani.

Pedeapsa se majorează dacă se constată condițiunile prevăzute în art. 339".

Art. 611: "Cel care folosește violența sau amenințarea pentru a constrânge sau a convinge pe alții să comită o faptă ce constituie infracțiune, este pedepsit cu închisoare până la 5 ani. Pedeapsa se majorează dacă se constată condițiunile prevăzute în art. 339".

Art. 629: "Cel care, prin violență sau amenințare, constrângând pe cineva să facă sau să omită ceva, obține pentru sine sau pentru altul un avantaj nedrept în dauna altuia, este pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani și cu amendă.

Pedeapsa este majorată cu cel puțin o treime și cel mult jumătate, dacă se constată vreuna din circumstanțele arătate în ultimul alineat al articolului precedent.

Codul Penal adoptat în 1969 a renunțat la sistemul trinitar, lăsând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale, iar în rest, toate faptele prevăzute de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiuni, fără nici o altă distincție; prin adoptarea acestui cod s-au adus modificări infracțiunilor de amenințare și șantaj, ele fiind prevăzute în art. 193 și respectiv 194 Cod Penal.

2.2. Elemente de drept comparat

Infracțiunile contra libertății persoanei sunt reglementate în legislațiile tuturor statelor. Spre exemplu, în Codul Penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în Titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu în Capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale.

În Secțiunea a 3-a, a acestui capitol sunt prevăzute delictele contra libertății persoanei, iar art. 612 incriminează infracțiunea de amenințare, care are următorul conținut:

"Cel care amenință pe alții cu o faptă păgubitoare, este pedepsit, să despăgubească persoana prejudiciată. Iar dacă, amenințarea este gravă, sau este făcută în unul din modurile arătate în art. 339 pedeapsa este închisoarea până la 1 an, iar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu."

În Codul Penal italian șantajul face parte din cadrul delictelor contra patrimoniului și este incriminat prin art. 629: "Cel care, prin violență sau amenințare, constrângând pe cineva să facă sau să omită ceva, obținând pentru sine sau pentru alții un profit nemeritat în dauna altuia este pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani și cu amendă. Pedeapsa se majorează de la 1/3 la 1/2 dacă violența constă în a pune victimă în imposibilitatea de a-și exprima voința sa de a acționa."

Codul Penal italian incriminează și infracțiunea de "Privare de libertate a unei persoane în scop de tâlhărie sau șantaj", prin art. 630, care arată că: "Oricine sechestrează o persoană în scopul de a obține pentru el sau pentru alții un folos injust ca preț al eliberării este pedepsit cu închisoare de la 8 la 15 ani și cu amendă."

Noul Cod penal francez, incriminează în Cartea a II-a crime și delicte împotriva persoanelor. În Secțiunea 1 (Atentate săvârșite cu intenție împotriva integrității persoanei), a Capitolului II (Atentate la integritatea fizică și psihică a persoanei) din cadrul Titlul al II-lea, denumit Atentate împotriva persoanei umane, este prevăzută infracțiunea de amenințare, în art. 222-17 și respectiv art.221-18.

Astfel, art. 222-17, prevede că "Amenințarea cu comiterea unei crime sau a unui delict împotriva persoanelor, a cărui tentativă este pedepsibilă, se pedepsește cu 6 luni de închisoare și amendă, atunci când amenințarea este fie reiterată, fie materializată printr-un înscris, o imagine sau prin orice alt obiect. Pedeapsa se mărește la 3 ani de închisoare dacă este vorba de o amenințare cu moartea".

Art. 221-18 arată că: "Amenințarea, prin orice fel de mijloace cu comiterea unei crime sau a unui delict împotriva persoanei, este pedepsită cu 3 ani de închisoare și amendă, dacă este făcută în scopul îndeplinirii unei condiții.

Pedeapsa este de 5 ani închisoare și amendă dacă este vorba de o amenințare cu moartea".

Infracțiunea de șantaj este incriminată în Codul Penal francez, în Cartea a III-a, denumită Crime și Delicte împotriva patrimoniului. În cadrul Titlului I (Însușiri frauduloase), Capitolului II (Despre extorcare), Secțiunea a II-a, șantajul este incriminat prin trei articole și anume art. 312-10; art. 312-11și art. 312-12.

Art. 312-10 – Șantajul este fapta de a obține, prin amenințarea de a face public sau prin imputarea de fapte de natură a aduce atingere onoarei sau demnității, fie o semnătură, un angajament sau o renunțare, fie destăinuirea unui secret, remiterea de fonduri, de valori sau a unui bun de orice natură.

Șantajul este pedepsit cu 5 ani de închisoare și amendă.

Art. 312-11 – Atunci când autorul șantajului a pus în practică amenințarea, pedeapsa este de 7 ani închisoare și amendă.

Art. 312-12 – Tentativa delictelor prevăzute în această secțiune se sancționează cu aceeași pedeapsă.

Codul Penal elvețian, incriminează infracțiunea de amenințare, în cadrul Titlului IV – Crime sau delicte contra libertății, prin art.180.

Astfel, art. 180 are următorul conținut legal: "Cel care, prin intermediul unei amenințări grave, va alarma sau va speria o persoană, va fi, în urma plângerii prealabile, pedepsit cu închisoare sau amendă".

Codul Penal elvețian incriminează în art. 181 o altă faptă săvârșită prin amenințare și anume infracțiunea de constrângere.

Art. 181 Constrângerea – "Cel care, utilizând violența împotriva unei persoane, care o amenință cu un pericol grav sau care îi împiedică în orice alt mod libertatea de acțiune în scopul de a o obliga să facă, să nu facă sau să sufere consecințele unui act, va fi pedepsit cu închisoare sau amendă".

În Titlului II al Codului Penal elvețian sunt incriminate infracțiunile contra patrimoniului, în cadrul acestui titlu, la art. 156 este prevăzută infracțiunea de extorsiune și șantaj.

Art. 156: "Cel care, utilizând violențe sau amenințări grave împotriva unei persoane sau care după ce a adus-o pe aceasta, prin orice alte mijloace, în imposibilitatea de a-și exprima voința, o va constrânge să-i acorde lui sau unui terț un avantaj pecuniar la care nu avea dreptul,

Cel care, amenințând o persoană că va publică, va denunța sau va scoate la iveală un fapt a cărui divulgare ar putea să o prejudicieze pe aceasta sau pe un terț cu care se află în relații apropiate, determinând-o în acest mod să-i cumpere tăcerea cu o anumită sumă de bani,

Va fi pedepsit cu închisoare de până la 5 ani. Amendă va putea fi cumulată cu pedeapsă privativă de libertate.

Pedeapsa va fi de cel mult 10 ani și amendă dacă făptuitorul săvârșește această faptă în mod repetat".

Codul Penal suedez, în Partea a II a, Capitolul IV – Infracțiuni contra libertății și a liniștii persoanei, incriminează în art. 4 infracțiunea de șantaj:

"Cel care, prin violențe sau amenințarea cu săvârșirea unui act delictual, constrânge o altă persoană să facă, să suporte, sau să nu facă ceva, va fi condamnat, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, la pedeapsă amenzii sau la închisoare de 2 ani.

Orice persoană care, cu același scop, exercită o constrângere ce constă în amenințarea cu urmărirea sau cu denunțarea unei alte persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni sau amenință că va face publice informații care pot aduce un prejudiciu victimei, va fi de asemenea condamnată pentru șantaj, dacă fapta nu este justificabilă.

Dacă infracțiunea prevăzută la alineatul precedent are un caracter delictual grav, se va pronunța o condamnare la închisoare între 6 luni și 6 ani".

Art. 5 din Codul Penal suedez, incriminează infracțiunea de amenințare:

"Dacă o persoană îndreaptă o armă împotriva altuia sau în orice alt mod amenință cu săvârșirea unui act delictual de natură a provoca victimei o temere întemeiată pentru securitatea sa sau a bunurilor sale sau pentru securitatea unei alte persoane sau a bunurilor acesteia, se va pronunța, pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare ilegală, o condamnare la pedeapsă amenzii sau a închisorii de cel mult 2 ani".

Codul Penal spaniol, incriminează în Titlului VI – Delicte împotriva libertății. Delictul de amenințare este incriminat prin articolele 169, 170 și 171, care sunt prevăzute în Capitolul II (Despre amenințări) al Codului Penal spaniol.

Art. 169: "Cel care va amenința pe altul cu săvârșirea împotriva lui, a familiei sale sau a altor persoane cu care acesta este în strânsă legătură, a unui rău care să constituie infracțiunile de omucidere, vătămări, avort, contra libertății, tortură și împotriva integrității morale, libertății sexuale, intimității, onoarei, patrimoniului și ordinii socio-economice, va fi pedepsit:

Cu pedeapsa închisorii de la 1-5 ani, dacă s-a făcut amenințarea cerându-se ceva sau impunându-se oricare altă condiție, chiar dacă nu este ilicită, iar făptuitorul a obținut ceea ce a cerut. Dacă nu obține ceea ce a cerut, se impune pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Pedepsele prevăzute în paragraful anterior se vor aplica în jumătatea lor superioară dacă amenințările s-au făcut în scris, prin telefon sau prin oricare mijloc de comunicare sau reproducere, ori în numele unor entități sau grupuri reale sau imaginare.

2. Cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani, când amenințarea nu a fost condiționată.

Art. 170: "Dacă amenințarea cu un rău care constituie infracțiune, a avut ca scop sperierea locuitorilor unei comunități, grup etnic, sau a unui mare grup de persoane și ar avea gravitatea necesară pentru a o obține, se vor aplica, corespunzător, pedepsele mai mari în grad decât cele prevăzute în articolul anterior".

Art. 171:

Amenințările cu un rău care nu constituie infracțiune, vor fi pedepsite cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau amendă, în funcție de gravitatea și circumstanțele faptei. Dacă făptuitorul a obținut scopul propus se va aplica pedeapsa în jumătatea sa superioară.

Dacă cineva cere altei persoane o sumă de bani sub amenințarea cu dezvăluirea sau difuzarea unor fapte referitoare la viața sa personală sau la relațiile de familie care nu sunt cunoscute publicului și care ar putea afecta faima, încrederea sau interesul acesteia, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 2 la 4 ani, dacă a obținut în tot sau în parte ceea ce a cerut, iar dacă nu a obținut ceea ce a cerut cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

În cadrul Titlului XIII – Delicte contra patrimoniului și ordinii socio-economice, în art. 243 este incriminat șantajul:

"Cel care, cu intenție frauduloasă îl va obliga pe altul, prin violență sau intimidare, să facă sau să nu facă o faptă de comerț juridic în prejudiciul patrimoniului său sau al unui terț, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

CAPITOLUL II: INFRACȚIUNEA DE AMENINȚARE – ÎN

SPECIAL

Secțiunea I: ASPECTE GENERALE

1.1.Conținutul legal al infracțiunii de amenințare

Infracțiunea de amenințare, incriminată în art. 193 Cod Penal, constă în fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o al

Amenintarea Fapta de a ameninta o persoana cu savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva ei, a sotului ori a unei rude apropiate, daca este de natura sa o alarmeze, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amenda fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea care a format obiectul amenintarii. Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

„Codul Penal si Codul de Proceduara Penala LA ZI”

Actualizat 05. 06. 2008; ed. C. H. Beck; p. 89

Amenintarea Fapta de a ameninta o persoana cu savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva ei, a sotului ori a unei rude apropiate, daca este de natura sa o alarmeze, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea care a format obiectul amenintarii. Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

„ Ghid Practic de insusire a Codului Penal- Partea Speciala”

Andrei Al. Stefan Radu ed. „Ion Creanga” art 194. este reprodus dupa cum a fost modificat de Legea nr. 140/1996

1.2.Condiții preexistente ale infracțiunii de amenintare

1.2.1.Obiectul infracțiunii de amenințare
1.2.1.1. Obiectul juridic- generic – este identic ca la celelalte infracțiuni contra persoanei;

1.2.1.1. Obiectul juridic special – este format din totalitatea relațiilor sociale care ocrotesc libertatea psihica oricarei personae; faptele de amenințare creaza, astfel o stare de temere, de neliniște a persoanei amenințate.

1.2.1.2. Obiectul material nu exista, in acest caz.

1.2.2. Subiecții infracțiunii de amenințare

1.2.2.1. Subiectul activ- subiectul activ – orice persoana, participatia este posibila în toate formele sale.
1.2.2.2. Subiectul pasiv- subiectul pasiv – este persoana amenințata. În doctrina juridica s-a apreciat ca noul-nascut, bolnavul în stare de coma, ori alienatul mintal sau cel aflat în stare de beție completa nu pot fi sub. pasivi ai infracțiunii de amenințare deoarece nu au capacitatea de a conștientiza acest lucru.

Secțiunea a II-a: CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII

DE AMENINȚARE

2.1.Latura obiectiva

2.1. Latura obiectivă – In acest caz, elementul material se realizeaza printr-o actiune de amenintare. Amenintarea are acceptiunea din vorbirea curenta, in sensul de a arata intentia de a face rau cuiva insuflandu-i, in felul acesta, temerea pericolului in care se gaseste.

Actiunea de amenintare, directa sau indirecta, poate fi realizata prin orice mijloace: cuvinte, gesturi, fapte, semne simbolice, etc. Amenintarea poate fi explicita atunci cand se arata in ce va consta raul, consecinta negativa care se va produce, sau implicita, atunci cand consecinta negativa poate fi dedusa.

2.1.1. Elementul material

Elementul material – consta într-o acțiune de amenințare a unei persoane de insuflare a temerii ca victima va fi supusa unui pericol sau ca soțul ori ruda apropiata vor suferii un rau. Aceasta acțiune poate fi savârșita direct, prin orice milloace de comunicare: cuvinte, gesturi, fapte sau indirect, adica printr-o terța persoana. În orice caz aceastea trebuie sa aiba o relevanța penala, sa aiba ca obiect savârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte pagubitoare indiferent de gravitate. Daca din atitudinea faptuitorului rezulta ca nu va trece la savârșirea faptei , nu va fi incident acest articol. Daca amenințarea se refera la savârșirea unei infracțiuni și apoi se trece la savârșirea acesteia, atunci infracțiunea de amenințare este absorbita în infracțiunea care s-a savârșit. În cazul în care faptuitorul ameninta victima cu moartea, aratându-i un cuțit și spunându-i ca o va omorî, fara a trece însa la executarea acestei fapte – fapta se încadreaza în acest art. În situația în care acesta trece la savârșirea faptei, fara a se produce moartea persoanei, fapta va constitui tentativa de omor.

2.1.2. Urmarea imediată

Urmarea imediata – consta în crearea unei stari de alarmare a victimei

2.1.3. Legătura de cauzalitate- forma de vinovație – intenția directa sau indirecta. Exprimarea unor cuvinte din culpa susceptibile de a fi interpretate de o persoana ca alarmante pentru ea nu constituie infracțiune.

