Amenajarea Unei Gradini Private

CUPRINS

CAPITOLUL 1

IMPORTANȚA ȘI NECESITATEA TEMEI LUATĂ ÎN STUDIU

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL

CAPITOLUL III

PRINCIPII DE PROIECTARE A SPAȚIILOR VERZI DIN MEDIUL RURAL

CAPITOLUL IV

CAPITOLUL V

INSTALAREA PLANTELOR ÎN GRĂDINĂ

CAPITOLUL VI

ASIGURAREA CU APĂ A GRĂDINII

CAPITOLUL VII

CONSTRUCȚII UTILITARE ȘI ORNAMENTALE

CAPITOLUL VIII

SCHITA DE AMENAJARE A GRADINII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

IMPORTANȚA ȘI NECESITATEA TEMEI LUATĂ ÎN STUDIU

În ceea ce privește amenajarea unui spațiu verde, noțiunea de “frumos” diferă la fel de mult ca și în cazul designului interior sau al artei. Un design reușit este acela în care beneficiarul regăsește elementele esențiale grădinii ideale în propria viziune.

Pentru a face cele mai bune alegeri este necesar să se cunoască modalitățile de dezvoltare a plantelor, ritmul lor de creștere, schimbarea aspectului pe parcursul anotimpurilor, natura terenului unde urmează a fi plantate, expunerea la soare.

Obiectivul lucrării este amenajarea grădinii private în stil peisagistic. Aceste tipuri de grădini se realizează de regulă pe suprafețe mari. Scopul acestui stil de gradină este să redea peisajul natural așa cum este el întâlnit în natură. Cel mai important element din această grădină este gazonul care creează o senzație de liniște și odihnă.

Stilul peisagistic include aranjamentul și selecția plantelor cu amenajarea terenului prin

combinarea de elemente de construcții (alei, foișoare, piscine, elemente de apă), cu accesorii de

grădină (mobilă de exterior, corpuri de iluminat, vase decorative), toate acestea într-un concept

unitar și echilibrat, în armonie cu clădirea și anexele exterioare.

Pentru proiectarea unei asemenea grădini trebuiesc luate în vedere câteva aspecte :

– ce condiții sunt în grădină (este o zonă însorită sau cu mai multă umbră);

– ce activități se vor desfășura în grădină;

– cine va folosi grădina (copiii și animalele trebuiesc luate în considerare);

– grădina trebuie proiectată astfel încât să fie ușor de întreținut.

La realizarea acestui tip de de grădină se pot folosi plante decorative perene: Primula , Macul de grădină (Papaver somniferum), etc. Aceste flori înfloresc în perioada de primăvară, vară și toamnă. Pe lângă acestea, mai există numeroase alte flori decorative prin aspectul frunzelor și al ținutei de ansamblu al plantei: bujorul de grădină  (Paeonia officinalis), crinul de toamnă (Hosta plantaginea) și Anemone.

Plantele decorative perene se plantează fără respectarea unor forme geometrice, amplasarea lor făcându-se în forme neregulate. Costul acestora este mult mai mic decât în cazul plantelor anuale sau bienale deoarece decorează pe parcursul a mai multor ani.

Un alt element în proiectarea grădinii peisagistice sunt aleile. În ciuda faptului că ele par a fi niște elemente secundare, au totuși o mare importanță estetică. În primul rând anumite stiluri de proiectare necesită un pavaj din piatră naturală (cubică, lespezi), altele merg foarte bine cu pavaj prefabricat din ciment sau cu pietriș. Aleile nu trebuie să devină eroul principal al grădinii ci plantele însă, culorile pavajului au un rol important pentru a obține un echilibru între plante și alei. Un alt criteriu la care să se raporteze este rezistența în timp a pavajului. Cu cât este mai durabil cu atât este mai bine. Sunt de preferat materialele naturale cum ar fi granitul, bazaltul sau gresia. Mai trebuie să se țină seama și de siguranță: pavajul nu trebuie să fie alunecos.

Apa desigur este și ea un element important în proiectarea grădinii peisagistice. Folosirea apei servește la realizarea unui aspect natural al grădinii. Se pot folosi lacuri cu formă neregulată care să imite peisajul natural, pârâuri de gradină, izvoare, cascade și adăpătoare pentru păsări.

Activitatea de proiectarea tehnico-artistică a obiectelor uzuale și a spațiului ambiental este orientată spre construirea calităților superioare atât în aspect funcțional cât și în cel estetic. Scopul final al acestei proiectări este de a realiza maximal idea constructivă a obiectului, argumentată din punct de vedere ethnic, într-o formă expresivă, de o înaltă valoare artistic. Obiectivele designului grădinii sunt orientate spre elementele în care va fi găsit echilibrul între funcționalitate, durabilitate, economicitate, ergonomicitate și frumusețe.

Prin amenajarea spațiilor verzi a grădinilor se urmărește realizarea unor compoziții în diferite stiluri și genuri. Arborii și arbustii ornamentali de rășinoase și foioase constituie elementul de bază ce dau valoare spațiilor verzi, aceștia fiind principalul material de construcție în arhitectura peisageră.

Tipurile de spații verzi sunt foarte numeroase datorită funcțiilor și utilităților, iar proiectarea unor compoziții peisagere este o activitate foarte complexă datorită schimbărilor ce intervin la materialul vegetal ce compune spațiile verzi în decursul anotimpurilor precum și în perioada creșterii lui.

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL

2.1 Așezarea geografică

Săbăoani este o localitate în județul Neamț, Moldova, România. Comuna Săbăoani este una dintre cele mai mari și mai vechi așezări rurale din Moldova, fiind situată în nord-estul județului Neamț, pe terasa superioară a interfluviului Siret-Moldova, la 8 km depărtare spre nord de orașul Roman fiind traversată de DJ 207 și E 85. Are în componența sa două sate: Săbăoani și Traian. Localitatea Săbăoani este situată în nord vestul comunei, pe drumul interjudețean care vine de la Pașcani și ajunge la Roman prin comuna Cordun.

Comuna Săbăoani se învecinează la:

– N: Mircești;

– S: Cordun;

– V: Gherăiești;

– E: Tămășeni.

Din punct de vedere agroecosistemic, teritoriul aparține Podișului Central Moldovenesc, fiind așezată în extremitatea sud-estică a Podișului Sucevei la o altitudine de 232m.

2.2 Geomorfologia zonei

Din punct de vedere geomorfologic teritoriul comunei aparține culoarului Moldova-Siret ce cuprinde forme foarte diferite de relief, de la Lunca Siretului și Moldovei până la colinele subcarpatice. Lunca Siretului prezintă un microrelief variat, reprezentat de depresiuni largi, viroage și brațe obturate, grinduri aluviale și coluviale și este acoperită cu depozite aluviale cu textură fină carbonatată.

Terasa inferioară a Siretului este plană, având o ușoară înclinare spre vest și este fragmentată de o vale care colectează apele de precipitații. Lunca Moldovei este mult mai îngustă decât a Siretului, dar cu aspect de microrelief asemănător. Aici depozitele aluviale au o textură grosieră carbonată.

Diferențele de nivel dintre fundul văilor și partea lor superioară este de 15-20 m. Versanții care fac trecerea dintre terase pot fi cu pante între 5-10% sau chiar abrupți, cu eroziune puternică, ravene și alunecări de teren. Zona coliniară se caracterizează prin cumpene plane, destul de înguste și frecventate de văi.

Teritoriul se integrează peisajului de ansamblu al țării noastre, condiționat de dispoziția geografică sub formă de trepte concentrice și descendente ale reliefului. De aceea, partea estică este mai înaltă, are un peisaj de origine central european, corespunzător zonei forestiere, iar spre est și sud-est, în concordanță cu creșterea latitudinală a reliefului sub 250m, este înlocuit treptat de zona de silvostepă.

Tipic pentru morfologia zonei este relieful condiționat de structura monoclinală: interfluvii și văi orientate în principal NV-SE, platouri structurale, aliniamente de cuiești. Văile largi cu 7-8 terase ale căror altitudini relative depășesc uneori 170-200m, frecvența și dezvoltarea alunecărilor de teren, a celorlalte procese de versant constituie de asemenea, trăsături morfologice caracteristice.

2.3 Geologia și litologia zonei

În alcătuirea geologică de ansamblu se distinge prezența Platformei Moldovenești al cărui soclu este constituit din formațiuni cristaline de vârstă precombiană, înscriidu-se între primele uscături ale pământului Europei.

Ca urmare a evoluției sale paleogeografice, formațiunile geologice de suprafață aparțin miocenului în jumătatea nordică și policenului în cea sudică, având o structură monoclinală (NV-SE-8%) și sunt formate în general dintr-un complex de argile și marne cu alternanțe de nisipuri la care, în diverse sectoare, se adaugă unele orizonturi subțiri de gresie, calcare, conglomerate, prundișuri, etc.

2.4 Hidrografia și hidrologia zonei

Stratul acvifer freatic cantonat în depozitele grosiere de terasă, se întâlnește la o adâncime de 12-20 m, direcția de curgere a apei subterane fiind aproximativ V-E spre râul Siret cu pante de 3%.

Rețeaua hidrograficăa zonei aparține bazinului hidrografic al râului Siret și are un regim de tip pericarpatic estic, caracterizat printr-o scurgere foarte variată în timpul anului. Viiturile au geneză pluvială în 90% din cazuri. Sursa principală de alimentație a unităților acvatice o constituie precipitațiile. Cel mai important consumator îl reprezintă evapotranspirația.

În lungul pâraielor ce traversează teritoriul s-au format văi, cum ar fi: Valea Negrei, Obârșia Morilor, Sarbilor. De la confluența cu pârâul Valea Neagră și până la vărsarea acesteia în râul Siret, traseul este regularizat și îndiguit. Principalele cursuri de apă sunt Siret, Moldova și Valea Neagră.

2.5 Condițiile climatice din zonă

2.5.1 Regimul termic

Climatul este de tip temperat continental (D.f.b.x. – Köppen) caracterizat prin primăveri scurte, veri răcoroase și ierni aspre. Temperatura medie anuală este de 8,7 °C. Luna cea mai rece din an este ianuarie (temperatura medie -3,8°C), iar cea mai caldă este iulie (temperatura medie 20,2°C). Clasificând anii din punct de vedere al temperaturilor rezultă o frecvență a anilor normali de 70,2%, a celor călduroși de 17% și a anilor răcoroși de 12,8%.

2.5.2 Regimul pluviometric

Anual cad cca. 547 mm precipitații, total neuniform repartizate în sezonul de vegetație. Sub aspect pluviometric s-a constatat că din totalul anilor analizați, 48,9% sunt caracterizați ca fiind normali, 27,7% secetoși și 24,5% ploioși.

2.6 Alți factori ecologici de natură climatică

2.6.1 Lumina și nebulozitatea

Durata de strălucirea a soarelui este de 1150-1200 ore anual ceea ce reprezintă 44,5% din durata teoretic posibilă. Lunile cu cea mai lungă durată de strălucire a soarelui sunt în ordine descrescătoare iulie, august și iunie, la care se durata de strălucire este de 294 respectiv 264 ore.

Nebulozitatea medie în zonă este de 6 ore cu amplitudinea medie anuală de 3,5 ore, numărul mediu al zilelor cu cer senin este de 106,7, cel al zilelor cu cer noros 114,4 iar al celor cu cer parțial acoperit 143,9.

Bruma se produce toamna și primăvara, în medie înregistrându-se 36 zile cu brumă. Prima brumă cade la mijlocul lunii septembrie, iar ultima în luna aprilie.

Ceața în regim diurn, are o densitate maximă noaptea și mult mai redusă ziua. Se înregistrează în jur de 40 de zile cu ceață pe an, frecvența maximă fiind în luna noiembrie.

2.6.2 Regimul eolian

Din observațiile făcute rezultă că această zonă nu este ferită de vânturi. Cea mai mare parte a anului în această regiune bat vânturi foarte puternice.

Perioada de calm atmosferic este de scurtă durată și relativ rară. Din observațiile făcute rezultă că doar 16% din zile prezintă calm atmosferic. Vânturile care predomină ca frecvență și intensitate sunt cele din Nord și Sud. Vânturile din Nord se manifestă mai activ iarna sub formă de crivățul rece care își are originea în anticiclonul euro-asiatic care face ca lunile de iarnă să fie friguroase și uscate (tabelul 3.2).

Tabelul 2.1

Regimul vânturilor

Fig. 2.1 – Frecvența și intensitatea vânturilor

2.7 Aspecte ale vegetației naturale și buruienile dominante

Vegetația apare reprezentată ca o consecință a climatului și a etajării descendente a reliefului. În zonele mai înalte s-a instalat o vegetație caracteristică zonei forestiere subetajul gorun – stejar. În mod obișnuit, în cele două esențe se subetajează. Îabelul 3.2).

