Amenajarea Spatiilor Verzi din Localitatea Cioburciu Raionul Stefan Voda

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I. AMENAJAREA CASEI DE CULTURĂ.

1.2. Scopul și obiectivele……………………………………………………………………. ..

1.3.Materiale și metode folosite……………………………………………………………

1.4.Estimare teritoriului……………………………………………………………………..

1.4.1. Condiții naturale ………………………………………………………………………..

1.4.2. Condiți social-economice……………………………………………………………..

CAPITOLUL II. LUCRARI DE INSTALARE ȘI INGRIJIRE A VEGETAȚIEI

2.1.Instalarea vegetației………………………………………………………………………….

2.2.Instalarea și ingrijirea speciilor floricole……………………………………………

2.3.Instalarea gazonului…………………………………………………………………………

2.4.Fertilizarea,irigarea și intreținerea solului………………………………………..

2.5.Caile de acces…………………………………………………………………………………..

2.5.1.Construcți utilitare și ornamentale…………………………………………………

2.6.Caracteristica bioecologică a asortimentului propus………………………….

2.7Justificarea bugetului………………………………………………………………………..

CONCLUZII ȘI RECOMANDARI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

Spațiile verzi reprezintă o categorie funcțională în cadrul loclitaților sau

aferent acestora al cări specific este determinat in primul rînd de vegetație, în al doilea rînd de cadrul construit, dotări și echipamente destinate activitați cultural educative, sportive și recreative a populației adică pentru odihnă, recreație și agrement in aer liber.

Creații ale omului pasionat și dornic să modeleze natura și să se înconjoare cu

frumusețile ei, cu o rînduire în anumite relații de armonie cu natura, spațiile verzi s-au dezvoltat pe baza unor concepții care, de la origine pînă în prezent, au evoluat și au

involuat, s-au regăsit, s-au îmbogățit, au interferat, s-au transmis de la un popor la

altul, dintr-o zonă geografică în alta, dintr-o epocă în alta [5].

În ultimele două secole, modul de intervenție al omului în mediul natural semnalează

o involuție a înțelegerii și a respectului față de natură. Omul e tot mai preocupat să

construiască, și de multe ori omite un aspect demn de luat în seamă cînd își

amenajează teritoriul: spațiile verzi. Scopul acestora este de-a armoniza peisajele artificiale cu cele naturale, prin coincidența vegetației, în vederea realizării ambianței

favorabile desfășurării multiplelor activități sociale cât și a sănătății populației [10].

Printre problemele de o importanță absolută ce se impune in fața acestui început de

mileniu se situează și protecției mediului înconjurător și a folosirii raționale a

resurselor naturale. În acest context crește simțitor rolul spațiilor verzi atît

intravilane cît și extravilane, ele fiind un component de valoare în crearea și

menținerea ambianței dintre blocurile de construcții și mediul încojurator pe lîngă

faptul că influențează substanțial puritatea mediului, calitatea aerului și peisajul

arhitectural al localității urbane și rurale [1].Spațiile verzi, indiferent de apartenență

și destinație, servesc la îmbunătățirea calității mediului, menținerea echilibrului ecologic și a genofondului autohton, la îmbogățirea asortimentului de plante ornamentale, menținerea și protejarea obiectelor naturale prețioase și la armonizarea peisajelor artificiale cu cele naturale în vederea realizării unei ambianțe favorabile desfășurării activităților antropogene, conservarea resurselor de apă, combaterea eroziunii solurilor, reducerea zgomotului,

influența pozitivă asupra stării de sănatate fizică și psihică a oamenilor, [5].

Amenajarea parcului din centru satului Cioburciu în fața Casei de Cultură este un plan condus de primăria din sat,cu scopul de a creia un microclimat favorabil copiilor,teren de joacă cu instalați speciale,pentru tinerii amatori de jocuile de dame,care se poate efectua în incinta parcului prin amenajarea bancilor și meselor.

CAPITOLUL I. AMENAJAREA CASEI DE CULTURĂ,CU FUNCțII RECREATIVE, ȘI CULTURAL-EDUCATIVE PENTRU COPIII ȘI TINERET.

1.2. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE

Scopul prezentului proiect de licențe a constituit: Amenajarea casei de cultura din satul Cioburciu Raionul Ștefan-Vodă

Pentru realizarea scopului au fost propuse următoarele obiective:

Analiza pedologica

Elaborarea asortimentului de arbori arbuști și liane;

Crearea unui spațiu cultural-educativ și atragerea turiștilor

Recreerea poate fi difinită ca o activitate practicată de om după bunul lui plac, în sfera culturii, artei, sportului, divertismentului, prin solicitarii fizice, intelectuale și psihice, la care este supus omul în viata cotidiană. Aceste solicitari devin din ce în ce mai importante pentru oameni, din necesitatea de a evada din cotidian, cele mai multe destinații, în acest sens fiind zonele cu vegetatie, spațiile verzi intravilane și extravilane.

Sarcinile de baza ale recrieri sunt:

– liniște sau relaxare, prin care se elimină traumele psihice și nervoase provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de pragramul zilnic de activitate;

– divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură oboseala, plictiseala, sau efectele automatismelor zilnice, avînd un comportament și activitate creatoare și inovatoare.

Factorii care influențeaza recreerea sunt:

-Timpul, care pote fi:

-timp de existența, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, întreținerea personală, serviciului;

– timpul liber (dedicat recreării), și care este împărțit la rândul său în timp liber zilnic, timp liber de week-end și timp liber de lungă durată, respectiv concediile, vacanțele și pensia.

– dezvoltarea personalității prin care oameni se eliberează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice, având un comportament și activități creatoare și inovatoare în crearea frumosului;

Formele de recreere:

Turismul reprezintă acțiunea de deplasare, de călătorie sau de vizitare a unor Obiective din localitatea Cioburciu, realizată printr-o plăcere proprie a persoanei. În sens larg, turismul reprezintă ansamblul activităților umane puse în practică pentru realizarea unui tip de călătorie, reprezentând de cele mai multe ori parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distante, cum ar fi plimbări cu barca pe rîul Nistru, pentru vizitarea unor regiuni pitorești, obiective culturale, istorice. Turismul este o necesitate spirituală a omului de a evada din mediul artificial al orașelor. Factorii care contribuie la dezvoltarea turismului sunt: dorința omului de a cunoaște locuri noi, diferite de mediul său, plăcerea de a admira frumusețea peisajelor, nevoia de a face mișcare, de a practica un sport sau de a depune un efort fizic.

Plimbările sunt realizate fie zilnic, de regulă în zone verzi urbane cea mai apropiată de domiciliu (la 10-15 minute distanță), sau la sfârșitul săptămânii, în spațiile verzi extravilane.

Alte forme de recreere sunt:, practicarea de diferite jocuri și sporturi, sau diferite activități precum grădinăritul , ș.a.

La alegerea teritoriilor în vederea amenajării în scopuri recreative, se preferă zonele cu vegetație forestieră, dar chiar și în cazul celor fară această vegetație se pot realiza plantații care în timp își vor exercita funcțiile specifice. De asemenea, se iau în considerare și posibilitățile realizării de amenajări pentru practicarea diferitelor activități cât și costurile minime pentru investițiile ce trebuie realizate în acest scop. Ca obiective de interes pentru publicul larg pot fi amenajate: terenuri de joaca pentru copiii,mese de sah, estrada in aer liber de interes cultural educativ.

Un rol important în alegerea locului pentru aceste obiective îl au și factorii fizici: configurația și înclinarea terenului, expozitia, pozitia pe versant, topoclimatul, solul, hidrografia(apele subterane)[5].

Configurația și înclinarea terenului determină în cea mai mare măsură tipurile de amenajări și costurile pentru construcția acestora.

Expoziția terenului influențează mersul diurn al temperaturilor locale, astfel terenurile cu expoziție sudică sunt mai însorite și înregistrează temperaturi mai mari decât zonele cu altă expoziție. Tot pentru aceste tipuri de instalații sunt favorabile și zonele cu orientare vestică, care vor fi puternic însorite atât la amiază cât si după amiază. Terenurile cu expoziție estică sunt însorite dimineața, ceea ce înseamnă că roua se va ridica mai repede iar peluzele sau alte suprafețe se vor zvânta mai ușor, iar după amiază aceste locuri vor fi umbrite. [2].

Orientarea nordică a unor terenuri, avantajează instalațiile destinate practicări, a perspectivelor sau a teatrelor de vară, datorită faptului că direcția razelor de soare va fi din spatele vizitatorilor. Poziția pe versant determină mișcările zilnice ale aerului, timpul de expunere la razele Soarelui și mersul diurn al temperaturii. Treimea inferioară a versanților prezintă un drenaj slab al aerului, este mai rece și mai umed, mai umbrit dar este și mai ferit față de vânt.

Temperatura este condiționată strict cu expoziția, gradul de expunere a teritoriului, vânt, altitudine etc., fiind preferate zonele cu amplitudini mici. Cantitatea precipitațiilor și implicit umiditatea atmosferică influențează indirect favorabilitatea anumitor zone. Acolo unde se înregistrează cantități mari de precipitații apar și fenomene precum: vremea mohorâtă, suprafețe umede improprii, bălți, noroi, alunecări de teren, care produc disconfort omului ce dorește să se recreeze [9].

În zonele în care aceste aspecte apar frecvent, este necesară construirea diferitelor construcții (chioșcuri, pavilioane, refugii) pentru a oferii adăpost, sau spații adăpostite, destinate practicării unor activități. Tot în acest sens, este necesară realizarea unei rețele de drenare și eliminare a apei în exces.

Zvântarea și uscarea unor suprafețe pot fi favorizate și prin alegerea de terenuri expuse razelor de soare sau prin îndepărtarea vegetației forestiere pe anumite zone.

La celălalt pol se situează zonele în care se înregistrează precipitații foarte puține, fapt ce determină apariția altor factori de disconfort precum: atmosfera încărcată cu particule, prezența prafului, temperatura aerului mai ridicată, vegetația are aspect veșted, plantele prezintă creșteri foarte lîncede, frunziș sărăcăcios, frunze prăfuite sau galbene. În acest sens, sunt necesare instalații de irigare a suprafețelor îngazonate, a aranjamentelor florale sau chiar a grupurilor de arbuști și arbori. De asemenea, se recomandă și crearea de suprafețe de luciu de apă, ce au un efect benefic pentru zonele din jur.

