Amenajarea, Proiectarea, Administrarea Si Reconstructia Ariilor Protejate
PROIECT DE DIPLOMĂ
Amenajarea, proiectarea, administrarea și reconstrucția ariilor protejate.
Studiul de caz: Rezervația Parcul Național Munții Rodna (PNMR):
CUPRINS
INTRODUCERE
1. Importanță, strategii și modele de conservarea diversității biologice
1.1. Strategii și modele de conservarea ariilor protejate
1.1.1. Metoda analizei variabilității populațiilor
2. Monitorizarea stadiului de conservarea ariilor protejate
2.1. Necesitatea monitorizării diversității ariilor protejate
2.1.1. Gestionarea și utilizarea durabilă a biodiversității ariilor protejate
2.2. Priorități în conservare. Rețeaua ecologică “Natura 2000”
2.2.1. Monitorizarea ariilor protejate din țara noastră
3. Amenajarea, proiectarea și administrarea ariilor protejate
3.1. Mărimea și arhitectura ariilor protejate
3.2. Ariile protejate în viziunea UICN. Priorități pentru protecție
3.3. Funcționarea rezervațiilor naturale. Regulamentele de funcționare
4. Arii protejate și naturale din România
4.1. Arii protejate existente în țară
4.1.1. Parcuri Naționale și Naturale protejate din țara noastră
4.2. Arii umede protejate, considerații generale
4.2.1. Arii umede din România. Rezervația Biosferei Delta Dunării
5. Reconstrucția ecologică a ariilor protejate
5.1. Zone prioritare în reconstrucția ecologică durabilă
5.1.1. Reconstrucția zonelor umede, pajiștilor și a pădurilor din România
STUDIU DE CAZ : Rezervația Biosferei Parcul Național Munții Rodna
BIBLIOGRAFIE
ANEXA: privind legislația românească: parte integranta a rețelei ecologice europene
Natura 2000 in România
INTRODUCERE
Prin degradarea Pământului vor scădea resurselor biologice, practicarea de către populațiilor agricole a monoculturii va duce la reducerea drastică a diversității biologice, prin defrișarea pădurilor, folosirea focului și înlocuirea unor specii s-a ajuns la dispariția lor din floră sau faună. De asemenea extincția agriculturi, urbanizarea, construirea unor obiective etc. duc la dispariția unor habitate și a unor specii de plante și animale. Irigațiile neraționale au dus la salinizarea solurilor și a apelor, iar deversarea în lacuri sau fluvii a apei reziduale bogate în fosfor duce la eutrofizare. Supraexploatarea face să dispară toate speciile de plante și animale existente în ecosistemul respectiv.
Deși resursele oceanelor și a mărilor sunt considerate inepuizabile, exploatarea irațională au dus la dispariții unor specii din aceste habitate. Termenul de Biodiversitate a fost utilizat în special în biologie și biogeografie pentru a arăta diversitatea de forme sub care se prezintă viața, cercetările diversității biologice sunt vechii de mii de ani, la început cercetări taxonomice și alcătuirea listelor roșii care cuprindeau specii periclitate, endemice sau rare și a listelor de specii dispărute descrise de paleontologi. În ultimul timp s-a pus bazele studiului ecosistemului, unde diversitatea biologică există cu adevărat, este la ea acasă, diversitatea ecologică găsindu-și aplicații în modul de găsirea a unor forme mai noi și variate de utilizare a componentelor existente într-un ecosistem.
Astfel „Biodiversitatea se referă la totalitatea formelor prin care viața se diversifică la diferitele nivele de organizare a materiei vii, deci la nivel individual, populațional, biocenotic și ecosistemic”, iar scopul conservării acestor populații este reducerea extincției (dispariției) la un nivel cât mai aproape de riscul normal (natural) în cadrul populației. Până la începutul secolului al XX lea. s-au dat multe definiții ale biodiversității, noi însă ne-am oprit asupra celei enunțate mai sus de către Botnariuc în 2005, considerând că este cea mai explicită pentru nivelul biodiversității din țara noastră.
În secolul trecut se vorbea numai despre diversitatea formelor de viață de pe pământ, ca după primul Forum Național pentru Biodiversitate (Washington, 1986) să se vorbește pentru prima dată de Biodiversitate ca fiind legată de varietatea biologică.
La Conferința de la Harvard Forest biodiversitatea (1991), biodiversitatea este înțeleasă ca un „vast, esențial și semnificativ proces al vieții terestre ce se manifestă în toate nivelurile de organizare și integrare ale sistemelor vii, începând cu virusurile și sfârșind cu biosfera”.
După Conferința ONU asupra Diversității Biologice (Rio de Janeiro, 1992), biodiversitatea devine un concept larg folosit și de ecologi, biologi, agronomi, zoologi, geneticieni, antropologi, etnografi, juriști, politicieni etc., consolidându-se ideea că biodiversitatea este importantă pentru omenire pentru că susține baza existenței noastre, Conferința ONU de la Rio elaborând „Convenția asupra biodiversității” cu câteva obiective cum ar fi:
protejarea diversității biologice;
folosirea biodiversității în economia durabilă;
distribuția beneficiilor rezultate din utilizare diversității biologice.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole, dintre care capitolul 1 se preocup privind legislația românească de importanța ariilor protejate ca formă de conservare a biodiversității, strategiile și modelele de analiză a diversității biologice cu prezentare amănunțită a variabilității populațiilor mici și mijlocii.
Capitolul 2 abordează aspecte privind monitorizarea diversității ariilor protejate în general și în țara noastră în special, prioritățile în conservare, rețeaua ecologică „Natura 2000” precum și felul cum este aplicat la noi programul acestei rețele ecologice.
În capitolul 3 insistăm asupra amenajării, proiectării, administrării ariilor protejate cu aspecte privind mărimea, forma și arhitectura unei arii, apoi ariile protejate în viziunea Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (UICN) și regulamentele de funcționare.
Despre ariile protejate și naturale ale României se ocupă capitolul 4, cu referire la Parcurile Naționale și Naturale din țară, considerații generale privind ariile umede cu prezentarea Rezervației Biosferei Delta Dunării.
Capitolul 5 urmează un curs firesc a tematicii abordate, fiind dedicat reconstrucției ecologice a ariilor protejate în viziunea ecologiei durabile, cu referiri asupra reconstrucției zonelor umede, pajiștilor și a pădurilor din România.
Am încercat în cuprinsul acestor capitole să abordez unele probleme ale amenajării, proiectării, administrării și reconstrucției unei arii protejate luând ca studiu de caz una din Rezervațiile Biosferei de la noi Parcul Național Munții Rodnei din considerația faptului că această rezervație a fost exploatată irațional și a mai și suferit în urma fenomenelor meteorologice extreme (avalanșe de zăpadă, vânturi puternice, inundații etc.) ceea ce a făcut ca versanți întregi de pădure să devină golași datorită căderilor masive de lemn. În această Rezervație a Biosferei s-a aplicat programe de reabilitare, reamenajare și reconstrucție ecologic. Sper că am reușit să redau felul cum este reabilitată rezervația în urma aplicării programelor ce s-a făcut și ce mai este de făcut pentru reconstrucția ecosistemului forestier din această arie protejată.
Importanță, strategii și modele de conservare a ariile protejate
În conservarea biodiversității, crearea de arii protejate și punerea unei baze legislative al acestora este o formă singură de conservare și un punct de plecare în această acțiune complexă a conservării resurselor naturale. La nivel națională, regional și local crearea ariilor protejate se realizează prin acțiune guvernamentală, iar nivelul persoanelor private sau a organizațiilor implicate în conservarea biodiversității prin acțiuni de achiziționări de terenuri. Guvernele pot stabilii terenurile ce pot fi folosite ca arii protejate și legile care permit anumite grade de utilizare în domeniul economic al resurselor și habitatelor, prin organizațiile de conservare private și de parteneriate între guvernul unei țări și organizații cu preocupări în conservarea habitatelor (bănci multinaționale sau chiar guverne ale altor țări mai dezvoltate).
Din dorința de ași menține propriile culturi și alte arii protejate, societățile tradiționale se bazează pe legea recunoscând dreptul de proprietate al acestor societăți asupra terenurilor care adăpostesc ariile protejate și odată cu luarea sub protecție a acestor terenuri să se specifice funcțiile pe care le îndeplinesc acestea și cât poate să intervină omul.
IUCN stabilește categoriile de arii protejate și clasificarea acestora ținând cont de nevoile de utilizare minimă pentru comunității umane și cel intensiv al habitatelor propunând următoarele zone de protecție:
ZONA I: rezervații naturale stricte pentru monitorizarea globală a mediului (zone terestre, acvatice, ecosisteme geologice specifice) și zone de sălbăticie fără intervenția omului, protejate pentru aspectul sălbatic natural și valoarea ecologică, estetică și istorică;
ZONA II: Parcuri naționale complexe de ecosisteme întinse, peisaje naturale, locuri de studiu, fără forme de exploatare antropică, sub gestionarea statului, putând avea proprietari și alte organizații locale ( menționăm unele Parcuri Naționale de la noi: Retezat, Rodnei, Piatra Craiului etc.);
ZONA III: Monumentele naturii, zone care conțin mai multe elemente naturale, culturale cu valoare unică prin specificul și raritatea lor, aparțin guvernelor naționale sau locale (și fortărețe, situri arheologice etc.).
ZONA IV. Arii de gestionare a habitatelor și speciilor prin intervenții de management, terenuri sau întinderi de apă în care intervine omul pentru menținerii habitatelor acestora, aparțin guvernelor, autorităților locale, organizații nonprofit (lacul Sf. Ana, Fânețele Clujului, etc.)
ZONA V. Peisaje terestre și marine protejate care datorită relației dintre om și natură au devenit zone cu valoare estetică, culturală și ecologică, care a dus la oportunități pentru turism, zone de pescuit, etc. cu utilizări tradiționale dar și moderne ale terenului.
ZONA VI. Arii protejate pentru amenajarea resurselor, arii administrate s-au zone protejate tipic, cu mai multe ecosisteme naturale nemodificate puse sub protecție, cu scop de menținere a biodiversității în paralel cu dezvoltarea comunității umane din zonă: acestea sunt arii adminstrate de de stat sau private.
1.1. Strategii și modele de conservarea ariilor protejate
La baza strategiilor de conservare stau științe și discipline cum sunt: ecologie, genetica populațiilor, biogeografia, ecologia antropologia etc., care constituie la o abordare complexă ținând cont de factorul de decizie politic, ca și de cel tehnic, specialistul, fapt pentru care în stabilirea acestor strategii trebuie să se țină cont de câteva aspecte de actualitate care fac obiectul cercetărilor în domeniul conservării biodiversității și anume:
stabilirea valorii diversității specifice și genetice (quantificarea valorii acestora);
stabilirea unei prognoze cât mai exacte prin modelarea evoluției sistemelor biologice sau ecologice;
identificarea și clasificarea unităților operaționale: adică specii, categorii sistematice, ecosisteme, categorii de ecosisteme.
Cercetarea conservării biodiversității are la bază două modele:
modelul cercetării populațiilor cu efective mici („small-population paradigm”), care are ca obiectiv menținerea în existență a unei populații cu efectiv scăzut. Acest model consideră populațiile mici ca fiind singura cauză a dispariției unei specii, acest efectiv redus fiind de fapt rezultatul schimbărilor de mediu. Modelul nu a contribuit semnificativ la conservarea speciei periclitate, având doar importanță teoretică, cu aplicație în elaborarea rețelelor de rezervații.
Modelul cercetării populațiilor în declin („declining-population paradigm”), model care cercetează cauzele care au determinat scăderea efectivelor unei populații și face propuneri de redresarea populațiilor în declin.
1.1.1. Metoda analizei variabilității populațiilor
Un răspuns al indivizilor la stimulii veniți din mediu îl dau variațiile, factorii de mediu putând amplifica sau fapt pentru care în stabilirea acestor strategii trebuie să se țină cont de câteva aspecte de actualitate care fac obiectul cercetărilor în domeniul conservării biodiversității și anume:
stabilirea valorii diversității specifice și genetice (quantificarea valorii acestora);
stabilirea unei prognoze cât mai exacte prin modelarea evoluției sistemelor biologice sau ecologice;
identificarea și clasificarea unităților operaționale: adică specii, categorii sistematice, ecosisteme, categorii de ecosisteme.
Cercetarea conservării biodiversității are la bază două modele:
modelul cercetării populațiilor cu efective mici („small-population paradigm”), care are ca obiectiv menținerea în existență a unei populații cu efectiv scăzut. Acest model consideră populațiile mici ca fiind singura cauză a dispariției unei specii, acest efectiv redus fiind de fapt rezultatul schimbărilor de mediu. Modelul nu a contribuit semnificativ la conservarea speciei periclitate, având doar importanță teoretică, cu aplicație în elaborarea rețelelor de rezervații.
Modelul cercetării populațiilor în declin („declining-population paradigm”), model care cercetează cauzele care au determinat scăderea efectivelor unei populații și face propuneri de redresarea populațiilor în declin.
1.1.1. Metoda analizei variabilității populațiilor
Un răspuns al indivizilor la stimulii veniți din mediu îl dau variațiile, factorii de mediu putând amplifica sau reduce variabilitatea individului și a populației, iar modul cum aceste variații răspund la selecția naturală fac posibilă păstrarea numai a variațiile utile populației sau a speciei respective. Această variabilitate este denumită și polimorfism și este de mai multe feluri: sexual, ecologic, intersexual, echilibrat, de tranziție, efemer, geografic, criptic.
Populațiile sunt mai sensibile la acțiunea fluctuantă a factorilor de mediu, crescând numărul de specii dispărute, deoarece nu toți indivizii răspund la fel la variațiile mediului răspunsul lor variind în anumite limite. Modelele de conservarea biodiversității identifică sistemele ecologice care trebuie puse sub urmărire: stabilesc ariile naturale cu ajutorul managementului aplicat capitalului natural existent; stabilesc măsuri ce se impun pentru conservare; evaluarea sistemului pe termen lung și a costului economic în funcție de beneficiu economico-ecologic.
