Amenajarea Unei Gradini In Scop Recreativ

AMENAJAREA UNEI GRADINI IN SCOP RECREATIV

Cuprins

introducere

capitolul i

prezentarea locației

1.1.scurt istoric

1.2. isroria localități după 1564

1.3. așezare, suprafață, vecini

1.4. dealuri și munți

1.5. solurile

1.6. microclimatul așezării

capitolul ii.

funcționalitatea spațiilor verzi

2.1. funcția de producție

2.2. funcția recreativă

2.3. funcția decorativă

capitolul iii

principiile de proiectare a spatiilor verzi din mediul rural

capitolul iv

stiluri și genuri în spațiile verzi

4.1. stilurile spațiilor verzi abordate în mediul rural

4.1.2. stilul geometric

4.1.2.1. principiile de structură ale stilului geometric

4.1.3. stilul peisager

4.1.3.1. principiile de structură ale stilului peisager

4.2. genul peisajului

4.2.2. genul grandios

4.2.3. genul de bucurie

4.2.4. genul visător

4.2.5. genul liniștit

capiolul v

stilurile spațiilor verzi abordate în mediul

rural

5.1. grădinile locuințelor individuale25

5.2. spațiile verzi de pe teritoriul școlilor, grădinițelor și creșelor

5.3. păduri de recreare

5.3.1.criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării

5.3.2. sistematizarea pădurilor de recreare

capitolul vi.

alegerea speciilor lemnoase pentru spații

6.1. avantajele folosirii vegetației lemnoase

6.2. criterii de alegere a speciilor

6.2.1. cerințele ecologice ale speciilor lemnoase

6.2.2 particularitățile biologice ale speciilor

6.2.2.1. înălțimea exemplarelor

6.2.2.2. forma și desimea coroanei

6.2.2.3. forma trunchiului și culoarea scoarței

6.2.2.4. forma și dispunerea ramurilor

6.2.2.5. forma, mărimea și culoarea frunzelor

6.2.2.6. forma și culoarea florilor, perioada de înflorire

6.2.2.7. forma și culoarea fructelor

6.2.2.8. rapiditatea de creștere și longevitatea

capitolul vii.

asocierea, dispunerea și instalarea plantelor

în grădină

7.1. asocierea și dispunerea speciilorlemnoase

7.2. alegerea vegetației și criteriile de alegere a speciilor floricole

7.2.1.forma, mărimea și culoarea frunzelor

7.2.2forma și culoarea fructelor

7.2.3 împărțirea după ciclu de viață

7.2.4.modul de utilizare

7.2.5.asocierea speciilor floricole

7.3. instalarea speciilor floricole. pregătirea solului

7.4. instalarea plantelor floricole în spațiile verzi

7.5. distanța de plantare

capitolul viii

contribuții proprii

8.1.obiectivele lucrării

8.2. scopul lucrării

8.3. amenajarea gradinii

8.3.1. nivelarea pamantului

8.3.2. amenajarea zonei cu flori

8.3.3. gazonul

8.4. amenajările ornamentale din grădină

8.4.1.patio8.4.2. fantana cu piscina mica

8.4.3. curs de apa cu cascadă si helesteu

8.4.4. pavilionul din gradina

8.4.5. aleile și drumurile de acces

8.4.6. spațiu de joacă pentru copii

8.4.7. utilitatea gardului

8.4.8. amenajarea apelor

8.4.9 construcții utilitare și ornamentale

8.4.10. iluminarea grădinii

8.4.11. grădina de iarnă

8.4.12. formațiunile florare

8.5. întreținerea și îngrijirea

capitolul ix

plantele cultivate în gradină

concluzii

anexe

bibliografie

INTRODUCERE

– zona de relaxare si recreere –

An de an au luat și iau naștere sute de hectare de noi parcuri și grădini, scuaruri, plantații de-a lungul arterelor de circulație , spații verzi pe lângă ansamblurile și casele de locuit, pe parcursul traseelor turistice, care, indiferent de stilul în care au fost realizate, oferă peisaje ce îndeplinesc multiple funcționalități ca stimularea pentru muncă, pentru relaxare , distracție, cu rol profilactic si curativ pentru cei suferinzii, etc.

Amenajarea unui spațiu verde, indiferent de categoria din care face parte ( parc, grădină privată, scuar , plantații stradale ), constituie doar o primă etapă. Ea reprezintă materializarea pe teren a gândirii de proiectare realizată în atelier. Reușirea acestui potențial, obținerea de efecte de mare valoare decorativă, sunt în funcție nu numai de distribuire judicioasă, bine gândită și de o îmbinare fericită, armonioasă a elementelor componente, și de un alt factor de o importanță majoră, respectiv de îngrijirea, întreținere de care depinde dezvoltarea lor armonioasă în timp și spațiu, in final viata lor.

Spațiile verzi, aceste oaze de verdeață, presărate pe cuprinsul așezărilor umane, au un rol de o importanță vitală în ameliorarea mediului înconjurător. Vegetația, component viu al naturii, reglează ciclul oxigenului și al bioxidului de carbon, îmbogățește atmosfera cu oxigen și reduce bioxidul de carbon din atmosferă.

Plantațiile de arbori și arbuști contribuie la scăderea vitezei vântului si spulberarea stratului de zăpadă, atât de necesar protecției plantelor in timpul iernii, cât și înmagazinării apei în sol. Arborii și arbuștii reprezintă bariera împotriva zgomotului . Ei absorb circa 20 la suta din energia fonică incidentă, contribuie astfel la atenuarea poluării sonore.

Spațiile verzi au însușirea de a forma un microclimat favorabil bunei dispoziții a omului, unde frecventa pulsului se reduce cu 4-8 pulsații pe minut. Se mai produce si o apropiere a tensiunii arteriale de cea optima. Pădurea și spațiile verzi reprezintă un « filtru bacterian ». Ele duc un permanent « război chimic » împotriva bacteriilor dăunătoare omului. În acest scop produc substanțe volatile care sterilizează aerul din pădure și din spațiile verzi.

Vegetația reduce microbii din localități prin substanțele pe care le produc. Spațiile verzi, indiferent de stilul în care au fost concepute și realizate, prin judicioasa lor distribuire în spațiu, a cromaticii lor variate și schimbătoare în fiecare sezon al anului, au acțiune binefăcătoare asupra sistemului nervos, creează cadrul minunat pentru o odihnă activă sau pasivă, destindere și recreere, acumularea de noi forțe , în vederea unor activități cat mai productive a omului.

Gradina a incetat sa mai reprezinte locul acela micut din spatele casei, in care cresteau trandafiri printre rasaduri de rosii. Acum, oaza de vedeata s-a marit, s-a modernizat si a devenit un element important in designul si functionalitatea intregii case. Gradina moderna are propriul mobilier, care trebuie ales inteligent, tinand cont de specificitatea spatiului outdoor.

Amplasate in locuri linistite, cu peisaje aproape ideale, inconjurate de natura si departe de agitatia marilor orase, casele de vacanta reprezinta colturi de rai, in care proprietarii se retrag din cand in cand, pentru a-si reincarca bateriile.

Scenele de peisaj liniștit, arborii, peluzele gazonate, au efect benefic, calmant, trezesc senzația de liniște. Plantele sunt reperele noastre care succesiunea anotimpurilor: admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariția frunzelor, apoi a florilor și fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de frunzișul copacilor, dar și arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada așternută sau dantela chiciurei în coroane.

În peisaj ne bucură și păsările, cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii, atrași de flori, veverițele, agile și sprintene.

Omul a dorit dintotdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente din natură (arbori, arbuști, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.), să le armonizeze și să le integreze în mediul artificial creat de acesta, fapt asupra căruia și-au pus amprenta cultura și tradițiile poporului respectiv.

Astfel, în decursul istoriei s-au conturat și s-au dezvoltat concepții și modalități diferite de amenajare a spațiilor verzi, concepții ce au evoluat, au dispărut, au fost regăsite, au interferat, s-au îmbogățit și dezvoltat, transmițându-se de la un popor la altul, de la o regiune la alta, dintr-o epocă în alta, conturându-se astfel stiluri și școli bine definite, cu principii și modalități proprii de realizare a grădinilor.

CAPITOLUL I

PREZENTAREA LOCAȚIEI

1.1. SCURT ISTORIC

Comuna Runcu se situează printre cele mai vechi din salba de localități , ce formează astăzi nordul județului Dâmbovița.

Există mărturii lăsate de istoricii Hecateu și Herodot de acum 2500 de ani, despre pământul carpato-danubian și despre strămoșii noștri geți care-l locuiau atunci. Când apelăm la acest adevăr, ne gândim la date scrise având în vedere că așezări omenești au existat pe acest pământ cu zeci de mii de ani înainte, încă din paleolitic, adică din vremea primelor unelte și arme de piatră cioplită.

Din păcate, dacă la nivelul vetrei etnice naționale dovezile privind vechimea așezărilor omenești și a oamenilor care le-au locuit sunt pe cât de numeroase pe atât de convingătoare, la nivelul entităților locale ele apar și sunt inventariate mult mai târziu, respectiv cu vreo 400-500 de ani în urmă, așa cum este cazul Subcarpaților dâmbovițeni, în general, și al comunei Runcu în special.

„Convingerea că satul a existat cu mult înaintea atestării lui prin mărturii scrise ne este dată de săpăturile arheologice și descoperirile întâmplătoare ce au avut loc la nivelul județului, unele adevărate tezaure din mezolitic și neolitic. Numeroase dovezi asupra originii și permanenței comunităților omenești pe aceste frumoase meleaguri ne apar sub formă de unelte, arme , ceramică și așezări străvechi dacice , daco-romane și românești; urme de locuire din epoca bronzului au fost descoperite chiar pe raza comunei noastre, nemaipunând la socoteală dezvăluirile de la Dealu Frumos (neolitic și bronz) sau cele de la Pietroșița și Moroieni, satul învecinat cu noi.”

Un alt argument, care ne duce cu gândul la vechimea mult mai mare a Runcului este chiar denumirea sa care este legată nemijlocit de pădure, cât și de faptul că toate documentele ce-i atestă existența au ca obiect lupta pentru acapararea pământului în dauna celor ce l-au stăpânit în vechime.

În rezumat, putem afirma cu toată certitudinea că Runcu , la fel ca alte localități, mari sau mai mici, din Subcarpații dâmbovițeni, își are propria istorie, adânc ancorată in negura vremurilor, ce au marcat evoluția neamului românesc.

1.2. ISRORIA LOCALITĂȚI DUPĂ 1564

Ca așezare de moșneni de la poalele masivului Leaota, situată pe valea Ialomicioarei apusene, Runcu este menționat pentru prima oară într-un “document dat de Petru Voievod cel Tânăr la 8 octombrie 1564, prin care domnul întărește părți din ocină unor boieri în dauna altora”2. În zapis este pomenită , alături de alte localități, ocina Runcului și Brebului, “luate cu sila și date”. Completând știrea, într-o altă lucrate se specifică că ”acestea de oricine au fost toate ale răposatului Basarab Voievod”, când

s-au făcut cneji.

Din punct de vedere etimologic, toponimul Runcu denumire ce o poartă și satul de reședință, se pare că își are originea în configurația terenului unde se află localitatea, cu dealuri de o parte și de alta a văii și râului Ialomicioara, cândva dominate de păduri compacte, ce se întindeau până în marginea albiei.

De aici și numele de Runcu, ce provine din latinescul “runcus”, echivalentul cuvântului românesc: runc-cultură, adică loc defrișat. Raționamentul pare plauzibil, ținând cont că pentru a trasa și așeza vatra satului primii locuitori ai acestuia au fost nevoiți să taie pădurea începând cu cea de pe malurile apei și terminând cu arborii de pe pantele dealurilor adiacente.

1.3. AȘEZARE, SUPRAFAȚĂ, VECINI

La o distanță de aproximativ 36 de km de municipiul Târgoviște , reședința Județului Dâmbovița, se afla comuna RUNCU ,care este așezată de-a lungul văii Ialomicioarei apusene, din Subcarpații interni, legătura făcându-se prin drumul județean nr. 712A și șoseaua națională nr.71 Fieni-București.

Deși aceasta se afla dispusa in Subcarpații interni ai Dâmboviței, teritoriul ei este format, pe lângă dealurile specifice zonei, din munți semeți, acoperiți pe suprafețe mari de păduri și brăzdați de pâraie cu ape limpezi și locuri magnifice.

Potrivit datelor din evidența primăriei, in anul 2008 Runcu are o suprafață de 7915 ha, din care peste 4950 ha fond forestier, incluzând și masivul Leaota și munții învecinați. Suprafața neîmpădurită, care se ridică la 2670 ha, este formată din pășuni 1328 ha, fâneață 108pe aceste frumoase meleaguri ne apar sub formă de unelte, arme , ceramică și așezări străvechi dacice , daco-romane și românești; urme de locuire din epoca bronzului au fost descoperite chiar pe raza comunei noastre, nemaipunând la socoteală dezvăluirile de la Dealu Frumos (neolitic și bronz) sau cele de la Pietroșița și Moroieni, satul învecinat cu noi.”

Un alt argument, care ne duce cu gândul la vechimea mult mai mare a Runcului este chiar denumirea sa care este legată nemijlocit de pădure, cât și de faptul că toate documentele ce-i atestă existența au ca obiect lupta pentru acapararea pământului în dauna celor ce l-au stăpânit în vechime.

În rezumat, putem afirma cu toată certitudinea că Runcu , la fel ca alte localități, mari sau mai mici, din Subcarpații dâmbovițeni, își are propria istorie, adânc ancorată in negura vremurilor, ce au marcat evoluția neamului românesc.

1.2. ISRORIA LOCALITĂȚI DUPĂ 1564

Ca așezare de moșneni de la poalele masivului Leaota, situată pe valea Ialomicioarei apusene, Runcu este menționat pentru prima oară într-un “document dat de Petru Voievod cel Tânăr la 8 octombrie 1564, prin care domnul întărește părți din ocină unor boieri în dauna altora”2. În zapis este pomenită , alături de alte localități, ocina Runcului și Brebului, “luate cu sila și date”. Completând știrea, într-o altă lucrate se specifică că ”acestea de oricine au fost toate ale răposatului Basarab Voievod”, când

s-au făcut cneji.

Din punct de vedere etimologic, toponimul Runcu denumire ce o poartă și satul de reședință, se pare că își are originea în configurația terenului unde se află localitatea, cu dealuri de o parte și de alta a văii și râului Ialomicioara, cândva dominate de păduri compacte, ce se întindeau până în marginea albiei.

De aici și numele de Runcu, ce provine din latinescul “runcus”, echivalentul cuvântului românesc: runc-cultură, adică loc defrișat. Raționamentul pare plauzibil, ținând cont că pentru a trasa și așeza vatra satului primii locuitori ai acestuia au fost nevoiți să taie pădurea începând cu cea de pe malurile apei și terminând cu arborii de pe pantele dealurilor adiacente.

1.3. AȘEZARE, SUPRAFAȚĂ, VECINI

La o distanță de aproximativ 36 de km de municipiul Târgoviște , reședința Județului Dâmbovița, se afla comuna RUNCU ,care este așezată de-a lungul văii Ialomicioarei apusene, din Subcarpații interni, legătura făcându-se prin drumul județean nr. 712A și șoseaua națională nr.71 Fieni-București.

Deși aceasta se afla dispusa in Subcarpații interni ai Dâmboviței, teritoriul ei este format, pe lângă dealurile specifice zonei, din munți semeți, acoperiți pe suprafețe mari de păduri și brăzdați de pâraie cu ape limpezi și locuri magnifice.

Potrivit datelor din evidența primăriei, in anul 2008 Runcu are o suprafață de 7915 ha, din care peste 4950 ha fond forestier, incluzând și masivul Leaota și munții învecinați. Suprafața neîmpădurită, care se ridică la 2670 ha, este formată din pășuni 1328 ha, fâneață 1085 ha, livezi de pomi fructiferi 209 ha și arabil circa 48 ha.

Se învecinează: la est cu satele Dealu Frumos (comuna Pietroșița) si Dealu Mare (comuna Buciumeni); la sud, cu satul Costești (orașul Fieni); la vest, cu satul Râul Alb și comunele Bărbuleț și Pucheni.

In zona locuibilă, localitatea se află la o altitudine ce variază între 600 si 880 m.

1.4. DEALURI ȘI MUNȚI

Deși comuna Runcu se află geografic dispusă în Subcarpații interni ai Dâmboviței, teritoriul ei este format, pe lângă dealurile specifice zonei, din munți semeți, acoperiți pe suprafețe mari de păduri și brăzdați de pâraie cu ape limpezi, creatoare la rândul lor de peisaje și locuri magnifice, cum sunt iazurile, peșterile și cheile.

În perimetrul dealurilor și munților, se formează și domină comuna, o largă răspândire o au tufișurile, formate din arbuști, jnepeni și anini de munte, precum și buruienile din lungul râurilor, pâraielor și viroagelor.

Varietatea și chiar unicitatea acestui relief bogat, creează mediul natural propice dezvoltării unei bogate faune, formată în mare parte din mamifere ca: iepurele, căprioara, mistrețul, lupul, dihorul și râsul. În pădurile compacte , din etajul superior montan, vom găsi cerbul și ursul pentru ca, în zonele dominate de molid, să zboare încă acvila de piatră și acvila gulerată.

1.5. SOLURILE

Similar altor localități, din Subcarpații interni, solul specific Runcului, este cel brun de pădure, slab podzolit (nisipos), intercalate cu pământul cenușiu de munte.

În general solul brun de pădure care este majoritar sa format pe calcare și conglomerate, sub acțiunea vegetației forestiere, depuse în straturi de-a lungul timpului. Prin sedimentări succesive s-au format mari cantități de humus și argilă, a căror fertilitate este considerată mediocră. Pe locurile defrișate sunt specifice solurile brune înțelenite, propice fânețelor și pășunilor dar și livezilor de pomi fructiferi.

1.6. MICROCLIMATUL AȘEZĂRII

Fiind situate la poale de munte, clima localități este specifica zonei subcarpatice înalte, cu ierni domoale si primăveri întârziate , uneori cu 2-3 săptămâni fata de orașul Fieni. In mod normal, sub influenta curenților reci, veniți dinspre Leaota, se afla si verile cat si toamnele, ultimele, paradoxal, prin prelungirea lor, situație ce favorizează evident pomicultura.

Temperatura medie anuala este cuprinsa intre 9,9-10ْْ° : in verile călduroase temperatura maxima poate atinge pana la 24-28° pe când in iernile generoase aceasta sa coboare la 23-24° C.

În vatra comunei, vânturile dominante sunt cele ce bat din direcția nord –est și sud-vest, rareori viteza acestora punând in pericol pomii, arborii și construcțiile gospodărești. Nici viscolele nu sunt prea puternice , ele făcându-se simțite mai ales in lunile ianuarie-februarie, însoțind ninsorile abundente.

Precipitațiile anuale are valori oscilante, ceea ce situează localitatea într-o zonă cu un volum mediu de umiditate (cca.774 mm).

Concluzionând pe baza raionării climatice făcute de specialiști, putem spune ca Runcu se încadrează în sectorul de munți mijlocii, în partea de nord și al celor de versanți adăpostiți, în cea de sud.

Pe plan forestier, clima este favorabilă , în nord creșterii rășinoaselor iar în sud a gorunului și altor categorii de arbori.

CAPITOLUL II

FUNCȚIONALITATEA SPAȚIILOR VERZI

Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizează și redă plastic funcțiile spațiilor verzi, respectiv: de producție, hidrologică, antierozională, sanitară și estetică. Crearea ambianței naturale a omului se bazează atât pe readucerea naturii în habitatul uman, cât și pe dezvoltarea cadrului natural exterior, din afara localități. Peisajele amenajate de diferite categorii îndeplinesc multiple funcții, cum ar fi:

funcții de producție;

funcții de protecție și ameliorare a mediului ambiant,

funcția antipoluantă (sanitară);

funcția recreativă;

funcția decorativă (estetică, de impact peisager);

2.1. FUNCȚIA DE PRODUCȚIE

Este specifică fiecărui tip sau categorie de spațiu verde, fiind obținute diferite categorii de produse: lemn, fructele, semințe sau masă vegetală din diferite culturi agricole, flori din culturile floricole.

În cazul particular al spațiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar, această funcție are un caracter puternic diminuat.

Se știe că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafețe pe glob, exercită cea mai importantă funcție de creare și conservare a mediului de viață al uscatului; de aceea prezentarea lor , gospodărirea și exploatarea rațională, în contextul cerințelor tot mai mari cărora trebuie să facă față , în primul rând ca resursă economică, necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să asigure stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menținerea unor echilibre în natură, pentru buna funcționare a întregii biosfere, condiție de bază a existenței în continuare a omului (Doniță N. Și colab.,1977).

2.2. FUNCȚIA RECREATIVĂ

Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea unui microclimat mai favorabil și a unui mediu mai calm, cu aer mai curat și mai bine oxigenat, ci și prin influența stenică asupra stării neuropsihice.

Recrearea este o activitate practicată de om după bunul lui plac, în sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element compensator al condițiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul în viața cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu atât mai mare este nevoia omului de a evada din cotidian, cele mai multe destinații, în acest sens fiind zonele cu vegetație, spațiile verzi urbane sau extraurbane.

Prin recreare se creează o stare de destindere , de relaxare, prin care se elimină traumele psihice și nervoase provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de programul zilnic de activitate.

O altă metodă de relaxare este divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice, evadarea prin care individul iese din mediul său obișnuit.

Printre sarcinile de bază ale recreării este si dezvoltarea personalității prin care individul se eliberează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice, având un comportament și activități creatoare și novatoare.

Factorii care influențează recrearea sunt timpi de existență, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, întreținerii personale, serviciului, timpi de subzistență care este alocat deplasării la serviciu, cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte, timpul liber care este împărțit la rândul său în timp liber zilnic, timp liber de week-end și timp liber de lungă durată, respectiv concediile, vacanțele, pensia.