Tabelul 2.1

Regimul vânturilor

Fig. 2.1 – Frecvența și intensitatea vânturilor

2.7 Aspecte ale vegetației naturale și buruienile dominante

Vegetația apare reprezentată ca o consecință a climatului și a etajării descendente a reliefului. În zonele mai înalte s-a instalat o vegetație caracteristică zonei forestiere subetajul gorun – stejar. În mod obișnuit, în cele două esențe se subetajează. Însoțitorii obișnuiți ai celor două specii sunt: carpenul (Carpinus betulus), teiul pucios (Tilia petreea), arțarul (Acer platanoides), teiul argintiu (Tilia tomentosa).

Arbuștii și flora ierboasă au o slabă dezvoltare în aceste păduri umbroase. Sunt prezenți dârmozul (Viburum lantane), clocotișul (Staphylea pinnata), cornul (Cornus mas), socul (Sambacus nigra). Pajiștile în totalitate secundare sunt dominate de păiușcă (Agrostis tenuis), pieptănăriță (Cynorus cristatus), ovăscior (Arrhenatherum elatius), păiuș (Festuca pratensis), timoftică (Phleum pratensis), care formează asociații productive.

În zonele mai joase vegetația este cea caracteristică silvostepei. Peisajul natural al silvostepei a suferit puternice transformări antropozoogene, peste 80% din teritoriul ei devenind terenuri arabile, iar pâlcurile de pădure și pajiștile care se mai păstrează sunt intens modificate modificate sub aspectul vegetației spontane.

Vegetația lemnoasă se aseamănă cu cea descrisă anterior și este formată de regulă din sleauri cu gorun și stejar. Își fac apariția și unele esențe termofile ca stejarul pufos (Quercus pubescens), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), care formează arborete pure sau participă la formarea arboretelor.

Specificul formațiunilor vegetale naturale ale luncilor este determinat de prezența solurilor aluvionale și lacoviștilor inundate periodic și cu exces temporar de umiditate, aportul freatic, umiditatea relativă mai ridicată a aerului, frecvența mai mare a fenomenelor hidrometrice. Vegetația lemnoasă este alcătuită mai ales din esențe slabe, ce se grupează mai mult sub formă de zăvoaie (salcișuri, răchitișuri, plopișuri și aninișuri) și esențe tari grupate în stăjerete, alunete, frăsinete ori șleauri ale acestora cu carpen sau tei.

În jurul mlaștinilor și bălților de regulă, vegetația palustră se dispune în zone concentrice, în funcție de adâncimea și umiditatea ochiului de apă cu vegetația hidrofilă, notantă și submersă, îi urmează spre periferie o centură de stuf cu papură, pipirig și o centură de rogozuri. Pe lângă unele mlaștini apar și pâlcuri de sălcișuri și răchitișuri.

2.8 Solul

Relieful variat, rocile diferite, clima și activitatea omului au favorizat formarea unei diversități de soluri. Prin cartarea agropedologică s-au identificat 32 unități de sol. În zonele colinare predomină solurile argiloiluviale (brune, cenușii), iar în zonele de relief mai coborâte solurile molice (cernoziomice).

Principala trăsătură a învelișului de sol a zonei o constituie structura sa zonal-etajată, condiționată de etajarea reliefului, climei și vegetației, principalii factorii pedogenetici. Se disting două mari zone sau etaje de sol: zona (etajul) solurilor argilo-iluviale corespunzătoare zonei forestiere din partea mai înaltă, și zona (etajul) solurilor molice (cernoziomice), corespunzătoare silvostepei sarmato-pontice din părțile mai joase. Limita dintre cele două zone este sinuoasă datorită numeroaselor întrepătrunderi și dificil a fi precizată în detaliu, datorită prezenței solurilor cu caractere de tranziție.În Lunca Siretului se întâlnesc soluri de tip aluvial.

Principalele caracteristici sunt redate în tabelul 3.3.

Tabelul 2.2

Date analitice ale profilurilor de sol

CAPITOLUL III

PRINCIPII DE PROIECTARE A SPAȚIILOR VERZI DIN MEDIUL RURAL

Proiectarea spațiului verde va fi supusă, în general, următoarelor principii:

– spațiul fiind mai puțin limitat decât în mediul urban se va căuta să se includă în peisaj cele mai frumoase elemente naturale aflate în împrejurimi;

– proiectarea va ține seama de acele calități care conferă peisajului un caracter specific (de baltă, de câmpie, colinar, montan), se va căuta ca aceste trăsături să fie accentuate iar trăsăturile nesemnificative, lipsite de expresie, să fie mascate sau să li se diminueze forța;

– suprafețele oferă posibilități de acțiune mai neîngrădite decât în mediul urban și deci o libertate de proiectare mai mare, o compoziție mai liberă;

– uneori se poate crea un contrast între natura înconjurătoare ca element dominant și construcția propriu-zisă ca element dominat;

– elementelor construite este indicat să li se confere un specific etnografic local;

– calitatea esențială a compoziției fiind naturalețea ce va prefera un stil compozițional și un gen corespunzător (exemplu: stil natural peisager, genul pitoresc).

Grădina face parte din ansamblul de locuință a întregi familii. Aceasta poate avea mai multe scopuri: pentru plajă, odihnă, întâlnire cu prietenii, loc de joacă pentru copii.

Într-o grădină rolul central îl joacă zona de odihnă sau de joacă, acolo unde se petrec cele

mai multe activități. Această zonă trebuie să fie foarte spațioasă. Obiectele mai rar folosite precum grătar sau banca, pot fi amplasate la marginea grădinii.

Zonele destinate circulației în grădină trebuiesc pavate cu dale rezistente. Aceste căi sunt de acces între terasă, gradină și casă. De jur împrejurul căilor de acces se pot planta flori de diverse culori, plante cu flori parfumate: Regina nopții (Nicotiana), Mâna Maici Domnului (Lonicera Japonica) și Iasomie (Jasminum) .

Înainte de amplasarea plantelor trebuie avut în vedere unde se află cea mai liberă vedere. De exemplu dacă grădina este amplasată la marginea unui râu atunci trebuie lăsată liberă vederea spre apă, iar dacă este într-un loc muntos se lasă liberă vederea spre relief. Pentru o protecție mai eficientă împotriva vântului se pot planta arbori, perete verde din arbuști sau gard viu.

Un aspect foarte important sunt animalele de casă, câtă libertate vor avea îngrădină și unde va fi locul lor. În acest sens, alegerea plantelor se va face cu o grijă mai din punct de vedere al rezistenței și al toxicități acestora.

Terasa este cea mai potrivită pentru realizarea trecerii dintre casă și grădină. Aici se vor

amplasa locurile de stat care vor fi fixe sau mobile iar terasa poate fi acoperită sau descoperită în

funcție de preferințe.

3.1. Măsurarea terenului

Pentru măsurarea terenului este necesar să avem în vedere câteva criterii orientative:

Mediul înconjurător

Atunci când se proiectează o grădină trebuie să se aibă în vedere că aceea grădină nu se poate separa de mediul în care se află. Ea trebuie să se încadreze perfect și să creeze o unitate armonioasă. Trebuie ținut seama de locul în care este situat terenul (rural sau urban), de condițiile climatice precum și de particularitățile locului.

Orientare în spațiu

Este importantă determinarea nordului și a sudului. Acestea se pot afla ușor cu ajutorul unei busole. O grădină care este situată spre nord trebuie în primul rând protejată de frig iar o gradină care este orientată spre sud trebuie deschisă, permițând soarelui să bată în grădină. În funcție de orientare se pot alege și plantele decorative. Trebuie acordată importanță și caselor vecinilor, cât de mult umbresc acestea gădina.

Apa

Trebuie luată în vedere adâncimea pânzei freatice și proiectarea sistemului de udare. Plantele suportă foarte greu sau chiar deloc excesul de apă din sol.

Compoziția solului

Solul influențează foarte mult întreținerea unei grădini. Din acest motiv este bine să se analizeze chimic solul pentru a vedea nivelul de aciditate și alcalinitate (pH-ul solului). Un sol cu pH-ul 6.7-7.2 este potrivit pentru majoritatea plantelor decorative.

3.2. Amenajarea terenului

Pentru obținerea unei grădinii spectaculoase trebuie să ținem seama de îngrijirea solului, a pământului, a florilor, dar mai înainte de toate este necesar un proiect de amenajare a terenului.

Acesta trebuie sa includă lucrările de teren ce trebuiesc realizate pe suprafața grădinii. Prin schița proiectului se stabilesc și cotele de nivel. Ele se hotărăsc în așa fel încât să asigure grădinii o înclinație care să păstreze aspectul plăcut, dar care să ajute și la scurgerea cu ușurința a apei de ploaie.

În amenajarea grădinii trebuie executate lucrări de “fundație”. Acestea sunt lucrările pământului: lucrări manuale și mecanice, lucrări de amenajare a terenului (brută și fină), realizarea bazei fundației, a excavațiilor, a săpăturilor, formarea talazului, realizarea fundației, săparea gropilor și a șanțurilor.

În grădina casei familiale sau într-o grădină de odihnă sau recreere, lucrările pământului se pot face cu utilaje sau unelte mici: cu ajutorul sapei rotative se poate mobiliza solul după care

se încarcă cu lopata iar transportul se face cu roaba. Nivelarea terenului se poate realiza cu unelte manuale: târnăcopul, sapa, hârlețul (cazmaua), lopata, greblă și roaba.

3.3. Construcția scărilor

În funcție de imaginea care se dorește într-o grădină, scările pot avea atât valoare utilitară cât și estetică. Pe terenurile în pantă și pe cele accidentate scările apar astfel ca elemente necesare, având un rol funcțional în deservirea circulației.

Scara nu trebuie să întrerupă sau să contravină liniei generale de profil a terenului. Materialul din care este construită casa, felul în care a fost prelucrat materialul trebuie să se potrivească cu structura clădirii. Ele trebuiesc să fie comode și sigure în utilizare, nu prea abrupte și construite din material care să nu fie alunecoase (antiderapante).

În aproprierea casei sunt indicate scările construite, iar în locurile mai îndepărtate și mai rustice ale grădinii sunt preferate scările simple. Acestea vor arăta mai bine dacă materialul din care sunt făcute este identic cu cel al drumului din grădină. Acest material poate fi din piatră naturală sau prelucrată, beton sau lemn. La scările realizate din dale, contratreapta superioară se sprijină pe treapta aflată sub ea. Suprafața scărilor trebuie să fie riguroasă, pentru a preveni alunecarea, și ușor înclinată în direcția pantei, pentru a permite scurgerea apei de la ploaie.

Forma scărilor poate fi dreaptă sau semicirculară. O scară dreaptă este mai încordată și mai rigidă, de aceea acest tip de trepte se realizează aproape de clădire sau între pantă. Scările cu formă semicirculară se construiesc în grădini cu denivelări. Scara și linia drumului trebuie să se afle întotdeauna pe aceeași direcție.

Pe terenurile prea înclinate și accidentate, scările se proiectează pe direcții oblice față de curbele de nivel. Treptele se grupează în unități impare de maximum 11-13, separate între ele prin paliere cu lățimea multiplu de 65 cm, paliere care au și rol de odihnă. Lățimea scării este determinată de drumurile pe care le leagă. Se poate contrui o scară de o singură persoană numai într-o grădină alpină. În grădinile caselor se recomandă construirea scărilor pentru două persoane, acestea având o lățime de 120 cm.

Legătura între contratreaptă și treaptă este foarte importantă. Unitatea de măsură a circulației pe treaptă este pasul mediu al unui om, adică 60-65cm. Pasul de utilizare al scării este dublu înălțimii unei trepte plus lățimea ei. Pentru asigurarea unei plimbări comode, înălțimea treptelor trebuie diminuată, iar lățimea trebuie mărită. Scările grădinii, când sunt cu adevărat comode, au contratreapta înaltă de 10-12 cm și treapta lată de 40-45 cm. Pentru scările mai înalte și mai lungi este nevoie de balustradă. Această balustradă se construiește dacă scara are mai mult de 5 trepte.

Scările reliefate sunt cele mai simple de construit dar și de îngrijit. Pentru ele nu este nevoie de bordură, de aceea sunt mai simple, mai ieftine și mai estetice. Muchia interioară a treptelor este la 205 cm în afara marginii contratreptelor.

Scara scufundată trebuie să fie însoțită de o balustradă sau de un parapet paralel cu panta taluzului. La realizarea balustradei trebuie avut în vedere aspectul estetic, încadrarea armonioasă în profilul terenului, dar și înălțimea care trebuie să fie de 1 m. Materialul din care poate fi construit acest element poate fi din lemn sau fier. Realizare condițiilor necesare pentru siguranța circulației se poate face și cu ajutorul parapetului. Acesta este zidul construit pe partea laterală a scărilor. Poate avea rol decorativ sau utilitar prin susținerea pământului sau separarea suprafețelor denivelate.