Metoda analizei variabilității populațiilor se bazează pe evaluarea sistematică a probabilității de dispariție a unei populații periclitate, existând tehnici care permit simularea pe computer a proceselor de dispariție a populațiilor, impunând reducerea riscului extincției acestora. Astfel, trebuie identificați factorii care determină dispariția populațiilor respective, aceștia fiind extrinseci, cum este modificarea condițiilor de mediu; și intrinseci cum ar fi efectele demografice, deriva genetică etc. Reducerea populațiilor este inevitabilă dacă numărul speciilor din populație sunt în declin și dacă nu se iau măsuri imediate, deoarece s-a dovedit că populațiile mici devin mai vulnerabile la dispariție pe măsură ce efectivele lor scad.
Există o așa numită „mărime minimă a populației” care trebuie să se mențină deasupra unui anumit nivel, aceasta depinzând de caracteristicile populației, variind de la o populație la alta sau chiar în cadrul aceleiași populații, mărime minimă a populației este considerată cea care asigură o probabilitate de supraviețuire de 95% timp de 100 de ani. De asemenea există și o „mărime minimă pentru ca o populație să fie viabilă”, aici amintim populația care are șansa de 99% de supraviețuire timp de 1000 de ani, indiferent de efectele factorilor extrinseci sau intrinseci.
Modele și metode de analiză a variațiilor populațiilor periclitate cu dispariția se bazează pe analiza calității mediului, pe supravegherea principalelor caracteristici fizico-chimice, climatice, pedologice, biologice și ecologice ale mediului, cu o atenție deosebită asupra problemelor de prevenire și combatere a poluării. Analiza biodiversității genetice se face prin următoarele metode:
Metoda descrierii morfologice care generează două categorii de date descriptive și experimentale, care pot fi însoțite de imagini (de exp. la plante: plantă: întreagă, frunza, sămânța rădăcina etc.). Datele descriptive din baza de date sunt însoțite de date privind evoluția speciei și date de tip universale. Trebuie făcută diferența între caracteristicile observabile și cele care se determină, deoarece două organisme rezultate din aceiași părinți (deci cu aceiași ereditate), pot avea aspecte morfologice diferite dacă condițiile de viață sunt diferite.
Metode privind caracteristica proceselor fiziologice care cercetează manifestările funcționale ale organelor dintr-un organism, ca reacție la modificările mediului, aceste caracteristici precizează limitele de funcționare a organismului dintre normal și patologic, dând-ne posibilitatea orientativă de a regla acțiunea unui factor de mediu nociv.
Metode ale markerilor moleculari, pentru selecția rapidă a genotipurilor valoroase funcție de interesul urmărit, cu multiple avantaje:
reduce timpul necesar identificării și selecției genotipului valoros;
reduce numărul de lucrări și suprafața necesară culturii;
selectează organisme rezistente la anumite boli, secetă, factori de stres, sau cu
anumiți compuși utili, fără transformare genetică; limitează tratamentele
chimice a culturilor și deci reduce poluarea mediului.
4. Metoda citogenetică prin care se obțin date privind bolile cromozomiale la om, având aplicabilitate în diagnosticarea timpurie a sexului descendenților precum și servicii de consultanță medico-genetice.
În calculul biodiversității pentru a exprima unele raporturi cantitative și a relațiilor dintre diferite grupări de specii, folosim indicii cantitativi și calitativi care permit caracterizarea detaliată, și compararea cantitativă a biocenozelor. Indici cantitativi ai speciei sunt: abundența și frecvența. Abundența(A) se referă la numărul de indivizi dintr-o anumită specie raportat la suprafața de probă, practica demonstrând că într-o biocenoză stabilă sunt puține speciile care au indivizi numeroși și multe specii cu indivizi puțini, ea se exprimă procentual în formula: A=n/Nx100 (N=numărul total de indivizi; n=numărul de indivizi din proba analizată). Frecvența(F) este dată de raportul procentual dintre numărul total de indivizi (p) și numărul de indivizi din proba luată în studiu (P): F=p/Px100 și este influențată de distribuția spațială a indivizilor, de aceia în practică pentru a obține valori cât mai apropiate de realitate, trebuie luat în studiu un număr de probe cât mai mare.
2. Monitorizarea stadiului de conservarea ariilor protejate
Conservarea diversității biologice în general și a ariilor protejate în special este o problemă de mare actualitate pe plan internațional. Cauze cum ar fi: poluarea, activitățile umane, amenajări necorespunzătoare de drumuri, amplasarea irațională a platformelor industriale etc. sunt numai unele care contribuie la distrugerea ecosistemelor întregi. În prezent există cca. 1,7 milioane de specii de plante și animale, dar numărul lor este mult mai mare, chiar de peste 10 milioane de specii. Deci biodiversitatea este în pericol, numai prin activitatea omului în fiecare zi dispare o specie de plante și anual una de animale, mai mult de jumătate din animalele dispărute în ultimele două milenii, s-au înregistrat din anul 1900 încoace, fiind în continuu amenințată cu scăderea prin dispariția a mii de specii de animale și sute de specii de plante, pierderea biodiversității ducând la diminuarea capacității sale de a produce cele necesare vieții.
Pe lângă abundență și frecvență mai sunt și indici al teritorialității, al diversității taxonomice și funcționale și al gradului de complexitate a sistemelor ecologice, astfel monitorizarea biodiversității necesită două faze:
Faza de teren, efectuarea observațiilor (releveurilor) în zona studiată, inventarierea florei (lista speciilor), plus date cantitative legate de abundență, dominație, frecvență, de asemenea și câteva date ecologice privind speciile întâlnite. Se face inventarul speciilor găsite și valoarea factorilor de mediu la suprafața de probă sau eșantionul ales pentru studiu (mărimea acestor eșantioane este diferită, de exp. în cazul pădurii este de 400m2). Datele de pe teren ne ajură la întocmirea listei floristice, la care se adaugă date despre biotop: relief, altitudine, pantă, expoziție, tip de sol, pH-ul solului etc.
Faza de laborator constă în analiza florei studiate din punct de vedere a bioformelor (forma prin care trece o plantă din perioada de repaus până la cea de vegetație), geoelementelor (floristice, fitogeografice) și indicilor autoecologici, cu ajutorul spectrului indicilor ecologici (T=temperatură, U=umiditate, S = reacția față de sol) și sintetic, cu reprezentări grafice privind ponderea diverselor elemente.
Prin monitorizarea diversității biologice și ecologice se fac încercări și acțiuni complexe, de durată care cuprind câteva aspecte:
legislație la nivel internațional, regional și local care aduce un statut oficial problematicii conservării biodiversității;
organisme și instituții la nivel internațional și național pentru conservarea biodiversității și implementarea măsurilor ce se iau;
privind programele de cercetare științifică pentru fundamentarea măsurilor luate;
amenajarea tipuri de arii protejate, stabilite de legislație pe documente elaborate;
aplicarea programelor specifice de management;
implementarea unor sisteme specifice de monitorizare a calității mediului și vieții;
aplicarea tehnologiilor curate, nepoluante, eficiente în utilizarea materiei prime;
aplicarea unor facilități pentru organisme sau persoane cei ce se ocupă de mediu, de exp. în domeniul reciclării deșeurilor;
acțiuni de reconstrucție ecologică, crearea de coridoare între diferite arii protejate de dimensiuni mici, dezvoltarea „vânătorii”, numai cu aparate de fotografiat, dezvoltarea turismului ecologic etc.;
trecerea omenirii adoptarea unui nou sistem, cel al dezvoltări durabile;
acțiuni de instruire și educație ecologică eficientă;
sisteme de răspândirea informațiilor legate de conservarea și ocrotirea naturii.
2.1. Necesitatea monitorizării diversității ariilor protejate
Conservarea biodiversității și monitorizarea ei sunt obiective actuale și de mare importanță deoarece comunitățile umane nu pot trăi și nu se pot dezvolta în afara ecosistemelor naturale, omenirea trebuie să ia decizii pentru soarta Terrei, pentru viața fiecărei specii de pe Pământ, în același timp trebuie să rezolve contradicția dintre dezvoltarea societății umane și conservarea mediului. Conservarea asigură supraviețuirea și menținerea capacității biologice, de a produce bunuri, servicii, valori pentru generațiile actuale și viitoare, însemnând mărirea capacității de funcționare a speciilor, a rezistenței la dereglări și a menținerii adaptabilității lor.
Formele biodiversității individuale sunt stabile, la acest nivel este baza structurii materiei vii, aici sunt relațiile de simbioză, aspectele morfologice, fiziologice și etologice a impactului activității umane asupra multor organisme. Analiza biodiversității la nivel individual asigură un câmp larg pentru cercetarea viitoare: „pentru salvarea unei specii nu este suficientă doar punerea ei sub protecție, ci și monitorizarea ei, declararea ca arie ocrotită a ecosistemului în care trăiește, ceea ce dă dimensiune acțiunilor de înființare de parcuri și rezervații naturale”.
În biosferă există următoarele tipuri sau categorii de diversitate: genetică, specifică (a speciilor, sistemică și taxonomică), a ecosistemelor (sau ecologică), antropică (genetică la om, anatomo – fiziologică, lingvistică, culturală), a plantelor de cultură și a animalelor domestice, redate amănunțit în tabel 1.
Tabel 1. Tipuri de diversitate biologică în cadrul unui ecosistem
Diversitatea genetică este dată de rata mutațiilor favorabile și de recombinare, care bine direcționate favorizează un anumit tipuri, fiind asigurată de fenotip care ocupă aproape toate nișele ecologice. Modificările genetice sunt determinate de schimbarea condițiile de mediu, independent dar și dependent de prezența organismului. Fiind o particularitate a genotipului, diversitatea genetică este dată de setul de gene, de zestrea ereditară (unică pentru fiecare organism și nerepetabilă în univers), acestea construiesc fenotipul dat de relația :
P = G x E (P = fenotip, G = genotip, E= condițiile de mediu). Aria largă de valorificare a condițiilor de mediu a dus la formarea unui număr mare de genotipuri (ecotipuri, populații locale), diferențiate foarte mult fenotipic, nu și genetic, deoarece posedă același fond de gene.
Diversitatea specifică sau a speciilor. În zilele noastre sunt cunoscute câteva criterii după care speciile trebuie descrise și cunoscute, cum ar fi: genetic, morfologic, biochimic, fiziologic, citofiziologic, ecologic, geografic și chiar criteriul etologic. Speciile au un număr mare de caractere, dintre care amintim: numărul de indivizi, care se calculează pe baza analizei viabilității populației și fond genetic ereditar comun. Între populațiile aceleiași specii pot exista discontinuități, forme diverse, reproducerea are loc numai între indivizi din aceiași specie, au caracteristici ecologice specifice, ocupă un anume teritoriu, ansamblu acestui teritorii reprezintă arealul acelei specii, care nu este static, ci dinamic modificându-se funcție de mediu, arealul putând fi conținu sau discontinuu, specia poate avea caracterul istoric, datorită procesului de speciație, stabilitate în menținerea caracterelor, specia este singura categorie în cadrul ierarhiei taxonomice care posedă integritate, se comportă ca un tot față de celelalte specii din biocenoză.
Legat de diversitatea ecologică, ecologiștii au arătat că în majoritatea ecosistemele există o diversitate a speciilor mai ridicată decât este necesară pentru realizarea eficientă a funcțiilor trofice ale ecosistemului, explicată prin noțiunea de redundanță.
Diversitatea ecosistemelor este dată de diversitatea structurii acestora: de caracteristicile factorilor fizici, de mediu, de totalitatea speciilor care alcătuiesc comunitatea biologică, structura relațiilor dintre specii și populațiile componente precum și de interacțiunea dintre comunitatea biologică și mediul abiotic. La nivel biocenotic există nivele multiple de redundanță care reduc posibilitățile de dereglare a funcționării ecosistemelor, menținându-le perioadă îndelungată în stare de climax. Între speciile structurale în cadrul sistemelor ecologice se disting cele care sunt denumite specii cheie, de care depinde în principal funcționarea biocenozelor, aceste specii sunt depistate în special atunci când ele apar sau dispar din sistem.
Abordarea diversității antropice a dus la concluzia că există mai multe aspecte care nu se întâlnesc la celelalte specii care alcătuiesc lumea vie, cum ar fi aspecte largi de limbă și cultură. Aspectele legate de diversitatea antropică sunt încă departe de a fi elucidate, colaborările dintre antropologi, paleontologi, geneticieni, biochimiști, istorici, sociologi etc. au dus la rezultate ale cercetărilor cu multe puncte de vedere diferite. Dar aspecte legate de diversitatea genetică, anatomo – fiziologică și lingvistică a omului sunt confirmate de studiul fosilelor de humanoizi colectate și studiate pe tot globul. Aceste studii constituie preocupări ample ale antropologilor.
2.1.1. Gestionarea și utilizarea durabilă a biodiversității ariilor protejate
Conferința de la Rio prin Agenda 21 ONU a lansat conceptul de dezvoltare durabilă ca unică opțiune pentru viitorul omenirii, stabilind că funcțiile diversității biologice sunt:
sursă de producție;
de reglare a proceselor vieții;
de suport pentru traiul oamenilor;
funcție informativă.
Prin dezvoltarea durabilă, baza conservării biodiversității lumii vii se poate asigura:
dezvoltarea unei economii realiste;
2. distribuția echilibrată a bunurilor, contribuind eficient la lupta împotriva sărăciei;
3. menținerea unui mediu înconjurător echilibrat pe termen lung. Deci esențial pentru omenire sunt durabilitatea ecologică și diversitatea biologică.
