Amenajarea Spatiilor Verzi

INTRODUCERE

 Moda în domeniul grădinilor este la fel de schimbatoare ca și cea vestimentară, in fiecare an observandu-se diverse influențe. Indiferent de tendințe exista două stiluri de bază în design-ul grădinilor:stilul formal sau gradina frantuzeasca și stilul informal sau grădina englezească.Indiferent de modă,tendințe,spațiul verde ar trebui sa fie acea oaza de liniste si relaxare,in care fiecare să se regasească,atat prin designul spatiului cat si prin atmosfera de pace si prin frumusetea plantelor ce alcatuiesc acel spatiu verde.

Conform studiilor, compozițiile floricole din grădină trebuie să urmărească rolul psihologic al amenajării,iar unele plante folosite în amenajare ne pot aduce o stare de fericire. Misterele stării de fericire, de asemenea, se află în transformările care apar în natură, mai precis în schimbările fiziologice care au loc în corpul nostru sub acțiunea unor ingrediente diferite care sunt conținute în produsele alimentare,în plantele medicinale pe care le consumăm,plantele care ne înconjoară. Luând în considerare faptul că suntem în mare parte ceea ce mâncăm, unele plante medicinale ne pot ajuta,trezi și amplifica starea de fericire, buna dispoziție, calmul și echilibrul.

Doar privind o grădină încântăm ochiul,sufletul și mintea.Un grup de cercetători din Statele Unite afirmă că grădina, pasiunea grădinăritului,precum și o oră de relaxare pe zi combate mai eficient depresia și tulburările de dispoziție asociate cu fenomene de inhibiție și durere morală.

CAPITOLUL I

FUNCȚIILE SPAȚIILOR VERZI

În prezent, spațiul verde urban este definit variat, în funcție de „modurile in care influențează diferitele aspecte ale vieții umane și ale sistemului urban ca intreg’’ (Practical Evaluation Tools for Urban Sustainability – Green Blue).

Spațiile verzi au funcții bine definite,atât din punct de vedere economic,sanitar,estetic și ecologic.

FUNCTIA ECONOMICA :

Un rol din ce în ce mai important ,în amenajarea de spații verzi,îl are investiția privată și crearea de noi locuri de muncă, prin exercitarea atăt a profesiilor de arhitect peisagist căt si a comercianților de plante pentru amenajări.

Un alt rol în economie îl poate aduce cultivarea in spațiile verzi a plantelor medicinale,avand atăt rol decorativ căt și scop comercial(cătina,levanțică,soc,porumbar,etc.)

Impactul pozitiv al spațiilor verzi se extinde și in sfera activarii vieții economice a orașelor. Un mediu plăcut ajută întotdeauna la crearea unei imagini favorabile asupra centrelor urbane și, prin aceasta, poate spori atractivitatea pentru investiții și pentru oferta de noi locuri de muncă. (T. Baycan-Levent si P. Nijkamp, Revista calitații vieții,2004).

FUNCȚIA SANITAR – IGIENICĂ

Alături de păduri,spațiile verzi indeplinesc funcții majore importante în producerea oxigenului indinspensabil vieții,purificarea aerului prin stimularea ionizării,de producere a ozonului,diminuarea poluării (fonice,chimice și bacteorologice),protejarea faunei și florei,etc.(I.Vlad,Amenajarea spațiilor verzi,2012).

Restrângerea spațiilor verzi accentuează puternic riscurile ecologice urbane și are un impact negativ imediat asupra calității vieții și stării de sănătate a populației. De aceea, în ultima vreme, lumea luptă sub diverse forme pentru crearea de noi spații verzi, în special în zonele urbane cele mai aglomerate.

În 2008,municipalitatea guvernamentală din Tokyo a avut inițiativa plantării celei mai înalte cortine verzi din lume (29 m), pe principala clădire ocupată cu birouri din centrul orașului.

Aceasta a determinat reducerea efectelor emisiilor de dioxid de carbon din zonă, a diminuat sensibil consumul de energie din timpul verii (cu aparatele de aer condiționat) și, nu în ultimul rând, a probat noua tehnologie verde a Japoniei. Datorită acesteia, pe timpul verii, temperatura din birouri a scăzut cu 4°C, ceea ce a dus la extinderea acestei inițiative pe tot mai multe clădiri japoneze.

Prin procesul de fotosinteză, plantele consumă dioxid de carbon și eliberează oxigen,

constituind, astfel, alături de planctonul din oceane, principalele surse de oxigen ale planetei. Studiile actuale arată că un hectar de pădure produce, în medie, 10 t de oxigen pe an și consumă 14 t CO2 (Bernatzky A., 1978).

În decursul unei zile, o suprafață foliară de 25 mp furnizează necesarul de oxigen pentru o persoană (A.-F. Iliescu, 2006).

Pe lângă epurarea chimică a atmosferei, ce menține bilanțul zi-noapte în favoarea producției de oxigen, vegetația realizează și o epurare fizică a acesteia prin reținerea prafului și

pulberilor. Rezultatele cercetărilor științifice pun în evidență faptul că „o peluză de iarbă reține de 3–6 ori mai mult praf decât o suprafață nudă, iar un arbore matur reține de 10 ori mai multe impurități decât o peluză de mărimea proiecției coroanei acestuia pe sol” (A.-F. Iliescu, 2006).

În paralel cu epurarea chimică și fizică a atmosferei, vegetația realizează și o epurare bacteriologică a acesteia, distrugând o bună parte din microorganisme prin procesul de degajare a oxigenului și ozonului, îndeosebi de către conifere, și nu numai (A.-F. Iliescu, 2006).

Studiile climatologice susțin că, în apropierea pădurilor, temperatura medie a aerului în zilele de vară, este cu 2–3,5°C mai scăzută față de zonele libere neplantate din orașe, și cu 12–14°C mai scăzută decât temperatura construcțiilor și ariilor betonate și asfaltate. Vegetația bogată contribuie la creșterea umidității relative cu 7–14 procente în parcuri și păduri, cu efect benefic

asupra zonelor limitrofe (Bernatzky A., 1966).

Un alt beneficiu adus de vegetație îl constituie atenuarea poluării fonice.Spațiile verzi, în special cele compacte, constituie adevărate bariere pentru zgomote, contribuind semnificativ la reducerea nivelului acestora, în perioada de vegetație. Unele cercetări arată că zgomotele, care în mediul urban ating intensități cuprinse între 40 și 80 decibeli, pot fi reduse la jumătate în cazul existenței unor perdele arborescente cu o lățime de 200–250 m (Cook D. I. și Van Harerbeke D. F., -Revista calitații vieții).

Crearea de spații verzi favorizază și biodiversitatea,prin contopirea unor specii lemnoase și ierboase autohtone cu cele exotice ,adaptate condițiilor natural locale.Se asigura astfel sporirea rezistenței față de agresiunea multor factori de mediu și a unor factori naturali de stres.

1.3.FUNCȚIA RECREATIVĂ ȘI ESTETICĂ

Spațiile verzi pot constitui locuri de desfășurare pentru diverse evenimente sociale și culturale, cum sunt festivalurile locale, celebrările civice sau desfășurarea unor activități teatrale, cinematografice etc.

Astfel, acestea „,ajută la formarea identității culturale a unui areal, sunt parte a profilului său unic și dau un sens locului pentru comunitățile locale” (Draft Green Space Strategy, Erewash Borough Council, 2007).

Spațiile verzi bine întreținute joacă un rol semnificativ în promovarea sănătății populației urbane. Acestea oferă oportunități prin care încurajează un stil de viață mai activ, prin plimbări, alergare, exerciții fizice, ciclism etc.,deplasări pe rutele dintre zonele locuite și/sau dintre diferite facilități publice (magazine, piețe, școli). Unele studii arată că valoarea principală a spațiilor verzi decurge din capacitatea lor de refacere a „stării de bine” a persoanelor care le

frecventează.

Ele oferă citadinilor locuri liniștite pentru relaxare și reducere a stresului, pentru evadarea din mediul construit și din trafic. Spațiile verzi răspund, așadar, în principal, nevoilor umane de recreere și petrecere a timpului liber. În cazul persoanelor lipsite de venituri sau de timp, parcul rămâne soluția cea mai la îndemână pentru activități recreaționale.

Sub aspect estetic ,pe lângă diversitatea funcțiilor specifice,spațiile verzi au menirea de a armoniza și înfrumuseța ansamblurile construite…(I.Vlad,Amenajarea spațiilor verzi,2012)

Spațiile verzi urbane au o deosebită importanță și din punct de vedere estetic,deoarece atenuează impresia de rigiditate și ariditate a oricărui mediu construit –mediu ce domină în orașe. Prin valoarea amenajării lor peisagistice, spațiile verzi dau identitate așezărilor umane, constituind „o artă accesibilă, ușor de înțeles și apropiată tuturor, pentru că folosește elemente naturale ce exercită o atracție spontană” (A.-F. Iliescu, 2006, p. 103).

Funcția recreativă a spațiului verde se reflectă în efectele benefice resimțite de organismul uman prin activitatea în aer liber. Ca urmare a intensificării acțiunii factorilor de stres și poluanți, omul societății moderne „simte tot mai mult nevoia“ de a evada în mijlocul naturii, în scopul refacerii capacității sale psihice și fizice, al relaxării, al destinderii, al recreării stării sale generale.Spațiile verzi constituie o ambianță deosebit de favorabilă pentru practicarea a numeroase activități recreative: plimbări pe jos, practicare jogging, pescuit, picnic, fotografierea sau pictura în aer liber, observarea unor specii de arbori deosebiți etc.

Însăși trecerea printr-o zonă verde intravilană provoacă sentimente diferite, constrastante cu cele înregistrate atunci când se traversează peisaje urbane în care betonul, sticla, asfaltul și zgomotul predomină. În spațiile verzi, recrearea umană se realizează permanent.

Aceasta poate fi de scurtă durată, în zonele aglomerate, cum sunt aliniamentele stradale sau scuarurile, sau poate fi o odihnă mai îndelungată, activă sau pasivă, ca repausul pe o bancă sau plimbare ușoară, realizate în parcurile publice sau în cele de cartier, în grădinile botanice.

Spațiul verde contribuie enorm la confortul urban, ca parte componentă a unui peisaj urban optim, caracterizat de un raport echilibrat între construcții vegetație, căi de circulație.

Prin prezența lor pe un anumit teritoriu, spațiile verzi imprimă acestuia o deosebită valoare decorativă, apreciată prin satisfacția ce o realizează omul față de vegetația arborescentă, arbustivă, erbacee sau floricolă care, datorită tulpinilor, ramurilor, frunzelor, florilor, lujerilor, fructelor ori semințelor, dau impresia unui lucru bine organizat, compus, în care părțile se îmbină între ele și se subordonează în mod armonios întregului, pentru a pune în evidență fiecare compoziție în parte și întregul ansmblul.

Importanța estetică a vegetației în formarea peisajului arhitectural urban este multilaterală. Contururile pitorești și coloritul grupurilor constituite din vegetație, suprafețe ocupate de gazon, flori și oglinzi de apă sporesc expresivitatea artistică a ansamblurilor arhitecturale.

FUNCȚIA ȘTIINȚIFICĂ ȘI EDUCATIVĂ :

Grădinile botanice se realizează, astăzi, urmărind îmbinarea funcției științifice cu cea educativă, fără a se neglija rolul decorativ al plantelor, funcția sanitar-igienică și de recreare.

Grădinilor botanice le revine principala misiune de a conserva plantele amenințate cu dispariția, avându-se în vedere ritmul intens cu care dispar unele specii.

De aceea, pentru multe specii vegetale cultura în grădini botanice rămâne singura lor șansă de a supraviețui.

Prin educarea tinerei generații, începând de la primele faze de insturire, spațiul verde, vegetația, în general, și, în ultimă instanță, natura, pot deveni obiectul petrecerii plăcute a timpului liber și al ocrotirii umane, acest fapt având repercursiuni pozitive în atitudinea față de mediul înconjurător a viitorilor adulți și în perpetuarea acestei atitudini la noile generați

II. SCURT ISTORIC : EVOLUȚIA CONCEPȚIILOR ÎN AMENAJAREA SPAȚIILOR VERZI

Arhitectura construcțiilor antice, a templelor, palatelor, arcurilor de triumf, a statuilor și apeductelor clădite în cea mai mare parte din materiale care au rezistat intemperiilor milenare se oglindește în vestigii care ne uimesc prin geniul și mareția lor artistică.

Arta gradinilor antice însă, al căror element decorativ îl formează vegetația ca produs efemer al naturii și apa care circulă pe canale tot atât de efemere, aceasta realizare a spiritului uman este prezentă doar în cunostințele transmise fie prin legende, fie prin scrieri literare sau miniaturi ulterioare.

La începutul lor, grădinile au avut un scop utilitar, fiind constituite din plante cu rol alimentar; cu timpul, atunci cînd omul a observat că recoltele sale depind în mare parte de anumite forțe naturale, simbolizate prin zeitați (de exemplu în Orientul Mijlociu) sau când la egipteni a aparut credința renașterii continue și reincarnării spiritelor, grădinile s-au transformat din utilitare în locuri de meditație religioasă. Într-o etapă mai avansată ele devin locuri de odihnă, cultură și desfătări

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a fost orientat către realizarea unor sisteme complexe ambientale, care să aibă mai mult sau mai puțin un caracter simbolistic în comunitate. De la începuturi, omul s-a raportat la simbolistica grădinii, creându-și astfel o serie de arhetipuri. Ne amintim astfel de antiteza dintre Paradis și Infern, de modul în care acestea sunt prezentate ca spații reprezentative pentru bine și rău, pentru lumină și întuneric.

Paradisul (Raiul) provine din limba veche persană, de la cuvântul ”pairi-daeza” care înseamnă tocmai grădina indrăgită ce era hărăzită celor binecuvântați și reprezenta un parc minunat cu arbori exotici și râuri ale vieții. În același timp Infernul, ”tărâmul de jos”, era reprezentat de un sistem de peșteri subterane, asociat cu groaza, disperarea și suferința fizică(Adrian Majuru,e-antropolog.ro,2013)

În evoluția ei de până acum,arta grădinăritului cunoște ”trei etape distincte,respectiv a antichitații(cu epoca primitivă și sclavagistă),a evului mediu (cu epoca feudală) și epoca modernă cu mai mult subetape în evoluție continuă”(I.Vlad,Amenajarea spațiilor verzi,2012).

Încă din antichitate s-a pus accent pe modul în care erau amenajate spațiile verzi, fiind reprezentate de caracteristici specifice fiecărui popor.Conceptul de grădină a început să devină tot mai complex, conservându-și elemente de-a lungul timpului,imaginea unui spațiu verde evoluează, căpătând noi simbolistici, bazându-se pe noi principii, ce reușesc să transmită noi stări și senzații.

2.1 GRADINILE ANTICHITĂȚII :

2.1.1 GRADINILE JAPONEZE

Grădininile japoneze au apărut pentru prima dată pe insula Honshu. În aspectul lor fizic au fost inspirate de caracteristicile distincte ale peisajului Honshu; varfuri vulcanice accidentate, văi înguste și ape de munte cu fântâni arteziene și cascade, și mici plaje albe de piatră. Ele au fost, de asemenea, inspirate de bogată varietate de flori și diferite specii de arbori, în special arbori vesnic verzi, pe insule, și de cele patru anotimpuri distincte, în Japonia.