3.4. CIRCULAȚIA ÎN GRĂDINĂ

Oricât de frumoase sunt florile nu se pot planta în întreaga curte. Într-un fel sau altul este necesară crearea căilor de acces în grădină pentru a se putea realiza îngrijirea plantelor. Din acest motiv, aleile joacă un rol foarte important în proiectarea grădinii. Prezența acestora este necesară, dar pot foarte ușor să domine grădina dacă nu sunt construite și amplasate cu atenție. Trebuie să se găsească întotdeauna soluția ideală, un echilibru între utilitate și estetic.

La proiectarea aleilor din grădină trebuie să se aibă în vedere ca acestea să fie cât mai puține, să se încadreze armonios în arhitectura grădinii și să fie amplasate corespunzător destinației lor.

O aleea de grădină bine amenajată are o mare contribuție în realizarea unui acces rapid în casă și grădină. Un rol important îl are structura stratului de acoperire care trebuie să fie rezistentă la îngheț și să nu alunece, dar să fie în armonie cu casa și amenajăriile exterioare. Se recomandă folosirea de materiale locale, ceea ce se găsește în zonă în stare naturală. Acestea pot fi lemn, piatră, pietriș sau pietre mici de râu. Pentru aleea principală către casă lățimea trebuie să fie cuprinsă între 130 și 150 centrimetri, pentru aleile secundare este suficientă o lățime între 50 și 100 centrimetri, iar pentru potecile mai puțin utilizate din grădină 50 centrimetri.

Materiale folosite pentru alei

Construirea aleilor se poate face cu ajutorul dalelor sau a pavelelor. Dalele de piatră nu sunt foarte potrivite pentru aleea către casă. Acest material este mai potrivit pentru aleile din grădină. Plasarea acestora se face la distanțe echivalente lungimii unui pas de 63 cm. Și dalele din beton se pot amplasa rapid, pe pat din nisip sau mortar.

Cu ajutorul dalelor se poate realiza un pavaj estetic și solid. Acestea pot fi găsite într-un sortiment bogat de forme și culori:

– dală cu suprafața netedă care pot fi din beton colorat de mai multe tipuri;

– dale a căror suprafață imită piatra de pavaj;

– dală cu strat de uzură;

– dală trotuar gri;

– dală trotuar cu textură marmorală gri, alb, galben, roșu, verde;

– dală tip broască țestoasă netedă gri, alb, galben, roșu, verde;

– dală tip broască țestoasă arcuită sau bombată;

– dală în formă de cerc gri, alb, galben, roșu, verde.

Pavelele decorează nu numai prin culoare, ci și prin bogăția de forme. Sunt decorative, solide și asigură un pavaj ce se poate întreține bine. Se găsesc într-o gamă variată de culori : gri, negru, roșu, verde, maro, galben sau nisipiu. Pavelele se găsesc într-o multitudine de forme geometrice regulate sau neregulate.

Amestecul vegetal din scoarță este o variantă potrivită pentru aleile mai puțin folosite. Acest amestec se compune din scoarță greu degradabilă și fiind un material natural, se integrează în mod armonios în cadrul grădinii.

Aleile de pietriș emană un șarm aparte, de modă veche. Ele pot fi găsite în parcurile castelelor. Acestă metoda nu prea mai este folosită deoarece mersul pe astfel de alei este mai dificil și necesită mai multă îngrijire.

Aleea de pământ este cel mai simplu drum de grădină. Pentru realizarea acesteia nu este nevoie de nici un material în afara solului din grădină. Aleea de pământ se poate utiliza pe tot parcursul anului numai dacă solul pe care este construit este nisipos și permeabil. Ea se face la lățimea dorită și se realizează în formă convexă sau cu pantă transversală unică, pentru ca apa de la precipitații să se scurgă ușor și rapid. Suprafața aleii se tăvălugește sau se compactează cu un mai de lemn, ușor umed.

Aleea cu fundament de zgură nu este recomandată pentru zonele de acces în grădină pentru că se sfărâmă în timp și devine prăfoasă. Se realizează prin tăvălugire, în stare umedă, în straturi de zgură cu grosimea de 10-15 cm, cu granule de mărimi diferite.

Aleile cu dale fixate în pământ sunt realizate din plăci de piatră, plăci de piatră prelucrată sau bușteni de lemn. La proiectare trebuie să se țină seama de faptul că într-un sol argilos și umed pietrele intră în sol, își schimbă poziția și cu timpul devin greu accesibile. Pentru realizarea acestei alei este necesară mai întâi nivelarea terenului și apoi așezarea pietrelor folosite ca pavaj. Dimensiunea unei pietre trebuie să fie de cel puțin 0,16 mp. Pământul de sub pietre trebuie să fie compactat bine cu maiul de lemn. Între plăcile de piatră de lasă rosturi. Aceste rosturi trebuie să fie identice. În aceste rosturi se pot semăna semințe de gazon. Alternanța dintre dale și peluza de gazon este foarte decorativă.

Drumurile pietonale de grădină trebuie să aibă un fundament care poate fi cu îmbrăcăminte provizorie sau cu îmbrăcăminte solidă. Dacă solul este foarte permeabil, nisipos sau cu piatră spartă, realizarea fundației nu este necesară. Pe solurile mijlocii este necesară o fundație groasă de 8-10 cm. Dacă solul este greu, argilos sau mlăștinos, atunci este nevoie de o fundație cu grosimea de 20-25 cm.

Turnarea fundației:

1. Primul pas pentru turnarea fundației este săparea oglinzii pentru alee (20 cm). Baza oglinzii trebuie să fie bine tăvălugită sau compactată cu maiul.

2. Peste baza bine tăvălugită a oglinzii se așează un strat de zgură cu granule mai mari; deasupra acestui strat se pune un strat de zgură cu granule fine. Ambele straturi trebuiesc tăvălugite prin umezire, ele formând baza fundației.

3. Pe această bază bine compactată a fundației se pune liantul cu un strat de 1-2 cm grosime. Liantul are rolul de a fixa stratul acoperitor care va fi așezat deasupra lui.

4. Ultimul pas este punerea stratului acoperitor care poate fi un pavaj afânat, piatră spartă sau zgură roșie. Acest strat trebuie să aibă grosimea de 2 cm.

Un astfel de drum trebuie să fie permeabil, rezistent la îngheț, căldură, lovire, presiune. Poate fi realizat din următoarele materiale:

– pietriș – pentru o astfel de alee trebuie să se țină seama de culoarea pietrișului, cea mai recomandată fiind nuanța de galben care se încadrează cel mai bine în mediul natural;

– piatră spartă – materialul cel mai folosit este calcarul cu o nuanță de galben, dar un astfel de drum nu este durabil, deoarece într-un an sau doi piatra se sfărâmă;

– zgura roșie – este potrivită pentru suprafețe cu destinații sportive.

Aleile solide pot fi din pavaj de piatră. Dalele sunt foarte scumpe dar sunt și foarte estetice. Acestea pot avea nuanțe de galben, roșcat, verzui sau gri deschis. Cele mai frumoase alei pot fi construite din dale tăiate în forme geometrice.

Realizarea pavării:

1. După turnarea fundației, materialul pentru patul fundației se așterne și se nivelează uniform cu ajutorul lemnului de nivelare.

2. La așezarea pietrelor se creează rosturi care trebuie să fie de cel puțin 3 mm.

3. Nu se calcă niciodată pe materialul patului pentru drum. Se înaintează pe genunchi pe pietrele așezate deja.

4. Rostuirea se face prin măturare. Se aduce nisip uscat și se așează în rosturi prin măturare.

5. La sfârșitul lucrului se face compactarea.

CAPITOLUL IV

CLASIFICAREA ȘI STRUCTURA GRĂDINILOR

Grădina pentru odihnă și recreere:

– Grădina din zona de șes – terenul este plan. Acest model de teren este foarte ușor delucrat pentru că nu necesită mari lucrări decât alegerea corectă a plantelor.

– Grădina din zona de munte – această zonă este înclinată și dacă este o suprafață mică serecomandă realizarea teraselor. La acest tip de teren trebuie să sprijiniți stratul aflat înpantă. Este o muncă mai dificilă dar rezultatul merită tot efortul.

– Grădina de pe marginea apei – în primul rând trebuie să vă documentați cu privire la schimbările de nivel al apei.

Gradina casei familiale

– Grădina într-un oraș mare – în astfel de grădini sunt de preferat plante rezistente lapoluarea din oraș. De obicei grădinile din oraș sunt grădini mici de aceea se recomandăgrădini geometrice care pe un teren mic au un efect decorativ mare.

– Grădini într-un oraș mic – spațile sunt mai aerisite și poluarea nu este atât de mare.

– Grădina din zona limitrofă orașelor – terenurile sunt mai mari, iar grădinile se pot separabine în compartimente diferite.

– Grădini din mediul rural – suprafața terenului la sate este foarte mare în care se potrealiza și grădini profitabile în care se cultivă legume și fructe.

Grădina se compune din 3 părti: grădina din față, grădina laterală și grădina din spate.

Grădina din față – aceasta este situată între stradă și clădirea casei. Această parte a grădiniise poate folosi decât ca spatiu decorativ din cauza zgomotului și a prafului de pe stradă. În această grădina, pe lângă vegetația aleasă cu grija puteți amplasa o pergolă, un umbrar etc.Intrarea poate fi înconjurată de iarbă de pampus și molid sârbesc și ca o notă de culoare puteți

planta flori viu colorate.

Grădina laterală – aceasta este spațiul dintre casă și gardul vecinului. În funcție deconstrucția casei aceasta poate avea două grădinii laterale. Ideal ar fi să nu lipsească gazonulși pe marginile terenului să plantăm plante cu flori viu colorate.

Grădina din spate – aceasta este cea mai ferită parte a locuinței dar și cea mai mare. Aici este zona ideală pentru activitatea familiei și prin o proiectare eficientă puteți cultiva și legume –fructe dar totodată și spații pentru creșterea animalelor.

Grădini utilitare și ornamentale

Grădina este compartimentată geometric cu spații distincte pentru legume și pomi fructiferi, plante medicinale și aromatice, specii floristice. Rezultă astfel patru sectoare ale grădinii:

1. Grădina de flori, cu functie exclusiv ornamentală;

2. Arbuștii și plantele ornamentale;

3. Grădina cu pomi fructiferi;

4. Grădina de legume și plante medicinale.

Grădina de flori

Florile se pot amplasa în următoarele formațiuni de decor:

– utilizare solitară sau în grup – plantele de talie mare care impresionează prin ținuta deosebită a portului, frunzelor și florilor;

– pata florală – formațiune de decor cu contur neregulat care se amenajează cu o singură specie anuală, bienală sau perenă și care se amplasează pe o peluză de iarbă;

– platbanda – reprezintă o formațiune dreptunghiulară ce se poate amplasa de-a lungul unei alei (se amenajează cu o singură specie de talie mică sau medie);

– borduri – încadrează alte formațiuni de decor, având rolul de a le contura mai bine;

– rondul – este o suprafață de teren circulară, amenajată cu una sau cu două specii din care una se folosește ca bordură;

– bordură mixtă – o asociere de pete florale ce redau o suprafață de teren cu contur neregulat;

– alpinariul – elementele principale sunt rocile, stâncile sau pietriș, dispuse astfel încât să imite peisajul montan iar printre aceste elemente se plantează flori;

– coloanele, pergolele, gardurile și zidurile – pot fi mascate cu plante volubile (urcătoare și curgătoare);

– lacurile și bazinele – se pot amenaja cu plante acvatice iar marginile cu specii care au nevoie de multă apă.

2. Arborii și arbuștii se pot amplasa solitar, în grup sau în plantații gen dumbravă.

3. Grădina de legume sau de zarzavaturi.

Plantele din grădina de legume pot fi atât cele care se seamănă direct în grădină (morcovi (Daucus carota), ridichi (Raphanus sativus), mazăre (Pisum sativum), fasole (Phaseolus vulgaris), cât și cele care se cultivă prin plantarea de răsaduri cumpărate (tomate (Lycopersicum esculentum), ardei (Capsicum annuum), vinete (Solanum melongena), castraveți (Cucumis sativus)).

Înainte de semănare sau plantare, terenul trebuie săpat la cazma, fertilizat, mărunțit cu grebla și nivelat. Pentru majoritatea plantelor solul trebuie să fie fertil, afânat și potrivit de umed. Pentru răsaduri solul nu trebuie mărunțit foarte mult ca în cazul însemânării. Pregătirea solului se termină prin înălțarea brazdelor sau biloanelor și marcarea distanțelor dintre plante pe rând cu picheți sau țăruși. Legume indispensabile într-o gradină mică sunt: cartofii (Solanum tuberosum), ceapă (Allium cepa), praz (Allium porrum), usturoi  (Allium sativum), pătrunjel  (Petroselinum crispum).