Gestionarea și utilizarea durabilă a biodiversității, poate fi realizată prin:
a). elaborarea unor politici specifice prin; introducerea problemelor de conservare a diversității biologice în toate tratatele, crearea de rețele integrate de ecosisteme naturale, atenție specială ariilor protejate și zonelor de tampon etc.;
b). realizarea uni inventar complet și exhaustiv; prin cuantificarea și cartarea componentelor biodiversității și sintetizarea datelor obținute în scopul analizei evoluției viitoare;
c). realizarea unui management pe termen lung; care se realizează în câteva etape: organizare evaluare națională a diversității, elaborare de strategii și planuri de acțiune naționale, implementarea, monitorizarea și un raport final (Fig. 1).
f). realizarea unui monitorizări corespunzătoare. Monitorizareal este o verigă importantă a gestionării biodiversității, iar pentru eficientizare sunt necesare metode și tehnici de măsură și control, de asemenea trebuie corelat și cu alți parametrii fizico-chimici, climatici sau genetici, face posibilă evidențierea schimbărilor care au loc în sistemele biologice analizate; precizarea gradul în care impactului uman influențează biodiversitatea, precum și înțelegerea proceselor biologice și ecologice care au loc în condițiile date.
În managementul biodiversității se urmărește menținerea capacității de adaptare a acesteia la schimbările, La nivel global omul ocupă cel mai mare areal, cele mai variate nișe ecologice din toate ecosistemele, pe care, pentru a trăi, dacă a fost nevoie, le-a modificat. Conferința de la Rio a lansat conceptul de dezvoltare durabilă ca singura opțiune viabilă pentru viitorul omenirii și care-i asigură câteva funcții: de reglare a proceselor vitale, sursă de producție, suport pentru traiul oamenilor și funcție informativă
Trebuie să se realizeze un parteneriat de egalitate între interesele omului, natura și dezvoltarea durabilă care asigură dezvoltare economică realistă și distribuția echilibrată a bunurilor pentru lupta eficientă împotriva sărăciei.
Fig. 1. Etapele planului național de management al biodiversității
.
Fig. 2 Fazele programului „Omul și biosfera”( Cogălniceanu, 1999)
Pentru o corectă gestionare și utilizare a biodiversității sunt necesare, elaborarea unor politici specifice, inventarierea completă și exhaustivă a speciilor, un management pe termen lung precum și realizarea unui monitoring corespunzător.
Sunt bine cunoscute câteva programe de monitorizare a biodiversității: DIVERSITAS, care elaborează direcțiile de cercetare legate de conservarea mediului; „Omul și Biosfera” program de monitorizare globală a rezervațiilor biosferei și ariilor protejate, elaborat de Institutul Smithsonian din SUA (fig.2).
Fig. 3 Triunghiul dezvoltării durabile
Monitorizarea biodiversității constituie modalitatea principală în activitatea de conservare a tuturor specialiștilor, având la bază conceptul dezvoltării durabile. Astfel în semnificația triunghiului dezvoltării durabile constatăm că echilibru, evoluția și eficacitatea se găsește în ecologie iar dezechilibrele și pierderile le găsim în economie și latura socială (fig. 3).
2.2. Priorități în conservare. Rețeaua ecologică “Natura 2000”
Programul „Systematics Agenda 2000” elaborat tot de SUA este un program legat de conservarea mediului stabilit pe următorii 25 de ani, de monitorizare și clasificare viului de pe tot globul. Ecologiști cu preocupare de protecție a biodiversității își pun întrebări legate de:
„ce trebuie, unde și cum trebuie protejate speciile, ținând cont de criteriul unicității, al pericolului de extincție dispariția și al utilității (comunitățile cu valoare biologică mare au prioritate mai mare de conservare)”.
Prin ariile protejate se conservă doar anumite specii:
„megafauna carismatică” sau a speciilor vedetă;
specii indicatoare care demonstrează starea ecosistemului (care asigură conservarea unor comunități întregi);
arii reprezentative pentru mai multe comunități biologice.
O analiză eficientă de conservare o dă analiza GIS care face comparație între ariile existente și cele propuse a se înființa și descoperă lipsuri în prezervarea biodiversității. Apoi sistemul național de arii protejate care include protecția mai eficientă prin includerea tipurilor majore de ecosisteme. Sistemele Informaționale Geografice, GIS folosesc computerul pentru a integra multitudinea de date cu informații privind distribuția speciilor.
Organizații ca: World Conservation Monitoring Centre, Birdlif International, Conservation International, etc., au încercat să identifice areale cheie din lume, așa numite „puncte fierbinți” cu mare diversitate și endemicitate și cu imediată amenințare a speciilor și distrugere a habitatelor. Au fost identificate 25 puncte fierbinți, pe 1,4% din suprafața Pământului (44% plante, 28% păsări, 30% mamifere, 38% reptile, 54% amfibieni), majoritatea aflate în arealele pădurilor tropicale. S-a identificat apoi 17 țări cu biodiversitate ridicată (din 230), cca. 70% din diversitatea biologică a lumii Apoi grupuri indicatoare (păsări, plante etc.) pentru protecția arealelor complementare, selectate pentru numărul mare de astfel de specii pe care-l conțin și arii puțin afectate de om (datorită densității mici a populației umane), arealele naturale care trebuie să rămână sub control pentru a arăta generațiilor viitoare, care sunt comunitățile naturale cu influență umană minimă.
Rețeaua ecologică „Natura 2000”, este principalul instrument al Uniunii Europene privind conservarea naturii. Rețeaua cuprinde:
Ariile speciale de conservare, privind conservarea habitatelor naturale ale florei și faunei sălbatice incluse în Directiva Habitatelor;
Arii de protecție specială Avifaunistică, deci de conservare a păsărilor sălbatice inclusă în Directiva Păsări.
La nivel european a fost constituită cu scop de-a menține în stare de conservare habitatele din Europa, a speciilor vulnerabile conform Direcției Habitate a U. E. (1992). Protecția biodiversității Europei, printr-o dezvoltare durabilă se face fără a aduce prejudicii comunităților locale, promovează activități tradiționale care nu pun în pericol habitatele din zonă. Pe baza OUG 236/2000, rețeaua s-a aplică și la noi (condiție de intrare în UE) și privea regimul ariilor protejate, al habitatelor naturale și al florei și faunei sălbatice.
Rețeaua ecologică „Natura 2000” urmărește:
protejarea unor zone cu declin al ratei de creștere a suprafețelor protejate;
protejare numărului și a suprafețelor ariilor marine;
observații privind suprafață redusă sunt predominante, pentru a nu pune în pericol conservarea și funcționarea lor;
intensificarea utilizării categoriilor propuse de IUCN (uneori lipsă), modul cum se aplică în practică protecția și ocrotirea și urmărește dacă comunitățile științifice au toate tipurile de rezervații. Reîntocmirea sau actualizarea „listelor roșii” și a „cărților roșii”de specii de plante sau animale care se află în anumite categorii sozologice stabilite de IUCN, prin urmărirea existenței și valorii lor de conservare.
Implementarea Rețelei ecologice „Natura 2000” elaborată de Uniunea Europeană în țara noastă face posibilă colaborarea dintre Guvern, instituții științifice și OMG-uri, elaborarea unei liste cu potențiale Situri de importanță comunitară și înaintarea ei Comisiei Europene, astfel siturile de importanță comunitară devin Arii speciale de Conservare mărind importanța rețelei ecologice „Natura 2000”.
2.2.1. Monitorizarea ariilor protejate din țara noastră
Activitățile după care se conduc structurile guvernamentale și organizațiile nonguvernamentale din țara noastră în acțiunile de conservare a mediului în general și al ariilor protejate în special pot fi considerate următoarele:
Prezervarea diversității speciilor și a comunităților biologice (oamenii agreează biodiversitatea, fiind atrași de grădini botanice, zoologice și parcuri botanice, rezervații etc.);
Prevenirea extincției premature a speciilor (monitorizând activitatea antropică);
Menținerea complexității ecosistemelor (cadrul natural complex); Trebuie continuată evoluția (apariția de noi specii prin adaptare evolutivă);
Respectarea valorii intrinsece a biodiversității (menținerea istoriei evoluție proprie a ecosistemului, alta decât cea utilă omului).
Pentru România strategiile de monitorizare și planurile de acțiune ale instituțiilor din punct de vedre a teoriei sistemice, privind conservarea ariilor protejate, trebuie abordate concomitent pentru individ, specie și întreg sistem ecologic, cu monitorizare la nivel global, regional (UE), local, sau național. Strategiile de monitorizare la nivel de individ se realizează prin conservarea ariilor protejate fie:
In situ: prin conservarea agroecosistemelor, a sanctuarelor pentru specii protejate, bănci de gene in situ și rezervații de vânătoare;
fie Ex situ: prin colecții de organisme vii (Gărdini botanice, zoologice, programe de reproducere în captivitate), cu ajutorul băncilor de gene (de semințe și polen, de ovule, spermă și embrioni, culturi microbiene și culturi de țesuturi și celule. Un sistem de conservare in situ pornește de la inventar amănunțit, cu care se pune în evidență frecvența găsirii anumitor specii. Pe baza acestui inventar se elaborează Liste Roșii, Roz și Albastre, criteriile după care speciile sunt incluse în Lista Roșie sunt reglementate pe plan internațional.
Fig. 4 Căi de aplicare a Convenției pentru Diversitate Biologică în România
(ANPM = Agenția națională pentru protecția mediului; ARPM = Agențiile
regionale; AJPM = județene; MAPDR = Ministerul Agriculturii și Pădurilor)
Țara noastră este semnatara Convenției ONU pentru Diversitate Biologică(CDB) din 1992 și protocolul de securitate ecologic din 2000 (de la Cartagena). România de-a lungul anilor a elaborat cadrul legislativ corespunzătoare, ratificând multe convenții internaționale relevante pentru conservarea biodiversității. În prezent sunt un număr mare de instituții implicate în administrarea și monitorizarea tuturor componentelor biodiversității, căile de aplicare al CDB sunt redate în figura 4.
La nivelul unui ecosistem monitorizare cuprinde:
protejarea unui ecosistem ce conține specii deosebite;
a unor sisteme de ecosisteme periclitate;
a unui complex de ecosistem protejate special.
Tabel 2 Strategii elaborate la nivel global, regional, local pentru România
Strategiile de monitorizare a biodiversității la cele trei nivele (global, regional-UE și local/național) pentru țara noastră sunt prezentate în tabelul 2. La nivel internațional monitorizarea se bazează pe o serie de principii pentru stabilirea priorităților în conservare, elaborate încă la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut (în anul 1995) de un grup de experți în conservare. Principiile strategiilor la nivel local, regional și global constau în:
stabilirea de obiective pentru menținerea nivelului actual al biodiversității;
elaborarea unor priorități credibile, clare, motivate;
stabilirea zonele prioritare pentru conservare .
În întreaga activitate de monitorizare a calității ariilor protejate se impun sisteme specifice de monitorizare care au în vedere supravegherea principalelor caracteristici fizico-chimice, pedologice, biologice și ecologice, cu atenție deosebită în combaterea noxelor provenite de la surse de poluare.
Criteriile prioritare de monitorizare sunt biologice și social-politice (cele din urmă țin cont de interesele politice, economice, culturale ale comunităților umane implicate). Criteriile biologice sunt legate de bogăția și raritatea elementului ce trebuie protejat, reprezentativitatea acestor elemente(biologice, ecologice) la nivel regional, vulnerabilitatea elementelor la factorii de risc și funcționarea acestora în realizarea echilibrului în natură. Prioritară este monitorizarea și prevenirea extincției speciilor prin: prevenirea periclitării speciilor pe întreg arealul lor; specii reprezentate singure a genului sau familiei; familii sau genuri monotipice, care trebuie conservate cu prioritate față de cele politipice; ordinea priorității speciilor este cele periclitate, vulnerabile și apoi rare; speciile cu distribuție restrâns-limitată trebuie monitorizate chiar dacă nu sunt periclitate. Stabilirea priorităților într-un taxon sunt redate în tabelul 3, în care se pornește de la prioritate minimă, nota 1 – (X) până la prioritate maximă, nota 9 – (XXXXXXXXX).
Tabel 3 Prioritățile de monitorizare funcție de categoria taxonomică (bonificare)
3. Amenajarea, proiectarea și administrarea ariilor protejate
Ecologia peisajului asigură relația dintre modelele actuale de utilizare a terenurilor, acțiunile de conservare și arhitectura peisajului, urmărind distribuția speciilor și procesele care au loc în ecosistem. Peisajul este zona unde ecosistemele aflate într-o interacțiunea se repetă într-o formă similară, având rol important în conservarea biodiversității. Este cunoscut că unele specii nu sunt limitate la un singur habitat, ele se deplasează între habitate. Prezența și densitatea speciilor din aceste habitate pot fi afectate de mărimea habitatelor și de gradul lor de interconectare. Ariile protejate mici, cu un peisaj condensat, cuprind un număr mare de specii dependente de activitatea omului.
3.1. Mărimea și arhitectura ariilor protejate
Zonei protejate prin arhitectura lor întrunesc toate condițiile să piardă multe specii rare care de regulă trăiesc în blocuri mari, neperturbate, iar conservarea biodiversității are loc la nivelul peisajului regional, unde datorită mărimii lui (exemplu deal, curs de apă etc.), permit reconstrucția naturală înainte de intervenția omului, crearea unităților mari pentru a proteja elementul rar care nu pot tolera presiunea și intervenția nechibzuită a oamenilor.
Mărimea ariilor naturale se stabilește după criterii obiective-științifice, care să satisfacă cerințele biologice și ecologice din ecosistem, pentru a păstura structura și funcțiilor lui, fiind necesară determinarea efectivului minim și optim viabil, pentru a stabilii suprafața necesară susținerii unor populații. Stabilirea mărimii spațiului ecologic la unele specii, se determină la nivelul individului iar prin extrapolare la nivelul populației, astfel evaluăm mărimea ariei de susținerea a unui individ pe timp de un an, aria minimă de supraviețuire a populației reprezentată de efectivul minim viabil și ariile minime și optime de ocrotire a unei populații dintr-o specie dată.
Crearea de arii protejate este etapa cea mai importantă în conservarea biodiversității, iar punerea în legalitate a acestora asigură funcționarea lor. Concret ariilor protejate se realizează prin acțiune guvernamentală, la nivel național, regional și local prin: achiziționări de terenuri, cumpărate de terenuri de către persoane private sau organizații implicate în acțiuni de protecție.