( foto : http://gradinijaponeze.blogspot.ro/ – Forin Argeșanu/ maestru grădinar)

Grădinile japoneze își au rădăcinile în religia japoneză Shinto , cu povestea sa de creare a opt insule perfecte, și a shinchi, lacurile zeilor. Altare Shinto ale zeiilor naturii, cu forme neobișnuite de copaci sau pietre, s-au stabilit peste tot pe insula, și de multe ori inconjurate de pietre albe, simbol al purității.Grădinile japoneze au, de asemenea, rădăcini în taoism, și în budismul Amitabha, importate din China în sau în jurul anului 552.

Legendele Daoiste vorbesc despre cinci munți insule locuite de către opt nemuritori, care au trăit în armonie perfectă cu natura. Insulele s-au situat în partea din spate a unei enorme broaște țestoase. Nemuritorii au zburat din casele lor de pe munte pe spatele berzelor. Cele cinci insule din legenda chineză au devenit o insulă, numită Horai-Zen, sau Muntele Horai. Replici ale acestui munte legendar, simbol al unei lumi perfecte, au devenit o trăsătură comună a grădinilor japoneze.

Cele mai vechi gradini japoneze care au fost înregistrate sunt grădinile de relaxare ale împăraților japonezi și nobililor. Sunt menționate în mai multe pasaje scurte în Nihon Shoki (prima cronica istorică a Japoniei), publicată în 720. Grădina chineză a avut o influență foarte puternică asupra gradinilor japoneze timpurii. În sau în jurul anului 552, budismul a fost instalat oficial din China, și prin Coreea, în Japonia. Între 630 și 838, curtea chineză a trimis cincisprezece delegații la curtea dinastiei Tang . Aceste delegații, cu mai mult de cinci sute de membri fiecare, formate din diplomați, oameni de știință, studenți, călugări budiști, și traducători, la revenirea în Japonia au adus scrisul, obiecte de arta, si descrieri detaliate ale gradinilor chineze. În 612, împărăteasa Suiko a avut o grădină construită pe un munte artificial, reprezentând Shumi-Sen, sau Muntele Shumi.

În timpul domniei împărătesei, unul dintre miniștrii ei, Umako Soga, a avut o grădină construită la palatul de pe marginea unui lac cu mai multe insule mici, reprezentând insulele celor opt nemuritori, celebre în legendele chinezești și filosofia Daoistă. Acest palat a devenit proprietatea împăraților japonezi, numit "Palatul Insular" și a fost menționat de mai multe ori în Manyoshu , "Colectia de frunze Nenumărate," cea mai veche culegere de poezii japoneze cunoscute.

O cantitate mică de dovezi literare și arheologice arată că grădinile japoneze din acest timp au fost versiuni modeste la grădinile imperiale ale dinastiei Tang, având lacuri mari împrăștiate cu insule artificiale și munți artificiali, pline de simboluri budiste și daoiste, menite să fie grădini de agrement și locuri pentru festivaluri și sărbători. Ca și împărații chinezi, aristocrații japonezi s-au bucurat de grădinile lor în ambarcațiuni de mici dimensiuni.

2.1.2 GRADINILE DIN ASIRIA ȘI MESOPOTAMIA :

În vechime aceste grădini se numeau „Eden", cuvânt care în limba sumeriană însemna stepe și căruia apele Tigrului și Eufratului conduse printr-o bogata rețea de canale pentru irigat, dar și măestria horticultorilor, i-a transformat sensul în paradis terestru.

Se amintește despre grădini binecuvântate încă din mileniul al III-lea î.e.n., denumite „Ziqqourat" pentru ca erau constituite în terase succesive, descrescânde, din Babilon", construite de către Nabucodonosor al II-1ea pentru soția sa Amytis.

Grădinile suspendate din Babilon se mai atribuie a fi aparținut legendarei regine Semiramis( Semiramida, sec. IX i.e.n.) .Denumirea de” grădini suspendate” este improprie, deoarece nu erau suspendate, ci sustinute fie prin piloni, fie pe construcții boltite.

După unele relatări, se pare că vestitele grădini au fost dărâmate de perși, în timpul ocupării Babilonului, tot atunci fiind dărâmat și Turnul Babel.Cu toatea astea, în scrierile din acea perioadă nu apar descrieri ale grădinilor,nici măcar în textele scrise de însuși Nabucodonosor.

Săpăturile arheologice efectuate în Al-Hillah nu au dus la nicio descoperire,recent Doctorul Stephanie Dalley de la Universitatea Oxford, a ajuns la concluzia că grădinile au fost construite în apropierea orașului Ninive, din Irak,acesta se află la sute de kilometri de Al-Hillah, oraș cunoscut în antichitate sub numele de Babilon.

În Epopeea lui Ghilgameș este descris orașul Uruk, ca fiind o așezare cu un spațiu planificat în mod geometric, și se mai spune că în vremurile acelea ( anul 3000 î.Hr.) aproximativ o treime din grădinile agricole ce aparțineau acestei așezări au fost retrase pentru înființarea de livezi. Tot atunci au luat ființă se pare primele culturi agricole irigate ( agricultura sumeriană), fapt ce a dus la primele forme de grădină ornamentală din istoria omenirii. Grădina sumeriană era descrisă că avea dimensiunea de 144 coți pătrat , sub formă de patrulater, și era delimitată de un canal perimetral ce asigura irigarea.

S-ar părea ,după unii cronicari, că această formă de patrulater a stat la baza proiectării grădinilor Eden persane de mai târziu. Deasemeni, prima descoperire ce ne arată o fântână din acea vreme, a fost în Mesopotamia anului 3000 î.Hr., ilustrată printr-o sculptură babiloniană ca fiind o groapă tăiată în stâncă sub formă de trepte, ca să poți coborâ spre izvorul de apă.

Foto: Alamy / The Telegraph

2.1.3 GRADINILE EGIPTULUI ANTIC :

În Egiptul Antic de-a lungul istoriei grădinile au fost apreciate, ele fiind construite pentru diverse scopuri, agrement, medicină, alimente sau grădini unde se închinau zeilor, dar peste toate au fost grădini de umbră și răcoare. Adesea, aceeași grădină a servit mai multor scopuri în același timp, vechii egipteni fiind un popor practic.

În vremea faraonilor se organizau multe expediții care aduceau în imperiu toate bogățiile, plante exotice, copaci, flori etc. Egiptenii obișnuiți aveau grădinile lor de legume, cultivate în afara localităților.

Până în prezent arheologii nu au găsit vestigii ale unor grădini reale, dar avem diverse picturi murale descoperite în temple, cum ar fi cel de la Karnak, sau diverse reliefuri în mormintele descoperite în piramide, și alte documente ce atestă plantele antice din Egipt. S-a descoperit o cameră a-i cărei pereți sunt decorați cu sculpturi despre plantele aduse din expedițiile în Palestina și Siria. Sunt arătate plante ca irisul, calanchoe, arum, în afară de plante comune cum ar fi rodiile, pepenele, lăptuca. În mai multe situri arheologice s-au găsit boabe de polen în cărămizile din pereții mormintelor, dovezi directe asupra unor plante pe care vechii egipteni sperau să le ia cu ei în viața de apoi.

Construite la inceput in scop utilitar, pentru cultivarea legumelor si a fructelor, devin apoi locuri de agrement si desfătare. Erau tot grădini de formă geometrică și înconjurate de ziduri.

La fel ca în toate țările cu climat arid, tema principală a grădinilor era tot apa, lacul sau bazinul cu lotus, înconjurat de sicomori, iar ca elemente decorative pavilioanele sau chioșcurile cu coloane elegante, pentru repaus in timpul marilor călduri. Pe timpul imperiului vechi ( 3197- 2065 î.e.n.) grădinile erau mai simple, dar ele au evoluat spre forme decorative mai bogate în timpul imperiului de mijloc si de cel nou, când au aparut vestitele grădini faraonice( după ce fuseseră cunoscute grădinile persane si palestiniene).

Toutmes al III lea aduce din Palestina o serie de arbori si arbuști ornamentali si odoranți și înființează chiar o grădina botanică care avea un catalog cu plantele respective. Lacurile si bazinele care erau la început de dimensiuni reduse, de formă rectangulară, sau formă de T, au fost apoi lărgite pentru a se face plimbări cu barcile. Apele din bazine erau populate cu pești colorați, păsări de apă ( pelicani ), și alte animale. Ca vegetație în afară de sicomori (pseudoficuși) mai erau plantați curmalul, acacia, tamarix etc. Sunt aproximativ 18 soiuri de pomi cultivați de către vechii egipteni printre care smochinul, paltinul, nuci, rodii, jojoba, sălcii, salcâm etc. Pe un papirus descoperit , papirusul Harris I, anumite scrieri despre Ramses al III-lea , arată că el a lăsat moștenire grădini echipate cu plantații de arbori , lacuri amenajate cu flori de lotus, flori de papirus, smirnă, flori pentru fiecare teren. Deasemeni se mai arată că arborii erau plantați în gropi mari unde pământul era înlocuit cu pământ negru, și erau plantați în mod simetric. La Amarna , zonă cu terenuri aride, copacii au fost plantați în gropi care erau umplute apoi cu humus iar pe margine erau împrejmuite împotriva erodării.( Prof.Dr. V.Sonea /Dr. Ing. L. Palade -Arboricultura ornamentala si arhitectura peisajera,2011)

(fresca cu arbori si arbuști din mormântul Sennedjem at Deir el-Medina)

2.1.4 GRADINILE GRECIEI ANTICE :

Leagănul civilizației moderne, a vestitelor temple, palate și statui, patria marilor filozofi, sculptori, matematicieni și autori dramatici, leagănul poemelor legendare, nu poate fi imaginată decât încadrată în peisaje adecvate acestor realizări ale spiritului antic si helenist. La început grădinile în care se cultivau pomi (peri, smochini, rodii), viță de vie și legume aveau un scop utilitar; cu timpul compoziția lor este tot mai mult legată de concepții religioase, mitologice, devenind grădini sacre, unde se desfășurau ceremoniile rituale în cinstea diferitelor zeități, reprezentante ale forțelor naturii: Adonys, Dionysos, Aphrodita, Apollo etc.

Grădinile lui Alcinoe și reședința lui Calypso descrise cu atâta maestrie de către Homer în Odyseea, deși probabil sunt doar plăsmuiri ale imaginației autorului, nu pot fi situate numai în lumea imaginară, fără să reflecte ceva și din lumea reală.

Spre deosebire de grădinile orientului, din Persia și Mesopotamia, care ocupau întinderi mari, în Grecia grădinile erau mai mult în jurul palatelor, academiilor și templelor. Ele reflectau prin compoziția lor rigoarea spiritului antic, intelectualizat, concretizat în afară de construcțiile arhitectonice amintite, prin celebre statui și coloane, elemente cc vor fi reluate mai târziu de romani, iar apoi introduse și în grădinile occidentale.

Ca decor vegetal erau utilizați: dafinii, laurii, plopii, chiparoșii, sălciile plângătoare, ulmii, cedrii, măslinii și trandafirul, totdeauna nelipsit. Grădinile lor formînd doar mediul încadrant pentru temple, teatre, gimnazii și terenuri sportive, nu mai sunt trasate dupa rigoarea geometrică a celor din Persia și Egipt, ci imită oarecum natura înconjurătoare și au un aspect peisager. Homer face o descriere în secolul VIII î. Hr. , o referință la grădini : “ Acum veți găsi o dumbravă splendid de-a lungul drumului, Plop sacru la Pallas, în interiorul unui arc barbotare și pajiști aleargă în jurul ei… “

Deasemeni, face referire la faptul că grădinile palatelor și cele din jurul templelor erau de un lux nepământean, cu livezi înconjurate de ziduri, și cu porți mărețe la intrare. Platon, în scrierile sale, “ Legile “, arată că în locurile publice erau plantați copaci, izvoare de apă, și amenajări de râuri, ornamentate cu clădiri pentru frumusețe.

În Atena , grădinile private apar atestate de prin secolul al 4 lea din unele surse literare, livezi de platani, și temple înconjurate de plantații cu arbori dispuși în forme geometrice.Grecia, nu are o puternică tradiție în construcția de grădini așa cum este vestită pentru templele și cultura sa milenară , pentru arhitectura tradițională.Deși cultura grădinilor a intrat în Europa prin Grecia venind din Asia, astăzi nu avem situri care să ateste grădini din perioada greco-romană.

2.1.5 GRADINILE ROMEI ANTICE:

După ce în secolul al II-lea î.e.n. apar vilele suburbane, ale bogătașilor, grădinile romane au început să se bucure de un adevărat prestigiu care a culminat apoi în timpul lui Augustus și al urmașilor săi.

Într-adevăr, micile grădini din jurul caselor de formă geometrică, construite la început cu scop utilitar, în momentul când devin parte integrantă a vilelor suburbane cresc în întindere și elemente decorative; apar arbori și arbuști ornamentali, pini, stejari, platani, plopi, palmieri, chiparoși, lauri, smochini, duzi, tisă, acant, trandafir, rododendron, buxus; apar flori ca cele de crin, mac, anemone, margarete, violete, garoafe.

Dintre construcții, în afară de vila propriu-zisă cităm diversele pavilioane, portice, bazinele și canalele cu apă, fântâni, toate trecînd de la formele riguros geometrice spre cele peisagere, mai libere. Formele libere, peisagere, au fost inspirate din picturile grecești, care au trecut de la faza reprezentării diverselor scene cu zei și eroi la cea a peisajului, cu păduri, porturi, canale, sanctuare etc.Se poate spune astfel că la început grădinile peisagere romane nu sunt altceva decât tablouri (picturi) proiectate în cele 3 dimensiuni ale spairiului, diorame construite cu materiale reale ale naturii.Prin urmare, construirea vilelor și a grădinilor necesita anumite amenajări, valonamente și mai ales terase pe pantele muntoase, pe malurile rîurilor ori pe litoralul mărilor.

Printre vestitele vile particulare cu grădini se citeaza cele ale lui Lucullus, Salustius, Mecena, Cicero etc.Paralel cu grădinile utilitare și de placere apar grădinile sacre, cele funerare sau divine, în care natura este populată de zei, reprezentați prin statui în marmură, sau de scene mitologice de multe ori realizate prin fasonarea unor figuri de arbori și arbuști, al căror autor pare a fi Cneus Mattius prietenul lui Augustus. Sculpturile fie din marmură, fie în materie vegetală apar în aceste grădini ca elemente decorative de prim ordin.

Se înțelege ca în aceste grădini erau nelipsiți arborii constituiți în păduri, aleile cu arbuști decorativi și mai ales bazinele cu fântini, canalele de apă trasate geometric, sau imitând natura. Sub influența tratatelor de hidraulică ale lui Phylon din Bizant și Heron din Alexandria, apa este utilizată pentru orge hidraulice, teatre automate, păsări mecanice cântatoare, așa cum se pare ca existau în gradinile lui Pliniu și Varron.

Grădinile publice constituie o alta categorie a spațiiior înverzite, în care avea acces marele public lipsit de grădini proprii.Primul parc public a fost înființat de Pompei în Câmpul lui Marte care încadra teatrul ce-i purta numele. Un alt parc public a fost lasat prin testament poporului de catre Caesar pe malul drept al Tibrului. Augustus a amenajat pădurile pentru plimbarea cetațenilor și a pus la dispoziția publicului parcul lui Agripa (Campus Agrippae), construind apoi un parc umbros cu aceeași destinație (Nemus Caesarum). De la grădinile publice cu teatru (Pompei) înconjurat de portice și statui, apoi de masive de platani, străbătute de alei cu borduri de buxus, se trece mai târziu la cele cu terme (băi publice).