Prezența și direcția dominantă a curenților de aer determină atât alegerea teritoriului destinat activităților de recreere cât și amplasarea, dotărilor sau diferitelor echipamente, fiind adaptate uneori chiar și liniile arhitecturale ale construcțiilor

Hidrografia teritoriului, este o componentă de bază a unui teritoriu destinat recreării. Un havuz amenajat poate acționa pozitiv la psihica omului prin linistire de la mișcarea apei care creeaza emoți pozitive

Natura vegetației existente ridică sau diminuează calitatea zonei respective.[5].

Impactul cel mai mare este dat de către vegetația lemnoasă arborescentă, urmată de cea arbustivă și în cea mai mică măsură, dar nu neglijabilă, de cea ierboasă. O zonă în care sunt prezente masive forestiere întinse va avea o atractivitate ridicată comparativ cu o regiune săracă în vegetație lemnoasă [9].

1.3 Materiale și metode FOLOSITE.

Materiale

La realizarea prezentului proiect au fost utilizate următoarele materiale:

Ruleta cu lungimea de 5 m;

Aparat foto:Fujifilm ;

hîrtie milimetrică;

documentația locală de la Oficiul cadastral teritorial Cioburciu.

Calculele pentru remunerarea muncii a fost calculat conform normelor în rigoare utilizate în spațiile verzi.

Pentru determinarea vitezei vîntului, cantității de precipitații au fost utilizate datele serviciului Hidrometeorologic de Stat, iar pentru indentificarea tipurilor de sol precum și a compoziția au fost utilizate materialele Direcției funciare raionale ștefan-Vodă, precum și observațile noastre (plantele indicatoare).

Costul materialului săditor a fost calculat avînd la bază lista de prețuri a întreprinderilor de material săditor: Grădina Botanică a A.Ș.M.,

Pentru evaluarea costurilor materialelor de construcție au fost folosite lista prețurilor a următoarelor firme Hubo, Supraten, Agat- D. Tot în această fază a fost elaborat planul general (1:200), care cuprinde amplasamentul și principalele grupe de vegetație și amenajări floricole și alte dotări.

Metode.

În prezentul proiect de licență, lucrările de proiectare au fost efectuate conform metodologiei Ana-Felicia Iliescu [3], care cuprinde studiul de prefezabilitate, studiul de fezabilitate.

În cadrul studiului de prefezabilitate a fost selectată și definită destinația și tipul de spațiu verde în funcție de cerințele beneficiarului, în corelație cu caracteristicile generale ale terenului și amplasamentului acestuia. În dependență de ce au fost indentificate necesitățile s-a apreciat natura și cantitatea lucrărilor necesare precum și marimea lor.

Tot aici au fost efectuate evaluările de cost cu scopul estimării mărimii investiției. În acest scop au fost folosite normele în rigoare.

Elaborarea studiului de fezabilitate, debutează cu analiza complexă a terenului și a abianței acestuia în scopul urmăririi soluțiilor de amenajare cu caracteristicele teritorului sitului și cu caracteristicele funcțiilor principale ale terenului stabilite de studiul de prefezabilitate.

El se desfășoară în două etape:

Etapă. Cercetarea terenului și culegerea tuturor informațiilor și datelor utile proiectării, prin examinarea directă și prin confruntarea cu planul general de situație se analizează amplasamentul s-au dezvoltarea teritorială, precum și aspectele sociale din zona de influență, se culeg date privitor la folosirea anterioară a terenului, precum și influența lor în fizionomia și caracteristicile acestuia;

Se cercetează elementele existente pe teren (vegetația, drumuri, elemente decorative, construcții, instalații și posibilitățile de menținere și integrare a acestora în noua compoziție).

Etapă. Au fost analizați factorii esențiali care înfluențează soluțiile de amenajare a terenului: apele naturale existente, nivelul freatic, care reprezintă factori importanți pentru soluționarea unor probleme de proiectare ca: irigarea culturilor, s-au stabilirea unor măsuri ameliorarea terenului.

Condițiile climatice ale zonei:

Se analizează temperatura medie anuală, temperaturile extreme, regimul de precipitații, direcția și intensitatea vînturilor dominante, calitatea atmosferei și umiditatea acesteia (gradul de poluare). Tot aici sunt analizați și cercetați factorii microclimatici în cuprinsul terenului: părțile expuse curenților și vînturilor s-au afectate de înghețuri, zone adăpostite, pante însorite s-au expoziții care se întîlnesc mai frecvent, terenuri care rămîn mai mult timp sub zăpadă [6].

Toate aceste aspecte au o deosebită influență asupra alegerii sortimentului și amplasamentului vegetației. Deosebit de importantă este cunoașterea condițiilor de sol și anume: grosimea stratului fertil, tipul de sol, textura, pH-ul, salinitatea s-au alcalinitatea, gradul de eroziune, etc [5].

Condițiile sanitare. Au fost cercetate și analizate eventualele emanații nocive, natura plantațiilor, sursa distanța, gradul de influență.

Aspecte sociale. Au fost estimat, numărul populației, unele aspecte legate de starea de sănătate a acestora.

Aspecte istorice și culturale. Au fost analizate informațiile privind aceste aspecte în vederea integrării armonioase și respectării valorilor istorice și culturale.

În urma soluțiilor de principiu furnizate de informațiile menționate mai sus au fost materializate planul general de amenajare, care redă situația de ansamblu pentru tema de proiectare.

La elaborarea asortimentului speciilor de plante decorative (arbori, arbuști, plante floricole) au fost folosite recomandarile autorilor

Alexei Palancean [6 ], Ana Felicia Ilescu [3 ], conform cărora s-a avut în vedere cerințele speciilor față de:

– factorii ecologici climatici: lumină, temperatura aerului, umiditatea atmosferică,vânt;

– factorii ecologici edafici: textura și profunzimea solului, regimul de umiditate din sol, fertilitatea solului;

– factori geomorfologici: altitudine, expoziție, pantă, configurația terenului;

– factori biotici: animali, vegetali.

– factori antropici;

– factori poluanți.

1.4 ESTIMAREA TERITORIULUI.

Amenajarea de spații verzi a Casei de Cultura din satul Cioburciu va fi efecutată pe o suprafață totală de 0.6 ha.

Terenul preconizat pentru înverzire este situat în zona de sud-est a Republicii Moldova. Acest raion este puțin mai cald, dar și mai puțin umed. Suma temperaturilor în timpul perioadei calde a anului constituie 3150-3350 °C precipitațiile în timpul perioadei de vegetație activă este mai putin de 275mm.Coeficientul hidrotermic variază de la 0.7 la 0.8. Perioada fără înghețuri durează 170-190 zile. Stratul permanent de zăpadă se menține timp de 1 lună.

1.4.1. Condiții naturale

Geomorfologie

Formele geomorfologice existente apar ca forme de trecere către zona montană. Mai mult de 4/5 din suprafață sunt ocupate de pante majoritatea cărora este abruptă.

Configurația terenului este deluros – văluroas fragmentat de procesele erozionale de diverse forme, dimensiuni și vârste.

Expoziția generală determinată de relief și scurgerea apelor este ridicată în hărți.

Din datele prelucrate la calculatorul electronic rezultă că 29% din suprafața este cu expoziție însorită (S, SE), 22% din suprafață are expoziție umbrită (V, NV, V, SV).

Relieful influențează atât asupra răspândirii și însușirii solului (profunzime, intensitatea erodării, etc.), cât și asupra proceselor de solificare prezenței vegetației forestiere, a tipurilor de pădure și tipurilor de stațiune.

Climatologie

Teritoriul se încadrează zonal în sectorul de climă continental moderată, subținutul climatic al climei de dealuri.

După raionarea geobotanică teritorial aparține partea de sud din Provincia Ucraineană a pădurilor de foioase de amestec. Regimul termic al zonei se caracterizează prin temperaturi medii anuale constituie 9,3-10,2oC și precipitații anuale de 410 mm. Pe fondul climei zonale sub influența reliefului se diferențiază topoclimate caracteristice în raport cu forma de relief și orientare. Climatul stațional local determinat de cel general, este modificat în funcție de formele de relief, expoziție, vegetație, bazin hidrologic, individualizându-se climate locale de platouri, versanți și văi.

Temperatura medie a lunii ianuarie este de 4,2oC, iar a celei mai calde – iulie – 19,7oC. Temperaturile pozitive se mențin în teritoriu timp de 9 luni (250-270 zile), iar cele negative – 3 luni (90-100 zile). Temperatura maximă s-a înregistrat în luna iulie +41°C, iar minimă absolută – 32oC.

Hidrologie

Teritoriul pe care se situează pădurile din raionul ștefan -Vodă cuprind bazinul râului Nistru. Rețeaua hidrografică deasă a teritoriului asigură un drenaj bun evitând practic complet procesele de salinizare și înmlăștinire.

Nivelul apelor freatice în văi variază de la 1-5, iar în zona platourilor – la un nivel și mai scăzut. În teritoriu vegetația forestieră este mult influențată de regimul hidrologic, apa constituind în toate cazurile factor limitativ, fie prin lipsa ei în zonele mai ridicate, fie prin existența în exces pe văi, unde se acumulează după ploi sau topirea zăpezilor.

Studiul pedologic

Studiul pedologic al solului este o necesitate fundamentală pentru cunoașterea și definirea stațiunilor, de stabilire a măsurilor de folosire judicioase a lor în gospodărirea pădurilor.

Complexul geologic al teritoriului puțin variat, a determinat evoluția unei game restrânse de soluri.

Predominante cernoziomuri obisnuite argiloase,adesea solurii cenusii de padure. Predominante sol de dumbrave uscate (79,8%)

Astfel Solurile cenusii de padure (denumirea precedenta – cenusii deschise de pădure) se întîlnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de argile la adîmcimea de 150-200 cm. S-au format sub pădure în majoritate carpinete-quercete. Orizontul superficial trece evident într- un suborizont albic (cu SiO2 amorf), slab structurat. Spre adîncime acest suborizont trece în brun-roscat cu structura columnară sau prismatică și dură.