Guvernele pot stabilii terenurile ce pot fi folosite ca arii protejate și legile care permit anumite grade de utilizare în domeniul economic al resurselor și habitatelor. Unele arii protejate s-au creat de către organizațiile de conservare private și de parteneriate între guvernul unei țări și organizații conservaționiste: bănci multinaționale, chiar guverne ale altor țări mai dezvoltate. Societățile tradiționale din dorința de ași menține propriile culturi creează și ele arii protejate.
Categoriile de arii protejate și clasificarea acestora (după IUCN), în condițiile protecției mediului din țara noastră țin cont de nevoile comunității umane și sunt cuprinse între uzul minimal și cel intensiv al habitatelor, deci sunt cele șase clase de protecție:
rezervații naturale stricte și zone de sălbăticie;
parcuri naționale, exp. Retezat, Rodnei, Piatra Craiului etc.;
monumentele naturii, și fortărețe, situri arheologice etc.;
arii de gestionare a habitatelor și speciilor prin intervenții de management, exp. lacul Sf. Ana, Fânațele Clujului, etc.;
peisaje terestre și marine protejate cu utilizări tradiționale dar și moderne ale terenului:
arii protejate pentru amenajarea resurselor, arii administrate de stat sau private.
Arhitectura și mărimea ariilor protejate naturale. Ecologia peisajului este preocupată de distribuția speciilor și de procesele care au loc în ecosistem precum și de relația dintre modelele actuale de utilizare a terenurilor, acțiunile de conservare și arhitectura peisajului. Peisajul joacă un rol important în conservarea biodiversității deoarece unele specii nu sunt limitate la un singur habitat, ele se deplasează între habitate, prezența și densitatea speciilor din aceste habitate pot fi afectate de mărimea habitatelor și de gradul lor de interconectare. Ariile protejate mici au un peisaj condensat și cuprind un număr mare de specii dependente de activitatea omului, arhitectura zonei protejate are toate condițiile să se piardă multe specii rare care de regulă locuiesc în blocuri mari, neperturbate, iar conservarea biodiversității are loc la nivelul peisajului regional, unde datorită mărimii lui, mărimii dealului a cursului de apă etc., permit reconstrucția naturală înainte de intervenția omului, deci intervine în crearea unităților mari pentru a proteja elementul rar care nu pot tolera presiunea necontrolată a acțiunii omului.
Mărimea ariilor naturale se stabilește după criterii obiective-științifice, care să satisfacă cerințele biologice și ecologice din ecosistem, pentru a păstura structura și funcțiile lui, este necesară determinarea efectivului minim și optim viabil, pentru a stabilii suprafața necesară susținerii unor populații.
3.2. Ariile protejate în viziunea UICN. Priorități pentru protecție
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN), Comisie pentru Parcuri Naționale și Arii Protejate (CPNAP) a elaborat o listă a ariilor protejate din lume, stabilind criterii pentru definirea unor categorii de arii protejate. UICN include 70 de țări, peste 100 de agenții guveramentale și 750 organizații ecologice neguvernamentale, fiind recunoscută de ONU (în 1959) ca organizația mondială care se ocupă oficial de conservarea naturii și a resurselor Terrei. România aderă la UICN încă de la înființarea ei din 1948. Organizația publică în 1990 cele zececategorii (clase) de protecție admise și de alte organisme internaționale (UNESCO, ONU), care elaborează și ele tipuri speciale de arii protejate. Enumerăm sumar aceste zece categorii după UICN:
Rezervații științifice sau integrale;
Parcuri naționale, care ocupă suprafețe mari de uscat dar și de ape;
Monumente ale naturii, care includ suprafețe mai mici de 1/4 ha;
Rezervații ale naturii de tip botanice, zoologice, geologice etc.;
Peisaje marine sau terestre protejate, care includ și fostele parcuri naționale;
Rezervații de resurse naturale, zone mai mult sau mai puțin extinse și studiate care pot fi exploatate numai după prezentarea studiului;
Regiuni biologice naturale și rezervații antropologice, unde pe lângă biodiversitatea naturală se urmărește și conservarea diversității culturale;
Regiuni naturale cu utilizări multiple, care cere o corelație între protecția și dezvoltarea acestor regiuni;
Rezervații ale biosferei, componente ale patrimoniului natural, mondial caracterizate prin autenticitate și originalitate, prevăzută și cu ozonă de restaurare;
Bunuri de patrimoniu mondial, obiective cu valoare unică, cu un număr de specii din categoriile sozologice CR = specii în mare pericol și EN = specii amenințate cu extincția.
Consiliul Europei a propus o clasificare proprie în anul 1973 a zonelor strict protejate de pe continentul nostru și a unor zone cu protecție mai redusă, cuprinzând categorii:
zonă protejată special, fără intervenția omului fiind zone de referință, considerate rezerve biologice potențiale pentru popularea zonelor degradate și de asemenea considerate adevărate bănci de gene;
zonă care include conservarea patrimoniului natural: floristic, faunistic etc., în care intervenția umană se bazată doar pe activități tradiționale, ceea ce nu modifică cadrul natural, zonă care se poate vizita doar cu măsuri de protecție impuse;
zonă cu valoare estetică și culturală, în care se urmărește atent echilibrul ecologic și ocrotirea peisajului, unde sunt permise activități umane tradiționale chiar și moderne dar cu reglementări stabilite;
zonă vastă cu valoare cultural – perisagistică naturală și sate de interes turistic, cultural și natural în care permit se desfășoară activități ale comunităților, activități tradiționale și moderne, fără a fi afect cadrul natural al zonei.
În raport cu caracteristicile biogeografice și funcțiile pe care le îndeplinesc ariile protejate UICN stabilește zece categorii de arii protejate: rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naționale, rezervații ale biosferei, zone umede de importanță internațională, situri naturale ale patrimoniului universal, arii speciale de conservare și protecție specială.
3.3. Funcționarea rezervațiilor naturale. Regulamentele de funcționare
Rezervațiile naturale pot cuprinde întreg cadrul natural sau numai anumite elemente: floristice, faunistice sau geologice, ocrotite de lege, protejate pentru conservarea lor în ecosistem sau pentru valoarea științifică și peisagistică.
Rezervațiile naturale sunt de mai multe feluri:
Botanice (floristice) și cuprind totalitatea plantelor dintr-o regiune sau areal geografic și care formează flora regiunii sau a arealului și diferită funcție de altitudine, regiunea climatică existând astfel: floră alpină, tropicală, ecuatorială, mediteraneană, polară etc.;
Zoologice, faunistice care cuprinde toate viețuitoarele dintr-un areal sau regiunea geografică, cu: macrofauna (păsări, insecte, reptile, pești, mamifere) și microfauna (animale microscopice-protozoare). De asemenea nai sunt;
Geologice, cuprind locuri sau puncte fosilifere: geologia având un loc bine plasat acolo unde se oprește geografia, aici intrând rezervațiile geomorfice, paleontologice etc.;
apoi mai sunt și alte zone asupra cărora nu insistăm acum: Speologice; Peisagistice; Rezervații mixte; Rezervații de zone umede și Rezervații de resurse genetice.
Regulamentul de funcționare a rezervațiilor naturale interzice orice activitate care poate duce la degradarea sau modificarea aspectului inițial al peisajului și echilibrul ecologic. În zona trebuie să se țină cont de faptul că: circulația are loc numai pe drumuri și poteci marcate, copii sub 14 ani au acces numai însoțiți, iar școlarii și grupurile de tineri (între 14-18 ani) trebuie să fie și ei însoțiți. Persoanele fizice sau juridice trebuie să obțină o „Autorizație de acces în rezervație” de la Ocolul Silvic care administrează aria protejată.
În regulamentul de funcționare sunt unele restricții care nerespectate sunt sancționate conform legilor:
folosirea de drumuri și poteci marcate; aprinderea focului;
uciderea sau prinderea animalelor;
restricții de vânătoare, de port armă, capcane, lanțuri, câini sau orice alte animale;
restricții de pescuit în apele curgătoare și lacuri;
interzis rostogolirea pietrelor; interzis lăsarea urmelor de vizitare(ambalaje, hărți, obiecte etc.);
inscripții pe arbori, stânci, construcții etc.;
colectarea plantelor, ruperea florilor și a fructelor;
poluarea sau microdegradarea terenului, a solului, vegetației, apelor, lacurilor, mediilor cavernicole;
distrugerea panourilor, indicatoarelor, marcajelor, construcții sau a altor amenajări. Dacă restricțiile specificate mai sus nu sunt respectate se aplică sancțiuni conform legilor în vigoare.
Legile țării și modul de aplicare a lor joacă un rol important în protejarea resurselor țării în general și a cetățenilor proprii în special. Deși resursele sunt foarte variate, totuși aplicarea legislației referitoare la acestea este dificil de aplicat, deoarece de multe ori interesele economice de moment au prioritate, elementele de conservare a resurselor rămânând pe plan secundar.
Guvernul unui stat joacă rol de bază în funcționarea și folosirea resurselor naturale, el prin specialiștii pe care-i are trebuie să identifice elementele amenințate de pe teritoriul statului și să ia măsuri de conservare a lor prin crearea de habitate, apoi să controleze felul cum sunt utilizate speciile și să dezvolte programe de cercetare în următoarele direcții:
conservării in situ (în propriul areal natural);
conservarea ex situ (în afara habitatului natural, metode prezentate amănunțit în capitolul 2).
De asemenea studiul de caz pe care l-am elaborat și pe care îl prezint la finalul lucrării de licență a avut în vederea implementarea unei astfel de metodă de conservare ex situ, prin metode neconvenționale, prin biotehnologii vegetale care se referă la înmulțirea in vitro a unor specii din flora spontană a României periclitate cu dispariția: prezentarea protocolului de lucru a metodei până la etapa aclimatizării neoplantulelor obținute in vitro la condițiile ex vitro și repopularea zonelor de origine a speciei înmulțite prin această metodă.
În Europa măsurile de conservare și protecție a resurselor naturale sunt luate prin Tratate Internaționale între statele europene care prevăd convenții cum ar fi Convenția Ramsar legată de protecția zonelor umede și CITES privind comerțul internaționale cu specii cu anumit grad de extincție.
4. Arii protejate și naturale din România
Așezarea geografică a României a făcut ca vegetația țării să capete influențe mediteraneene, oceanice și continentale, diversitatea florei datorându-se unor suprafețe mari forestiere, alpine nealterate, precum și lanțul Carpaților. În evidența floristică a României sunt peste 3630 de specii de plante și 688 de plante inferioare (alge), dintre speciile floristice un număr de 23 de specii sunt declarate monumente ale naturii.
Arii protejate existente în țară
Formele de conservare și protecție a naturii în țara noastră are tradiție îndelungată de peste un secol, din perioada înființării primei grădini botanice la Cluj de către prof. Al. Borza și până în zilele noastre și cu contribuția altor specialiști din domeniu.
Tabel 4. Ariile protejate din România
Urmărind tabelul 4 remarcăm cele șapte arii protejate de pe teritoriul țării noastre, suprafețele sau spațiu cuprins, care sunt aceste arii și în ce categorie UICN se încadrează. Eforturile în organizarea parcurilor naționale și a celor naturale sunt evidente, multe dintre acestea s-au realizat prin fonduri externe europene, fonduri obținute în urma întocmirii unor programe de lucru care cuprindeau nivelul cercetării în domeniul respectiv. Până în momentul amenajării ariei respective este foarte importantă colaborarea între organismele abilitate (guvern, mediu științific, OMG-uri), consolidate de unele publicații care cuprind rezultatele în domeniu.
4.1.1. Parcuri Naționale și Naturale protejate din țara noastră
O statistică a Parcurilor Naționale în țara noastră este întâlnită până în anul 2006, când pe suprafața țării noastre erau 26 parcuri naționale și naturale, în proporție egală câte 13 parcuri încadrate în categoriile II și V.
Tabel 5 Parcuri Naționale din țara noastră
În tabelul 5 prezentăm Parcurile Naționale din România, județele pe teritoriul cărora se întind și suprafețele pe care le ocupă. Procentual suprafețele ocupate de Parcurile Naționale din România sunt următoarele: Nr. 1 – 20%; nr.2 – 11%; nr.3 – 11%; nr.4 – 12%; nr. 5 – 5%; nr. 6 – 5%; nr.7 – 2%; nr. 8 – 2%; nr. 9 – 7%; nr. 10 – 16%; nr. 11 – 3%; nr. 12 – 1%; nr. 13 – 4%, reprezentate grafic în fig. 5.
Fig. 5. Suprafețele ocupate de Parcurile Naționale din totalul țării (%)
Series 1-3 = poziția Parcului Natural în tabelul 5 (nr. crt.)
Dintre Parcurile Naționale specificate în tabelul 5 cel din Retezat este cel mai vechi înființat în 1935 în scopul conservării Munților Retezat, monument al naturii de importanță internațională, rezervație a biosferei localizat în partea de Vest a țării noastre. Munții Retezat au cele mai frumoase priveliști din Europa, traversat de multe poteci turistice , locuri amenajate pentru alpiniști de cățărare, locuri de campare și cabane turistice. Parcul asigură condiții de studiu variate de floră, vegetație, faună, agropastorală,, cinegetică etc., pentru oamenii de știință din diferite domenii: botaniști, zoologi, speologi etc., fapt pentru care s-a construit o casă – laborator (sub protecția Academiei Române – Filiala Cluj). Parcul Național Retezat este cunoscut prin diversitatea florei, din cele peste 3.450 de specii de pe teritoriul țării noastre, retezatul cuprinzând cca. 1190 de specii de plante superioare. Flora din Munții Retezat cuprinde cca. 320 specii din care: – 15% endemisme carpatice; – 12% dacice; – 4% endemisme proprii acestui masiv muntos. La 22 mai 2009, cu ocazia Zilelor Europene a Parcurilor, P. N. Retezat a primit din partea Consiliului Europei Diploma Europeană pentru Arii protejate.