4. Grădina cu pomi fructiferi.

La pomii fructiferi trebuie acordată o atenție deosebită coroanei deoarece formele acesteia sunt foarte diferite.

a. Coloană globuroasă – pe un trunchi cu o înălțime medie are dezavantajul că, în interior, fructele sunt de calitate mai slabă. Coroana se formează ușor aplatizată (cais (Prunus armeniaca), măr (Malus domestica)), mai mult ovoidală sau globules – piramidală (cireș (Prunus avium), păr (Pyrus communis), migdal (Prunus dulcis)), ca o sferă (nuc (Juglans regia), prun (Prunus domestica)).

b. Coroană în formă de vas sau cupă – trunchiul este scund și coroana este complet deschisă (piersic). Ramurile sunt dispuse oblic deasupra trunchiului.

c. Coroană fusiformă – este coroana cea mai eficientă. Aceasta este tipică pentru forma coroanei de măr.

d. Gard fructifer – elemental principal al coroanei este axul central aflat în continuarea trunchiului și față de care se află oblic și la distanțe regulate, ramurile pe care le numim brațele scheletului.

CAPITOLUL V

INSTALAREA PLANTELOR ÎN GRĂDINĂ

În cultura speciilor floricole se ține cont de particularitățile biologice și agrotehnice ale acestora. În multe situații terenurile în care urmează să se instaleze speciile floricole, nu prezintă un strat de sol fertil corespunzător, fiind necesară împrăștierea unui strat de pământ corespunzător din punct de vedere al proprietății sale fizice și chimice (afânare, permeabilitate, structură, textură, elemente nutritive, pH, capacitate de reținere a apei).

Plantarea reprezintă operațiunea prin care exemplarele tinere (răsadurile) de plante anuale, bienale sau perene sunt instalate în terenul atribuit lor, unde se vor dezvolta și înflori. Epoca de plantare diferă de la specie la specie în funcție de ciclul de viață și de cerințele față de factorul căldură.

La începutul primăverii se plantează răsadurile plantelor bienale sau speciile perene care se înmulțesc prin separarea organelor subterane și care nu și-au început dezvoltarea. (Iris sp., Hemerocallis sp., Hosta plantaginea, Lilium sp.).

În aprilie se pot planta speciile anuale care nu sunt pretențioase la căldură (Dianthus, Mathiola, Calendula) sau cele perene semirustice (Gladiolus sp.). În luna mai se plantează plantele anuale sau perene sensibile la temperaturi scăzute și iubitoare de căldură (Canna, Impatiens, Amaranthus).

În iunie se plantează plantele perene crescute la ghiveci, ce pot sta vara în teren descoperit (Amaryllis, Fuchsia, Begonia). Toamna (septembrie – octombrie) se instalează răsadurile speciilor bienale ce vor înflori primăvara timpuriu (Bellis, Viola, Dianthus, Myosotis). Tot toamna se despart speciile cu rizomi sau rădăcini tuberizate, această operație fiind indicată în repausul vegetativ (Iris, Paeonia).

În octombrie – noiembrie se plantează bulbii speciilor perene de primăvară precum Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Muscari, Narcissus, Galanthus, astfel încât până la venirea înghețului la sol, bulbii acestora să se înrădăcineze.

5.1. Proiectarea, executarea și întreținerea suprafețelor amenajate cu flori anuale

Momentul amenajării formațiunilor de decor cu specii anuale depinde de exigențele față de temperatură ale fiecărei specii în parte. Se seamănă direct la locul de cultură speciile cu semințe mari (gălbenelele, condurașii, zorelele), precum și speciile ale căror plante nu suportă transplantarea (albăstrelele, ochiul boului, nemțișorii).

Se poate începe însămânțarea chiar de la sfârșitul lunii martie – început de aprilie pentru speciile rezistente la fri și se poate încheia cu plantarea răsadurilor spre sfârșitul lunii mai, pentru speciile mai pretențioase față de temperatură (salvia, crăițele, cârciumăresele).

Amplasarea suprafețelor cu flori anuale se poate face în grădina din față, în grădina laterală sauîn cea din spate. La proiectare trebuie avut în vedere ca efectul decorativ să fie pus în evidență atât dinspre casă, cât și dinspre stradă. Este bine să se amplaseze suprafețele cu flori anuale în aproprierea căilor de acces sau a locului de odihnă deoarece ele au un efect decorativ prin culori și forme. Plantele anuale sunt plante folosite mai mult în grădinile geometrice.

Tipuri de formațiuni de decor amenajate cu flori anuale:

– rondul omogen – se plantează o singură specie, rezultând astfel o suprafață cu flori de aceeași mărime și culoare. Pentru acest tip de rond floral se potrivește salvia purpurie, crăița mexicană sau begonia.

– pata florală – se deosebește de rond prin conturul neregulat al suprafeței amenajate cu flori. Are un efect deosebit atunci când este amplasată la marginea unei peluze de iarbă.

– rondul cu bordură – partea din interiorul rondului este ocupată de alte specii decât cea din bordură. Pentru ca fiecare element decorativ să fie bine văzut se folosesc plante scunde (lobelia, pufuleț, senecio).

– rondul multicolor – se realizează prin descompunerea formei geometrice a rondului în forme mai mici, fiecare dintre ele amenajate cu altă specie. Plantele care se pot folosi sunt petunia albă, verbena roșie, gălbenelele.

– rondul millefiori – plantarea ritmică a mai multor specii sau soiuri de culori diferite ale aceleiași specii.

– covorul floral – se realizează forme specifice covoarelor din plante cu frunze deosebite.

Pregatirea terenului cuprinde mai multe etape:

– fertilizarea – aceste plante nu necesită cantități mari de îngrășământ, totuși este bine toamna, după ce vegetația s-a încheiat și înainte de afânarea solului, să se administreze mraniță sau gunoi de grajd. Acestea se vor amesteca cu solul odată cu lucrarea de afânare a acestuia.

– afânarea solului – se realizează cu cazmaua sau hârlețul pe suprafețe mai mici iar pe suprafețe mai mari este bine să se facă cu plugul.

– mărunțirea și nivelarea terenului – mărunțirea terenului săpat sau arat din toamnă se realizează cu sapa și grebla pe suprafețe mici de teren, sau cu ajutorul grapei sau frezei pe suprafețe mari.

În grădină semănatul se poate face prin împrăștiere pe suprafața respectivă dacă semințele sunt mici, fie în cuibulețe deschise la 2-3 cm adâncime în locurile marcate pe rând, dacă semințele sunt mari. Imediat dupa semănat semințele se acoperă cu un strat subțire de sol bine mărunțit și se udă cu jet de apă pentru a nu deranja semănătura. În momentul în care plăntuțele au 2-3 frunze adevărate, ele se răresc dacă sunt prea dese.

Plantarea răsadurilor se poate face cu ajutorul lingurii de plantat sau cu plantatorul. Cu ajutorul lingurii de plantat se pot planta răsadurile crescute în ghivece, prin realizarea unei gropi corespunzătoare volumului de pământ cuprins de rădăcini. În cazul plantării cu plantatorul răsadul nu are pământ în jurul rădăcinilor. Acest lucru înseamnă că fiecare plantă este compusă din tulpină și rădăcină. Plantatorul poate realiza un orificiu potrivit de mare în funcție de plantă.

Plantarea este urmată de udare. Nu planta trebuie udată, ci pământul din jurul ei. Această udarea se face cu furtunul, la presiune mică sau cu ajutorul stropitoarei fără rozetă.

Afânarea solului se face cu săpăluga în jurul plantei, cu grijă pentru a nu tăia rădăcinile. Este o lucrare care trebuie făcută ori de câte ori la suprafața solului se formează o crustă, pentru a permite accesul aerului la nivelul rădăcinilor plantei. Această operațiune poartă numele prașilă.

Combaterea buruienilor se realizează odată cu prașilele sau prin smulgere. Este o lucrare care trebuie făcută permanent întrucât buruienile concurează cu florile pentru apă și hrană. Buruienile pot fi distruse și pe cale chimică prin aplicarea de erbicide.

Exemple de plantele decorative anuale: Gălbenele  (Calendula officinalis), Zorele pitice (Convolvulus tricolor), Gazanie (Gazania splendens), Flori de piatră (Portulaca grandiflora), Urzicuță (Coleus), Salvie (Salvia officinalis), Margaretă anuală (Leucanthemum vulgare), Gura leului (Antirrhinum), Petunia (Grandiflora petunias), Noptițe (Mirabilis jalapa), Cârciumărese (Zinnia angustifolia), Creasta cocoșului bătută (Celosia argentea), Ricin (Ricinus communis), Lobelia (Lobelia inflata), Regina nopții (Nicotiana affinis), Cineraria (Cineraria maritima Silver Dust), Gnafalium (Gnaphalium supinum).

5.2. Proiectarea,executarea si întreținerea suprafetelor amenajate cu

flori bienale

Plantele bienale formează în primul an o rozetă de frunze, înflorirea având loc în anul al doilea de vegetație. Aceste plante sunt indispensible într-o grădină, deoarece majoritatea plantelor anuale se pot planta doar după trecerea înghețului, pe când cele bienale se plantează la locurile lor definitive deja din toamnă și înfloresc primăvara timpuriu în grădină.

Plantele decorative biennale se plantează în diferite formațiuni de decor:

– Rondul omogen – are formă circulară și pe toată această suprafață se folosește o singură specie. În acest fel se formează o suprafață amenajată cu flori de aceeași mărime și culoare. Se folosec foarte des panseluțele și părăluțele.

– Pata florală – se amenajează cu flori de la o singură specie sau soi și se deosebește de rond prin conturul neregulat al suprafeței. Se amplasează la marginea peluzei de gazon.

– Rondul cu bordură – interiorul rondului este ocupat cu altă specie decât cea din bordură. Acest rond cu bordură se prezintă ca un tablou frumos, al cărui chenar este alcătuit din plante de bordură precum bănuțeii sau nu-mă-uita.

– Rondul multicolor – se realizează prin descompunerea formei geometrice a rondului în forme mai mici, fiecare dintre ele amenajate cu altă specie sau soiuri diferite ale aceleiași specii. Se poate realiza o suprafață foarte decorativă plantând panseluțe de diferite culori, monocolore, bicolore sau pestrițe, folosind culori diferite pentru fiecare formă geometrică.

Comparativ cu speciile anuale și perene, sortimentul de plante decorative bienale nu este

foarte mare dar paleta de culori a acestora este foarte bogată. Semințele speciilor se seamănă direct în solul din grădină la începutul verii sau în timpul verii, în funcție de specie. Locul ales trebuie să fie într-o parte mai umbrită a grădinii. Cu 1-2 zile înainte de semănat solul se udă bine. Pe brazdele pregătite se deschid la distanțe de 10-15 cm mici șănțulețe la adâncimea de 2-3 cm. După semănat semințele se acoperă cu pământ fin mărunțit și se udă.

Pe tot parcursul germinației semințelor și creșterii incipiente a răsadurilor solul se menține permanent reavăn. După circa o lună de la răsărire, răsadurile se răresc tot pe brazde în grădină, la distanțe mai mari. Răsadurile sunt plantate la locurile lor definitiv spre sfârșitul lunii septembrie, înainte de venirea frigului. Stratul de acoperire nu trebuie să fie prea gros, deoarece plăntuțele pot pieri.

Florile bienale nu solicită o mare cantitate de îngrășământ, totuși e bine ca toamna după ce vegetația s-a încheiat și înainte de afânarea solului, să se administreze mraniță sau gunoi de grajd. Prin amestecarea îngrășămintelor cu solul acesta devine mai bogat în elemente nutritive necesare plantei contribuind la afânarea lui. În timpul mărunțirii și nivelării solului se zdrobesc bulgării mai mari de pământ și suprafața se netezește cât se poate de bine.

Exemple de plante decorative bienale: Panseluțe (Viola hybrida), Părăluțe (Bellis perennis), Nu-mă-uita (Myosotis), Degeței (Digitalis purpurea), Micșunele (Cheiranthus cheiri), Clopoțelul (Campanula medium), Varză decorativă (Brassica spp.), Garoafa turcească (Dianthus barbatus), Moneda papei (Lunaria rediviva), Lalea botanică (Tulipa gesneriana), Narcisa trompetă (Narcissus Pseudonarcissus).

5.3. Proiectare, execuția și întreținerea suprafețelor amenajate cu flori

perene

Denumirea acestor flori “plante perene” nu trebuie să ne inducă în eroare că ele nu mor niciodată, dar simplul fapt că aceste plante sunt văzute în grădină an de an avem impresia că ele sunt nemuritoare. Aceste plante răsar an de an din aceeași rădăcină sau tulpină. Majoritatea plantelor perene înfloresc o dată pe an pe o durată scurtă de timp (2-3 săptămâni).