1.4.2 Condițiile social-economice

La proiectarea parcurilor și grădinilor este necesar să se țină seama de unele principii de proiectare, care sînt în funcție de condițiile existente în teren:(situarea terenului unde urmează să se creeze un spațiu verde în intravilan sau extravilan, pe terenuri plane sau în pantă .) [5]

Astfel proiectul dat se încadrează în spatii verzi intravilane, cuprinzînd spațiile verzi din zonele de agrement și alte categorii de spații verzi suburbane care au în principal funcția de a asigura odihna într-un cadru natural.

CAPITOLUL II. Lucrări de instalare și îngrijire a vegetației

2.1.Instalarea vegetației. Instalarea vegetației a fost efectuată în toamna anului 2014 (septembrie-noiembrie)și s-a prelungit din cauza condițiilor nefavorabile (zăpadă,ploi). Am folosit materialul săditor decorativ cu rădăcină cu tot cu balotul de pamînt, protejată pentru asigurarea unei reușite bune a plantațiilor .

Deci procedeul de plantare a arborilor și arbuștilor a fost cel de plantare în gropi, ale căror dimensiuni au variat în funcție de vârstă, înălțimea și grosimea la colet, a materialului de plantat și nu în ultimul rând de dimensiunea containerului: [9,2]

– 0,30 (0,40) x 0,30 (0,40) m pentru puieții de talie mică;

– 0,60 (0,70) x 0,60 (0,70) m pentru arbuști (1-2 ani);

2.2.Instalarea și ingrijirea speciilor floricole.

În cultura speciilor floricole se ține cont de particularitățile biologice și agrotehnice ale acestora. În multe situații terenurile în care urmează să se instaleze speciile floricole, nu prezintă un strat de sol fertil corespunzător, fiind necesară împrăștierea unui strat de pământ corespunzător din punct de vedere al proprietății sale fizice și chimice (afânare, permeabilitate, structură, textură, elemente nutritive, pH, capacitate de reținere a apei) [6,4].

În horticultură există numeroase tipuri de soluri preparate, care pot să asigure plantelor o nutriție corespunzătoare. Acestea se deosebesc prin pH, conținutul de substanțe nutritive, textură, etc [8].

Distanța de plantare, diferă și se stabilește în funcție de înălțimea speciilor respective și de habitusul acesteia astfel încât să nu rămână spații libere între ele, dar nici să se stânjenească reciproc. Distanța variază de la 5 cm până la 100-150 cm între exemplare. La speciile cu dezvoltare pe verticală se adoptă o distanță de plantare de cca. ½ din înălțimea medie la maturitate a speciei respective.

Îngrijirea plantelor floricole cuprinde un șir de lucrări, cu scopul, de a obține plante viguroase, cu înflorire abundentă. În această categorie intră următoarele lucrări:

– suprimarea părților aeriene,

– aplicarea îngrășămintelor,

– irigarea,

– mobilizarea solului și combaterea buruienilor,

– combaterea dăunătorilor biotici,

-pregătirea pentru iarnă .

2.3.Instalarea gazonului

Semănarea gazonului se realizează primăvara (februarie-martie), pentru a realiza o răsărire și o călire a gazonului.

Cosirea (tunderea) se va efectua mecanic cu mașini speciale, care permit reglarea înălțimii de tundere corespunzătoare. Tunderea se realizează în scopul obținerii unui gazon des cu o bună înfrățire și înțelenire [2].

Aplicarea îngrășămintelor este necesară deoarece solul sărăcește relativ repede, datorită înlăturării repetate a părților aeriene (frunzele speciilor de gazon), iar gramineele se răresc, apar mușchii și numeroase buruieni, care nu sunt pretențioase. Se preferă îngrășăminte minerale (chimice) pe bază de azot, fosfor și potasiu, în raport de 1:2:1 (fosforul este foarte important în dezvoltarea rădăcinilor). Dozele de îngrășăminte variază între limitele 400-220 Kg/ha.

Combaterea buruienilor se realizează pe suprafețe mici, înainte de înflorirea buruienilor. O altă metodă eficientă este cea a aplicării erbicidelor selective. Irigarea este de preferat a se realiza prin aspersiune [5].

2.4.Fertilizarea,irigarea și intreținerea solului

În foarte multe cazuri sunt necesare operațiunile pentru ca arborii și arbuștii să se dezvolte normal. Îngrășămintele stimulează creșterea și sporesc rezistența plantelor la secetă, și la atacul agenților dăunători biotici (insecte, ciuperci). Se aplică de obicei îngrășăminte complexe pe bază de N, P, K, cu o proporție mai mare pentru unul din cele trei elemente: N pentru creșterea vegetativă, P pentru creșterea rezistenței față de ger, secetă și boli și K pentru fotosinteză și respirație [8] .

Îngrășămintele cu acțiune rapidă se vor aplica primăvara sau la începutul verii, pentru a permite lujerilor să se lignifice pînă la venirea iernii. Aceste îngrășăminte nu se vor distribui dispersat, uniform, ci se vor poziționa în gropi mici dispuse în zona sistemului radicular, gropi din care substanțele se vor difuza în soluția solului. Se recomandă ca împrăștierea îngrășămintelor să nu se realizeze pe suprafața solului, iar administrarea acestora să se realizeze în strînsă legătură cu nevoile plantelor,fiind necesară realizarea analizei solului respectiv, pentru a elimina riscul transformării îngrășămîntului în factor poluant. Se recomandă fertilizarea biologică bazată fie pe îngrășăminte naturale, fie pe capacitatea unor plante de a realiza micoze [9].

Nevoile de apa în procesul de producție a materialului săditor în teren sînt foarte variate, în funcție de o multitudine de factori:cerințele speciilor, vîrsta plantelor, climatul, tipul de sol, procesele tehnologice etc. Astfel, trebuie avute în vedere udările din perioada plantării și mai cu seamă in lunile: iune, iulie sau august, care de obicei sunt secetoase în condițiile țării noastre.

Insuficiența apei poate compromite culturile tinere, plantațiile nou instalate și speciile sensibile. O aprovizionare slabă a plantelor duce la sporuri de creșteri mici, prelungirea duratei de formare pîna la realizarea dimensiunilor corespunzătoare, calitate mai slabă a materialului săditor [2].

Ca metodă de udare mai modernă am ales udarea prin aspersoare. Această metodă are avantajul că repartiția apei se face în zona radiculară a plantelor prevenindu-se astfel tasarea și spălarea solului, precum și prin faptul că, se reduce cantitatea de apă consumată, udările fiind corelate cu evoluția factorilor biologici ai plantei și cu cei climatici [11].

Obiectivul irigării este de a menține umiditatea solului între limite care previn stresul hidric al plantelor, se realizează preferabil prin norme fixe de apă, administrate cu frecvențe variabile [9].

2.5.Căile de acces

Căile de acces reprezintă o componentă foarte importantă a spațiilor verzi, îndeplinesc multe aspecte decorative și permit vizitatorului să parcurgă teritoriul respectiv.

Dalele sunt foarte folosite pentru aleele de pietoni din piatră natural sau din beton de forme, dimensiuni și culori diferite [5].

Dalele și pavajele se dispun pe un strat de 5-8 cm nisip de râu și se așează uniform (se folosesc dale de minim 4 cm grosime).

Folosirea dalelor în cazul de față prezintă următoarele avantaje: rezistență, ușurința întreținerii, drenajul forte rapid al apei din precipitații (se usucă foarte repede după ploaie), se face trecerea mult mai plăcută de la construcții la peluze, au un efect estetic sporit iar dalele depreciate se pot înlocui foarte ușor. Marele dezavantaj al acestora este prețul destul de ridicat .

2.5.1.Construcți utilitare și ornamentale

În cadrul proiectului de amenajare a spațiilor verzi , construcțiile sunt folosite a organiza cât mai bine trăsăturile peisajului. Construcțiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a menține, a domina, a organiza sau a accentua cît mai bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate construcțiile prezente într-un spațiu verde trebuie armonizate cu peisajul înconjurator, în scopul realizării unității clădirii cu acesta. Armonizarea se poate realiza prin asemănare sau prin contrast.

Mesele pentru sah, bancile sunt intr-o armonie cu peisajul inconjurator și instalatiile pentru copiii.

Scările sunt construcții utilitare dar și ornamentale, folosite de obicei acolo unde panta terenului este mai mare de 15%. Scările accentuează orizontalitatea spațiului, întrerupt uniformitatea și monotonia aleilor sau a zidurilor de sprijin

Forma, dimensiunile sau alte caracteristici trebuie să fie corespunzătoare întregului ansamblu, axa scărilor trebuie să fie în continuare cu axa drumurilor. Se recomandă ca optima, înălțimea treptei de 15 cm și lățimea de 35-40 cm. Materiale de construcție folosite: piatra, cărămidă.

Ținînd cont de aceea ca spațiiul verde trebuie să prezinte o ambianță plăcută atît ziua cît și noaptea am utilizat felinarele pentru iluminat, și doi stîlpi LED.

2.6.Caracteristica bioecologică a asortimentului propus.

Reeșind din aceea ca parcul deja avea unele specii de plante, trebuie sa le luăm în vedere, deci speciile existente sunt:

Juglans regia, Staphileia pinata, Salix alba, Rosa canina.

Material săditor rășinoase

Thuja occidentalis-Tuia occidentală

Arbore originar din estul Americii de Nord. Înlățimea de 12 (29) m și diametrul 60-90 (180) cm, rareori rămâne sub formă de arbust. Sistemul radicular superficial, extins lateral, la început pivotant, apoi rămuros trasant. De obicei tulpina dreaptă, uneori se ramifică de la bază. Scoarța subțire (5-10 mm), fisurată, de la roșcată până la cenușie-cafenie, se exfoliază longitudinal; la arborii tineri scoarța netedă. Lemn diferențiat în alburn și duramen. Alburnul îngust, de culoare albă-gălbuie. Duramenul galben-închis sau cafeniu-deschis. În ansamblu lemnul se apreciază ca moale, ușor, apropiindu-se după proprietățile mecanice de cel de brad; inele anuale pronunțate, razele medulare înguste, invizibile cu ochiul liber.