2.2.Latura subiectiva

Latura subiectivă presupune intentia, care poate fi directa sau indirecta. Intentia lipseste daca amenintarea s-a facut in gluma, faptuitorul necrezand nici o clipa ca amenintarea facuta ar fi de natura sa alarmeze si sa produca victimei o stare de temere. De asemenea, intentia lipseste daca faptuitorul a fost in eroare cu privire la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o astfel de stare.

presupune intentia, care poate fi directa sau indirecta. Intentia lipseste daca amenintarea s-a facut in gluma, faptuitorul necrezand nici o clipa ca amenintarea facuta ar fi de natura sa alarmeze si sa produca victimei o stare de temere. De asemenea, intentia lipseste daca faptuitorul a fost in eroare cu privire la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o astfel de stare.

Secțiunea a III-a: FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI.

ASPECTE PROCESUALE

Forme:
1. actele preparatorii – sunt posibile dar nu se pedepsesc;
2. tentativa – nu se pedepsește;
3. fapt consumat – fapta se consuma atunci când se produce rezultatul periculos cerut de norma de incriminare și anume insuflarea unei temeri persoanei amenințate
Sanctiuni: închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amenda, fara ca pedeapsa aplicata sa poata depași sacțiunea prevazuta de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințarii.

CAPITOLUL III – INFRACȚIUNEA DE ȘANTAJ-ÎN

SPECIAL

Secțiunea I: ASPECTE GENERALE

1.1.Conținutul legal al infracțiunii de șantaj

Noțiunea de șantaj, în înțelesul ei obișnuit, desemnează constrângerea exercitată asupra cuiva prin amenințarea cu divulgarea unui secret compromițător sau prin alte mijloace de intimidare cu scopul de a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Șantajul reprezintă o astfel de atingere adusă libertății individuale, manifestată în aspectul ei particular de libertate psihică.

Scopul urmărit de făptuitor – obținerea unui folos injust – caracterizează constrângerea libertății psihice la care este supusă persoana față de care se săvârsește infracțiunea de șantaj.

Șantajul se deosebește de infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu numai pentru că libertatea individuală este încălcată în chip diferit (libertatea fizică sau libertatea de mișcare, la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și libertatea psihică, la infracțiunea de șantaj) dar și prin particularitățile fiecărei infracțiuni în parte: la infracțiunea de șantaj nu este necesar ca victima să fie lipsită de libertatea fizică iar folosul nu este cerut ca preț al eliberării victimei, cum se întâmplă în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal; în al doilea rând, la infracțiunea de șantaj este suficient să fie urmărit un folos injust, oricare ar fi natura lui (material, moral) pe când la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal folosul trebuie să fie material.

Infracțiunea de șantaj se aseamănă cu infracțiunea de amenințare, ambele fapte aducând atingere libertății psihice a persoanei; amenințarea este interzisă de lege, pentru că produce în mod nejustificat un sentiment de temere (o alarmare) fără alte consecințe, în timp ce șantajul este reprimat nu numai pentru constrângerea psihică ci și pentru scopul ilicit urmărit de făptuitor.

Delimitarea infracțiunii de șantaj de alte infracțiuni contra libertății persoanei permite o mai lesnicioasă apreciere a pericolului social pe care îl prezintă această faptă și înțelegerea locului ce îl ocupă în clasificarea de grup a infracțiunilor îndreptate contra persoanei.

Pericolul pe care îl prezintă infracțiunea de șantaj rezultă din atingerea adusă libertății psihice a persoanei, în vederea realizării unui folos injust. Societatea are tot interesul să asigure, în cadrul relațiilor sociale, libertatea morală pentru toți cetățenii, astfel încât aceștia să se manifeste liber și cu toată responsabilitatea în diferitele acte pe care le înfăptuiesc în cadrul acestor relații. Constrângerea libertății psihice apare în cazul șantajului cu atât mai gravă, cu cât – pe această cale se urmărește realizarea unui folos injust.

Deci, infracțiunea de șantaj este ceva mai mult decât amenințare, pentru că presupune exploatarea, specularea temerii celui amenințat sau supus unei violențe, în folosul infractorului. Șantajul a constituit și constituie și astăzi o armă des folosită mai ales în scopuri politice.

1.2.Condiții preexistente ale infracțiunii

1.2.1. Obiectul infracțiunii de șantaj

1.2.1.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății persoanei sub aspectul libertății psihice (morale, interioare) împotriva faptelor de îngrădire a libertății persoanei, a posibilității acesteia de a acționa după voia sa și a nu fi constrânsă prin amenințare sau violență să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

De asemenea, dar numai ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite și relațiile sociale susceptibile a fi vătămate sau periclitate prin folosul injust urmărit de făptuitor. Aceste relații pot fi legate de patrimoniul persoanei (avutul personal), dacă constrângerea este exercitată în vederea obținerii unui folos material care prejudiciază victima, sau pot fi relații sociale legate de un interes de altă natură (de serviciu, de familie, profesional etc.), folosul urmărit putând fi și de ordin moral. Sfera relațiilor sociale apărate adiacent este deci mai largă, aceste relații variind în funcție de natura folosului ilicit.

În literatura juridică se arată că șantajul se aseamănă, sub aspectul valorilor sociale lezate, cu infracțiunea de amenințare, deoarece în ambele cazuri, se aduce atigere libertății psihice a persoanei, cu deosebirea că pe lângă starea de temere, de neliniște a victimei pe care o implică atât amenințarea, cât și șantajul, acesta din urmă mai presupune și un scop ilicit urmărit de făptuitor, acela de a obține un folos injust. Pe lângă aceasta, infracțiunea de șantaj prezintă o gravitate mai mare decât aceea de amenințare, întrucât se poate săvârși nu numai prin amenințare, dar și prin acțiuni violente (loviri sau alte acte violente) exercitate asupra persoanei.

În practica judiciară s-a reținut că obligarea unei persoane prin amenințare cu bătaia, să dea la scurte intervale de timp bani și diferite bunuri constituie infracțiunea de șantaj.

1.2.1.2. Obiectul material

Infracțiunea de șantaj nu are, de regulă, obiect material, libertatea psihică constituind un drept personal.

În anumite cazuri, însă, când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice (prin violențe), obiectul material îl constituie corpul victimei asupra căruia a acționat făptuitorul sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat.

Obiectul material al infracțiunii de șantaj nu trebuie, însă, confundat cu folosul (profitul), realizat prin săvârșirea infracțiunii; aceasta este consecința, iar nu un aspect al infracțiunii de șantaj.

Într-un caz din practica judiciară, inculpații au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută în art. 194 alin. 1 C.pen., respectiv pentru complicitate la această infracțiune.

S-a reținut, că inculpații au constrâns persoana vătămată prin amenințări să le dea suma de 3000 $.

Cererea de despăgubire formulată de partea civilă a fost respinsă, cu motivarea că infracțiunea de șantaj nu are obiect material, acțiunea inculpatului fiind îndreptată spre lezarea libertății psihice a victimei.

Apelul părții civile a fost respins.

Recursul declarat de partea civilă este fondat.

Potrivit art. 14 Cod de proc. pen. raportat la art. 998 C.civ. cel vinovat de comiterea unei infracțiuni este obligat să repare în întregime prejudiciul cauzat prin acea infracțiune.

Cum suma scoasă din patrimoniul părții civile prin constrângerea ei, de către cei doi inculpați, constituie o pagubă în sensul art. 14 al Codului de procedura penală și art. 998 C.civ., se impunea ca aceștia să fie obligați să o repare.

În această privință, în raport cu cerințele textelor de lege menționate, prezintă relevanță dacă prejudicierea părții civile este urmarea acțiunii făptuitorilor, iar nu împrejurarea că infracțiunea de șantaj are ca obiect juridic un drept personal nepatrimonial, respectiv libertatea psihică a persoanei, cum greșit s-a apreciat prin considerentele cu care a fost respinsă cererea de despăgubire.

1.2.2. Subiecții infracțiunii de șantaj

1.2.2.1. Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă (subiectul activ nu este calificat). Fapta poate fi săvârșită de o singură persoană sau prin contribuția mai multor persoane, participante la comiterea infracțiunii în calitate de coautori, instigatori, complici.

În practica judiciară s-a subliniat faptul că infracțiunea de șantaj este comisă de cel care, pentru a obține în mod injust o sumă de bani, amenință pe autorul unei infracțiuni comisă în dauna sa că îl va denunța organelor judiciare.

1.2.2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana față de care se exercită acțiunea de constrângere, pentru ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Nici subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească o calitate anumită; orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea exercitată asupra sa poate fi subiect pasiv al infracțiunii.

În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.

În aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârșite, se vor avea în vedere raporturile existente între făptuitor și victimă, precum și calitățile acestora în momentul în care au influențat comiterea faptei, fără a-i schimba natura juridică.

Pentru existența faptei dispoziția legală nu prevede nici o cerință de loc sau timp; totuși, la evaluarea gravității infracțiunii comise se va ține seama unde și când a fost efectuată acțiunea de constrângere.

Secțiunea a II-a: CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII

DE ȘANTAJ

2.1. Latura obiectivă (materiala)

2.1.1. Elementul material

Elementul material consta dintr-o actiune de constrângere
exercitata asupra unei persoane prin acte de violenta sau prin acte de
amenintare. Actele de violenta si cele de amenintare sunt absorbite în continutul delictului de santaj. Daca autorul infractiunii a exercitat
activitatea ilegala asupra mai multor persoane, fie dorind obtinerea
unui folos de la fiecare, fie urmarind obtinerea unui folos unic (ex:
sa nu se prezinte la concurs pentru a nu ocupa postul) vor subzista
atâtea delicte de santaj câte victime sunt.
Este irelevant pentru realizarea infractiunii daca victima a cedat sau
nu violentei sau amenintarii. Prin astfel de mijloace, autorul trebuie
sa determine subiectul pasiv aiba conduita pretinsa de autorul
santajului, nefiind cerut de text ca victima sa fi cedat violentei ori
amenintarii exercitate asupra sa de catre subiectul activ. Prin
urmare, suntem în prezenta unei infractiuni de pericol, nu de
rezultat.

2.1.2. Urmarea imediată

Urmarea imediata consta în crearea unei stari de temere a victimei,
constrângerea declansata asupra sa punând-o în fata alternativei de a
îndeplini pretentiile faptuitorului ori de a suporta consecintele fizice, morale sau materiale, ceea ce echivaleaza cu o îngradire a
libertatii psihice a persoanei vatamate de a actiona dupa vointa sa.
2.1.3. Legătura de cauzalitate
Legatura ( raportul de cauzalitate) Trebuie demonstrata existenta unui raport de cauzalitate între activitatea faptuitorului si urmarea produsa. Nu
exista o astfel de legatura daca persoana vatamata a simulat ca se afla într-o stare de temere serioasa, pentru a induce în eroare subiectul pasiv si a-l denunta.
Santajul absoarbe, prin vointa legiuitorului, faptele de amenintare sau de loviri ori alte voilente, acestea facând parte din continutul notiunii de violenta fizica sau psihica.
Când violentele comise de autor au ca urmare o vatamare a integritatii
corporale sau a sanatatii, va exista un concurs de infractiuni (santaj
în concurs cu fapta prevazuta în art. 186 – vatamarea corporala ori în
art. 187 C.pen. – vatamarea corporala grava).

2.2. Latura subiectivă

2.2.1. Forma de vinovatie. Infractiunea se comite numai cu intentie
directa, chiar calificata, pentru ca însumeaza si elementul scop,
scopul fiind acela ca faptuitorul sa obtina un folos injust, pentru
sine ori pentru altul. Daca autorul nu a urmarit acest scop, el nu a
actionat cu vinovatia ceruta pentru existenta delictului, deci nu avem
infractiunea de santaj.
Mobilul nu joaca nici un rol în comiterea infractiunii.

Secțiunea a III-a: FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI.

ASPECTE PROCESUALE

III.1. Forme

Infractiunea se consuma în momentul în care, exercitându-se constrângerea asupra persoanei, i se produce acesteia o stare de temere. Daca autorul a constrâns persoana vatamata prin actiuni repetate, subzista numai un singur delict de santaj. Tot un singur delict va exista si atunci când s-a exercitat asupra victimei atât amenintarea, cât si violenta, întrucât acestea sunt prevazute alternativ. Infractiunea de santaj este susceptibila de forme imperfecte – acte preparatorii si tentativa (de exemplu, redactarea scrisorii care contine o amenintare si pretinderea folosului), dar acestea nu sunt
pedepsite de lege.

III.2. Modalitati.

Modalitatile normative tip ale infractiunii de santaj sunt prevazute în art. 211 alin. 1 si acestea sunt: santaj prin violenta sau prin amenintare
În art. 211 alin. 2 este prevazuta modalitatea agravata a infractiunii, aceasta constând în amenintarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, de natura a compromite persoana amenintata, sotul acesteia ori o ruda apropiata. În acest caz, constrângerea se realizeaza numai prin amenintarea cu darea în vileag a unei fapte, adevarata ori imaginara. În practica judiciara s-a retinut ca exista infractiunea de santaj în forma agravata daca victima este constrânsa la raport sexual, sub amenintarea ca inculpatul va da publicitatii unele fotografii compromitatoare. Ratiunea agravarii consta în aceea ca, printr-o fapta josnica, se urmareste obtinerea de catre autorul faptei a unor foloase injuste din partea victimei infractiunii. De asemenea, s-a avut în vedere ca, în conditiile art. 211 C.pen., forta intimidanta a constrângerii
exercitate asupra victimei este mai mare, stiut fiind faptul ca este foarte greu, daca nu imposibil de înlaturat consecintele unei compromiteri publice, indiferent daca este vorba de o fapta imaginara sau reala. Fiecareia din modalitatile normative aratate pot sa îi corespunda o varietate de modalitati faptice.

III.3. Sanctiuni.

În forma simpla (tipica), persoana fizica se pedepseste
cu închisoare stricta de la unu la 5 ani. În forma agravata, persoana
fizica se sanctioneaza cu închisoare stricta de la 2 la 7 ani.
Persoana juridical se sanctioneaza, potrivit art. 80 alin. 3 C.pen., cu
amenda de la 10 milioane lei (minimul special al amenzii) la 5
miliarde lei (maximul special).

III.4. Aspecte procesuale
Actiunea penala se pune în miscare din oficiu.

Secțiunea a IV-a: CRITERII DISTINCTIVE ÎNTRE INFRACTIUNEA

DE ȘANTAJ SI CEA DE TÂLHĂRIE

Legea penală franceză, în Cartea a III-a, împarte infracțiunile contra proprietății în două mari categorii:

1.Însușirea frauduloasă de bunuri (furtul, extorcarea, înșelăciunea, deturnarea de fonduri);

2.Alte atingeri aduse bunurilor (tăinuire, distrugere, degradare, agresiuni contra sistemului de tratament al datelor informatice).