Există diversificare în gama aceasta de plante dar o singură caracteristică o au toate: ele nu mor la sfârșitul sezonului cum sunt plantele anuale. Unele ofilesc la supafață dar rădăcina lor iernează în pământ și înfloresc anul următor. Unele au totuși viață scurtă (2-3 ani), dar semințele produse de ele generează noi plante iar alte plante perene pot trăi zeci de ani.

Specile perene se amplasează în grădină individual, în grup sau în borduri mixte, în funcție de talia plantei. Aceste plante sunt adevărate însemne ale anotimpurilor. Unele plante anunță sosirea primăveri iar cel mai cunoscut desigur este ghiocelul alb și sofranul. Lăcrămioara înflorește în luna mai ca și toporașii. Nemțișorii pereni înfloresc vara iar crizantemele și steluțe anunță începutul toamnei.

Tipul de sol la aceste plante nu este pretențios. Ele se adaptează la condițiile oricărui tip de sol. Cele rezistente printre crăpăturile stâncilor sunt inul decorativ și stânjenelul. În mlaștini este foarte rezistentă laleaua pestriță iar în lacuri este rezistent nufărul alb.

Datorită diversității mari de specii, variații și soiuri, plantele perene oferă multiple posibilități de utilizare. Se pot planta în orice colț al grădinii, fie că este însorit sau umbrit și pe orice tip de sol.

Pentru amenajarea grădinii cu flori perene trebuie să se ia în considerare două aspecte:

– să se cunoască bine plantele;

– să existe o mare creativitate, flexibilitate și deschidere spre frumos.

La plantare este importantă mărimea plantei, culoarea florilor și perioada de înflorire. Plantele care înfloresc în prima jumătate a verii sunt nemțișorul, crinul galben și degețelul roșu. Pentru bordură se potrivesc foarte bine irisul și bergenia cordifolia.

Se pot alege flori în funcție de anotimp :

– primăvara: iarba ciuței, nu-mă-uita, stânjenelele;

– vara: clopoței, iarba osului, ochiul soarelui;

– toamna: steluțele și crizantemele. Crizantemele sunt cele care cedează ultimile la venirea gerului. Sunt rezistente la temperaturi scăzute și ceață.

Aceste plante perene necesită îngrijiri precum eliminarea buruienilor, udarea și fertilizarea, iar atunci când unele părți s-au ofilit trebuiesc tăiate.

Exemple de plante perene decorative: Coada șoricelului (Achillea millefolium), Astilbe (Astilbe x arendsii), Brunera (Brunnera macrophylla), Fluturei pereni (Gaillardia aristata), Ciocul – berzei (Geranium robețianum), Heuchera (Heuchera sanguinea), Menta indiană (Monarda 'Cranberry Lace'), Mac peren (Papaver orientale), Brumărele (Phlox subulata), Clopoțeii (Campanula medium), Măciuca ciobanului (Echinops sphaerocephalum), Coada șoricelului galbenă  (Achillea Coarctata), Nemțișorul (Consolida regalis), Steluțe  (Jasminum polyanthum), Anemone de toamnă (Anemone japonica Pamina), Crin de toamnă (Hosta plantaginea), Stânjenele (Iris germanica), Bergenia (Bergenia cordifolia), Gladiola (Gladiolus Hybridus), Bujor  (Paeonia officinalis), Lalea pestriță (Fritillaria meleagris), Ceapă ornamental (Allium giganteum).

5.4. Arbuștii decorativi în grădină

Înainte de plantarea arbuștilor în grădină este bine ca pământul să fie săpat temeinic și dacă este posibil să fie îmbogățiți cu îngrășământ organic. Prin acest procedeu poate fi mărită productivitatea solului. În timpul săpatului trebuiesc eliminate cu atenție buruienile. Distanța de plantare depinde de puterea de creștere a diferitelor specii. Dacă sunt asigurate condițiile de mediu necesare și sunt plantate în mod corect, plantele se vor dezvolta rapid formând o masă compactă.

Plantele cu balot sunt comercializate astfel direct din pepiniere. Ele se pot planta tot timpul anului, cu excepția perioadei de iarnă. În schimb, plantele cu rădăcini nude se pot planta primăvara sau toamna. Arbuștii cu rădăcinile nude au nevoie de tăiere înainte de a fi plantate. În pepiniere, plantele formează rădăcini ramificate, care suferă răni în momentul scoaterii. Aceste rădăcini rănite și putrede trebuiesc tăiate, iar cele prea mari scurtate.

Este important ca arbuștii să fie plantați la aceeași adâncime la care s-au aflat în locul de dinainte. Plantele se va dezvolta mai bine într-un pământ mărunțit, cu o structură lejeră, și bogată în substanțe nutritive, decât într-un pământ compact și pietros. De aceea, mărimea gropii trebuie să fie cu mult mai mare decât ar fi necesar doar cât să încapă rădăcina. Cu cât pământul este mai argilos cu atât groapa trebuie săpată mai mare și la bază să fie pătrată.

Există pământ de suprafață și pământ de adâncime. Pământul de suprafață este un strat superficial care este bogat în substanțe nutritive și este cultivat în permanență. Acesta va fi pus pe o parte a gropii, într-o grămadă separată. Sub acest strat se află pământul de adâncime. Fiind

necultivat, acest pământ este mai tare și mai sărac în substanțe nutritive. Acesta va fi pus în cealaltă parte a gropii. La plantarea arbuștilor va fi pus ca prim pas pe fundul gropii toată cantitatea de pământ de suprafață. Acest lucru este necesar pentru ca rădăcina plantei să primească mai multe substanțe nutritive.

Udarea are două scopuri: apa să taseze în continuare pământul și rădăcinile să absoarbă cât mai repede apa. La o udare se pot utiliza 10-20 litri, în funcție de mărimea plantei. Administrarea apei se va face în 3-4 reprize.

Lucrările de îngrijire se execută după primul an de la plantarea arbuștilor. Prășitul în perioada de vegetație este una dintre cele mai importante lucrări ale pământului. Toamna se face mulcirea plantelor sensibile și se folosește mraniță sau turbă mărunțită la baza tufelor. Acest lucru împiedică atât evaporare umidității din sol, cât și răspândirea buruienilor.

Tăierile de întreținere se fac anual. Arbuștii care înfloresc primăvara sunt tăiați imediat după înflorire iar cei care înfloresc vara, sunt tăiați primăvara devreme. Prin tăiere se îndepărtează ramurile uscate, bolnave și rănite. Se elimină apoi lăstarii bătrâni și se scurtează lăstarii cu o treime din lungimea lor.

Exemple de arbuști ornamentali foioși: Hurmuz (Symphoricarpos albus), Dracilă japoneză (Berberis thunbergii), Cununița (Lonicera caprifolium), Hortensia de grădină (Hydrangea paniculata), Spirea (Spiraea vanhouttei), Corn (Cornus mas), Ploaia de aur (Forsythia suspensa), Liliac de vară (Buddleja Dawidii), Keria (Kerria japonica), Magnolia purpurie (Magnolia soulangiana), Soc (Sambucus nigra), Iasomie (Jasminum Grandiflorum), Liliac (Syringa vulgaris).

5.5. Creșterea arborilor decorativi foioși

Arborii sunt cele mai frumoase podoabe ale naturii, ei sunt indispensabili vieții, sunt ”plămânii” planetei noastre. Dacă vedem un arbore, remarcăm imediat trunchiul și modul de formare a coroanei, crengi, ramuri, lăstari, dar contează și ceea ce nu se vede: rădăcina. Rădăcina servește ca sprijin arborelui și absoarbe din sol apa și substanțele nutritive dizolvate în apă și le transportă spre trunchiul arborelui.

Arborii sunt plantele cele mai înalte din grădină. Încă de la plantare, aceștia cresc repede, nu numai în înălțime, ci și în lățime. De aceea, pentru alegerea speciilor trebuie să se ia în considerare înălțimea acestora, diametrul coroanei și efectele de culoare ce pot fi obținute.

Clasificarea arborilor după forma coroanei: fastigiată, conică, ovoidală, etalată, sferică, pendulă.

Alegerea arborilor după talie:

– arborii de talia a III-a (sub 15 m înălțime);

– arbori de talia a II-a (15-25 m);

– arbori de talia I ( peste 25 m ).

Arborii se pot planta individual, ca plante solitare, sau în grupuri, masive, aliniamente. Criteriul decisiv pentru alegerea speciilor este valoarea estetică a arborelui: culoarea frunzișului, florile, forma coroanei. Aliniamente de arbori se pot realiza numai în grădini de mari dimensiuni, putând fi plantați pe o singură parte sau pe ambele părți ale unei alei, la distanțe potrivite, și folosind aceeași specie.

Tăierea este una din cele mai importante activități de îngrijire. După tăiere, primii care vor crește sunt mugurii cei mai de sus de pe lăstari sau ramuri. De acolo va porni noul lăstar. Este necesar ca deasupra mugurului să nu rămână cioturi, pentru că acestea nu mai participă la circulația sevei prin plantă, împiedicând vindecarea rănilor.

Scopul tăierii de formare a coroanei este ca să i se dea arborelui o înfățișare potrivită, iar trunchiul să poată susține o astfel de coroană. Tăierea de formare se aplică prima dată înainte de plantare la arborii tineri, la care nu există o coroană bine definită. Această tăiere se execută până când arborele va ajunge la maturitate și coroana va avea forma naturală. Prin executarea tăierii de întreținere ajutăm arborele la înlocuirea ramurilor îmbătrânite. Această tăiere se face numai dacă acest lucru este necesar. Tăierea de regenerare este necesară atunci când puterea de creștere a arborelui a scăzut.

Exemple de specii de arbori destul de întâlniți în grădini: Păr argintiu (Pyrus elaeagrifolia), Platan (Platanus), Salcâm (Robinia pseudoacacia), Arțar American (Acer negundo), Castan roșu (Aesculus carnea), Arborele de mătase (Albizia julibrissin durazz), Mesteacăn (Betula pendula), Carpen (Carpinus betulus), Arborele cu lalele (Liriodendron tulipifera), Magnolia albă  (Magnolia kobus), Corcoduș roșu (Prunus cerasifera), Cireș japonez (Prunus Triloba).

5.6. Gardurile vii în grădină

În vederea alegerii plantelor pentru realizarea gardului viu trebuie să se stabiliească mai întâi la ce va fi folosit acest gard. Există gard viu decorativ, gard viu de separație și gard viu protectiv.

Gardul viu decorativ poate fi tuns sau lăsat liber și poate aduce culoare grădinii prin frunze colorate, flori sau fructe. El delimitează spațiul numai simbolic, poate fi condus ca bordură ce înconjoară un rond de flori. Planta cea mai folosită pentru aceasta este merișorul sau buxusul.

Gardul viu despărțitor este folosit pentru delimitarea spațiilor. Înălțimea acestui tip de gard viu poate fi de 60-120 cm. Poate fi tuns sau lăsat liber.

Gardul viu de protecție are rol de protecție contra vântului, prafului, și de a filtra zgomotul stradal. Speciile cu frunze persistente sunt foarte potrivite pentru acest tip de gard viu.

Gardul viu poate fi compus din specii cu flori sau din mai multe specii. Gardul viu din arbuști cu flori nu se tunde. Gardurile vii formate din plante lemnoase care își pierd frunzișul au forma frumoasă și iarna. O astfel de plantă este lemnul câinesc care suportă bine tunderea.

Există trei tipuri de gard viu: gardul viu liber din plante care nu necesită tăiere, garduri formate din plante care au nevoie de tăiere ocazională dar nu regulată și garduri vii care au nevoie de tăiere continuă, sunt dese și închise, cu forme geometrice, alcătuite din specii care suportă bine tunderea.

Tunderea gardului viu depinde de specie. Tăierea pentru majoritatea speciilor se execută primăvara, urmată de o a doua tăiere în iulie-august. Pentru unele specii este suficientă o singură tăiere anuală.

Forma finală pe care se dorește pentru gardul viu este importantă de la bun început. Tăierea gardului viu trebuie făcută în așa fel încât partea sa superioară să fie puțin mai îngustă decât baza. În acest fel gardul viu va fi bine luminat până la bază și va rămâne îmbrăcat cu frunze până la nivelul solului. Se poate obține un gard viu mai des dacă la scurt timp după plantare se aplică o tăiere puternică.

La înființarea gardului viu trebuie acordată o atenție deosebită distanței de plantare. Acesta poate fi plantat pe un singur rând sau pe două rânduri. În cazul în care plantarea se face pe un singur rând se vor obține segmente de gard viu care vor părea mai zvelte. Acest tip de plantare are avantajul că ocupă o suprafață mai mică.