Rezervația Parcului Rodna este destinată conservării elementelor floristice rare și endemice de o unică frumusețe. Altitudinea masivului variază între 794 – 2509m. În centrul rezervației s-a amenajat la mijlocul secolului trecut (1955) o zonă științifică, integrată, unde exploatarea forestieră, pășunatul, pescuitul și vânătoare sunt interzise. Pe întinderea parcului sunt cca. 82 de lacuri glaciare, unde se află și cel mai mare lac din țară: Bucura (la 2014m) întins pe o suprafață de 11 Ha. și adâncime de 16m. Aici se găsește și cel mai adânc lac de 25,5m Tăul Negru la 2014m altitudine, întins pe o suprafață mai mare de 7 ha. Lângă Tăul Negru sunt două puncte de cercetare în Valea Lăpușului Mare (la cabana Pietrele și Rotunda).
Tabel 6 Parcuri Naturale din țara noastră (până în 2006)
Parcurile Naturale de pe teritoriul României sunt tot în număr de 13 și sunt prezentate în tabelul 6, cu denumirea cunoscută, județele pe suprafața cărora se află și suprafața pe care se întind. Cele mai mari dintre aceste bogății naturale, nu numai ca suprafață de întindere sunt Parcul Natural al Munților Maramureșului și Parcul Natural Porțile de Fier. Acesta din urmă a fost creat cu scopul protejării unei faune și flore bogate, amintim cca. 332 specii de animale, 208 specii de păsări, cca. 17 specii de reptile și peste 117 specii de plante, toate aflându-se pe listele speciilor din faună și floră amenințate cu dispariția.
Fig. 6. Suprafața ocupată de Parcurile Naturale din România (%):
Series 1-3 = poziția Parcului Natural în tabelul 6 (nr. crt.)
În exprimare procentuală Parcurile Naturale din România ocupă următoarele procente din totalul suprafețelor: Nr. 1 – 10%; Nr. 2- 18%; Nr. 3- 5%; Nr. 4 – 4%; Nr. 5- 3%, Nr. 6 – 4%; Nr. 7- 2%; Nr. 8 – 1%; Nr. 9 – 3%; Nr. 10- 13%; Nr. 11 – 19%; Nr. 12 – 14%; Nr. 13 – 5%, redate grafic mai jos (Fig. 5).
Ariile naturale sunt suprafețele cele mai puțin afectate de activitatea umană deoarece în aceste zone densitatea populațiilor umane este mică, fiind singurele suprafețe unde sunt găsite speciile în sălbăticie și trebuie să rămână sub control pentru a percepe generațiile care vin cum arată comunitatea naturală ne influențată de om. De aceea sunt necesare programe care să sprijine administrarea integrală a ecosistemelor naturale pentru a rămâne viabile.
4.2. Ariile umede, considerații generale.
O arie umedă este o zonă în care apa este principalul factor al mediului natural în care se desfășoară viața. În legislație ariile umede sunt definite ca „terenuri exploatate sau nu, inundate sau înecate permanent sau temporar, cu apă dulce, sărată sau salmastră, populate într-o perioadă din an de vegetație higrofilă”. Conform Convenției de la Ramsar ariile umede sunt definite ca „suprafețe de mlaștini, bălți, turbării, ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, în cu ape stătătoare, curente, dulci, sărate, salmastre, inclusiv suprafețele de apă marină, a căror adâncime la mareea joasă nu depășesc șase metrii”. Importanța ariilor sau a zonelor umede se poate concluziona la următoarele:
Ariile umede sunt printre cele mai productive zone naturale care asigură biodiversitatea;:
furnizează apa și produsele primare pentru supraviețuirea speciilor, apa este spațiul aglomerărilor de păsări, pești, reptile, etc.;
Ariile umede sunt depozite de material fitogenetic, unele din plantele de hrană de bază, orezul în acest mediu trăiește etc.;
Ariile umede aduc importante servicii economice alimentarea cu apă, pescuitul, agricultura, producția de lemn, resursele energetice, ca turba, flora și fauna sălbatică etc.;
Ariile umede sunt considerate elemente de patrimoniu cultural universal au locul lor în credința populară, religie și cosmologie, sursă de inspirație estetică, nasc anumite tradiții locale etc.;
Ariile umede trebuie privite de specialiști ca cele mai periclitate dintre ecosistemele Terei datorită acțiunilor de drenaj, poluare, exploatarea irațională a resurselor etc. Ariile umede îndeplinesc anumite funcții asupra mediului și au anumită valoare specificate în tabelul 7. Funcțiile amintite în tabel nu pot exista numai dacă procesele ecologice din zonele umede se desfășoară normal, mediul umed rămâne cel mai periclitat de drenări, desecări, supraexploatarea resurselor de apă, poluare etc.
Tabel 7. Funcțiile ariilor umede
Convenția de la Ramsar 2003 – 2008 a stabilit cadrele și obiectivele strategice pentru ariile umede. Obiectivele pot fi considerate următoarele:
Utilizarea rațională a ariilor umede, utilizarea de instrumente și măsuri pentru utilizarea rațională a ariilor umede;
Stabilirea importanței internaționale a ariei umede prin întocmirea de liste cu aceste arii internaționale;
Promovarea cooperări internaționale pentru mobilizarea de resurse financiare și suport tehnic pentru conservare;
Folosirea mecanismelor de aplicare, capacitate de îndeplinire a misiunii;
Aderarea universală spre care tinde Convenția.
Tabel 8. Rolul și importanța strategică a ariilor umede
Identificarea ariilor umede de importanță internațională se face pe baza unor criterii esențiale: – unicitatea, sau reprezentativitatea ariei umede; – biodiversitatea specifică a zonei umede; – biodiversitatea specifică a păsărilor de apă. Ariile umede au o importanță strategică pentru fiecare stat și sunt redate în tabelul 8, fiind expresia rolului vital pe care-l deține apa pentru viață.
Omenirea de-a lungul formării ei s-a așezat de-a lungul văilor, fluviilor și în câmpii inundabile mănoase, dar chiar și astăzi cu tehnica avansată supraviețuirea omenirii rămâne tributară ecosistemelor naturale. Pe plan mondial se acordă atenție mare ariilor umede și serviciilor pe care le oferă deoarece acestea trebuie să dețină capacitatea necesară pentru a rezista modificărilor de climă care vor influențat major ecosistemele.
4.2.1. Ariile umede din România. Rezervația Biosferei Delta Dunării
Conceptul de Rezervație a Biosferei este legat de anul 1971 (cu 15 de ani în urmă) prin Programul „Omul și Biosfera” promovat de UNESCO. Programul a avut în vedere conservarea unor zone naturale caracteristice, ecosisteme reprezentative capabile de menținere și extindere a unor specii de plante și animale pe cale de dispariție sau în pericol de extincție.
În cadrul programului „omul și Biosfera” din 1984, UNESCO creează rețeaua de Rezervațiile Biosferei care nu este inclusă în UICN dar acceptată pe plan internațional. Până în 2000 – UNESCO aprobă 368 de rezervații ale biosferei (din care 139 în Europa). Pe teritoriul România sunt declarate rezervații ale biosfereidoar trei: Parcul Național Munții Retezat (1980) și Parcul Național Munții Rodna (1980) și Delta Dunării (1990). Delta Dunării se află în partea de SE a țării.
Deci din rețeaua națională de arii naturale protejate Rezervația Delta Dunării se remarcă atât ca suprafață dar și prin diversitatea biologică. Rezervația are statut de „Rezervație a Biosferei”, de „Sit Ramsar”, considerat zonă umedă de importanță internațională și „Sit al Patrimoniului Mondial Natural și Cultural”. Delta ocupă pe teritoriul României cea mai mare suprafață de 82% din suprafața totală a ei care este de 4.178 km2, restul de 18%, adică 732 km2 este situată în partea stângă a Brațului Chilia pe teritoriul Ucrainei, unde se constituie ca parc natural dedicat conservării peisajului. Aproape 89% din suprafața deltei este acoperită cu apă, bălțile și mlaștinile se întind pe 289.00 ha(cca. 67,2%): 15% este uscat inundabil – cca. 1000km2 de plaur și 5% uscat neinundabil. Se întinde pe două județe, în Tulcea cea mai mare parte și în NE județului Constanța.
Pe lângă rezervația națională Munții Retezat și Rodna și zona umedă din România, Delta Dunării este considerată „rezervați a Biosferei”. În figura 5 este prezentată harta României cu distribuția tuturor zonelor umede de pe teritoriul țării.
Fig. 7 Distribuția zonelor umede din România
Rezervația „Biosferei delta Dunării” adăpostește încă o biodiversitate naturală extrem de bogată cu specii rare și valoroase care de-a lungul timpului și încă și în prezent se lovește de agresiunea omului care pune adesea în pericol cadrul natural pe care-l are. Pe întinderea ariei umede Delta Dunării există nu număr mare de specii din flora și mai ales din fauna sălbatică de importanță economică și socială, cu 30 de tipuri de ecosisteme. Flora este reprezentată de 950 de specii: 1/3 din speciile de plante superioare din flora României, specii pontice și multe periclitate cu dispariția, unele din speciile de plante sunt puse sub ocrotire (nuferi, trifoi de baltă, feriguța de apă etc.).
În organizarea rezervației Delta Dunării se disting zone tipice, caracteristice, prezentate în tabelul 9.
Tabel 9. Categorii de zone tipice și caracteristice pentru Delta Dunării
Fauna Biosferei Delta Dunării este însă cea mai mare bogăție a rezervației: cca. 3500 de specii din care 3006 nevertebrate și 454 vertebrate, cca. 81% din avifauna României se găsește aici, cuprinde cea mai întinsă zonă de stufăriș compact din Europa. Specialiștii au identificat cca. 30 de tipuri de ecosisteme în special acvatice, dintre care ecosistemul plaurilor este specifică Deltei Dunării. Suprafața Rezervației este divizată în trei sectoare (tabel 10) cu suprafața bine delimitată și cu un anume grad de protecție.
Tabel 10 Diviziunile suprafeței Rezervației Deltei Dunării
Populația din rezervația Deltei Dunării este de cca. 15.000 de oameni dispersați în 25 de așezări umane. Ariile cu protecție totală (integrală) sunt în număr de 18 care se întind pe o suprafață bine delimitată și cu un anumit grad de protecție sau chiar lipsite de aceasta (tabel 11). În rezervație se desfășoară diferite activități economice: recoltarea și prelucrarea stufului, pescuitul sportiv și industrial (de prelucrare a peștelui) etc. cu respectarea regulilor și legislației stabilite de administrația rezervației.
Delta are o poziție aparte în patrimoniul universal prin resursele estetice și economice deosebit de valoroase și credem că în această rezervație trebuie să funcționeze o geopolitică a resurselor bine gândită. Este un sistem biologic unic, model de studiu și cercetare științifică legat de funcționarea ecosistemelor rezervației.
Tabel 11. Ariile cu protecție integrală din Biosfera Deltei – Dunării
Ecosistemele Rezervației Delta Dunării sunt naturale și parțial modificate de intervenția antropică sunt redate în tabelul 12.
Tabel 12. Tipurile de ecosisteme ale Rezervației Delta Dunării
În continuare insistăm mai mult asupra vegetației și florei deltei care este considerată „tânără” din punct de vedere evolutiv (la sfârșitul erei cuaternare), fitogeografic speciile de plante din Deltă sunt incluse în mai multe categorii:
Specii Euro-Asiatice foarte răspândite în întreaga zonă paleartică;
Specii de origine mediteraneană care au venit din spre sud-vestul continentului la sfârșitul perioadei glaciare;
Specii ponto – caspice răspândite doar în regiunile Mării negre și caspice și care formează un grup relict într-o perioadă când M. neagră era un lac cu apă aproape dulce;
Specii endemice care sunt menționate de listele și cărțile roșii doar pe spațiul Delte Dunării;
Specii imigrate venite din alte regiuni ale globului și care sunt incluse accidental în flora Deltei.
Majoritatea florei din Delta Dunării este formată din plante acvatice, asociații planctonice (alge microscopice, euglenofite, criptofite, cloroficee etc. ):
în jur de cca. 600 specii:
ciuperci inferioare (micromicete) cca. 40 specii;
ciuperci superioare (macromicete) cca. 38 specii:
licheni cca. 108 specii:
dar în mare parte ecosistemele Rezervației delta Dunării sunt dominate de plante superioare: magnoliofile cca. 800 specii;
unele specii sunt noi, rarități sau unicate pentru știință.
Vegetația Deltei este redată în fig. 7 care cuprinde vegetația cu toate tipurile de vegetație caracteristică zonelor umede precum și asociații de specii de plante din Rezervația Biosferei Delta Dunării.
Prin Convenția de la Berna (din 19 septembrie 1979) Delta Dunării este protejată, devine un adevărat muzeu în aer liber, un loc de popas natural pentru păsările migratoare. Unele dintre speciile de aici, în alte zone de pe Glob sunt rare și amenințate cu dispariția.
Fig.7 Harta vegetației Deltei Dunării
1 = Stufăriș; 2 = Stuf + Typha; 3 = Typha; 4 = vegetație palustră complexă; 5 = păduri;
6 = păduri + pajiști; 7 = pajiști; 8 = zone agricole și localități; 9 = nisipuri fără vegetație
5. Reconstrucția ecologică a ariilor protejate
Ecologizarea naturală trebuie refăcută pentru a asigura funcțiile inițiale ale ecosistemului, de aceea prin monitorizarea biodiversității ariilor protejate este o ocazie ideală pentru specialiștii din domeniu să participarea la reconstrucția acestor zone de cele mai multe or afectate de factorii meteo climatici externi dar și de intervenția necalculată a omului..
Reconstrucției ecologice înseamnă „procesul de modificare intenționată a unui areal pentru crearea unui ecosistem definit, autohton, istoric în scop de a reface structura, funcțiile, diversitatea și dinamica specifică ecosistemului”. Metodologia și tehnicile de lucru ale reconstrucției ariilor protejate au la bază câteva principii:
lipsa oricărei acțiuni, când experiențele anterioare au arătat că ecosistemul se reface singur;
înlocuirea unui sistem degradat cu unul productiv (exp. a unei zone forestiere puternic afectată cu pășune productivă; reconstrucția parțială cu scopul de reface măcar unele din funcțiile ecosistemului);
restaurarea zonei prin plantarea sau sădirea speciilor de plante originale.