Potrivit codului penal francez (art. 311 – 1), furtul înseamnă “sustragerea frauduloasă a lucrului altuia”, iar sustragerea în sens propriu e definită în doctrina penală ca actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mâna deținătorului legitim în aceea a autorului infracțiunii.

La lit. “d”) art. 311 – 4, furtul e sancționat mai grav dacă e precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra altuia, fără ca să producă victimei o oncapacitate totală de muncă.

Legea penală italiană distinge infracțiunile contra patrimoniului după cum au la bază violența contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Cei mai mulți autori italieni clasifică infracțiunile contra patrimoniului în :

1.Infracțiuni de agresiune unilaterală (furt, tâlhărie, abuz de încredere, abuz asupra imobilului altuia etc.);

2.Infracțiuni săvârșite în coopșerare cu victima (șantaj, sechestrare de persoane în scop de șantaj, camăta etc.);

3.Infracțiuni de producere și consolidare a daunei patrimoniale (tăinuirea, reciclarea banilor provenind din infracțiuni).

Infracțiunea de tâlhărie este reglementată sub 2 modalități:

tâlhăria proprie (acela care pentru a-și procura lui sau altuia un profit injust prin violență sau amenințare asupra persoanei trece în posesia sa un lucru mobil al altuia, sustrăgându-l de la cel care îl deține), și

tâlhăria improprie (acela care folosește violența sau amenințarea imediat după sustragerea bunului pentru a-și asigura lui sau altuia posesia lucrului sustras ori pentru a-și înlesni lui sau altuia nepedepsirea.

Infracțiunea de tâlhărie (rapina) este considerată ca o infracțiune complexă compusă din furt și violență fizică sau psihică, făptuitorul lezând nu doar interese patrimoniale, dar și integritatea fizică și libertatea persoanei (F. Mantovani).

Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privind faptele contra patrimoniului.

Doctrina penală clasifică însă infracțiunile contra patrimoniului în infracțiuni contra proprietății (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea); infracțiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul etc.); infracțiuni contra patrimoniului ca totalitate (șantajul, înșelăciunea în activitatea de asigurări, înșelăciunea prin calculator, spălarea banilor etc.).

Tâlhăria este incriminată în art. 211 C. pen. într-o variantă tip și două variante agravate.

Tâlhăria în varianta tip constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârșită în următoarele împrejurări:

de două sau mai multe persoane împreună;

de o persoană având asupra sa o armă sau substanță narcotică;

de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

în timpul nopții;

într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

într-o locuință sau dependințe ale acesteia;

în timpul unei calamități;

a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

A doua variantă agravantă există atunci când tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

Din cele ce preced rezultă că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, întrucât, în conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului, două fapte distincte, dar legate între ele prin aceeași rezoluție infracțională.

Faptele reunite sunt, pe de o parte, furtul, iar pe de altă parte, violența sau amenințarea care, deși sunt incriminate distinct de Codul penal, totuși, atunci când violența sau amenințarea a fost folosită pentru săvârșirea furtului ori a urmat acestuia, între aceste două componente există o strânsă legătură, ceea ce a determinat considerarea acestor activități distincte din punct de vedere material, drept o unitate infracțională.

Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece, aceasta face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă acțiunea ce constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei.

Furtul constituie acțiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acțiunii principale.

Întrucât în acest conținut complex, acțiunea de furt constituie manifestarea principală, tâlhăria este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului; acțiunea îndreptată împotriva persoanei având un rol adiacent, ea nu schimbă caracterizarea de grup a infracțiunii de tâlhărie, ci servește numai ca element de particularizare față de infracțiunea de furt.

În lipsa acțiunii adiacente, adică atunci când s-ar constata în concret că nu s-a comis o atare acțiune de constrângere, fapta considerată inițial ca infracțiune de tâlhărie va degenera în fapta de furt simplu sau eventual calificat.

Ca infracțiune împotriva patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârși fapta de furt. Tâlhăria ar fi putut, așadar, figura, cu o sancțiune mai severă, printre cazurile de furt calificat; cum însă elementul circumstanțial de calificare, adică acțiunea adiacentă este îndreptată împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite – de o parte relațiile privind patrimoniul, de altă parte relațiile referitoare la persoană -, interferență care creează anumite implicații în sfera altor infracțiuni, s-a considerat că este preferabil ca tâlhăria să constituie o infracțiune distinctă, de sine stătătoare.

După cum se observă, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță ca viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei ca fiind adiacente în cazul tâlhăriei față de relațiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Se pornește de la considerentul că infractorul, în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.

În literatura juridică s-a ridicat problema dacă în prezent mai putem accepta această ierarhizare a valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul infracțiunii trecând pe locul secundar valori ca libertatea, viața și sănătatea persoanei care în orice situație rămân mai importante decât patrimoniul. Ne aflăm în fața unor infracțiuni mijloc (violențe) și a unei infracțiuni scop (furtul), situație care, în principiu, se rezolvă după regulile concursului de infracțiuni, cu excepția cazurilor în care legiuitorul prevede că se aplică o calificare unitară.

Furtul poate fi săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de natură să ducă la același rezultat, sau poate fi urmat de folosirea unor asemenea mijloace în scopul păstrării bunului furat, a înlăturării urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Deși violența sau amenințarea au fost folosite pentru săvârșirea furtului, ori a urmat acestuia, între furt, pe de o parte și violență sau amenințare, pe de altă parte, există o strânsă legătură, ceea ce l-a determinat pe legiuitor să facă din aceste activități distincte din punct de vedere material, o singură infracțiune, o unitate infracțională. Această unitate infracțională sub forma unei infracțiuni complexe este prevăzută în art. 211 Codul Penal sub denumirea de “tâlhărie”.

În conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlaltor mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită de cea a furtului. Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal este săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, deși aduce atingere și relațiilor sociale referitoare la viață, integritate corporală sau libertatea persoanei, tâlhăria a fost totuși inclusă de legiuitor în categoria de patrimoniu și nu în cea a infracțiunilor contra persoanei.

Obiectul juridic

Infracțiunea de tâlhărie fiind sub raportul caracterizării sale de grup o infracțiune contra patrimoniului, obiectul juridic generic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari.

Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic special principal și anume relațiile sociale referitoare la patrimoniu și a căror dezvoltare este condiționată de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere (întocmai ca la infracțiunea de furt) și dintr-un obiect juridic adiacent și anume relațiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.

În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.

În ceea ce privește obiectul juridic adiacent (secundar), acesta va fi determinat de felul acțiunii adiacente (violențe, amenințare) și de valoarea socială ocrotită și lezată prin această acțiune (libertate, integritate corporală, sănătatea, viața, onoarea persoanei).

După cum se observă, în cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță (viața, integritatea corporală, sănătatea persoanei) ca fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se exlică prin aceea că infractorul, în principal urmărește realizarea furtului, violența fiind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop. Unii autori au obiectat împotriva acestei soluții legislative care rezervă un rol secundar valorilor sociale legate de persoana umană și care ar trebui considerate mai importante decât cele referitoare la patrimoniu.

Infracțiunea “mijloc” este după natura ei mai periculoasă decât infracțiunea “scop” și tocmai de aceea în prezent tâlhăria este considerată din punct de vedere criminologic o infracțiune de violență, pentru că deși infractorul urmărește o deposedare a victimei de un bun mobil, el săvârșește violența cu intenție acceptând cel puțin consecințele mai grave ce se găsesc în urmarea caracteristică a modalității simple de tâlhărie.

Încălcarea, prin săvârșirea tâlhăriei, a două categorii de relații sociale de mare însemnătate caracterizează această infracțiune ca având un grad ridicat de pericol social, ceea ce justifică sancționarea ei cu severitate.

Obiectul material

Tâlhăria fiind o infracțiune complexă, obiectul ei material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală, adică acțiunea de furt, cât și în raport cu acțiunea adiacentă de violențe, amenințări sau alte constrângeri.

În raport cu acțiunea principală, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este exact același ca și la infracțiunea de furt, adică un bun mobil, un lucru cu valoare patrimonială, susceptibil de a fi sustras, bun mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se execută acțiunea de luare.

Prin bun mobil se înțelege bunul care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul. Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Sunt bunuri animate animalele și păsările domestice, precum și viețuitoarele care trăiesc în stare naturală, dar se pot afla în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt toate celelalte bunuri, indiferent de starea lor fizică (lichidă, solidă, gazoasă). Banii și hârtiile de valoare sunt considerate bunuri mobile și, în consecință, pot constitui obiect material principal al tâlhăriei.

Dacă un bun imobil este de neconceput a fi obiect material al furtului, în schimb părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare, pot constitui obiect material al infracțiunii de tâlhărie.

Corpul omului și părți ale acestuia cât omul este în viață nu pot fi obiect material principal al tâlhăriei, însă dacă o persoană folosește anumite adaosuri detașabile, ca de pildă proteză, perucă, ochi de sticlă, acestea pot forma obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie. De asemenea, pot constitui obiect material al tâlhăriei orice alte bunuri ce pot forma obiectul material al furtului.

Bunul mobil, pentru a constitui obiect material al tâlhăriei trebuie să se afle, în momentul săvârșirii faptei, în posesia sau detenția altei persoane.

Nu există deosebire cantitativă sau calitativă între obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie și cel al infracțiunii de furt. Poate exista tâlhărie când fapta privește chiar un singur bun de mică valoare (luarea prin violență sau amenințare a hainelor unui drumeț), după cum poate fi comisă asupra unei importante cantități de bunuri (devalizarea unei locuințe).

Obiectul material al acțiunii adiacente poate fi, după caz și în funcție de natura acestei acțiuni, fie un lucru, fie corpul unei persoane (violența poate consta în ruperea hainelor, smulgerea ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; amenințarea poate consta în demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum, sau în stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc).

Incluzând însă în afara furtului, folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de anihilare a voinței persoanei, tâlhăria poate avea ca obiect material și corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă această activitate secundară a făptuitorului. Dacă tâlhăria are întotdeauna ca obiect material un bun mobil, în schimb, corpul persoanei nu apare ca obiect material al acestei infracțiuni decât în acele cazuri când activitatea secundară a făptuitorului este exercitată în mod direct asupra corpului persoanei (de exemplu, pentru a înfrânge rezistența victimei, făptuitorul săvârșește asupra ei acte de violență).

În literatura juridică penală s-a exprimat opinia, potrivit căreia obiect material al acțiunii adiacente în cazul tâlhăriei poate fi și un lucru.

Această opinie este combătută, întrucât la acțiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violențe, obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acțiunea. Sfera noțiunii de “violență”, în înțelesul prevederilor art. 211 Codul Penal cuprinde numai acțiunile prin care se exercită violența împotriva persoanei, iar nu și a lucrurilor pentru că numai astfel obiectul material al acestei infracțiuni concordă cu obiectul juridic special adiacent, care este format din relațiile sociale a căror ocrotire e asigurată prin apărarea persoanei.

Este posibil ca persoana să întrebuințeze violența împotriva unui bun, realizând prin aceasta o amenințare a persoanei (taie anvelopele autoturismului victimei ca aceasta să nu se poată salva prin fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracțiunii de distrugere (art. 217 Codul Penal) cu care tâlhăria va intra în concurs.

Subiecții infracțiunii de tâlhărie

Subiectul activ. Participația penală

Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde penal și chiar dacă aceasta avea vreun drept (total sau parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin. 1 Codul Penal asupra unui bun mobil care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.

Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi o singură persoană; în genere însă tâlhăria se săvârșește de mai multe persoane, cooperând ocazional sau fiind organizați în bandă. Sunt socotiți ca subiecți activi ai tâlhăriei toți cei care și-au dat contribuția la comiterea faptei, chiar dacă unii au efectuat, ca autori sau complici, numai acțiunea de furt, iar alții numai acțiunea adiacentă.

Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât și la cele calificate (agravate).

Sunt subiecți activi nemijlociți (autori) ai infracțiunii de tâlhărie toți participanții la comiterea faptei, indiferent dacă unii dintre aceștia doar au molestat victima, iar alții s-au limitat la deposedarea acesteia de bun. În cazul în care două persoane, după o prealabilă înțelegere, atacă o persoană – unul săvârșind actele de violență, iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri aflate asupra părții vătămate – amândouă au calitatea de autori ai infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă, așa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracțiunii au fost săvârșite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.

Având în vedere dispozițiile art. 211 Codul Penal potrivit cărora săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună constituie un element circumstanțial al primei variante agravante a tâlhăriei, participația la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârșirii faptei. De aceea, participația penală la tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 1 Codul Penal este posibilă, dar numai în forma instigării și complicității materiale sau morale anterioare. De exemplu se va reține complicitate la tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 Codul Penal în situația în care complicele furnizează anumite date cu privire la timpul și locul săvârșirii tâlhăriei ori îi promite autorului că va tăinui bunurile provenite din comiterea faptei atâta vreme cât complicele nu mai desfășoară activitatea de ajutor concomitent cu executarea faptei. Va exista coautorat la infracțiunea de tâlhărie dacă unii participanți au săvârșit numai fapta de furt sau numai cea de violență, dacă fiecare dintre ei a cunoscut că sustragerea se comite cu violență.

În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când unii dintre participanți au contribuit direct numai la realizarea actelor de violență sau amenințare, iar alții numai la sustragerea bunurilor, deoarece atât folosirea violenței sau a amenințării, cât și sustragerea bunurilor fiind incluse în conținutul tâlhăriei, prin săvârșirea oricăreia dintre aceste activități se realizează în parte latura obiectivă a infracțiunii.

Fapta unei persoane de a fi prezentă la săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie fără a contribui nemijlocit la comiterea actelor de violență și de a primi de la unul dintre coinculpați un bun aparținând victimei, pe care ulterior îl înstrăinează, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire și nu pe acelea ale infracțiunii de tâlhărie.

Pentru existența complicității este indiferent dacă autorul a săvârșit furtul în modalitatea avută în vedere de complice – de exemplu prin punerea victimei în stare de inconștiență – sau în altă modalitate de realizare a laturii obiective a infracțiunii a tâlhăriei – de exemplu prin întrebuințarea de violență, deoarece în acest caz din urmă, complicele a știut că autorul va comite o tâlhărie și a vrut să contribuie prin acte de ajutor la săvârșirea infracțiunii.

În încadrarea juridică a contribuției participanților la săvârșirea infracțiunii, trebuie să se țină seama nu de rolul pe care aceștia și l-au atribuit prin înțelegerea prealabilă, ci de rolul jucat efectiv de către ei la săvârșirea faptei.

Participația sub forma coautoratului e dată de activitatea făptuitorului și nu de convingerea pe care o au ceilalți participanți în sensul că luarea și însușirea bunului mobil prin violență se realizează prin corelarea activității lor.