După plantare, gardul viu trebuie udat și aprovizionat cu substanțe nutritive. Udarea gardului viu nou plantat se realizează prin aspersiune, și nu prin folosirea unui jet puternic de apă. Chiar dacă pământul este reavăn, este obligatorie udarea după plantare. Fertilizarea se realizează pe întreaga perioadă de vegetație.

Specii folosite pentru gardul viu: Jugastru (Acer campestre), Drăcilă (Berberis thunbergii Atropurpurea), Cotoneaster franchetti, Corn alb (Cornus alba sibirica), Lemn câinesc  (Ligustrum ovalifolium), Lonicera fragrantissima, Lămâiță (Philadelphus coronarius).

5.7. Locul speciilor cu frunze persistente în grădină

Foioasele persistente sunt acele specii care se găsesc în același timp cel puțin două generații de frunze. Aceste plante sunt verzi indiferent de anotimp. Și frunzele foioaselor persistente cad dar această cădere este continuă și ea afectează doar o parte mică din totalul frunzelor. Frunzele foioaselor persistente trăiesc câțiva ani, după care sunt înlocuite de cele noi.

Majoritatea coniferelor au frunze persistente. Fructele coniferelor se numesc conuri și sunt deseori foarte decorative prin culoare. Existe conuri femele și conuri mascule. Conul propriu – zis este de fapt conul femel, cel care produce semințe iar cele mascule sunt mult mai mici și se usucă imediat după polenizare. Rășina este o caracteristică a coniferelor. Dacă scoarța unui arbore este rănită, rășina apare repede, sub formă de picături mărunte. Suprafața rănii este închisă de rășină și astfel se protejează suprafața de agenții patogeni.

Plante cu frunze aciculare – frunzișul este prea mohorât, verdele este prea închis de aceea trebuiesc asociate în grupul lor și plante de culoare deschisă sau plante cu flori. Frunza aciculară este îngustă, lungă sau foarte lungă, marginea frunzei este netedă iar vârful poate fi înțepător.

Plante cu frunze solziforme – frunza este mică, cu forme diferite iar pe dosul frunzei se observă un desen argintiu. Se pot înmulți prin butași, aceștia crescând apoi mai repede decât plantele obținute prin semințe.

Plante cu frunze foliacee – aceste frunze se întâlnesc la foioasele semipersistente și persistente. Pot fi utilizate pentru realizarea gardurilor vii. Întotdeauna speciile cu frunze persistente, conifere, foioase persistente sau semipersistente trebuie să fie achiziționate cu balot de pământ pe rădăcini. Nu se plantează speciile cu frunze persistente care nu au balot de pământ pe rădăcini, oricât de mică ar fi planta deoarece eșecul prinderii lor în grădină este garant.

După plantare acestea nu trebuiesc lăsate să crească pur și simplu. Planta trebuie să fie umbrită cu ajutorul unor gratare de lemn sau plasă Raschel fixată pe o ramă de lemn. Plasarea umbrarului se face pe latura sudică, pentru că aceasta este partea cea mai expusă razelor soarelui. Unele specii sunt sensibile la ger și trebuiesc protejate iarna. Acoperirea este necesară din noiembrie până în martie. Pentru o creștere bogată, plantele veșnic verzi au nevoie de udare. Acest lucru are o importanța mare în primii 4-5 ani.

Exemple de conifere și foiose persistente și semipersistente în grădină: Brad alb (Abies alba), Brad argintiu (Abies concolor), Cedru Algerian (Thuja plicata), Ginkgo biloba (Ginkgo biloba L.), Cetina de negi (Juniperus sabina), Molid (Picea abies), Pin negru (Pinus nigra), Chiparos de baltă (Taxodium distichum), Mahonia (Mahonia aquifolium), Lonicera  (Lonicera caprifolium).

5.8. Realizarea peluzei de gazon

Gazonul este un amestec de ierburi din specii diferite, în anumite proporții, stabilite în funcție de condițiile pedoclimatice din regiune. Acest gazon se poate realiza prin semănat direct ori prin instalarea de brazde gata înierbite.

Semănatul direct are avantajul că permite alegerea sortimentului de specii, stabilirea diferențiată a densității de însămânțare și o mai bună ancorare a rădăcinilor în sol. Când se realizează un gazon sunt foarte mari pretenți. Din acest motiv și se acordă o atenție deosebită speciilor de gazon folosite pentru ca acestea să fie frumoase și rezistente, frunzele lor să fie proaspete și persistente din primăvară până în toamnă, să reziste la tunsul repetat după care să lăstărească repede și viguros, și de asemenea să reziste la călcatul în picioare.

Pentru realizarea peluzei de gazon se folosesc cel mai adesea amestecul de semințe de la diferite specii. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de graminee ornamentale sau ierburi ornamentale. Aceste specii solicită un sol mijlociu, însorit, fertil, bine structurat, cu pH-ul între 6 și 7, lipsit de semințe și rădăcini de buruieni. Umiditatea trebuie să fie moderată. Multe dintre aceste graminee pot fi folosite și ca plante amplasate solitar sau în grupuri în cadrul bordurilor mixte, la marginea peluzelor de iarbă sau pe marginea lacurilor.

Etapele realizării peluzelor de gazon:

1. Instalarea de drenuri – această operațiune se face în zonele cu precipitații abundente și pe solurile grele;

2. Corectarea texturii – pe solurile nisipoase este necesară încorporarea de materie organică (gunoi de grajd proaspăt);

3. Corectarea pH-ului – este nevoie de un pH ușor acid-neutru; corectarea se face prin adaos de calcar măcinat sau sulf pentru solurile alcaline.

4. Erbicidarea pentru combaterea chimică a buruienilor;

5. Săpatul pentru realizarea unui strat afânat. Acest lucru se poate face manual cu cazmaua sau hârlețul, sau mecanic cu plugul. Pe solurile ușoare se sapă 20-25 cm adâncime, pe solurile mijlocii 25-30 cm iar pe solurile grele 30-35 cm.

6. Fertilizarea de bază – peluzele de gazon se hrănesc cu substanțe nutritive din sol. Foarte bune sunt și îngrășămintele organice bine descompuse care se recomandă să fie împrăștiate toamna la suprafața solului arat sau săpat la cazma.

7. Nivelarea solului și netezirea suprafeței cu ajutorul greblei.

8. Tasarea solului se face cu un tăvălug. Solul trebuie să fie potrivit de umed.

9. Udarea – ultima lucrarea se execută cu 1-2 zile înainte de semănat.

Exemple de ierburi ornamentale: păiușul roșu (Festuca rubra L.), păiușul de livezi (Festuca pratensis Huds.), iarbă firoasă, firuță angustifolie (Poa angustifolia), iarbă englezească.

Cantitatea de semințe necesară pentru un metru pătrat este de 20-40 grame, în funcție de proporția în care se găsesc semințele în amestec, mai exact de numărul de semințe care intră într-un gram din fiecare specie.

Întreținerea peluzei

Lucrările de întreținere indispensabile peluzei tinere sunt: udarea, tasarea, fertilizarea cu azot și tunderea. Tăvălugirea se execută cu un cilindru ușor atunci când plantele au 7-8 cm. Peluza tânără trebuie compactată anual de cel puțin trei ori. Această operațiune se face înainte de cosit, în iunie și o dată în septembrie.

Tunderea este lucrul cel mai important care se execută pe peluzele de gazon. Prima tundere se face în momentul când plantele au 7-10 cm, plantele tăindu-se la 4-5 cm. În primul an peluza are nevoie de o cantitate dublă de azot pentru o bună dezvoltarea a plantelor.

Peluza matură se tunde când plantele au înălțimea de 5.5-10 cm iar intervalul dintre două tunderi variază de la câteva zile la câteva săptămâni. De regulă tunderea se execută cu mașini de tuns iarba. Tunderea prea severă are ca efecte apariția golurilor și deteriorarea uniformității gazonului, slăbirea rezistenței plantelor, diminuarea ritmului de creștere și dezvoltare a plantelor.

Înființarea gazonului precultivat

Gazonul precultivat se folosește atunci când este nevoie de o utilizare cât mai urgentă a gazonului sau a peluzei. În acest scop se practică așezarea brazdelor de iarbă deja produse. Se pot folosi două tipuri de brazde de gazon: brazde din gazon natural (preluat prin decopertarea pajiștelor) sau brazde de gazon produse prin metode speciale care sunt cel mai des întâlnite.

Avantajele acestui gazon sunt realizarea rapidă a unui gazon perfect și reducerea perioadei de stabilizare a gazonului la numai 15-20 de zile. Producerea brazdelor de gazon precultivat se face fie prin semănare directă în solul gazonierei, fie prin semănare în substraturi special instalate deasupra solului. Brazdele cu gazon precultivat sunt foarte rezistente, având aspectul unui covor iar acest lucru permite rularea brazdelor sub forma unor rulouri care sunt foarte ușor de transportat.

Semănatul direct în solul gazonierei

Solul trebuie să fie profund, bogat în elemente nutritive, curat de buruieni și bine structurat. Pentru producerea unor brazde de calitate superioară este necesară o foarte bună îngrijire a gazonierei.

Fertilizarea se aplică în doze de 300 kg/ha/an azot, 55 kg/ha/an fosfor și 150 kg/ha/an potasiu, iar pentru intensificarea coloritului verde al plantelor se obișnuiește să se aplice cu circa două săptămâni înainte de decaparea brazdelor, 20-30 kg/ha uree. Solul trebuie să fie menținut în permanență reavăn.

Tunderea se face de 1-2 ori pe săptămână, în funcție de speciile folosite în amestecul de semințe și condițiile climatice. Prin aceste lucrări de tundere, înălțimea plantelor trebuie menținută permanent la circa 1 cm, lucru care determină o bună îndesire a plantelor.

Decaparea brazdelor se face după circa 16 luni de la semănat. În acest moment rădăcinile plantelor împânzesc foarte bine solul pe adâncimea de 2-3 cm, având aspectul unui covor. Greutatea brazdelor înierbate în momentul decapării variază între 20-25 kg/mp. Decaparea se face în unități de maximum 5 sau 10 m lungime și 0,5-1 m lățime. Perioada cea mai bună de recoltare a gazonului precultivat este în lunile aprilie, mai și septembrie. Stocarea brazdelor se face în spații frigorifice unde temperatura este de 5-6 ⁰C. Tăierea brazdelor înierbite se poate face și cu mașina. Există mașini special care fac decaparea, dar și tăierea la anumite dimensiuni a brazdelor înierbite.

Întreținerea gazonului

Tunderea rămâne lucrarea cea mai importantă de întreținere. Se poate realiza foarte ușor cu ajutorul mașinii de tuns iarba. Dacă aceasta este echipată și cu un coș pentru colectarea ierbii cosite, atunci această operațiune ușoră și rapidă. Iarba tăiată poate fi utilizată la baza tufișurilor ori folosită pentru compost. Dacă mașina de tuns iarba nu are coș colector, atunci iarba tunsă trebuie greblată neputând rămâne pe gazon.

La un interval de 3 ani pentru o bună menținere a gazonului, este necesară o împrăștierea unui strat de mraniță bine descompusă și mărunțită. Aceasta se face toamna, cât mai târziu și se așterne un strat cu grosimea de 1,5 cm. Apariția mușchilor vegetali sau deterioararea aspectului estetic al gazonul pot fi împiedicate prin o bună aerisire a solului. Aceasta se poate realiza cu ajutorul unui dispozitiv de aerisire cu ghimpi sau cuțite. În grădinile mici aerisirea solului se face

cu un dispozitiv manual care seamănă cu o greblă, dar care se mișcă pe roți.

Tăvălugirea este necesară mai ales pe terenurile nisipoase, primăvara, pentru a permite eliminarea golurilor de aer apărute ca urmare a umflăturii solului în urma înghețului. Tăvălugirea de primăvară se face cu tăvălugi de 100-200 kg, la sfârșitul iernii, în zilele mai calde rulând tăvălugii cu viteză mică. Solul trebuie să aibă umiditate moderată și să nu fie înghețat. Pentru un aspect plăcut al gazonului, marginea acestuia se va tunde cu o foarfecă de tuns gazonul.

CAPITOLUL VI

ASIGURAREA CU APĂ A GRĂDINII

6.1. Sistemul de udare în grădină

Nu este de ajuns să ne gândim la ce plante și arbori să plantăm în grădină, ci trebuie să și asigurăm grădina la sistemul de udare pentru a avea o bună creștere și dezvoltare a plantelor. O posibilitate naturală de asigurare a apei o constituie precipitațiile. Pentru grădinărit apa pentru udat trebuie uneori suplimentată artificial, astfel încât plantele să primească apa de care au nevoie. Plantele ornamentale sunt plante erbacee cu un conținut ridicat de apă, din acest motiv ele cer foarte multă apă.