Vitruviu este autorul celebrului tratat de arhitectură De architectura, un tratat al arhitecturii grecești și romane, dedicată împăratului Augustus. Reprezintă una din puținele lucrări majore ale arhitecturii antice care a supraviețuit până în zilele noastre.Unul dintre conceptele acestei lucrari este următorul” Arhitectura este o imitație a naturii. Așa cum păsările și albinele își construiesc spațiul locuibil, astfel și oamenii trebuie să folosească elemente naturale și mai ales edificiile arhitectonice să se integreze mediului, peisajului înconjurător”, concept de o puternică actualitate.(T. Turner- Garden history: Philosophy and design 2000 BC–2000 AD. -2005)

foto:Volubilis-Roman-Ruin-Garden gardentoursmorocco.wordpres…

2.2 GRĂDINILE EVULUI MEDIU :

2.2.1 GRĂDINILE CHINEZEȘTI :

Se poate afirma ca arta grădinilor are în China aceeași vechime cu celelalte arte, bazate pe concepția filozofică taoistă, dupa care viața individului reflecta același ritm de transformări ca al naturii înconjuratoare. După această concepție râurile vizibile sau cele ascunse vederii constituite arterele, iar munții – scheletul globului terestru, astfel ca aceștia și mai ales rocile aride din care sunt formați, simbolizând puterea creatoare și sălbăticia inaccesibilă a naturii, vor alcătui de-a lungul veacurilor tema dominantă a grădinilor. Reședințele princiare erau transformate în grădini de plăcere, în „Paradisuri terestre“ în care cu ajutorul unor elixiruri secrete și a exercițiilor Yoga, castele dominante sperau sa devină nemuritoare.

Introducerea budismului, o formă religioasă mai rafinată a taoismului, dupa care lumea este un tot, având imaginea unui organism uman sau animal, a influențat, în general, artele și în special, arta grădinilor care a luat o mare dezvoltare și în centrele manăstirești, în jurul „colibelor de ermiți", situate în regiuni muntoase cu terase sau în cele joase pe marginea lacurilor, încadrate cât mai intim în peisajul local, acolo unde era un cadru propice pcntru meditații profunde.

Paralel cu aceste grădini sihastre, de meditații, cei avuți și-au creat parcuri mărețe, de exemplu, „Muntele salbatic" al scriitorului Lite-Yu, prevăzut cu tunele, bazine, râurile întortochiate și numeroase pavilioane, toate acestea vrând să lase impresia unei reședințe a „nemuritorilor".

Apa, sub diverse forme și rocile bogate în variate minerale polierome constituiau elementele decorative de bază ale grădinilor chinezești. În regiunile lipsite de izvoare naturale, prezența apei în grădini era doar sugerată prin executarea unor albii artificiale de râulețe, pe fundul cărora era nisip și roci în așa fel așezate, încât să dea iluzia prezenței apei, constituind astfel doar un simbol al acestui element.

În ceea ce privește rocile ca element pitoresc ,se alegeau cele cu aspect mai salbatic și primitiv, roase de vreme sau sfredelite de curenți, așezate de așa manieră, încât să sugereze forma originală a munților sau a grotelor sălbatice, acoperite cu licheni, mușchi sau cu plante parazite. Drumul apei printre stânci sau vegetație era conceput astfel încât să nu i se întrevadă sfârșitul, sugerând infinitul.

Vegetația ca element al compoziției grădinilor, deși considerată pe plan secundar, era privită tot în sensul simbolizării legăturii omului cu natura, în care chinezul vedea o serie de analogii cu propria-i viață. Această nobilă pasiune de a trăi cât mai aproape de flori pentru a le urmări fazele dezvoltării lor, i-a dus pe unii amatori, în timpul dinastiei Ming (1368-1644 e.n.), să-și așeze patul lângă arbori îmbobociți pentru a asista la acest grandios fenomen al înfloririi și al procreării, urmat de trista fază a veștejirii și a căderii petalelor.

Prin multiplele plante utilizate în compoziție, unele erau îndrăgite pentru motivul că simbolizau anumite aspecte din viața de toate zilele. Astfel, pentru anotimpul când majoritatea vegetației era înca în repaus, prunul, pinul și bambusul simbolizau anumite stări și caractere.

Prunii decorativi sunt tot atât de populari în China ca și cireșii în Japonia, fiind considerați ca vestitorii renașterii naturii, prin înflorirea lor extratimpurie. Pinii simbolizau fermitatea și forța caracterului, iar bambusul prin suplețea și în același timp prin rezistența sa, simboliza prietenia neșovoitoare. Prunii, în afara de flori, trebuiau să simbolizeze, prin forma trunchiului și nodurile ramurilor, aparența unui om în vârsta, gârbovit de vremuri. Ramurile noduroase ale pinilor imitau într-o oarecare masura formele curioase ale rocilor din grădina.

Piersicul, o alta plantă decorativă prețuită, ca și prunul, alcătuia „grădinile de piersici", sinonime dupa legendele taoiste cu „paradisul".

Dintre plantele florico1e, crizantemele si bujorii erau nelipsite din grădini, iar în bazine și lacuri universalul lotus al antichității și mai ales al budismului simboliza puritatea spirituală a adevărului. El crește în noroi (lumea materială), traversează stratul de apă (mediul emoțional) și apare la suprafață pur și imaculat (lumea spirituală), ilustrând astfel înflorirea spiritului uman, reprezentat prin Budha-natura.

Cu trecerea timpului, începând cu perioada dinastiilor Sung (960-1279 e.n.) și Ming (1386-1644 e.n.) și pâna în timpurile moderne, la mareția decorului natural, apa, rocile și vegetația, se adaugă diverse construcții arhitecturale unele sub influența grădinilor italiene și franceze, de exemplu, parcul din Iuan, un fel de Versailles.

Printre construcțiile cu funcții decorative ale parcurilor și gradinilor chinezești trebuie enumerate diversele pavilioane, chioșcuri, pagode, podurile de peste ape, galeriile de trecere de la un pavilion la altul, balustradele, zidurilor inconjuratoare cu magnificele porți și ferestre ornamentale. Fiecare din construcțiile respective poartă pecetea stilului arhitectonic chinezesc dintr-o anumită perioadă a evoluției lui.

În pavilioane erau o multitudine de obiecte de artă; statuete de bronz, covoare, goblenuri, pendule, oglinzi venețiene, mașini hidraulice, lucruri care 1-au frapat și pe Marco Po1o cu ocazia calătoriei sale prin Asia, la finele secolului al XIII-lea.

Pe drept cuvânt grădinile din Hang-Cheu, prin numeroasele lor canale și poduri, se puteau numi „Veneția de răsărit" (sec. XII). .(T. Turner- Garden history: Philosophy and design 2000 BC–2000 AD. -2005)

Lacul clarității de aur – construit de Muntele Penglai- tarâmul celor opt nemuritori

Imparatul Huizong în Kaifeng reprodus in gradinile chinezești

2.2.2. GRĂDINILE JAPONEZE

La fel ca în China, grădinile japoneze sunt pătrunse de spiritul budist și mai ales al sectei Zen, doctrina care propovăduia admirarea frumosului în orice imprejurări.

Grădinile japoneze care au apărut cu mult mai târziu decât cele chineze se deosebesc de acestea printr-un rafinament și o sensibilitate specifica japonezilor. Kyoto, fiind ales capitala încă în secolul al VIII-lea, a devenit orașul gradină prin grija împaratului Kwammu (782-806), specific pe care-l mai păstrează, în zilele noastre.

De asemenea, calugării sectei Zen au avut o contribuție mare în evoluția grădinilor, unii dintre aceștia fiind socotiți adevarați maeștri ai acestei arte, de exemplu, Muso-Iokushi (mort în 135I), care a înființat în jurul unei mănăstiri (Sachoji) așa-numita „Gradină de mușchi", în care pietrele, solul și trunchiul arborilor erau acoperite de mușchi luxuriant.

În secolele XIV-XVI e.n. (dinastia Ashikaja) paralel cu numărul parcurilor se îmbogățesc și formele arhitecturale: apar marețele pavilioane de meditație, dintre care cele mai vestite au fost „Pavilionul de aur", construit în 1395 și care a durat pâna în 1950 și .Pavilionul de argint", rezervat preocupărilor artistice și ceremoniilor rituale ale ceaiului.

La finele secolului al XVI-lea (perioada lui Mamoyama) arta gradinilor este mult influențată de catre pictorii peisagiști; o perioadă caracterizată prin eliberarea de influențele străine și căutarea unor stiluri proprii, mai expresioniste, cunoscute sub denumirea de Shin (infinitul), Gyo (intermediar) și So (dur sau aspru).

Nici în Japonia n-au lipsit acele grădini „vizuale" sau de „iluzie" în care apa, deși lipsea, era sugerată prin modul de așezare a nisipului de fund și a rocilor contorsionate. La japonezi acestea aveau însă dimensiuni cu mult mai mici (9 x 4,50 m), purtând denumirea de „Kara-San-Sui" și în ele nu se intra, de obicei, ci se admirau de pe verande. De exemplu, în gradina vizuală de lânga templul Kyuanji din Kyoto, iluzia vizuală pe care o oferea aranjarea pietrelor lăsa impresia unei tigroaice cu puiul ei, care caută prin înot să scape de la înec dintr-o apă ce nu există de fapt.

În etapa urmatoare (1603-1867) după ce capitala se mută la Edo, centrul artelor se transferă de la Kyoto. În grădini apar scene naturale. La finele acestei perioade apar primele grădini publice; din pur religioase ele iau un caracter mai profan, utilitar. Odată cu abolirea feudalismului în 1868 și prin proclamația de la 1873, grădinile japoneze cunosc un nou avânt și se modernizează. În ele se introduce gazonul ca un nou element al decorării.

Cele mai marcante creații japoneze sunt așa-numitele grădini pentru ceremonialul ritual al ceaiului și grădinile miniaturi. Primele erau concepute ca locuri de meditație, fiind încadrate de roci și vegetație sălbatică; neavând alei, pentru trecere erau așezate din loc în loc pietre sau dale, iar pentru iluminat existau lanterne din piatră, importate din Coreea. Ca vegetație în aceste grădini era specificul „cireș japonez". Cu timpul cireșii au fost înlocuiți cu arbori și arbuști cu frunze persistente.

Grădinile miniaturi erau o replică a celor mari, nascute din aceeași concepție de comuniune cu natura în toate ocaziile vieții. Ele purtau diverse denumiri (de exemplu, Hako-Niwa) și erau cenfecționate în cutii, în care se construiau peisaje în miniatură, conținând un ochi de apă și în el un minuscul pește roșu. O altă gradină era Bon-Kei, alcatuită dintr-un platou de porțelan sau de bronz de 1,20 x 0,90 m, cu arbori pitici și poduri miniaturi. Bon-Seki era confecționată tot pe un platou, pictat în negru, peisajul fiind din pietre și nisip.

Japonezii în dragostea lor pentru natură au reușit să obțină arbori miniatură, pini, stejari, a căror formă, trunchi, ramuri și scoarță imita perfect pe aceea a arborilor bătrâni. Aranjarea florilor cu toate simbolurile pe care le reprezintă vine să încununeze preocupările acestui popor pentru artă și frumos. .(T. Turner- Garden history: Philosophy and design 2000 BC–2000 AD. -2005)

Foto : Leela Soden – podul din grădina Ritsurin ,orașulTakamatsu , Japonia

2.2.3. GRĂDINILE ISLAMICE:

Islamismul instaurat de Mahomed în anul 622 e.n. a devenit repede un imens imperiu, care se întindea din Himalaia pâna în Pirinei având ca centre mai importante Damasc, Bagdad, Cairo, Cordova.

La început, califii conducători duceau o viață simplă, austeră, până când s-au molipsit de moravurile și luxul întâlnit în țările cucerite de ei: Persia, Egipt etc. astfel că și grădinile lor de agrement au reflectat in mare parte pe cele ale Orientului, căpătând pe parcurs un specific propriu.

Deoarece religia mahomedană interzice cultul mormintelor și al sfinților,statuile și sculpturile erau excluse ca elemente decorative,în schimb, au apărut broderiile sau arabescurile realizate fie cu plante odorifiante, fie cu ajutorul mozaicurilor (Moscheia din Damasc), la care s-a adaugat decorul vegetal și apă.

Grădinile islamice, asa cum s-a aratat, au preluat de la Persia gustul rafinamentului si mai ales pe acela de a uimi pe vizitatori cu mii de surprize. Pe lângă îmbogățirea grădinii propriu-zise și a rozarului cu specii noi, au adăugat noi elemente decorative, formate din faianțe cu reflecții metalice, vestite la Bagdad, cu ceramică sub glasura translucidă și olarii gravate care au contribuit prin policromia lor la o stralucire uimitoare.

Grădinile islamice erau închise cu ziduri înalte, având formă rectangulată, cu clădiri marginale, cu nelipsitul chioșc la mijloc, cu o alee centrală și două laterale, iar perpendicular pe acestea, altele mai mici, formând partere adâncite pentru irigare.

În vestita grădină Alkatai de lânga Cairo, în afară de canalele pentru apă, parterele erau brodate cu plante odorifiante, voliere pentru păsări, o menajerie cu lei, leoparzi, pantere și elefanți. Un bazin cu argint viu, palmieri cu trunchiul imbracat în aramă aurită, în interiorul cărora conducte de plumb lăsau să țâșneasca apa care se scurgea în canalele de irigație, o mulțime de păsări, turturele și diverse înotatoare măreau deliciul acestui decor.

De aici se deschidea o belvedere (ad-dikkat) ce domina grădina și dependințele, pâna spre oraș și spre deșertul Nilului.Bagdadul era renumit prin gradinile sale, iar „Palatul arborelui" creat de Al-Mamoun, în secolul al IX-lea, pare a aparține, după strălucirea lui, povestirilor din „O mie și una de nopti". Palatul se afla între două plantații, având în mijlocul său un lac din staniu cu un canal circular tot din staniu strălucitor pe care pluteau patru vapoare ornamentate cu aur. În luminișurile plantației erau circa 400 de palmieri înalți în mijlocul unui bazin circular era un arbore cu 18 crăci și numeroase ramuri pe care atârnau variate păsări și păsărele aurite sau argintate. Atât ramurile cât și frunzele erau aurite; prin aplecarea lor și mișcarea frunzelor, păsările produceau anumite sunete.

În celelalte țări islamice, în Tunisia, Algeria și Maroc, s-au creat de-a lungul timpurilor, o serie de grădini, nu atât de bogate ca cele de la resedințele califilor, dar ale căror vestigii se pot urmări în actualele palate, parcuri și grădini din aceste regiuni.

În schimb ne uimesc și astăzi grădinile arabe din Spania, printre care merita atenție, în primul rând, Alhambra, Alcazar, Generalif având aceleași caracteristici ca și cele din alte centre islamice, zidul înconjurător, apa ca prim element decorativ, câteva banci, treiaje, decor vegetal cu chiparoși, pin, laur, eucalipt, magnolie, palmieri, agave, buxus și câteva plante bulboase, ele sunt totuși de o frumusețe fără seamăn, prin minunata asamblare a tuturor acestor elemente. .(T. Turner- Garden history: Philosophy and design 2000 BC–2000 AD. -2005)

La început grădinile andaluze aveau un caracter simplu,în epoca de înflorire a califatului Granadei (1238-1492) ,ele exprimă multă imaginație prin prezența apei care fie țâșnea discret,fie curgea dintr-un bazin în altul,producând o ”sonoritate cu efecte narcotizante” (I.Vlad,Amenajarea spațiilor verzi,2012)

(foto : http://aasid.parsons.edu )

2.2.4. GRĂDINILE EUROPENE :

ITALIA

Lucrarea Hyperotomachia Poliphylii de Francesco Colonna ilustrată de marii artiști, Botticelli și Mategna, descrie, printre altele, anticele grădini ale Aphroditei. Această operă a trezit un viu interes și a constituit punctul de plecare pentru crearea grădinilor în stilul renașterii, introducând din nou unele caracteristici clasice greco-romane; forma octogonală a teraselor, bazinele, perspectivele și mai ales arta topiarilor (tunderea plantelor pentru obținerea diverselor figuri). Reprezentantul noului curent, de fapt un continuator al lui Cneus Mattius, este Masso, Finiguerra.