Participarea la plănuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre participanți în legătură cu atragerea părții vătămate la locul unde a fost agresată și participarea la folosul realizat prin săvârșirea tâlhăriei sunt elemente ce caracterizează complicitatea prin contribuția morală la fapta prevăzută de legea penală.

În speță, inculpatul a căzut de acord cu ceilalți făptuitori să urmrească partea vătămată pentru a-I lua, prin violență, diferite bunuri; în acest scop, el a și îndemnat pe unul dintre participanți la comiterea infracțiunii de tâlhărie (o femeie) să determine partea vătămată să urmeze cu mașina sa un anumit traseu, pentru ca aceasta să poată fi blocată, atacată și jefuită la locul stabilit.

Dar, întrucât inculpatul se afla în stare de ebrietate, nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violență, însă a participat la împărțirea folosului realizat prin infracțiune.

În drept, conform art. 26 teza I din Codul penal, este complice persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de fapta penală, contribuția complicelui putând, așadar, să fie materială sau morală, aceasta din urmă caracterizându-se prin faptul că efectele sale vizează psihicul autorului (autorilor) direct prin întărirea sau întreținerea intenției de a comite fapta prevăzută de legea penală. Deci, împrejurarea că inculpatul nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violență, neavând o contribuție nmaterială la tâlhărie, nu înlătură calitatea sa de complice moral, el înlesnind realizarea faptei prin întărirea și întreținerea hotărârii celorlalți de a săvârși infracțiunea.

b) Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie este necalificat: poate fi orice persoană față de care s-a săvârșit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei, ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea).

În sensul art. 211 Codul Penal, victimă a acțiunii de tâlhărie poate fi nu numai persoana împotriva căreia s-a săvârșit furtul, ci și oricare altă persoană care a intervenit pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru a prinde sau deposeda pe făptuitor. Atâta vreme cât, după ce a săvârșit furtul exercitând violențe asupra victimei, inculpații au lovit din nou victima, precum și pe tatăl acesteia – plecați în urmărirea lor – , fapta săvârșită de ei constituie infracțiunea de tâlhărie.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material

Ca expresie a caracterului de infracțiune complexă, elementul material al acestei infracțiuni este format din două acțiuni conjugate și anume: acțiunea de furt, fiind principală și acțiunea de constrângere, fiind o activitate adiacentă.

Acțiunea principală în cuprinsul elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în acțiunea de furt, ceea ce implică un act de deposedare și un act de imposedare. La tâlhărie, ca și la infracțiunea de furt, bunul mobil este luat din sfera patrimonială a victimei, fără consimțământul acesteia; ceea ce apare însă ca specific infracțiunii de tâlhărie este că luarea bunului de către făptuitor ia, deseori, forma remiterii silită făcută acestuia de către victimă.

Este de observat că infracțiunea de tâlhărie, spre deosebire de infracțiunea de furt, se caracterizează și prin predarea (remiterea) bunului de către victimă în urma constrângerii la care a fost supusă. Când bunul este remis de victimă ca urmare a constrângerii, tâlhăria săvârșită în aceste condiții se aseamănă într-o oarecare măsură cu infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 C. pen. Aceste două infracțiuni se deosebesc totuși atât prin obiectul generic care este diferit, cât și prin aceea că, în cazul tâlhăriei, pericolul creat prin violență sau amenințare este iminent, pe când în cazul infracțiunii de șantaj pericolul nu este actual, ci urmează a se produce în viitor.

Constatarea că inculpatul nu a scos personal bunurile din buzunarul persoanei vătămate, ci a determinat-o pe aceasta să i le dea ea însăși, amenințând-o cu moartea este irelevantă sub aspectul încadrării juridice a faptei sus-menționate care, în ambele situații, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu aceea de șantaj.

Acțiunea principală poate privi oricare din modalitățile de furt: simplu sau calificat, cu scopul de însușire sau de folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situația în care furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât și în împrejurarea când furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhărie.

Acțiunea adiacentă din alcătuirea complexă a elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Pentru existența acțiunii adiacente este suficientă întrebuințarea unuia dintre mijloace; întrebuințarea lor cumulativă nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar se va ține cont la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.

Violența, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra realizează activitatea secundară a elementului material al infracțiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului. Tocmai existența acestei legături dintre folosirea violenței sau a amenințării, ori dintre punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra și furt, a făcut ca legiuitorul să unească aceste activități cu incriminări distincte în Codul penal, în conținutul aceleiași infracțiuni complexe de tâlhărie.

Fapta inculpatului de a-și însuși pe nedrept un pistol ce aparține proprietății publice și, fiind urmărit de paznic, de a trage cu arma asupra urmăritorului pentru a-și păstra obiectul însușit, reprezintă o acțiune de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracțiuni – furt și tentativă de omor.

Între cele două tipuri de acțiuni există o indispensabilă relație de intercondiționare, în absența acestei relații construcția juridică complexă a tâlhăriei dezintegrându-se în infracțiunea de furt, pe de o parte, și acțiunea de lovire, vătămare corporală, amenințare, pe de altă parte.

Potrivit prevederilor art. 211 Codul Penal constituie infracțiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuințarea unor violențe pentru păstrarea bunului furat.

Dacă însă violențele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul, faptele nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci infracțiunea de furt și lovire în concurs real. De aceea nu se poate reține existența tâlhăriei, de pildă, dacă amenințarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul și-a însușit bunul.

De observat că legiuitorul în conținutul incriminării faptei de tâlhărie enumeră exhaustiv modalitățile prin care se realizează tâlhăria. Prin “amenințare” înțelegem infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. Amenințarea va constitui acțiunea adiacentă a elementului material numai dacă aceasta constituie un mijloc pentru săvârșirea furtului. Fapta inculpatului de a fi tras la o parte victima la ieșirea ei dintr-un local public și de a fi constrâns, prin amenințarea cu cuțitul, să-i dea haina cu care era îmbrăcată, constituie infracțiunea de tâlhărie.

Prin noțiunea de “violență” înțelegem orice altă infracțiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei, chiar dacă acele violențe nu s-ar încadra în art. 180 C. pen. sau art. 193 C. pen. Acțiunea adiacentă tâlhăriei va fi realizată când violențele folosite au fost săvârșite în condițiile arătate în art. 180 – 182 C. pen. modificate prin Legea nr. 197/2000 și art. 189 C. pen.

Pentru existența laturii obiective a tâlhăriei, violențele trebuie să fie exercitate direct împotriva persoanei fizice, violențele față de lucruri pot constitui însă, uneori, o amenințare (de exemplu, ruperea legăturii telefonice, lovirea fundului unei ambarcațiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de o incendia).

Pentru a contura infracțiunea de “tâlhărie”, violența trebuie să fie efectivă, nu un vicleșug, un șiretlic, prin care victima e surprinsă sau pusă în fața unui fapt împlinit, încât practic nu poate reacționa în nici un mod eficient sau să se mai opună sustragerii bunului.

Violența efectuată față de lucruri, dar care nu constituie o amenințare, nu poate realiza acțiunea adiacentă și nu întregește conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie. De exemplu, smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate și dormind care nu numai că nu a opus rezistență, dar nici măcar nu putea simți că este deposedată de bunul său, nu prezintă trăsăturile caracteristice ale laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, ci ale aceleia de furt.

Se realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie și în împrejurarea în care făptuitorul, lovind victima pentru un alt motiv, în condițiile acestei stări de fapt, acesta o deposedează de un bun al său. De exemplu, inculpatul a acostat victima și la refuzul acesteia de a-l însoți la locuința sa, a lovit-o, trântind-o la pământ, după care i-a luat poșeta și a dispărut cu ea; în raport cu starea de fapt, prima instanță a reținut în mod corect în sarcina inculpatului infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen.

De asemenea, se realizează acțiunea adiacentă a tâlhăriei și în ipoteza în care numai unul dintre inculpați exercită violența asupra victimei în vederea sustragerii unui bun.

Fapta va constitui tâlhărie chiar dacă bunul este predat făptuitorului de către victimă datorită unei constrângeri efectuate asupra acesteia. Aceeași soluție se impune și atunci când în urma violențelor, victima pierde contactul cu bunul pe care făptuitorul și-l însușește imediat. Constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.

În doctrină și în practica judiciară s-a ridicat problema de a ști dacă se realizează conținutul infracțiunii de tâlhărie, în varianta în care făptuitorul smulge prin surprindere un bun din mâna victimei, aceasta întrucât unele instanțe au pronunțat hotărâri diferite în raport cu aceeași situație de fapt.

Tribunalul Brașov l-a condamnat pe R.G. la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie. S-a reținut că inculpatul, în seara zilei de 17.03.1970, s-a înarmat cu o scoabă metalică, cu intenția de a ataca pe victimă, pentru a-i lua servieta cu bani, însă la ieșirea acesteia din magazin, fără a lovi, i-a smuls din mână, pe la spate, servieta cu bani, dispărând în întuneric.

Într-o altă speță, instanța a statuat că fapta inculpatului de a fi smuls din brațele părții civile o sacoșă conținând diferite bunuri și de a fugi cu ea, constituie infracțiunea de tâlhărie, deoarece, prin smulgere, elementul material al acțiunii de violență, caracteristic tâlhăriei, este realizat.

Altă instanță, în hotărârea sa a arătat că pentru existența tâlhăriei, este necesar ca făptuitorul să fi exercitat asupra victimei violențe de natură să-i paralizeze împotrivirea. Dacă inculpatul a căutat numai să surprindă pe victimă spre a putea să-i smulgă poșeta și să dispară cu ea, înainte ca victima să se reculeagă și să opună rezistență, el comite infracțiunea de furt și nu aceea de tâlhărie.

Talharul – acționează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puțin circulate. Întreaga sa activitate infracțională se caracterizează prin violență, susținută de o constituție fizică, somatică adecvată. Ca particularități specifice dobândite în cursul activității infracționale, putem aminti o motricitate sporită față de normal, hotărâre și îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deși tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie și mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-și mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infracțională. În ultima perioadă, în funcție de noile condiții de viață, modurile de operare ale tâlharilor s-au diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare și T.I.R. – uri, atât în țară, cât și

37 în afara granițelor. Banda de tâlhari încadrează și urmărește autovehicul țintă cu ajutorul autoturismelor proprii. Când condițiile sunt favorabile, cei din față îl blochează, iar cei din “coarda de urmăritori”, mascați cu cagule, deghizați în polițiști etc., înarmați cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul și îi tâlhăresc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.

Victima infracțiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent și calm pentru a zădărnici acțiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu și cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să accepte resemnarea.

Infractorul Intelectual (escrocul, falsificatorul, șantajistul etc.) – din punct de vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginație, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligență delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil,

crează impresia că are relații multe și sus – puse, că este influent și altruist. Are un aer de gentlemen și un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forța fizică este mai puțin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar și joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârșirea infracțiunii. Modul de acțiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deși nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului și adecvat

scopului urmărit, accesibil victimei. Își alege dintre victimele potențiale, pe cele mai naive sau predispose la înșelăciune.

Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor, știe să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar și etalând o înfățișare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenție ținutei și modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten și camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreț și dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotștiutor, vanitos și egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează. Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conștiința, logica și mai ales prudența victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului și crede afirmațiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuințelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei și succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situație face ca fiecare din cei doi protagoniști să joace un rol important. În această diadă, între autor și victimă, funcționează o relație de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea.

Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranța, dorințele victimei etc. Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-și asume o identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reușește să-și păcălească victimele. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la prețuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte. Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acționează sub identitate falsă, sens în care depune toate diligențele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimației altei persoane, de la care le obține prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică 38 propria sa fotografie și se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor și documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.).

CAPITOLUL IV – STUDIU COMPARATIV ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE AMENINȚARE ȘI CEA DE SANTAJ

Infracțiunile de amenințare și șantaj sunt incriminate prin art. 193 și respectiv art. 194 din Codul Penal, ambele reprezentând infracțiuni contra libertății psihice a persoanei, între ele existând unele asemănări dar și deosebiri, pe care voi încerca să le subliniez.

Infracțiunea de amenințare, incriminată în art. 193 Cod Penal, constă în fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.

Infracțiunea de șantaj constă, potrivit art. 194 din Codul Penal, în constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. Fapta este mai gravă când constrângerea constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată.

Din cuprinsul definiției legale rezultă că șantajul, deși se îndreaptă, în principal, împotriva libertății morale a persoanei ca și amenințarea, spre deosebire de aceasta din urmă, aduce atingere în subsidiar, și altor valori cum sunt patrimoniul ori integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Observăm, de asemenea, că spre deosebire de amenințare, șantajul se mai caracterizează și prin aceea că făptuitorul urmărește dobândirea în mod injust a unui folos.

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale.

Obiectul juridic special (asemănător în cazul acestor infracțiuni) îl formează valorile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății persoanei sub aspectul libertății psihice, împotriva faptelor care ar putea să o îngrădească, iar în cazul șantajului a posibilității persoanei de a acționa după voia sa și a nu fi constrânsă prin amenințare sau violență, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

Cele două infracțiuni se aseamănă sub aspectul valorilor sociale lezate, în ambele cazuri aducându-se atingere libertății psihice a persoanei, cu deosebirea că pe lângă starea de temere, de neliniște a victimei pe care o implică atât amenințarea cât și șantajul, acesta din urmă mai presupune și un scop ilicit urmărit de făptuitor, acela de a obține un folos injust. Pe lângă aceasta, infracțiunea de șantaj prezintă o gravitate mai mare decât aceea de amenințare, întrucât se poate săvârși nu numai prin amenințare dar și prin acțiuni violente exercitate asupra persoanei.

Spre deosebire de infracțiunea de amenințare, în cazul șantajului sunt ocrotite, dar numai ca obiect juridic special adiacent și relațiile sociale care se referă la apărarea avutului personal sau la apărarea altor valori sociale după cum făptuitorul a urmărit obținerea unui folos material sau de altă natură.

Obiectul material – în principiu nici infracțiunea de amenințare, nici cea de șantaj nu au obiect material, acțiunea făptuitorului fiind îndreptată spre lezarea unui drept personal și anume libertatea psihică a persoanei. Însă, în cazul în care infracțiunea de șantaj se produce prin acțiuni violente, atunci va exista obiect material constituit din corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-au exercitat acțiunile violente.

Subiectul activ atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și în cazul șantajului nu este determinat de lege, putând fi orice persoană responsabilă (subiect necalificat); fapta poate fi comisă și în participație, sub toate formele sale.

Subiectul pasiv – la infracțiunea de amenințare, este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la persoana sa, a soțului sau a unei rude apropiate; dacă amenințarea este adresată unui grup de persoane vor fi tot atâția subiecți pasivi și tot atâtea infracțiuni câte persoane alcătuiau grupul.

Nu va exista, însă, infracțiunea de amenințare dacă autorul se adresează unei colectivități sau unor persoane nedeterminate.

