Amenajarea Fondului de Vanatoare 53 Rau Mare din Cadrul O.s. Retezat

CUPRINS

A. PIESE SCRISE

CAP. I DESCRIEREA GENERALĂ A ZONEI STUDIATE

Pag.

1.1. Situarea geografică și încadrarea în organizarea administrativă

1.2. Limite și vecinătăți

1.3. Căi de acces

1.4. Condiții staționale

1.4.1. Condiții geologice

1.4.2. Condiții geomorfologice

1.4.3. Condiții climatice

1.4.3.1. Regimul termic

1.4.3.2. Regimul pluviometric

1.4.3.3. Regimul eolian

1.4.4. Condiții edafice

1.4.5. Condiții hidrologice

1.4.6. Tipuri de stațiuni

1.5. Condiții de vegetație

1.5.1. Vegetația forestieră

1.5.2. Vegetația pajiștilor

1.5.3. Culturi agricole

1.5.4. Relația faună-vegetație

1.6. Influiențe ale industriei și zootehniei

1.6.1. Zonele influiențate de industrie

1.6.2. Surse de poluare a apelor

1.6.3. Organizarea zootehniei în zona studiată

1.7. Atitudinea populației față de vânat

CAP. II STUDIUL FAUNEI

Pag.

2.1. Principalele specii de vânat

2.2. Ecologia și biologia principalelor specii de vânat

2.2.1. Capra neagră- Rupicapra rupicapra L

2.2.2. Mistrețul- Sus scrofa L

2.2.3. Cerbul comun- Cervus elaphus L

2.2.4.Căpriorul-Capreolus capreolus L

2.2.5. Cocoșul de munte- Tetrao urogallus

2.3. Ecologia și biologia vânatului răpitor

2.3.1. Ursul- Ursus archtos L

2.3.2. Lupul- Canis lupus L

2.3.3. Pisica sălbatică- Felix silvestris

2.3.4. Râsul- Lynx lynx L

2.4. Studiul bonității principalelor specii de vânat

CAP. III MODUL ACTUAL DE GOSPODĂRIRE

3.1. Organizarea fondului, administrarea, paza și prevenirea îmbolnăvirilor

3.1.1. Amenajări cinegetice și instalații de vânătoare

3.1.2. Boli ale vânatului

3.1.3. Înregistrarea vânatului găsit mort pe teren

3.2. Asigurarea hranei

3.3. Asigurarea condițiilor de adăpost și liniște

3.4. Combaterea braconajului

3.5. Măsuri de ocrotire și îngrijire a vânatului

3.6. Metode de vânătoare folosite

3.6.1. Vânătoarea la goană

3.6.2. Vânătoarea în grup restrains

3.6.3. Vânătoarea la pândă

3.6.4. Vânătoarea la dibuit (apropiat)

3.6.5. Obiceiuri după doborârea vânatului

3.6.5.1. Așezarea vânatului împușcat (tabloul vânatului)

3.6.6. Instrucțiuni privind o bună desfașurare a activității de vânătoare

3.7. Trofee și rezultate obținute în ultimi ani

3.8. Selecția vânatului prin împușcare

3.8.1. Selecția la mistreți

CAP IV. MĂSURI PRIVIND REALIZAREA UNUI ECHILIBRU AL FAUNEI CU ACTIVITĂȚILE DIN AGRICULTURĂ, SILVICULTURĂ ȘI ZOOTEHNIE

4.1. Agricultura și cinegetica

4.2. Gospodărirea arboretelor și influiența asupra hranei, adăpostului și liniștii

vânatului

4.3. Pagube cauzate vânatului prin unele lucrări de chimizare

4.4. Necesarul de hrană complementară

4.5. Paza și ocrotirea

4.6. Recoltarea faunei

4.6.1. Planul de recoltare a vânatului

CAP. V STUDIUL ECONOMIC

5.1. Investiții necesare în perioada de valabilitate a contractului de gestionare

5.2. Venituri în următorii 5 ani

5.3. Eficiența economică și concluzii

5.3.1. Măsuri pentru eficientizarea activității de vânătoare prin diminuarea

cheltuielilor și maximizarea veniturilor

5.3.2.Aspecte economice ale activității cinegetice

CAP. VI NORME DE PROTECȚIA MUNCII

6.1. Prevederi generale. Scop. Domeniul de activitate

6.2. Încadrarea și repartizarea la locurile de muncă

6.3. Măsuri de securitate în timpul practicării vânătorii colective și individuale

BIBLIOGRAFIE

B. PIESE DESENATE

Harta de situație a fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT].