Operele renașterii sunt realizate cu mai multă fantezie, au mai multă tandrețe, fiind mai umanizate. Stendha1 spunea admirativ că aceste gradini italiene reprezintă cea mai frumoasa unire a frumuseții arhitecturale cu cea vegetală, în sensul ca arta secondează și înfrumusețează natura fără sa-i altereze specificul. Se caută ca prin așezare și amenajări adecvate grădinile să aibă un aspect panoramic, în care să se poată admira principalele elemente decorative situate pe terase îndulcite sau accentuate, legate prin scări, rampe și balustrade, pe alei, cu fântâni din care tâșnește apa în abundență, sau cascade cu nelipsitele orge hidraulice cântatoare. Peste tot statui în marmură și figuri de arbori și arbuști. Fiecare specie din plantele lemnoase folosite era pusa în valoare prin situarea ei in poziții cât mai atrăgătoare, dupa habitus, siluetă și culoare.

Una din creațiile timpului este Grădina Villa d'Est de la Tivoli (1540) în suprafață de 5 ha, asezată pe o pantă panoramică. Sunt demne, de citat, de asemenea grădinile Boboli și Gamberia din Florența și altele din secolul al XVI-lea. În secolul al XVII-lea se creează grădinile: Torlonia la Frascati, Borgheze la Roma, iar în secolul al XVIII-lea, Isola Bella influențată de stilul baroc. În această epocă iau ființă grădinile botanice din: Ferara (1540), autor fiind Brasovo1a, cea din Florența, înființată de către Cosma și cea din Padua (1543), de Lucas Ghini, grădini a căror importanță științifică constă mai ales din aclimatizarea unor specii straine. .(T. Turner- Garden history: Philosophy and design 2000 BC–2000 AD. -2005)

FRANȚA

Când vechea Galie a devenit provincie romană, au apărut aici o serie de castre, vile, teatre, arene construite în stil clasic roman. De atunci datează arenele din Arles și de la Nîmes, teatrul din Orange, ce se pastrează în parte și astăzi și unde în fiecare vară trupe de artiști din Paris dau spectacole pentru localnici și turiști, apoi porțile de la Besancon, Frejus și de la Autum.

Călugării au fost aceia care au cultivat în gradinile lor interioare, alături de o serie de plante alimentare, aromatice și medicinale, și plante decorative; pentru împodobirea altarelor sau pentru serbările religioase. În secolul al VI-lea se amintește de o asemenea grădină mănăstirească închisă cu ziduri „claustrum" a reginei Radegonda la Poitiers.

În secolul al XI-lea și al XII-lea cruciații aduc din orient, odată cu gustul pentru lux, o serie de plante decorative: bujori, zambile, liliac si laur.În secolele XII,-XV iau ființă și se înmulțesc așa-numitele „vergers" prin care în prezent se înțeleg plantațiile regulate de pomi, dar care în aceea perioadă constituiau grădinile mixte de pomi, legume și flori.

În cele mai multe grădini de agrement existau o peluză la intrare, alei cu borduri de buxus, canale cu apă și chiar cu pești și păsări acvatice și nelipsita cușcă cu păuni specifici evului mediu.

Grădinile mari, de exemplu, ale lui Caro1 a1 V-lea de la Saint-Paul erau înconjurate de gard viu, aveau treiaje ,tunele și pavilioane sau chioșcuri din verdeață și din lemn sau labirinturi ca cel a lui Dedalus în care cu greu se descurcau vizitatorii.

Le Nôtre ,care urmează ca tânăr cu multă asiduitate pictura, se interesează de lucrările privind legile perspectivei și mai ales de cele ale reflecției luminii descoperite recent de catre Descartes; cunoștințe ce-i permit, ca împreună cu ceilalți colaboratori ,să realizeze unul din cele mai frumoase parcuri printre care „Vaux" în care apar clar primele trăsături și caracteristici ale parcurilor „a la francaise". Urmeaza apoi „Versailles" cu adevarat majestuos, Clagny, Sceaux, Saint-Cloud, Marly și Maison Láfitte.

Caracteristica acestor parcuri de forme geometrice plane a fost determinată și influențată în mare parte și de construcția monumentală de forma regulată a palatului regal, căruia trebuie să-i dea un cadru majestuos.

O caracterizare completă a grădinilor franceze o face Dezal1ier d'Argenvil1e, unul dintre foștii elevi ai lui Le Nôtre dupa cum urmează: „Arta să cedeze naturii. Să nu acoperi cu umbra o grădină dar nici să o descoperi (s-o luminezi) prea mult. S-o faci sa pară întotdeauna mai mare decât este în realitate".

Discipolii lui Le Notre au avut o serie de realizări: J.B. Leb1ond se pare a fi autorul parcului Petrodvoreț din Leningrad, iar L.F. de Nes1e, împreună cu Steknofen și Hochenberg, a creat frumosul parc Schönbrun din Viena. .(T. Turner- Garden history: Philosophy and design 2000 BC–2000 AD. -2005)

ANGLIA:

La fel ca și în alte țări, în grădinile engleze ale evului mediu se puteau întâlni o serie de tradiții ale cuceritorilar romani, peste care s-au suprapus intervențiile unor arhitecți inspirați fie de renașterea italiană, fie influentați de moda franceză.

La apariția lui Bridgeman, „Topiary art“ își pierde din importanță ca și zidurile ce înconjurau aceste spații verzi. Peluzele sunt nivelate; sub influența lui Le Notre și se face contopirea între grădină și parc, prin trasarea aleilor largi, uneori mărginite cu garduri din arbori cu coroane taiate plat. Dupa 1730 apare tendința spre parcul peisager, când Wi11iam Kent -socotit ca autor- remaniază lucrările lui Bridgeman, introducând în peisaj arbori morți, pentru a imita cât mai mult natura, având pretenția să dea, prin renunțarea la traseele rigide, aparența unor simplificări.

Brown introduce în compoziție buchete de arbori „Clumps" formând mici masive izolate, așezate în linii circulare, ca niște centuri, revenind la spațiul închis.

Cu apariția lui Repton (1752-1818) denumirea de „English gardening" se transformă în „Landscape gardening", dându-se prioritate efectelor de culoare, jocurilor de umbră și lumină și ținându-se seama de legile opticii și ale perspectivei.

Whately în lucrarea sa: Observation of modern gardening (1770), insistă asupra efectelor de culori obținute prin coloritul frunzelor și prin așezarea obiectelor pentru a fi luminate în anumite ore din zi. El introduce termenii de grandios și pitoresc, pentru masivele de arbori, și de majestuos, teribil sau minunat, privitoare la efectul rocilor.

Influența parcurilor englcze s-a resimțit – așa cum se va vedea- și în arta parcurilor franceze din sccolul al XVIII-lea, precum și in alte țări europene. .(T. Turner- Garden history: Philosophy and design 2000 BC–2000 AD. -2005)

Foto:http://365thingsthatiloveaboutfrance.blogspot.ro – Versailles

Foto: www.zillow.com- grădină englezrască

III. STILURULE UTILIZATE ÎN AMENAJAREA SPAȚIILOR VERZI

Poate că denumirea de sistem ar fi mai adecvată atunci când se vorbește de sinteza mai multor stiluri. De exemplu, în literatura de specialitate sunt utilizate denumirile de „stil francez" și „stil englez", primul definit prin sistemul traseurilor ortogonale ale parcurilor, iar al doilea prin cele curbe, sinuoase, mai puțin rigide. Ori, după cum am văzut în istoricul grădinilor, traseele regulate nu sunt specifice numai parcurilor franceze dintr-o anumită epocă (sec. XVII-XVIII), ci și grădinilor întâlnite la perși, egipteni și arabo-mauri, iar cele peisagere cu trasee mai naturale au fost întâlnite la chinezi și japonezi.

Prin urmare, așa-zisul stil francez și englez reprezintă o sinteză istorică a celor două moduri de realizare artistică a peisajelor.De aceea agreem poate mai mult clasificarea prof.dr.ing.I.Vlad,in lucrea sa Amenajările spațiilor verzi,care definește următorele stiluri : geometric,natural și mixt.

3.1. STILUL GEOMETRIC :

. Grădinile și parcurile organizate după stilul geometric, au avut trasee ortogonale, în forme geometrice mai rigide în antichitate (de exemplu, în Egipt), ceva mai abstracte la popoarele islamice (arabo-maure) și mai puțin rigide, cu o impărțire spațial volumetrică mai luminată și cu vederi panoramice la italieni și cu deschideri de perspective, în perioada renașterii, la francezi.

Stilul geometric se utilizeasă in apropierea capului amenajarii,in cazul terenurilor plate sau a zidurilor de sprijin(I.Vlad,Amenajarea spațiilor verzi,2012)

Terenul este modelat dupa necesități în peroane, terase și scuaruri largi; apele stătătoare (iazurile) sunt rectificate și încadrate în canale lungi și larg dimcnsionate, așezate în prelungirea axei centrale, obținându-se în felul acesta o perspectivă cu vederi fie spre orizont, fie spre padurea-parc ca și cel mai periferic element decorativ.

Lateral, o serie de bazine cu fântâni țâșnitoare și statui mitologice completează decorul, mai ales cu elementul „apă", care este nelipsit, începând din antichitate și până în prezent, în realizările arhitecturii peisajelor.

foto: Aernoudts Jean-Villandry

3.2. STILUL NATURAL :

Spre deosebire de stilul clasic geometric, după care parcurile și grădinile aveau trasee regulate, în contrast cu liniile peisajelor naturale, creațiile peisajelor după stilul peisager, prin traseele mai puțin rigide, prin aleile curbe sau sinuoase, cu masive de arbori nesupuși unei discipline de foarfecele grădinarilor, cu peluze neordonate, cu poieni și luminișuri smălțuite de flori, lasă impresia unui cadru mai putin artificializat, imitând oarecum peisajul natural.

Vegetația sub variatele ei forme: arbori, arbuști, flori și gazon, constituie pentru parcurile peisagere cel mai important element decorativ.

Vegetația lemnoasă într-un parc peisager mai întins este constituită din păduri, dumbrăvi, masive, grupuri de arbori si arbusti izolati.

Florile pot alcatui masive sub forma de ronduri și platbande, uneori pe peluze sau la marginea vegetației arborescente.

Vegetația lemnoasă este compusă din esențe de mărimi și forme diferite și astfel așezate încât să permită fie dechiderea unor vederi asupra punctelor pitorești, fie mascarea unor părți mai puțin estetice, întreruperea unor monotonii dintr-o poiană, luminiș sau peluze etc.

În parcurile peisagere se amenajează stâncării, chioșcuri, pavilioane, pagode, voliere pentru păsări, statui, vase și multe alte elemente ornamentale exotice

Foto: Andrew Krizhanovsky – grădina palatului Pavlovsk

3.3 STILUL MIXT :

Stilul mixt a fost și va fi mult timp folosit la amenajarea unor spații verzi urbane în care unele zone trebuie organizate riguros pentru a permite accesul și circulația simplă și bine dirijată a oamenilor dar în același timp să creeze și zone liniștite, mai apropiate de natură cu alei sinuoase pe malul apelor amenajate ca în natură, cu peluze liniștitoare de iarbă, grupări libere de plante lemnoase, unde să se situeze biblioteci, locuri de odihnă și plimbare etc. În stilul mixt, toate elementele de parc se supun unor roluri de ordin funcțional și estetic importante social.

Data fiind influența chineză asupra artei grădinilor din Anglia și mai târziu și asupra restului Europei, odată cu nașterea stilului peisager s-au conturat mai multe genuri caracterizate dupa priveliștea oferită și efectele ei asupra stărilor psihice.

Astfel, peisagistul Home (1862) afirma că „o grădină, ca operă de artă prin variatele ei componente, poate provoca sentimente de grandoare, admirație, veselie, melancolie, impresii de sălbatic, de surprindere, și mirare", recomandând ca peisajele să se realizeze în funcție de senzațiile, emoțiile și sentimentele ce se urmăresc.

Eduard Andre (1879) împarte peisajele în următoarele genuri:

– de noblețe sau de grandoare:

– de veselie sau pentru dispoziție de râs;

– de pitoresc sau de salbaticic (romantic).

Maniera de compoziție a peisajelor, dupa alți autori, cuprinde următoarele genuri :

măreț; vesel; romantic; liniștit.

Principiile generale aplicate în proiectarea și amenajarea spațiilor verzi sunt: principiul funcționalității,principiul compatibilității,principiul frumuseții,principul armoniei,principiul proporționalității,principiul originalității.(I.Vlad, Amenajarea spațiior verzi,2012)

foto: Leonard Hitz – gradina cu trandafiri

IV. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE SPAȚIILOR VERZI

4.1. VEGETAȚIA

La proiectarea elementelor de vegetație din cadrul spațiilor verzi se vor lua în considerare: plantele lemnoase, amenajările floricole și suprafețele gazonate. La alegerea și dispunerea plantelor se va ține seama de: stilul adoptat, regulile de compoziție, specificul local, condițiile pedo-climatice, proprietățile plantelor etc.

Dintre aceste proprietăți cele mai importante sunt: longevitatea plantelor, înălțimea, rapiditatea de creștere, forma și desimea coroanei, coloritul frunzelor, fructelor, florilor, scoarței, data înfloritului, a fructificării, aromele, plasticitatea, posibilitatea efectuării de grupări, exigențele staționale, rezistența la anumiți factori nocivi etc.

Arborii izolați se vor alege dintre speciile cu profil interesant, înflorire frumoasă și bogată, scoarță diferit colorată, fructificație deosebită ș.a. Se va amplasa la: extremitățile peluzelor, în sinuozitățile lizierelor, la marginea masivelor, în capătul perspectivelor pentru introducerea de note de contrast ca formă și colorit.

În funcție de sezon se pot folosi:

-primăvara: Prunus serrulata var. hisakura sau Prunus avium pe un fundal de conifere, Acer negundo var. variegata pe un fundal de Acer platanoides var. schwedleri.

-vara: Betula pendula sau Elaeagnus angustifolia pe un fundal de conifere, Prunus pissardii pe un fundal de Elaeagnus angustifolia.

-toamna: Abies concolor, Picea pungens, Rhus typhina, Cotinus coggygria, Quercus borealis, Sophora japonica, Morus alba var. pendula, etc.

-iarna: Salix alba var. pendula, Cornus sanguinea, Symphoricarpus albus pe un fundal de conifere.

Pentru închiderea de perspective se pot folosi următoarele specii: Platanus hybrida, Tilia tomentosa, Aesculus hypocastanum, Populus alba, Magnolia kobus, etc.

Arborii în aliniamente se vor folosi în special pe marginea aleilor și drumurilor, a parterelor, pe marginea bulevardelor, pe unul sau multe rânduri.