În situația în care subiectul pasiv are o anumită calitate determinată (ex. polițist, procuror) amenințarea va fi absorbită ca element constitutiv al altor infracțiuni (de exemplu, al infracțiunii de ultraj prevăzută în art. 239 Cod Penal).

În cazul infracțiunii de șantaj, subiectul pasiv este persoana față de care s-a exercitat amenințarea sau violența. În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există, ca și în cazul infracțiunii de amenințare, tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime. În amândouă cazurile, trebuie subliniat faptul că, subiectul pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de amenințare constă în acțiunea de amenințare a unei persoane, de insuflare a temerii că va fi supusă unui pericol sau că soțul ori o rudă apropiată vor suferi un rău. Modalitățile și forma în care se produce amenințarea n-au nici o relevanță, amenințarea poate fi orală sau scrisă, prin semne grafice, prin gesturi sau acte expresive, poate fi directă sau indirectă, explicită sau implicită, reală sau simbolică, fățișă sau ascunsă, dar pentru a avea relevanță penală, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi aceasta, sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de gravitate.

O altă cerință pentru existența infracțiunii este ca obiectiv, acțiunea cu care făptuitorul amenință să fie aptă de a produce o temere serioasă, să fie de natură să alarmeze victima. Caracterul amenințării de a fi susceptibilă de a alarma, se apreciază concret, în funcție de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a amenințat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuințate, de personalitatea celui amenințat, de reacția acestuia în fața amenințărilor, etc.

Răul cu care se amenință trebuie sa fie injust. Nu va fi realizat elementul material al infracțiunii dacă faptuitorul amenință cu exercitarea unui drept în condițiile ori cu mijloacele oferite de lege și nici dacă amenințarea a fost determinată de conduita celui amenințat, iar producerea răului cu care se amenință depinde de modul cum se va purta în continuare acesta.

De asemenea, nu va exista amenințare dacă autorul amenință victima că îi va deschide un proces, sau că îl va denunța pentru o infracțiune, ori că va introduce o plângere la autorități. Va exista însă elementul material al infracțiunii chiar dacă autorul, acționând dintr-un motiv licit, de pildă, ca să-și încaseze o datorie, folosește mijloace ilegale, de pildă, amenință cu moartea pe victimă.

În cazul infracțiunii de șantaj, elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de constrângere, prin acte de violență sau amenințare, a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Violența și amenințarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu are importanță dacă victima a cedat sau nu violenței sau amenințării, este suficient ca acțiunea făptuitorului în raport de condițiile concrete, de vârstă, experiență, de starea sănătății victimei, să fi fost susceptibilă de a exercita o presiune ori de a inspira o temere acesteia.

Prin constrângere autorul trebuie să urmărească și să determnine pe subiectul pasiv să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Nu are relevanță dacă acel "ceva" are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

În ceea ce privește urmarea imediată – în cazul ambelor infracțiuni – constă în însăși săvârșirea acțiunii de amenințare și în crearea, prin aceasta, a unei stări de alarmare a victimei, cu sublinierea faptului că în cazul infracțiunii de șantaj, subiectul pasiv, prin constrângerea declanșată asupra sa, este pus în fața alternativei de a îndeplini pretențiile făptuitorului, ori de a suporta alte consecințe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertății psihice a persoanei vătămate de a acționa după voia sa.

Atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și de șantaj între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legatură de cauzalitate.

În ceea ce privește infracțiunea de șantaj nu există o astfel de legatură dacă persoana vătămată a simulat că se afla într-o stare de temere serioasă, pentru a induce în eroare pe subiectul activ și a-l denunța.

Șantajul absoarbe prin voința legiuitorului faptele de amenințare sau de loviri ori alte violențe, acestea făcând parte din conținutul infracțiunii de șantaj. Când violențele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni (șantaj, în concurs cu fapta prevăzută de art. 181 ori în art. 182 C.Pen.).

Sub aspectul laturii subiective infracțiunea de amenințare se poate săvârși atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă. În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma și urmărește sau acceptă posibilitatea producerii acestei urmări.

Intenția nu există în situația când amenințarea s-a făcut în glumă, făptuitorul neprevăzând în nici un moment că acțiunea sa ar fi de natură să alarmeze și să producă victimei o stare de temere.

Eroarea asupra caracterului expresiilor folosite la adresa unei persoane, și anume că acestea ar fi de natură să-i insufle o temere, înlătură incidența legii penale, chiar dacă eroarea s-a datorat culpei autorului (de pildă, autorul necunoscând sensibilitatea bolnăvicioasă a unei persoane cu privire la anumite cuvinte, le folosește provocând victimei, fără voia sa, o stare de temere, de alarmare).

Nu are relevanță dacă cel care amenință acționează în interes propriu sau în interesul altei persoane.

Mânia nu exclude intenția, însă poate justifica în această situație, aplicarea dispozițiilor privind provocarea, dacă această stare se datorește victimei, în condițiile art. 73 lit. b, c. Cod Penal.

Nu interesează scopul și mobilul urmărit de autor. În fapt se va putea constata că lipsește intenția cerută de lege dacă autorul își retrage pe loc cuvintele amenințătoare, restabilind lucrurile, ceea ce dovedește că n-a urmărit și nici n-a acceptat producerea consecințelor cerute de lege pentru existența infracțiunii. Nu va exista vinovația făptuitorului nici dacă acesta proferă amenințări pentru a preveni o agresiune, ori o infracțiune sau din dorința de a corecta o persoană.

Infracțiunea de șantaj sub aspectul formei de vinovăție nu se poate comite decât cu intenție directă (calificată prin scop). Autorul acționează având reprezentarea că prin fapta sa va exercita o constrângere ilicită asupra victimei pentru a o determina să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva și urmărește producerea acestui rezultat cu scopul de a dobândi un folos injust. Acțiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea unui scop determinat, și anume obținerea unui folos pentru sine sau pentru altul.

Aceasta nu exclude posibilitatea ca făptuitorul acționând cu intenție directă asupra persoanei vizate prin acțiunea de constrângere, să provoace o stare de temere și altor persoane (asupra cărora nu a exercitat nici o constrângere) și care să satisfacă din proprie inițiativă pe făptuitor, cu știința sau fără știința persoanei constrânse (de pildă, soția aflând despre constrângerea exercitată asupra soțului său, satisface pretențiile făptuitorului). Aceasta nu înseamnă că infracțiunea de șantaj se poate comite și cu intenție indirectă, ci numai că acțiunea făptuitorului poate avea pe lângă urmarea imediată, a cărei realizare o urmărește acesta, și alte consecințe. Neurmărind realizarea acestora din urmă, făptuitorul nu va răspunde pentru infracțiunea de șantaj, în raport de persoanele menționate.

Folosul trebuie să fie injust (în literatura juridică, unii autori susțin că cerința legii este îndeplinită chiar dacă folosul este just, dar modul de a-l obține este injust). Se consideră folos injust orice folos nedatorat de victimă fie în ce privește cuantumul (s-a obținut mai mult decât victima datora ori de la o persoană care nu datora nimic), fie în privința termenului (s-a obținut mai înainte de scadență), sau în legătură cu forma (s-a obținut fără îndeplinirea tuturor formelor necesare). Dacă se stabilește că victima datora efectiv folosul smuls de autor prin constrângere, nu se verifică condiția cerută de lege – existența unui folos injust pentru autor – și ca atare, nu va exista infracțiunea de șantaj, ci am putea fi în prezența infracțiunii de amenințare ori de lovire.

Ambele infracțiuni se consumă în momentul în care, ca urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere a victimei, iar în cazul șantajului, va fi indiferent dacă victima a rezistat sau nu acțiunii de constrângere și deci, dacă s-a supus cerințelor făptuitorului de a da, a face, a nu face sau a suferi ceva.

Deși tentativa este posibilă, atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și de șantaj, ea nu este pedepsită de lege.

În privința modalităților prin care se pot săvârși aceste infracțiuni, acestea se deosebesc prin aceea că, fapta de amenințare este incriminată sub două modalități normative: amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni și amenințarea cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, iar în ceea ce privește șantajul, în afara modalităților normative ale formei tipice (șantaj prin violență, șantajul cu cerere de a da, a face, a nu face, de a suferi ceva), acesta are și o formă agravantă, care constă în amenințarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată. În acest caz, constrângerea se realizează numai prin amenințare cu darea în vileag a unei fapte.

Rațiunea agravării a constat în faptul că printr-o acțiune josnică se urmărește obținerea unor profituri și că forța intimidantă a constrângerii exercitate asupra victimei este mai mare, știut fiind faptul că este aproape imposibil de înlăturat consecințele unei compromiteri publice, indiferent dacă este vorba de o faptă imaginară sau reală.

Sancțiuni – infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării; infracțiunea de șantaj în forma sa tipică se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar în forma agravantă se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cu privire la aspectele procesuale, cele două infracțiuni se deosebesc prin faptul că, în timp ce în cazul infracțiunii de amenințare, acțiunea penală este promovată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (care se adresează direct judecătoriei competente dacă făptuitorul este cunoscut, iar dacă făptuitorul nu este cunoscut se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui) iar împăcarea părților, în orice fază a procesului penal, înlătură răspunderea penală; în cazul infracțiunii de șantaj acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea penală efectuându-se de către organele de poliție, iar judecata cauzei este de competența judecătoriei.

CAPITOLUL V – ASPECTE CRIMINOLOGICE

Secțiunea I:

CAUZE SAU CONDIȚII CARE FAVORIZEAZĂ SĂVÂRȘIREA DE INFRACȚIUNI ÎN GENERAL ȘI A CELOR DE AMENINȚARE ȘI ȘANTAJ ÎN SPECIAL

"Crimele sunt determinate de lipsa

de cultură, proasta educație și

greșita organizare a statului."

(Platon)

Știința înțelege prin cauză un fenomen care generează alt fenomen. Cauza, în acest sens, se deosebește de condiție, care înseamnă un fenomen care ajută, care favorizează producerea unui alt fenomen. Specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, ci numai ajută la producerea lui. Cauzele (în literatura de specialitate se mai folosește și termenul de factori) și condițiile acționează împreună, dar au contribuții diferite.

Privind în general, dar și la modul abstract, nu se poate vorbi de preponderența vreunei categorii de factori. În concret, acțiunea, influența diferitelor categorii de factori și raportul dintre aceștia, va varia de la caz la caz, de la individ la individ, combinațiile sub care se pot prezenta acești factori fiind infinite. Constatăm că între ei există interdependență, interferență sau intersecție, deoarece se crează unii pe alții sau se fortifică unii pe alții, se împletesc și se întretaie, dând naștere la cele mai variate combinații cu cele mai variate efecte.

În ceea ce privește cauzele criminalității, Traian Pop (fost profesor de drept penal la Universitatea din Cluj, 1913-1949) afirma că ele se caracterizează prin complexitate și prin interdependența lor, dar că aceste cauze diferite între ele, nu au o preponderență anumită, unele fiind mai preponderene decât altele, dar ele sunt toate prezente, într-o măsură sau alta.

Autorul afirma: "crima a existat și va exista întotdeauna; vor exista întotdeauna criminali, precum există săraci și neputincioși. Această inegalitate este inerentă în societate, este o utopie a ne gândi la stăpânirea absolută a criminalității; tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o îmblânzim. Criminalitatea este un fenomen natural al vieții sociale”.

Trebuie să subliniem, încă de la început, că acest comportament criminal, ca și comportamentul uman în general, este de o mare complexitate și diversitate. Din această cauză și cu privire la comportamentul criminal, o teorie superior generală este imposibilă din punct de vedere logic.

Nu există o conduită criminală în abstract, există diverse conduite criminale concrete. Cum s-a remarcat de nenumărate ori, nici o crimă nu seamănă cu cealaltă. Fiecare crimă reprezintă un "univers în sine". Nici măcar unul și același individ, nu poate comite două fapte identice, în condiții identice. Tocmai extraordinara diversitate a comportamentelor criminale, face ca nici o explicație, fie în termeni cauzali, fie în termeni dinamici, să nu fie universal valabilă. Aceasta nu înseamnă că un secol de cercetare criminologică este inutilă, că nici o teorie nu este valabilă și că nu există nici o posibilitate de înțelegere a fenomenului criminal, ci dimpotrivă, pe baza lor, în condițiile în care se renunță la pretențiile de universalitate, comportamentul criminal poate fi parțial înțeles și explicat.

1.1. Factori endogeni

1.1.1. Factori psihologici

Cauzele psihologice au o mare greutate în etiologia crimei, alături de factorii fizici și sociali, aceștia fiind prezenți în toate crimele, în proporții diferite, având ponderi diferite în cazuri particulare.

Factorii psihici care pot duce la comportament criminal au fost clasificați în:

factori motivaționali (trebuințe, mobiluri, tendințe, emoții, dorințe, etc.)

factori cognitivi sau de cunoaștere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi) care sunt factori orientativi, de recunoaștere a situației și a mijloacelor de comitere;

factori conativi sau de mișcare, de punere în aplicare a dorinței și a ideii de comitere a crimei.

Acești factori au un rol important atât în cazul săvârșirii unor fapte permise, cât și în cazul comiterii de fapte criminale.

În cadrul factorilor psihici un rol deosebit îl au: caracterul (agresiv, achizitiv), temperamentul (impulsivitate, insensibilitate, inhibiția sau puterea de stăpânire) și firea omului (sociabil, retras, etc.) precum și trăsăturile psihopatice și nevrotice, patologia psihică (paranoia, schizofrenia, epilepsia, encefalita) în cazul unor crime ieșite din comun.

1.Caracterul

Unii autori susțin că izvorul principal al tuturor comportamentelor infracționale este caracterul, sau mai bine zis, existența în structura caracterului infractorului a unor trăsături negative: invidia, ura, lenea, ipocrizia, minciuna. Și toate acestea sunt rezultate ale unei educații morale insuficiente sau uneori inexistente. Absența trăsăturilor pozitive (cinstea, omenia, demnitatea, etc.) din tabloul valorilor morale ale infractorilor determină în mare măsură comportamentul infracțional, antisocial și antiuman.

La absența valorilor morale pozitive, la infractor, se mai poate adăuga și starea de frustrare. Persoanele frustrate de niște drepturi "trec la ofensivă" pentru dobândirea acelor drepturi și devin, astfel, agresive, fie în plan verbal (amenință, înjură), fie în plan motor, trecând la agresivitate fizică. De obicei colericii trec cu repeziciune de la agresivitatea verbală la cea fizică.

2.Inteligenta

Este și ea un factor principal în etiologia crimei, având un rol important în procesul de adaptare socială, de comportare, în practicarea profesiei, etc. Conduita criminală depinde de împrejurările de viață, de dificultățile întâmpinate la tot pasul, dar depinde în mare măsură și de capacitatea de gândire, de prevedere a consecințelor ce apar în cazul săvârșirii unei crime. În criminologie s-a subliniat că persoanele care comit infracțiuni nu au capacitatea de a evalua situațiile concrete și nici consecințele faptelor lor.