Harta instalațiilor de vânătoare și amenajărilor cinegetice de pe fondul de vânătoare nr.53 [NUME_REDACTAT].

CAPITOLUL I

DESCRIEREA GENERALĂ A ZONEI STUDIATE

Situarea geografică și încadrarea în organizarea administrativă

Fondul de vânatoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] este situat în partea nordică a [NUME_REDACTAT]-

onali cu poziționare în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]-Godeanu, la altitudini cuprinse între 700m si 2480m.

Gestionarea fondului de vânatoare este asigurată de către [NUME_REDACTAT] Retezat din cadrul [NUME_REDACTAT] Hunedoara și are o suprafață de 11427 ha, din care 7959 ha pădure.

Din punct de vedere administrativ fondul de vânătoare nr.53 [NUME_REDACTAT] este situat pe raza comunelor Râu de Mori, Totești si Unirea.

Suprafața totală a fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] rezultă din însumarea suprafețelor productive cinegetic dar și a suprafețelor neproductive cinegetic.

Structura suprafeței cinegetic productive

Tabelul nr.1

Structra suprafeței cinegetic neproductivă

Tabelul nr.2

1.2. Limite și vecinătăți

Tabelul nr.3

1.3. Căi de acces

Accesul în fondul de vânătoare se asigură prin drumul tehnologic Râu de [NUME_REDACTAT] pe 10 km, drumul forestier Râușor pe 1,5 km, drumul județean Brazi- Baraj pe 15 km, drumul tehnologic de contur pe 4 km, drumurile tehnologice [NUME_REDACTAT] 4km si Ne-tiș 5km, Vl. Jurii 4km. Aceste drumuri nu fac legatură între localități. Sunt utilizate în activitațile de pe amenajarea hidroenergetică [NUME_REDACTAT].

În perioada de iarnă doar o parte din lungimea drumurilor tehnologice sunt practicabile.

1.4. Condiții staționale

1.4.1. Condiții geologice

Suprafața pe care se întinde fondul de vânatoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] face parte din unita-

tea morfostructurală de orogen Carpatica muntoasă, subunitatea cristalino-mezozoică, [NUME_REDACTAT]. Face parte din marea platformă de eroziune [NUME_REDACTAT], considerată de vârstă miocenă.

Formațiunile geologice reprezentative sunt rocile magmatice ( reprezentate de granite și granodiorite ), cele metamorfice ( șisturi sericito- cloritoase și micașisturi ) și calcarele. Acest amestec a determinat formarea unor tipuri caracteristice de relief și de sol pe fiecare tip de rocă subiacentă, ceea ce a dus la apariția unor tipuri caracteristice de stațiu-

ni forestiere și floră.

1.4.2. Condiții geomorfologice

Fondul de vânătoare se situeaza în partea nordică a [NUME_REDACTAT] și nord-estică a [NUME_REDACTAT]-Godeanu.

Energia de relief este foarte mare, iar forma de relief predominantă este versantul pu-

ternic înclinat.

Expoziția generală este nordică, însă datorită fragmentarii accentuate a teritoriului, ex-

pozițiile de detaliu sunt foarte diverse( însorită 17%, parțial însorită 52%, umbrită 31%).

Pantele variază între 15° si 60°, dominanta fiind categoria de pante 31°-40°.

La baza versanților se desfașoară luncile văilor [NUME_REDACTAT], Râușor și Netiș.

Vârfurile principale sunt: Retezat 2482 m, Vf. Pitrii 2210 m, Vf. Petreanu 1898 m, Vf. Tomeasa 1847 m.