Nivelul de trai, este un alt factor care influențează recrearea în funcție de care sunt mai mult sau mai puțin accesibile diferite obiective: stațiuni, călătorii, obiective turistice, practicarea diferitelor sporturi. Mobilitatea, ce este asigurată fie prin autoturismul personal fie prin rețelele de transport auto, CFR, aeriană sau navală.

Alți factori care influențează recrearea sunt mijloacele de comunicare mass-media (presă, radio, televiziune, telefonie, internet), care furnizează cele mai importante informații cu privire la destinațiile posibile pentru petrecerea timpului liber; mediul (urban sau rural) în care trăiește sau își desfășoară activitatea individul respectiv.

Cele mai multe medii în care trăiește omul contemporan sunt puternic antropizate și lipsite adesea de condițiile oferite de natură. Recrearea în natură este tot mai mult adoptată și preferată de omul actual din mediul urban, datorită mediului zilnic puternic artificializat în care își desfășoară activitatea, dar și datorită presiunii fizice și psihice la care este supus în diferite situații zilnice.

Scenele de peisaj liniștit, arborii, peluzele gazonate, au efect benefic, calmant, trezesc senzația de liniște. Plantele sunt reperele noastre care succesiunea anotimpurilor: admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariția frunzelor, apoi a florilor și fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de frunzișul copacilor, dar și arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada așternută sau dantela chiciurei în coroane.

În peisaj ne bucură și păsările, cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii, atrași de flori, veverițele, agile și sprintene.

2.3. FUNCȚIA DECORATIVĂ (ESTETICĂ, DE IMPACT PEISAGER)

Spațiile verzi imprimă unui teritoriu o valoare decorativă, exprimată prin satisfacția pe care o are omul față de vegetația arborescentă, arbustivă. floricolă sau erbacee, care prin diferitele ei componente dau impresia de frumusețe.

J.O. Simons spunea că frumusețea este „armonia tuturor părților, indiferent de subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporție și legătură, încât nimic să nu poată fi adăugat, diseminat sau modificat, decât în dauna operei”.

Frumusețea spațiilor verzi amenajate este amplificată datorită faptului că frumosului natural i se adaugă frumosul artistic, unele spații verzi fiind caracterizate printr-un grad mai mare de prelucrare artistică (grădinile, parcurile, pădurile parc și chiar pădurile de recreare). Importanța decorativă a vegetației în peisajul arhitectural al unei comune este și mai mare, în geometrismul construcțiilor spațiile verzi introducând varietate și culoare. Un ansamblu arhitectural își sporește expresivitatea artistică dacă este încadrat sau înconjurat de vegetație lemnoasă, gazon sau oglinzi de apă. Plantațiile accentuează perspectiva unui obiectiv arhitectural sau maschează diferite aspecte inestetice. Însușirile decorative ale vegetației lemnoase (culoarea frunzișului, textura coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegetației ierboase, variază pe parcursul unui an, diferind în funcție de fenofază, imprimând peisajului trăsături caracteristice anotimpului respectiv.

Funcția decorativă a numeroase zone verzi este completată și amplificată de oglinzile sau de cursurile de apă. Apa folosită în diferite modalități (oglinzi, bazine, cascade, fântâni arteziene) induce o „vibrație” proprie ce amplifică efectul decorativ al elementelor din cadrul compozițional respectiv.

Funcția decorativă este completată și de estetica sonoră a unui spațiu verde, componentă exprimată prin foșnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana arborilor, murmurul apei, ciripitul păsărelelor, etc.

Calitatea estetică (decorativă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spațiu verde este de cele mai multe ori o rezultantă obținută prin reunirea tuturor componentelor într-un ansamblu peisagistic ce produce plăcere, încântare, admirație necondiționată, și care exercită o atracție spontană.

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SPATIILOR VERZI DIN MEDIUL RURAL

Atunci când se realizează un spațiu verde, se ține seama de anumite principii și legi, care conduc în final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are în el însuși caracteristici potențiale estetice care se pot transforma în frumos sau frumusețe atunci când se organizează unitar mai multe componente. Frumusețea este realizată prin ordine, armonie și proporționalitate, elemente care stau la baza proiectării estetice ale unei unități de spațiu verde. Legătura dintre conținut și formă este indisolubilă în proiectarea spațiilor verzi.

Principiul funcționalității (principiul proiectării organice) presupune proporționarea funcțională a volumelor, suprafețelor și formelor planului.

Noțiunea de funcționare nu presupune doar alcătuirea unor ansambluri compuse numai din elemente necesare funcționării lor ci și a condițiilor psihologice, sociale și economice ale unei perioade date. Frumusețea este un element funcțional. Prin acest principiu se realizează maximum de armonie a relației plan-mediu, în care planul corelează optim folosința cu ambientul. Sistematizarea fiecărui spațiu verde trebuie să satisfacă dezideratele funcționale și să corespundă pe deplin cerințelor categoriei de public pentru care este destinat sectorul sau zona respectivă.

A fi funcțional un element înseamnă a fi dimensionat fizic atât față de omul luat ca individ (bancă, treaptă, alee) dar și față de omul colectiv (poartă de acces, căi de acces largi sau scări monumentale pentru zonele intens frecventate). Funcționalitatea unei zone sau a unui sector presupune și existența dotărilor necesare activităților specifice acesteia dar și armonizarea vecinătăților între aceste sectoare (sectorul copiilor sau cele ale diferitelor sporturi generatoare de zgomot nu se vor învecina cu cel destinat odihnei pasive) sau chiar a întregului spațiu verde cu zona înconjurătoare

Principiul unității presupune contopirea multitudinii de elemente, într-un întreg, pe o concepție dominantă, obținându-se în final unitatea în diversitate. Toate elementele unui spațiu verde (alei, peluze, plantații, luciuri de apă) trebuie înlănțuite și subordonate unele în raport de altele pentru a se realiza unitatea ansamblului. În această unitate există un element principal numit centrul compoziției sau capul compoziției, la care sunt subordonate toate celelalte elemente. De la acest element se pornește ordonarea celorlalte elemente ale spațiului verde (o clădire dominantă, intrarea principală ).

Hubbard indică trei metode compoziționale care favorizează crearea unității compoziției peisajului, admițând totodată diversitatea acestuia, respectiv realizarea echilibrului, a repetării și a consecvenței.

Echilibrul presupune existența unei axe verticale centrale și realizarea în funcție de aceasta a unei compoziții în care atenția să se repartizeze egal pe partea dreaptă și pe cea stângă. Echilibrul vizual este cel care dă senzația de ordine și de plăcut, putând fi simetric și asimetric (ascuns).

Echilibrul simetric este atunci când de fiecare parte a unei axe optice (alee, potecă ) sau a unui punct de sprijin ( clădire), se găsesc mase similare și egale. Acest echilibru simetric inspiră simțul disciplinei, ordinii, magnificului, al forței sau al monumentalității. Fiecare compoziție simetrică se află în echilibru sau în repaus.

Simetria poate fi absolută și liberă. Simetria trebuie să fie remarcată dintr-o privire, calitate care uneori poate avea o latură negativă, deoarece un plan perceput deodată, în întregime, este static și odată văzut, interesul scade. O compoziție simetrică are de obicei o formă geometrică.

Echilibrul asimetric (echilibrul ascuns) se realizează prin mase nesimilare și inegale, echilibrate de fiecare parte a unei axe optice. Echilibrul asimetric poate consta în dispunerea de obiecte asemănătoare dar nesimilar plasate, dar alese și aranjate astfel încât suma atracțiilor de o parte a axei verticale să fie echivalentă cu suma atracțiilor de cealaltă parte a axei.

Asimetria pune omul în armonie cu natura, circulația este mai liberă iar imaginile percepute de acesta au o varietate infinită.

Echilibrul asimetric se poate realiza și prin trasarea unei axe cu mai multă flexibilitate, evitându-se astfel monotonia. Proiectarea asimetrică afectează într-o măsură mai mică peisajul natural sau artificial, fiind mai puțin destructivă și mai bine integrată în mediul înconjurător. Proiectarea asimetrică accentuează calitățile plastice ale construcțiilor și ale peisajului.

Repetarea (ritmul) este alternarea regulată, la intervale determinate sau după o regulă prestabilită, a acelorași elemente (specii, grupuri, bănci, vase decorative ) și este caracterizată prin periodicitatea acestora.

Ritmul sporește de cele mai multe ori expresivitatea ansamblului, integritatea și calitatea acestuia. Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu, compus, liniar, de formă, de culoare, combinat.

Ritmul static se realizează prin succesiunea la intervale egale a elementelor identice.

Ritmul dinamic presupune alternarea elementelor componente care diferă între ele prin dimensiuni (înălțime, lățime) sau alte caractere vizibile, fie sunt amplasate la intervale ce cresc sau descresc după o anumită regulă (de exemplu: creșterea și descreșterea constantă a înălțimii exemplarelor dintr-un aliniament, sau reducerea și mărirea constantă a distanței dintre exemplarele unui aliniament).

Ritmul simplu constă în repetarea constantă a elementelor sau grupurilor de elemente, respectiv unul sau mai multe elemente asemănătoare alternează constant cu un număr egal de exemplare asemănătoare între ele dar diferite de primele.

Ritmul compus se realizează prin repetarea periodică a grupărilor asemănătoare din punct de vedere al compoziției și al combinării speciilor.

Ritmul liniar se remarcă prin repetarea pe verticală a siluetelor înalte, așa cum sunt tulpinile și coroanele columnare ale plopilor, într-un aliniament.

Ritmul de formă implică repetarea elementelor asemănătoare ca formă și volum, chiar dacă specia diferă (de exemplu, repetarea boschetelor din specii diferite sau din aceeași specie, dar care au volume și formă asemănătoare).

Ritm de culoare constă în alternarea exemplarelor cu frunze de culori diferite (de exemplu, un aliniament din chiparoși argintii sau albaștrii în alternanță cu chiparoși verzi sau aurii).

Consecvența constă în a compune elemente compoziționale astfel încât trecerea de la o parte la alta a compoziției să se facă ușor și plăcut.

Principiul armoniei presupune relația desăvârșită a tuturor elementelor dintr-un întreg, armonia fiind dată de două legi: legea identității și legea asemănării.

Legea identității exprimă faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută într-o compoziție care ajunge la ordine prin repetarea acelorași elemente, forme sau spații, respectiv printr-un ritm static (această lege exprimă unitatea sau armonia în uniformitate).

Legea asemănării implică faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută prin repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spațiilor, exprimând de fapt unitatea în varietate.

În proiectarea spațiilor verzi, principiul armoniei se realizează prin următoarele procedee:

-abordarea ordonată urmărește ca spațiile parcurse sau traversate, de un individ, să fie amenajate astfel încât să imprime anticipat sentimente care să ajungă la o intensitate maximă în punctul terminus al deplasării.

-succesiunea exprimă o suită de percepții sau trăiri, care au o anumită continuitate; în natură succesiunile sunt întâmplătoare (libere), și progresive care la rândul lor pot fi de ascensiune (la munte), direcționale (deplasarea în lungul unui curs de apă) și către interior (atunci când se pătrunde dintr-un spațiu deschis către interiorul umbros al unei păduri); în proiectarea unui spațiu verde succesiunea poate fi întâmplătoare (în cazul înfloririi speciilor lemnoase dintr-un amestec) și disciplinată (ca în cazul aranjamentelor cu specii la care perioadele de înflorire urmează succesiv).

modularea spațiului permite ca prin amenajarea unor suprafețe sau volume să se realizeze unitate, ordine și armonie; pentru realizarea acestor trei aspecte se pot adopta trei modalități: conservarea formei naturale (nu implică nici o schimbare), distrugerea formei naturale (implică transformări totale), alterarea formei naturale (implică transformări parțiale, de mică amploare ce nu schimbă trăsăturile specifice ale compoziției sau ale locului) și accentuarea formei naturale (de exemplu, plasarea construcțiilor înalte sau a arborilor de mărimea I în vârful unei coame sau culmi).

armonizarea spațiului artificial cu cel natural se poate realiza fie prin înlăturarea elementelor distonante sau străine dintr-o anumită compoziție, sau prin introducerea unor elemente de accentuare.

îmbinarea armonioasă a simplității și varietății presupune eliberarea sau degajarea unor spații de elemente nesemnificative care încarcă și conduc la lipsa de unitate și armonie.

Principiul proporționalității impune existența unor relații dimensionale ale componentelor unei compoziții sau între diferite componente ale aceleași compoziții.

Proporționalitatea exprimă relațiile dintre mărimile unor elemente și acționează direct asupra privitorului. Unele raporturi plac ochiului mai mult decât altele.

Proporții între lungimea aleilor și lărgimea lor este astfel pentru o alee de 300 m, lățimea optimă este de 8 m, iar pentru o alee mai mică de 250 m, lățimea optimă este de aproximativ 2,5-5 m.

Proporționalitatea intervine și în cazul raportului dintre o clădire, înălțimea exemplarelor arborescente ce o încadrează și distanța la care este situat privitorul. Astfel, pentru ca o clădire sau un exemplar arborescent să se vadă în modul cel mai favorabil, privitorul trebuie să fie la o distanță dublă față de înălțimea obiectului, sub un unghi de cca. 270. La o distanță triplă față de înălțimea obiectului, sub un unghi de cca. 180, privitorul percepe acest obiect ca făcând parte dintr-un ansamblu, iar la o distanță mai mare de această valoare, clădirea sau arborii respectivi pierd din predominanța lor asupra câmpului vizual.

Principiul economicității impune faptul că mijloacele materiale și estetice trebuie dozate cu discernământ pentru a satisface utilitatea și frumusețea unui spațiu verde. Construcția spațiilor verzi se realizează folosind soluția economică optimă, fără a se exagera prin risipă.

Principiul istoric este de fapt principiul îmbinării creatoare a cunoștințelor actuale cu experiența istorică, presupunând unirea trecutului cu prezentul.

Noile tehnici materiale și noile concepții de creare trebuie combinate cu tot ceea ce este mai bun din ceea ce ne-a lăsat trecutul, pentru că „acei care refuză lecțiile istoriei sunt condamnați să o repete”.

CAPITOLUL IV

STILURI ȘI GENURI ÎN SPAȚIILE VERZI

4.1. STILURILE SPAȚIILOR VERZI ABORDATE ÎN MEDIUL RURAL.

În amenajarea spațiilor verzi, stilul reprezintă modul de armonizare a elementelor naturale (relief, apă, vegetație) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în vederea realizării unei ținute artistice distincte.

Spațiile verzi sunt constituite din mai multe categorii de elemente: naturale și artificiale. Cele naturale pot fi elemente majore respectiv formele majore (lanțuri muntoase, văile râurilor, câmpii, etc.), trăsăturile majore (temperaturile sezoniere, precipitațiile) sau forțele majore (vânt, radiația solară, eroziunea), dar și elemente minore precum microrelieful, vegetația, râuri, pâraie, lacuri (elemente ce pot fi modificate sau ameliorate de om).

În funcție de stilul adoptat în compoziție, microrelieful poate fi corectat prin aplanarea neregularităților, accentuarea contrastelor sau chiar prin transformări profunde. Se deosebesc doua stiluri de spații verzi: stiluri clasice – bazate pe geometrismul formelor și spațiilor, și stiluri romantice – bazate pe formele spațial-volumetrice libere.

V. Carmazin-Cocovschi deosebește în cadrul celor două stiluri mai multe variante, astfel în cadrul stilului geometric se remarcă variantele: maurică și italo-franceză, caracteristice Renașterii și Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber, variantele chino-japoneză și cea anglo-americană, caracteristice perioadelor Clasicismului și Romantismului.

În ultima perioadă (sec. al XX-lea) s-a conturat stilul mixt (contemporan), care presupune îmbinarea armonioasă a stilului clasic și a celui peisager.

4.1.2. Stilul geometric

Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la baza proiectării grădinilor reședințelor păturii dominante ale claselor nobiliare. Acest stil prezintă mai multe variante, caracteristice diferitelor epoci istorice, diferitelor sisteme sociale și politice ale popoarelor, în strânsă legătură cu situația geografică și condițiile climatice.

Egiptenii sunt cei care au pus bazele acestui stil, prin rigiditatea geometrică strictă adoptată în amenajarea grădinilor, aspect preluat și de romani. La romani grădinile, întotdeauna de formă dreptunghiulară, erau prelungiri ale încăperilor, fiind ornate cu statui, vase sau fântâni arteziene. Grădinile în stil maur, de mai târziu, aveau formă pătrată sau dreptunghiulară, fiind înconjurate din toate laturile de clădiri cu balcoane și galerii orientate spre curte, și având liniile compoziționale subordonate formelor geometrice stricte.

Acest stil a fost perfecționat în timpul Renașterii italiene, când de fapt au și fost create multe din grădinile capodoperă ale epocii, unele păstrându-se și în prezent. Aceste grădini aveau planul conceput în funcție de construcție, palatul și gradina formând un ansamblu compus unul pentru altul. Grădina era dispusă de cele mai multe ori pe un tren inclinat amenajat în terase, susținute prin ziduri masive și legate prin scări monumentale bogat ornamentate, compoziția fiind întregită de apa folosită din abundență sub formă de fântâni, cascade sau bazine.

Punctul culminant al rafinamentului grădinilor amenajate în acest stil a fost atins în Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit principiile compoziționale ale proiectării spațiilor verzi în acest stil. Practic grădinile clasice franceze prezintă particularitățile ce caracterizează complet stilul geometric, aplicat până în prezent.

4.1.2.1. Principiile de structură ale stilului geometric

Compoziția se bazează pe forme geometrice stricte, regulate, pe linii drepte și curbe. Toate elementele se ordonează perfect unele în raport cu altele, fiind subordonate toate elementului principal.

Elementul principal, numit și capul de compoziție, dominanta sau centrul compoziției este constituit de casa (clădire), situat în poziție dominantă, respectiv pe cotele cele mai înalte ale terenului. Părțile componente sunt ordonate geometric față de o axă dominantă centrală, ce constituie perspectiva principală. Aceasta, respectiv axa principală, pornește perpendicular din mijlocul fațadei clădirii, dezvoltându-se pe o mare distanță în profunzimea compoziției create. Perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominantă și devin axe de compoziție subordonate.

Zona învecinată clădiri este degajată total de vegetație forestieră de talie mare, pentru a putea fi scoasă în evidență impozanța edificiului dar și pentru a asigura vizibilitatea maximă asupra grădinilor din preajma acestuia, fiind dispuse aici partere rafinate decorate cu flori, borduri sau broderii artistice din buxus tuns, precum și oglinzi de apă, statui sau vase sculptate.

Aceste elemente sunt urmate de partere întinse de gazon, mărginite de șiruri de arbuști sempervirescenți tunși în forme geometrice, sau de perdele de arbori. Adesea aceste partere întinse de gazon sunt întrerupte de bazine mari, canale sau oglinzi de apă, sau chiar de boschete de arbori înalți tunși.

Arborii mari au rolul fie de a conduce unele perspective, fie de a le limita pe altele, sau de a servi drept cadru pentru locurile liniștite numite „săli verzi”. Perdelele sau boschetele de arbori pătrund pe dealuri și în masivele învecinate.

Terenul este transformat și adaptat pentru a se integra, armoniza și proporționa cu clădirea principală, fiind nivelat și modelat în terase largi, cu denivelări mici, cu numeroase ziduri de sprijin, scări, rampe, taluzuri, balustrade, bogat ornamentate. Traseul general devine mai simplu pe măsură ce se îndepărtează de dominantă iar la limitele parcului se realizează o legătură vizibilă cu zona învecinată.

Apa aduce prospețime, lumină și mișcare reprezentând elementul cel mai bogat datorită modalităților de folosire și combinare cu diverse alte elemente, fiind dispusă în bazine cu margini de marmură sau piatră artistic cioplită și finisată, cu numeroase grupuri sculpturale și numeroase combinații între grupuri de fântâni arteziene sau bazine cu jocuri de apă.

Bazinele se înscriu în figuri geometrice simple iar suprafața acestora crește pe măsură ce se îndepărtează de centrul compozițional al grădinii.

Aleile sunt rectilinii, fiind dispuse în rețea geometrică, conducând spre diverse amenajări, care dau varietate și fantezie compoziției.

4.1.3. Stilul peisager

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVII-lea, în contextul unei mari mișcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influența literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influența pictorilor peisagiști, sau chiar datorită influenței artei grădinilor chinezești. În această situație, în Anglia, ca o reacție împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunțându-se în primul rând la rigiditatea și artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice.

Și condițiile climatice tipice ținutului insular al Angliei (ceață, umiditate atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon, dar și întinderea mare a diverselor proprietăți, având cel mai adesea relief variat, au favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil.

Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetației într-o manieră cât mai apropiată de cea naturală precum și adaptarea construcțiilor la formele terenului, pentru o reușită armonizare a artificialului cu naturalul.

4.1.3.1. Principiile de structură ale stilului peisager

Formele, aranjamentele și asocierile diferitelor elemente componente vor fi cât mai apropiate de cele din natură, compoziția fiind liberă, respectiv o compoziție în care elementele naturale și cele artificiale (construite) sunt îmbinate în peisaje cu caracter cât mai natural.

Natura este conducătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv cele naturale înconjurătoare fiind legate armonios. Impresia generală va fi cea a unui aranjament pitoresc, neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni elemente de peisaj, care în mod natural sunt dispersate. Aspectul natural trebuie să depășească limitele sectorului amenajat, legând astfel peisajul exterior cu cel interior.

Simetria și echivalența sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea și compensarea elementelor componente: suprafețe, volume, lumini și umbre.

Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urmărește formele de relief, fiind amplasate astfel încât să nu se suprapună peste liniile de perspectivă și să formeze itinerarii comode. Curbele și sinuozitățile aleilor trebuie să fie simple și justificate de microrelieful și obstacolele naturale sau aparent naturale ale terenului. Aleile vor conduce vizitatorul spre obiective bine definite, în diferite zone ale grădinii, oferindu-i progresiv diverse perspective spre anumite obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le descoperă la un moment dat.

În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie mică, cu înflorire bogată, frumoasă și îndelungată, peluze, pajiști și diferite grupaje floricole. Clădirea poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuști, pentru realizarea unei integrări cât mai bune a construcției în peisaj.