În reconstrucția și restaurarea ecologică trebuie să țină seama de viteza de refacere, de eficiență, de costuri și de menținerea comunităților umane care contribuie la această acțiune fie cu sprijin minor sau chir fără sprijin. Specialiști în restaurare (arhitecți) trebuie să aibă cunoștințe multiple, în diferite domenii, astfel, restauratori ecologiști trebuie să demonstreze cunoștințe de biologie ca să poată reface ecosistemul, asemenea inginerilor care lucrează în „firme de construcții”, pot descoperii dacă teoria lor în refacerea ecosistemului este corectă sau ecosistemul va eșua. Reconstrucția comunităților vegetației terestre degradate au arătat că este necesară refacerea comunității inițiale de plante, deoarece acestea sunt principale producătoare de biomasă care susțin ecosistemul. Animalele mici por fi transferate într-o zona restaurată în „eșantioane de gazon”, iar cele mari colectate în număr suficient de mare și apoi eliberate în zonele restabilite.
5.1. Zone prioritare în reconstrucția ecologică durabilă
Acțiunile de conservare a biodiversității intră în conflict cu nevoile omului de cele mai multe ori reale, așa că se naște necesitatea dezvoltării durabile economică și de resurse care duc la creșterea locurilor de muncă, dar cu minimizarea impactului asupra mediului. Dezvoltarea durabilă se referă la îmbunătățirea organizării în exploatarea mediului, nu neapărat la creșterea consumului de resurse, concept înțeles eronat.
Arii prioritare în reconstrucția ecologică sunt ariile umede, lacurile, zonele urbane, pajiștile și pădurile au suferit degradări serioase datorită în principal activității omului de aceea sunt considerate areale prioritare pentru reabilitare. Convenția de Ramsar se referă la conservarea și utilizarea rațională a zonele umede de importanță internațională și prevede orice manieră de gestionare și armonizare a mediului prin activități sociale și economice, care duc la menținerea echilibrului natural al zonei respective.
Utilizarea rațională a zonelor umede înseamnă utilizarea durabilă într-o manieră care să fie compatibilă cu menținerea proprietăților naturale ale ecosistemului(ale solului, apei, florei, faunei, elementelor nutritive). Utilizarea durabilă a zonelor umede este definită „utilizarea de către om a unei zone umede astfel încât generațiile care vin să se bucure de avantaje durabile și satisfacerea tuturor necesităților”.Direcțiile de utilizare rațională sunt: adoptarea de politici naționale; programe de inventariere a zonelor, de supraveghere și cercetare; luarea de măsuri pentru situații deosebite dacă este cazul (care să cuprindă toate aspectele). Putem exemplifica prin construirea unui complex minier într-o pădure virgină care nu va asigura o dezvoltare durabilă a tonei deoarece acțiunea scoate din circuitul natural suprafețe care sunt sau ar putea fi incluse în arii protejate, astfel dezvoltarea durabilă ar păstra departe de orice program de dezvoltare un spațiu geografic care ar duce la sălbăticirea zonei.
O analiză a acestor aspecte duc la decizii care pot rezolva într-o situație fericită disputa dintre nevoile societății umane și conservarea biodiversității, că este o contradicție care implică un compromis stabilit de politicile guvernelor și de legislația statelor.Rezervația biosferei Delta Dunării face parte din rețeaua națională de arii protejate dar avânt triplu statut internațional. Este zonă umedă de importanță internațională. Prin denumirea de „Rezervație a Biosferei”(în 1971) s-a avut în vedere conservarea unor zone naturale caracteristice, ecosisteme reprezentative capabile de a menține și extinde unele specii de plante și animale pe cale de dispariție sau în pericol. Delta propriu-zisă este cea mai mare componentă a rezervației Dunării cu o suprafață de 4.178km2, din care cea mai mare parte se află pe teritoriul României, situată în partea stângă a brațului Chilia. După statutul de organizație a rezervației Delta Dunării se delimitează trei categorii de zone tipice de protecție: zona cu regim de protecție integral, zona tampon, zone de tranziție sau economice(vezi tabel 10).
Fig. 8 Zonele umedele conservate Babina și Cernovca
5.1.1. Reconstrucția zonelor umede, urbane, pajiștilor și a pădurilor din România
Mediile umede, lacuri, urbane, pajiștile și pădurile au suferit cel mai mult în urma activității umane fapt pentru care specialiștii care lucrează în reconstrucția comunităților biologice consideră că sunt prioritare în reabilitare. Lacurile, iazurile, mlaștinile, pâraie, râuri, estuare, delte etc. sunt deteriorate deși au rol în controlul inundațiilor, menținerea calității apei și în conservarea populațiilor biologice.
Delta Dunării este cea mai mare zonă umedă din Europa iar în anul 1993 s-a demarat programul „Dunărea Verde” de reconstrucție ecologică a ostroavelor îndiguite Babina de 2.220 ha și Cernovca de 1.580 ha (fig. 8). Reconstrucția propriu zisă a demarat cu un an mai târziu prin efectuarea a patru breșe de diguri în Babina și două în Cernovca. Reconstrucția ecologică a acestor zone umede din rezervație a făcut posibilă asigurarea și refacerea principalelor funcții ecologice ale celor două ostroave cum ar fi:
Refacerea habitatelor celor două zone pentru păsări și animale din zona aluvială, precum și a zonelor de reproducere pentru păsările acvatice;
Refacerea ostroavelor pentru asigurarea resurselor genetice prin protejare biodiversității acestora;
Refacerea funcție de producție biologică și a rolului de circulație a elementelor biochimice;
Refacerea lor ca biocoridoare și biofiltre pentru Marea Neagră;
Refacerea rolului de reținere a sedimentelor și fixare a substanțelor toxice.
În ultimele decenii în țara noastră au fost degradate peste 400.000 ha de zone umede din care majoritatea în Lunca Dunării. Ceea ce a dus la proiectul „Coridorul Verde al Dunării” în 2000 program de reconstrucție a zonelor umede din Lunca Dunării în colaborare cu Moldova, Ucraina și Bulgaria.
Zonele urbane. Reconstrucția terenurilor virane, abandonate, a rampelor de deșeuri urbane sunt de mare actualitate și o mare provocare pentru specialiștii ecologi. Unele din aceste zone sunt luate în programe de conservare, altele ignorate. Reconstrucția acestor zone și fixarea rampelor de deșeuri se realizează prin plantarea unor specii ierboase perene sau lemnoase native, locale care au capacitate mai mare de adaptare și de fixare a haldelor de steril, cum au fost cele de la Moldova Nouă.
Zonele de pajiște. În reabilitarea pajiștilor cea mai cunoscută metodă este recoltarea fânului cu specii sălbatice locale și utilizarea lui pentru însămânțarea unei zone afectate. În cazul preriilor putem vorbi de acțiune amplă de reconstrucția și refacerea acestor ecosisteme.
Zonele de pădure, sunt degradate în așa fel încât rămân doar câțiva copaci într-un versant de un hectar de pădure, iar procesul de refacere a acestui ecosistem este anevoios, greu și de durată, uneori în funcție de natura pădurii și a speciilor poate dura 100 – 150 de ani. Refacerea acestor zone este o problemă care ține de specialiștii silvicultori, primăriile unde pădurea este arondată, proprietarii de pădure și membrii din Comisia de specialiști ai Filialelor Academiei Române. Așa a fost cazul P.N.M.Rodan unde la refacerea unor versanți s-a recomandă de către specialiștii silvicultori și Comisia Academiei reconstrucția ecosistemului forestier prin folosirea speciilor native, specifice zonelor de pădure cu capacitate mai mare de adaptare, asigurând astfel o refacere aproape identică a pădurii.
Cei care administrează pădurea și proprietarii recomandă plantarea zonelor de pădure afectate cu specii cu creștere rapidă, pentru a scurta perioada de refacere a ecosistemului pădure, dar mai cu seamă a scurtării perioadei de reexploatare a zonelor.
STUDIU DE CAZ : Rezervația Parcul Național Munții Rodna:
Parcul Național RODNA, amplasat în nordul Carpaților Orientali în județele, Bistrița – Năsăud, Maramureș și Suceava, pe o suprafață de 46.399 ha, după alți geografi chiar mai mult cca. 56.700 ha și a fost înființat ca parc național în 1990, deținând patru arii protejate (tabel 1).
Tabel 1. Ariile protejate din P. N. M. R.
Parcul Național Munții Rodna creat în 1955, destinat conservării patrimoniului floristic și faunistic al Munților Rodna. Rezervație a biosferei, inclusă în rețeaua internațională „Omul și Biosfera” de către UNESCO localizată în partea vestică a României și declarat prin lege cel mai vechi parc național (1935) destinat conservării florei și faunei endemice din acești munți. Altitudinea parcului este între 794-2509m, iar centrul lui circul glaciar Bucura, unde în 1955 s-a înființat o zonă științifică în care pășunatul, vânătoarea, pescuitul și exploatarea forestieră sunt interzise. Parcul cuprinde 82 lacuri glaciare, cel mai mare lac de aici este Bucura (de 7,5ha) la 2041m și cel mai adânc din Carpați (25,5m). S-au urmărit câteva principii de bază ale amenajării unei arii protejate:
mărimea arie protejate naturale: în amenajată trebuie văzut dacă este nevoie de o singură arie mai mari sau mai multe suprafețe mici;
găsirea formei arhitecturale optime a unei arii naturale;
stabilirea capacității de protejare: câte exemplare dintr-o specie se pot prezerva pentru prevenirea dispariției ei;
modul cum trebuie amplasate mai multe arii protejate: mai apropiate, mai îndepărtate, izolate sau să comunice între ele. Răspundem prin studiul nostru Rezervația biosferei PNMR localizată pe hartă în NV țării (harta 1).
Harta 1 Poziția Parcului Național Munții Rodnei pe harta României.
S-a analizat planul de amenajare organizare și gestionare a Parc Național Munții Rodnei, plan care cuprinde o serie de tehnici și metode pentru asigurarea „durabilității” biocenozelor și îmbunătățirea structurii și funcționării, declarând pe baza unor indici calitativi de biodiversitate următoarele rezervațiile științifice și naturale specificate în tabelul 2.
Tabel 2. Rezervații științifice și naturale din PNMR
Harta 2. Rezervația Parcul Național Munții RODNEI (PNMR)
Flora PNMR este formată din peste 320 specii de plante din care 15% sunt endemisme carpatice, 12% dacice și 4% endemisme proprii munților. Parcul este renumit prin diversitatea floristică cu cca. 1.190 specii de plante superioare (din 3.450 cunoscute în țară). Fauna este reprezentată de cerb, căprioară, capra neagră, marmota, mistreț, vultur etc. Valoarea științifică este dată de interesul oamenilor de știință pentru acest spațiu natural, cercetări de floră, faună, agropastorale și cinegetice. La Tăul-Negru se găsește o casă laborator cu două puncte de cercetare (cabana Pietrele și Rotunda din Valea Lăpușului Mare). Particularitățile orografice, fitogeografice și bioclimatice ale Românie prezentate în harta 3, plasează Parcul Național Munții Rodna în partea vestică a României într-un climat temperat Central European.
Harta 3 Câteva particularități orografice, fitogeografice și bioclimatice ale zonelor României
De-a lungul timpului s-au semnalat peste 1000 de specii (cca. 1190) din flora PNMR care cuprind următoarele grupe de plante:
endemisme locale: Silene nivalis, Saussurea porcii, Heraceum carpaticum, Lxchinis nivalis etc.
endemisme caracteristice Carpaților Orientali: Silene dubia, și zawadzky, Thymus comosus și puleherrimus, Pulmonaria filarszkyana, Cardamine gladuligera. Heracleum Palmatum etc.;
specii rare: Salix alpina, Salix bicolar, Carex bicolor, Androsacea obtusiforma.
relicte glaciare, în zonele mlăștinoase: Scheuzeria palustris, Carex limosa, Carex pauciflora, Carex chordorrhiza, Empetrum nigrum etc.;
specii ocrotite prin lege: Leontopodium alpinum (floarea de colț), Gențiana lutea (ghințura galbenă), Gențiana punctat, Nigritela rubra (sângele voinicului), Taxus baccata (tisa) etc.
Monitorizarea biodiversității din PNMR a fost susținută prin voluntariat științific de proiectul Darwin „Participarea tinerilor la managementul PNMR” finanțat de Darwin Initiative UK, ceea ce a dus la obținerea unei baze de date cu specii din flora și fauna zonei. Datele de care dispunem legat de flora rezervației, în Munții Rodnei există peste 35 specii de cormofite endemice carpatice, dintre care 2 specii sunt endemite pentru Munții Rodnei.
Pe această bază s-a întocmit LISTA ROȘIE a speciilor din flora și fauna PNMR care cuprinde cca. 300 specii protejate de legi și convenții, poziția lor sozologică (rară, vulnerabilă, periclitată etc.), stabilindu-se unele „puncte fierbinți” legate de periclitarea biodiversității cum ar fi: Pietrosul Mare, lacul Lala, Piatra Rea, Vf. Inău, Zona Iza etc.
De interes științific dar și administrativ sunt hărțile amenajistice cartate de către Ocoalele silvice și supravizate de alți specialiști din domeniu (ecologiști, botaniști agronomi etc.) hărți de interes pentru conservarea patrimoniului vegetal al acestui masiv muntos (exp. Harta 4 și 5 punctele fierbinți Bazinele Gagi și Valea Vinului).
Harta 4
Harta 5
HARȚILE AMENAJISTICE 4 și 5 din bazinele Gagi și Valea Vinului din cadru PNMR
CONCLUZII și RECOMANDĂRI: considerăm esențiale următoarele măsuri și soluții de conservare a diversității floristice a PNMR:
Soluția ideală, optimă de protecție a speciilor periclitate este conservarea „in situ „ adică în arealul de origine a speciilor. Această metodă este considerată modalitatea principală și ideală în concepția dezvoltării durabile asupra căreia trebuie să insiste toți specialiștii implicați în conservarea patrimoniului floristic al masivului muntos Munții Rodna.