Se vor utiliza: specii de arbori de talie mijlocie, cu port regulat, perioadă lungă de înfrunzire și scurtă de cădere a frunzelor, care să nu murdărească strada cu flori și fructe.

Indicate sunt următoarele specii: platani, tei, arțari, frasini, salcâmul globos, mesteacănul, fagul, catalpa, iar în unele cazuri molidul și pinul.

Dintre speciile de arbuști se pot folosi pentru aliniamente următoarele specii: Rosa, Spiraea, Hybiscus, Buxus, Mahonia, etc.

Grupările de arbori și arbuști pot fi constituite din 3-9 exemplare de arbori dispuse la o distanță maximă unul de altul de până la 3 ori diametrul coroanei la maturitate.

Se pot proiecta mai multe tipuri de grupări:

-Grupări alcătuite din aceeași specie sau grupări dinamice, din mai multe specii;

-Grupări alcătuite numai din foioase sau din foioase cu conifere;

-Grupări în componența cărora intră numai arbori sau arbori împreună cu arbuști;

-Grupări care au coronamentul compact sau transparent;

-Grupări care creează efecte diferite: lirice, pitorești, dinamice, vesele, monumentale, etc.

Arbuștii pot fi plantați: izolat, în grupări, sau în formă de garduri vii.

Grupările de arbuști se vor proiecta din cel puțin 3 exemplare, care se vor planta la o distanță de cel puțin 3 ori diametrul coroanei la maturitate, în același fel încât să alcătuiască o grupare unitară, care să poată fi cuprinsă cu privirea dintr-un singur punct.

Se poate alcătui o grupare dintr-o singură specie sau mai multe specii. Grupările din mai multe specii se recomandă să fie alcătuite astfel încât să existe o înflorire simultană sau succesivă iar culorile să fie cât mai contraste. (Ex. Laburnum anagyroides-flori galbene+Syringa vulgaris–flori roz-violacee.)

Grupările vor fi constituite în așa fel încât să ofere maxime ornamentale fie primăvara, fie vara sau chiar pe timp de iarnă (Ex. Forsythia–primăvara, Spiraea, iasomia – vara, sânger – iarna).

Cornus mas (corn) platanus orientalis(platan)

Lumina și umbra fac parte din elementele importante de care trebuie să țină seama arhitectul peisagist la alcătuirea grupelor. Ele diferă în parcuri și grădini în funcție de latitudinea , altitudinea, expoziția terenului, orele zilei, etc. Astfel, la latitudini mici parcul este scăldat în lumină și umbra este mai căutată. Părțile parcurilor situate pe culmi sau cele care au expoziții sud- estice sunt luminate mai mult ( deci umbra este mai căutată de vizitator, decât pe expozițiile nord-vestice ).

Lumina și umbra modifică impresiile asupra cadrului natural : cerul , pământul, apele, vegetația capătă alte nuanțe. Astfel, văzute din umbră culorile cerului par de un albastru mai închis, apele sunt mai verzi, vegetația are un colorit mai puțin viu etc. Lumina și umbra variază în cursul unei zile. Astfel , dimineața umbrele sunt mai adânci, mai lungi, culorile par mai înviorate și mai blânde, apa ce se evaporă dă plantelor prospețime, la prânz umbrele devin mai scurte și dense, lumina puternică a razelor soarelui reflectată de către frunze, maschează nuanțele , elimină contrastele

Speciile cu frunza lucitoare ( stejarul, mahonia ) trebuie amplasate în locuri unde lumina pe care o reflectă să nu jeneze privirile vizitatorului. În lumina apusului, umbrele se lungesc, coronamentul capătă culori purpurii – portocalii. Către apus se amplasează speciile de pin , arborii care filtrează lumina prin coronament, etc, pentru a se crea siluete interesante.

Lumina de prânz este bine valorificată în poienițile din cadrul masivelor. Se va avea în vedere că plantele cu frunzișul galben verzui accentuează lumina și dau impresia de penetrabilitate . Jocul de lumină realizează acorduri deosebite pentru vegetație și apă – un element deosebit de important în valorificarea luminii. Este indicat ca spre ape să se deschidă în cuprinsul masivelor perspective către nord- vest.

Locurile de odihnă și contemplare trebuie amplasate în așa fel încât lumina să cadă din spatele observatorului și să reliefeze astfel în mod favorabil cadrul vegetal și arhitectonic situat în față. O bună utilizare trebuie dată luminii argintii a lunii , care creează în parcuri siluete interesante , umbre adânci și efecte deosebite cu apele liniștite.

O compoziție bine alcătuită presupune și o punere în lumină corespunzătoare a suprafețelor gazonate – pe fonduri de culoare mai închisă.

Contrastele se realizează în cuprinsul grupelor, alăturând volume masive celor valoroase și ușoare ( rășinoasle cu mesteacănul ) unind formele mai stabile cu cele mobile în bătaia vântului ( de exemplu chiparosul de baltă cu stejarul ), culorile deschise cu cele închise ( de exemplu plopul alb cu ulmul ). Contrastele se folosesc pentru întreruperea uniformității masivelor mari, pentru accentuarea unor obiective etc.( Prof.dr.docent V. Sonea Dr. Ing. L. Palade ,Arboricultură ornamentală și arhitectură peisageră ).

Simetria, echilibrul, proporția, trebuie respectate la formarea grupurilor de arbori.

Simetria exprimă calm, finalitate, imprimă peisajului un caracter monumental, solemn, sobru, dar în exces poate imprima o notă de rigiditate și monotonie. Simetria poate fi liniară ( fată de un plan ), centrală ( fată de mai multe planuri ), centrală radiară ( un plan care se desface într-un punct în mai multe axe ).

Asimetria folosită în parcuri exprimă tendința către o anumită direcție, obișnuit acolo unde se concentrează elemente de mai mare bogăție arhitectonică. Ea a fost mult întrebuințată în cadrul stilului baroc.

Multe din conifere , ca și unele specii de foioase cu temperament de umbră , cu creșterea înceată și frunza mică au o mare plasticitate și se pretează a fi tăiate în forme geometrice de : ziduri, conuri, ghiulele, piramide, paralelipipede, etc.

Dintre speciile care se pretează bine la tuns cităm : Taxus, Juniperus virginiana, Chamaecyparis lawsoniana, Thuja, etc. , apoi Buxus, Carpinus, Ulmus, Acer, Ligustrum, Phyladelphus, Spiraea, Lonicera, etc.

Bordurile , gardurile vii, zidurile verzi se execută din speciile citate , astfel : bordurile de 50 – 70 cm înălțime se pot face din Buxus sempervirens, Mahonia, Ligustrum, Taxus, Spiraea, etc. Gardurile vii de 70 cm – 5 metri înălțime se fac din Juniperus virginiana, Thuja, Taxus, Carpinus, Acer, Ulmus, Spiraea, etc.

Zidurile verzi mai mari de 5 metri înălțime se execută din Ulmus, Tilia, Carpinus, Fagus, Populus piramidalis, etc.

Perdelele de protecție se construiesc pentru apărarea unor obiective împotriva vântului , prafului, zăpezilor, pentru mascarea unor elemente inestetice, etc. Pentru construirea bordurilor și a gardurilor vii se plantează pe 2- 3 rânduri specii de arbori sau arbuști , la distanța de 10 – 20 cm pe rând și între rânduri, după ce s-a făcut în prealabil, desfundarea integrală a terenului, iar apoi pregătirea lui corespunzătoare. Plantele se recepează și se conduc anual prin tăieri de formare și îngrijire. Zidurile verzi se realizează prin plantarea deasă a unor specii de umbră și prin dirijarea lor prin tăieri anuale.

Perdelele de protecție se realizează prin plantări de arbori și arbuști dintr-o singură specie, sau din specii în amestec, la distanțe de 1, 5 metri , pe mai multe rânduri, după necesități, astfel ca lățimea lor să ajungă la 11- 50 metri. Ele pot fi penetrabile, semipenetrabile sau compacte.

Plantele agățătoare se folosesc în scopul compactizării zidurilor verzi, a închiderii bolților, pentru decorarea zidurilor, coloanelor, pentru mascare, etc. Deasemeni, sunt foarte utile pentru decorarea foișoarelor de grădină, pentru îngrădirea unor terase, pentru decorarea unor colțuri ale caseicu dirijarea lor pe suporturi de cățărat, etc.( Prof.dr.docent V. Sonea Dr. Ing. L. Palade ,Arboricultură ornamentală și arhitectură peisageră ).

Amenajările floricole reprezintă elemente de mare bogăție decorativă, culoare și arome. Aceste amenajări se pot face sub formă de: ronduri, rabate, borduri, arabescuri, pete, grupe libere, plante solitare, etc.

Alegerea sortimentului de plante se va face în funcție de scop, epoca înfloritului, înălțimea plantelor, felul și culoarea florilor, aromele, rezistența la umbrire, la diferitele noxe, etc.

Rondurile se vor proiecta nu numai sub formă rotundă ci și sub formă de elipsă, pătrat, dreptunghi, hexagon, etc.

La amenajare se vor utiliza plante floricole anuale, bienale sau perene. Se pot proiecta ronduri centrale amplasate la intersecția aleilor, ronduri laterale sau în interiorul parterelor.

Rondurile vor cuprinde:

1.-alei false sub formă de desen pe care se așterne: zgură roșie, nisip, criblură, etc.;

2.-borduri din buxus sau alte plante, care încadrează desenele;

3.-plante floricole care se plantează în interiorul bordurilor.

Rabatele se vor proiecta ca niște straturi lungi și înguste, întrerupte din loc în loc și care se vor situa de-a lungul aleelor, parterelelor, clădirilor, teraselor variind între 1 – 2,5 m, astfel:

-1 m pentru 2 rânduri de flori;

-1,2 – 1,5 m pentru 3 rânduri de flori;

-2 m pentru 4 rânduri de flori;

-2,5 m pentru 5 rânduri de flori.

Se pot proiecta rabate dintr-o singură specie sau mai multe specii, din plante de mozaic, din plante anuale sau perene, rabate de primăvară, vară sau toamnă.

Bordurile se proiectează în scopul creării unui cadru pentru peluze, ronduri, rabate, pentru despărțirea potecilor de gazon, cărora le dă un aspect ordonat și îngrijit. Acestea se pot amenaja cu arbuști scunzi sau plante floricole. Ex. Aster, Lobelia, Tagetes, Phlox, Pyretrum parthenifolium aurem, Centaurea candidissima, Salvia argentea, Coleus sp., Vinca minor, Stachis lanata etc.

Benzile sunt mai înguste decât bordurile și se fac din unul sau câteva rânduri apropiate de plante. De exemplu, frumoase benzi roșii se pot face folosind Achyrantes iar de culoare argintie folosind Cineraria.

Arabescurile se vor proiecta pe parterele în stil clasic, pe peluze și în cadrul amenajări floricole. Acestea se fac din plante de mozaic sau alte plante floricole plantate sub formă de desene reprezentând: flori și frunze stilizate, săgeți, spirale, cununi etc.

Unele dintre cele mai utilizate și mai valoroase soiuri floricole(vechi și noi) folosite în amenajările spațiilor verzi sunt:garoafele chinezești (dianthus sinensis),bujorul (paeonia oficialnis),trandafiri,dhalia,crizanteme,etc.

Bujorul,cu toate soiurile sale ,este o plantă viguroasă,rezistent la boli ,cu culori de la alb( Bianaca), roz (Luciana,Regina,Pink Triumph,,Rosita,Rosario,Tangou), roșu (Marina,Ramona, Red Surprise) , liliachiu(Rita,Jubilee) ,crem(Zebra) până la galben(Canaria,Yellow King).( I.Vlad,Amenajarea spațiilor verzi,2012)

Garofițele chinezești(dianthus siensis),sunt plante rezistente,placut mirositoare,cu înflorire bogată și vara,unele până toamna târziu,cu o multitudine de culori de la alb,roz,roșu,crem,galbene,bordurate.(I:Vlad,Amenajarea spațiilorverzi,2012).

Gazonul ,este o suprafață de teren acoperită de vegetație ierboasă formată, în special, din ierburi graminee și folosită în scopuri decorative, sportive sau sanitare.

De cele mai multe ori gazonul se compune din amestecuri de specii , cu precădere din genurile Festuca, Poa, Agrostis, Lolium, la care uneori se asociază și alte graminee precum Phleum, Deschampsia, Cynosurus, , etc, sau unele specii de ierburi din alte familii Trifolium, Arenaria, Achillea.

În prezent , producătorii de semințe de gazon oferă amestecuri standard de specii și soiuri pentru diferite folosințe , condiții de sol , climă și grad de însorire

După destinație, compoziție și modul de întreținere se disting următoarele tipuri de gazon:

-gazonul de parter (de culoare verde intens și des ca peria);

-gazonul de peluză de grădină (cu specii rezistente la călcat);

-gazonul de pajiște;

-gazonul decorativ (cu flori rare, diseminate natural sau cultivate);

-gazonul pentru terenurile sportive;

-gazonul de taluz.

Peluzele din parcuri ocupă, de regulă, suprafețe întinse și se prezintă sub formă de pajiști tunse de 2-3 ori pe an, sunt alcătuite din specii de graminee cu frunzele înguste, care înfrățesc abundent, alcătuind un covor dens.

Peluzele de grădini se deosebesc de precedentele prin îngrijirea mai atentă (tunderea la intervale mai mici, semănarea mai deasă, etc). Frecvent folosite sunt următoarele specii: Agrostis tenuis (păiuș), Agrostis stolonifera (iarba câmpuli), Festuca rubra (păiuș roșu), Festuca pratensis, Lolium perene (zâzanie, raigras englezesc), Poa pratensis (firuța), Poa annua, Poa nemoralis (iarba deasă), Cynosurus critatus (pieptănăriță), Phleum pratense (timoftica).

În funcție de condițiile de teren proiectanții și antreprenorii trebuie să aibă în vedere modalitățile diferite de realizare a gazonului ( prin semănat manual sau mecanizat pe terenuri cu pantă până la 30 %, prin semănat cu proiecție hidraulică pe pante foarte puternice și prin placarea cu brazde de iarbă , pentru înverzire rapidă și pentru pante medii peste 30 %) întrucât implică probleme tehnice și costuri diferite de amenajare .

Lipsa sau insuficiența stratului de sol fertil impune măsuri de remediere : aport de pământ vegetal pentru a se realiza o grosime minimă de sol bun de 25 de cm, fertilizarea solului existent, corecții de textură și PH. Uneori pe terenurile impermeabile , argiloase se impune prevederea unei instalații de drenaj.(A-F. Iliescu,arhitectura peisageră,2003).

4.2. APELE ÎN AMENAJAREA SPAȚIILOR VERZI:

Proiectarea suprafețelor ocupate de apă în cadrul parcurilor se face în scopul : imbunătaățirii microclimatului prin marirea umidității relative a aerului , reducerea extremelor de temperatura si influențarea circulației pe verticală a aerului , pentru udarea plantelor , suprafețelor de gazon și aleilor , in scopul obținerii de efecte speciale in arhitectura peisajului ( deschideri de perspective , introducerea liniștii cu ajutorul apelor stătătoare și a efectelor dinamice cu ajutorul apelor curgătoare și a făntânilor arteziene ), pentru practicarea sporturilor nautice , pescuit, vânătoare etc.

În cadrul stilului geometric vor fi proiectate : bazine , canale , fântâni arteziene , de perete, in nișe.În proiectare se va ține seama ca țeava de alimentare să fie prevăzută cu vana de izolare, vana cu plutitor și ventil de siguranță.