Plantațiile vor avea margini sinuoase și vor fi dispuse în planurile laterale sau în culise, și vor respecta formele naturale de creștere a vegetației și grupările naturale, masele vor avea conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile, exemplarele izolate de arbori și arbuști ce vor completa și vor conferi varietate covoarelor de gazon. Dacă în zonele mai des frecventate se pot utiliza specii lemnoase dintre cele mai variate, se recomandă ca spre planurile îndepărtate să se folosească arbori din specii indigene, pentru realizarea legăturii spațiului amenajat cu peisajul înconjurător natural.

Gazonul este folosit pe suprafețe mari ce se suprapun peste neregularitățile terenului, renunțându-se la suprafețele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor trebuie să fie îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete neregulate sau eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafețe mari de gazon se plantează la distanțe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice.

Configurația terenului va fi cea naturală în linii mari, intervenindu-se totuși în detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte peisagistice pitorești. Acolo unde terenul nu prezintă o variabilitate prea mare a microreliefului, acest lucru se poate compensa prin supraînălțarea anumitor coline sau adâncirea unor văi, prin aducerea de pietre, roci sau stânci, prin accentuarea sau îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumulări de apă cu aspect cât mai natural.

Rocile, pietrele și stâncile vor fi aranjate conform modelelor din natură, sub formă de mase, de grote sau chiar cascade.

Apele, fie create, fie naturale, ocupă un rol important în compoziție și vor fi armonizate cu formele de relief și cu vegetația, având un caracter cât mai natural: lacurile și iazurile vor avea un contur neregulat, sinuos chiar, cu malurile din materiale locale și amenajat cu vegetație naturală, cursurile de apă vor fi avea traseul neregulat, urmând caracteristicile terenului.

Efectul de lumini și umbre va fi valorificat din plin, având o deosebită importanță în crearea diferitelor stări sau emoții, astfel construcțiile se recomandă să fie luminate din față iar arborii din spate. Apa, prin modul diferit în care poate fi folosită (cursuri de apă, cascade, iazuri, lacuri), va avea valențe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie în funcție de vegetația prezentă. Astfel, plantațiile de pe malul apei au ca efect umbrirea suprafeței apei în anumite momente ale zilei, sau grupurile abundente de nuferi (frunzele nuferilor) diminuează mult din strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.

4.2. GENUL PEISAJULUI

Genul unui peisaj reprezintă caracterul general al expresivității artistice a acestui peisaj precum și influența lui asupra stării sufletești. Genurile peisajelor sunt multiple iar sentimentele pe care le determină sunt numeroase și diferite în funcție de percepția individului.

În decursul timpului, percepția asupra genului peisajului a fost diferită, atât în cadrul istoric cât și în cadru geografic. Chinezii deosebeau trei genuri ale peisajului, și anume: de veselie, de groază și de basm. Home, considera în 1762 că o grădină poate inspira sentimentele: de grandoare, de admirație, de veselie, de melancolie, de sălbăticie, de mirare.

În prezent, ce gravitează de fapt în jurul unui sentiment dominant, ce constituie și denumirea genului respectiv, sunt luate în considerare următoarele genuri: grandios, de bucurie, romantic și liniștit.

4.2.1. Genul grandios

Genul grandios, inspirator, solemn sau maiestuos, imprimă vizitatorului sentimente de solemnitate, de inspirație, de admirație și respect. Acest gen este caracteristic suprafețelor întinse, destinate activităților de masă, în care este prezent „omul colectiv”, dar și masivelor mari de arbori, clar conturate, formate din arbori înalți dar și arbuști, ce dau impresia de compactitate.

Aceleași sentimente sunt imprimate și de întreruperile mari ale masivelor, sub forma unor poieni largi sau peluze întinse, de suprafețele mari ocupate de oglinzile apelor stătătoare sau chiar curgătoare. Efectul grandios al unei suprafețe verzi este accentuat prin prezența suprafețelor mari acoperite cu specii floricole, cu înflorire abundentă, cu un efect decorativ deosebit.

4.2.2. Genul de bucurie

Genul de bucurie, de veselie sau de entuziasm, induce și creează veselie și bună dispoziție prin diferite combinații contrastante dar unitare de linii, forme, volume, culori, umbră și lumină.

O compoziție realizată în acest gen are caracteristice spațiile verzi deschise, largi, în care sunt plantați arbuști solitari sau sub formă de mici grupuri, decorativi prin frunzișul bogat sau prin flori numeroase. De asemenea, aici se încadrează și spațiile verzi largi în care se folosesc speciile floricole în grupuri, cu flori având culori calde, ce influențează activ buna dispoziție a omului.

4.2.3. Genul visător

Genul visător sau romantic determină stimularea fanteziei și predispune la visare. Senzația de mister a peisajului amenajat poate fi dată de arborii seculari, de luminișurile retrase, de stâncile, cascadele, trunchiurile bătrâne de arbori doborâți, ruinele sau mormintele false ce apar pe neașteptate într-o anumită compoziție, pe măsură ce vizitatorul o descoperă progresiv. Fascinația exercitată de astfel de elemente asupra privitorului, surpriza descoperirii acestora la un moment dat induc aceste sentimente cu caracter romantic.

4.2.4. Genul liniștit

Genul liniștit sau calmant predispune la repaus și la odihnă, atât sub aspect psihic cât și fizic. Acest gen este caracteristic colțurilor liniștite, dispuse într-un masiv păduros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar și zonelor situate lângă suprafețele apelor liniștite, având ca fundal imagine unor munți înalți, a unui masiv păduros sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul peisajelor mărginite de imensitatea unui lac, unei mări sau ocean).

CAPITOLUL V

STILURILE SPAȚIILOR VERZI ABORDATE ÎN MEDIUL RURAL

5.1. GRĂDINILE LOCUINȚELOR INDIVIDUALE

Aceste tipuri de spații verzi reprezintă o categorie aparte, au suprafețe variabile de la 40-50 m2 până la 400-1000 m2, prezentând un acces limitat și fiind de fapt spații închise delimitate de împrejmuiri. Aceste grădini sunt amenajate și întreținute de proprietar după gustul propriu, personal sau cu ajutorul firmelor specializate de profil.

În funcție de poziția față de clădire (locuință, sediu de firmă etc.) acestea pot fi: grădina de fațadă, grădina din spatele locuinței și grădina interioară.

Grădina de fațadă, așa cum reiese din denumire este situată în fața locuinței, poate avea o împrejmuire (gard) înaltă, joasă sau fără împrejmuire, în funcție de specificul locului și de estetica adoptată în acea zonă. Aproape în toate cazurile această grădină are doar funcție estetică.

În funcție de mărimea acesteia, respectiv de distanța de la gard la construcție se poate adopta și soluția de amenajare.

Astfel, în cazul spațiilor înguste se alege o compoziție bazată în linii mari pe specii vegetale de talie mică, precum gazonul, specii floricole și arbuști scunzi și pentru accente, puține exemplare de talie mai mare dar care nu vor incomoda prin dezvoltare și umbrire. Pentru spațiile largi se pot adopta diferite compoziții, inclusiv cea a unei ecranări vizuale complete dinspre trotuar, fie prin realizarea unui gard viu înalt, a unor grupuri de specii sempervirescente, sau a unei perdele de arbuști înalți sau de liane.

Soluția de amenajare adoptată poate fi liberă sau geometrică (simetrică sau asimetrică), cu o compoziție relativ simplă, ușor de întreținut.

Grădina din spatele locuinței are atât o funcție estetică dar mai ales funcțională, fiind de fapt locul în care proprietarul dorește să aibă intimitate și adăpost față de privirile indiscrete. În această grădină locatarii imobilului își desfășoară unele activități precum: odihna pasivă sau activă, servitul mesei, activități de grădinărit, cititul, diferite jocuri, îndeletniciri artizanale de dezvoltare a personalității, înot (în cazul existenței unui bazin sau a unei piscine) etc.

În funcție de mărimea spațiului disponibil, de gusturile proprietarului, de activitățile pe care dorește să le desfășoare, grădina este structurată și amenajată, putând cuprinde: suprafețe și căi de acces, suprafețe îngazonate, aranjamente florale, arbori, arbuști și liane, mobilier de grădină, lămpi pitic, pergole și treiaje cu plante cățărătoare pentru realizarea umbrei, chioșc de grădină, bazin cu pești decorativi, piscină, barbeque, mini grădină de zarzavaturi, minilivadă, miniseră, magazie de unelte, padoc și cușcă pentru câine.

În cazul vegetației, speciile cel mai des utilizate sunt speciile floricole perene, gazonul, trandafirii, arbuștii floriferi sau cei sempervirescenți de talie mică, speciile agățătoare (liane sau specii anuale volubile) pentru decorarea zidurilor, pergolelor, chioșcurilor și treiajelor, precum și diferite specii cu port pendent, sau specii de rășinoase.

Soluția de amenajare se adoptă fie la recomandările arhitectului clădirii, fie la cele ale unui arhitect peisagist de la o firmă de profil, fie după propriile idei, libertatea de alegere fiind totală în acest caz.

Grădinile interioare, sunt mai puțin răspândite și cunoscute, datorită caracterului special al construcțiilor în care sunt realizate. În cazul unor locuințe, dar și a unor hoteluri, spitale, sedii de firme, sunt prevăzute în arhitectura acestora unul sau mai multe spații destinate amenajărilor peisagistice. Aceste grădini pot fi amenajate pentru circulația interioară sau pot fi amenajate doar pentru contemplare.

Soluția de amenajare adoptată poate reda cu mult rafinament un colt din natură, folosindu-se diferite elemente native: specii ierboase, arbustive sau lemnoase, stânci și pietre, un mic bazin cu aspect natural, o cascadă miniaturală. Unele grădini pot fi amenajate sub influența artei plastice folosindu-se elemente specifice: dale și bănci de o anumită formă sau culoare, arbuști tunși, diferite aranjamente din materiale inerte de texturi și culori variate. Pentru unele grădini interioare se poate adopta o soluție strict geometrică sau se pot adopta principiile grădinilor miniaturale japoneze, astfel încât liniile arhitecturale ale construcției să se îmbine plăcut cu scena de peisaj creată.

În cazul tuturor acestor tipuri de spațiu verde este necesară, de la bun început, cunoașterea situației (existența și poziționarea) tuturor instalațiilor subterane ce deservesc clădirea (conducte de apă sau de gaz metan, instalații electrice, canalizări).

5.2. SPAȚIILE VERZI DE PE TERITORIUL ȘCOLILOR, GRĂDINIȚELOR ȘI CREȘELOR

Instituțiile de educație și învățământ prezintă în incinta aferentă, pe lângă construcțiile specifice destinate procesului didactic, și spații verzi cu diferite amenajări, necesare odihnei și relaxării copiilor în recreații, sau pentru desfășurarea diferitelor activități sportive sau didactice.

Perimetrul incintei se recomandă să fie plantat cu o perdea vegetală compactă, cu rol de protecție împotriva prafului, a zgomotului și a gazelor. Prin dispunerea vegetației lemnoase se realizează atât zone umbrite moderat, destinate odihnei, cât și zone însorite.

Stilul adoptat de cele mai multe ori pentru zona verde din imediata vecinătate a clădirii principale este cel geometric, cu alei ce converg spre intrările mai importante și o axă principală de compoziție ce se suprapune peste aleea ce unește intrarea în incintă cu clădirea principală. Dar în funcție de microrelief, de cadrul general în care este situat complexul de construcții al instituției respective, se pot adopta diferite alte maniere de amenajare. Ca elemente prezente în această zonă sunt: peluzele de gazon, ronduri, rabate sau diverse aranjamente floristice, arbuști sempervirescenți sau floriferi, arbori de mărimea a III-a, bănci, un mic bazin prevăzut cu o fântână arteziană, un mic monument sau un bust, corpuri de iluminat, coșuri de gunoi etc.

Arborii plantați lângă clădiri vor fi amplasați, astfel încât pe părțile sudice și vestice ale construcțiilor să poată umbri parțial clasele prea însorite, iar pe laturile estice și nordice se vor amplasa în dreptul porțiunilor de ziduri fără ferestre.

Terenurile destinate activităților sportive sau pentru diferite jocuri în aer liber vor fi amplasate opus față de sălile de clasă, și vor fi izolate prin plantații compacte, pentru o reducere cât mai mare a zgomotului specific acestor activități. Pentru numeroase unități de învățământ este necesară înființarea unui sector pentru științele naturii, ce poate cuprinde: o mică livadă, arbuști fructiferi, grădina de zarzavat, plante tehnice, medicinale și melifere, plante decorative sau chiar o minicolecție dendrologică sau floricolă.

Din sortimentul de specii folosite în aceste spații verzi se exclud cele cu ghimpi, cele cu frunze, flori, fructe sau semințe, care murdăresc, care au gust neplăcut sau care sunt iritante sau otrăvitoare.

Normele indicate pentru un copil sunt de 20 m2 pentru copii mai mici de 3 ani (creșe și cămine) și de 25 m2 pentru copii de 3-6 ani. În școli se recomandă o normă de 5 m2 spațiu verde și de 1,5 m2 de teren sportiv, pentru fiecare elev.

5.3. PĂDURI DE RECREARE

Pădurile de recreare sunt situate în afara perimetrului construibil, dar în raza de deservire a localității, și sunt reprezentate prin masive forestiere mai mari de 100 ha, în care sunt realizate diferite amenajări și instalații necesare recreării locuitorilor. Amenajările și transformările realizate în cadrul acestor păduri se fac cu intervenții minime asupra elementelor naturale, evitându-se degradarea cadrului natural sau eventualele discrepanțe între acesta și diferite construcții.

În funcție de activitățile ce urmează a se desfășura în cadrul acestor păduri de recreare, și amenajările pot fi de maniere și complexități diferite, fapt ce se răsfrânge și asupra titulaturii acestor păduri. Astfel, se deosebesc: parcul forestier, pădurea-parc sau parcul-pădure, și pădurea de recreare sau pădure de agrement.

Pădurea-parc (parcul forestier, parcul-pădure) este situată în imediata vecinătate a perimetrului construibil, este constituită dintr-o zonă forestieră intens frecventată de locuitorii orașului, datorită unui obiectiv interesant sau pitoresc, precum: un lac, un curs de apă, un sit istoric (ruinele unei cetăți), un punct de belvedere asupra orașului. Frecventarea acestei păduri de către locuitori, are maximul la sfârșitul săptămânii sau în zilele naționale de sărbătoare. Aceasta prezintă o rețea de drumuri rustice, poteci și alei de plimbare, care să nu depășească 4%.

În unele porțiuni ale pădurii-parc, mediul este parțial artificializat prin realizarea de alei pietonale, acoperite cu pietre, nisip sau alte materiale locale, a unor peluze întinse de gazon, prin realizarea de grupuri sau a diferitelor compoziții cu arbori și arbuști ornamentali, sau a aranjamentelor florale. Alte amenajări, pot cuprinde chioșcuri pentru odihnă, suprafețe pentru diferite sporturi sau activități, fântâni, cișmele cu apă potabilă, toalete ecologice. În unele situații poate fi realizat și un miniparc zoologic, care să găzduiască specii locale de importanță cinegetică. Capacitatea optimă de primire se recomandă să nu depășească 30-70 locuitori/ha, în caz contrar mediul forestier înregistrând o puternică degradare. Distanța la care se recomandă a fi situate pădurile-parc față de centrul populat este de 0-20 km.

Pădurea de recreare, numită impropriu pădure de agrement, cuprinde pe lângă masivele forestiere respective și diferite locuri de agrement, situate pe malul unui lac, a unui râu, în unele zone de interes curativ, balnear (izvoare minerale, izvoare termale etc.), sau de interes turistic.

Printre dotările și complexele de agrement frecvent întâlnite aici, pot fi ștrandurile și campingurile. Distanța la care sunt situate pădurile de agrement față de orașe se situează în intervalul 6-50 Km.

Indiferent de specificul pădurilor de recreare, de nomenclatura adoptată sau de obiectivele de interes aferente acestora, se recomandă delimitarea următoarelor zone: zona de primire și odihnă, zona pentru plimbare și zona de regenerare a arboretelor.

Norma recomandată pentru fiecare 1000 de locuitori, la aceste păduri se recomandă să fie de 18 ha în cazul municipiilor și reședințelor de județ, și de 12 ha pentru celelalte orașe.

5.3.1. Criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării

La alegerea teritoriilor în vederea amenajării în scopuri recreative, se preferă zonele cu vegetație forestieră, dar chiar și în cazul celor fără această vegetație se pot realiza plantații care în timp își vor exercita funcțiile specifice. De asemenea, se iau în considerare și posibilitățile realizării de amenajări pentru practicarea diferitelor activități cât și costurile minime pentru investițiile ce trebuie realizate în acest scop. Ca obiective de interes pentru publicul larg pot fi amenajate: pârtii pentru sporturi de iarnă, terenuri de tenis sau de fotbal, lac folosit pentru bărci vara și pentru patinaj iarna, piste pentru biciclete sau pentru role etc.

Amenajările de tipul campingurilor, picnicurilor sau zonelor pentru plimbări, reclamă obligatoriu existența vegetației lemnoase, iar cele de tipul hipodromurilor sau stadioanelor necesită terenuri plane, lipsite de vegetația forestieră. Distanța la care se realizează aceste amenajări trebuie stabilită astfel încât timpul de transport cu mijloacele de transport în comun să fie de 1,5-2 ore, iar accesul să fie cât mai ușor și comod.

Un rol important în alegerea locului pentru aceste obiective îl au și factorii fizici: configurația și înclinarea terenului, expoziția, poziția pe versant, topoclimatul, solul, hidrografia și Environnement-ul.

Configurația și înclinarea terenului determină în cea mai mare măsură tipurile de amenajări și costurile pentru construcția acestora. Astfel, cu cât terenul este mai înclinat, costurile investițiilor pentru amenajări vor fi mai mari, respectiv: fundații mai profunde pentru clădiri, ziduri de sprijin sau alte sisteme pentru prevenirea alunecărilor de teren, căi de acces cu trasee mai lungi. Aceste terenuri sunt ideale pentru pârtiile de schi, telescaune, telecabine, puncte de belvedere etc. Cu cât terenul are o pantă mai mică cu atât amenajările vor necesita investiții mai mici, aceste terenuri fiind indicate pentru campinguri, tabere școlare, zone de picnic, terenuri sportive etc.

Unele elemente naturale precum mlaștinile, stâncile, falezele sau malurile abrupte, zonele nisipoase, pot constitui inconveniente pentru amenajarea zonei respective sau dimpotrivă chiar atracții pentru publicul larg.

Expoziția terenului influențează mersul diurn al temperaturilor locale, astfel terenurile cu expoziție sudică sunt mai însorite și înregistrează temperaturi mai mari decât zonele cu altă expoziție. Aceste expoziții sunt ideale pentru amenajarea ștrandurilor, plajelor etc. Tot pentru aceste tipuri de instalații sunt favorabile și zonele cu orientare vestică, care vor fi puternic însorite atât la amiază cât și după amiază.

Terenurile cu expoziție estică sunt însorite dimineața, ceea ce înseamnă că roua se va ridica mai repede iar peluzele sau alte suprafețe se vor zvânta mai ușor, iar după amiaza aceste locuri vor fi umbrite. Astfel de locații sunt potrivite pentru campinguri sau tabere școlare, în care activitățile încep frecvent dimineața devreme. Orientarea nordică a unor terenuri, avantajează instalațiile destinate practicării sporturilor de iarnă, datorită persistenței mai îndelungate a zăpezii, sau sunt ideale pentru amenajarea punctelor de belvedere, a perspectivelor sau a teatrelor de vară, datorită faptului că direcția razelor de soare va fi din spatele vizitatorilor.

Poziția pe versant determină mișcările zilnice ale aerului, timpul de expunere la razele Soarelui și mersul diurn al temperaturii. Treimea inferioară a versanților prezintă un drenaj slab al aerului, este mai rece și mai umedă, mai umbrită dar este mai ferită față de vânt.

Porțiunea mediană (treimea mijlocie) a versantului are o bună ventilație a aerului, datorită brizei de munte (curenți ascendenți dimineața și curenți descendenți seara), temperaturile sunt moderate, fără extreme mari, iar solul este mai puțin umed, oferind pe ansamblu cele mai bune condiții de amenajare în scopuri recreative și de odihnă.

Treimea superioară prezintă cele mai mari extreme, cu privire la temperatură, înregistrându-se valori mari ziua și mici noaptea. Cu privire la mișcările aerului, această zonă este cea mai expusă vânturilor, iar solurile sunt mai uscate decât în treimile inferioare.

Temperatura este condiționată strict cu expoziția, gradul de expunere a teritoriului, vânt, altitudine etc., fiind preferate zonele cu amplitudini mici.

Cantitatea precipitațiilor și implicit umiditatea atmosferică influențează indirect favorabilitatea anumitor zone. Acolo unde se înregistrează cantități mari de precipitații apar și fenomene precum: vremea mohorâtă, suprafețe umede improprii, bălți, noroi, alunecări de teren, care produc disconfort omului ce dorește să se recreeze.

În zonele în care aceste aspecte apar frecvent, este necesară construirea diferitelor construcții (chioșcuri, pavilioane, refugii) pentru a oferii adăpost, sau spații adăpostite, destinate practicării unor activități. Tot în acest sens, este necesară realizarea unei rețele de drenare și eliminare a apei în exces. Zvântarea și uscarea unor suprafețe pot fi favorizate și prin alegerea de terenuri expuse razelor de soare sau prin îndepărtarea vegetației forestiere pe anumite zone.

La celălalt pol se situează zonele în care se înregistrează precipitații foarte puține, fapt ce determină apariția altor factori de disconfort precum: atmosfera încărcată cu particule, prezența prafului, temperatura aerului mai ridicată, vegetația are aspect veșted, plantele prezintă creșteri foarte mici, frunziș sărăcăcios, frunze prăfuite sau galbene. În acest sens, sunt necesare instalații de irigare a suprafețelor îngazonate, a aranjamentelor florale sau chiar a grupurilor de arbuști și arbori. De asemenea, se recomandă și crearea de suprafețe de luciu de apă, ce au un efect benefic pentru zonele din jur.