Este de interes și conservare „ex situ” care a fost într-o mare măsură adoptată și poate fi considerată un complex de măsuri complementare. Metoda este neconvențională și desfășurate într-o altfel de ambianță ecologică decât cea caracteristică (în grădini botanice, colecții in vitro, bănci de gene etc.) în scopul înmulțirii, refacerii și inventarierii periodice a unor specii amenințate:
Măsurile de reconstrucție ecologică a pădurii au constat în principal în reîmpădurire. Aceasta s-a realizat prin plantarea a cca. 80% din suprafață afectată de căzături de arbori a PNMR.
Replantarea s-a făcut cu molid pur sau în amestec cu larice sau paltin. Specialiștii silvicultori considerând că ariile afectate trebuie replantate cu specii care au populat zona înaintea unor calamități sau defrișări, specialiștii din domeniul exploatării ecosistemului forestier consideră de interes speciile cu creștere rapidă, pentru a reduce perioada de ajungere la maturitate a pădurii.
Obiectivul actual urmărește stoparea defrișărilor masive a unor versanți de pădure și recurgerea la împăduriri an de an, în felul acesta este protejată bogăția floristică a zonei atât ierboasă cât și lemnoasă, inventarierea numărului de specii este metoda care vine să sprijine conservare zonei.
BIBLIOGRAFIE
Agud, E., 2011, Ghid de amenajarea mediului; Ed. Universității din Oradea,
Bavaru A., Godeanu S., Butnaru G și Bogdan A., 2007, Diversitatea și ocrotirea naturii, Editura Academiei Române București
Blându, R., I. Holobiuc, 2008, Conservarea ex situ a speciilor de plante din lista roșie a plantelor superioare în România., în: Celui de al XVI-lea Simozion Nați. de Cult. de Țesuturi și Cel. Vegetale., Cluj-Napoca, Ed. Risoprint;
Bleahu M., 2004, Arca lui Noe în sec. XXI. Ariile protejate, Ed. Național, București
Boșcaiu, N., 1985, Criterii pentru constituirea și gestionarea ecologică a resurselor botanice, Ocrti. Nat. Med. înconj., București ;
Botnariu N., 2005, Evoluția sistemelor supraindividuale, Ed. Acad. Române, București;
Bradshaw A. D., 1990, The reclamation og derelict land and the ecology pf ecosistems. In: Jordan, Gilipin, and Aber (eds.). Restauration Ecology: A Symthetic Approach to Ecologaca Research, Cambridge, Univ. Press Cambridge;
Bryant D., Nelson D., Tangley L., 1997, The Last Frontier Dorests: Ecosystems and Economies on rhe Edge. Word ;
Cairns J., și Heckman J. R., 1996, Restoration ecology: The state of an emerging field. Annual Review of Energy and the Environment 21 ;
Chiriță, I, 2001, cercetări privind stabilizarea haldelor de steril de la Moldova Nouă cu ajutorul vegetației, Teză de doctorat, Universitatea de silvicultură și Exploatări forestiere,Transilvania Brașov ;
Cogălniceanu D., 2003, Biodiversty, Verlag Kessel, Remagen ;
Coldea Ghe., 1990, Munții Rodnei (Studiu geobotanic), Ed. Academiei Române, București ;
Cristea M., 2006, Biodiversitatea, Ed. CERES, București;
Cristea V., 1995 La conservation de la nature en Roumanie, Camerino, 18,
Dihoru, Gh, Negrean G., 2009, Lista roșie a plantelor vasculare din România, Editura Academiei Române, București:
Forman R. T., 1995, Land Mosaics: The Ecology of Landscapes and regions, Cambridge Univ. Press, New – York ;
Gomoiu M.T., Ardeleanu A., Ardeleanu G., Ardeleanu I, D., Onciu T.M., Skolka M., și Kar K., 2009, ZONELE UMEDE, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca;
Groombridge B., Jenkins M. D., 2000, Global Biodiversity. Earth’s Living Resources in the 21-st Century, World Conservation Press. Cambridge;
Grumbine E.R.,1994b, Environmental Polica and Bioidiversity. Island Press., Washington;
Halmágyi, A and Butiuc-Keul A., 2007, Conservarea resurselor Genetice vegetale, Ed. Todescă, Cluj – Napoca;
Heywood W. H.(ed.)., 1995, Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ. Press. Cambridge
Irimuș, I.A., 2010, Relieful, Potențial și valorificare, Ed. Risoprint, Cluj – Napoca ;
Johnson N. C., 1995, Biodiversity in the Balance. Approaches to Setting Geographic Conservation Priorities. Biodiversity Support Program Corporate Press. Landover, Maryland;
Laslo, V., 2006., „Ecologia așezărilor umane”, Editura Universității din Oradea;
Mann C.C., Plummer m. L., 1993, The high cost of biodiversity, Science 294;
Manoleli D., Găldeanu N., Cogălniceanu D., Nistor M., 2004, Raport de evaluare tematică privind implementarea CNDB. Ed. Focus Multimedia, București ;
Miller K., Allegreti M.H., Johnson N., Jonsson B., 1995, Measures for Conservation of Biodiversity and sustainable use of its components: 915-1061, in: Heywood W.H., (Ed.) Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ. Press Cambridge;
Mittermeier R.A., Myers M., Gil P.R., și Mittermeier G.,1999, Hotspots, Earth’s Richest and M ost Endangered Terrestrial Ecoregions, Agrupación Sierra Madre, S.C., Mexixo City, Mexico:
Mooney H. A., 1995, Biodiversity and ecosystem functioning basic principles 275-325, in: Heywood W.H., (Ed.) Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ. Press Cambridge:
Pop C-L., 2009, Ecologie și conservarea biodiversității, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
Primack, R.H., 2001, „Conservarea diversității biologice”, Ed. tehnică, București (traducere);
Reagan H. M., Colyvan M., Burgman M.A. 1999, A proposal for fuzzy International Union for Conservation of Nature (IUCN) categories and criteria, Biological Conservation 92-2000:
Scott J. M., Csuti B., Davis F.,1991, Cap analiysis : An aplication of GIS for wildlife species. In Decker, Krasny, Goff, Smith și Cross (eds.)., Challenges in the Conservation of Biological Resources: A Practitioner’s Guide, pg. 167-179. Westview Press, Boulder.
Soran, V., Bândiu C., Munteanu D., 1993, Criteria for establishment of minimal and optimal areas of an effective constancy of forest ecosystems , Rev. Pădurilor, 108;
Vădineanu A., 1998. Dezvoltarea durabilă. Vol. I Teorie și practică. Editura Universității din București ;
Török, Z., 2000. Zonele umede din România – tipuri, importanță, Ed. Petarda, Tulcea ;
Zăpârțan, M., Agud, E., Laslo, V., 2013, Monitorizarea ariilor protejate. În vol. Monitoringul mediului: lucrări practice, Ed. Univ. din Oradea, 2013 Domuța C. (coordonator), pp. 573-590;
Western D., Wright R., Strum S.(eds.),1994, Natural Connecti.: Perspectives in Community-Based Conservation, Islland Press, Washington, D.C.
*** IUCN: International Union for the Conservation of Nature
***UNEP:Unired Nation Environmental Programme;
*** WWF: World Wildlife; Fund Society for Ecolo. Restaura., 1991
***http://iucn.org:
***http://pornatura.ro:
***http://ro.wikipedia.org:
***http://deltadunării.ro:
***http://retezat.ro:
***www.carte-europe.com/:
*** http://www.ramsar.org/values_biodiversity_f.htm:
*** Manualele Ramsar pentru utilizarea rațională a zonelor umede. Towards the Wise Use Wetlands (Ramsar, 1993), publicație a IUCN 219c Hunctington Road, Cambridge CB3 0DL, U.K. ([anonimizat])
*** Legea nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna în 19 septembrie 1979 (M. O.=. 62/20.01.1993)
*** Ordonanța de urgență nr. 57/20.06.2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, publicată în Monitorul Oficial, Partea i nr. 442 din 29.06.2007
*** Monografia Parcului Național Munții Rodnei (Rezervație a Biosferei) Coordonator științific Claudiu IUȘAN, Ed. TEDESCO, Cluj-Napoca, 2011;
*** Flora Europaea (1964-1980), I-V, Univ. Press, Cambridge;
*** Flora RPR/RSR (1952-1970) I- XIII, Academia Română București
ANEXA: privind legislația românească
ORDIN nr. 1.964 din 13 decembrie 2007
privind instituirea regimului de arie naturala protejata a siturilor de importanta comunitara, ca parte integranta a retelei ecologice europene Natura 2000 in Romania
EMITENT: MINISTERUL MEDIULUI SI DEZVOLTARII DURABILE
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 98 din 7 februarie 2008
Data intrarii in vigoare:
07 Februarie 2008
Având în vedere avizele Academiei Române nr. 2.256 din 25 aprilie 2007, al Ministerului Internelor și Reformei Administrative nr. ADȚIE/3.059 din 10 decembrie 2007, al Ministerului Agriculturii și Dezvoltãrii Rurale nr. 154.370 din 26 noiembrie 2007, al Ministerului Transporturilor nr. 6.468/RT din 22 noiembrie 2007, al Ministerului Dezvoltãrii, Lucrãrilor Publice și Locuințelor nr. 51.973 din 20 noiembrie 2007, precum și cel al Ministerului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale nr. 763 din 27 noiembrie 2007,
în baza prevederilor art. 8 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sãlbatice,
în temeiul art. 5 alin. (7) din Hotãrârea Guvernului nr. 368/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Dezvoltãrii Durabile, cu completãrile ulterioare, ministrul mediului și dezvoltãrii durabile emite urmãtorul ordin:
ART. 1
Se instituie regimul de arie naturalã protejatã ca situri de importanțã comunitarã pentru ariile prevãzute în anexa nr. 1.
ART. 2
(1) Delimitarea regiunilor biogeografice de pe teritoriul României, realizatã la scara 1:100.000, este prevãzutã în anexa nr. 2*).
(2) Hãrțile cu limitele siturilor de importanțã comunitarã, delimitate la scara 1:100.000, sunt prevãzute în anexa nr. 3*).
(3) Hãrțile prevãzute la alin. (2) se pun la dispoziție factorilor interesați, de cãtre autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului, pentru vizualizare, prin intermediul paginii de internet http://maps.biodiversity.ro/sci, ca serviciu ArcIMS, având ca fundal vectorii aferenți cadastrului apelor din România, hãrțile Direcției topografice militare, ediția 2000, scara 1:100.000 și 1:50.000, precum și mozaicul de imagini satelitare Landsat 2000.
(4) Limitele siturilor de importanțã comunitarã aprobate prin prezentul ordin, în format digital, ca vectori cu referințã geograficã în sistemul național de protecție Stereografic 1970 se pun la dispoziție de cãtre autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului tuturor instituțiilor și persoanelor interesate, prin intermediul paginii de internet, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului ordin.
(5) În termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentului ordin, autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului va delimita siturile de importanțã comunitarã la precizia necesarã corelãrii cu sistemul informațional folosit de autoritatea publicã centralã pentru agriculturã și silviculturã, pentru realizarea plãților compensatorii Natura 2000, precum și în vederea creșterii preciziei limitelor și a calculãrii suprafețelor acestor situri.
ART. 3
Agențiile teritoriale pentru protecția mediului iau mãsurile necesare pentru ca autoritãțile administrației publice locale sã prevadã în mod obligatoriu încadrarea siturilor de importanțã comunitarã declarate prin prezentul ordin în planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism.
ART. 4
(1) Pentru toate planurile, programele și proiectele care urmeazã sã se desfãșoare în siturile de importanțã comunitarã, precum și în vecinãtatea acestora, se aplicã prevederile legale în vigoare referitoare la procedura de realizare a evaluãrii de mediu pentru planuri și programe și la procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului.
(2) Raportul de mediu, respectiv raportul de evaluare a impactului asupra mediului, trebuie sã evidențieze toate speciile și/sau tipurile de habitate de interes comunitar pentru a cãror conservare s-a desemnat situl respectiv și sã propunã mãsuri de reducere a impactului asupra acestora, mãsuri de conservare și/sau mãsuri compensatorii, dupã caz.
(3) Lista speciilor și/sau tipurilor de habitate de interes comunitar pentru care au fost declarate siturile de importanțã comunitarã este prevãzutã în anexa nr. 4*).
(4) Tipurile de habitate de interes comunitar, împreunã cu codurile aferente, corespund Manualului de interpretare a habitatelor, versiunea EUR-27, aprobat de Comisia Europeanã.
ART. 5
Lista de referințã a tipurilor de habitate și a speciilor de interes comunitar pentru care au fost propuse siturile de importanțã comunitarã este prevãzutã în anexa nr. 5*).
ART. 6
(1) Se aprobã formularele standard Natura 2000 completate pentru siturile de importanțã comunitarã declarate la art. 1, prevãzute în anexa nr. 6*).
(2) Autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului va transmite formularele standard Natura 2000 aprobate conform alin. (1) la Direcția Generalã de Mediu din cadrul Comisiei Europene.
ART. 7
Anexele nr. 1-6 se pot modifica prin ordin al conducãtorului autoritãții publice centrale pentru protecția mediului, în baza recomandãrilor Comisiei Europene și ca urmare a negocierilor dintre autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului și Comisia Europeanã.
ART. 8
Anexele nr. 1-6 fac parte integrantã din prezentul ordin.
ART. 9
La data intrãrii în vigoare a prezentului ordin se abrogã Ordinul ministrului mediului și dezvoltãrii durabile nr. 776/2007 privind declararea siturilor de importanțã comunitarã, ca parte integrantã a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 și 615 bis din 5 septembrie 2007.
ART. 10
Prezentul ordin se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
*) Anexele nr. 2-6 se publicã ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 bis în afara abonamentului, care se poate achiziționa de la Centrul pentru vânzãri și relații cu publicul al Regiei Autonome "Monitorul Oficial", București, șos. Panduri nr. 1.
Ministrul mediului și dezvoltãrii durabile,
Attila Korodi
București, 13 decembrie 2007. Nr. 1.964.