La crearea jocurilor de apă se va analiza posibilitatea racordarii acestora la rețeaua publică de apă , dacă debitul și presiunea permit aceasta , sau se va apela la soluția de recirculare a apei necesare și golirea ei la rețeaua de canalizare prin intermediul unui cămin cu sifon.

În cadrul stilului natural peisager se vor prevedea în cadrul compoziției : pâraie , izvoare lacuri, etc. Se va ține seama ca suprafata ocupată de apă să nu intreacă 30% din suprafața intregului parc.

Amenajarea unui izvor se poate face cu ajutorul apei din rețeaua de alimentare. La amenajarea apelor curgătoare se va urmări ca , după amenajare , ele să pară cât mai naturale. În acest scop se cere ca ele sa urmeze talvegurile naturale pe un parcurs sinuos , în acord cu nivelmentul terenului. Astfel , cu cât terenul va fi mai plan, cu atât vor trebui amenajate mai multe meandre și cu cât panta va fi mai mare , cu atât vor fi mai la locul lor cascadele , căderile de apă , stâncăriile. Malurile apelor vor avea un paralelism natural chiar la coturi.

În cazul proiectării unor insule , acestea vor avea pe apele curgătoare o forma alungită , iar brațele de apă laterale care le inconjoara , mărimi egale. Coturile râurilor sunt determinate uneori de prezența unor roci mai dure în substrat sau de necesitatea ocolirii unor forme pozitive de relief , mai înalte , și de acest lucru se va ține seama în cazul proiectării. Amenajarea suprafeîelor ocupate de apă este ușurata de o alegere bine făcută a terenului unde urmează a fi creat viitorul parc ( pe malul frumos al unui lac , râu , etc.). La proiectarea lacurilor se va ține seama că amenajarea lor poate fi făcută prin : reamenajarea unor bălți sau iazuri existente , lărgirea unui curs de apă , bararea unei văi cu ajutorul unui dig , saparea terenului.

La proiectare se va calcula : infiltrația , evaporația și debitul care trebuie asigurat pentru primenirea continuă a apei și impiedicarea instalării unei vegetații de baltă. Adancimea lacurilor nu se va proiecta mai mica de 1 m. Forma lacurilor va fi cu atât mai simplă cu cât lacul va avea o întindere mai mică. Malurile sinuoase crează variații în peisaj întocmai ca și denivelările malurilor.

In cuprinsul bazinelor cu apă se vor folosi : Nymphaea alba , Nymphaea odorata , Lotus Aponogeton distachys , Pantederia cordata , Butomus umbellatus , Sagitaria , Iris japonica. Pe marginea bazinelor se foloseste Caltha , iar pentru lacuri Gunnera maricata si Gunnera magellanica.

Lângă ape , pe gazon , se pot cultiva Iris , Rudbeckia , Campanula , Primula , Lilium etc.

Pentru stropitul plantelor se va proiecta o rețea de distribuție din tuburi de azbociment , mase plastice , oțel , fontă de presiune.Amplasarea rețelei se va face in lungul aleilor și drumurilor pentru ca accesul la hidranți să se faca ușor.

Adâncimea de îngropare va fi in funcție de adancimea de ingheț. Hidranții pentru stropit se vor proiecta ca hidranți subterani la distanțe care sa permită udarea cu furtunul de 50 m. Canalizarea se va proiecta în funcție de apele meteorice , reziduale , pentru udat , ce vor trebui evacuate.(J.O.Simonds,Arhitectura peisajului,1967)

4.3. REȚEAUA DE CIRCULAȚIE / CĂILE DE ACCES

În proiectarea căilor de circulație un rol deosebit îl au panta și distanța. Astfel, distanțele și pantele evidente se pot reduce la minim prin: ecranare cu vegetație, modularea spațiului, trasarea căilor de trafic.

Alteori, în cadrul unui complex limitat al planului este de dorit creșterea distanțelor și pantelor aparente. Aceasta se poate realiza prin manevrarea căilor de acces și a liniilor de observație.

Razele de curbă ale aleilor vor fi cât mai mari. O clădire este de obicei mai interesantă dacă este văzută de pe o alee care se face cu o curbă largă, spre a-i arăta forma și dimensiunile înainte ca atenția să fie centrată asupra detaliului.

Fiecare sinuozitate care apare pe traseu trebuie să fie justificată de existența unui obstacol sau de panta terenului, fără ca acestea să fie bruște sau să formeze în plan coturi și linii frânte și nici linii prea sinuoase.

Dacă un obstacol impune mai multe curbe succesive, ele trebuie astfel amenajate încât să nu se vadă concomitent curba și originea celor două contracurbe. De asemenea, nu este bine să se vadă dintr-o dată două curbe ale aceluiași drum, însă dacă acest lucru nu poate fi evitat una din curbe va avea o rază mai mică și va fi mascată de grupuri de arbuști și arbori iar a doua curbă se va prelungi mult.

Aleile situate de-a lungul cursului unei ape nu vor avea traseul paralel cu malurile acesteia. Ele vor trece prin punctele cele mai atrăgătoare, la nevoie traversând apa peste un pod.Racordarea curbelor unei alei se face printr-o linie dreaptă de o oarecare lungime.

Dacă în jurul unei construcții trebuie să se creeze un spațiu de circulație mai largă, această lărgire se face respectându-se paralelismul între axele aleilor.

O alee care se termină cu o construcție, cu o terasă, cu o poartă sau cu un alt element arhitectural, trebuie să fie trasată întotdeauna perpendicular pe acest element.

Aleea care trece de-a lungul fațadei unei clădiri sau terase va fi astfel trasată încât porțiunile situate de o parte și de alta a clădirii să fie simetrice.

Dacă terasa deservită de alee este separată de aceasta printr-o zonă acoperită cu gazon sau plantații, aleea se leagă cu terasa printr-o racordare transversală, impunându-se introducerea unor curbe. Se vor evita liniile drepte deoarece aleea nu trebuie să dea impresia că se “lovește” de construcție, ci mai curând că se strecoară spre ea și trece prin fața ei.În cazul ramificării aleilor, punctul de ramificație trebuie să fie motivat de un element interesant: marginea unei terase, o statuie, ieșirea dintr-o poiană, etc..

La aleile bi- și trifurcate este bine ca cele două sau trei axe să pornească dintr-un punct comun. Dacă o alee se bifurcă, fiecare ramură trebuie să se desfacă în sens tangențial, în formă de Y. Când cele două alei sunt de importanță egală, bifurcarea lor din aleea comună se va face sub unghiuri egale față de direcția inițială.

Dacă aleile sunt de importanță inegală, aleea secundară se poate desprinde de cea principală atât pe marginea concavă cât și pe cea convexă, racordarea fiind tangențială la aleea principală.Când unghiul de bifurcare este mare, efectul inestetic produs de cocoașa contracurbei se marchează cu vegetație sau cu arbori izolați.Racordarea unei alei cu alta trebuie să se facă fără lărgire la capăt. Aleea trebuie să-și păstreze lățimea normală în secțiune transversală, iar unghiul de bifurcare să fie cât mai ascuțit.

Dacă două alei se întâlnesc tangențial, lățimea din punctul de tangență trebuie să fie egală cu aceea a aleii principale. Ea nu va fi depășită decât în cazul când, pe axa care unește cele două alei se află un aliniament de arbori sau o construcție, chioșc, parter, oglindă de apă. Două alei se pot intersecta sub orice unghi, cu condiția de a-și păstra axele în continuare.La intersectarea a 4 alei se va evita îngustarea porțiunii comune.

Intrările pot fi situate pe una sau mai multe laturi ale spațiului verde sau pe colț. Se pare că intrările pe colț sunt mai avantajoase din punct de vedere funcțional, deoarece permit accesul pe două căi, ușurând intrarea și ieșirea.

În spațiile verzi amenajate în stil geometric, intrarea principală trebuie astfel amplasată astfel încât construcția cea mai importantă să fie vizibilă de la ea.

În cadrul stilului peisager, intrarea se face printr-o cale de acces sinuoasă, astfel încât asupra clădirii să se deschidă perspective din diverse unghiuri.

4.4 ELEMENTE DECORATIVE :

Printre construcțiile ornamentale recomandate în spațiile verzi se menționează: teatrul verde, pavilionul, chioșcul, scările, pergola, triajul, podețele, mobila de parc, vasele decorative, sculpturile etc.

Teatrul verde unifică arhitectura peisajului în ansamblu, cu arhitectura formelor de vegetație. În comparația cu teatrele închise construite, teatrale verzi sunt mai greu de amenajat în ceea ce privește acustica, nu pot fi folosite în condiții climatice nefavorabile și trebuie așteptat o perioadă relativ lungă până la creșterea plantațiilor. În schimb, construirea lor necesită cheltuieli reduse și sunt plăcute pentru naturalețea lor.

Terenul destinat amplasării va fi, pe cât posibil, un amfiteatru natural, protejat împotriva vânturilor și favorabil din punct de vedere acustic. Orientarea va fi N-S astfel ca după-amiaza, când au loc de obicei reprezentațiile, soarele să nu bată direct în ochii spectatorilor.

O atenție deosebită se va acorda amenajării scenei, în special cu rășinoase cu frunze bogat și de culoare închisă. Scena însăși, atât rampa cât și culisele, se amenajează din elemente naturale și poate fi completată cu un pavilion, un chioșc-foișor, o colonadă sau o sculptură.(J.O.Simonds,Arhitectura peisajului,1967)

Pavilioanele, destinate adăpostirii vizitatorilor pe timp de ploaie sau insolație puternică precum și pentru instalarea unei orchestre sau fanfare, se construiesc din lemn, beton, sticlă, cărămidă etc., având o formă simplă dar estetică. Se amplasează pe esplanade, în piețe, la capătul aleilor, la marginea apelor, acolo unde se deschid perspective și unde se încadrează bine în ansamblul peisajului.

Chioșcurile sunt construcții ușoare (mici pavilioane) situate în spații verzi, pa străzi sau în apropierea instituțiilor. Aceste construcții au rolul să creeze un mediu liniștit, intim, dar în același timp să fie legate artistic de vegetația peisajului.

Pergolele sunt elemente ornamentale și utilitare folosite în spațiile verzi, permițând realizarea unor bolți de vegetație, deoarece sunt constituite din plante agățătoare, volubile, care acoperă atfel aleile și terasele împotriva insolației. Pot avea o înălțime minimă de 2,2 m și o lățime maxim de 3 m, putând avea în plan formă dreaptă, semicirculară, ovală, etc. Stâlpii de susținere se fac din piatră cioplită cu mortar, ciment, fier, aluminiu, cărămidă etc. Pergolele se amplasează pe trrenuri mai înalte, unde pot fi văzute și se deschid perspective frumoase. Colonadele servesc pentru susținerea plantelor agățătoare și introduc în spațiul verde accente pe verticală, remarcabile prin suplețea și zveltețea lor. Se amplasează la capătul aleilor, la marginea teraselor, alături de alte elemente ornamentale și se pot confecționa din piatră, cărămidă, lemn sculptat sau marmură.

Arcadele și porticurile servesc pentru construcția unor bolți de verdeață deasupra aleilor sau teraselor, amplasându-se la intrare sau pe parcursul lor.

Podurile și podețele au în spațiile verzi un rol funcțional și estetic, servind la unirea malurilor și alcătuind adevărate “puncte nodale” unde vin și pleacă numeroase căi de circulație. De pe ele trebuie să se deschidă perspective interesante către diferite puncte de pe mal și de pe apă.

Jardinierele sunt construite ca bazine în care se introduce pământ fertil, având la bază orificii sau țevi scurte pentru scurgerea apei în exces.

Cele cu suprafață mare, înglobate în construcții, necesită o înclinare ușoară a fundului către un colector de scurgere. Uneori formele construite sunt false jardiniere: fundul bazinului lipsește, astfel că se realizează contactul direct cu solul ( în avantajul culturii plantelor mari).

În general au forme geometrice simetrice sau asimetrice, dimensiuni și adâncimi diferite, sunt realizate din beton aparent, brut sau cu diferite finisări sau pot fi placate cu piatră, marmură, ceramică. Jardinierele situate pe suprafețe deschise, plane, permit aranjamente interesante, realizarea de volume în jocuri geometrice simetrice sau asimetrice: aliniere în șiruri , grupare de jardiniere cu înălțimi diferite, etajare prin suprapunere parțială, etc. Soluții ingenioase pot transforma o piață într-o vastă jardinieră, alcătuind o mică grădină.

Jardinierele mai mici , mobile, pot fi realizate și ca module ( rectangulare, hexagonale, circulare), care se asociază în mod diferit, ele permit schimbări în aranjamentul spațiului respectiv pentru variația decorului.

Se poate concepe ansamblul jardiniere- plante , îmbinarea formelor construite cu anumite forme de creștere, talii și culori ale florilor, arbuștilor și chiar ale unor arbori.(A-F.Iliescu,Arhitectura peisageră,2003)

V . PROIECTAREA SPAȚIULUI VERDE LA CASA ”BALINT”

5.1 MEMORIU JUSTIFICATIV:

Odată cu terminarea construcției casei,devine evidentă necesitatea amenajarii spațiului verde al acesteia.Necesitatea ia naștere atât din dorința de ”verde” cât și din dorința de armonie și încadrare în peisaj.

Dezvoltarea acestei infrastructuri este un rezultat al interacțiunii pe termen lung a sistemelor natural și uman și necesită atenție și grijă,o ineracțiune ce înseamnă în același timp o provocare a fanteziei,a dorinței de acrea propiul ”colț de rai”.

Această dorință este susținută și de fuga de poluare fonica și chimică a orașului,de dorința de a trăi mai sănătos.

Suprafața ce urmează a fi amenajată este in proporție de 80% plană,cu o pantă la intrarea pe proprietate de 15°,pantă pe care este și drumul de acces spre casă.

5.2. CADRUL NATURAL :

Terenul ce urmează a fi amenajat este situat la trecerea dinspre dealurile de vest la câmpia de vest,la 17 km de Oradea,trecând de pădurea de la Alparea,în comuna Copăcel,la intrarea în satul Sărand.

Poziționarea sa geografică,îl plasează într-o zonă cu climat influențe oceanice .

Temperatura medie anuală este 10° – 11°C.

Datorită vânturilor de vest si expozitței, precipitațiile sunt destul de ridicate (600-700 mm/an). Pe ansamblu este un climat de dealuri joase.Viteza medeie a vânturilor este de 5km/h.

Altitudinea la care este situat terenul,este 210m,iar solul este compus din molisoluri și argiluvisoluri (pe un substrat argilos).

5.3 CONSTRUCȚIILE :

Corpul principal de construcție îl constituie casa care este realizată din bușteni,așezată pe o fundație de pitră(granit) și acoperită cu piatră neagră.

O altă construcție deosebită va fi garajul din piatră cu acoperiș din iarbă(gazonul se va continua și pe garajul acoperișului),creând astfel o unitate și continuitate vizuală,trecerea pe această porțiune de gazon facându-se peste un podeț de lemn.

Construcțiile din acest spațiu de amenajat se vor termina cu o filigorie de lemn, acărei intrare va fi flancată de două vase din lemn cu lonicera japonica.

5.4. DRUMURILE :

De la intrare va porni o alee de 3m lățime care va înconjoura casa,ajungând în spatele acesteia,unde se va intoarce în jurul unui rondou.În sens opus casei,din rondou pleacă în linie dreaptă spre ieșirea din spate o altă alee cu aceeași lățime.Acestea vor fi destinate traficului rutier.