Prezența și direcția dominantă a curenților de aer determină atât alegerea teritoriului destinat activităților de recreare cât și amplasarea clădirilor, dotărilor sau diferitelor echipamente, fiind adaptate uneori chiar și liniile arhitecturale ale construcțiilor. Pârtiile de schi sau de sanie sunt afectate de vânt, care prin fenomenul de spulberare, capătă porțiuni dezgolite, ce diminuează calitatea acestora. Suprafețele pentru patinaj se realizează în locurile cele mai ferite de curenții de aer, deoarece în acest caz curenții reci de aer produc disconfort sau măresc riscul apariției unor afecțiuni respiratorii specifice. De regulă, suprafețele expuse vântului sunt evitate de către vizitatori.

Cabanele și clădirile ce adăpostesc diferite dotări sau instalații, se recomandă să aibă intrarea principală orientată opus direcției dominante a vântului.

Hidrografia teritoriului, este o componentă de bază a unui teritoriu destinat recreării. O zonă lipsită de un curs de apă, de o acumulare mai mare sau mai mică, prezintă o atractivitate foarte redusă, și din contră, un teritoriu cu numeroase astfel de elemente, sau cu o rețea hidrografică foarte bună, va avea o atractivitate sporită, dată mai ales de amenajările specifice activităților de înot, pescuit, plimbări cu barca sau cu hidrobicicleta, schi nautic etc.

Prezența unei surse de apă este necesară și pentru activitățile cotidiene, precum realizarea igienei corporale zilnice, prepararea hranei, sau ca sursă de apă potabilă. În acest sens, apa este importantă sub aspectul calității, care este dată de natura sursei (izvor, pârâu, râu, iaz, lac), de modul de captare, filtrare și transport al apei, de temperatura acesteia.

Natura vegetației existente ridică sau diminuează calitatea zonei respective. Impactul cel mai mare este dat de către vegetația lemnoasă arborescentă, urmată de cea arbustivă și în cea mai mică măsură, dar nu neglijabilă, de cea ierboasă. O zonă în care sunt prezente masive forestiere întinse va avea o atractivitate ridicată comparativ cu o regiune săracă în vegetație lemnoasă.

Environnement-ul, situl sau vecinătățile, condiționează într-o măsură foarte mare calitatea unei zone destinate recreării și fluxul de vizitatori înregistrat aici. Se recomandă ca vecinătățile zonelor de agrement și de recreare să nu fie indezirabile, incompatibile cu funcțiile pentru care este amenajat teritoriul respectiv, așa cum este cazul gropilor și platformelor de gunoi, a zonelor industriale sau a diferitelor instalații ce poluează fizic, chimic sau fonic zonele din jur, a fermelor de animale, a instalații de decantare a apelor uzate etc.

5.3.2. Sistematizarea pădurilor de recreare

Sistematizarea și amenajarea pădurilor de recreare sunt realizate în funcție de situația concretă din zona respectivă, de potențialul teritoriului. Când o pădure de recreare este echilibrată, sănătoasă și este caracterizată printr-o mare diversitate, atunci aceasta este și primitoare. Capacitatea de primire a unei păduri sau a unor porțiuni din cadrul acesteia, este influențată de diferiți factori precum: panta și expoziția terenului, natura solului, prezența și repartiția suprafețelor deschise, libere (luminișuri, poieni, liziere), compoziția și vârsta arboretelor, regimul și tratamentul etc.

Cu privire la panta și expoziția terenului, marea majoritate a vizitatorilor vor prefera zonele cu pantă mică și cele cu expoziții adăpostite. În zilele călduroase de vară, locurile umbrite și răcoroase vor avea cea mai mare căutare iar în zilele friguroase de toamnă, iarnă și primăvară vor fi preferate zonele însorite. Cei care doresc să se odihnească, să practice diferite jocuri sau activități de picnic, vor prefera zonele cu soluri bine drenate, aerisite, pentru instalarea păturilor sau a corturilor, respectiv zonele cu mici luminișuri sau poieni.

În ceea ce privește compoziția arboretelor, publicul larg le preferă pe cele amestecate, în care varietatea formelor și texturii trunchiurilor, a culorii frunzelor etc., dau peisajelor un pitoresc aparte. Aceste caracteristici diferă mult pe parcursul unui an, în funcție de fenofazele speciilor respective, impresia puternică asupra publicului având-o în special coloritul de toamnă al speciilor de foioase.

Iarna se remarcă rășinoasele, mai ales atunci când sunt încărcate cu zăpadă, dar în zilele geroase cu chiciură, speciile de foioase cu ramuri subțiri capătă „haine” deosebite, ce au un efect peisagistic major. Vara aspectul diferitelor nuanțe de verde, asociat cu zgomotul frunzișului în adierea vântului conferă arboretului o estetică vizuală și sonoră aparte, ce calmează și relaxează vizitatorul. Pădurile de rășinoase sau cele de foioase pure au un aspect monoton, ce induce plictiseala și pasivitatea.

Sub raportul vârstei, pădurile sub 40 de ani au o capacitate de primire nulă, indiferent de specie, datorită densității foarte mari de exemplare și a elagajului inexistent, elemente ce stânjenesc sau reduc total accesul vizitatorilor în pădure. O dată cu efectuarea primelor operațiuni culturale, care determină o scădere a densității, o mărire a spațiului dintre exemplare sau dispariția ramurilor laterale joase prin fenomenul de elagare, capacitatea de primire începe să crească. Aceasta capacitate se poate menține până la exploatare.

Regimul și tratamentul se adoptă pentru fiecare pădure, în funcție de activitățile ce se urmăresc a se desfășura. Codrul regulat vârstnic, ce are o densitate mică (200-500 buc./ha), are aspectul unei păduri falnice, și este favorabilă pentru plimbări, datorită vizibilității foarte bune, ce conferă vizitatorilor siguranță și înlătură sentimentul rătăcirii. Arboretele tratate în crâng au o densitate mare, fiind de nepătruns datorită numărului mare de tulpini subțiri și lăstari, dar reprezintă zone ideale pentru hrana și adăpostul faunei din zonă, de aceea se recomandă să se creeze și astfel de trupuri de pădure. Crângul compus are rezistența cea mai mare la acțiunile populației, la agresiunile vizitatorilor, de aceea se recomandă crearea acestora în zonele intens frecventate din apropierea centrelor populate. În orice situație nu se va permite intrarea autovehiculelor pe o distanță prea mare în pădure, în acest scop fiind amenajate locuri speciale de parcare.

În funcție de atitudinile și comportamentul vizitatorilor, de motivațiile și aprecierile lor, s-au propus trei mari tipuri de amenajări recreative ale pădurilor cu suprafețe mai restrânse: păduri naturale, păduri pentru plimbare și păduri parc.

Pădurile naturale sunt acele păduri în care este păstrat integral specificul arboretului, în care ambianța naturală sau aparent naturală este conservată, iar amenajările care se realizează vor fi foarte sumare. Printre aceste amenajări sumare se numără: potecile pentru plimbare, luminișuri pentru odihnă, construcții și echipamente ușoare necesare pescuitului sau vânătorii în perioadele și la speciile permise. Aceste dotări vor fi discrete, pentru a nu fi afectat aspectul natural al pădurii.

Pădurile pentru plimbare au dotări mai numeroase și mai elaborate, cu o rețea bine reprezentată de poteci și locuri pentru staționare, cu echipamente și panouri informative pentru practicarea diferitelor exerciții fizice, dispuse pe anumite trasee, cu luminișuri sau poieni având dotări pentru practicarea unor jocuri. Tot aici se realizează și o rețea de căi de acces rutier, bine pusă la punct, cu locurile de parcare aferente. Se consideră că în orele cu frecvență maximă, densitatea să nu depășească 50 vizitatori/ha.

Pădurile parc prezintă un grad foarte mare de artificializare și echipamente ce le apropie de spațiile verzi urbane.

Pădurile de recreare se sistematizează, prin împărțirea pe anumite zone, ce vor fi tratate diferit în ceea ce privește dotările, amenajările, obiectivele etc. Aceste zone sunt: zona de primire și ședere, zona de plimbare și zona de regenerare.

Zona de primire și odihnă, numită și zonă de primire și ședere sau zonă forestieră de tranziție, reprezintă cca. 15-20% din totalul masivului forestier respectiv, are un grad mai mare de artificializare și prelucrare, fiind astfel organizată, încât să primească cât mai bine și un număr cât mai mare de vizitatori. Această zonă este situată în imediata apropiere a drumurilor principale de acces, și prezintă diferite construcții, instalații sau echipamente. În raport cu întreaga pădure, această zonă de primire și odihnă poate fi dispusă în centrul acesteia sau spre periferie.

Se recomandă ca în acest perimetru să existe cel puțin un curs de apă sau un luciu de apă și să se urmărească posibilitatea creării de numeroase luminișuri, mult căutate și apreciate de publicul larg. În situația în care această zonă este situată spre periferie se recomandă ca liziera masivului să fie cât mai sinuoasă, pentru crearea a cât mai multe intrânduri (alveole), ce sunt mult căutate de grupurile familiale care vin la picnic.

Aceasta este zona preferată de marele public, de cei care evadează din cotidian, pentru liniște, odihnă, aer curat, destindere și pentru activități de picnic. Aici pot fi practicate și diferite sporturi ușoare sau sporturi de masă.

De preferat ca aici, solul să fie de culoare închisă pentru a se încălzi ușor sub acțiunea razelor de soare, să fie drenat, să aibă o textură ușoară. Zonele cu soluri reci și umede, soluri scheletice, zonele cu țânțari sau alți factori de disconfort, vor fi evitate de vizitatori.

Arboretele vor avea consistență moderată, astfel încât coronamentul să fie ușor întrerupt, acest lucru favorizând, pe de o parte instalarea unei pături erbacee continue formate în special din graminee, și pe de altă parte desfășurarea în condiții favorabile a activităților de picnic, camping, repaus etc.

Toată această zonă va fi supravegheată și îngrijită permanent, insistându-se în mod special asupra curățeniei, ce trebuie să fie ireproșabilă, a tunderii regulate a pajiștilor și peluzelor cu iarbă, a strângerii tuturor resturilor vegetale etc. Dotările prezente aici vor fi obligatoriu: puncte cu apă potabilă (fântâni, cișmele, izvoare), echipamente sanitare și de igienă, coșuri de gunoi prevăzute cu saci menajeri, terenuri de joacă pentru copii.

Atractivitatea acestei zone se realizează prin aspectul îngrijit al tuturor elementelor prezente aici dar poate fi mărită prin punerea în evidență a unor arbori cu vârstă sau dimensiuni deosebite, cu forme interesante, sau prin realizarea de amestecuri de specii lemnoase cât mai variate.

Zona de plimbare, prezintă ponderea cea mai mare, de cca. 75-80% din suprafața pădurii și prezintă amenajări mai modeste, cu investiții mai reduse, păstrându-se nealterat caracterul natural al pădurii. Tocmai de acest fapt depinde interesul mare pe care-l acordă publicul acestei zone, frumusețea naturală fiind motivul principal pentru care oamenii aleg pădurea ca loc de odihnă și refacere.

Aici nu sunt necesare amenajări speciale, acestea limitându-se la echipamentele turistice corespunzătoare plimbării, informării turiștilor cu privire la existența diferitelor obiective sau puncte pentru repaus sau picnic.

Regimul și tratamentele aplicate vor fi cele specifice tipului respectiv de pădure sau obiectivelor de producție stabilite, recomandându-se evitarea tăierilor rase pe suprafețe mari sau aplicarea masivă a unor fitocide. Circulația auto este interzisă sau cel mult permisă la nivelul câtorva porțiuni de drumuri principale, în funcție de rețeaua de drumuri și de întinderea masivului.

Zona de regenerare a arboretelor sau zona de protecție a exemplarelor juvenile, este constituită din diverse suprafețe, dispersate în cadrul celorlalte două zone, reunind până la 5% din suprafața arboretului, care sunt interzise accesului publicului. Suprafețele rezervate protecției stratului regenerativ pot avea mărimi de 2-3 ha și vor fi împrejmuite și prevăzute cu panouri explicative pentru informarea publicului larg.

Aceste suprafețe pot fi incluse în zona de primire sau în zona de plimbare, fiind total protejate, cu scopul ca regenerarea să se realizeze în cele mai bune condiții, fiind eliminate tasarea solului, circulația vizitatorilor sau eventualele pagube inerente, rezultate prin ruperea, smulgerea sau tăierea puieților.

CAPITOLUL VI

ALEGEREA SPECIILOR LEMNOASE PENTRU SPAȚII VERZI

6.1. AVANTAJELE FOLOSIRII VEGETAȚIEI LEMNOASE

În constituirea diferitelor unități de spațiu verde, speciile lemnoase (în principal arbori și arbuști, mai rar liane) intră într-o proporție de până la 70% (uneori chiar mai mult), pentru speciile floricole fiind alocate doar cca. 5 – 10% din suprafața unității de spațiu verde.

Vegetația lemnoasă reprezintă „materialul principal de construcție” al unui spațiu verde, material care își schimbă volumul, culoarea, textura și forma pe parcursul unui an sau pe o perioadă mai mare de timp. Prin acest material, proiectantul de spațiu verde creează forme, volume, compoziții, constituind în același timp și liantul de armonizare al tuturor elementelor antropice, ce vor alcătui în final o unitate.

Avantajele folosirii vegetației lemnoase rezultă din:

maleabilitatea foarte mare a conturului plantelor lemnoase, care foarte fi liber (propriu speciei respective) sau geometric (când se aplică anumite tăieri pentru obținerea diferitelor forme dorite);

diversitatea foarte mare a nuanțelor de verde (vara) și a celor de galben, ruginiu, roșu sau maro (toamna) la speciile cu frunze căzătoare;

diversitatea foarte mare a ramurilor, frunzelor, florilor și chiar a fructelor la anumite specii sau taxoni (inclusiv a texturii suprafeței coroanei);

costul mai scăzut al materialului săditor și al lucrărilor de întreținere în timp;

rezistența mai mare a exemplarelor speciilor lemnoase la condițiile de mediu;

îndeplinirea într-o măsură mult mai mare a funcției sanitare, comparativ cu speciile floricole sau cu cele de gazon.

6.2. CRITERII DE ALEGERE A SPECIILOR

6.2.1. Cerințele ecologice ale speciilor lemnoase

Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lemnoase este tocmai corelarea condițiilor locale cu cerințele speciilor respective. Astfel trebuie avut în vedere:

– cerințele speciilor față de:

-factorii ecologici climatici:

lumină,

temperatura aerului,

umiditatea atmosferică,

vânt;

-factorii ecologici edafici:

textura și profunzimea solului;

regimul de umiditate din sol,

fertilitatea solului;

troficitatea solului;

conținutul de schelet;

-factorii geomorfologici:

altitudine;

expoziție;

pantă;

configurația terenului;

– factori biotici:

animali;

vegetali.

factori antropici:

factori poluanți.

Acești factori vor fi luați în considerare în mod diferit în spațiile verzi urbane, față de cele periurbane. Astfel, în spațiile verzi urbane ce au întindere mult mai mică decât cele periurbane și în care utilitățile sunt mai facil de realizat, se poate realiza o ameliorare a unor factori prin aplicarea diferitelor lucrări speciale: irigare, fertilizare, prevenirea și combaterea dăunătorilor, etc. Microstațiunile din zonele urbane sunt mai adăpostite datorită prezenței unor clădiri ce diminuează intensitatea vântului sau care determină creșterea temperaturii aerului prin fenomene de radiație, fapt ce influențează scăderea amplitudinilor termice zilnice sau anuale.

În spațiile verzi periurbane ameliorarea acestor condiții este foarte dificilă iar speciile vor fi alese astfel încât aceste condiții să corespundă cât mai bine cerințelor ecologice ale speciilor.

6.2.2 PARTICULARITĂȚILE BIOLOGICE ALE SPECIILOR

6.2.2.1. Înălțimea exemplarelor

Aceasta este importantă în alegerea, dar mai ales în combinarea și amplasarea speciilor, fiind o caracteristică ce se realizează în timp și care nu întotdeauna poate fi corectată. În conceperea unei anumite compoziții peisagistul trebuie să „vadă” în viitor cum vor arăta, ce talie vor avea exemplarele respective, cum se integrează în respectiva compoziție.

Speciile de talie înaltă sunt recomandate pentru:

pădurile de recreare,

aliniamente;

unitățile de spațiu verde urbane de întindere mare;

mascarea obiectivelor inestetice (hale industriale, fabrici, etc.);

umbrirea clădirilor;

obținerea unor accente pe verticală în diferite compoziții;

Acestea pot fi folosi singure sau în combinație cu alte specii de talie mică sau chiar arbuști de talie mare.

Speciile de talie mică și arbuștii sunt recomandați pentru:

zonele verzi de mici dimensiuni;

în lungul arterelor, la care se urmărește umbrirea trotuarelor destinate circulației pietonale, precum și reținerea gazelor de eșapament, a prafului, etc.;

realizarea gardurilor vii, a boschetelor;

Arbuștii aduc diversitate în unitatea compoziției fiind foarte apreciați pentru efectul decorativ deosebit, pentru creșterea în general rapidă și pentru capacitatea de a înflori la vârste mici.

Convențional speciile lemnoase se împart în 3 categorii:

-arbori de mărimea I – peste 25 m,

a II-a – 15 – 25 m,

a III-a – 7 – 15 m.

-arbuști, speciile cu înălțimi sub 7 m, cu numeroase tulpini lemnoase ramificate de la bază, care pot fi: arbuști înalți cu înălțimea între 2-7m, arbuști mijlocii 1 – 2m, arbuști pitici, mai mici de 1m.

-liane, speciile lemnoase volubile, cățărătoare, agățătoare sau chiar târâtoare, la care tulpinile pot avea lungimi de la 1-2 m până la 10-20 m și chiar mai mult.

6.2.2.2. Forma și desimea coroanei

Coroana arborilor se încadrează mai mult sau mai puțin într-o formă geometrică după raportul dintre înălțime și diametru. Astfel, se deosebesc tipul de coroană: cilindrică, conică, sferică, ovală, obovoidă, tabulară, și cea având contur sinuos.

Forma coroanei se remarcă ușor în orice anotimp și influențează starea psihică a privitorului. De exemplu, în jurul stadioanelor sau în lungul unei șosele se vor prefera speciile cu coroană columnară sau conică, iar pe o alee cu bănci specii cu coroană sferică sau tabulară. În tabelul nr. 1 sunt date câteva exemple de specii având coroane de diferite forme.

După desimea ramurilor și bogăția frunzișului (formă, mărime și dispunerea frunzelor) se deosebesc specii ce au coroană transparentă și specii ce au coroană densă. Această caracteristică are rol important în cadrul compoziției mai ales în dirijarea efectelor de lumină – umbră.

Speciile cu coroană densă se folosesc pentru:

pentru crearea fundalurilor necesare altor compoziții

mascarea obiectelor inestetice;

la echilibrarea volumelor clădirilor învecinate;

aliniamentele stradale, pentru protecție împotriva radiației solare, a prafului și a vântului, mai ales în regiunea de câmpie și coline.

Specii cu coroană transparentă sunt folosite pentru:

– aliniamentele stradale din localitățile din regiunea de munte;

lângă anumite clădiri care nu trebuie mascate, dar lângă care este necesară existența unor exemplare lemnoase;

zona de primire a pădurilor de recreare, pentru crearea de arborete multietajate sau pentru facilitarea instalării unui covor ierbaceu corespunzător activităților de picnic.

6.2.2.3. Forma trunchiului și culoarea scoarței

Trunchiul speciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai mult sau mai puțin cilindric, dar la unele specii chiar cu o conicitate pronunțată la bază.

Există însă și numeroase specii sau anumite exemplare la care forma este modificată datorită numeroaselor bifurcații de la bază (de la o oarecare înălțime) a torsionării trunchiului (castanul porcesc), a apariției diferitelor gelivuri sau alte cauze.

Unele specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau chiar târâtoare, acestea din urmă fiind folosite pe taluzuri, peluze, sau pentru încadrarea stâncilor mai mari.

Speciile cu tulpini cățărătoare, agățătoare sau volubile se folosesc pentru completarea liniilor și formelor rigide ale construcțiilor, pentru a accentua intrările sau anumite puncte, pentru intensificarea expresivității clădirii, pentru eliminarea monotoniei pereților sau pentru crearea intimității într-un balcon sau chioșc. Tulpinile torsionate ale unor astfel de specii vor atrage întotdeauna privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc frunzele.

Culoarea scoarței variază în limite destul de largi, de la albul pronunțat al trunchiurilor de mesteacăn, la cenușiu gălbuiul al ritidomului de platan (plăci mari), sau de la albul-cenușiu al trunchiului de plop alb la scoarța roșiatic-cărămizie a pinului comun. Scoarță negricioasă prezintă aninului negru (Alnus glutinosa), o scoarță brun violacee lucitoare cireșul păsăresc (Cerasus avium), scoarță cenușie o întâlnim la fag (Fagus sylvatica) și carpen (Carpinus betulus).

Lujerii pot avea cele mai diferite culori, astfel sângerul (Cornus sanguinea) sau cornul american (Cornus stolonifera) au lujerii colorați în nuanțe de roșu, arțarul american (Acer negundo) are lujerii violet-brumați sau salcia plângătoare (Salix babilonica) care are lujeri galbeni.

Trunchiurile, prin forma și culoarea lor se pot profila pe diferite fundaluri formate din specii cu frunze sempervirescente sau care au trunchiuri contrastante.

6.2.2.4. Forma și dispunerea ramurilor

Dispunerea ramurilor depinde de specie sau chiar de forma ornamentala a acesteia și în general este în funcție de afinitatea speciei în general față de factorul lumină.

Speciile de lumină au ramurile îndreptate spre vârful tulpinii, unele specii au ramurile de ordinal I și II orientate aproape orizontal iar altele au ramurile pendente (speciile cu port plângător) precum: Betula pendula, Chamaecyparis lawsoniana var. pendula, Salix babilonica, etc.