ANEXA 1
LISTA SITURILOR DE IMPORTANȚĂ COMUNITARĂ DIN BIHOR, CLUJ
────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────
Denumirea sitului, unitățile administrativ-teritoriale în care este localizat situl și suprafața unității
administrativ-teritoriale cuprinsã în sit (în procente)
Județul Bihor: Budureasa (28%), Buntești (11%), Câmpani (46%), Nucet (46%), Pietroasa (84%)
Județul Cluj: Beliș (99%), Cãlãțele (1%), Mãguri-Rãcãtãu (<1%), Mãrgãu (30%), Mãrișel (5%), Rișca (15%), Sãcuieu (7%)
BIBLIOGRAFIE
Agud, E., 2011, Ghid de amenajarea mediului; Ed. Universității din Oradea,
Bavaru A., Godeanu S., Butnaru G și Bogdan A., 2007, Diversitatea și ocrotirea naturii, Editura Academiei Române București
Blându, R., I. Holobiuc, 2008, Conservarea ex situ a speciilor de plante din lista roșie a plantelor superioare în România., în: Celui de al XVI-lea Simozion Nați. de Cult. de Țesuturi și Cel. Vegetale., Cluj-Napoca, Ed. Risoprint;
Bleahu M., 2004, Arca lui Noe în sec. XXI. Ariile protejate, Ed. Național, București
Boșcaiu, N., 1985, Criterii pentru constituirea și gestionarea ecologică a resurselor botanice, Ocrti. Nat. Med. înconj., București ;
Botnariu N., 2005, Evoluția sistemelor supraindividuale, Ed. Acad. Române, București;
Bradshaw A. D., 1990, The reclamation og derelict land and the ecology pf ecosistems. In: Jordan, Gilipin, and Aber (eds.). Restauration Ecology: A Symthetic Approach to Ecologaca Research, Cambridge, Univ. Press Cambridge;
Bryant D., Nelson D., Tangley L., 1997, The Last Frontier Dorests: Ecosystems and Economies on rhe Edge. Word ;
Cairns J., și Heckman J. R., 1996, Restoration ecology: The state of an emerging field. Annual Review of Energy and the Environment 21 ;
Chiriță, I, 2001, cercetări privind stabilizarea haldelor de steril de la Moldova Nouă cu ajutorul vegetației, Teză de doctorat, Universitatea de silvicultură și Exploatări forestiere,Transilvania Brașov ;
Cogălniceanu D., 2003, Biodiversty, Verlag Kessel, Remagen ;
Coldea Ghe., 1990, Munții Rodnei (Studiu geobotanic), Ed. Academiei Române, București ;
Cristea M., 2006, Biodiversitatea, Ed. CERES, București;
Cristea V., 1995 La conservation de la nature en Roumanie, Camerino, 18,
Dihoru, Gh, Negrean G., 2009, Lista roșie a plantelor vasculare din România, Editura Academiei Române, București:
Forman R. T., 1995, Land Mosaics: The Ecology of Landscapes and regions, Cambridge Univ. Press, New – York ;
Gomoiu M.T., Ardeleanu A., Ardeleanu G., Ardeleanu I, D., Onciu T.M., Skolka M., și Kar K., 2009, ZONELE UMEDE, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca;
Groombridge B., Jenkins M. D., 2000, Global Biodiversity. Earth’s Living Resources in the 21-st Century, World Conservation Press. Cambridge;
Grumbine E.R.,1994b, Environmental Polica and Bioidiversity. Island Press., Washington;
Halmágyi, A and Butiuc-Keul A., 2007, Conservarea resurselor Genetice vegetale, Ed. Todescă, Cluj – Napoca;
Heywood W. H.(ed.)., 1995, Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ. Press. Cambridge
Irimuș, I.A., 2010, Relieful, Potențial și valorificare, Ed. Risoprint, Cluj – Napoca ;
Johnson N. C., 1995, Biodiversity in the Balance. Approaches to Setting Geographic Conservation Priorities. Biodiversity Support Program Corporate Press. Landover, Maryland;
Laslo, V., 2006., „Ecologia așezărilor umane”, Editura Universității din Oradea;
Mann C.C., Plummer m. L., 1993, The high cost of biodiversity, Science 294;
Manoleli D., Găldeanu N., Cogălniceanu D., Nistor M., 2004, Raport de evaluare tematică privind implementarea CNDB. Ed. Focus Multimedia, București ;
Miller K., Allegreti M.H., Johnson N., Jonsson B., 1995, Measures for Conservation of Biodiversity and sustainable use of its components: 915-1061, in: Heywood W.H., (Ed.) Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ. Press Cambridge;
Mittermeier R.A., Myers M., Gil P.R., și Mittermeier G.,1999, Hotspots, Earth’s Richest and M ost Endangered Terrestrial Ecoregions, Agrupación Sierra Madre, S.C., Mexixo City, Mexico:
Mooney H. A., 1995, Biodiversity and ecosystem functioning basic principles 275-325, in: Heywood W.H., (Ed.) Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ. Press Cambridge:
Pop C-L., 2009, Ecologie și conservarea biodiversității, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
Primack, R.H., 2001, „Conservarea diversității biologice”, Ed. tehnică, București (traducere);
Reagan H. M., Colyvan M., Burgman M.A. 1999, A proposal for fuzzy International Union for Conservation of Nature (IUCN) categories and criteria, Biological Conservation 92-2000:
Scott J. M., Csuti B., Davis F.,1991, Cap analiysis : An aplication of GIS for wildlife species. In Decker, Krasny, Goff, Smith și Cross (eds.)., Challenges in the Conservation of Biological Resources: A Practitioner’s Guide, pg. 167-179. Westview Press, Boulder.
Soran, V., Bândiu C., Munteanu D., 1993, Criteria for establishment of minimal and optimal areas of an effective constancy of forest ecosystems , Rev. Pădurilor, 108;
Vădineanu A., 1998. Dezvoltarea durabilă. Vol. I Teorie și practică. Editura Universității din București ;
Török, Z., 2000. Zonele umede din România – tipuri, importanță, Ed. Petarda, Tulcea ;
Zăpârțan, M., Agud, E., Laslo, V., 2013, Monitorizarea ariilor protejate. În vol. Monitoringul mediului: lucrări practice, Ed. Univ. din Oradea, 2013 Domuța C. (coordonator), pp. 573-590;
Western D., Wright R., Strum S.(eds.),1994, Natural Connecti.: Perspectives in Community-Based Conservation, Islland Press, Washington, D.C.
*** IUCN: International Union for the Conservation of Nature
***UNEP:Unired Nation Environmental Programme;
*** WWF: World Wildlife; Fund Society for Ecolo. Restaura., 1991
***http://iucn.org:
***http://pornatura.ro:
***http://ro.wikipedia.org:
***http://deltadunării.ro:
***http://retezat.ro:
***www.carte-europe.com/:
*** http://www.ramsar.org/values_biodiversity_f.htm:
*** Manualele Ramsar pentru utilizarea rațională a zonelor umede. Towards the Wise Use Wetlands (Ramsar, 1993), publicație a IUCN 219c Hunctington Road, Cambridge CB3 0DL, U.K. ([anonimizat])
*** Legea nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna în 19 septembrie 1979 (M. O.=. 62/20.01.1993)
*** Ordonanța de urgență nr. 57/20.06.2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, publicată în Monitorul Oficial, Partea i nr. 442 din 29.06.2007
*** Monografia Parcului Național Munții Rodnei (Rezervație a Biosferei) Coordonator științific Claudiu IUȘAN, Ed. TEDESCO, Cluj-Napoca, 2011;
*** Flora Europaea (1964-1980), I-V, Univ. Press, Cambridge;
*** Flora RPR/RSR (1952-1970) I- XIII, Academia Română București
ANEXA: privind legislația românească
ORDIN nr. 1.964 din 13 decembrie 2007
privind instituirea regimului de arie naturala protejata a siturilor de importanta comunitara, ca parte integranta a retelei ecologice europene Natura 2000 in Romania
EMITENT: MINISTERUL MEDIULUI SI DEZVOLTARII DURABILE
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 98 din 7 februarie 2008
Data intrarii in vigoare:
07 Februarie 2008
Având în vedere avizele Academiei Române nr. 2.256 din 25 aprilie 2007, al Ministerului Internelor și Reformei Administrative nr. ADȚIE/3.059 din 10 decembrie 2007, al Ministerului Agriculturii și Dezvoltãrii Rurale nr. 154.370 din 26 noiembrie 2007, al Ministerului Transporturilor nr. 6.468/RT din 22 noiembrie 2007, al Ministerului Dezvoltãrii, Lucrãrilor Publice și Locuințelor nr. 51.973 din 20 noiembrie 2007, precum și cel al Ministerului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale nr. 763 din 27 noiembrie 2007,
în baza prevederilor art. 8 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sãlbatice,
în temeiul art. 5 alin. (7) din Hotãrârea Guvernului nr. 368/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Dezvoltãrii Durabile, cu completãrile ulterioare, ministrul mediului și dezvoltãrii durabile emite urmãtorul ordin:
ART. 1
Se instituie regimul de arie naturalã protejatã ca situri de importanțã comunitarã pentru ariile prevãzute în anexa nr. 1.
ART. 2
(1) Delimitarea regiunilor biogeografice de pe teritoriul României, realizatã la scara 1:100.000, este prevãzutã în anexa nr. 2*).
(2) Hãrțile cu limitele siturilor de importanțã comunitarã, delimitate la scara 1:100.000, sunt prevãzute în anexa nr. 3*).
(3) Hãrțile prevãzute la alin. (2) se pun la dispoziție factorilor interesați, de cãtre autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului, pentru vizualizare, prin intermediul paginii de internet http://maps.biodiversity.ro/sci, ca serviciu ArcIMS, având ca fundal vectorii aferenți cadastrului apelor din România, hãrțile Direcției topografice militare, ediția 2000, scara 1:100.000 și 1:50.000, precum și mozaicul de imagini satelitare Landsat 2000.
(4) Limitele siturilor de importanțã comunitarã aprobate prin prezentul ordin, în format digital, ca vectori cu referințã geograficã în sistemul național de protecție Stereografic 1970 se pun la dispoziție de cãtre autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului tuturor instituțiilor și persoanelor interesate, prin intermediul paginii de internet, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului ordin.
(5) În termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentului ordin, autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului va delimita siturile de importanțã comunitarã la precizia necesarã corelãrii cu sistemul informațional folosit de autoritatea publicã centralã pentru agriculturã și silviculturã, pentru realizarea plãților compensatorii Natura 2000, precum și în vederea creșterii preciziei limitelor și a calculãrii suprafețelor acestor situri.
ART. 3
Agențiile teritoriale pentru protecția mediului iau mãsurile necesare pentru ca autoritãțile administrației publice locale sã prevadã în mod obligatoriu încadrarea siturilor de importanțã comunitarã declarate prin prezentul ordin în planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism.
ART. 4
(1) Pentru toate planurile, programele și proiectele care urmeazã sã se desfãșoare în siturile de importanțã comunitarã, precum și în vecinãtatea acestora, se aplicã prevederile legale în vigoare referitoare la procedura de realizare a evaluãrii de mediu pentru planuri și programe și la procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului.
(2) Raportul de mediu, respectiv raportul de evaluare a impactului asupra mediului, trebuie sã evidențieze toate speciile și/sau tipurile de habitate de interes comunitar pentru a cãror conservare s-a desemnat situl respectiv și sã propunã mãsuri de reducere a impactului asupra acestora, mãsuri de conservare și/sau mãsuri compensatorii, dupã caz.
(3) Lista speciilor și/sau tipurilor de habitate de interes comunitar pentru care au fost declarate siturile de importanțã comunitarã este prevãzutã în anexa nr. 4*).
(4) Tipurile de habitate de interes comunitar, împreunã cu codurile aferente, corespund Manualului de interpretare a habitatelor, versiunea EUR-27, aprobat de Comisia Europeanã.
ART. 5
Lista de referințã a tipurilor de habitate și a speciilor de interes comunitar pentru care au fost propuse siturile de importanțã comunitarã este prevãzutã în anexa nr. 5*).
ART. 6
(1) Se aprobã formularele standard Natura 2000 completate pentru siturile de importanțã comunitarã declarate la art. 1, prevãzute în anexa nr. 6*).
(2) Autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului va transmite formularele standard Natura 2000 aprobate conform alin. (1) la Direcția Generalã de Mediu din cadrul Comisiei Europene.
ART. 7
Anexele nr. 1-6 se pot modifica prin ordin al conducãtorului autoritãții publice centrale pentru protecția mediului, în baza recomandãrilor Comisiei Europene și ca urmare a negocierilor dintre autoritatea publicã centralã pentru protecția mediului și Comisia Europeanã.
ART. 8
Anexele nr. 1-6 fac parte integrantã din prezentul ordin.
ART. 9
La data intrãrii în vigoare a prezentului ordin se abrogã Ordinul ministrului mediului și dezvoltãrii durabile nr. 776/2007 privind declararea siturilor de importanțã comunitarã, ca parte integrantã a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 și 615 bis din 5 septembrie 2007.
ART. 10
Prezentul ordin se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
*) Anexele nr. 2-6 se publicã ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 bis în afara abonamentului, care se poate achiziționa de la Centrul pentru vânzãri și relații cu publicul al Regiei Autonome "Monitorul Oficial", București, șos. Panduri nr. 1.
Ministrul mediului și dezvoltãrii durabile,
Attila Korodi
București, 13 decembrie 2007. Nr. 1.964.
ANEXA 1
LISTA SITURILOR DE IMPORTANȚĂ COMUNITARĂ DIN BIHOR, CLUJ
────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────
Denumirea sitului, unitățile administrativ-teritoriale în care este localizat situl și suprafața unității
administrativ-teritoriale cuprinsã în sit (în procente)
Județul Bihor: Budureasa (28%), Buntești (11%), Câmpani (46%), Nucet (46%), Pietroasa (84%)
Județul Cluj: Beliș (99%), Cãlãțele (1%), Mãguri-Rãcãtãu (<1%), Mãrgãu (30%), Mãrișel (5%), Rișca (15%), Sãcuieu (7%)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Amenajarea, Proiectarea, Administrarea Si Reconstructia Ariilor Protejate (ID: 135156)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.