1.4.3. Condiții climatice

Teritoriul în care se află fondul de vânatoare, este situat în ținutul climei munților mijlocii favorabilă pădurilor și în ținutul munților înalți cu pajiști alpine, regimul oscila țiilor temperaturii aerului fiind mai moderat.

Temperatura medie anuală este de +7°C, cu o temperatură a lunii ianuarie de -4°C și a lunii iulie de +12°C.

Nebulozitatea este accentuată, umezeala se menține ridicată, iar precipitațiile sunt abundente 1000-1200 mm.

Iarna este lungă, cu zăpezi abundente.

Condițiile climatice sunt optime dezvoltării vegetației forestiere cu excepția zonei de la limita cu pășunile alpine, unde sezonul de vegetație este foarte scurt.

1.4.3.1. Regimul termic

Temperatura medie anuală este 4°C și scade pe verticală, gradientul termic fiind de 0,3- 0,4°C/100m în timpul verii și de 0,5-0,7°C/100m altitudine vara.

În văile adânci au loc inversiuni termice. Odată cu altitudinea se înregistrează și o reducere substanțială a amplitudinilor termice.

Maxima absolută a fost de +30°C, iar minima absolută -30°C.

Umezeala aerului prezintă o mai slabă diferențiere pe verticală: ea crește de la 74-75% la baza versanților, până la 85-87% pe culmi, înregistrând valori maxime în lunile mai-iunie (90-92%) și minime în octombrie (sub 80%).

Fenomenul de uscăciune cauzat de scăderea conținutului de vapori de aer apare pe culmi, mai ales toamna.

Frecvența zilelor cu ceață crește de la 55-75 zile la baza munților până la 250 zile la 1800 m și aproape la 300 zile pe cumile înalte, media anuală este de 180.

Numarul de zile senine este de aproximativ 70.

Durata intervalului cu îngheț este în jur de 170 zile. Primul îngheț se produce înainte de 1 octombrie și ultimul îngheț după 1 mai și pot afecta creșterea, în caz că lujerii nu sunt complet lignificați toamna, respectiv primavara dacă arborii au intrat în vegetație.

Regimul pluviometric

Precipitațiile medii anuale totalizează 1150 mm. Cantitatea maximă de precipitații în 24 h este de aproximativ 100 mm. Cele mai multe precipitații se înregistrează în luna iunie, iar cele mai puține în lunile septembrie-octombrie. Numărul mediu anual de zile cu precipitații este de 160.

Stratul de zăpadă se menține aproximativ 140 de zile, iar numărul de zile cu ninsoare este în medie 70.

Regimul eolian

Fondul de vânatoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] se află într-o zonă în care vânturile bat predomi- nant din sectorul nordic și vestic. În mod normal viteza vântului crește și ea cu altitudi- nea, de la 2-3 m/s la baza muntelui până la 10-11 m/s, chiar 14 m/s pe culmi. În luna februarie se produc cele mai puternice vânturi, august fiind luna cea mai liniștită. Adesea se produc intensificări ale vântului care provoacă doborâturi în arboretele situate pe so-

luri superficiale, cu înclinări repezi, foarte repezi și abrupte.

1.4.4. Condiții edafic

În vederea unei bune gospodăriri a fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Retezat,cu ocazia lucrărilor de amenajare a pădurilor a executat cartări staționale la scară mijlocie. Metoda de cartare a constat în cercetarea, delimitarea și cartarea unitații staționale. Pentru determinarea tipurilor de sol și a caracterului substratului s-a executat 1 profil de sol la 50 ha pădure. În urma analizelor de laborator au fost identificate următoarele tipuri și subtipuri de sol:

Tipuri și subtipuri de sol identific

Tabelul nr.4

Litosolul- se întâlnește în zonele cu înclinare accentuată și spre limita superioară a pădurii, unde datorită condițiilor de teren și climă solificarea are un caracter anevoios.