Speciile care prezintă o poziție uniformă a ramurilor, fie orizontală, fie verticală, fie pendentă, imprimă un sentiment de liniște. Dispunerea variată a ramurilor imprimă o notă pitorească peisajului.

Forma și dimensiunile ramurilor influențează starea psihică a omului, imprimând anumite sentimente, astfel specii cu ramuri subțiri (mesteacăn, salcâm) simbolizează fragilitatea iar cele cu ramuri groase (stejar, platan, paltin, castan) sugerează puterea.

Ramuri pot fi drepte, la marea majoritate a speciilor, pot fi sinuoase, ca la salcia creață (Salix matsudana f. tortuosa) sau cornul creț (Corylus avelana f. tortuosa) sau pot fi geniculate, ca la tei (Tilia cordata) sau ulm de munte (Ulmus glabra).

6.2.2.5. Forma, mărimea și culoarea frunzelor

Frunzele arborilor și arbuștilor variază foarte mult în ceea ce privește forma, mărimea și culoarea acestora. Unele specii au frunze simple sau compuse, mici sau mari, cu limbul de forme și mărimi diferite: cordată, romboidală, lanceolată, ovoidă, obovată, eliptică etc.

Marginea limbului poate fi întreagă, puțin incizată dau adânc incizată. Foliolele unor frunze compuse pot fi mici (Sophora sp., Robinia sp., Gleditsia sp.) sau mari (Ailanthus sp., Juglans sp., Aesculus sp.).

Speciile cu frunze mici, cu o formă deosebită a limbului sau care au marginea sinuată sau laciniată se recomandă a fi plantate în prim plan. Speciile cu frunze mari, compuse, de culori închise se recomandă a fi plantate în planul îndepărtat.

Există specii la care culoarea nu variază prea mult de la un sezon la altul (tuia, biota, ienuperii) sau la care variază cel mult nuanța de verde (verde crud – verde închis) așa cum este cazul speciilor de rășinoase.

Dar există numeroase specii la care culoarea variază de la verde crud, luminos (primăvara), până la verde intens (vara), și la galben-portocaliu-roșu (toamna). Astfel, cireșul (Prunus avium) variază de la verde crud, la verde închis, la galben–roșu ruginiu (toamna), aninul alb (Alnus incana) de la verde crud la verde închid și în final la negru (toamna târziu), arborele pagodelor (Gyngko biloba) de la verde la galben auriu (toamna), mahonia (Mahonia aquifolium) de la verde deschis la verde închis (toamna) și roșu grena (iarna), pentru ca apoi să redevină verde (primăvara).

Există și numeroase varietăți sau forme (taxoni) cu frunze vărgate, la care verdele se combină cu alb, galben sau chiar roz și roșu, precum cele ale speciilor: Acer negundo, Ligustrum ovalifolius, Hedera helix, Euonymus europaeus.

Nu trebuie neglijată nici armonia între culoarea tulpinii și cea a frunzelor, ca în cazul mesteacănului, ce are scoarța albă și frunzele de culoare verde deschis.

În tabelul nr. 2 sunt prezentate cele mai frecvente culori și nuanțe, precum și diferite exemple de taxoni.

6.2.2.6. Forma și culoarea florilor, perioada de înflorire

Pentru foarte multe specii arbustive dar și arborescente, forma, culoarea florilor și perioada de înflorire constituie criteriul principal în alegerea acestora. Gama de culori ale florilor este destul de variată, fiind totuși mai frecvente speciile cu flori albe, crem sau galbene. În tabelul nr. 3 sunt prezentate culorile florilor unor specii lemnoase.

Dintre toate speciile lemnoase, cu siguranță că speciile genului Rosa, cu toate varietățile și soiurile sale, prezintă cea mai mare varietate a culorii și formei florilor, acoperind o gamă fantastică a nuanțelor, exceptând albastrul pur, trandafirul albastru fiind visul din totdeauna al cultivatorilor de trandafiri.

Perioada de înflorire este proprie fiecărei specii, în general aceasta se desfășoară primăvara și vara, puține specii făcând excepție de la regulă.

Florile speciilor lemnoase pot fi mari și solitare, sau în mod obișnuit de dimensiuni mai mici și grupate în număr mare în inflorescențe. Speciile cu florile în inflorescență au un caracter major, atribuind ambientului un aspect dispersat, neliniștit, iritant.

Exemplarele cu inflorescență erecte, ca lumânările (castan porcesc, budleia, lemn câinesc, amorfă) constituie un factor stimulator. Inflorescențele sferice, mari (Viburnum opulus var. floreplena) sau tabulare (Sambucus nigra) au un caracter conservant. Speciile cu inflorescențe pendente (salcâm galben, glicină, mălin) calmează și relaxează.

6.2.2.7. Forma și culoarea fructelor

Fructele au de cele mai multe ori o perioadă de prezență pe ramuri mai mare decât cea a florilor, contribuind prin forma, mărimea și culoarea lor la întregirea efectului decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul estival sau autumnal, dar mai ales în perioada hibernală, când frunzele și florile celor mai multe specii au dispărut de mult.

Culoarea fructelor, a anexelor cărnoase ale semințelor (arilul la Taxus baccata) sau a corpurilor de fructificație (conuri, pseudobace) este variată de la specie la specie, sau în cadrul speciei de la varietate la varietate.

Unele specii își păstrează fructele pe ramuri până iarna târziu sau chiar primăvara, obținându-se în acest fel efectul de contrast deosebit al culorii fructelor pe zăpadă.

6.2.2.8. Rapiditatea de creștere și longevitatea

Rapiditatea de creștere variază de la o specie la alta, rășinoasele și cimișirul având în general o rapiditate mică de creștere, iar plopii, sălciile și unele liane o rapiditate mare de creștere.

De obicei, pentru instalarea vegetației lemnoase într-un anumit spațiu verde și realizarea cât mai rapidă a efectului decorativ specific vegetației lemnoase se preferă ca primă soluție plantarea speciilor cu o creștere rapidă în primii ani: plopul, salcâmul, mesteacănul, diferiți arbuști. Dar se recomandă ca întotdeauna să se combine speciile cu creștere rapidă cu cele cu creștere înceată sau la care creșterea se activează mult mai târziu (după 20-30 ani) precum bradul sau stejarul. Există și specii cu creștere foarte înceată, dar care este compensată prin efectul decorativ deosebit pe care îl pot realiza, precum cimișirul și tisa.

Specii cu ritm de creștere diferit nu se cultivă în amestec intim, ci separat, pentru a nu se stânjeni în dezvoltare și chiar elimina unele pe altele.

Pentru evidențierea schimbărilor produse în timp se recomandă realizarea profilelor în plan vertical, probabile pentru perioade de 5, 10, 20, 40 ani de la plantare, mai ales cu tehnica de ultimă generație.

În ceea ce privește longevitatea speciilor, se preferă a fi plantate specii cât mai longevive, deoarece cele mai puțin longevive trebuie înlocuite la intervale de timp mai reduse în comparație cu primele.

CAPITOLUL VII.

ASOCIEREA, DISPUNEREA ȘI INSTALAREA

PLANTELOR ÎN GRĂDINĂ

7.1. ASOCIEREA ȘI DISPUNEREA SPECIILOR LEMNOASE

Modul cum sunt asociate (combinate) speciile și modul cum sunt amplasate exemplarele unele față de altele, determină efectul decorativ și cel sanitar pe care-l urmărește arhitectul peisagist. De multe ori asocierea și dispunerea necorespunzătoare a speciilor reduc considerabil șansele atingerii funcțiilor zonei verzi sau a compoziției respective, sau duc la costuri suplimentare, care nu se regăsesc în efectul obținut.

Exemplarele lemnoase, fie ele arborescente sau arbustive, pot fi folosite solitar sau grupat, sub diferite moduri.

Ca exemplarele izolate (solitare) se folosesc specii arbustive sau arborescente deosebit de atrăgătoare prin anumite caractere biologice, ce realizează o impresie artistică puternică (flori, frunze, coloritul fructelor). Arborii solitari se amplasează pe peluze, în puncte liniștite, fără agitație, lângă clădiri, la marginea unor masive forestiere folosite ca fundal, sau chiar la intrarea într-un spațiu verde. Cu ajutorul exemplarelor solitare se poate închide o perspectivă sau se pot întrerupe liniile arhitecturale rigide ale unei clădiri.

Alegerea speciei este determinată și de distanța de la care este privit arborele respectiv. Se recomandă ca speciile decorative prin frunze, flori sau fructe să se amplaseze la o distanță de maximum două ori mai mare decât înălțimea unui om, iar cele decorative prin trunchi, coroană sau habitus să se amplaseze la o distanță de peste trei ori mai mare decât înălțimea privitorului.

Exemplarele folosite grupat pot fi dispuse în: rânduri, curtine, labirinturi, garduri vii, grupuri, boschete, pâlcuri, masive.

Rândul de arbori este constituit de obicei din exemplare dintr-o singură specie, dispuse la distanțe egale între exemplare (ritm simplu). În anumite situații dispunerea exemplarelor poate fi realizată și neuniform. Alternarea exemplarelor a două specii cu habitusuri diferite prezintă o varietate pronunțată care poate fi folosită de la caz la caz.

7.2. ALEGEREA VEGETAȚIEI ȘI CRITERIILE DE ALEGERE A SPECIILOR FLORICOLE

Speciile floricole prin habitus, frunze și flori alcătuiesc un decor temporar, al sezonului de vegetație, constituind elementul principal al varietății zilnice a unui spațiu verde. Acestea joacă un rol psihologic fundamental, în sensibilizarea oamenilor la frumos, contribuind la crearea climatului de relaxare și odihnă pe care-l caută omul într-un spațiu verde. Orice ambianță artificială este mai plăcută atunci când sunt prezente florile.

Caracterul decorativ al plantelor floricole este dat atât de exemplarul luat separat cât și de combinația dintre exemplarele din aceeași specie sau din specii diferite.

La alegerea speciilor se au în vedere înălțimea si forma tulpinii, forma, culoarea și mărimea frunzelor, culoarea, forma, mirosul și modul de asociere ale florilor, forma și culoarea fructelor, ciclul de viață, cerințe față de diferiți factori climatici și edafici.

După înălțimea tulpinii se deosebesc:

specii de talie mică 5 – 20 (25) cm

specii de talie mijlocie 20 (25) – 50 (60) cm.

specii de talie mare, peste 50 (60) cm

Portul plantelor este dat de forma tulpinilor, a modului de creștere și ramificare, respectiv de orientarea în spațiu a acesteia. În acest sens se deosebesc:

specii cu port târâtor (sau pendant);

specii cu aspect de perniță ;

specii cu tulpini ramificare, cu aspect de tufă ;

specii cu tulpini simple, erecte ;

specii cu tulpini volubile ,

specii cu tulpini cățărătoare,

Culoarea – este impusă în general de petale, ce pot avea suprafață lucioasă sau mată, în cazul petalelor tomentoase.

Forma florilor poate fi deosebită precum cele de gura leului, creasta cocoșului, clopoței, moțul curcanului, lalele recomandându-se a se folosi în planul apropiat.

Mirosul plăcut al florilor impresionează în mod deosebit. Aceste specii se vor amplasa în locurile destinate odihnei pasive (bănci, chioșcuri pentru odihnă), a staționării, în jurul teraselor, locurilor pentru sporturile ușoare. Speciile cu flori parfumate pe timpul zilei, precum verbena și crinii, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara, precum regina nopții.

7.2.1. Forma, mărimea și culoarea frunzelor

Frunzele apar înaintea florilor și dispar după ofilirea florilor (cu mici excepții), perioadă în care își îndeplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii la care valoarea decorativă este dată tocmai de forma, mărimea și culoarea frunzelor, florile fiind nesemnificative.

Numeroase sunt și speciile anuale utilizate cu precădere în alcătuirea mozaicurilor pentru forma, culoarea și abundența frunzelor, dublate de portul târâtor sau sub formă de mici tufe. Culorile acestora variază de la verde crud la verde închis, galben, roșu grena, argintiu sau cenușiu, la diferite combinații precum cele cu frunze vărgate .

Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combinația dintre flori și frunze. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici și mărunte, iar altele puternic fidate, cu segmentele filiforme.

7.2.2. Forma și culoarea fructelor

Forma și culoarea fructelor au o importanță foarte redusă la majoritatea speciilor floricole ierboase deoarece după ofilire, florile se îndepărtează. În unele situații, cum este cazul la păpădie (Taraxacum officinale) fructele sunt atrăgătoare, fiind o sursă de amuzament pentru copii. Moțul curcanului (Amaranthus sp.) are fructe persistente și decorative. Begonia (Begonia semperflorens) are fructele de tip capsulă, fiind aripate, de culoare roșie sau roză, menținând efectul decorativ, ca o continuare a florilor.

7.2.3. Împărțirea după ciclu de viață:

Plante anuale – speciile care își desfășoară ciclul complet pe parcursul a câtorva luni eșalonate într-un singur sezon de vegetație.

Semințele acestor specii fie vor fi semănate în răsadnițe sau solarii, iar răsadurile vor fi transplantate la loc definitiv, fie vor fi semănate la loc definitiv după trecerea înghețurilor târzii.

Pentru prelungirea perioadei de înflorire se recomandă îndepărtarea lujerilor cu flori ofilite, pentru stimularea celei de a II-a înfloriri și chiar a III-a.

Plante bienale – speciile care își desfășoară ciclul complet pe parcursul a câtorva luni eșalonate pe două sezoane de vegetație. Semințele se seamănă în iulie-august în spații adăpostite, răsadurile se plantează la loc definitiv toamna, iar primăvara vor înflori.

Plante perene – speciile care rezistă cu ajutorul diferitelor organe subterane precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate și care înfloresc și fructifică an de an.

Plantele perene pot fi: hemicriptophite – ce supraviețuiesc prin mugurii de la colet protejați de resturile moarte ale plantei ; geophite – ce au bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate.

7.2.4. Modul de utilizare

Speciile floristice se vor alege întotdeauna luând în considerare particularitățile biologice ale acestora precum și cerințele plantelor față de condițiile staționale. Speciile floricole pot fi folosite, în general, pentru decorarea spațiilor verzi, ca exemplare izolate sau în grupuri în componența platbandelor, bordurilor, rabatelor, covoarelor, rondurilor, mozaicurilor, în lungul apelor sau pe luciul lor, pe stânci sau pajiști, pentru decorarea balcoanelor, ferestrelor, jardinierelor, teraselor, atunci când sunt plantate în diverse suporturi, pentru decorarea stâlpilor, pergolelor, treiajelor, zidurilor, chioșcurilor ca flori tăiate, în arta buchetieră sau a aranjamentelor florale.

7.2.5. Asocierea speciilor floricole

Asocierea speciilor se va face ținându-se cont de ciclul de viață, înălțimea plantelor, perioada și durata de înflorire, forma și culoarea florilor, mărimea, forma și nuanța frunzelor.

Monoculturile se realizează cu specii cu înflorire îndelungată și bogată, de talie înaltă, mijlocie sau mică . Monoculturile pot avea una sau mai multe culori.

Aceste monoculturi se realizează în funcție de ambient, astfel încât în apropierea clădirilor cu fațade complicate (cu multe detalii și culori) se recomandă să se utilizeze monoculturi dintr-o specie cu o singură culoare a florilor, iar dacă elementele unei construcții sunt simple, acestea vor fi puse în valoare prin diversitatea de culori ale florilor aceleiași specii.

Culturi combinate

În funcție de ciclul de viață se pot asocia fie numai plante anuale, fie numai specii perene, fie mixt. Culturile cu plante anuale, au o perioadă mai îndelungată asigurată cu flori, fiind amplasate în locuri intens frecventate.

Culturile cu plante perene au o perioadă mai scurtă de înflorire, perioadă avansată sau devansată de condițiile atmosferice din acel an. Aceste masive de plante perene constituie o pată verde timp de mai multe luni, dar au perioadă de înflorire relativ scurtă (15-20 zile) – lalele, narcise, ghiocei, crizanteme, stânjenei, bujori. Marele avantaj al acestor culturi este acela că rezistă mai mulți ani, fiind eliminat semănatul și plantările anuale, costisitoare, specifice plantelor anuale.

O combinație foarte reușită o constituie asocierea speciilor anuale cu cele perene sau bienale (masive mixte). Acestea sunt constituite prin suprafețe cu plante perene, asociate după înălțime și epocă de înflorire, printre care se introduc plante anuale, destinate să completeze cromatica din afara perioadelor de înflorire ale speciilor perene, în special lunile de vară.

În ceea ce privește înălțimea speciilor, nu se vor amesteca intim niciodată specii de înălțimi diferite, deoarece indivizii mari îi vor înăbuși pe cei mici și cu siguranță speciile de talie mică nici nu vor fi observate.

Acest tip de amestec intim se poate accepta în cazul în care se combină o specie perenă de talie mare și care are o perioadă relativ scurtă de vegetație și care nu stânjenește prin habitus cu o specie anuală bienală sau perenă de talie mică, cu port de tufă sau covoraș, sau care prin abundența de exemplare plantate să realizeze efectul de covor. Aceste două specii trebuie să se suprapună ca perioadă de înflorire. De exemplu un soi înalt sau mijlociu de lalea (Tulipa gesneriana) cu un soi unicolor de pansele (Viola x. witrockiana), muscari (Muscari sp.), bănuți (Bellis perennis), narcise (Narcissus sp.), numă-uita (Myosotis sp.).

Speciile de talie diferită se vor dispune ordonat, în trepte, instalând specii de talie mică în prim plan, continuând cu cele de talie mijlocie și cel de talie mare în planul îndepărtat sau în mijlocul compoziției (ronduri, rabate, partere). În funcție de perioada și

durata de înflorire se recomandă asocierile între specii perene cu înflorire timpurie (Tulipa, Hyacinthus, Narcissus, Crocus, Galanthus) sau bienale (Primula, Viola, Myosotis, Bellis) cu speciile anuale, cu înflorire din aprilie-mai până în octombrie-noiembrie. Uneori după înflorirea speciilor de primăvară și vară se execută și o a treia plantare, cu specii ce înfloresc toamna (crizanteme, brumărele).

În general, la asocierea speciilor se are în vedere crearea unei mase compacte de culoare, alegându-se specii cu perioade cât mai lungi de înflorire, cu o tonalitate a culorii uniformă și pură.

7.3. INSTALAREA SPECIILOR FLORICOLE. PREGĂTIREA SOLULUI

În funcție de solul avut la dispoziție se aplică și lucrările generale de pregătire a solului: arat, desfundat, mărunțirea bulgărilor, nivelat, modelarea terenului, mobilizarea superficială a solului.

În cultura speciilor floricole se ține cont de particularitățile biologice și agrotehnice ale acestora. În multe situații terenurile în care urmează să se instaleze speciile floricole, nu prezintă un strat de sol fertil corespunzător, fiind necesară împrăștierea unui strat de pământ corespunzător din punct de vedere al proprietății sale fizice și chimice (afânare, permeabilitate, structură, textură, elemente nutritive, pH, capacitate de reținere a apei).

Fiecare specie preferă un anumit tip de sol, aceste tipuri de sol fiind cunoscute în horticultură sub diferite denumiri:

pământuri cu textură grea – preferate de specii cu sistem radicelar puternic sau cu rădăcini groase suculente (Lilium sp., Amaryllis sp., Iris sp., Dianthus sp., Cheiranthus cheiri);

pământuri cu textură ușoară (pământul de frunze, de turbă) – pentru plantele cu rădăcini mai subțiri, superficiale (Primula sp., Asparagus sp., ferigi);

pământuri cu textură mijlocie – suportate bine de majoritatea speciilor. După valoarea pH-ului, se deosebesc:

soluri neutre – majoritatea solurilor,

soluri acide – (Coleus sp., Erica sp., Tradescantia sp., Calluna vulgaris),

soluri alcaline – (Anemone sp., Asparagus sp., Gladiolus sp., Dianthus).

În funcție de sol, pH-ul acesta se poate corecta prin aplicarea diferitelor amendamente.

În horticultură există numeroase tipuri de soluri preparate prin diferite combinații și care pot să asigure plantelor o nutriție corespunzătoare. Cele mai frecvent folosite sunt: mranița, țelina, compostul de grădină, de răsadniță, pământul de frunze, pământul de ace de rășinoase, pământul de turbă, pământul de ericacee, pământul de pădure, pământul de lemn, la care se poate adăuga și mușchiul de copac, rădăcinile de ferigă și nisipul.

Acestea se deosebesc prin pH, conținutul de substanțe nutritive, textură, etc. Datorită costurilor destul de ridicate pentru pregătirea și manipularea acestor pământuri, s-a căutat obținerea unui pământ universal indicat pentru toate culturile . Astfel s-au obținut diferite amestecuri dintre pământul lutos, perlit și turbă în diferite proporții, bine organizate, la care se adaugă îngrășăminte corespunzătoare, în funcție de vârsta plantelor (stadiul de dezvoltare) și cerințele acestora.

7.4. INSTALAREA PLANTELOR FLORICOLE ÎN SPAȚIILE VERZI

Plantarea reprezintă operațiunea prin care exemplarele tinere (răsadurile) de plante anuale, bienale sau perene sunt instalate în terenul atribuit lor, unde se vor dezvolta și înflori. Epoca de plantare diferă de la specie la specie în funcție de ciclul de viață și de cerințele față de factorul căldură.

La începutul primăverii se plantează răsadurile plantelor bienale sau speciile perene care se înmulțesc prin separarea organelor subterane și care nu și-au început dezvoltarea .(Iris sp., Hemerocallis sp., Hosta plantaginea, Lilium sp.). În aprilie se pot planta speciile anuale care nu sunt pretențioase la căldură (Dianthus, Mathiola, Calendula) sau cele perene semirustice (Gladiolus sp.). În luna mai se plantează plantele anuale sau perene sensibile la temperaturi scăzute și iubitoare de căldură (Canna, Impatiens, Amaranthus). În iunie se plantează plantele perene crescute la ghiveci, ce pot sta vara în teren descoperit (Amaryllis, Fuchsia, Begonia). Toamna (septembrie-octombrie) se instalează răsadurile speciilor bienale ce vor înflori primăvara timpuriu (Bellis, Viola, Dianthus, Myosotis).