Din rondou vor pleca alei de 1m lățime spre casă,spre grădina de legume,spre filigorie și spre piscină.Toate aceste alei și căi de acces sunt din piatră cubică.

5.5. APA :

Apa din forajul de adâncime va deservi pe lânga casă și instalația de irigare necesară intreținerii spațiului verde.

Piscina ca element important atât decorativ cât și utilitar va avea forma bobului de fasole,iar in apropierea sa se vor așeza vase din lemn cu flori viu colorate.

Proiectarea suprafeței ocupate de apâ se face în scopul : îmbunătățirii microclimatului prin mărirea umidității relative a aerului , reducerea extremelor de temperatură și influențarea circulatței pe verticală a aerului , pentru introducerea liniștii cu ajutorul apei stătătoare,precum și pentru înot și relaxare.

5.6. SPECII DE PLANTE UTILIZATE :

SPECII UTILIZATE ȘI CANTITĂȚILE FOLOSITE:

Nr. denumirea populară/stiințifică cantitatea

1 porumbar – prunus spinosa 60 buc.

2 păducel – Crataegus 60 buc.

3 hibiscus – Hibiscus Syriacus 100 buc.

4 pyrachanta 2 buc.

5 pomișor auriu – Forsythia 3 buc.

6 gutuiul japonez – Chaenomeles japonica 1 buc.

7 magnolia stellata 1 buc.

8 magnolia soulangeana 2 buc.

9 corn – Cornus mas 1 buc.

10 tei – tilia 2 buc.

11 scorușul – sorbus aucaparia 2 buc.

12 arțar – acer palmatum atropurporeum 1 buc.

13 ghiocei – galanthus nivalis 50 buc.

14 narcise – narcissus 50 buc

15 verbene – verbena 50 buc

16 cărăjele – tagetes 25 buc

17 gălbenele – calendula oficinalis 25 buc

18 stânjenei – iris germanicum 10 buc

19 bujor – paeonia 5 buc.

20 garofițe – dianthus 30 buc.

21 crizanteme – crisanthemus 50 buc.

22 trandafir – rosa 50 buc.

23 panseluțe – viola tricolor 150 buc.

24 zâzanie – lolium perene 10 kg.

25 firuță – poa pratensis 10 kg

26 trifoi alb pitic – trifolium repens 15 kg

DESCRIEREA SPECIILOR FOLOSITE :

5.6.1. ARBUȘTI :

Porumbar (Prunus spinosa) este un arbust sălbatic, înalt de 1–3 m, din familia rozaceelor (Rosaceae), cu ramuri spinoase, cu flori albe și cu fructe sferice de culoare neagră-vineție. Porumbarul poate fi întâlnit de la câmpie până în zonele montane (1400 m) din Europa, Asia de Sud-Vest, Caucaz și Africa de Nord. In America de Nord nu a existat ca plantă autohtonă ci a fost adusă de om. Planta nu trăiește în Islanda și regiunile reci din nord, ea putând fi găsită frecvent la lizierea pădurilor, pe marginea drumurilor și a terenurilor cultivate, în regiunile calcaroase, trăind împreună cu socul, alunul și măceșul. .( M.Preda – Dicționar dendrofloricol- 1989).

foto : T.Balint

Păducelul (Crataegus monogyna) este un arbust (2 – 6 m) din familia Rosaceae, are florile albe și fructele roșii ce au un miros caracteristic și un gust amărui. Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan. El crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor. .( M.Preda – Dicționar dendrofloricol- 1989).

foto : T.Balint

Hibiscus (Hibiscus Syriacus),arbust din familia Malvaceae,cu flori de culoare albă,roz,violacee și roșii,cu frunziș verde inchis,ce poate atinge înălțimea de 2-3 m.Este floarea națională a Koreei de Sud.

foto : Aurel Balint

Pyrachanta,arbust din familia Rosaceae. Planta este rezistentă la frig, atractivă pentru păsări, ușor de crescut, fiind una dintre cele mai bune alegeri pentru grădina de vară si iarnă. Genul Pyracantha este imparțit în 7 specii, răspândite în Europa și sud-estul Asiei. La maturitate, planta atinge o înălțime de 6 metri și 4-5 metri lățime. Arbustul este atractiv prin colorit: frunzele sunt verzi, florile albe si fructele sunt roșii, portocalii sau galbene, dispuse în ciorchini. Arbustul înflorește la sfărșit de primavară și început de vară, iar fructele apar în ultima parte a verii și se coc toamna.( Elisa Costache-gradina.acasa.ro)

foto: www.thegardencentregroup.co.uk

Pomișor auriu (Forsythia) familia Oleaceae. Genul cuprinde circa 11 specii, majoritatea native Asiei de est, una fiind nativă Europei de sud-est. Genul a fost denumit în acest fel în onoarea lui William Forsyth.Este un arbust deciduu, cu o înălțime de 3 m și, mai rar, până la 6 m, cu scoarță de culoare maro spre negru. Frunzele sunt opuse, de obicei simple, dar uneori trifoliate, cu o pereche de frunzulițe bazale, și variază ca lungime între 10 și 15 cm. Florile apar primăvara devreme, înaintea frunzelor, fiind colorate cu un galben intens. Corola este formată din patru petale care se unesc la bază. (Huxley, A., ed. (1992). New RHS Dictionary of Gardening,Macmillan )

foto: T.Balint

Gutuiul japonez (Chaenomeles japonica) este un arbust ornamental originar din Japonia, cultivat în Europa, ca și în multe părți din Asia și America, din familia rozaceelor. În țările baltice, este cultivat pentru fructele sale comestibile. Are circa 1-2 m înălțime și ghimpi pe ramuri. Frunzele sunt lat-lanceolate, cu marginea serată, verzi-roșcate, lucioase. Florile sunt magnifice de culoare roz-frez sau roșu-cărămiziu; ele sunt mari (de 2,5-4 cm), decorative, grupate câte 2-3 axilar. Înflorește în martie-mai.( Vasile Sonea, ‎Ilie Echim. Mică enciclopedie de horticultură. Editura științifică și enciclopedică București, 1983)

foto :wikipedia.com

5.6.2. FLORILE :

Ghiocelul (Galanthus L.; din limba greaca: gala – lapte, anthos – floare) este un gen de plante bulboase din familia Amaryllidaceae, plante care înfloresc printre primele la începutul primăverii. Ghiocelul comun (Galanthus nivalis), are bulbi, frunze liniare și tulpini erecte, lipsite de frunze, cu o singură floare în vârf, sub formă de clopot,are în jur de 15 cm înălțime și înflorește în ianuarie și februarie.( M.Preda – Dicționar dendrofloricol- 1989).

foto : A.Balint

Narcise (Narcissus) din familia Amaryllidaceae, are frunzele lat-liniare, puțin canaliculate, cilindrice, ascuțite la vârf,florile sunt, în funcție de specie, mici (miniatur), până la circa 10 cm diametru, tubuloase sau coronate, simple sau involte, albe sau galbene, cu petale albe și coronulă galbenă ,etc, cu sau fără miros, cu tulpină unifloră sau multifloră.

Dintre cele 32 de specii,cele folosite vor fi : Narcissus poeticus, Narcissus pseudonarcissus, Narcissus tazetta (M.Preda – Dicționar dendrofloricol- 1989).

Foto: Teodora Balint

Gălbenele (Calendula officinalis) este o specie de plante de cultură anuală, rar bianuală, înaltă de 40-80 cm, bogat ramificată, pubescentă, cu miros balsamic puternic.Gălbenelele fac parte din familia compozitelor (Asteraceae).

Frunzele sunt alterne, sesile, întregi, verde-viu, rotunjite la vârf, lungi până la 16 cm, iar spre partea superioară sunt din ce în ce mai îngustate și mai mici până la lanceolate.Florile sunt grupate în antodii terminale (20-50 pe o tufă); acestea au pe margine flori ligulate. (Milea Preda, Dicționar dendrofloricol,1989)

foto: Teodora Balint

Cărăjele (tagetes), este un gen de plante din familia Asteraceae,cu origini în continentul sud-american și cu 56 de specii.Unele dintre acestea sunt anuale altele sunt perene, cresc și înfloresc foarte frumos în solurile cu expoziție însorită, fertile, luto-argiloase, cu reacție neutră. Merg bine și la semiumbră și rezistă foarte bine la secetă.

Se va planta Tagetes patula,plantă cu înălțimea de 18-50 cm, ramificată de la bază, cu frunzele alterne sau opuse penat-partite cu lobi lanceolați – liniari. Ramificațiile au nuanțe de violet sau roșietice. Florile galbene sunt grupate în capitule de 2.5-3.5 în diametru.( Milea Preda, Dicționar dendrofloricol, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1989)

foto : Aurel Balint

Bujor(paeonia) plantă perenă, aparținând familiei Ranunculaceae care cuprinde o mulțime de specii, subspecii și varietăți.

Una dintre speciile cele mai cultivate este Paeonia lactiflora, a carei denumire populară este "bujorul chinezesc".

Bujorii au un frunziș verde, atractiv, care ajunge până la 5-8cm înalțime cu o răspândire similară pe lățime, cu un parfum pătrunzător, având de obicei culorile roz, roșu sau alb.

Se cunosc insă și alte culori , existând chiar și un hibrid cu flori galbene. Bujorii înfloresc la sfârșitul primăverii – începutul verii.

Unele varietăți sunt indigene din China, altele in Europa de Vest sau SUA. .( Milea Preda, Dicționar dendrofloricol, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1989)

Soiurile folisite sunt:

Bianca,soi cu flori albe,rezistent la boli,cu tije viguroase ,lungi de 70-80 cm.

Tango,soi cu flori roz,tije de 90-120cm,foarte productiv și rezistent la boli

Marina,soi cu flori roșii,rezistent la boli,productiv,cu tije inalte de 90- 105 cm.(I.Vlad-Amenajarea spațiilor verzi-2012)

Foto : Aurel Balint – în gradina personală

Garofița (sau Dianthus) este un gen cu cca. 300 specii de plante cu flori din familia Caryophyllaceae, cele mai multe originare din Europa și Asia, foarte puține din Africa de Nord și doar o singură specie (D. repens) din America de Nord arctică,au un frunziș verde albăstrui și flori penate de aproximativ 2cm în diametru.

Apreciate sunt și așazise garofițe chinezești,care sunt tufe mai mici la înălțime,dar cu un colorit variat și atrăgător. (Huxley, A., ed. (1992). New RHS Dictionary of Gardening,Macmillan )

Soiurile folisite sunt:

Fantasya, soi cu flori roz,plăcut mirositoare,creștere rapidă

White Fanatsya,soi cu flori albe,parfumate discret,creștere bună și în condiții de lumină slabă

Mandarin,soi cu flori oranj cu striuri roșii,foarte rezistent la dăunători,cu productivitate foarte bună

garofita de nisip (D. arenarius), inalta de 20 cm, cu flori albe, parfumate, franjurate

garofita pitica (D. gratianopolitanus), inalta de 30 cm, cu frunzis albastru-argintiu incununat de o masa de flori roz, cu parfum de cuisoare sau de culoare rosie la varietatea „Tiny Rubies” inalta de 10 cm.(I.Vlad-Amenajarea spațiilor verzi – 2012)

Foto : Jean-Pol GRANDMONT

Stânjenel (Iris) este denumirea comună a unor plante monocotilidonate din familia Iridaceae. Plante ierbacee,perenă, cu rizomi orizontali, adesea ramificați, mai rar cu bulboteri și cu frunze. Tulpină frunzoasă, cu inflorescență terminală paucifloră, monocazială. Flori mari, viu colorate, cu hipsofile membranoase. .( Milea Preda, Dicționar dendrofloricol, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1989)

Soiurile folosite sunt :

iris alb(iris albicans),soi hibrid ce atinge înălțimea de 60-70 cm,viguros și rezistent la boli

iris galben pitic și iris galben cu maro pitic(iris pumila),soi hibrid obținut în Austria prin încrucișarea altor soiuri de iris( iris pseudopumila cu iris attica)

iris albastru (iris germanicum) (Brian Mathew -The Iris -Timber Press-1980, 1989).

iris germanicum ,foto: A.Balint

Crizantemele, numite și tufănele, dumitrițe, margarete de toamnă, sunt un gen de flori (Chrysanthemum), format din aproximativ 30 de specii de plante perene, aparținând familiei Asteraceae, native Asiei și Europei de nord-est.

Speciile genului Chrysanthemum sunt plante perene, ierboase, care cresc până la 50–150 cm înălțime, cu frunze adânc crestate și flori mari, de culori diverse.Prima consemnare scrisă privitoare la crizantemă o întâlnim în scrierile lui Confucius prin sec. Al V-lea i.H. care o numește „floarea de aur".

Prin secolul al VIII crizantema capătă o asemenea faimă încât devine floarea națională a Japoniei, și împrumută numele său celei mai înalte distincții japoneze: Ordinul crizantemei. (Huxley, A., ed. (1992). New RHS Dictionary of Gardening,Macmillan )

Soiurile folosite sunt :

Chrysanthemum morifolium , hibrid cu inflorescențe bogate atât cu flori asemănătoare margaretelor cât și cu flori mici ca niște butoni.Dintre flori din acest soi se vor folosi hibrizii :Dance,Feeling green

Chrysanthemum pacificum

foto:http://decostyle.mayra.ro

Trandafir (Rosa L.) este un gen de plante perene ornamentale din familia Rosaceae, originar din regiunile continentale și subtropicale ale emisferei nordice, cuprinzând peste 200 de specii de arbuști erecți, deseori spinoși.

Tulpina, poate fi cățărătoare sau târâtoare, de înălțime variabilă în funcție de soi (0.5 – 4 m),frunzele alterne, imparipenat-compuse, (cu peste 11 foliole, rar simple),florile cu 5 petale, 5 sepale, pot fi solitare, pauciforme, umbeliforme sau dispuse în raceme umbeliforme, de diverse culori.

Dintre soiurile folosite amintim:

Baccara,soi cu flori roșii în formă de cupa,cu tulpini viguroase de 60-70cm

Bacchus,soi cu flori roz alungite și parfumate,cu tije de 50-80cm

Pascali,soi cu flori albe,foliaj verde închis,sensibil la boli

Eclipse,soi cu flori galbene,lucioase ca lămâia,frunziș bogat

Rosa damascena(trandafir de damasc)

(I.Vlad –Amenajarea spațiilor verzi-2012)

foto : www.flori-cultura.ro

Verbena L. este un gen originar din regiunile tropicale și subtropicale ale Americii cuprinzând circa 195 specii de plante erbacee sau perene, arbuști și semiarbuști.Face parte din familia Verbenaceae și cuprinde peste 190 de specii.

Are frunze pețiolate,dințate și păroase pe partea inferioară,cu flori mari dispuse în spice,câte 20-30,în vârf,cu o varietate de culori: roșu,roz,alb,mov. .( Milea Preda, Dicționar dendrofloricol, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1989)

foto :www.florissim.ro

Panseluța (Viola tricolor),din familia Violaceae, este o plantă de dimensiuni mici, care crește pe tulpină, atinge cel mult 15 cm în înălțime, cu flori care au un diametru de aproximativ 1.5 cm. Crește pe pajiști și în regiuni pustii, mai ales pe pământ acid sau neutru. De regulă crește în locuri parțial umbroase și înflorește din aprilie până în septembrie.( Milea Preda, Dicționar dendrofloricol, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1989)

foto: T.Balint

5.6.3. ARBORI :

Magnolia (Magnolia L.) este un gen de plante care aparține familiei Magnoliaceae. Genul Magnolia este originar din Asia, America de Nord și America Centrală și cuprinde circa 77 de specii de arbori sau arbuști. Frunzele sunt simple cu marginea întreagă sau rar-lobată, acute, scurt-pețiolate, alterne, caduce sau persistente si ovale.Florile sunt mari, solitare, hermafrodite (cca 12 foliole, număr mare de stamine și stile), de culoare roz, alb, purpur, albastru sau verzi-gălbui.Se vor planta magnolia stellata și hibridul magnolia soulangeana,hibrid creat de Étienne Soulange-Bodin (1774–1846), care încrucișează M. liliiflora cu Magnolia denudata in 1820, obținând primele rezultate impresionante în 1826.( Gardiner, Jim -Magnolias: A Gardener's Guide,2000,Timber Press).