Sursele de apă în grădină pot fi:

– apa de ploaie – este cea mai potrivită udare;

– rețeaua de apă – cea mai eficientă este utilizare apei din rețeaua urbană (aceasta este o rezolvare simplă pentru o aprovizionare permanentă cu apă, dar cheltuielile udării pot fi mari în cazul unei suprafețe mai mari de teren);

– apa de fântână – dezavantajele în acest caz pot fi cantitatea mică de apă sau calitatea scăzută prin conținutul de calcar, nisip sau fier dizolvat, alegerea pompei;

– sursele naturale de apă – este importantă construcția unui sistem de filtrare corespunzător;

– apele reziduale tratate biologic – este tot mai des întâlnită fiind completată cu apa de la robinet, cu apa de la fântână sau eventual cu apa de ploaie adunată în bazine.

Tipurile de udare:

– udare curentă – la începutul perioadei de vegetație cantitatea de apă este mai mică, iar pe măsură ce plantele cresc, se poate mări această cantitatea.

– udarea pentru încolțirea semințelor – scopul este asigurarea condițiilor necesare germinării semințelor. Se aplică imediat după udarea stratului de pământ care acoperă semințele. Această udare se face cu un pulverizator foarte fin.

– udarea pentru creșterea umidității aerului – udarea se face prin pulverizarea plantelor, evitând însă orele de arșiță puternică din timpul zilelor toride de vară.

– udarea de aprovizionare – această udare se face cu o zi înainte de momentul prognozat pentru înființarea culturilor, cantitate de apă este echivalentă cu circa 20 mm de precipitații.

– udarea fertilizantă – în apa de udare se pun îngrășăminte, devenind astfel o soluție nutritivă pentru plante.

– mocirlirea – această operațiune constă în trecerea rădăcinilor înainte de plantare printr-o pastă de consistența smântânei, pastă compusă din pământ argilos, bălegar proaspăt și apă.

Modalități de administrare a apei folosite la udat:

– udarea prin aspersiune – această udare este foarte răspândită în țara noasta având multe avantaje (nu stânjenește lucrările de afânare a solului, nu influențează distanțele dintre rânduri, spală praful de pe plante, aerul devine mai proaspăt și umiditatea lui se schimbă).

– udarea direct pe sol – avantajul irigării direct pe sol îl constituie evaporarea mai scăzută, deoarece apa nu se află în contact cu aerul. Acest mod de udare este mai ieftin, asigurarea condițiilor se face fără dotări cu utilaje scumpe, iar cheltuielile de investiție sunt mai mici. Acest mod de irigare îl intâlnim mai ales în grădinile de legume ale țăranilor.

– udare prin conducte subterane – apa ajunge direct la rădăcina plantei fiind distribuită în jet fin din conducte subterane speciale. Se folosește cel mai des la udarea gazonului. Avantajul este udarea direcționată, nu se consumă multă apă, sistemul funcționează automat, asigură o pulverizare continuă a apei.

– udarea prin picurare – este o metodă modernă, foarte economică. Se realizează cu ajutorul unor furtune speciale din material plastic terminate cu dozatoare, așezate la baza fiecărei plante și care distribuie apa prin picurare individual.

6.2. Apa în grădina geometrică

Prezența apei în grădină are o importanță foarte mare. Prezența formelor de apă este definită de mediu, de clădiri și de stilul grădinii. În grădina geometrică este de preferat ca forma de apă să aibă tot formă geometrică iar în grădina peisageră apa este de preferat să aibă o linie liberă, mai lejeră.

Bazinul decorativ

1. Forma, mărimea și amplasarea bazinului:

– forma bazinului – bazinul poate fi dreptunghiular, pătrat, rotund, hexagonal, stea sau o combinație a acestor forme;

– mărimea bazinului – depinde de dimensiunlie grădinii (ex: o grădină de 500-700 metri pătrați se poate realiza un bazin de 2m x 2m);

– amplasarea bazinului – bazinul poate fi amplasat oriunde, nu este o regulă. Se poate amplasa în

grădina din fața, în grădina laterală sau chiar și în grădina din spatele casei. Cel mai ieftin tip de bazin este acela construit din beton.

2. Construcția bazinului decorativ:

– se marchează cu precizie în grădină locul bazinului și se fixează colțurile cu araci și sfoară;

– se săpă patul bazinului;

– pământul scos se poate utiliza în altă parte a grădinii;

– pentru ca bazinul să nu crape, trebuie asigurată rezistența structurii;

– înaintea turnării betonului se verifică țevile care vor fi folosite la introducerea și golirea apei în bazin;

– pe partea superioară trebuie amplasat un orificiu de evacuare prevăzut cu o sită;

– pentru scurgerea apei se utilizează pe cât posibil țeava din material plastic;

– elementul de închidere al orificiului de scurgere trebuie să fie din material plastic sau din cupru ca să nu se oxideze.

3. Etapele betonării:

– realizarea cofrajului (cofrajul trebuie fixat contra presiunii betonului astfel încât suprafețele realizate vertical să fie regulate);

– pentru betonare se folosește beton rezistent la îngheț;

– compactarea se face pe orizontală pe fundul bazinului și pe verticală pentru pereții laterali ai bazinului;

– udarea betonului;

– eliminarea cofrajului;

– așezarea stratului izolator.

4. Amplasarea bordurii bazinului

Bordura poate fi din piatră, marmura, cărămidă sau din beton cu finisări estetice. Aceasta trebuie asezată cu 5 cm deasupra oglinzii apei și trebuie ferită de îngheț, de aceea pe aceasta trebuie să se realizeze o canelură. Aceasta se poate realiza brăzdând o adâncitură la aproximativ 2 centimetri de la marginea bordurii, pe partea inferioară.

5. Așezarea plantelor poate fi realizată astfel:

– compartimentări submerse – în felul acesta plantele trăiesc foarte confortabil dar există și dezavantaje (la curățarea bazinului se adună murdărie pe stratul de pământ din compartimente);

– în vase – avantajul plantării în vase este acela că plantele pot fi mișcate împreună cu vasul.

Fântâna arteziană

Pentru instalarea fântânii arteziene este nevoie de o pompă de apă. Înălțimea jetului de apă este determinată de performanța pompei și de circulația cantității de apă într-o oră.

Plantele ornamentale care se pot folosi în bazine decorative: Stânjenel de baltă (Iris pseudoacorus), Calcea calului (Caltha palustris L.), Ciuline (Carduus nutans), Coada mânzului (Equisetum arvense), Vioreaua de baltă (Hottonia Palustris), Iarba broaștei (Hydrocharis morsus ranae), Crinul de baltă (Butomus umbellatus), Ovăzcior.

Bazinul de înot ( piscine)

Forma piscinei poate fi rotundă, ovală sau dreptunghiulară. Interiorul piscinei este important din punct de vedere al culorii cât și al etanșeității. Aceasta poartă numele de liner și poate avea diferite culori. Cele mai folosite sunt: albastru, turcoaz și culoarea nisipului. Scările și bordurile piscinei trebuie să fie antiderapante.

Fazele construirii piscine:

– măsurătorile: înainte de excavare se marchează locul piscinei;

– excavarea: se realizează săpături;

– montarea instalațiilor necesare curățării și purificării apei;

– montarea scheletului de oțel: este o structură de rezistență din bare de oțel;

– verificarile necesare la diferite momente ale construcției;

– structura de rezistență: un amestec de beton este aplicat pneumatic la o presiune mare;

– tratarea: după aplicarea betonului, se udă armătura piscinei cu un jet fin de apă de câteva ori pe zi, timp de o săptămană;

– montarea bordurii pe marginea piscine;

– montarea liner-ului, a instalației electrice și de gaze;

– terasa piscinei poate fi din beton, cărămidă, piatră sau gazon.

Izvorul artificial – pârâul

Pentru a beneficia de un pârâu este nevoie de un spațiu suficient de mare în grădină. Traseul pârâului trebuie stabilit acolo unde diferența de nivel deja există. Izvorul artificial este un element specific grădinii peisagere. La formarea lui se folosește apa de la robinet. Traseul pârâului nu trebuie să fie în linie dreaptă. Curbele vor fi făcute prin plantarea unor arbori, arbuști sau pietre mai mari. Marginile albiei pot fi construite din pietre, definind cursul apei.

Cascada

Apa căzătoare este mult mai liniștită decât jocul unei fântâni arteziene. Aceasta devine vie dacă este luminată de soare.

Etapele construcției cascadei:

– marcarea;

– realizarea diferenței de nivel;

– construirea zidului de stâncă;

– amplasarea pompei de apă în lacul grădinii și a țevilor de deasupra cascadei;

– realizarea locului în care va cădea apa.

6.3. Apa în grădina peisageră

Iazul

Malurile iazului pot fi line coborând până când se ajunge la adâncimea dorită. Un bazin care se adâncește lin este tipul de bazin rustic cel mai ușor de construit.

Iazul poate fi amenjat cu plante atât în interiorul său cât și jurul lui, dar și populându-l cu pești. Trebuie luat în calcul și apariția țânțarilor și a broaștelor. Este important ca locul stabilit pentru iaz să fie un loc liniștit și să se evite plasarea acestuia la baza arborilor. Pentru a avea un iaz cu plante sănătoase este bine ca acesta să fie amplasat într-un loc semiumbrit, cu deschidere spre sud și vest, expus zilnic la soare 4-6 ore.

Dimensiunea iazului trebuie să fie aleasă în funcție de mărimea terenului. Cu cât terenul este mai mare cu atât iazul se poate bucura de un echilibru biologic pentru faună și floră.

Materialele folosite pentru aceasta construcție sunt materialele plastice, folie sau poate fi izolat cu argilă.

Plantarea speciilor acvatice

Plantele acvatice din grădină îndeplinesc mai multe sarcini chiar dacă cel mai important este să fie frumoase. Aceste plante contribuie la formarea echilibrului natural al iazului. Ele oferă și un refugiu pentru pești și alte animale acvatice. Frunzișul des al vegetației ce acoperă malurile golașe ale bazinului ajută și ele la încadrarea armonioasă a iazului în grădină.

Plantarea se poate face în bazin dar și în jurul bazinului.

– plantele care înrădăcinează pe fundul iazului sunt nuferii care au și rolul de a împiedica înmulțirea algelor și de a acoperi o mare parte din suprafața apei;

– plantele de pe malul apei au rolul de a asigura protecție contra vântului și de a umbri apa, fiind foarte potrivite pentru iazul în trepte;

– plantele subacvatice produc oxigen doar ziua prin frunzișul scufundat în apă, iar rolul lor este de a menține echilibrul natural al iazului;

– plante plutitoare fac umbră iazului, dar au dezavantajul că se înmulțesc foarte repede;

– plante de mlaștină înfloresc pe solul de pe malul apei.

Plante pentru zonă de mlaștină: Răchitan (Lithrum salicaria), Nu-mă-uita de baltă, Usturoiul ciobanului, Coada zmeului de baltă  (Calla palustris), Pipirig, Papură pitică (Typha minima).

Zona de apă puțin adâncă: Cornut, Ciuma apelor (Elodea canadensis), Papură (Typha), Calcea calului de baltă (Caltha palustri), Iris galben de apă (Iris pseudacorus), Săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), Piciorul cocoșului de baltă (Ranunculus aquatilis), Trestie (Phragmites communis).

Zona apei adânci: Plutică (Nymphoides peltata), Coada mânzului (Equisetum arvense), Crin de baltă (Butomus umbellatus), Nufăr alb (Nymphaea alba).

După plantare se lasă circa 3 sau 4 săptămâni pentru ca plantele să se adapteze, după care se poate popula iazul cu pești ornamentali.

Specii de pești ornamentali care pot fi crescuți foarte ușor în iazul proaspăt construit: Crapul japonez, Crapul japonez bicolor, Crapul japonez tricolor, Carasul auriu, Carasul auriu comun, Carasul auriu pestriț, Carasul auriu cu coada cometă, Carasul auriu cu coada evantai, Carasul telescop negru, Carasul auriu cap de leu, Plevușca, Boarcă, Văduviță, Boiștean.

CAPITOLUL VII

CONSTRUCȚII UTILITARE ȘI ORNAMENTALE

7.1. Așezarea pergolei și a grilajelor în grădină

Pergola este o construcție deschisă formată din grinzi de lemn sau din metal care poate fi ornată cu plante urcătoare și care împreună formează un acoperiș. Aceste pergola sunt completate cu bănci sau cu elemente arhitecturale. Rolul lor este să umbrească și să delimiteze spațiul. Aceasta poate fi considerată uneori un element de legătură dintre casă și grădină.

Pergola se amplasează în cel mai frumos colț al grădinii și sub ea se creează un loc plăcut de ședere. Ea are elemente orizontale și verticale. Cele verticale se numesc stâlpi iar cele orizontale se numesc grinzi de legătură. Pe aceste grinzi se pot așeza lamelele de umbrire care sunt formate din scânduri mai înguste sau șipci.