Tot toamna se despart speciile cu rizomi sau rădăcini tuberizate, această operație fiind indicată în repausul vegetativ (Iris, Paeonia). În octombrie-noiembrie se plantează bulbii speciilor perene de primăvară precum Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Muscari, Narcissus, Galanthus, astfel încât până la venirea înghețului la sol, bulbii acestora să se înrădăcineze.

7.5. DISTANȚA DE PLANTARE

Diferă și se stabilește în funcție de înălțimea speciilor respective și de habitusul acesteia astfel încât să nu rămână spații libere între ele, dar nici să se stânjenească reciproc. Distanța variază de la 5 cm până la 100-150 cm între exemplare. La speciile cu dezvoltare pe verticală se adoptă o distanță de plantare de cca. ½ din înălțimea medie la maturitate a speciei respective.

La speciile cu dezvoltare sub formă de tufă se adoptă o distanță de plantare mai mare de ½ și mai mică decât înălțimea medie a speciei. La speciile ce se dezvoltă sub formă de covoare (Lobelia, Alyssum, Sedum) distanțele pot fi mai mari, comparativ cu înălțimea plantei, astfel încât exemplarele să realizeze relativ repede starea de masiv.

La plantare, alveola (gropița) executată cu plantatorul trebuie să corespundă sistemului radicelar al plantei sau dimensiunii suportului în care s-a dezvoltat până atunci (la răsaduri) și să asigure acesteia stabilitatea, până la dezvoltarea de noi rădăcini în noul teren.

După plantare terenul se udă abundent și se acoperă cu un strat de mraniță mărunțită, de cca. 2 – 2,5 cm grosime, pentru păstrarea umidității și pentru evitarea formării crustei. Plantarea se execută din centrul unei compoziții spre margine.

Transplantarea reprezintă operațiunea de mutare a plantelor mature de pe un teren de cultură pe altul. La speciile perene, transplantarea apare necesară atunci când datorită înmulțirii naturale ale plantelor, spațiul devine insuficient, acestea stânjenindu-se în dezvoltare. Uneori transplantarea este necesară și din motive fitosanitare.

În funcție de specie și de rapiditatea acesteia de creștere și înmulțire vegetativă, transplantarea se realizează la intervale de 3-10 ani.

Epoca de transplantare cea mai indicată este la sfârșitul sezonului de vegetație, când plantele nu suferă deloc. Primăvara și chiar primăvara devreme foarte multe plante încep să-și formeze rădăcini noi, intrând mai devreme în vegetație, iar dacă sunt stânjenite sau deranjate, unele nu mai înfloresc în acel an.

CAPITOLUL VIII

CONTRIBUȚII PROPRII

8.1. OBIECTIVELE LUCRĂRII

Proiectul are ca principal obiectiv propunerea de amenajare peisagistică a unei grădini private in zona de deal – munte, din comuna Runcu, județul Dâmbovița, amplasată în partea de N a județului. Aceasta va cuprinde atât amenajarea spațiului verde din jurul casei , cât și un heleșteu cu pește, un foișor pentru relaxare și luat masa, și multe alte dotări realizate pentru destindere și relaxare. Se urmărește realizarea unei grădini unitare, corespunzătoare din punct de vedere funcțional și estetic, liniștită și perfectă ca loc de relaxare și odihnă.

Grădina va fi amplasată in partea de vest a comunei Runcu, pe malul stâng al râului Ialomicioara. Această gradină va fi amenajată pe o suprafață de 2500 mp, întreaga suprafață fiind destinată recreări. Vegetația și apa vor ocupa un loc important în amenajarea grădini, acestea dând o stare de confort acesteia.

Spațiile verzi îndeplinesc functia de recreare care este considerată de protecție, pădurea protejănd sănătatea populațiilor umane. Evident, funcția de recreare, denumita și funcție socială, se refera si la rolul sanitar-igienic și estetico-peisagistic al pădurii. Asupra organismului uman se exercită atat influientele mediului natural fizic (indeosebi ale factorilor de clima si ale fenomenelor ciclice prin care se manifesta relatiile din cadrul sistemului planetar), cât și cele ale mediului artificial și social în care trăiește.

Este dovedit faptul ca ființa umana nu se poate adapta la modificările rapide și grave ale mediului. Starea de sănătate este in mod esențial determinată de adaptarea omului la mediul său înconjurător. Mai ales tulburările psihice sunt o consecință a incapacității organismului uman de a se adapta la condițiile ambiantei ecologice . Un peisaj frumos și sănătos joaca un rol de importantă majoră în asigurarea sănătăți publice.

Folosirea activa a factorilor peisajelor naturale sau plantelor pentru refacere, menținerea și întărirea sănătății, stimularea optimismului și asigurarea longevității umane este una dintre problemele epocii noastre.

In cadrul peisajului, vegetația este elementul ce acționează deosebit de favorabil asupra sănătății omului. Prin funcțiile de protecție hidrologică, antierozională, contra factorilor climatici dăunători, de purificare a atmosferei și atenuare a zgomotelor, pădurea contribuie la crearea unui mediu echilibrat, prielnic organismului uman. De asemenea, funcția estetico-peisagistica a pădurii, manifestându-se in contactul nemijlocit al omului cu natura, influențează pozitiv starea psihică si in consecință, întregul organism uman. Totodată spațiul verde furnizează populației numeroase elemente de confort și civilizație, hrană consistență nepoluantă, plante medicinale ș.a. Prin aceasta chiar funcția de producție însăși este in relație directă cu sănătatea omului.

Rolul sanitar-igienic al spatiilor verzi se datorează proprietăților vegetației pomicole de a purifica si ioniza aerul, de a defini un microclimat specific, de a atenua zgomotul etc.,

8.2. SCOPUL LUCRĂRII

+

Scopul acestei lucrări este de a îmbunătăți condițiile de mediu prin amenajarea acestui spațiu, care înainte era un spațiu lipsit de farmec, deoarece prin ordonarea și amenajarea vegetației, aceasta are o influență pozitivă asupra stări de sănătate fizică și psihică a oamenilor.

Această oază de verdeață, amplasată la poalele munților Leaota, ne încarcă bateriile cu energie pozitiva, fiind un loc de relaxare și meditare excepțional.

Vegetația, componenta vie a naturii, reglează ciclul oxigenului și al bioxidului de carbon, îmbogățește atmosfera cu oxigen și reduce bioxidul de carbon din atmosferă. Plantațiile de arbori și arbuști, contribuie la scăderea vitezei vântului și spulberarea stratului de zăpadă, atât de necesar protecției plantelor în timpul iernii, cât și înmagazinări apei în sol.

8.3. AMENAJAREA GRADINII

Pentru a crea locul ideal de relaxare trebuie sa planificăm totul cu mare grija. Medităm putin la acest subiect si vom avea un loc perfect pentru evadarea din viata cotidiană.

8.3.1. Nivelarea pământului
Nivelarea pământului sa făcut toamna, înainte de sosirea ploilor abundente, si a fost lăsat așa până primăvara; pentru a avea zone mai înalte (straturi ridicate), este de preferat ca acestea sa fie la marginile grădinii.

Terasarea

In locurile in care inclinatia a fost foarte vizibila sa terasat pământul pentru a obține secțiuni mai plane. Amenajarea lor sa făcută cu grija, pentru ca ele taie peluza si pot obtura si micșora tabloul, atrăgând atenția asupra lor. Succesul lor depinde in mare măsura de rigiditatea lor si felul in care sunt întreținute. Daca realizarea unei terase este absolut necesara, ea ar trebui sa fie sub forma unui zid, sau amplasata lângă casa, pentru a lăsa cat mai mult spațiu peluzei. Terasele pot fi înlocuite foarte bine cu zone in panta.

Liniile de demarcatie
Au fost evitate contururile continue; o linie neregulata este mai naturala si se pretează mai bine plantarii. Pentru a da impresie că peluza este mai mare, sa îndepărtat demarcarea ei.
Aproape toți copacii sunt afectați de pământul nisipos adunat in jurul bazei trunchiului; este recomandat ca baza copacului sa fie cat mai expusa, nu numai pentru protejarea copacului, ci si pentru ca trunchiul este o parte distinctiva pentru un copac.

Ingrăsământ in productie proprie

Pentru a îmbunătăți proprietățile solului sa folosit compost din gradina proprie..

Compostul se compune din mai multe materii organice, obținute prin descompunere de către bacterii și microorganisme. Pentru ca descompunerea, procesul de compostare în sine , să se producă în mod corespunzător este necesară o temperatură de 60-70 grade C, de umiditate și de o bună aerisire.

Aproape din toate deșeurile din grădină putem obține compostul, de exempu din frunziș, din florile și resturile plantelor , din răzoare, și din crengi și iarbă tăiată.

Dintre resturile menajere se pot valorifica pentru compost fructele si legumele, sedimentul de cafea și de ceai, cojile de ouă, și chiar șervețele folosite. În acest mod putem reduce considerabil cantitatea deșeurilor din gospodărie.

8.3.2. Amenajarea zonei cu flori

După ce s-a nivelat pământul, zonele se delimitează , apoi sa plantat gazonul si florile. Plantarea copacilor sa făcut toamna (când trunchiul e crescut destul iar pământul are o condiție perfecta pentru drenaj).

8.3.3. Gazonul.

Covoarele verzi leagă între ele toate componentele peisajului creat:volume și forme vegetale, piese de apă, circulații, constructii decorative și utilitare. Ele scot în evidență atât masele de arbori și arbuști care le încadrează, cât și siluetele izolate sau grupurile situate în aceste spații. Covoarele de iarbă dețin valențele picturale : verdele lor pune în valoare coloritul diferențiat al vegetației lemnoase variind cu sezonul, intensifică prin contrast cromatica veselă a florilor. Se folosește gazon decorativ în grădina decorativă.

Compoziția gazonului diferă în funcție de modalitatea în care această suprafață este folosită. De cele mai multe ori gazonul se compune din amestecuri de specii de ierburi din alte familii (Trifolium, Arenaria).

Pregătirea pământului sa făcut foarte conștiincios pentru ca permanența gazonului ține foarte mult de acest pas. Pământul sa afânat pentru ca rădăcinile să se înfigă adânc; cel mai bun mod de a obține un astfel de pământ este prin brâzdare. Amenajarea suprafețelor înierbate prin montarea covoarelor de gazon (turf) este o metodă modernă de înerbare care în ultima perioadă a cunoscut o mai mare popularitate întrucât crează un spațiu verde încă din prima zi din prima zi a montajului.

Montajul se face relativ ușor, prin întinderea la sol a rulourilor de gazon care în prealabil a fost pregătit (curățat,nivelat, greblat,adaos de pământ fertil și nisip). Avantajele evidente ale acestei modalități de înierbare constau în realizarea rapidă a unui gazon perfect și reducerea perioadei de stabilizare la numai 2 săptămâni. Pentru a avea o bună prindere spațiului amenajat i se acordă lucrări deosebite de udare, fertilizare și tundere.

8.4. AMENAJĂRILE ORNAMENTALE DIN GRĂDINĂ

8.4.1. Patio

l

Este amenajat in spatele case, in imediata apropiere a acesteia. Este pavat cu cărămizi care sunt puse in evidentă de luminile de pe margine, care delimitează zona patioului, transformând-ul într-o zona de relaxare si de servire a cinei , atât după lăsarea serii, cât și in timpul zilei.

Mobilierul este din fier forjat, iar platoul mesei este de sticlă, care dă o notă de eleganță spațiului.

Acesta este spațiul perfect pentru petreceri nocturne în aer liber, lumina fiind dată de lămpile si felinarele care acompaniază zona cu o lumină difuză. Pe terasa elegantă înfloresc nenumărate plante de ghiveci. Nu doar muscatele , ci și plante mari de ghiveci , precum leandrul, cala, palmierii care dau naștere unei atmosfere de vacantaCedrul care sta de veghe in coltul din dreapta al patioului are o dimensiune impresionanta si face umbra pe terasa și în casă în zilele toride de vară. Patioul este acoperita de o pergolă cu trandafiri cățărători albi si roși așezați pe un pat de lemn de culoare alba care da o nota de eleganta terasei.

Priveliștea marii de flori in toate culorile curcubeului este copleșitoare.

8.4..2 Fântână cu piscină mică

Fântâna este așezată in zona patioului in partea.. Fântâna transformă orice spațiu într-un punct de atracție. Sunetul frumos al apei va contribui la plăcerile auditive si vizuale pe care le oferă gradina.

Pe suprafața patioului este amenajat si un grătar . In zona patioului se află și o piscină mica, pentru copii și nu numai. Pentru petreceri si relaxare acesta zona este perfecta, fiind acompaniata de o masa in culori vesele si accentuată de luminile si felinarele care stau de veghe .

8.4.3. Curs de apa cu cascadă si heleșteu

Apa stătătoare aduce calm si liniște intr-o gradina, dar uneori este necesara o senzație de vibrație si viata. Un „curs” agitat introduce in gradina un sentiment autentic de sălbăticie, dar sunetul si mișcarea sunt create cu ajutorul unei cascade .

Cursul de apă este unul dintre punctele de atracție al grădini si va avea nevoie de întreținere regulată pentru a i se menține un aspect plăcut.

Cursul de apă este construit dintr-un curs prelung care străbate aproximativ toată grădina și se varsă în heleșteul cu pești.

Această grădină aproape că se contopește cu mediul înconjurător, fundalul fiind dat de munții Leaota. Pe malul bazinului, sunt cultivate plante de mlaștină, amestecate mai in spate cu iarba si plante sălbatice.

Heleșteul adăpostește pești. Zona de regenerare, plantate special pentru curățare si filtrarea apei , asigură o trecere armonioasa spre straturile din gradină.

Cursul de apă este întins pe o suprafața de aproximativ 150 mp, cu o instalație minimală astfel se poate face autocurățirea din zona de apa mica de la mal; substanțele de excreție se depun aici si sunt apoi consumate , ca substanțe nutritive, de către irișii din apă sau de alte plante acvatice.

O culisă de plante face ca oaza de îmbăiat să aibă un aspect natural și , in plus, servește ca protecție contra indiscrețiilor. O atmosfera misterioasă ia naștere datorită lămpilor subacvatice. Daca facem baie noaptea sau le aprindem seara in timpul unei petreceri in aer liber, spoturile ne învăluie într-o lumină blânda.

Luminile din bilele plutitoare amplasate pe apă îi conferă iazului un aspect romantic. La nevoie , bilele se scot din apă si se pot amplasa în straturile din gradină.

Peisajele nocturne de vis iau naștere când împrejurimile iazului , cu tot cu straturi si casă sunt laminate. Lămpile amplasate creează atmosferă.

Plantele acvatice sunt vitale pentru sănătatea iazului. Pentru a putea avea in iazul nostru cu crapi Koi in același timp si plante a trebuit să prevedem un spațiu pentru plante, pe marginea lacului săpat cu o adâncime maximă de 25-30 cm pentru că in acest loc, crapii când ajung la maturitate să nu poată ajunge să scormonească rădăcinile plantelor. În același timp, acest spațiu este bun și pentru puietul de pește. Pentru a planta diferite specii de plante am pus pe fundul iazului un fel de rogojină de plastic specială pentru acest lucru. Aici se pot prinde rădăcini puternice astfel încât plantele să nu fie scoase la suprafață.

Nuferii sunt cele mai frumoase plante plantate în gradina noastră. Au avantajul că oferă și umbra atât de necesara peștilor și previn înmulțirea algelor. Nuferilor le place apa stătătoare. Varietățile de plante cultivate in iazul nostru sunt:
– Nuphar lutea cea mai comună plantă de lac și poate ajunge la lungimi de pana la 240 cm
– Nufarul alb comun , flori parfumate albe cu stamine albe si frunze mari
– James Brydon , flori duble roșu roz cu stamine portocalii
– Rubra petale rosii roz

Plante submerse sunt plantele ce sunt pe fundul lacului. Aici amintim:
– Calltriche hermaphroditica,

Plante natante sunt plante ce oferă umbră înainte de dezvoltarea nuferilor și ajuta la controlul algelor verzi și filamentoase. Acestor plante au flori atrăgătoare.
– Azolla caroliniana .Feriga de apă
– Eichornia crassipes sau zambila de apă

Pe margine avem Crăițe Gura leului, Bănuțul de munte, Harnicuța, plante care luminează vesele peste apa liniștită.

Lămpile elegante scufunda gradina intr-o lumina misterioasa si se oglindesc frumos pe suprafața apei. Jocurile cu apa susură plăcut si blând în fundal, amplificând mai mult efectul liniștitor emanat de toată gradina în orele serii.

Un loc de relaxare si revenire parfumat se afla in gradina din apropierea heleșteului. Pergola acoperita cu caprifoi protejează de vânt si de indiscreții. Serile de vară cu parfum de miere devin experiențe de neuitat. În curând , locul se va umple de fluturi de noapte, care adună harnici nectarul caprifoiului.

Cărarea din apropierea iazului “deschide un nou drum”. O experiența plăcută este mersul prin stratul de cimbru înflorit și foarte parfumat. Mai întâi se înalță o mireasma proaspătă de lămâie , apoi aroma picantă de cimbru. Putem părăsi dalele de piatră: florile si frunzele călcate degajă cea mai intense aroma.

Chiar si cel mai bine proiectat heleșteu va avea un aspect neîngrijit dacă apa este verde. Majoritatea heleșteelor devin verzi câteva zile sau săptămâni pe an, de obiei primăvara sau la începutul verii, când apa se încălzește , iar plantele acvatice nu sunt destul de mari pentru a reduce lumina solară care ajunge la apă. Un heleșteu care rămâne verde mai mult timp are nevoie de tratament.

Apa verde este cauzată de milioane de alge care plutesc liber si care se hrănesc cu elemente nutritive din apă, înmulțindu-se rapid in apa caldă.

Întreținerea regulata si plantarea de nuferi si de alte plante au transformat acest heleșteu natural intr-un frumos element al grădinii.

8.4.4. Pavilionul din gradină

Este construit din lemn, iar acoperișul este acoperit șindrilă care susține plantele cățărăratoare care mențin umbra pavilionului și ii oferă acestuia discreție,

Când ne plimbam pe cărări înguste printre florile de vară, putem savura mirosul seducător de miere, lămâie si cuișoare. Din toate părțile suntem asaltați de varietatea de parfumuri. Suporturile acoperite cu borceag parfumat încununează aranjamentul înmiresmat.

Parfumul verii este dat de mireasma dulce de flox care nu lipsește din straturi. Floarea de vară bucura simțurile tot anotimpul. Floxul e sensibil la modificări de climă și de loc, așa că mireasma este alta in fiecare sezon.

Printre florile îndrăgite se află si trandafirii. Paleta miresmelor acestora este incredibil de mare. Locul joacă un rol important la trandafiri. Aromele se simt cel mai bine în locuri însorite și ferite de vânt , condiții care au fost create pentru aceștia in gradina noastră.

Nori de flori parfumate au fost create de frumoasele si parfumatele cascade ale glicinei, care învăluie fereastra. În cameră pătrunde un miros intens de vanilie. Plantele cățărătoare parfumate au fost amplasate pe acoperiși, în zona locurilor de relaxare și învăluie un copac bătrân.

Miresmele sunt greu de descris în cuvinte. Sunt ca sentimentele—greu de cuprins. Retrezesc la viață momente de mult trecute. Când simțim în nări dulceața delicioasă și incomparabilă a lăcrămioarelor, aproape că putem simți pe piele soarele blând de mai și putem să auzim ciripitul vesel al cintezoilor. Mirosul cald, de pământ, emanate după o ploaie de vară ne deschide larg inimile și ne desenează un zâmbet pe chipuri.

Cu ajutorul plantelor parfumate din gradină, am creat oaze pentru revenire si relaxare. Chiar și iarna ne putem răsfăța nasurile cu parfumuri plăcute. Copacul Hamamelis si călinul de iarna fac flori parfumate deja pe crengile neînfrunzite.

Pentru a avea un miros intens si plăcut pe timpul nopți am plantat regina nopții.

Stratul de pe marginea grădini este delimitat de trandafiri in colori roșiu si alb intercalate cu falnici copaci de thuj care stă veșnic drept.

Arșița unduiește , grea , deasupra asfaltului, in după-amiezile de vara. Peste gradina se așterne o liniște încărcată, iar vecinii se retrag pentru siestă. Acum ar fi frumos să ne aruncăm, în liniște într-o parte răcoroasă – acest vis devenind realitate grație bazinului propriu de înot din gradină.

Pe terasa de lângă casă se afla si un palmier. Rezistent la frig, la vânt și robust- palmierul este potrivit pentru clima noastră. Când plantele din ghiveci umplu terasa, în luna mai, înseamnă că vara este aproape. Aspectul plantelor spun totul: leandrul si trompeta îngerului aduc soarele pe terasă și creează instantaneu o atmosferă relaxată specifică țărilor calde. Palmieri pe malul mării , aroma picantă a rozmarinului și levănțicii sălbatice sau culorile vii ale florilor plantelor cățărătoare. Ele nu ating aici înălțimi considerabile, dar cresc și se dezvoltă splendid ca plantă de ghiveci.

Pentru a crea aranjamente de vis pe terasă, oaspeții exotici sunt foarte indicați. Ca arbuști, copăcei sau copaci mici, impresionează chiar și numai prin formă. Chiar și exemplarele nou cumpărate, încă mici, cresc deja in prima vară splendid, atingând dimensiuni impresionante .

8.4.5. Aleile și drumurile de acces

Un aspect important este accesibilitatea. O poteca poate infrumuseta peisajul, transformand o gradina obisnuita intr-una interesanta. Aleile, pe langa faptul ca sunt practice

reduc compactarea solului si ajuta la orientare

– adauga o puternica atractie estetica, invitand parca vizitatorii sa “exploreze” gradina.

Materialele din care poate fi realizata poteca sunt de o mare diversitate: butuci din conifere, coaja de copac, iarba si nisip, piatra naturala, caramida, scanduri sau pavele. Fiecare material trebuie ales in functie de mai multi factori, respectiv, materialele din care a fost construita casa, ornamentele din gradina etc.