Coroana îngust-alungit-piramidală sau columnară, uneori cu câteva vârfuri, la arborii bătrâni ovoidală; ramurile relativ scurte, în partea de jos a coroanei au vârful curbat în sus; lujerii turtiți în plan orizontal, ramificați pectinat pe două linii orizontale sau laterale, pe partea superioară verzi-întunecat, lucioși, pe cea inferioară verzi-gălbui-palid.

Frunzele solziforme, lipite de lujeri, așezate decusat, de culoare verde-închis, iarna verzi-brunii, cele de pe fața superioară și inferioară cuneate, cu vârful triunghiular, scurt acuminat, pe partea dorsală cu o glandulă proeminentă rotundă sau ovală, cele laterale alungit-naviculare; formele juvenile au frunzele aciculare. Frunzele se țin pe lujeri 2-3 ani.

Conurile alungite, 10-15 mm lungime, formate din 3-4 (5-6) perechi de solzi coriacei-lemnoși, îngust ovali, la vârf neuniform-dințați, dintre care numai 2 (4) perechi au câte 2 ovule, cei exteriori lungi aproape cât conurile, acestea din urmă erecte, uneori recurbate, la început verzi, apoi brune-gălbui. Maturația în primul an toamna și în curând cad. Semințele comprimate, mici, masa a 1000 de semințe este de 1,1-2,4 g, puterea germinativă 45%. Plantulele răsar cu câte 2 cotiledoane

Tuia occidentală este o specie cu creștere înceată. Rezistentă la temperaturi joase (-35oC) și ridicate. Semiombrofilă. Bine suportă umiditatea excesivă a solului, fiind în același timp rezistentă la secetă. Nepretențioasă față de sol, dar mai bine se dezvoltă pe soluri nisipoase, reavăn-jilave. Longevitatea până la 100 de ani. Rezistă la gaze, fum și alte condiții urbane, de aceea este una din cele mai căutate specii pentru înverzirea întreprinderilor industriale. Elimină fitoncide cu o aromă plăcută, din care cauză este binevenită și în stațiunile balneare.

În populațiile spontane și în cultura îndelungată a acestei specii au fost evidențiate foarte multe forme și varietăți, deosebindu-se prin port, structură și forma coroanei, culoarea și forma frunzelor:

Formele folosite:

Thuja occidentalis ‘Danica’-arbust pitic cu diametrul bazei mai mare,decât înaltimea.

Thuja occidentalis ‘Smaragd’

Juniperus sabina L. -Cetină de negi

Arbust culcat,târâtor, răspândit in Europa, inclusiv munții Carpați, Crimeei, Caucaz. In Asia de Nord și America de Nord, crește pina la, crește până la altitudinea de 1500-2000 m. Rareori crește sub forma de arboraș erect, scoarța trunchiului și a ramurilor netedă, cenușie-roșiatică. Tulpinile ascendente,unele repente. Lujeri subțiri,cu grosimea de 8-10 mm in diametru, cei tineri trimuchiați, bruni.

Frunzele la plantele tinere și adesea pe ramurile inferioare ale plantelor bătrâne aciculare, pe față ușor concave, cu dungă albiceoasă de stomate, pe dos convexe, înțepătoare, lungi de 2,5-8 mm și late de 0,5-0,7 mm; la plantele bătrâne frunzele sunt solziforme, de formă lanceolată, rombică sau ovală, acuminate sau obtuze, partea dorsală carenată, cu o glandulă ovală, mici de cca 1mm lungime, așezate opus, imbricat, alipite de lujeri, zdrobite, frunzele au un miros caracteristic neplăcut.

Strobili monoici sau dioici. Microstrobili de forma ovală, din 3-6 microsporofile solziforme, acute la vârf, dispuse opus, imbricat, cu cite 3 saci polinici. Megastrobili din 4 solzi, terminali, erecți, la maturitate devin pseudobace, globulos-ovate sau sferice, de 5-7 mm în diametru, pedunculate, pe lujeri scurti îndoiți, de culoare brună-neagră la suprafată cu un strat pruin. Semințele câte 1-3, ovale, cu carenă bine pronunțată. După fecundare solzii seminali repede se concresc, formând un con cărnos, rotund (bacă falsă). Maturația în toamna primului an sau în primăvara următoare.

Frunzele sunt toxice, conținând subsțanta ,,sabinol”, folosită în medicină. Crește încet, rezistent la ger și secetă și la condițiile orașului. Are cerințe reduse față de sol, crește pe soluri sărace, calcaroase, slab salinizate, nisipuri, răspândindu-se prin înrădăcinarea ramurilor. Specie longevivă.

Are multe forme și varietați, forma folosită.

Juniperus sabina’Tamarcifolia’-formă scundă 0,2-0,5 m, târâtoare, cu ramurile orizontale; are proprietatea de a lăstări. Frunzele fine, aciculare, câte 3 în teacă, puțin curbate, verde-întunecat, cu o dungă albă deasupra.

Material săditor foioase

ARBORI.

Juglans regia L. – Nuc comun. Arealul nucului comun ține regiunile muntoase din sud-estul Europei prin Balcani, Caucaz (Talâș), Asia Mijlocie până în China. Centrul genetic primar al nucului se află în centrul central-asiatic de diversitate și origine a plantei de cultură, care include Afganistanul, Tadjikistanul, Uzbekistanul, Tian-Șanul de Vest (Vavilov, 1935, 1966; P. Jucovskii, 1971).

În Europa a pătruns, după cum se consideră, de pe vremea lui Alexandru cel Mare (Macedon, 356-323 î.e.n.). A înregistat o răspândire și variabilitate foarte mare în Modova și Valahia, unde s-a format un focar al centrului genetic secundar al nucului. Din acest focar s-a răspândit în alte țări, despre ce ne vorbește, printre altele, și denumirea nucului în aceste țări – nuc valah, de Valahia; “волоський горix” în Ucraina; “orzech wloski” în Polonia; “orech vlassky” în Cehia; chiar și la nemți – Walnuss; englezi – walnut.

Arborii de nuc ating dimensiuni considerabile, înlățimea până la 35 m și diametrul de 1,5-2 m. Rădăcină pivotantă în primii 10-15 ani, după care rădăcina principală pivotantă își pierde importanța și funcția revine rădăcinilor laterale, care se întind puternic în lătur, depășind proiecția coroanei. Rădăcinile, în cea mai mare parte, sunt situate la adâncimea de 20-50 cm. Conform unor investigații speciale (V. U. Zapriagaeva, 1964) în orizontul de sol de 10-50 cm sunt concentrate 70-80% de rădăcini, iar în orizontul 60-200 cm 20-30%. Trunchiul la arborii din arborete este drept, elagat până la o înlățime destul de mare, pe când la arborii solitari trunchiul este acoperit de coroană aproape până la bază. Scoarța mulți ani rămâne netedă, argintie-cenușie, apoi apare ritidomul relativ subțire, pietros, cu crăpături adânci, rare, de culoare cenușie-închis; lemn cu duramen larg, de culoare cenușie-roșcată-închis, mășcat-difuzo-poros, alburn brun-cenușiu-deschis. Lemnul de nuc prezintă calități superioare, este fin, elastic, destul de tare, trainic, greutatea volumetrică (g/cm3) 0,60; rezistența la compresiune de-a lungul fibrelor – 485(kg/cm2); la flexiune statică – 975; la despicare 100; duritatea în direcție frontală – 580; încovoire prin șoc 0,36 kg/cm3; inele anuale late, vasele conducătoare cele mari se pot vedea cu ochiul liber, raze medulare, pe secțiune radială se văd sub formă de fâșii înguste și scurte mai întunecate pe fondul înconjurător; se prelucrează și se lustruiește excelent.

Coroana în arboret este mică la vârful tulpinii, la arborii solitari imensă, globuloasă, regulată, răsfirată; ramurile groase, netede; lujeri viguroși, groși (0,8-1 cm), puțin costați mai ales sub nodurile superioare, la început cu glandule capitate, apoi glabri, lucioși, bruni-verzui, cu lenticele rare; mugurii laterali brun-ovoizi, 4,0-5,0 mm lungime și 4,5-5,0 mm în diametru, cu 8-12 frunzilițe embrionare, acoperiți cu 8-10 solzi, bruni-verzui; cei terminali în formă de cupolă cu un aculeu la vârf din solzul acoperitor, lungi de până la 7 mm, la lujeri puternic crescuți, mugurii terminali conici, solzii nu se acoperă cu marginile; muguri masculi fațetați, de 1-1,5 cm lungime.

Frunze mari, de 20-40 cm lungime, baza pețiolului puternic îngroșată, dinspre mugurele axilar concavă sau cordată, cu 5-11 foliole variate ca formă, mai cu seamă foliola terminală impară, lat sau îngust eliptice, ovate, de 5-10 (15) cm lungime și 3-9 cm lățime, cu marginile întregi.

Flori mascule în amenți pendenți de 8-15 cm lungime, verzi-gălbui; florile femele cu gineceul sicarp din 2 carpele, ovar inferior, stigmatul bifurcat, masiv, cu papile.

Fructul drupă dehiscentă, endocarpul (nuca) variat ca mărime și formă, precum și după gradul de dezvoltare a stratului interior al endocarpului; forma de la globuloasă, până la elongată, masa unei nuci (5) 7-14 (24) g. Conținutul de grăsime în miez 50-60 (70)% (fig. 94). Vitamina C – 30-50 mg%.

Nucul comun este o specie pretențioasă față de condițiile habitatelor. Este sensibilă la înghețurile târzii de primăvară. Se dezvoltă bine numai în locurile cu un climat mai blând, pe sol profund, ușor, drenat, fertil și reavăn. Vegetează slab pe soluri compacte, umede sau prea uscate, când la arbori li se usucă vârful. Rezistă la condițiile urbane. Greu suportă starea de masiv, unde arborii își micșorează considerabil coroana. De aceea, la cultura nucului pentru fructe, se aplică o schemă specială horticolă de plantare (8 x 8; 8 x 10; 10 x 10 m). Este decorativ și înalt apreciat pentru spațiile verzi.