În urma unor statistici s-a demonstrat că procentul debililor mintali este mult mai ridicat printre delincvenți (31%) decât printre nedelicvenți (2,77%), procentul mărginiților este mai ridicat printre delincvenți (24,90%) decât pentru nedelincvenți (7,98%), deci căderea în criminalitate se produce mult mai mult printre cei cu nivel de inteligență scăzut.

3.Temperamentul

Fapta sau acțiunea de săvârșire a crimei poate lua forma unei acțiuni energice, viguroase sau molatice, forma impulsivă, explozivă sau stăpânită ori controlată. Toate aceste forme, care sunt de durată, alcătuiesc aspecte de formă ale vieții psihice, de temperament, manifestat în orice crimă.

Despre natura însușirilor de temperament, știința psihologiei arată că ele sunt, în cea mai mare măsură, de origine ereditară. Temperamentul nervos, exploziv ori temperamentul energic sau lent etc. sunt înnăscute și mai puțin dobândite. De aici și caracterul lor constant și caracteristic fiecărui criminal, și manifestat în modul de săvârșire a unei crime.

Însușirile de temperament cele mai cunoscute și studiate, sunt: impulsivitatea, inhibiția, sensibilitatea sau puterea de stăpânire de sine și altele. Impulsivitatea se caracterizează printr-un mod excesiv de reacții spontane, primitive și necontrolate de conștiință. Criminalii se caracterizează printr-o mare impulsivitate, mai ales criminalii agresivi și printr-o putere de inhibiție mai slabă. Puterea de inhibiție acționează mai ales în legătură cu momentele de acțiune, de trecere la săvârșirea unei crime. Lipsa puterii de inhibiție devine un factor care ușurează comiterea unei crime. Cercetările întreprinse în materie arată că puterea de stăpânire de sine este de două ori mai redusă la delincvenți față de nedelincvenți. Sensibilitatea constă în rezistența la "stimulente supărătoare", la zgomot mare și supărător. Cercetările făcute dovedesc că sensibilitatea delincvenților este mai redusă decât a nedelincvenților.

4.Mobiluri, Motive

Trebuințele, tendințele, emoțiile, la rândul lor constituie adevăratele mobiluri (motive) ale acțiunilor umane, inclusiv ale acțiunilor criminale. În psihologia românească prin mobil sau motiv se înțelege tot ce "dezlănțuie , susține și orientează o activitate". Amenințarea cu un atac provoacă frică, iar frica devine mobil sau motiv de dezlănțuire a unei acțiuni de apărare. În psihologie se susține existența a două feluri de motive ale acțiunilor umane, motive primare și motive derivate.

Motivele primare sunt: a) trebuința, tendința conservării de sine (foamea, setea) care împinge la căutarea hranei, apei, odihnei; b) trebuința, tendința sexuală, care constă în căutarea sexului opus; c) tendința, trebuința combativă care constă în mobilizarea energiilor proprii în situațiile când apar piedici, obstrucții în calea satisfacerii trebuințelor proprii. Această trebuință poate lua o formă brutală primitivă și devine mobil pentru o serie de infracțiuni, cum sunt cele de violență ușoară sau violență gravă până la omor; d) tendința sau trebuința parentală care constă în îngrijirea și paza copilului propriu, în special în cazuri de pericol pentru copil, când părintele intervine cu prețul comiterii chiar și a unei infracțiuni; e) trebuința de afirmare de sine este datorată și unor stări emotive specifice, cum este invidia, vanitatea, ambiția, de la care se ajunge la conflicte și chiar la infracțiuni; f) trebuința achizitivă constă în căutarea și adunarea de bunuri, valori, bani.

Motivele derivate sunt: emoții complexe, dorințe, sentimente, interese, atitudini, caracter și voință. Este vorba aici de structuri psihice complexe care devin motive și mobiluri psihice în cauzarea de acțiuni permise, dar și de acțiuni nepermise, criminale.

1.1.2. Factori ereditari

Despre rolul și contribuția eredității la cauzarea crimei s-au făcut mențiuni și susțineri încă de la începuturile antropologiei și criminologiei. Cercetarea rolului eredității asupra criminalității s-a făcut prin două metode mai importante și anume: metoda genealogică și metoda gemenalogică.

Metoda genealogică în criminologie constă în cercetarea familiilor de criminali pornindu-se de la constatarea că în multe familii de criminali se constată că și părinții au fost criminali, ceea ce ar fi o dovadă că, dispoziția spre crimă se moștenește. În criminologie s-au reținut multe exemple de familii criminale. În esența ei, această metodă este utilă. Prin folosirea ei s-au lămurit multe aspecte privind cauzele crimei și s-a cunoscut mai bine rolul familiei și al eredității în etimologia crimei. Există, însă, unele dificultăți și neajunsuri în folosirea acestei metode.

Metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult în ultimele decenii, mai cu seamă la gemenii monozigoți și a condus la cercetări ample, sub toate aspectele, ajungându-se la constatări și concluzii mai sigure în cunoașterea eredității în acest domeniu.

1.1.3. Factori fizici

Printre cauzele crimei cercetate de criminologie, primele au fost cele fizice, care se refereau la aspectele corporale propriu-zise cum sunt: înfățișarea corpului (cap, trunchi, membre) a criminalului. Au izbit îndeosebi dimensiunile corpului (înălțimea, grosimea) și sănătatea acestuia.

Existența unor defecte fizice la criminali nu pot fi trecute cu vederea din punctul de vedere al comiterii de infracțiuni. La mulți criminali, defectele fizice, cum ar fi defecte de auz, de văz, de temperament – încetineala în mișcări, sensibilitate slabă, pot contribui indirect la inadaptare socială și la conduita criminală. Astfel de defecte fac dificile relațiile sociale cu alte persoane.

1.2. Factori exogeni

1.2.1. Factori economici

Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. În consecință este de așteptat ca situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional. Studiile efectuate au evidențiat faptul că fenomenul infracțional, poate fi generat în aceeași măsură dar în tipuri diferite, atât de prosperitate cât și de sărăcie.

1. Industrializarea – este un factor de progres economic și social, oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună și implicit, creșterea nivelului de trai al oamenilor, însă statistic s-a constatat o creștere a criminalității. Pentru a se lega acest fenomen de industrializare s-a admis că aceasta produce unele efecte secundare cum ar fi:

creșterea masivă a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale, care se deplasează spre zonele industrializate, în speranța unui trai mai bun și, mai ales, a unei îmbogățiri rapide. Înlocuirea mediului social specific localităților rurale în care individul era cunoscut și apreciat la valoarea sa, iar sistemul relațional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutații în structura lor de personalitate, mai ales atunci când "transplantul" s-a soldat cu un eșec;

industrializarea, prin "mașinismul său", produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea să-și manifeste spiritul creator;

în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt implantate, cu efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor și a populației de pe platformele industriale;

ritmul industrializării constituie și el un factor criminogen ca urmare a imposiblității asigurării unor condiții social-edilitare minime pentru populația atrasă în acest sector.

2. Șomajul – este unul dintre factorii care explică un anumit procent de acțiuni infracționale, influența sa se exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai ci și prin instabilitatea emoțională pe care o provoacă. Șomajul provoacă un dezechilibru interior individului, punându-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.

El atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorință de revanșă împotriva societății.

3. Nivelul de trai – pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni, se mai adaugă și dorința de înavuțire sau de a avea un trai mai bun, care, la rândul său, împinge spre delincvență un număr mare de persoane.

Alături de șomaj sunt implicați în scăderea nivelului de trai și alți factori precum, angajarea sezonieră sau inflația, care bulversează echilibrul economic, familial, spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate.

4. Crizele economice- scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.

1.2.2. Factori demografici

Preocupările pentru studierea relațiilor existente între factorii demografici și criminalitate sunt de dată relativ recentă. S-a constatat statistic faptul că exploziile în structura demografică, mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni importanți.

Urbanizare- Mobilitate sociala

Așa cum relevă numeroasele date provenind din cercetări și studii efectuate în diverse țări ale lumii, industrializarea, urbanizarea și mobilitatea socială atrag după ele și o creștere spectaculoasă a ratei criminalității, criminalitatea urbană cunoscând o rată sensibil crescută comparativ cu cea rurală. Între factorii răspunzători de această diferență sunt:

controlul social scăzut la oraș unde oamenii nu se cunosc între ei în aceeași măsură ca în mediul rural și își "permit" mai des să încalce diverse norme, legi sau reguli știindu-se protejați oarecum de anonimat;

densitatea sporită a populației care limitează spațiul de acțiune și libertate de mișcare a indivizilor, cadru propice apariției unor conflicte și tensiuni în relațiile sociale;

Dificultățile de adaptare la un nou sistem de norme și reguli pentru persoanele venite din mediul rural în cel urban este prin ea însăși un factor de progres economic și social, dar, în același timp, statistic, s-a constatat că progresul social-economic a fost însoțit de creșterea criminalității.

1.2.3. Factori politici

Influența factorilor politici în privința criminalității apare ca deosebit de puternică în două situații: războiul și revoluția.

1. Razboiul – războiul civil care constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat, produce efecte puternic criminogene. Indiferent de natura conflictului, în timpul războiului civil se crează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează, sistemul legislativ este ignorat complet, se instaurează haosul și anarhia socială și economică.

În acest context, infractorii de profesie au un câmp de acțiune ideal, iar starea de haos și anarhie încurajează la comiterea infracțiunii și persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale.

2. Revolutia – constituie o formă a luptei pentru câștigarea puterii politice, iar momentul de criză se repercutează asupra sistemului legislativ care nu mai este respectat, precum și asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că nu-și mai pot îndeplini atribuțiile.

Atât în timpul desfășurării efective a evenimentelor revoluționare, cât și în perioada de tranziție care urmează, criminalitatea cunoaște o adevărată explozie, revenirea la limitele normale de stabilitate fiind dificilă.

Factori socio-culturali

În Dicționarul explicativ al limbii române, educația este definită ca fiind un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor, și ale tineretului sau ale oamenilor, ale societății în general. Educația reprezintă astfel, un fenomen extrem de complex ce poate fi studiat din numeroase perspective. Acest fenomen complex diferă desigur, de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale ale societății respective.

În „Sociologia Educației Familiale”, Elisabeta Stănciulescu ajunge în urma analizei principalelor teorii sociologice, la o definiție complexă a educației ca proces neîntrerupt de producere și actualizare a sinelui-înțeles ca unitate tensionată și proteică a unei componente reproductive ( eu social), și a alteia creatoare (eu individual). Acest proces, afirmă, Stănciulescu, are ca finalitate atât socializarea, cât și individualizarea, atât identificarea, cât și diferențierea subiectului și presupune interacțiune, cunoaștere, comunicare, sisteme simbolice, culturale. El poate îmbrăca forma unei acțiuni conștiente, sistematice, organizate, discursive, mai mult sau mai puțin, instituționalizate (educație intențională, pedagogie, explicită); procesul se realizează, totuși, în experiența cotidiană practică a subiectului (educație spontană, pedagogie implicită). (Elisabeta Stănciulescu, „Sociologia Educației Familiale”, Iași, Editura, Polirom, 1997, p.26.)

Datorită faptului că în centrul atenției temei mele de studiu se află familia, se impune automat o definire a educației familiale. Aceeași autoare, pe care am citat-o anterior, prezintă definiția uzuală a educației în cercetările privind raporturile educației cu familia. Această definiție consideră familia ca unitatea socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație- naturală(sânge), sau socială-, indiferent de orice alte considerente.

În ceea ce privește educația familială, definiția dată de către P.Durning, este evidențiată în cadrul aceleiași lucrări astfel: acțiunea de a crește și educa unul sau mai mulți copii, desfășurată cel mai adesea în grupuri familiale de către adulți, părinții copiilor respectivi.

Înterferența educație-familie este astfel de necontestat. Înainte de a ajunge la vârsta școlară, individul își interiorizează educația primită în familie. Pentru a fi mai evidentă definiția educației familiale, este necesară o trecere în revistă a definiției familiei.

Constituind cea mai veche dintre instituțiile create de om, de-a lungul existenței sale social-istorice, familia reprezintă o formă de comunitate umană ale cărei relații de esență natural-biologică, spiritual-afectivă și moral-juridică, permit continuitatea ființei umane și evoluția societății, aceasta este definiția comunității sociale și anume familia, relatată în cadrul lucrării „Adolescenții și familia”, lucrare a cărei autori sunt Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu. „Omniprezentă, spun ei, în cadrul aceluiași studiu, prin structura și funcțiile ei în orice societate umană, familia dobândește noi caracteristici și forme particulare în funcție de gradul de de dezvoltare a societății și de valorile cu care aceasta investește existența grupului familial. Pentru concepțiile evoluționiste însă, evoluția familiei se produce identic în toate societățile. Atât E.Durkheim, cât și M. Mauss consideră că familia este o instituție socială produsă de cauze sociale și care evoluează în mod linear de la clanul exogam amorf la familia conjugală de astăzi”.

„În societate, familia reprezintă factorul primordial al socializării morale și integrării sociale a individului, constituind cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute trebuințele sale psihologice și sociale. În calitatea sa de mediu natural și de grup primar, ea este primul intermediar în relațiile cu societatea și constituie matricea care-i imprimă individului cele mai importante și cele mai durabile trăsături caracteriale și morale. De aceea, orice carență a grupului familial, orice tendință de dislocare a stabilității și coeziunii familiale sunt perturbatoare în cel mai înalt grad pentru individ, inducându-i acestuia o serie de tulburări de personalitate și comportamente deviante. Pentru acest motiv, familiei îi revine responsabilitatea fundamentală pentru ca procesul de educație să evite erorile și să favorizeze o dezvoltare morală adecvată, care să permită stimularea participării individului la exigențele vieții sociale”. (Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu „Adolescenții și familia Socializare morală și integrare socială”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, pp.20-22).

În criminologie acești factori au un rol preponderent în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor și care, finalmente, îi conduc la săvârșirea faptelor antisociale.

1. Familia – reprezintă celula de bază a societății fiind principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială permite socializarea primară a copiilor și stabilizarea adulților.

Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale în societate, cât și asupra structurii sale de personalitate.

Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor – în general familiile divorțate sau despărțite – ori care în mod intenționat asigură acestora modele de socializare negative – familiile infractoare își implică copii în activități infracționale ori îi influențează pe calea imitației, împrumutându-le percepte morale contrare eticii societății.

În acele familii în care părinții nu muncesc, duc o viață parazitară, unde predomină lăcomia, egoismul, dorința permanentă de înavuțire, riscul apariției unor manifestări antisociale la copii este mult mai mare. În toate aceste cazuri delincvența rezultă ca un conflict între cultura proprie familiei infractoare și cea a societății.