Fiind o grădină cu teren înclinat aleile au un traseu neregulat, sinuos, deoarece este mai frumos , astfel se încadrează mai bine în microrelieful grădinii

Aleile din gradină șerpuiesc spre destinații precise, cu o lățime a 120 cm. Pavarea aleilor din grădină sa făcut cu cărămida roșie, pe cărările principale, iar aleile secundare, cu un trafic mai redus s-au făcut cu material local, cu pietre din albia râului.

Poteca naturală

8.4.6. Spațiu de joacă pentru copii

Pentru copii din casă a trebuit să cream un spațiu special de joacă. Acesta l-am amplasat aproape de casă pentru a putea fi supravegheați cu ușurință.

O primă posibilitate o oferă drumul lat, care servește mai întâi drept cale pentru a face gălăgie, pentru săgeți și pentru joacă. Suprafața este lată de aproximativ 2 m, dreaptă, plană si este acoperită cu plăci pătrate , colorate, in joc de șah, facilitând jocul de sărituri , fără a mai apela la cretă.

Joaca cu nisipul este un mijloc de joaca îndrăgit de copii, astfel pentru a satisface plăcerile lor și a evita peisajul nedorit dat de lada de nisip, am folosit palisade din lemn rotund înfipte vertical în pământ, in trepte; acestea are un aspect natural si nu deranjează prea mult.

Un leagăn este un alt punct atractiv si pentru un cadru cat mai natural am folosit lemn masiv pentru susținere iar in loc de scândură pentru stat am folosit o veche anvelopă auto.de asemenea un cort pentru ocazii deosebite – minunat vara pentru a înnopta in el, chiar si când somnul lipsește cu desăvârșire din cauza agitației!- își găsește loc pe covorul verde sau intr-un colt retras, unde trebuie să romană pe vecie la fel de mult ca si toboganul mobil.

Un mic refugiu, care servește copiilor drept loc de retragere pentru lucru manual, pentru citit sau pentru alte asemenea îndeletniciri, ce nu intră in categoria jocurilor cu mișcare, nu necesită remodelarea grădini sau a face ceva în plus pentru aceasta. Un mic loc într-un colț de gard viu, protejat de vânt, in spatele unui arbust des oferă o nișă cu adevărat confortabilă pentru tot felu de îndeletniciri. Asemenea locuri rezervate ,care nu se află sub directa supraveghere a adulților, sunt mereu necesare copiilor , căci ce este mai încântător decât un colțișor retras în grădină unde aceștia își pot ascunde candid secrete față de părinți!

Căsuța din copac atât iubită de copii dar și de adulți își face prezența într-un mesteacăn semeț ,cu un trunchi puternic.

Pentru a da cat mai multa viață acestui spațiu și pentru a familiariza copiii încă de timpuriu cu plantele, cu modul lor de viață și de îngrijire, pentru a le trezi interesul pentru floră și faună pe exemple vii si pentru a le delega anumite responsabilități, vom însămânța flori chiar in spațiul lor de joacă.

Flori colorate de un an sau doi, precum,Crăițele. Barba-boierului, Cârciumăreasa, Gura-leului, Floarea de num ă uita, Macul de munte apar rapid si sunt legate in buchete de flori cu care se fac surprize părinților. Florile de pai și pana zburătorului se pretează pentru activități de lucru manual și pentru buchete uscate, la a căror alcătuire copii pot să își dea frâu liber imaginației. Mai este și floarea soarelui de un an , care in decursul verii creste de la măruntul embrion la uriașul înalt de 2-3 m și care își rotește capul după soare.

8.4.7. Utilitatea gardului

Întocmai ca orice ființa vie, avem nevoie de spațiu. Mai precis, de un spațiu delimitat, de bârlogul nostru, ferit de priviri indiscrete, de incursiuni ale unor indivizi indezirabili, bârlog care sa ne poartă semnătura, chiar daca nu ridicam un picior pentru a pecetlui unicitatea spațiului privat si proprietatea. Daca stai sa-l asculți (sa-l privești), gardul spune tot. Spune care e relația proprietarului cu vecinătatea, cu strada, cu trecătorii sau vizitatorii. Trecând pe străzi, uitându-te la case si la curțile fiecăruia, poți liniștit sa exersezi ghicitul in garduri, chiar daca nu ești specialist in materiale de construcții.

Gândit de cele mai multe ori in concordanta cu stilul casei, gardul are suficiente posibilitatea de-a se manifesta pe plan estetic – intr-un registru pozitiv sau negativ. Înalte ca ale unei fortărețe sau joase, ca pentru un bordei, din zidărie sau piatra, din fier forjat, plasa metalica sau tabla, prevăzute sau nu cu sisteme de alarma ori camere video, intr-un grad mai mare sau mai mic de ruina, gardurile sunt primele care ne întâmpina si ne oferă fie o calda invitație de-a intra, fie o plăcuta pe care sta gravat prevenitor si ostil "Câine râu!". E firesc sa spunem ca, pe lângă funcția de a proteja curtea si casa, gardul ii rezerva stăpânului dreptul de-a alege vizitatorii. Un gard care pune in valoare construcția centrala (la fel ca o montura de aur piatra prețioasa a unui inel) va atrage oaspeții si privirile trecătorilor.

8.4.8. Amenajarea apelor

Efectul estetic al apelor este dat de: suprafața netedă și lucitoare sau în continuă mișcare, jocul de lumină și umbră al obiectivelor învecinate, senzația de răcorire și de prospețime, de mișcare.

Apele se pot amenaja sub formă de: izvoare, fântâni, pâraie, căderi de apă, iazuri, lacuri, râuri în funcție de mărimea spațiului verde respectiv, de formele de microrelief existente sau care pot fi create și de debitul sursei de apă.

Apele curgătoare prezintă o albie cu atât mai sinuoasă cu cât panta terenului este mai mică. Malurile diferă în funcție de caracteristicile terenului dar întotdeauna vor avea un paralelism relativ. Pot exista diferite insule atunci când cursul apei se bifurcă.

Când cursul apei este însorit, apa devine strălucitoare și luminează întreaga compoziție (se mărește aparent suprafața acesteia), iar când se află în zone umbrite apa devine întunecoase și pare mai adâncă.

Malurile se vor amenaja prin terasare, prin deschideri de perspective, realizate de obicei pe stâncării, în locurile cu erodare puternică.

Apele stătătoare (numite impropriu, pentru că apa este primenită pe cale artificială sau naturală) pot fi naturale, dispuse în diferite depresiuni ale terenului, sau artificiale realizate prin săparea terenului și aducerea apei. Întinderea unei ape stătătoare se stabilește în raport cu ansamblul compoziției. Forma lacurilor este determinată de relieful terenului, dar poate fi ameliorată, conturul acestora este cu atât mai simplu cu cât acestea sunt mai mici; conturul malurilor trebuie să fie alcătuit din linii curbe, fără frânturi, asemănător cu malurile opuse, dar fără a fi simetrice.

Adâncimea se recomandă a fi de 1m pentru cele săpate, cu maluri cu taluzuri abrupte (1:1) și căptușite cu diferite materiale (piatră, beton) pentru împiedicarea creșterii plantelor. Debitul sursei ce alimentează lacul va fi în raport cu mărimea și adâncimea lor, acesta trebuie să asigure primenirea și menținerea apei la un nivel constant (evaporație și infiltrație). Viteza de curgere trebuie să fie destul de redusă, pentru a permite plimbările cu barca sau pentru a facilita cultivarea unor plante acvatice (nuferi, trestie, Caltha palustris).

Stratul de pământ de sub apă se poate impermeabiliza cu ajutorul asfaltului, bitumului, prin lutuirea cu argilă bătătorită cu maiul sau prin betonarea fundului. Oglinzile de apă /bazinele geometrice.

Bazinele geometrice (oglinzile de apă) – reprezintă suprafețe liniștite de ape, menținute în bazine de formă geometrică – rotunde, elipsoidale, dreptunghiulare, pătrate, având rolul unui factor calmant în peisaj.

Bazinele trebuie prevăzute cu posibilitatea de evacuare și aducțiune periodică a apei. Bordura bazinului poate fi din piatră tăiată simplu, fălțuită, geometrică, din beton, cărămidă, sau chiar lemn (grosimi 50-70cm).

Racordul la conducta de apă potabilă s-a realizat cu ajutorul „Proiectului de Dezvoltare Rurală (PDR)” care a fost lansat in 2002, sub auspiciile Ministerului Administrației și Internelor (MAI).

Unele oglinzi de apă se asociază cu jeturile de apă ale fântânilor arteziene, la care mișcarea jeturilor de apă poate varia, combinată cu lumina artificială, colorată diferit chiar. Aceste fântâni pot fi asociate cu diferite elemente sculpturale sau cu vegetația înconjurătoare sau chiar cu anumite spoturi luminoase, folosite pe timp de noapte.

Există diferite modalități de amenajare a acestor bazine:

bazin cu cupă florentină în mijloc,

fântână cu cascade în trepte sub forma unui con,

fântână cu taluz cu cascadă, bazin cu jeturi orientate spre mijloc,

bazin cu jeturi orientate spre periferie.

Toate acestea se realizează proporțional cu dimensiunile bazinului.

8.4.9. Construcții utilitare și ornamentale

Construcțiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a menține, a domina, a organiza sau a accentua cât mai bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate construcțiile prezente într-un spațiu verde trebuie armonizate cu peisajul înconjurător, în scopul realizării unității clădirii cu acesta. Armonizarea se poate realiza prin asemănare sau prin contrast.

Foișor

Acest element deosebit adună toata energia pe care ne-o dorim. A fost așezat departe de casă, într-un loc din care gradina poate fi văzută în toata splendoarea ei, si este astfel poziționată încât sa profite de soare în timpul după-amiezii.

Este construit din lemn pe o placă de ciment. Masa si scaunele sunt din lemn natural, iar pentru a înveseli dizainul acestui foișor scaunele au fost accesorizate cu pernițe rosii.

Peluza

Fiind intr-o zona mai înalta, aproape de poalele munților Leaota, clima este mai rece, cu temperaturi moderate in timpul verii.

Peluza este așezată intr-un loc însorit din grădină, astfel am ales să însămânțăm: Poa pratensis (firuta) 80% + Festuca rubra (paiusul rosu) 20%.

Nisip, pietriș și stânci

Peisajele aride, cu accent pe elemente de piatră, își au opriginea în stilul zen, acesta provenind dintr-o anumită formă de budism. Liniile lungi și drepte de nisip sau pietriș simbolizează o apă liniștită, iar liniile ondulate reprezintă apă curgătoare. Cercurile concentrice în pietriș implică de asemenea apă in mișcare, ca și cum apa ar curge in jurul unei insule. Acest peisaj arid este înviorat de brăduți.

În unele zone din anumite spații verzi se poate recurge la amplasarea blocurilor de piatră (stânci) de diverse forme, mărime și culori. Când sunt de dimensiuni mari, acestea dau impresia de putere, iar când sunt mici și grupate, de solidaritate monumentală. Stâncile de orice fel dau peisajului un pitoresc specific.

Blocurile de piatră fie se găsesc pe acel teritoriu, caz în care se pot menține în forma lor naturală, fie vor fi aduse. Blocurile aduse pot imita stânci din natură sau sunt prelucrate sub diferite forme geometrice. În unele cazuri aceste blocuri pot fi acoperite parțial cu vegetație din specii cu tulpini agățătoare sau urcătoare, iar în unele cazuri pot constitui suportul pentru diferite căderi de apă. Blocurile de piatră se amplasează în sectoarele mai liniștite, la o oarecare distanță de clădiri.

Spalier

Un spalier montat vertical, vopsit alb si înconjurat de plante parfumate si frumos colorate, creează un loc plăcut si intim care delimitează gradina de gradina vecină. Poziționat in spatele arborilor in apropierea cursului de apă, este un loc excepțional de relaxare datorita susurului apei , foșnetul frunzelor si mirosul îmbătător al trandafirilor, cimbrului si lavandei .

Peluza cu leagan

O peluza pentru joaca este o parte esențiala a unei grădini, de care copii mici se bucura . In gradina noastră leagănul a fost așezat intr-o parte vizibila a grădinii, pentru a putea fi supravegheați copiii cu ușurință

Patioul este despărțit de restul grădini de către un zid mic. Spalierele decorative de culoare alba , asigura un impact imediat, iar in timp vor fi acoperite cu plante, împiedicând astfel zidurile sa aibă un aspect plictisitor si apăsător.

Structurile simple, cum sunt cuiburile si mesele pentru păsări , vor atrage numeroase păsări. Viețuitoarele sălbatice sunt atrase de grădinile cu mulți copace, arbuști si plante târâtoare, care vor asigura locuri de adăpost pentru păsări, insecte si alte viețuitoare sălbatice. Insectele sunt o veriga importanta in lanțul trofic, si vor atrage numeroase pasări in gradina.

Heleșteul este un element atractiv in sine, pentru viețuitoarele sălbatice. Un porumbar rătăcit printre arborii din gradina , ne va sigura compania unor prieteni înaripați foarte eleganți și este un element decorativ de sine stătător.

Podurile și podețele

Podețele au un rol funcțional și estetic, acestea unind de regulă două maluri opuse sau chiar insulițele cu malurile. Acestea deschid perspective interesante către diferite puncte de pe mal și de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră).

Băncile și scaunele

Asigură loc de odihnă vizitatorilor, dar constituie în același timp și elemente ornamentale. Dimensiunile sunt variate dar se recomandă pentru bănci: lungimea 2,4-3,0 m, înălțimea 0,45 m, lățime 0,4-0,5 m. Pot fi cu sau fără spătar, din diferite materiale de construcție.

Se vor amplasa în fața unor perspective interesante, a unui rond de flori, grup sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât și la umbră.

8.4.10. Iluminarea Grădinii

In ultimii ani, popularitatea iluminatului in grădini a crescut spectaculos. Instalarea unor surse de iluminat in gradina ne atrage să admiram mai mult peisajul, să petrecem mai mult timp in aer liber, aproape de casă si să uitam măcar pentru o vreme de betoanele din oraș.

Tipuri de iluminat in imagini. Pentru grădini exista doua tipuri de iluminat-cu lumină difuză sau cu spoturi. Lumina difuză este răspândita pe o arie mai larga si scade in intensitate spre margini. In cazul iluminării cu spot (lumina focalizata) fasciculul este concentrat pe o suprafața limitata. Acest tip de lumina produce un fascicul care evidențiază o anumita planta sau un grup de plante. Efectul de lumină se datorează tipului de bec sau a unui abajur care limitează fasciculul într-un abajur. Pentru o lumină de fundal, sursă luminoasă se plasează in spatele unui copac, al unei bolti sau al unui accesoriu din gradina. Astfel, obiectul este scos în relief, ieșind în evidență clar, drept un contur proiectat pe un fundal luminat.

Iluminatul de sus in jos se obține cu ajutorul unei surse de lumina difuze sau spot fixate direct sau oblic, deasupra zonei sau accesoriului. Lămpile se pot monta fie pe zid, astfel încât sursă de lumina să fie direcționata spre terasă, fie spotul îl suspendați deasupra unui brad.

Iluminarea decorativă a curții

Aceste surse de lumina ambientala arata bine atât ziua cat si noaptea. Imediat cum începe să crească ziua si afara se încălzește, începem sa ne gândim iar la natura si la gradina din fata casei – să urmărim zborul unui fluture, să mirosim aroma luxurianta a liliacului, să citim sub razele soarelui. Asta presupune ca sursele de iluminare nocturna trebuie să arate la fel de bine in timpul zilei ca si pe timpul nopții.

Iată câteva idei:

A. Aceasta lampa cu picior înalt e perfecta pentru a lumina stratul de flori din jurul ei si aleea de pietre. Este făcuta din alama si are forma unui clopot mic, la capătul unei tulpini curbate delicat; seamănă cu o floare, dar nu rivalizează cu adevăratele flori din gradina.

B. Pălăria direcționează lumina in jos, ceea ce face aceasta lampa de aluminiu, înalta de 25 de cm să fie potrivita pentru iluminarea treptelor.

C. Fabricata din metal, aceasta lampa de gradina poate rezista mulți ani in curte.

Astăzi, design-ul celor mai multe accesorii pentru gradina oscilează intre negru si culori foarte puternice. Formele stilate trebuie să se integreze in decor si să fie plăcute la vedere.

Unele surse de lumina sunt potrivite pentru iluminarea treptelor si a aleilor in timp ce altele imprăștie lumina difuza asupra florilor si peluzei. Curentul electric care alimentează aceste accesorii poate fi redus la 12 volți printr-un simplu transformator, sau pot fi folosite lămpile cu baterie solară. Asta face ca luminile artificiale nocturne să fie economice si să aibă un risc mai scăzut de electrocutare.

Lămpile  alimentate din surse de energie solara, sunt folosite tot mai intens in solutii de iluminat decorativ. Nefiind necesara alimentarea de la o sursa de curent, poate fi amplasata cu mare usurinta in orice locatie. Ele functioneaza dupa un principiu foarte simplu. Lumina din timpul zilei este transformata in curent electric de un mic panou solar , care la randul ei este imagazinata intr-un mic acumulator. Energia din acest acumulator este transformata din nou in lumina de un mic dispozitiv (LED) pe timpul noptii. Lampa solara este comandata de un mic senzor de lumina care porneste si opreste automat lampa. Puterea luminoasa este direct dependenta de puterea panoului solar, acumulatorului si al LED-ului. 

Având in vedere ca luminile menite sa transforme gradina intr-o zona feerica pe timpul nopții sunt construite special pentru a sta afară, am amplasat corpuri de iluminat alimentatate de energie solara. Astfel alimentând lămpile cu energie solară, economisim energia electrică, astfel protejăm natura.

8.4.11. Grădina De Iarnă

Aceasta este un loc de ședere pentru plante si oameni in timpul anotimpului rece. Un argument deosebit de important pentru construirea unei sere este economia de energie, insă la clădirea noastră care este din sticlă costul de întreținere este și mai redus deoarece sticla captează căldura și nu îi mai dă voie să mai iasă.

Atât sera cat și casa sunt încălzite cu ajutorul panourilor solare , cu ajutorul carora se face căldură si astfel putem proteja și natura. O grădină de iarnă , cu o temperatura mergând de la puțin peste temperatura de înghet până la cea temperată , este cartierul ideal pentru toți locuitorii ghivecelor, pe care i-am îndrăgit. In timp ce ele și-ar lepăda frunzele într-un loc răcoros, poate chiar și întunecat și ar trebui să învingă încă și perioada grea de iarnă, ele se pot cultiva în seră; la multe din ele se pot conta pe flori, chiar si pe fructe.

8.4.12. Formațiunile florare

In decursul timpului plantele au fost folosite de oameni nu numai ca surse de hrană sau ca mijloace de tratare a bolilor dar și în diferite scopuri estetice.

Florile plantelor au generat în permanență sentimente nobile și au devenit simbolul a numeroase virtuți omenești, a înțelepciunii, gloriei și dragostei, au predispus la înălțare sufletească și la poezie. In cadrul grădinilor și parcurilor, florile au fost expresia gingășiei și au exprimat în sublime decoruri colorate, în măiestre forme și delicate parfumuri : arta, cultura, civilizația și însuși sufletul popoarelor.

De la legendarul paradis pierdut, la fantasticele și grandioasele grădini suspendate babiloniene și disciplinatele grădini romane până la naturalele grădini chinezești, de la broderiile pline de grație ale barocului francez la formele pline de semnificații abstracte ale grădinilor japoneze, toate redau prin arta și decorurile lor florale o permanentă aspirație a omenirii către fericire.

In cadrul societății actuale vegetația a dobândit importante roluri funcționale, fiind socotită plămânii centrelor populate urbane, pe care le aprovizionează cu oxigen proaspăt și le consumă bioxidul de carbon, le protejează împotriva poluării, îmbunătățesc microclimatul etc. In spațiile verzi se folosesc : arbori, arbuști, subarbuști, liane, precum și numeroase specii de plante floricole.

Omul, prin inteligența sa a căutat să combine plantele în cadrul acestora, astfel ca să se îmbine în mod armonios utilul cu frumosul și economicul. Ca urmare vegetația spațiilor verzi nu este și nu trebuie să fie uniformă deoarece ar fi prea monotonă. Aci, în spațiile verzi, reprezentate prin parcuri, grădini publice sau alte forme, pe lângă odihnă și reconfortare omul trebuie să întâlnească și condiții pentru instruire, pentru educația frumosului. Ca urmare, în aceste locuri sortimentul de plante trebuie să fie cât mai diversificat și-n același timp să răspundă cât mai bine rostului pentru care au fost create. Cunoscând aceste condiții, edilii orașelor au în vedere un sortiment bogat de specii de plante, însă de cele mai multe ori străine de regiunea în care se află localitatea.

Astfel, în spațiile verzi se află plante ierboase sau lemnoase, acestea din urmă fiind reprezentate prin arbori, arbuști, subarbuști sau liane.

De o parte si de alta a casei, cum coboram pe scara avem cate o gălețuie cu flori care oferă o priveliște romantica.

Pentru aceste galeții am folosit:

3 răsaduri de gura-leului

3 răsaduri de mac

1 răsad iberis sempervirens

6 răsaduri de ciuboțica cucului

3 răsaduri de varza ornamentala

6 răsaduri de panseluțe

6 răsaduri de Alyssum

Plantam gura-leului si macii in forma de triunghi, la o distanta de 5-8 cm. La o oarecare distanta de mijlocul recipientului, am plantat Iberis sempervirens, iar in jurul acesteia plantam ciuboțica cucului.

Pe margine plantam varza ornamentala, iar in spatiile libere panseluțe si Alyssum.

In partea dreapta avem o roaba plina cu flori. In aceasta, încăpând relative mult pământ am plantat :

12 răsaduri de muscate pendule

2 răsaduri de muscata

1 răsad de cerceluș ( fuchsia)

Trandafiri pentru patio

Majoritatea trandafirilor pot fi crescuți in ghivece mari, dar se vor dezvolta mult mai bine in straturi, in jurul curții interioare sau intercalați prin curte. Pentru patio am folosit specii foarte mici si cu buchete compacte (flori sub forma de ciorchine) – care se dezvolta bine in ghivece si in straturile din patio. „Sweet Dream” si „Top Marks” sunt cele mai bune.