Salix alba L. – Salcie, răchită albă. Arbore autohton răspândit în Europa (excepție pen-la Scandinavă), Siberia Apuseană, Asia Mică, Iran, Himalaia, China. În Moldova se întâlnește de-a lungul Nistrului, Prutului și ai afluenților lor. În valea Prutului constituie baza arboretului pădurilor de luncă. Atinge 20-30 m înlățime și până la 2 m în diametru. Rădăcină trasantă, întinsă în lături; trunchiul la arborii solitari scurt și gros, scoarța la plantele tinere netedă, cenușie-verzuie, apoi formează de timpuriu un ritidom gros, adânc brăzdat longitudinal, brun-cenușiu; alburn îngust, alb; duramen roz-fin sau brun-roșiatică, moale, ușor, difizo-poros; inele anuale ± distincte; greutatea volunetrică – 0,42; rezistența la compresiune – 306 kg/cm2; la flexiune – 566; la despicare – 62, duritatea în direcție frontală – 256 kg/cm2.

Coroană răsfirată; ramuri glabre, cele tinere argintii, pubescente; lujeri zvelți, flexibili, sericeu pubescenți, de culoare verde-gălbuie sau brună; muguri alungit ovoidali, ascuțiți, 6 mm lungime, lipiți de lujeri, mătăsoși, de culoare galbenă-roșcată sau brună.

Frunze lanceolate, acuminate, la bază îngustate, serate, la început sericeu păroase, mai târziu rămân pubescente numai pe partea inferioară, scurt pețiolate, stipele caduce.

Florile mascule cu câte 2 stamine, la bază cu două nectarine, dispuse în amenți gălbui, cu lungimea de 2-6 cm. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ovar scurt pedicelat, glabru, cu o glandă nectarină, stil scurt; dispuse în amenți cilindrici până la 4,5 cm lungime și 0,7 cm grosime. Fructul capsulă, semințele cu perișori

Temperament de lumină. Crește repede. Are o longevitate mică. Este puțin pretențioasă față de climă, rezistă gerul. Crește bine pe sol umed aluvial, pe lângă râuri și lacuri. Specie silvoformantă, care constituie zăvoaiele din luncile Nistrului și a Prutului. Suportă bine inundațiile îndelungate, formând rădăcini adventive pe tulpina acoperită de apă. Ramurile tinere (nuielele) sunt folosite pentru împletituri. Lujerii și frunzele servesc ca hrană animalelor. Scoarța tânără conține tanine, ce pot înlocui scoarța de stejar la tăbăcit. Rădăcina albă se folosește în spațiile verzi, înfrumusețând oglinda apelor. Din formele horticole putem menționa formele:

S. a. ‘Argentea’ – cu frunze argintii, mătăsos păroase pe ambele fețe și cu coroana aproape fastigiată.

S. a. ‘Vitellina Pendula’ – formă cu habitusul plângător, lugerii subțiri, glabri, de 6-7 m lungime, de culoare galben-aprins cu nuanțe roșiatice.

S. a. ‘Vitellina Pyramidales’ – formă piramidală, lugerii purpurii, orientați în sus, lucioși, glabri.

Salix fragilis L. – Salcie fragedă (Salcie plesnitoare). Arbore răspândit în Europa și Asia Mică. Atinge înlățimea de 15-20 m și diametrul de 1 m. Scoarță cu ritidomul gros, adânc brăzdat, brun-cenușiu. Coroană răsfirată, ramuri erect patente, ușor aplecate, glabre, roșiatice sau verzi-măslinii, fragile, ușor plesnesc de la bază; lujeri glabri, lucioși, verzui până la bruni-verzui, flexibili, dar plesnesc ușor de la locul de inserție. Muguri curbați spre lujeri, destul de lungi, de culoare brună-închis, glabri, lucioși. Lemnul cu duramen galben-roșcat, la uscare roz-întunecat.

Frunze lanceolate până la oblong-lanceolate, lungi, treptat acuminate, baza cuneată, de 6-16 cm lungime, pe față de culoare verzi-viu, lucioase, pe dos verzi-palid sau albăstrui glauce-opace, pețioli de 6-20 mm lungime, la baza laminei cu 2 glandule; stipele ovate, subcorolărdate sau reniforme.

Flori mascule cu 2 stamine, la bază pubescente, cele femele cu ovar pedicelat, stil scurt și stigmate divizate, cu câte 2 glandule nectarifere; amenți masculi de 5 cm lungime, densiflori; cei femeli zvelți, de 7 cm lungime, laxiflori, cu scvame rotunjite, păroas. Înflorește odată cu înfrunzirea. Maturația fructelor are loc în iunie.

Cerințele ecologice sunt asemănătoare Salciei albe, cu deosebirea-i că suporta mai bine umbrirea și solurile mai grele.

Reprezintă aceeași importanță ca și Salix alba, dar în ultimul timp și pentru obținerea lemnului de lucru.

Forma mai deseori aplicată la înverzire: S. f. ‘Bullata’ – cu coroana globuloasă, compactă

Populus alba L. – Plop alb. Specie autohtonă în Europa și Asia, (Spania, Siberia și Asia Centrală). În Moldova se întâlnește în habitatele umede, formând păduri de luncă (1) de plop și (2) plop cu salcie în văile râurilor Prut și Nistru și ale afluenților lor. Atinge înlățimea de 30-35 m și diametrul până la 2 m. Rădăcină rămuroasă, profundă, cu numeroase rădăcini laterale; trunchi drept, cilindric; scoarță netedă, albă timp îndelungat, numai la arborii bătrâni se dezvoltă la bază un ritidom pietros, cu ritidii ± rombice, negre-cenușiu. Coroană largă, rotundă, răsfirată, la arborii solitari începe la baza tulpinii, la bătrânețe se rărește și capătă o formă neregulată; ramuri puternice, cu scoarță albă sau cenușie-măslinie-deschis; lujeri albi, pâslos-tomentoși; muguri laterali ovoidali, ± tomentoși, lucioși, cu 3-5 solzi, 4-5 mm lungime.

Frunze ovate și rotund-ovate, pețiolate, pe față verzi-opace, lucioase; cele de pe lujerii lungi ± palmat-lobate, acute, la bază ușor cordate până la rotunde, pe dos alb tomentoase; cele de pe lujerii scurți mai mici, ovate până la eliptic-oblonge, sinuat-dințate.

Flori mascule cu 8-10 stamine, dispuse în amenți, de 3-7 cm lungime cu bractee neregulat și scurt dințate, pe margini ciliate, brune-roșcate; florile femele cu ovar sesil, stigmatul alungit-lobat. Înflorește în martie-aprilie . Fructifică anual abundent. Capsulele se coc în mai. Semințele sunt mici (1-2 mm), cu smocuri de perișori lungi, albicioși, “de puf”, se împrăștie ușor de vânt. Plopul alb regenerează ușor prin drajoni și lăstari. Crește repede, arborii maturi producând 400-500 m3/ha de masă lemnoasă. Atinge vârsta de 200-300 de ani, însă la vârsta de 100-150 ani tulpinile sunt cu scorburi.

Plopul alb are o amplitudine ecologică largă. Iubește căldura mai mult ca alte specii autohtone de plop, solicită soluri profunde, afânate, cu textură ușoară, umede, cu troficitate ridicată, neutro-bazice, cum ar fi solurile aluviale. Crește și pe soluri salinizate. Rezistă la inundații, dar nu suportă înmlăștinirea. Nu suferă de pe urma temperaturilor joase, dar poleiul și chiciura îl poate afecta mult. Are o importanță deosebită pentru împădurirea luncilor Nistrului și Prutullui, producând mari cantități de lemn și valorificând rentabil terenurile.

Se folosește pe larg și în spațiile verzi. Rezistă la condițiile urbane.

Populus nigra L. – Plop negru. Plop aborigen cu arealul de extindere din Africa de Nord și Europa de Vest până în Siberia Răsăriteană, bazinul fluviului Enisei. În Moldova se întâlnește prin luncile Prutului și Nistrului, ca specie edificatoare în componența pădurile de plop, salcie și de plop cu stejar.

Atinge până la 30 m înlățime și 2-4 m grosime. Rădăcină rămuroasă, puternic întinsă în lături; trunchi drept, cilindric, în masive bine elagat, solitar formează excrescențe (gâlme) din numeroși muguri dorminzi de sub scoarță. Scoarță netedă, cenușie-verzuie, de timpuriu formează ritidom adânc brăzdat, negricios, alburnul și duramenul diferențiați, lemnul moale, ușor, mai ațos și mai rezistent ca la Plopul alb.

Coroană largă, din crăci groase, rară, neregualtă; lujeri cilindrici, netezi sau striați, galbeni-verzui, lucioși; muguri alungiți, ascuțiți, recurbați la vârf, cu un strat fin rășinos, aromați, cei florali mai mari și puțin depărtați de lujeri.

Frunze romboidal-ovate, lung acuminate, la bază lat-cuneate, pe margini mărunt serate, de 5-10 cm lungime, pe față verzi-întunecate, pe dos palide; cele de pe lujerii scurți, la bază trunchiate sau rotunjite, pețiolii lateral turtiți, până la 6 cm lungime.

Flori mascule cu 12-30 stamine scurte, antere purpurii, amenți de 4-6 cm lungime, cu scvame bracteale laciniate, caduce. Florile femele cu ovar scurt pedicelat, larg-ovoid, cu bractee laciniată, stigmat gălbui, amenții femeli de 10-15 cm lungime. Capsule pedicelate, de 7-9 mm lungime. Înflorește în martie-aprilie, cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. Maturația la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iulie. Pe aluviunile proaspete semințele germinează imediat după diseminare. Plopul negru lăstărește abundent, drajonează slab. Crește repede. Realizează o productivitate mare încă la vârste tinere, la vârsta de 60 ani produce peste 15 m3 ha/an. Longevitatea prevalează peste 300 ani, deși după 100 ani lemnul începe a putrezi. Are un pronunțat temperament de lumină.