Pergola unilateral se formează dintr-un singur rând de stâlpi și are rolul de a delimita un spațiu. O astfel de pergolă este utilizată pentru a proteja grădina de vântul rece ce vine dinspre nord sau de a umbri o zonă de ședere.

Pergola cu mai multe rânduri de stâlpi dispuși în paralel, se realizează în vederea obținerii un loc de odihnă umbrit. Dacă acest loc se pavează, se poate crea un loc de odihnă dar și de distracție.

Pergola își intră în rolul adevărat atunci când plantele cresc pe lângă ea. Pentru plantare trebuie să se folosească arbuștii urcători (liane). Este importantă modalitatea de prindere pe suport a speciilor de liane, pentru a le putea conduce pe pergolă, treiaje sau coloane. Ele pot avea cârcei, rădăcini adventive, discuri adezive sau sunt volubile.

Exemple de liane: Luleaua turcului (Campsis radicans), Curpen de grădină (Clematis x jackmanii), Mâna Maicii Domnului (Lonicera japonica), Iederă (Hedera helix), Viță sălbatică (Parthenocissus quinquefolia), Viță de Canada (Parthenocissus Quinquefolia), Glicina (Wisteria Sinensis).

Treiajele sunt construcții ușoare, mobile care se pot modifica ocazional fiind utilizate pentru separarea și delimitarea spațiului. Pentru treiaje se aleg plante decorative urcătoare. Treiajele cu romburi pot fi confecționate din lemn sau metal. Aceste treiaje se pot fixa în pământ și se pot vopsi în alb sau în nuanțe de verde sau bej.

Exemple de plante decorative urcătoare: Zorele roșii (Ipomoea purga), Zorele albastre (Ipomoea Rubro), Fasole decorativă (Dolicos lablab).

7.2. ADĂPOSTURI DE GRĂDINĂ ȘI LOCURI PENTRU FOC

Adăposturile de grădină oferă un spațiu plăcut pentru odihnă și relaxare atunci când vorbim despre adăposturi ornamentale. Mai există și adăposturi utilitare care sunt folosite pentru parcarea autovehicolului sau depozitarea uneltelor.

Adăposturile de grădină asigură protecția față de soarele arzător sau de ploaia de vară. Este important ca la alegerea adăpostului ornamental să se țină seama de mărimea grădinii și de stilul acesteia. În funcție de stilul grădinii se poate opta pentru adăposturi cu un design clasic, rustic sau modern.

Depozitul de unelte se poate lega de clădire sau se poate construi într-o zonă mai îndepărtată a grădinii dar având grijă să se încadreze în atmosfera grădinii. Atunci când se dorește un spațiu acoperit pentru mașină este ideal ca acesta să fie amplasat lângă gard.

7.4. REALIZAREA PARCĂRII PAVATE

Construcția parcării se realizează cu grijă pentru a nu se pierde din vedere esențialul. Ca și în cazul aleilor, nici parcarea pavată pentru mașini nu are voie să domine grădina. Întreaga suprafață a parcării este necesară să fie pavata cu pavaj solid.

În cazul în care garajul este în spatele curții, se construiește pe suprafața gazonului doar două fâșii de drum, pe direcța de mers a roților, din plăci de beton de 10 cm grosime și 60 x 60 cm lățime. Acest drum se acoperă integral doar în fața garajului. În cazul în care nu există garaj, trebuie să se asigure mașinii un loc umbrit.

7.5. ILUMINATUL ÎN GRĂDINĂ

Odată cu venirea serii, grădina capătă o identitate diferită. Culorile zilei sunt anulate sau puternic atenuate de lipsa luminii. Dacă grădina prezintă paturi de flori, garduri vii și zone de gazon, acestea pot fi puse în evidență prin intermediul unor corpuri de iluminat care asigură o împrăștiere a luminii. Poziționarea corpurilor trebuie făcută astfel încât să se obțină o cât mai bună distribuție a luminii.

Dacă sunt și arbori seculari, „de vis", plante și flori spectaculoase, se poate simula iluminatul lunii. Este un tip de iluminat artificial care se poate realiza utilizând corpuri de iluminat de putere mică, transformatoare de putere, precum și cu dispozitive antiorbire și lentile opale. Acestea se amplasează pe cea de-a doua sau a treia creangă de jos, astfel încât lumina să cadă printre crengi. Efectul creat va fi surprinzător de plăcut și va imita destul de bine lumina lunii pe suprafața exteriorului casei.

Dacă grădina sau terasa prezintă acoperiș sau copertină, se pot amplasa corpuri de iluminat pentru grădină cu grad de protecție, astfel încât orientarea fasciculelor să fie în sus. În acest fel, iluminarea va determina reflexii indirecte din acoperiș, iar lumina caldă și discretă astfel generată va contribui la realizarea unei atmosfere nocturne și misterioase.

Un sistem de iluminat cu adevărat puternic poate funcționa numai conectat la rețeaua electrică. Această lucrare trebuie să fie realizată numai de către un electrician.

Cea mai importantă regulă pentru realizarea iluminatului de grădină este ca lumina să cadă pe obiecte și să nu fie deranjantă. Un puternic efect se obține folosind iluminatul din spate. Prin iluminat local se pot evidenția locurile unde există pericol de accidente (trepte, ziduri de sprijin, balustrade, bazine).

Tipuri de iluminat:

1. Iluminatul decorativ – prin această operațiune se evidențiază armonia unor suprafețe cu plante, a arborilor și a lucrărilor plastice.

2. Iluminatul de orientare – este important pentru realizarea unei bune iluminări a zonelor de acces pe timpul nopții.

3. Iluminatul de atmosferă – contribuie la realizarea unei ambianțe foarte frumoase prin luminarea zonelor construite sau a plantelor.

În grădină se pot utiliza foarte bine corpuri de iluminat mobile. Acestea au avantajul că se pot fixa în pământ și lega la cabluri conduse la nivelul solului. Pentru legarea în serie a mai multor corpuri de iluminat, este necesar să se monteze racorduri suplimentare. Cablul trebuie condus de la un corp la altul, fără ca fiecare corp să fie legat separat la o priză centrală iar cablurile vor fi îngropate.

Corpuri de iluminat fixe sunt amplasate pe marginea drumului, în locurile unde trebuie o bună iluminare pentru a circula în siguranță.

Asigurarea energiei electrice

– utilizarea cablurilor cu izolație multiplă;

– amplasarea cablurilor se face sub nivelul de cultivare;

– rețeaua construită trebuie să aibă pământare.

1. Tensiunea joasă – în comerț există garnituri cu corpuri de iluminat care funcționează la 12 volți. Acestea se pot cumpăra gată pregătite în set complet, cu transformator, senzor de mișcare și cabluri.

2. Baterii solare – acestă iluminare se face cu un acumulator ce poate fi schimbat. În timpul zilei, acumulatorul se încarcă la soare. Este prevăzut cu un sensor de lumină care pornește iluminatul automat, odată cu lăsarea întunericului. Aceste baterii solare pot fi prevăzute cu spini care se pot înfinge în pământ sau se pot fixa în perete.

Corpurile de iluminat pot fi confecționate în stil modern sau în stil tradițional. Întotdeauna se vor alege corpuri de iluminat în acord cu stilul grădinii: clasic, rustic sau modern. Întreținerea lucrării constă în schimbarea becurilor și curățarea regulată a corpurilor de iluminat. Ocazional, corpurile de iluminat trebuie revopsite. Verificarea instalației se va face de către un specialist.

7.6. MOBILIERUL DE GRĂDINĂ

În grădină avem nevoie de un spațiu destinat confortului și relaxării de aceea trebuie să existe un loc pentru unele piesele de mobilier. Criteriile pentru alegerea locului de odihnă pot fi: panorama, odihna, relaxarea sau nevoia unui spațiu intim pentru lectură sau câteva ore de plajă. Locurile pentru șezut (bănci, scaune de grădină) pot fi așezate în linie sau grupate.

Mobilierul folosit în grădină poate fi confecționat din lemn, papură, material plastic sau din metal. El poate fi colorat dar nu în culori stridente. O condiție importantă la alegerea mobilierului este ca acesta să fie frumos și rezistent la ploaie.

7.7. LOCUL DE JOACĂ PENTRU COPII

Pentru amplasarea locului de joacă trebuie să se ia în considerare câteva aspecte. Locul ales trebuie să permită o ușoară supraveghere de către o persoană adultă, să se poată ajunge cu ușurință din toate părțile grădinii dar și din orice loc din casă și să poată fi folosit de către copii în cea mai mare parte a anului. Umbra și lumina trebuie să fie echilibrate. Umbra poate fi asigurată de un arbore poziționat în partea de sud – vest. Un loc de joacă orientat spre nord trebuie să fie ferit de vânt rece, protejat de un zid al casei sau de un gard.

Locul de joacă poate fi acoperit cu gazon. Este recomandabil să se folosească rulouri de gazon astfel că suprafața devine repede folosibilă și gazonul este mai durabil.

Groapa de nisip

Pentru un copil este nevoie de o suprafață de nisip de un metru pătrat. Așadar trebuie să se ia în calcul la construirea acesteia cam câți copii vor folosi groapa de nisip cu regularitate. Dacă grădina este mică se poate opta pentru o groapă de nisip mobilă care se poate găsi la magazinele de specialitate. Aceasta nu are dimensiuni foarte mari și nu este nici foarte estetică.

Groapa de nisip poate fi construită în trei feluri:

1. Înălțată – aceasta trebuie să fie așezată în întregime la nivelul solului. Adâncimea gropii cât și

înălțimea pereților laterali este de 50 cm.

2. Îngropată – este realizată sub nivelul solului. În acest caz, amplasarea gropii nu se va face în partea cea mai de jos a grădinii pentru a nu se aduna toată apa în groapă după o ploaie.

3. Parțial îngropată – atunci când o parte a gropii se află deasupra terenului și o alta se află îngropată în pământ. Această metodă are un aspect plăcut iar copii pot intra și ieși mai ușor din ea.

Groapa tradițională este făcută din beton sau piatră naturală. Cea mai simplă variantă este construirea din elemente prefabricate. De asemenea, groapa de nisip poate avea și marginea din cauciuc.

Pentru a construi o groapă de nisip, pe fundul gropii se așează, culcat, un rând de cărămizi. Este important ca nisipul să nu se amestece cu pământul ce se află dedesubt. Peste rândul de cărămizi se presară un strat de nisip de râu gros de 40 cm. Se umple groapa cu nisip aproximativ trei sferturi. Se recomandă schimbarea nisipului o dată la un an sau doi ani.

După realizare, suprafața gropii de nisip nu trebuie să prezinte părți care pot provoca accidentarea copiilor. În acest scop se evită folosirea pietrei sparte în mediul de joacă al copiilor.

Alte obiecte la locul de joacă pentru copii

– Leagănul

– Toboganul

CAPITOLUL VIII

SCHITA DE AMENAJARE A GRADINII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Beldie, Al., 1953. –Plantele lemnoase din România.Manual de determinare. Editura Agro-Silvică București.

Florincescu, Adriana, 1999 –Arhitectura peisajului.Editura Divya, Cluj Napoca.

Iliescu, Ana-Felicia, 1998 – Arboricultura ornamentală.Editura Ceres, București,

Palade L., 1973 –Arhitectură peisageră.Lucrări practice. Lito. Iași

Păun M.,Palade L.,1977 –Flora spontană, sursă de plante pentru spații verzi. Editura Scrisul Românesc,

Preda M.,Palade L.,1972 –Arhitectura peisajului. Editura Ceres București.

Simonds, J.O.,1967 –Arhitectura peisajului, Editura Tehnică București,

Sonea, V., Palade L., Iliescu Ana-Felicia, 1979-Arboricultură ornamentală și arhitectură peisageră. Editura Didactică și Pedagogică București,

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Beldie, Al., 1953. –Plantele lemnoase din România.Manual de determinare. Editura Agro-Silvică București.

Florincescu, Adriana, 1999 –Arhitectura peisajului.Editura Divya, Cluj Napoca.

Iliescu, Ana-Felicia, 1998 – Arboricultura ornamentală.Editura Ceres, București,

Palade L., 1973 –Arhitectură peisageră.Lucrări practice. Lito. Iași

Păun M.,Palade L.,1977 –Flora spontană, sursă de plante pentru spații verzi. Editura Scrisul Românesc,

Preda M.,Palade L.,1972 –Arhitectura peisajului. Editura Ceres București.

Simonds, J.O.,1967 –Arhitectura peisajului, Editura Tehnică București,

Sonea, V., Palade L., Iliescu Ana-Felicia, 1979-Arboricultură ornamentală și arhitectură peisageră. Editura Didactică și Pedagogică București,