Plante pentru straturi

Oricare dintre plantele pentru straturi pot fi crescute si in ghivece, este doar o chestiune de preferința personala ce am ales. Pelargonium (muscatele pentru straturi) ar trebui sa fie prima alegere, deoarece au un aspect mediteranean si se dezvolta bine intr-un loc deosebit de însorit. Ele sunt deasemenea mai ușor de întreținut in ceea ce privește udatul decât alte plante.

Muscatele agățătoare, cu florile strălucitoare și rezistente, sunt folosite in coșulețe atârnate.

Nymphaea „Amabilis” este unul dintre cei mai frumoși nuferi de apa potrivit pentru un heleșteu de dimensiunii medii. Nuferii au fost combinați cu gherghinul de apa (Aponogeton distachyos), care are flori albe cu parfum discret,care înfloresc de primăvara pana toamna.

Pentru ca in heleșteu avem pești am folosit plante care asigura oxigenul . Foarte puține plante scufundate scot in evidenta heleșteul din punct de vedere vizual. Ele cresc conținutul de oxigen al apei atunci când peștii au cea mai mare nevoie,iar prin absorbirea substanțelor nutritive ajuta si la controlarea algelor care înverzesc apa.

In gradină, înainte de amenajare era un copac bătrân, care are un trunchi cu un diametru foarte mare, care acum înconjurat de un scaun alb. Culoarea alb atrage lumina intr-un loc ce altfel ar fi fost destul de întunecat si atrage privirile chiar din celalalt capăt al grădini.

8.5. ÎNTREȚINEREA ȘI ÎNGRIJIREA

Reîntinerirea gazonului se realizează după 5-10 ani și se realizează prin semănarea de noi cantități de semințe ale speciilor inițiale, folosind o normă de semănat de 25-50 % din cea inițială.

Reparația capitală presupune înlocuirea totală a ierburilor ce au constituit vechiul gazon. Toamna se mobilizează solul la 15-20 cm, după care se sparge și se mărunțește țelina, se strâng și se îndepărtează rădăcinile de ierburi sau de buruieni. După aceste operațiuni, primăvara se realizează administrarea îngrășămintelor și însămânțarea.

Reparația parțială presupune refacerea cheliturilor, respectiv a porțiunilor mai mari sau mai mici fără gazon, care se vor însămânța cu semințe din aceleași specii de graminee sau din același tip de amestec.

Cosirea (tunderea) se poate realiza manual cu coasa, sau mecanic cu mașini speciale, care permit reglarea înălțimii de tundere corespunzătoare. Tunderea se realizează în scopul obținerii unui gazon des cu o bună înfrățire și înțelenire. Se recomandă tunderea pe timp ploios, caz în care se obține o înfrățire abundentă, deoarece pe timp secetos frunzele tăiate și lăstarii se îngălbenesc. Iarba rezultată se strânge și se înlătură de pe suprafața gazonului.

Aplicarea îngrășămintelor este necesară deoarece solul sărăcește relativ repede, datorită înlăturării repetate a părților aeriene (frunzele speciilor de gazon), iar gramineele se răresc, apar mușchii și numeroase buruieni, care nu sunt pretențioase. Se preferă îngrășăminte minerale (chimice) pe bază de azot, fosfor și potasiu, în raport de 1:2:1 (fosforul este foarte important în dezvoltarea rădăcinilor). Dacă solul are o cantitate mare de calciu, trebuie mărită cantitatea de fosfor, pentru compensare. Dozele de îngrășăminte variază între limitele 400-2200 Kg/ha.

Combaterea buruienilor se realizează pe suprafețe mici prin plivit iar pe suprafețe mari se aplică cosirea repetată la 2-5 cm de suprafața solului, înainte de înflorirea buruienilor. O altă metodă eficientă este cea a aplicării erbicidelor selective.

Irigarea este de preferat a se realiza prin aspersiune (vezi irigarea la speciile floricole).

Metodele de udare eficiente sunt vitale in a mentine plantele sanatoase. Daca ele nu primesc destula umezeala pur si simplu se vor usca si vor muri. Fie mobil sau fix, cu un un sistem de irigare o veti scoate la capat. Sistemele fixe sunt de obicei contruite in gradina si conectate la un ceas, pentru ca sa puteti uda gradina chiar si cand nu sunteti acasa. Acestea pot fi gasite in gradini publice mari sau parcuri.

Pe de alta parte, exista doua mari avantaje in folosirea sistemelor portabile: sunt mai putin costisitoare decat cele fixe si pot fi mutate exact acolo unde este nevoie. In aceasta categorie intra multe tipuri de stropitori, furtune si alte sisteme portabile.

CAPITOLUL IX

PLANTELE CULTIVATE ÎN GRĂDINĂ

BUJORUL este una din cele mai cultivate plante pentru flori, asta încă din cele mai vechi timpuri. Culoarea bujorilor variază de la alb pana la roz, rosu, vișiniu, coral si chiar galben. Varietățile mai pitice ating înălțimi de 35 de cm, dar majoritatea ajung la 90 cm. Culoarea foliajului variază de la verde deschis, oliv, pana la verde închis, strălucitor. Bujorii sunt de trei tipuri: unii înfloresc la începutul sezonului, unii la mijloc si alții târziu. Ruperea bobocilor influențează de asemenea durata florilor.

CARCIUMAREASA (Zinnia elegans ) este o specie căreia ii place lumina si căldura. Fără sa pretindă lucrări deosebite de îngrijire înflorește frumos toata vara si toamna pana la căderea primelor brume pe care nu le suporta. Este o planta anuala, cu flori de toate nuanțele (mai puțin albastru), dispuse pe tulpini înalte (pot ajunge si la 1m), prefera terenurile însorite. Nu sunt foarte pretențioase in ceea ce privește calitatea solului .Cârciumăreasa prefera o udare abundenta, dar sunt rezistente si la seceta. Se seamănă la locul definitiv la sfârșitul lunii aprilie . Semințele răsar repede (5-6 zile). Rărirea plantelor se face la distanta de 20-25 cm. Frunzele dispuse opus sunt întregi, ovate, ușor cordate, întreaga planta fiind aspra la pipăit. Sunt plante de talie foarte diferita, de la 10-15 cm pana la 80-100 cm si cu flori numeroase, simple sau învolte.

CRAITA (Tagetes erecta) –este cea mai înaltă și viguroasă specie, planta ajunge până la înălțimea de 100-120 cm. Tulpina este dreaptă, puternică, bine ramificată în partea superioară. Frunzele sunt adânc sectate, cu marginea lobilor întreagă sau dințată. Florile galben portocalii, rosii, unicolore sau bicolore, simple sau bătute, au diametru de 6 – 10 cm. Întreaga plantă emană un miros caracteristic.

Crăițele înfloresc toată vara și toamna. Pretențiile față de factorii de mediu sunt reduse. Crăițele cresc în cele mai diferite soluri, cu condiția să se dreneze ușor. Le place soarele plin și suportă perioade scurte de secetă.

Calluna vulgaris (iarba neagra) Plantă subfruteseentă de talie mică, cu frunze mici, opuse, de forma unor solzi. Florile pendule sunt grupate în raceme dense. Fructul este o capsulă globuloasă. Calluna se întâlnește în zona montană, în defrișări de păduri și în tufișuri.

BALSAMINA – Impatiens balsamina se prezinta ca un copacel, inalt de 40-60 cm, putin ramificat si frumos imbracat de flori mari, albe, roz, rosii, violet, simple sau involte.
Se obtine din butasi sau din seminte care se seamana la sfarsitul lunii aprilie.

DAHLIA VARIABILIS (Gherghină). Crește la 60-180 cm înălțime, are rădăcini tuberizate, tulpini goale în interior, cu sau fără perișori, ramificate. Frunzele sunt adânc-lobate, așezate pe tulpină opus, iar florile sunt dispuse în calatidii mai mari sau mai mici, simple sau duble, divers colorate .

Plante cu creștere în formă de tufă de 40-150 cm înălțime. Inflorescențele sunt formate numai din flori ligulate mai mult sau mai puțin late, ovale sau ascuțite la vârf. Cuprinde: Dalii Pompon, Dalii cu flori de cactus, Dalii cu flori de crizanteme, Dalii decorative.

GAROAFIȚA DE GRĂDINĂ – Dianthus caryophyllus Din familia Caryophyllaceae. Are o înălțime de 45 – 60 cm și un diametru de 38-45 cm. Înflorește primăvara târziu – vara, are un foliaj verde, verge-albastrui
Garoafele sunt un gen de plante care înflorește anual, de doua ori pe an sau in continuu. Garoafa are frunze ascuțite, lanceolate, de culoare gri-verzui, așezate de-a lungul tulpinii; frunzele se întorc ușor in afara. Garoafele înfloresc mai ales in perioadele cu temperaturi mai scăzute ale anului, la începutul iernii Garoafele pot atinge 60-90 cm înălțime, deși majoritatea varietăților cultivate in gradina ating 25-50 cm, au nevoie de pământ fertil, ușor alkalin sau neutru din punctul de vedere al pH-ului, ușor drenabil si de 4-5 ore de plin soare, zilnic.

GURA LEULUI Antirrhinum majus L., înălțimea se încadrează in intervalul 20-100 cm in funcție de soi. Înflorește din iunie pana toamna târziu.Este puțin pretențioasa la căldura. La formarea răsadurilor are nevoie de căldura (14-16 grade Celsius). Nu suporta solurile prea umede.

Plantarea răsadurilor in gradina se face in lunile aprilie, mai, la distante de 20- 40 cm in funcție si de vigoarea solului.

Gura leului poate fi semănata si direct in gradina, atât primăvara cat si toamna, înainte de lăsarea gerurilor.

Afânarea solului ajuta la dezvoltarea acestei plante.

TULIPA GESNERIANA (LALEA) ne încântă in fiecare primăvara cu florile sale, fără de care grădinile n-ar mai fi la fel de atrăgătoare. Foarte populara lalea creste dintr-un bulb Iubesc terenurile însorite, cu sol bine drenat, ușor nisipos si cu pH 6,5-7. Temperaturile scăzute nu prezintă un pericol, dar pe cele ridicate nu le suporta. Înmulțirea se face prin bulbi sau bulbili, ajutați sa se dezvolte prin metode speciale.  In luna octombrie se plantează bulbii in brazde late. Distanta dintre brazde trebuie sa fie de 20-30 cm si cea dintre bulbi de 5-10 cm. In zonele cu ierni reci se practica mulcirea solului cu paie si frunze.

ZAMBILA (Hyachinthus orientalis Plantă cu bulb mare, alungit, care ajunge la o circumferință de 21 cm, cu tunici albe sau colorate în albastru sau violaceu, rozetă de frunze liniare, cărnoase cu marginile și vârful puțin aduse spre interior.

RHODODENDRON, Smârdarul, așa cum este denumit popular bujorul de munte, crește spontan în tufe pitice în zona alpină. Fiind o plantă care crește în condiții climaterice și de relief foarte specifice, el nu tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini. Frumusețea florilor sale – care emană un miros și o aromă asemănatoare vișinelor – și care apar de obicei pe la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie, și raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită și protejată ca atare în perimetrul Parcului Național Bucegi. Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul anului.

CERCIS CANADIENSIS acest copac anunta fara gres venirea primaverii. Este usor de ingrijir si creste repede. Putem spune ca este un simbol al primaverii. Cercis canadiensis ( Cercis estic) infloreste in culori roz – trandafiriu, sau rosu intens inainte sa infrunzeasca primavara.

GLICINE FAMILIA – FABACEAE Wisteria este una dintre cele mai frumoase si spectaculoase dintre plantele cățărătoare de gradina. Are frunze cazatoare, înflorește primăvara si iubește locurile cu mult soare. Florile au forma unui ciorchine alb sau in diferite nuanțe de albastru.

Wisteria este viguroasa, cu vite împletite, cățărătoare, se dezvoltă ocupând un spațiu mare. Este longevivă și foarte apreciată pentru florile sale care cresc in mănunchi si apar primăvara. Fructul este mare, verde, aplatizat si nu are valoare ornamentala. Plantele apărute din semințe rămân mult timp tinere si adesea nu înfloresc timp de 10-15 ani. In grădini se întâlnesc in principal Wisteria sinensis ( Chinese Wisteria ) si Wisteria floribunda (Japanese Wisteria).Wisteria sinensis este cea mai populara. Florile sunt albastru-violet si apar la mijlocul lunii mai. Pentru Wisteria sinensis-alba florile sunt albe.

Wisteria este cățărătoare și poate urca pe sârme, arbori, ziduri. Poate creste si sub forma unui copac, dar pentru a ajunge la aceasta forma este necesar ca vârful sa fie tăiat atunci când planta are înălțimea de 4- 5 picioare.

IEDERA-HEDERA Iedera este denumirea generica data plantelor cățărătoare cu tulpini foarte lungi, lemnoase, care se pot răspândi atât pe orizontala alcătuind un covor verde sau pe verticala, folosindu-se de orice suport precum ziduri, arbori, stânci.

Are nevoie de apa, dar nu foarte multa in pământ. Iedera iubește apa din atmosferă, de aceea pulverizarea frunzelor o revigorează mai ales in serile fierbinți de vara. Foarte multa apa in pământ o usucă insa repede, pentru ca rădăcinile ii putrezesc.

Se înmulțește repede și lejer, prin butășire sau marcotaj.Iedera este atât o planta de gradina cat si de ghiveci.

ZORELE (IPOMEA TRICOLOR) sunt unele dintre cele mai frumoase si răspândite plante urcătoare. Tulpinile volubile depășesc deseori lungimea de 2-3 m. Prefera locurile însorite, ferite de curenți prea puternici. Necesita soluri fertile. Utilizare: acoperirea gardurilor, zidurilor.

Face parte din familia Convolvulaceae. Necesita o udare abundenta. Fiind o planta volubila necesita palisarea.. Frunzele sunt complete si lobate.

Plantele anuale se obțin din semințe, iar cele perene se transplantează in februarie -martie. Necesita multa lumina si udare regulate. Bobocii apar din aprilie pana in septembrie si se recomanda adăugarea la fiecare 2-3 săptămâni un îngrășământ lichid in apa de udat. Speciile perene trebuie ținute iarna la o temperatura cuprinsa intre 7-13 °C.

TRANDAFIRII AGATATORI ROSA ALBERIC BARBIER  Înfloresc minunat toata vara.. Soiurile de trandafiri nobili, așa cum se mai numesc trandafirii altoiți, se deosebesc intre ele prin diferite caracteristici. Din punct de vedere al modului de creștere, sunt: trandafiri mici, cu coroana ca o tufa, la nivelul solului, dar care nu trebuie confundați cu hibrizii de trandafiri pitici- trandafiri urcători (cățărători, ghimpați), cu ramuri lungi de 2-4 m; trandafirii pletoși ( cu coroana plângătoare).

Trandafirii se plantează toamna (octombrie – noiembrie) sau primăvara (martie – aprilie). Distantele de plantare sunt de 50-70 cm  intre plante pentru trandafirii pitici si 2-3 m pentru trandafirii urcători si cei cu trunchi înalt. Trandafirii cultivați pentru petale se plantează la 1,75 m intre rânduri si 1 m intre plante pe rând.

THUJA OCCIDENTALIS, de talie inalta (10-15 metri), cu forma piramidala, frunzis mereu verde, conuri ovale alcatuite din cativa solzisori alungiti. Thuja occidentalis este foarte rezistenta la temperaturile scazute, la seceta si suporta tunderea. Au fost obtinute mai multe varietati, clasificate in functie de forma coroanei si de inaltimea plantei.

CIREȘUL-PRUNUS AVIUM are cerințe destul de mari față de căldură, în special în perioada de primăvară, cerințe care pot fi satisfăcute în zona dealurilor mici și mijlocii. Este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 și 1700 ore, în funcție de soi, ceea ce face ca cireșul să aibă un repaus profund mai mare și să nu fie afectat decât rar de înghețul de revenire, din cauza decalării în ferestrele de iarnă.

Pe perioada iernii, mugurii rezistă la temperaturi de -24 °C, în fază de buton la -5.5 °C iar la deschiderea florilor la -2.2 °C. Nu suportă temperatura ridicată și arșița din timpul verii.

PLANTE DE APA

NYMPHAEA ALBA (nufăr alb) are flori mari, albe, lung-pedicelate. Frunzele sunt mari, cordate, pieloase, plutitoare. Nufărul este întâlnit mai ales în apele stătătoare sau lin curgătoare.

LIMONIUM SINUATUM (lavanda de apa) Este comună pe malul bălților. Are flori albastre numeroase, dispuse în inflorescențe.

BIBLIOGRAFIE

Matei Păun, Laurențiu Palade, Flora spontană sursă de plante pentru spațiile verzi, Editura SCRISUL ROMÂNESC, Craiova 1976.

Cezar Valentin Tomescu, Arhitectură peisageră și design forestier, Suceava 2007

Gabriela Teodorescu, Ameliorarea ecosistemelor antropice urbane, Editura Ceres 2003

Mitea Preda, L. Palade Arhitctură peisageră, Editura Ceres 1973

V Sonea, L. Palade, Ana Felicia Iliescu, Arhitectură ornamentală și arhitectură peisgeră, Editura Didactică și Pedagogică, București 1979

Rică Marcus, Parcuri și grădini din România, Editura Tehnică, București 1968

Mihai Topor, E. Dobrotă, Amenajări floricole exterioare, Editura Agro-silvică

Peter McHoy, Amenajarea grădinii, Editura AQUILA 1998

Băltărețu, Andreea, Amenajarea turistică și durabilă a teritoriului, Editura Sylvi, București, 2003

Bran Florina, Marin Dinu , Economia turismului și mediului înconjurător, Editura Economică, București, 1998

Erdeli , George, Istrate, Ion; Amenajări turistice, Editura Universității, București, 1996

Neacșu, Nicolae, Turismul și dezvoltarea durabilă, Editura Expert, București, 2000

Nistoreanu, Puiu , Ecoturism și turism rural, Editura Ase, București, 2003

Tigu, Gabriela, Turismul montan, Editura Uranus, București, 2001

Giude á l’intention des autorités locales: Développment durable du tourism, O.M.T Madrid,

Iliescu, Felicia, Ana , Arhitectură peisagera Editura Ceres 2000

Muja. S. , Dezvoltarea spatiilor verzi, Editura Ceres, ’93-‘94

F. Bran, M. Candea, I. Cimpoeru – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic , Editura Universitara – 2006,

Victor Negulescu, Runcu în eternitate, mituri, legende și realități, Editura Bibliotheca,

Milescu, I., Pădurile și omenirea, Editura Ceres, București 1990

Revista “Grădina mea” aprilie, mai, iunie 2009

Bran Florina , Ecologia generală și protecția mediului , Editura ASE 2002 , București

Manea Gheorghe , Protecția mediului – șansa de supraviețuire a întreprinderii, Editura OID ICM București 1996

Bran, Florina, Candea M., Cimpoeru I. – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geographic, Editura Ceres.1999

Ionescu Alexandru; Barabus Nicolae; Luncu Vasile (1992), Ecologie si protectia mediului, Ed. Calimanesti, Bucuresti

www.ARA.ro

www.MINISTERULMEDIULUI.ro

www.AFM.ro

www.PRONATURA.ro

www.anpm.ro

www.gradinavisurilor.ro

BIBLIOGRAFIE

Matei Păun, Laurențiu Palade, Flora spontană sursă de plante pentru spațiile verzi, Editura SCRISUL ROMÂNESC, Craiova 1976.

Cezar Valentin Tomescu, Arhitectură peisageră și design forestier, Suceava 2007

Gabriela Teodorescu, Ameliorarea ecosistemelor antropice urbane, Editura Ceres 2003

Mitea Preda, L. Palade Arhitctură peisageră, Editura Ceres 1973

V Sonea, L. Palade, Ana Felicia Iliescu, Arhitectură ornamentală și arhitectură peisgeră, Editura Didactică și Pedagogică, București 1979

Rică Marcus, Parcuri și grădini din România, Editura Tehnică, București 1968

Mihai Topor, E. Dobrotă, Amenajări floricole exterioare, Editura Agro-silvică

Peter McHoy, Amenajarea grădinii, Editura AQUILA 1998

Băltărețu, Andreea, Amenajarea turistică și durabilă a teritoriului, Editura Sylvi, București, 2003

Bran Florina, Marin Dinu , Economia turismului și mediului înconjurător, Editura Economică, București, 1998

Erdeli , George, Istrate, Ion; Amenajări turistice, Editura Universității, București, 1996

Neacșu, Nicolae, Turismul și dezvoltarea durabilă, Editura Expert, București, 2000

Nistoreanu, Puiu , Ecoturism și turism rural, Editura Ase, București, 2003

Tigu, Gabriela, Turismul montan, Editura Uranus, București, 2001

Giude á l’intention des autorités locales: Développment durable du tourism, O.M.T Madrid,

Iliescu, Felicia, Ana , Arhitectură peisagera Editura Ceres 2000

Muja. S. , Dezvoltarea spatiilor verzi, Editura Ceres, ’93-‘94

F. Bran, M. Candea, I. Cimpoeru – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic , Editura Universitara – 2006,

Victor Negulescu, Runcu în eternitate, mituri, legende și realități, Editura Bibliotheca,

Milescu, I., Pădurile și omenirea, Editura Ceres, București 1990

Revista “Grădina mea” aprilie, mai, iunie 2009

Bran Florina , Ecologia generală și protecția mediului , Editura ASE 2002 , București

Manea Gheorghe , Protecția mediului – șansa de supraviețuire a întreprinderii, Editura OID ICM București 1996

Bran, Florina, Candea M., Cimpoeru I. – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geographic, Editura Ceres.1999

Ionescu Alexandru; Barabus Nicolae; Luncu Vasile (1992), Ecologie si protectia mediului, Ed. Calimanesti, Bucuresti

www.ARA.ro

www.MINISTERULMEDIULUI.ro

www.AFM.ro

www.PRONATURA.ro

www.anpm.ro

www.gradinavisurilor.ro