Foto : Jim Gardiner

Cornul, sau cornul european (Cornus mas) este o specie de plante nativă sudului Europei și sud-vestului Asiei,care face parte din familia Corniceae. Este un arbore mic, cu înălțimea între 5 și 12 metri, scoarța maro închis și crenguțe verzui. Frunzele sunt opuse, cu lungimea de 4-10 cm și cu lățimea de 2-4 cm, de formă ovoidală. Florile sunt mici (5-10 mm în diametru), cu patru petale galbene, adunate în grupuri de 10-25, și înfloresc înainte ca frunzele să apară. Fructele (denumite coarne) sunt drupe roșii, alungite, de 2 cm lungime și 1,5 cm în diametru, conținând o singură sămânță. ( Milea Preda, Dicționar dendrofloricol, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1989)

foto: www.google.com

Tei (Tilia), este genul ce cuprinde aproximativ 30 de specii de arbori, nativi zonelor temperate ale emisferei nordice, în Asia (unde majoritatea diversității speciilor este găsită), Europa și estul Americii de Nord.După sistemul de clasificare Cronquist, a aparținut familiei Tiliaceae,dar în urma cercetărilor genetice asupra angiospermelor,plasează acest arbore în familia Malvaceae. Frunzele sunt lung-pețiolate, rotunde, ascuțite la vârf, iar pe fața inferioară se observă nervuri proeminente. Teiul este un arbore cu flori în număr de 2–10 pe ram, uneori și mai multe, sunt alb-gălbui, plăcut mirositoare, așezate pe un peduncul comun, concrescut aproape pe jumătatea lungimii lui, cu o bractee lungă în formă de limbă, de culoare verde-galbuie.( 9th Edition of Encyclopedia Britannica. Retrieved November 22, 2011).

Arțarul (Acer platanoides), numit și paltin de câmp,este o specie de arbori din familia Aceraceae, după sistemul Cronquist (1981) sau Sapindaceae după sistemul APG III (2009).

Este un arbore rezistent, cu lemnul alb și tare, cu frunze caracteristice, lucioase, despicate în cinci lobi lungi și ascuțiți, de 10 – 18 cm diametru, cu sinusuri larg rotunjite. Pețiolul frunzei este lung; frunza are o sevă lăptoasă.

Toamna frunzele se colorează în galben-auriu ajungând până la roșu. Are flori de culoare galben verzuie, grupate în inflorescențe care se deschid în aprilie-mai înaintea apariției frunzelor.Genul are peste 128 de specii dintre care se va planta acer palmatum atropurpureum(Japonicum) cu frunză roșie.( Huxley, A.-New Dictionary of Gardening- Ed.Macmillan1992)

Scorușul (sorbus aucaparia),arbore din familia Rosaceaea,cu un rol decorativ, cu frunzele simplu imparipenat – compuse, iar fructele sunt mici și roșii.

Coroana poate atinge și 6-7 m și o înălțime de 10-15 m.Înflorește în luna mai iar fructele sale sunt apreciate de păsări.(horticultorul.ro)

foto : horticultorul.ro

5.6.4 GAZONUL

Trifoiul (Trifolium) este un gen de aproximativ 300 de specii de plante din familia leguminoaselor, Fabaceae. Cea mai mare diversitate apare în zonele temperate din emisfera nordică, dar există specii care trăiesc și în America de Sud și Africa, incluzând altitudinile înalte de la tropice. Sunt plante erbacee mici anuale, bienale sau plante perene cu viață scurtă.

Frunzele sunt trifoliate (rareori 5- sau 7-foliate), cu stipelele adnate pe pețioluri, iar florile sunt grupate în inflorescențe mici albe, roșii, violet sau galbene; păstăile mici, cu puține semințe, sunt închise în caliciu.cel folosit în cazul de față este Trifolium repens,sau cunoscut ca trifoiul alb.(Enciclopedia Britanica,2011)

foto : T.Balint

Firuță (Poa Pratensis),iarbă din familia Poaceae, specie perenă, cu înfrățire mixtă cu stoloni scurți. Are frunze liniare, late. Inflorescența este un panicul cu spiculețe multiflore, carenate. Crește mai ales pe pajiștile din regiunile secetoase și umede.Răspândită în Europa,America,Asia și Nordul Africii,mai este cunoscută și ca ”iarba albastra de Kentucky.

foto: wikispeciest.com

Lolium perenne (zâzanie), graminee perenă, cu tufă rară din familia Poaceae. Frunzele sunt liniare,verde lucios cu vene proieminente la suprafață. Inflorescența este un spic compus, alcătuit din spiculețe dispuse cu partea îngustă pe rachis. Spiculețele au o singură glumă, la exterior. Este răspândit pe pajiștile revene, din regiunea de șes până la munte. Este o plantă valoroasă de nutreț.(wikispeciest.com)

foto: www.wikispeciest.com

VI. INSTALAREA VEGETAȚIEI

6.1. INSTALAREA VEGETAȚIEI LEMNOASE

Tehnica plantatului impune executarea unui șir de lucrări dupa cum urmeaza :

Prima lucrare este pregătirea terenului și administrarea îngrășămintelor .

A doua lucrare este pichetarea terenului , lucrare prin care se face repartizarea plantelor în teren după necesitățile biologice și cerințele aranjamentului stabilit prin proiect. Aici trebuie să ținem seama de câteva aspecte, un arbore ocupă o suprafață în diametru între 3 și 10 metri, arbuștii ocupă o suprafață în diametru între 1 metru și 5 metri, plantele perene între 0,5 metri și 1 metru.

Astefl vom asigura pentru fiecare specie în parte suprafața necesară plantei la maturitate deplină. Deci , trebuie să avem în vedere suprafața ce o vor ocupa plantele la dezvoltarea lor deplina, nu aceea care este necesară materialului în momentul plantării.

Pentru instalarea gardului viu se vor alege exemplare de păducel ,porumbar și hibiscus cu vărste intre 3-5 ani ,pe un singur rând și vom proceda astfel :

Se vor săpa șanțurile unde vor fi plantați

Se vor mocirli puieții intr-un amestec de lut și bălegar de vacă în prporție de 50% / 50%,înmuiat cu apă pâna la consistența unei smântâni groase

Se marchează cu țăruși locul fiecărei plante, iar pentru păstrarea aliniamentului și a distanței între țăruși se folosesc sfori marcate pentru a respecta întocmai direcția și distanța de plantare

După plantare se trage pământul și se calcă cu cizme de cauciuc

Se fasonează plantele la înălțimea dorită

Grupurile de arbori sau arbuști se dispun în majoritatea cazurilor în vârfurile unui paralelogram sau triunghi imaginar, astfel ca din orice parte e privit grupul respectiv, să prezinte exemplarele în toată frumusețea lor.

În acest caz, pichetajul se face prin închiderea unor laturi inegale ale unui paralelogram sau triunghi.

Săparea gropilor se face cu hârlețul prin depozitarea pe una din laturi a stratului de deasupra și pe altă latură a stratului de pe fundul gropii.

O altă lucrare care se aplică la toate speciile este plantarea , care se face pentru fiecare grupă în parte. Pentru arbori și arbuști cu rădăcină nudă ( fără balot de pământ ) se folosește următorul procedeu : plantei sănătoase ( fără rosături sau răni ) i se face fasonarea ramurilor și a rădăcinilor principale la o dimensiune de aproximativ 35 – 50 cm față de axul principal.

Urmează apoi mocirlirea , lucrare prin care rădăcinile sunt introduse într-o mocirlă făcută la locul de plantare, care trebuie să aibă consistența smântânii, pentru ca atunci când scuturăm planta să nu se desprindă de pe rădăcini.

Această operație este foarte utilă și la plantarea pomilor fructiferi cu rădăcină nudă, indiferent de perioada de plantare, toamnă sau primăvară,.

Apoi are loc plantarea propriu-zisă a puietului în groapă, se trage o cantitate suficientă de pământ în groapa respectivă, încât puietul să nu fie nici prea adânc plantat.

Procedeul descris mai sus se va aplica pentru toți arborii și arbuștii,cu excepția celor folosiți pentru gardul viu,precum și pentru magnolii care sunt cu rădăcinile balotate.

Conform proiectului se vor fixa picheții,după care se vor săpa gropile astfel:

Pentru magnolii ,gropile vor avea diametru de 45x45x45 cm

Pentru ceilalți arbuști(cei fără balot) gropile vor avea 30x30x30 cm

Pentru ceilalți arbori, gropile vor avea 40x40x40 cm

În general se vor alcătui grupuri de câte trei exemplare,ce vor fi grupate astfel:

Magnolia stellata va forma un grup cu cele două magnolia soulangeana

Scorușii (sorbus aucaparia)vor forma un grup cu cornul(cornus mas)

Artarul(acer palmutum) va forma un grup cu cei doi tei(tilia)

Pomișorii aurii(forsythia) vor forma un grup de sine stătător

Pyrachanta vor forma un grup cu gutuiul japonez(Chaenomeles japonica)

Lucrările de întreținere a vegetației lemnoase constă în irigari,fertilizări și tăieri.irigarea se va face imediat după plantare,administrându-se intre 10-20 litri de apă pentru fiecare exemplar.Umiditatea va trebui menținută în primul an de viață la 50-60% din capacitatea de reținere a solului,adică în perioada calda două udări pe săptamână,iar în rest o udare pe săptămână.

Fertilizarea se va face în funcție de rezerva de elemente niutritive din sol,în primul an nefiind necesară fertilizarea.Din al doilea an de viață se va trece la administrarea de ingașaminte atât radicular cât și foliar.

În perioada noiembrie – februarie,se pot aplica tăieri atât pentru eliminarea ramurilor rupte sau a drajonilor(pentru înalțarea trunchiului la unele exemplare) cât și pentru a obține forme geometrice la gardul viu.(I.Vlad- Amenajarea spațiilor verzi – 2012)

6.2. INSTALAREA VEGETAȚIEI FLORICOLE

Una dintre lucrările solului,atât în vederea plantării cât și a intreținerii vegetației floricole,este afânarea solului.Sub influența factorilor climatici,solul se tasează și nu permite o dezvolatre a plantelor și nici un bun raport apă-aer.Această operație se poate face manual sau cu motocultorul.

O altă operație premergătoare plantatului este ierbicidarea,care se va face când buruienile sunt încă în fază de rozetă și se încorporează cu grapa cu discuri,freza sau grapa cu colți.Nu se vor efectua ierbicidari când solul este uscat sau ud în exces.

Florile alese se vor planta astfel:

Rondoul va fi plantat in cercuri concentrice de verbene și crizanteme,alternând culorile.Plantarea se va face prin fixarea cu bețe a pozițiilor de plantare ,asigurându-se distanța optimă pentru dezvoltarea tufelor de flori(distanța de 15-20 cm intre plante în toate direcțiile).În gropile facute cu plantatorul se adaugă puțină apa și ingrășământ natural,se introduce apoi planta cu rădacinile balotate în groapă,se acoperă și se presează ușor.După plantarea complectă se udă fiecare plantă.Bordura rondoului va fi din panseluțe.

Se vor crea pete de culoare intre arborii din grupul de forsytia cu carajele(Tagetes) și gălbenele(calendula oficinalis),o altă pată de culoare de aceeși factură se va crea și la grupul Pyrachanta și gutui japonez.Aceste pete vor fi mărginite cu bandă de reținere a solului,din plastic verde de 15 cm înălțime.

Se vor crea doua pete de culoare rotunde,pe terenul in pantă de la intrare,cu diametrul de 2m,în cre se vor planta in centrul uneia bujorii(peonia),iar in centrul celeilalte irișii.Din centru spre exterior,se vor planta narcisele și ghioceii.După intrarea narciselor și ghioceilor în repaus, se vor planta garofițele pitice langă bujori și panseluțe lângă iriși.

De o parte și de celaltă a casei se vor crea două rabate din trandafiri.Se vor alterna culorile și se vor planta in gropi de 30x30x30 cm,după stabilirea prealabilă a poziției ficărei flori.În gropi se va pregăti o mocirlă din pământ și gunoi de grajd,înmuiat cu apă până atinge consistența smântânii.Se va trage pământul și se va presa ușor.

Întreținerea vegetației floricole se va face prin irigații,afânarea solului,pliviri,aplicarea de îngrășăminte.Alte operații necesare întreținerii sunt :

tăierile,a căror scop sunt de a obține plante cu o formă armonioasă și echilibrată.

copilitul se va face prin ruperea lăstarilor de la subsuorile frunzelor,în lateral și nu peste frunză,cu scopul de a avea tije viguroase

ciupitul ,care se face pentru a forța ramificarea plantelor,pentru a obține un efect de tufă.La crizanteme această operație se va face când plantele au 6-7 perechi de frunze,lăsând pe lăstar 3-4 perechi de frunze,dimineața când lăstarii sunt turgescenți.Când noii lăstari au 5-6 perechi de frunze,vor fi ciupiți și aceștia lasându-le 3-4 frunze,obținând astfel o creștere și o înflorire compactă.(I.Vlad-Amenajarea spațiilor verzi-2012).

6.3. GAZONUL

Face legătura între toate elementele grădinii,aducând unitate prin unirea diversității.lucrările premergătoare instalării gazonului sunt:

curățarea terenului de resturi de vegetație,moloz,pietre

ierbicidarea,folosind ierbicide totale ca:Gramoxone,Reglone,Roundup

mobilizarea solului la o adâncime de 20-25 cm

fertilizarea cu fertilizator anorganici

nivelarea terenului

mărunțirea cu freza

Speciile alese sunt lolim perene,poa pratense și trifolium repens, acăror randament la însămânțare este de :la lolium 25 kg/ ha,la firuță de 15 kg/ ha iar la trifoi de 20 kg/ ha.proporțiișe în amestec vor fi de lolium perene 30% ,poa pratensis 30% , trifoi alb pitic 40%.

Semănatul se va face manual,prin două treceri perpendiculare(în rețea) pe aceeași suprafață.Cantitatea de sămânță necesară este de 30-50grame/mp.

După semănat se face o grăpare ușoară pentru introducerea semințelor în sol,apoi o tăvălugire pentrurealizarea unui contact corespunzător între semințe și sol.Până la răsărirea plantelor se va uda prin stropire ,asigurându-se o umiditate de 55 -60 % din capacitatea d reținere a solului.După răsăsrire se va face o udare periodică în funcție de condițiile de precipitații.

Menținerea și întreținerea gazonului se va face prin tunderi repetate cand va atinge înalțimea de 8 cm ,precum și prin asigurarea de nutrienți periodic(în urma verificării solului).Ultima tundere a gazonului se face în octombrie în toamnele calde sau în septembrie în toamnele reci și umede.( I.Vlad –Amenajarea spațiilor verzi – 2012).