Plopul negru este adaptat la condițiile pedoclimatice similare cu cele ale plopului alb, însă este mai rezistent la geruri. Suportă soluri argiloase și compacte, are o creștere viguroasă pe soluri aluviale, afânate, ușoare și profunde, suficient aprovizionate cu apă. Astfel de condiții Plopul negru le găsește în luncile inundabile ale râurilor Nistru și Prut, timp îndelungat îndură inundațiile. Rezistă la condițiile urbane.

Plopul negru este o specie cu creștere rapidă, produce cantități esențiale de masă lemnoasă și se folosește pe larg în culturile silvice la consolidarea malurilor, înființarea fâșiilor de protecție pe terenurile respective, precum și în spațiile verzi ca specie ornamentală.

Ulmus laevis Pall. (U. effusa Willd., U. pedunculata Foug.) – Velniș, Vânj. Arbore de mărimea I, larg răspândit în Europa Occidentală (până la Ural, la nord până la golful Botnic). În Republica Moldova se întâlnește ca specie însoțitoare în pădurile de stejar și plop cu stejar din valea râurilor și de asemenea în pădurile de stejar de pe versanți și podișuri. Înlățimea până la 35 m și 1 m în grosime. Rădăcină pivotant-trasantă; trunchi drept, la bază cu muchii pronunțate, uneori cu fascicule de lăstari lacomi; scoarța la arborii tineri netedă, cafenie-cenușie, formează de timpuriu ritidom cenușiu-albicios, care se exfoliază în plăci solzoase; lemn greu, cu duritate mijlocie, alburn gros, galben-deschis, duramen de culoare brună-deschis sau brună-cenușie, inelo-poros, inelele anuale bine pronunțate.

Coroană lat-cilindrică, rotunjită, neregulată; ramuri puternice, îndreptate în sus sub un unghi ascuțit, lujeri pubescenți, ± pendenți; muguri foliari conici, de 5-7 mm lungime, solzii glabri, pe margini ciliați, bruni-închis; muguri florali lat-ovoizi, la vârf ascuțiți, de 7 mm lungime.

Frunze eliptice sau obovate, acuminate, cu bază asimetrică, dublu-serate, pe pe partea superioară glabre, lucioase, pe partea inferioară păroase, cenușii-verzui, scurt pețiolate.

Flori pedunculate, periantul din 8 lacinii, de culoare cafenie-deschis, grupate câte 20-25 în fascicule. Samare ovate, de cca. 1 cm în diametru, pe margini ciliate, crestate, cu sămânța dispusă centric.

Are un temperament de lumină și o adaptabilitate ecologică largă, dar mai bine se dezvoltă în condiții cu umiditate excesivă. Suportă inundațiile de primăvară.

Velnișul are o însemnătate forestieră pentru pădurile de luncă ca specie de amestec.

Betula pubescens Ehrt. – Mesteacăn pufos. Arbore de mărimea III, răspândit în Europa și Asia (până în partea de răsărit a Siberiei). Atinge înlățimea de 20 m, adesea are formă de arbust. Tulpină cu scoarță crăpăcioasă albă, se exfoliază în fâșii; la arborii bătrâni ritidomul ajunge aproape la baza coroanei; ramuri scurte, îndreptate în sus; lujeri fără verucozități, de asemenea orientați în sus, cei anuali zvelți, acuți, cu solzi glabri, ciliați, lipicioși.

Frunze romboid-ovate, cu baza rotunjită sau cordate, acute, pe margine crenate sau serate, ciliate, tinere pubescente, apoi glabre, pe partea inferioară cu peri în lungul nervurii și cu barbule în axilele lor, pețiolate, cu lungimea de 3-5 cm și 1,5-3,5 lățime.

Inflorescențele cilindrice, de 2,5 cm lungime, pedunculate, la început erecte, apoi la maturația frunzelor pendule. Solzii ciliați, trilobați (lobul central prelungit, cei laterali angulari, îndreptați înainte, uneori recurbați). Fructele samare eliptice, cu aripioarele mai late, stilele persistente deasupra marginii aripioarelor. Masa a 1000 de semințe este de 0,6 g.

Mesteacănul pufos este foarte rezistent la ger, pretențios la umiditatea solului. Crește pe terenuri umede și mlăștinoase. Puțin rezistent la secetă.

Poate fi folosit în spațiile verzi pentru a realiza efecte peisagistice, deosebite prin contrastul de culoare, mai cu seamă tulpinile albe și pitorescul siluetelor.

Tilia cordata Mill. – Tei pucios. Specie răspândită în Europa, la nord până la latitudinea de 60o, în Siberia Apuseană până la râul Irtîș, în Crimeea, Caucaz. În Moldova se întâlnește în pădurile de stejar (Quercus robur) cu carpen, mai puțin în pădurile de gorun (Q. petraea) și cele de stejar cu porumbar din sudul republicii. Atinge înlățime de 20-28 m. Rădăcină scurt pivotantă, ramificată și întinsă în lături. Trunchi drept, în masiv bine elagat. Scoarță cenușie, netedă, până la 20-30 ani, apoi formează un ritidom negricios cu crăpături longitudinale, înguste și distanțate între ele; liberul este bine dezvoltat; lemn ușor, moale; ritidom nediferențiat, omogen, alb-gălbui, se prelucrează ușor și nu se deformează.

Coroană largă, conică, în arboretele închise îngustă, ovoidal-piramidală, densă, abundent foliată; lujerii tineri slab pubescenți, apoi glabri, verzi-măslinii până la roșcați, muguri ovoidali, obtuzisculi, cu 2 solzi exteriori, glabri.

Frunze subrotunde până la ovate, brusc acuminate, la bază cordate, pe margini crenat-serate, pe față verzi-întunecat, glabre, numai pe nervuri uneori păroase, pe dos verzi-albăstrui, glauce, în subsuoara nervurii cu smocuri de peri ruginii sau brun roșcați, de 5-7 (10) cm lungime; pețiol de 1,5-5 cm lungime.

Flori cu sepale ovate, acute, pubescente, verzi-cenușii, petale înguste, gălbui, grupate câte 3-9 (16) în inflorescențe erecte sau întinse.

Bracteea inflorescenței lung pedunculată, de 4-7 cm lungime și 1 (3) cm lățime, verde-gălbuie. Capsulă (nuculă) sferică sau ovoidală, scurt apiculat, neted sau slab 4-costat, cu pereți pieloși, fragili, scurt tomentoasă, spre toamnă glabră, de 5-8 mm în diametru. Înflorește în iunie-iulie.

Specie rezistentă la geruri, suportă mai greu seceta, puțin pretențioasă față de sol, deși preferă soluri fertile, revene, brune de pădure cu textură ușoară nisipo-lutoase sau fără schelet.

Frunzele și florile conțin celule mucilaginoase și săruri calcaroase, care după uscare formează o litieră ce se descompune ușor, contribuind astfel la fertilizarea solului. Temperament de umbră.

Teiul roșu este o sursă importantă de lemn ușor, în amestec – ca specie însoțitoare. Florile elimină abundent nectar, mierea – cu efect calmant. Este o specie arboricolă ornamentală. Una din principalele specii de pe marginea drumurilor urbane. Pentru coroana care suportă tunderea și poate lua orice formă (conică, cubică, piramidală, globuloasă) se cultivă în parcuri, solitar sau în grup în amestec cu alte specii.

Acer platanoides L. – Arțar, Paltin de câmp. Arbori de mărimea II, răspândit în Europa până la Ural și la nord până la pen-la Scandinavică. În Moldova se întâlnește în toate raioanele forestiere, în etajul I și II în pădurile de fag, gorun cu carpen, stejar cu carpen. Rădăcina pivotant-trasantă, ceva mai superficială decât la paltinul de munte. Arbori cu talia de 30 m înălțime și până la 1 m în diametru. Trunchi drept, cu scoarță netedă, cu striații, albe, ritidomul timpuriu, subțire, cu crăpături înguste în lungime și transversale nu prea adânci; brun-întunecat; lemnul greu, omogen, alb-roșiatic sau găbui, greutatea specifică 0,71, limita de rezistență (kg/cm2): la flexiune 1091; la compresiune (de-a lungul fibrelor) 540; la despicare (radial) 87.

Coroană largă, oblong-ovoidă, cu puține ramuri groase (la arborii solitari) rotundă; ramuri cu scoarță netedă, cenușie-roșcată; lujeri viguroși, glabri, bruni-roșcați, lucioși, muguri ovoizi sau globuloși, cu 2-3 solzi fin ciliați, alipiți de lujeri, bruni-roșcați; mugurii terminali mai mari, 4-muchiați, cu mai mulți solzi.

Frunze mari de 8(10)-18 cm în diametru, 5-7-lobate, cu inciziuni rotunjite, la bază larg cordate; lobii cu vârful acuminat, pe margini cu dinți, mari, de asemenea acuminați, pe ambele fețe de culoare verde-palid; pețiolii de 8-15 cm lungime.

Flori funcțional mascule și pseudo-hermafrodite, femele pe aceiași plantă (monoică), uneori dioică; inflorescența corimb, erecte, multiflore.

Fructul pendent, aripile de 3,5-5 cm lungime (fig. 182). Înflorește în lunile aprilie-mai, maturarea în luna septembrie. Una din cele mai răspândite specii arboricole în toate tipurile de compoziții ornamentale.

Fraxinus excelsior L. – Frasin comun. Arbore autohton; arealul de extindere Europa, cu excepția părții de nord-est. În Moldova se întâlnește în toate raioanele forestiere. În Codri și pe Podișul Nistrean este mai frecvent, în partea de nord a republicii se întâlnește mai rar. Se întâlnește ca însoțitor în pădurile de gorun cu carpen, stejar comun, stejar pufos, fag. Atinge înălțimea până la 40 m și 1 m în diametru. Rădăcină puternică, profundă, ramificată, cu numeroase rădăcini, superficiale, iar pivotul este slab dezvoltat. Trunchi drept, elagat de timpuriu la înălțime mare; scoarța la arborii tineri netedă, cenușiu-verzuie, mai târziu cu un ritidom crăpăturat distinct, de culoare cenușie-închis. Lemnul alb-gălbui cu nuanțe roșcate, lucios, tare, elastic, rezistent.