2. Nivelul de educatie scolara Fondatorul sociologiei educației, Emile Durkheim considera că: ,,educația este socializarea metodică a tinerei generații; este acțiunea exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte încă pentru viața socială….Ea are ca obiect nu omul așa cum l-a creat natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea așa cum îi cere structura sa interioară: pentru a exista, orice societate are nevoie de omogenitate, iar educația este mijlocul prin care societatea își reînnoiește treptat condițiile propriei sale existențe, sădind în sufletul copilului similitudinile esențiale care sunt cele mai adecvate tipului respectiv de societate. Scopul educației este de a socializa individul biologic prin construirea ființei sale sociale care să se suprapună celei individuale.” (E.Durkheim, 1980) apud (Maria Ileana Carcea, Introducere în pedagogie; Manual pentru educație tehnică și profesională, Editura Gh.Asachi, Iași, 2001, anexa I 173).

Interdependența educație – societate este reliefată prin insuși ,,caracterul istoric al educației” și anume: aceasta a apărut odată cu comuna primitivă și concomitent cu succesiunea epocilor istorice mecanismele, conținuturile și finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat.

Rolul vital al educației in dezvoltarea unei societăți este evidențiat și de către sociologul român Miron Constantinescu in volumul intitulat ,,Cercetări sociologice 1938-1971”, volum in care autorul afirmă următoarele: ,,Ceea ce credem, insă, că trebuie subliniat și astăzi este teza, ideea unanim acceptată, că atât in societatea socialistă cât și în societatea capitalistă și, cu atât mai mult în țările slab dezvoltate, învățământul, educația ca forță propulsivă are o însemnătate esențială…..Esențial este faptul că, în condițiile unei transformări economice, sociale, profunde, in condițiile unei transformări științifice și tehnice radicale, așa cum cunoaște astăzi lumea, una din marile forțe propulsive, care împing înainte societatea contemporană este și învățămîntul, opera de educație nu numai a tineretului, ci a tuturor oamenilor, pentru că astăzi educația permanentă cuprinde atât tineri cât și adulți. De aceea, științele educației trebuie să devină științe ale acestei forțe propulsive extraordinare, care este educația in lumea contemporană”. (Miron Constantinescu, Cercetări sociologice 1938-1971).

Un prim argument al motivării dezbaterii acestei probleme este evidențiat de paradoxul constituit din dreptul garantat la educație in societatea noastră – în România, educația reprezintă un drept garantat de Constituție (art.32) pentru toți copiii și tinerii, indiferent de origine socială sau etnică, de sex sau apartenență religioasă .(Constituția României, 2003, p.9) și situația invățământului în România (urmărind evoluția unor indicatori de tipul: rata abandonului, rata brută de cuprindere școlară, gradul de cuprindere în învățământul preșcolar, rata de trecere în învățământul secundar, rata promovabilității la examenul de testare națională, precum și rata abandonului școlar) date obținute din studiul a mai multor lucrări efectuate de specialiști în domeniu. Scoala este menită astfel, să dezvolte aptitudinile, să formeze, să dezvolte și să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viață generația tânără.

Corelația dintre criminalitate și nivelul de instruire și educație nu poate fi neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoștințe, cu carențe educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit.

Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delincvență.

Rolul în educație al școlii poate fi marcat de o serie de carențe care contribuie la formarea unei personalități neadaptate. Preocupată mai ales de rolul său informativ, școala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa educativă. Se produce astfel o ruptură între funcția educativă și funcția instructivă a școlii, educația fiind înlocuită cu școlarizarea. Elevii ajung să se grupeze în relații ierarhice, fragmentare care îndepărtează de școală pe cei mai puțin dotați, care se îndreaptă către anturaje în care își pot satisface nevoia de apreciere.

3. Impactul activitatilor din timpul liber o formă de petrecere a timpului liber o constituie și asocierea în "bande", grupuri care se angajează deliberat în comiterea de infracțiuni. În anumite situații se constată aderența la spiritul violenței, cu efecte grave în plan social. Rolul creșterii delincvenței ca urmare a impactului activităților din timpul liber este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea economică și socială conduce la stări de frustrare și dezechilibru care generează infracționalitatea.

4. Impactul mijloacelor de informare in masa din studiile efectuate s-a revelat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă:

Cel mai îngrijorător fapt este acela că detalierea unor acte agresive – prin intermediul presei scrise sau audiovizuale – înseamnă contactul apropiat cu variate și ingenioase tehnici de luptă și mijloace de operare.

La copii și tineri îndeosebi, caracterul spectacular al acestor scenarii este un element în plus ce trimite la reproducerea lor în viața reală.

Conform opiniei psihologului David Myers, o anchetă efectuată într-o închisoare americană pe 208 subiecți a revelat că 9 din 10 deținuți au învățat noi trucuri din programele TV și 4 din 10 afirmă că au încercat să aplice în practică medelele criminale oferite.

Ilustrativ în acest sens este și un caz petrecut la noi în țară – este vorba despre Cornel Turcu, care răpește pe fiul (în vârstă de 8 ani) al unui patron, sufocându-l cu ajutorul unei pungi de plastic și scriind apoi cereri de răscumpărare tatălui acestuia. La anchetă, el mărturisește că a învățat acest modus operandi din programele TV.

Un alt avertisment prin care mass-media poate influența negativ îl constituie desensibilizarea. Un organism specializat în comunicare de masă a numărat pe 10 canale ale televiziunii SUA în 18 ore de emisie nu mai puțin de 1846 de acte de violență. Astfel se stinge sau se reduce atitudinea empatică, de milă față de semenii noștri. Ceea ce se întâmplă pe ecran – violența fără îngrădiri emoționale ori morale – are șanse să se traducă în planul realului cotidian.

Un alt efect indezirabil îl constituie dezinhibiția; ceea ce atrage atenția este că, faptul reprobabil, deși finalmente sancționat, apare ca mijloc de satisfacere a unor interese, ca aducător de câștiguri.

Să nu uităm că, la noi, tranziția este sinonimă, în primul rând, cu sărăcia. Ori, în aceste condiții, prezentarea unor căi rapide de îmbogățire (jafuri, tâlhării, omoruri) are dezavantajul de "a da idei" potențialilor infractori.

O tendință firească a individului uman este aceea de a imita – ori mass-media oferă modele. În acest sens, un exemplu edificator este cel al SUA, în care între anii 1947-1968, datorită relatării cazurilor de suicid prin presă, acestea au crescut de peste 7 ori. Per a contrario, în Detroit se observă o scădere a cazurilor de suicid și crimă cu 40% datorită lipsei informațiilor.

5. Starea civila – studiile efectuate dovedesc faptul că dintre persoanele căsătorite și cele necăsătorite procentul cel mai mare de infractori îl oferă cea de-a doua categorie. Din rândul căsătoriților comit mai frecvent infracțiuni cei care nu au copii (copiii semnificând un plus de responsabilități care de regulă sustrag individul de la alte preocupări). De asemenea, din rândul persoanelor divorțate, și îndeosebi al celor care au divorțat de mai multe ori, se recrutează un procent mare de infractori. Ca o concluzie la aceste câteva aspecte se desprinde faptul că familia reprezintă un puternic factor de echilibru pentru cei care o întemeiază. Totodată trebuie subliniat și rolul determinant pe care familia, ca primă structură socială în care se află individul, îl are în creșterea, dezvoltarea și socializarea acestuia.

6. Alcoolismul – ca flagel al societății moderne contribuie direct la creșterea morbidității, duce la neînțelegeri, conflicte și stări tensionale între oameni, constituind și factorul criminogen care este cel mai frecvent invocat de către cei ce comit infracțiuni. Cercetările legate de relația directă dintre alcoolism și infracțiune au demonstrat că alcoolismul singur nu conduce în mod fatal la aceasta ci, numai când este asociat cu anumite personalități anormale cum sunt persoanele accentuat colerice, impulsivii, înapoiații mintal. La instalarea și evoluția alcoolismului care este atât de des încriminat în etiologia comportamentului criminal se consideră că participă, deopotrivă, doi factori: personalitatea alcoolicului și influența mediului.

Trebuie făcută distincția între beția simplă și alcoolismul cronic. În primul caz, după ingerarea alcoolului apar tulburări psihosenzoriale: scăderea inhibiției, creșterea excitației, ceea ce conduce la o stare specifică a individului și anume, devine dispus, euforic, vorbăreț, încrezător în forțele lui fizice, paralel cu scăderea autocontrolului, cu exacerbarea unor sentimente și porniri instinctuale, aspecte care toate la un loc, constituie un fond propice comiterii unor infracțiuni cum sunt insultele, jignirile, loviturile, violurile și alte agresiuni care pot merge până la asasinat.

Alcoolismul cronic duce, de regulă, la diferite tipuri de psihoze cu caracter permanent ca deliruri sistematizate, halucinații, epilepsie alcoolică sau așa-numita demență etilică.

În România, după 1989, în ceea ce privește fenomenul criminalității, factorii tradiționali de risc în producerea și reproducerea acesteia au devenit mai puternici, acestora alăturându-li-se noi factori.

Pe fondul unei profunde crize politice, economice, sociale și morale marcată de necompetitivitatea economiei, de prăbușirea sistemului de protecție socială, de scăderea nivelului de trai, de creșterea șomajului și inflației, de confuzia sau chiar absența unor norme și valori, de slăbirea controlului social, riscul apariției și multiplicării unui tip de comportament deviant – ca un fenomen "normal" de adaptare la stare de anomie așa cum îl descrie Durkheim sau ca un comportament "inovativ" în viziunea mai pragmatică a lui Merton – crește foarte mult.

Încercând să explice ce ne leagă de comunism, Adam Michnic vorbește de un sindrom al prizonierului. "Când te afli într-o închisoare, cu porțile și ferestrele ferecate, cazi în disperare. Când ești eliberat ești fericit. După câteva ore ești cuprins de îngrijorare. În închisoare aveai câteva lucruri de care erai sigur: aveai ce să mănânci, unde să dormi, unde să te speli. Dar când momentul libertății, atât de mult așteptat a sosit, nu mai știi nici ce vei mânca, nici unde vei dormi, nici când te vei spăla. Comunismul asigura un minimum de siguranță cu prețul acceptării fără condiții a servituților. El propunea o imagine simplă a dușmanului. Propunea de asemenea egalitate în sărăcie. Sfârșitul comunismului și triumful libertății au produs o viață plină de riscuri și amenințări.

Schimbarea care afectează, se pare, cel mai mult moralul individului este inegalitatea socială, diferențele de statut, care sunt deja evidente între diferite grupuri și pături sociale. Reacție cât se poate de firească după decenii de egalitate fie ea și în sărăcie.

Discrepanța între mijloace și scopuri capătă așadar astăzi o altă dimensiune. Înainte, cu excepția unei categorii restrânse de privilegiați, nivelul foarte scăzut de trai al majorității populației reducea aspirațiile la satisfacerea nevoilor minime de alimentație, căldură, îmbrăcăminte. Lipsa de bunuri materiale împingea la găsirea unor alternative, cel mai adesea ilicite, dar tolerate.

Ori, în viața oamenilor de astăzi a apărut o modificare sensibilă a scopurilor. Apariția de bunuri și produse nemaiîntâlnite înainte pe piața românească a produs o schimbare în aspirațiile indivizilor. Vor mai mult dar, au tot mai puțin pentru a le achiziționa. Foarte mulți "inovează", mai ales tinerii, apelând cel mai adesea la furturi. Studiul statistic arată că ponderea cea mai mare în volumul criminalității o au infracțiunile împotriva proprietății.

Astăzi, frica, ce constituia principalul instrument de control social în regimul totalitar, a dispărut. Societatea civilă aflată în curs de refacere nu a reușit să pună nimic în locul fricii. Legea nu numai că nu și-a recăpătat autoritatea, ba dimpotrivă aceasta pare a fi în continuă scădere. Încrederea în poliție, parchet și justiție este foarte scăzută. La nivelul politicii penale s-a produs o relaxare (dezincriminarea unor fapte, abolirea pedepsei capitale, introducerea cauțiunii).

La nivel microsocial se înregistrează, de asemenea, o scădere a prestigiului și autorității instanțelor de control social. Tipul de comportament deviant "la vedere" care sfidează direct normele sociale este semnificativ în acest sens.

În prezent se remarcă modificări în sensul creșterii sensibile a violenței de tip utilitar (tâlhăriile, omorul din interes material) sau asociate crimei organizate (îndeosebi traficul de stupefiante, furturile de mașini, proxenetismul). O noutate este și aceea că a crescut numărul faptelor de violență în care victima este necunoscută pentru infractor, iar riscul de a deveni victima unor astfel de infracțiuni s-a mărit.

Cu privire la infracțiunile de amenințare și de șantaj, se poate spune că, în raport cu numărul relativ redus al acestor infracțiuni care ajung în fața instanțelor penale, în realitate numărul acestora este mult mai mare. Acest fenomen poate fi explicat prin faptul că acțiunea penală în ceea ce privește infracțiunea de amenințare se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar persoanele amenințate, în cele mai multe cazuri, nu depun plângere la organele abilitate; de asemenea, infracțiunea de șantaj este destul de dificil de probat, iar în alte cazuri, de ce să nu spunem, unii se lasă șantajați pentru a nu se face cunoscute anumite fapte reprobabile (licite sau ilicite) pe care le-au săvârșit.

Criminalitatea este pentru unii un mijloc de asigurare a existenței, în timp ce pentru alții ea constituie un mijloc de a simți plăcerea unei activități intense care le aduce bogăție inaccesibilă altfel; poate fi o reacție de supraviețuire în fața unui pericol sau poate fi o modalitate de afirmare a sinelui.

Totuși cu certitudine activitatea criminală este un răspuns la ceea ce oamenii au căutat din toate timpurile: plăcere, bogăție, securitate, putere și glorie.

Aceasta este și explicația menținerii ei în toate societățile umane și tot de aici pleacă și importanța oportunităților pe care le oferă viața cotidiană.

Secțiunea a II-a: IMPORTANȚA PREVENIRII ȘI COMBATERII

INFRACȚIUNILOR

Preocuparea oricărei societăți pentru prevenirea sau diminuarea criminalității este determinată de trei rațiuni fundamentale:

infracțiunea subminează încrederea indivizilor în capacitatea autorităților de a le garanta securitatea și protecția;

infracțiunile și delictele penale împiedică funcționarea deziderabilă și predictabilă a vieții sociale, atentând la exigențele ei de ordine;

"costurile infracțiunii sunt extrem de ridicate atât din punct de vedere economic cât și social-uman”.

Infracționalitatea, violența și în special crima reprezintă trăsături caracteristice incontestabile ale sfârșitului de mileniu, îmbinate în mod paradoxal cu cibernetica, electronica și în general cu știința, care le favorizează propagarea, reverberând concomitent ecoul spre milioane de spectatori.