Coroană alungit-ovoidă, mai târziu larg rotundă, cu ramuri arcuite, groase, lujeri groși, muguri rotunzi sau scurt piramidali, negri, solzi tomentoși, bruni, cei terminali mai mari, tetragonali; solzii de la vârf desfăcuți. Încep să vegeteze înaintea celor laterali, din care cauză sunt afectați de înghețurile târzii și în consecință apare înfurcirea tulpinii.

Frunze opuse, alcătuite din 11 (7-15) foliole ovat-lanceolate, acuminate, lungi de 4-9 (12) cm, mărunt serate.

Flori mici, nude, negre-violacei, bisexuate, cu stamine nedezvoltate, adunate în panicule lungi, cele mascule din 2 stamine, dispuse în fascicule scurte. Samare oblong-lanceolate, la vârf obtuzatate, emarginate sau acute, de 3-4,5 cm lungime, aripioara vârf trunchiată sau știrbită. Înflorește în lunile martie-aprilie, maturarea în septembrie-octombrie, rămân pe lujeri și în timpul iernii.

Fructifică anual și abundent. Lăstărește puternic, dar nu drajonează. În primii 2-3 ani crește încet, apoi creșterea se activează. În general, în condiții biotopice bune Frasinul comun se comportă ca o specie cu creștere rapidă.

Frasinul comun este o specie tolerantă la lumină. Longevitatea până la 200 ani. Iubitor de lumină în tinerețe rezistă la umbrire, cu vârsta însă devine exigent față de lumină așa că arboretul se rărește și se luminează. Rezistent la temperaturile de iarnă, dar sunt cazuri când au înghețat creșterile anuale. Este unul din componenții principali silvoformanți în pădurile mixte de șleau și în luncile Nistrului și Prutului; formează deseori arborete pure, datorită rezistenței la inundațiile de mai lungă durată și în apă stagnantă.

Crește bine pe soluri bogate și revene și bogate în calciu, comportându-se ca o specie xerofită, dar rezistă și solul și aerul uscat. Îndură condițiile urbane.

Din punct de vedere silvotehnic, Frasinul comun este o specie foarte valoroasă datorită rezistenței ecologice, calității lemnului și productivității. Se recomandă a fi folosit intensiv în plantațiile silvice, fâșiile de protecție ale câmpurilor și în luncile râurilor.

Ca specie ornamentală Frasinul comun îndură arșița, fumul, gazele, praful și, având multe forme decorative, se recomandă pe larg în toate tipurile de spații verzi.

Aesculus hippocastanum L. – Castan porcesc. Arbore până la 30 m înălțime, originar din pen-la Balcanică. Rădăcina adâncă și extinsă mult lateral, trunchiul drept, până la 2 m în diametru, scoarță netedă, cenușie; ritidom solzos, cenușiu-întunecat; lemnul ușor, moale, omogen, de culoare albă-gălbuie.

Coroană rotundă sau ovoidă, compactă, ramuri groase; muguri lipicioși, ovat-piramidali, de cca. 1-2 cm lungime, cu 4-5 perechi de solzi, dispuși opus decusat, bruni-roșcați.

Frunze palmat-compuse, din 5-7 foliole sesile, lungi până la 20 cm, cuneat-obovate, brusc acuminate, inegal crenat-serate, foliola mijlocie mai mare; pe față glabre, pe dos tomentoase, pețioli 15-20 cm lungime. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-octombrie, căderea lor în august-octombrie.

Flori zigomorfe, mari, dispuse în panicule, erecte, hermafrodite, cele din partea superioară a inflorescenței sunt mascule (gineceul redus); caliciu campanualt, corola cca. 4 cm în diametru, petale 4, unguiculate, albe sau roșii, stamine 7, inegale, recurbate în sus; ovar pubescent. Înflorește în aprilie-mai.

Fructul capsulă cărnoasă, cca. 6 cm în diametru, dehiscentă, verde, cu numeroși ghimpi; cu 1-2 (3) semințe mari, de 1-3 cm în diametru, brune-castanii, lucioase. Maturația în iulie-august.

Specie puțin pretențioasă față de sol și climă, suportă seceta, crește bine pe soluri revene, nisipo-lutoase și pe ciornoziomuri mai uscate de stepă. Tolerant la lumină, suportă umbrirea, în tinerețe – temperaturile scăzute.

Importanță economică scăzută, fiind prețuit pentru frumusețea și puterea de a rezista la fum și praf, însă în raioanele industriale prea poluate suferă din cauza acestora. Având o rădăcină puternică rezistă la vânturi mari, pe rădăcini se formează nodozități bacteriale fixatoare de azot.

Decorativitatea “A”, în raioanele de nord și sud. Arbore decorativ cu coroana compactă și frunzele mari ornamentale, îndeosebi este frumos în perioada înfloririi; folosit în alei, parcuri, grădini și pe marginile străzilor. Folosire redusă.

ARBUSTI.

Syringa vulgaris L. – Liliac. Arbust cu talia până la 7 m înălțime, originar de pe pen-la Balcanică, Asia Mică. Rădăcina trasantă, abundent ramificată, formează drajoni. Trunchiul cu diametrul până la 10-15 (25) cm, se ramifică de la bază. Scoarță cu crăpături spiralate, cenușie sau cenușie-întunecat, se exfoliază în fășii lungi; lemn tare.

Coroană ovoid-rotunjită, ramuri cenușii, cu lenticele, lujeri viguroși, cilindrici, glabri, de culoare măslinie, la vârf cu 2 muguri; muguri opuși, ovoizi, acoperiți cu solzi verzi-roșcați.

Frunze ovat-cordiforme, acuminate, coriacee, groase, glabre, pețiolate, canaliculate, lungi de 2-3 cm.

Flori plăcut mirositoare, liliachii; panicule dense, terminale, uneori laterale. Tubul corolei scurt până la 1 cm. Fructul capsulă lungă, de 1-1,5 cm lungime, semințe aripate . Înflorește în lunile aprilie-mai.

Rezistentă la ger. Suportă seceta și condițiile urbane. Nepretențioasă față de sol, crește pe soluri puțin sărate. Drajonează foarte puternic, întărind pantele, dar în cultură această proprietate este negativă. Are o mulțime de soiuri, care se deosebesc după culoare, structură și mărimea florilor, dar și după perioada de înflorire. Datorită capacității de a drajona intensiv, Liliacul se recomandă pentru împădurirea terenurilor alunecabile și degradate, precum și în perdele de protecție nepenetrabile a căilor de comunicare. Manifestă o capacitate ornamentală excelentă, de altfel se recomandă pentru crearea “Syringariilor” (grădinilor de liliac).

Spiraea nudiflora Zbl. – Taulă nudifloră. Arbust de origine hibridă (S. bella x S. chamaedryflora). Are înlățimea până la 1,5 m, lujeri costați, scurt păroși, de culoare cafenie-deschis; muguri cu vârful brusc acut și ciliat. Frunze ovate, acuminate, dublu serat-dințate, de 4-7 cm lungime, pe față verzi-închis, pe dos mai deschis, glaucescente, dispers pubescente pe margini și nervuri. Înfrunzirea în luna aprilie, frunzele se colorează în august-septembrie, căderea în septembrie-octombrie.

Flori albe-rozii cu petale lat obovate, aproape de 2 ori mai scurte decât staminele, sepalele brusc recurbate în jos. Înflorește în mai-iunie. Foliculele divergente, cu stile ciliate pe sutura internă. Coacerea în iulie-septembrie.

Tamarix ramosissima Ldb. – Cătină roșie. Arbust rămuros cu talia de 1-3 (4) m înlățime, răspândit în Europa de sud, Asia de sud-vest, China, Mongolia. În Moldova se întâlnește în văile râurilor pe la lizierele pădurilor de plop și salcie. Tulpini numeroase, subțiri; ramuri virgate cu numeroase lenticele; lujeri subțiri, rotunzi, purpurii; muguri alterni foarte mici cu o frunzișoară acoperitoare.

Frunze solziforme, ovate sau ovat-lanceolate, ascuțite la vârf, cu bază deltoid cordată, de 2-5 mm lungime, glaucescente.

Flori hermafrodite, pentamere. Caliciul cu 4-5 sepale inegale, fin cordate, obtuze, cu margini membranoase, slab mirositoare, roz-deschis sau albe; corola de 1,8-2,0 mm lungime, cu petalele convente, ușor asimetrice, obtuze, concave, persistente și la fructele în dezvoltare. Disc hipogin plan, cu 5 lobi; ovarul piramidal prismatic, fixat pe discul hipogin; inflorescențele – raceme spiciforme de 4-5 cm lungime, laxe, până la 50 mm lungime. Înflorește în mai-iunie. Fructul capsulă mică, cu 3-5 valve; semințe mici cu apendici aristiformi acoperiți cu perișori lungi.

Temperament de lumină. Longevivă. Bine drajonează și lăstărește. Rezistentă la boli și condițiile urbane. Specie-pionieră de o largă folosință la împăduriri și spați verzi.

Hydrangea cinerea Sall. – Hortenzie cenușie. Arbust originar din sud-estul Americii de Nord. Are înlățimea până la 2 m, ramuri rotunjite, frunze ușor cordate, serate, pe față verzi-deschis, pe dos griseu-tomentoase, scurt pețiolate, de 6-15 cm lungime. Inflorescența capitul globulos, de 8-20 cm în diametru, cu puține flori albe, sterile. Iernile cu multă zăpadă le suportă ușor; gerurile mari provoacă înghețarea crengilor de 2-3 ani. Dar își revine și în condițiile umidității suficiente înflorește abundent. Forma cultivată:

H.c. ‘Sterilis’ – formă cu flori sterile, adunate în inflorescențe cu diametrul de 10 – 20 cm. Decorativitatea „A”. Pentru grădini private.