Pe măsură ce ne-am apropiat de sfârșitul secolului XX am asistat la o vertiginoasă creștere a ratei criminalității. Cifrele sunt impresionante și în același timp alarmante.

Se observă că, în mod paradoxal, în țările foste comuniste schimbările radicale la nivel economic și politic au avut ca efect negativ creșterea criminalității, care dobândește o mai bună organizare și profesionalism, are un caracter mai agresiv, crește numărul prejudiciilor cauzate. Se înregistrează o creștere a numărului infracțiunilor economice, pe lângă cele contra vieții. Controlul statului asupra lor este destul de slab în unele țări, asistând în prezent la o "erodare constantă a imaginii instituțiilor statului și a ideii de justiție în general".

Comportamentele agresive vizează persoane, colectivități sau entități neselectate, au motivații dintre cele mai bizare și s-au răspândit pe toate meridianele fără a mai fi corelate cu gradul redus de cultură, apartenență etnico-religioasă ori cu orânduirea politică. Numărul persoanelor înclinate spre agresivitate accentuată este în creștere incluzând tineri sau maturi, analfabeți sau titrați, săraci sau bogați, atei sau sectanți, însă se poate afirma că proliferarea violenței este în strânsă relație cu gradul de permisivitate morală și penală.

În ceea ce privește prevenirea, aceasta a reprezentat dintotdeauna unul dintre capitolele importante ale științelor penale.

La nivelul deciziei de politică penală – în multe state aparținând unor zone geografice dintre cele mai diferite – s-a înțeles că adoptarea unor măsuri de prevenire a criminalității poate avea un impact mult mai puternic asupra evoluției fenomenului, fiind totodată – în cadrul unei evaluări globale complexe – o soluție mai rentabilă în raport cu costul general al crimei.

În România, după 1989, activitatea în câmpul prevenirii criminalității a stagnat. Fiind considerată ca un atribut al fostului regim comunist, ponderea sa în cadrul strategiilor de combatere a crimei a înregistrat o considerabilă diminuare. Din nefericire, fenomenul criminalității a luat amploare, devenind organizat, specializat, manifestându-se sub forma unor rețele formale și informale de organizații și indivizi. În acest context, elaborarea unui program eficient de reducere a criminalității se impune a fi impetuos adoptat.

Ideea prevenirii criminalității aparține filozofilor antichității. Platon, marele filozof grec, a propus înlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedepsei, conform căreia scopul sancțiunii trebuie să fie prevenirea generală (prin forța exemplului) și prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei). Platon arăta …"căci nimeni nu pedepsește pe cei care săvârșesc nedreptatea numai și numai pentru acest lucru, anume pentru că au greșit, cel puțin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată nu pedepsește pentru greșeala comisă – căci lucrul săvârșit nu se poate îndrepta – ci pentru viitor ca să nu mai repete greșeala nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit”. În opera sa asupra legilor Platon considera că …"oricine va face rău altuia prin furt sau violență, va plăti persoanei lezate… în orice caz o amendă întotdeauna egală cu prejudiciul până la indemnizarea completă. El va plăti de asemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în scopul îndreptării sale…”.

Discipol al lui Platon, marele gânditor antic Aristotel, în lucrarea sa "Arta retorică și arta poetică, a evaluat importanța rolului preventiv al pedepsei, afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se așteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obținute din fapta prohibită precumpănesc în fața pedepsei.

Este foarte adevărat că, cetățeanul obișnuit, poate să fie tentat de o activitate care prin particularitățile ei aduce celui care o desfășoară avantaje imediate cu un minim de costuri.

Beneficiul crimei este un fapt real și de aceea nu mai surprinde pe nimeni dacă anumiți indivizi se pot lăsa tentați de crimă. De aceea, este absolut necesar ca acest control social să intervină cu fermitate și să introducă pe lângă costurile intrinseci reduse si un cost extrinsec care să constea într-o descurajare eficientă.

Reprezentând preocuparea factorilor instituționali și neinstituționalizați cu atibuții de socializare și control social, prevenirea și tratamentul criminalității urmăresc, pe de o parte, eliminarea și diminuarea cauzelor și condițiilor generatoare de delincvență, iar pe de altă parte resocializarea și recuperarea morală și socială a persoanelor cu comportamente aflate în conflict cu legea penală. Ele se realizează printr-un ansamblu de măsuri juridice și extrajuridice, menite să prevină și să combată multiplicarea și proliferarea actelor criminale în diferite medii sociale, prin realizarea protecției și apărării sociale a indivizilor, grupurilor și instituțiilor față de diferite acte delincvente, restabilirea ordinii sociale și normative perturbate prin delicte, repararea prejudiciilor, recompensarea victimelor și sancționarea și pedepsirea criminalilor. Pentru acest motiv, prevenirea și tratamentul crimei și criminalității presupune atât elaborarea unor politici penale eficiente de combatere și neutralizare a diferitelor delicte și crime din societate, cât și aplicarea unor programe și soluții sociale, economice și culturale de sprijinire a indivizilor defavorizați social sau care să diminueze, pe cât posibil, diferențele de inegalitate, status și putere dintre indivizi și grupuri sociale.

Bibliografie

Constituția Romniei de la 1991;

Codul Penal Carol al II-lea (1937);

Codul Penal din Transilvania, tradus de Ioan I. Predovici judecător la Trib. Oradia-Mare, Ediția a II-a, revăzută, 1923, Tipografia Adolf Somnenfeld Soc. Anon., Oradia-Mare;

Codul Penal de la 1969 cu modificările și completările aduse;

Noul Cod Penal francez (Nouveau Code Penale entree en vigoeur le 1 mars 1994, Ed. Dalloz, 1994);

Codul Penal italian (Codice Penale – Codice di procedura penale, Casa Editrice "Universale", Roma, 1964)

Codul Penal spaniol

Codul Penal elvețian

Codul Penal suedez;

Prof. univ. dr. GHEORGHE NISTOREANU, prof. univ. dr. ALEXANDRU BOROI, – Drept Penal. Partea specială, Editura All Beck, București, 2002

Prof. univ. dr. GHEORGHE NISTOREANU, prof. univ.dr. ALEXANDRU BOROI, prof. univ. dr. IOAN MOLNAR, prof. univ. dr. VASILE DOBRINOIU, prof. univ. dr. ILIE PASCU, prof. univ. dr. V. LAZĂR – Drept Penal. Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999

Prof. univ. dr. GHEORGHE NISTOREANU și lector univ. dr. COSTICĂ PĂUN, Criminologie, Editura Europa Nova, București, 2000

VINTILĂ DONGOROZ- Explicații teoretice ale codului penal, vol III, Editura Academiei R. S. R., București 1971

TEODOR VASILIU și alții – Codul Penal comentat și adnotat, Editura științifică și enciclopedică, București 1975

VINTILĂ DONGOROZ – Codul Penal "Regele Carol II" adnotat, partea specială, vol III, Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A., București, 1937

Prof. univ. dr. VASILE DOBRINOIU, lector. univ. NICOLAE CORNEA – Drept penal. Partea specială – Teorie și practică judiciară, vol I, Editura Lumina Lex 2000

OCTAVIAN LOGHIN, AVRAM FILIPAȘ – Drept penal romn – partea specială, Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București 1992

OCTAVIAN LOGHIN, TUDOREL TOADER – Drept penal romn. Partea specială, București, Editura "Șansa", 1999

GHEORGHIȚĂ MATEUȚ – Drept penal. Partea specială – Sinteza de teorie și practică judiciară, vol I, Editura Lumina Lex, București, 1999.

GHEORGHE DIACONESCU – Infracțiunile n Codul penal romn, Editura "Oscar Print", București, 1997.

O. A. STOICA – Drept penal. Partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

LIDIA BARAC, Constantele și variabilele dreptului penal, Editura All Beck, București, 2001.

Prof. univ. IOAN MURARU – Drept Constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998.

I. OANCEA, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994

VALERIAN CIOCLEI, Manual de criminologie, Editura All Beck, București, 1998.

VALERIAN CIOCLEI, Mobilul n conduita criminală, Editura All Beck, București,1999.

Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU, ORTANSA BREZEANU, TIBERIU DIANU, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Print, București, 1999.

ORTANSA BREZEANU, Prevenirea criminalității la nceput de mileniu, Editura Fundației Romnia de Mine, București 2001.

GABRIELA PALITIC, Criminologie, Editura Fundația Chemarea, Iași, 1996.

MEDEANU TIBERIU-CONSTANTIN, Crime și criminali – Geneza crimelor și descoperirea criminalilor, Editura Lumina Lex, București.

TUDOR AMZA, Criminologie teoretică – Teorii reprezentative și politică criminologică, Editura Lumina Lex, București, 2000.

GHEORGHE MIHAI, VASILE POPA, Repere criminologice. Ipoteze. Teorii. Soluții., Editura Lumina Lex, 2000.

SORIN RĂDULESCU, DAN BANCIU, Sociologia crimei și criminalității, Editura Șansa S.R.L., București, 1996

SORIN M. RĂDULESCU, Sociologia devianței. Teorii, Paradigme, Arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.

C. PĂUNESCU, Agresivitatea și conduita umană, Editura Tehnică, București, 1994.

Prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. I. DRĂGAN, lector univ. drd LUCIAN LĂPĂDAT, Psiho-sociologie judiciară, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Prof. univ. dr. ȘTEFAN GEORGESCU – Filosofia dreptului – O istorie a ideilor. Partea I – Editura All Educațional S.A. 1998

Prof. univ. dr. MARIA VOINEA și lector univ. dr. FLORIN DUMITRESCU – Psihosociologie judiciară, Editura Sylvi, București, 1999.

I. RADU, P. ILUT, L. MATEI, Psihologie socială, Editura EXE SRL, Cluj-Napoca, 1994.

Prof. univ. dr. VICTOR DUCULESCU, lector univ. drd. CONSTANȚA CĂLINOIU. GEORGETA DUCULESCU – Constituția Romniei – comentată și adnotată, Editura Lumina Lex 1997

Prof. univ. dr. ADRIAN NĂSTASE "Universalitatea, indivizibilitatea și interdependența drepturilor omului", n Revista Drepturile omului nr. 3/1995 (editată de Institutul Romn pentru Drepturile Omului)

DAN MARȚIAN "Declarația universală a drepturilor omului – Gnduri la un moment aniversar", n Revista Drepturile omului nr. 4/1998 (editată de Institutul Romn pentru Drepturile Omului)

Prof. univ. dr. IRINA MOROIANU ZLĂTESCU " Un ideal comun pentru toate națiunile: Declarația universală a drepturilor omului", n Revista Drepturile omului nr. 4/1998

Declarația universală a drepturilor omului

L. BIRO – Criterii distinctive ntre infracțiunea de șantaj și cea de tlhărie, n Revista Dreptul nr. 4/1971

VALERIU CIUCĂ – Tlhărie. Șantaj. Deosebiri. Criteriul distanței n timp dintre momentul amenințării și momentul traducerii n fapt a conținutului amenințării, n teza alin. 2 a art. 194 C.Pen., n Revista romnă de drept. Gh. Nistoreanu, I. Molnar, A. Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 193

I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1992, p. 22-23

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Casa de ed. și presă ”Șansa” SRL, p. 244

V. Dongoroz, S. Kahane și colaboratorii, op. cit., vol. III, p. 484

Gh. Nistoreanu, I. Molnar, A. Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 222

Gh. Beleiu, Drept civil român, introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București, 1992, p. 89

I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1992, p. 23

I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1992, p. 23

V. Dongoroz, S. Kahane și colaboratorii, op. cit., vol. III, p. 484

I. Pascu, S. Ivan, op. cit., p. 23

T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu “Codul penal comentat și adnotat”, partea specială, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1975, vol. I, p. 293; L. Biro, “Semnificația termenului întrebuințare de violență care incriminează tâlhăria”, nota II, RRd 4/1973, p. 101

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Casa de ed. și presă ”Șansa” SRL, p. 244

Revista “Dreptul” nr. 6/2001, “tâlhărie, complicitate, contribuție morală”, CSJ – SP dec. 1334/24.04.2000;

Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar și colaboratorii, op. cit., p. 223

T.J.Timiș, Dec. nr. 979/1981, R.R.D. nr. 8/1982, p. 64

Gh. Diaconescu, Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Print, 1997, p. 409

Trib. Suprem, secț. Pen, dec. nr. 4948/1971, RRD nr. 2/1972, p- 178

I.Pascu, S. Ivan, op. cit., p. 30

Trib. Suprem, Dec. nr. 1530/1969, R. II, p. 412-413

I. Poenaru;

Trib. Mun. București, secț. II pen, dec. nr. 766/1976, R.R.D nr. 2/1977, p. 63

Trib. Mun. București, secț. II pen, dec. nr. 1747/1981, R.R.D nr. 5/1982, p. 66

TUDOREL TOADER – Drept penal romn partea specială – Culegere de probleme din practica judiciară, Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., București 1996

Tudorel Toader- „Drept penal roman- Partea specială” –

Ediția a 4-a, revizuita și actualizata

V.PAPADOPOL , M. POPOVICI – Repertoriu alfabetic de practică judiciară n materie penală pe anii 1969-1975, Editura științifică și enciclopedică, București,1977.

„Codul Penal și Codul de Procedura Penala LA ZI”

Actualizat 05. 06. 2008; ed. C. H. Beck; p. 89

V.PAPADOPOL , M. POPOVICI – Repertoriu alfabetic de practică judiciară n materie penală pe anii 1976-1980, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982.

Dr. GEORGE ANTONIU, dr. CONSTANTIN BULAI – Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei Romne, Institutul de Cercetări Juridice, București 1992

C. SIMA – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, București, Editura Lumina Lex, 2000.

Revista Dreptul nr. 4/1997

Revista de Drept Penal nr. 1/2000, Curtea Supremă de Justiție, s. pen., decizia 1979/1998.

Revista Romnă de Drept nr. 7/1966, Trib. Reg. Suceava, dec. pen. nr. 185/1965

Revista romnă de Drept nr. 1/1974, Trib. Jud. Galați dec. pen. nr. 850/1972

Revista romnă de Drept nr. 3/1974, Trib. Supr., Secț. pen., Compl. mil., dec. nr. 19/1973

Revista romnă de Drept nr. 10/1978, Trib. Supr., Secț. pen., dec. nr. 883/1978

Revista romnă de Drept nr. 6/1986

Revista romnă de Drept nr. 8/1987

Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Iași pe anul 1998

Buletinul Jurisprudenței – Culegere de decizii ale Curții Supreme de Justiție pe anul 1999

Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Suceava pe anul 1999.

Jurisprudența penală a Curții de Apel Bacău pe anul 1997, Editura Lumina Lex , București,1998.

Tribunalul municipiului București – "Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991", Casa de editură și presă "Șansa" SRL, București, 1993.

Tribunalul municipiului București – "Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992", Casa de editură și presă "Șansa" SRL, București, 1993