Mahonia aquifolium – Mahonie sempervirescenta

Arbust sempervirescent, originar din zona temperată a Americii de Nord. Relativ mic, cu talia până la 1(3) m înlățime, formând tufe compacte de 1,5 m în diametru, cu ramurile cenușii, neghimpoase. Frunze persistente, imparipenat-compuse, din 5-9 foliole ovate, sesile, sinuate și spinos-dințate, de 4-8 cm lungime, coriacee, pe față verzi, lucioase, pe partea inferioară verzi-palid-opac.

Flori galbene, cu 9 sepale și 6 petale concave, grupate în raceme erecte terminale. Înflorește în aprilie-mai. Fruct baciform, alungit-elipsoidal, de 9,5 mm lungime și 7 mm în diametru, negru-albăstrui-brumat, cu mai multe semințe. Maturizarea în septembrie. Masa a 1000 de semințe constituie 7,5-11,5 g. Se înmulțește prin semințe care necesită stratificare pe timp de iarnă, prin butași și drajoni .

Mahonia este rezistentă la ger și secetă, de asemenea la fum și gaze. Se folosește ca arbust ornamental în toate tipurile de spați verzi.

LIANE.

Lonicera sempervirens L.-Caprifoi sempervirescent. Liană până la 3-4 m, semperveriscentă. Arealul-estul Americii de Nord. Lujerii glabri.

Frunzele eliptice sau ovate, 3-8 cm lungime și 1,5-5 cm lățime, aproape sesile, pe față verde-întunecate și glabre, pe dos glaucescente și uneori pubescente. 1-2 perechi de frunze sub infloriscențe sunt concrescute în disc.

Florile dispuse în axila frunzelor,adunate la vârful lujerilor în panicule, fără miros, 4-5 cm lungime, galbene până la roșu-portocaliu. Înlorește în mai abundent și până în septembrie înflorirea se repetă, dar mai slabă.

Fructele roșii-portocalii se coc în septembrie-octombrie.

Temperament de lumină. Rezistentă. Tolerează condițiile de oraș.

Înlorește mai abundent în condițiile umidității suficiente.

Decorativitatea ,,A”. Recomandată pentru toate raioanele dendrologice în înverzirea verticală.

Hedera helix L. – Iederă. Arbust urcător sau târâtor, răspândit în Europa. În Moldova se întâlnește în toate tipurile de pădure, cu excepția celor din zona aridă din sudul republicii.

Se fixează pe suport cu ajutorul unor rădăcinii adventive metamorfozate în crampoane, ce se formează pe internoduri.

Frunze simple, persistente, pețiolate, pieloase, de culoare verde-închis, lucioase, heterofile, cele de pe ramurile sterile 3-5-lobate, iar cele de pe ramurile florale romboidale sau ovate.

Flori actinomorfe, bisexuate, inflorescența umbelă simplă, ovar semi-superior. Fructul baciform, globulos, de 8-10 mm în diametru, albastru-violet, cu 3-5 semințe . Înflorește în lunile septembrie-octombrie, maturarea în primăvara următoare (martie-aprilie).

Specie tolerantă la lumină și căldură, degeră parțial la temperaturi prea scăzute, crește bine pe soluri fertile și umede. Rezistă la fum și gaze. Dăunător arborilor, pe care se agață. Prețuit totuși ca o liană decorativă cu frunze persistente.

H. h. ‘Argentea-Variegata’ – pe frunze pete albe;

H. h. ‘Marginata’ – marginea frunzelor este albă sau aurie.

Yucca filamentosa L. – Iuca filamentoasă.

Specie originară din America de Nord. Arealul de răspândire – Crimeea, Caucaz, Asia Mijlocie.

Plantă cu rizom bine dezvoltat, cu talia de 10-30 cm înălțime, aproape fără lăstari. Frunze erecte, verzi-cafenii, lungi de 25-70 cm și late de 2-4 cm, cărnoase, persistente, acuminate la vârf, lemnoase, marginea frunzelor pufoase, cu numeroși peri albi. Plantă cu înflorire foarte rară (înflorește la 25 de ani, după înflorire se usucă). Florile dispuse în rozetă, actinomorfe, cu perigon gamopetal, ginecceu tricarpelar. Inflorescența panicul, lung de 1-2 m, flori galene-albe, de 8 cm. Fructul capsulă, de 5 cm, cu petale rotunjite; produce semințe numai prin polenizare artificială, din cauza că în Moldova lipsește insecta (Pronuda), care o polenizează în patria de origine.

Este una din cele mai rezistente specii la ger (până la –22 –25oC). Nu este pretențioasă față de sol. Se folosește ca decorativă și ca plantă tehnică pentru fibrele-i prețioase. Se înmulțește vegetativ (prin divizarea tufei). Se recomandă în grupe mari.

2.7Justificarea bugetului

Pentru realizare acestui proiect sau alocat in total 90000lei, dintre care pentru inverzire sau cheltuit in jur la 7400 lei

Concluzii:

1.Efectuarea plantarilor conform proiectul ,, Amenajarea spațiilor verzi din satul Cioburciu, Raionul Ștefan-Vodă “care a fost executată în perioada

10 septembrie 2014- 31mai 2015,perioada cea mai efectivă pentru plantare în această zonă

2. Au fost plantate 140 unități de material săditor decorativ, arbori și arbuști de foioase și sempervirescente care vor menține aspectul decorativ al parcului pe tot parcursul anului, în stil peisager

3. Proiectul a permis amenajarea încît să îndeplinească funcțiile propuse:

1.zonei active-terenul de joacă a copiilor;

Recomandări:

Lucrările agrotehnice, în special udatul și plivitul este necesar să fie executate obligatoriu odată la două săptămni în lunile de vară

Cositul gazonului cu îndepărtarea ierbi este necesar să fie efectuate în fiecare săptamîna,iar udatul de 2-3 ori pe săptamîna

BIBLIOGRAFIE:

Boaghe D. “Spațiile verzi ale mun.Chișinău:Diversitatea biologică și managementul ecologic durabil” Chisinau 2003.

Iliescu Ana-Felicia “Arboricultura ornamentală” București 1998.

Iliescu Ana-Felicia “ Arhitectura peisajeră” Ceres, București 2002, 350 p.

Muja, Sever “Dezvoltarea spațiilor verzi, în sprijinul conservării mediului înconjurator în Romînia” București 1994.

Palade I. “Lucrări de proiectare a spațiilor verzi” Iași 1973.

Palancean A., Comanici I. “Dendrologie”,Chișinău 2009.,350 p.

Păun M, Palade L “Flora spontana:Sursa de plante pentru spatii verzi”

Sava Victor “Floricultura” Chișinău 2003.

TOMESCU Cezar Valentin „Arhitectura peisajeră și design forestier „ București 2006-2007 .

http://www.law-moldova.com/laws/rom/zelenyh-nasazhdeniah-ro.txt .

http://www.google.md/#hl=ru&biw=1440&bih=674&q=lucrari+de+ instalare+si+ingrijire+a+vegetatiei&aq=f&aqi=&aql=&oq=&fp=e594fcc8ce6d7d45.

Арманд Д. А., Наука о ландшафте, Москва, Наука, 1975, 112 стр.

Бауер Л. Вайричке Х., Забота о ландшафте и охрана природы, Москва, Прогрес, 1974, 113 стр.

Балакшина Е.С., Благоустройства територии застройки, Москва., Стройиздат, 1973.

Богданов П., Дендрология, Москва, Наука, 1974, 387 стр.

Глазачев Б. А. Зеленые насаждения на жилых териториях, Москва, Наука, 1980, 110 стр.

Григорян А., Проект ландшатной организации територии, Ереван, 1976, 130 стр.

Гроздов В.В., Дендрология, Москва, Гослесбумздат, 1978, 430 стр.

Жирнов А.Д., Искусство паркостроения, Львов,1977.

Залесская Л. С. Курс ландшафтной архитектуры. Москва., Стройиздат, 1964, 38 стр.

Колесников А. И. Декоративные формы древесных пород. Москва., Стройиздат, 1958, 200 стр.

Колесников А. И. Декоративная дендрология. Москва, Госархиздат, 1960, 320 стр.

Кончуков Н. П. Планировка сельских населенных мест. Учебное пособие. М., Высшая школа, 1972, стр 20.

Курбатов В. Я. Сады и парки. Ленинград, 1986.

Лунц Л. Б. Городское зеленое строительство. М., Госстройиздат, 1966, стр 240.

Маргайлик Г., Справочник озеленителя, Минск , Полымя,1979, 139 стр.

Малько И. М. Садово-парковое строительство и хозяйство. Москва, 1972. стр 150.

Машинский Л., Озеленение городов. Изд. АН СССР. Москва, 1951, стр 100.

Палентреер С: Н. Ландшафтное искусство. Изд. Московского лесотехнического Института. Москва, 1972, стр. 178

Погребняк П. С. Общее лесоводство. Москва, «Колос», 1970. стр. 300

Рубцов Л. И. Садово-парковый ландшафт. Изд. АН УССР. Киев., 1956. стр. 160.

Рубцов Л. И. Проектирование садов и парков. Москва, Стройиздат, 1964, стр.280.

Рубцов Л. И., Лаптев А. А. Справочник по зеленому строительству. Киев, «Будвельник», 1971. стр. 76

Салатич А., Озеленение городских улиц, Киев Изд. АкУССР, 1975, стр.139.

Саймондс Дж., Ландшафт и архитектура, Москва, Стройздат, 1965, 267 стр.

Стойчев Л. И. Парковое и ландшафтное искусство. София, Земиздат, 1962. стр. 250

Соколов М . Основные понятия архитектурного проектирования, Ленинград, Изд., ЛГУ, 1976.

Тюльпанов Н.М .,Лесопарковое хозяство, Москва, Стройиздат, 1975, стр.280.

Хромов Ю., Планировка и оборудование садов и парков, Львов, 1974, Стройиздат, стр. 180.

Холоденко Б. Г. Деревья и кустарники для озеленения в Молдавии, Кишинев, Штиинца , 1974, 267 стр.