Litosolul distic s-a format pe versanți repezi și foarte repezi, la altitudini mari, pe substrate litologice dure, roci vulcanice sărace în minerale calcice și feromagneziene.

[NUME_REDACTAT] are culoare cenușie-negriciosă și este de 5-10 cm, prezintă grăunți de cuarț lipsiți de pelicule de humus.

Este un sol cu volum edafic foarte mic, fertilitate scăzută, slab aprovizionat cu apă și substanțe nutritive.

Aluvisolul- se formează în albia majoră a râurilor ce străbat fondul de vânătoare.

Aluvisolul distric s-a format în luncă, pe aluviuni nisipoase și nisipo-lutoase, este acid, cu pH= 5,3-5,8, foarte humifer pe primii 10 cm (7% humus), oligomezobazic (V=45-48%) bine aprovizionat în azot total la suprafată (0,36g%) și slab aprovizionat în adân-

cime (0,01g%), luto-nisipos la lutos, edafic mijlociu, de bonitate mijlocie pentru anin.

Districambosolul- se formează sub arboretele de rășinoase și amestec, la altitudini mici și medii, în condiții de pantă moderată și repede. Subtipul scheletic a fost identificat pe versanți repezi, cu expoziție diversă.

Substratul litologic este reprezentat de roci sărace în minerale calcice și feromagnezice.

Orizontul O este alcătuit din resturi organice în curs de descompunere. [NUME_REDACTAT] are grosime de aproximativ 10 cm, de culoare brună cenușie. [NUME_REDACTAT] are culoare brun gălbui și grosime de circa 50 cm.

Acest sol este foarte puternic acid la moderat acid, cu pH-ul 4,0-5,2, foarte humifer cu un conținut de humus de 10% pe grosimea de 5-10 cm, oligo și oligomezobazic cu un grad de saturație în baze V=29-37%, foarte bine aprovizionat în azot, luto-nisipos la lutos, edafic mijlociu și de fertilitate mijlocie și inferioară pentru molid și fag.

Bonitatea inferioară este determinată de volumul edafic mic din cauza scheletului pe profil(>75%). În prezent pe acest sol se află arborete pure de molid și amestecuri de molid și fag de productivitate mijlocie și inferioară, provenite din sămânță.

Alte subtipuri ale acestui tip de sol sunt:

tipic, cu aceleași caracteristici dar cu conținut de schelet de sub 25%;

litic, asemănător celui tipic, dar cu orizontul R( rocă masivă) între 20-50 cm adâcime;

subscheletic, cu aceleași caracteristici dar cu procent de schelet între 25 și 75%.

Prepodzolul- sol foarte des întâlnit sub arborete de rășinoase, la altitudini ridicate, unde regimul percolativ determină spălarea sescvioxizilor de fier din orizontul A și depunerea lor în orizontul subiacent.

Subtipul litic s-a format pe roci acide, pe versanți repezi și foarte repezi.

[NUME_REDACTAT] are culoarea cenușie-negricioasă și este gros de 5-10 cm. Acest orizont prezintă grăunți de cuarț lipsiți de pelicule de humus.

[NUME_REDACTAT] are culoarea brun-ruginiu (cafeniu) în partea superioară și ruginiu-gălbui spre partea inferioră, iar grosimea variază de la 40 la 50 cm.

Textura este grosieră-mijlocie (nisipo-lutoasă), nediferențiată pe profil. Aceste soluri au o reacție foarte puternic acidă (pH= 4,4-4,6) și un grad de saturație în baze scăzut ( sunt soluri oligobazice), sub 30%. Conținutul în substanțe humice este ridicat în ori-zontul Aou dar scade în orizontul Bs.

Pe aceste soluri vegetează arborete de productivitate inferioară de molid.

Alte subtipuri ale acestui tip de sol sunt:

-tipic, cu aceleași caracteristici dar cu roca situată în intervalul de adâncime 60-100 cm și cu un procent redus (sub 25%) de schelet;

-scheletic, cu aceleași caracteristici dar cu un procent de schelet peste 75%;

-subscheletic, cu aceleași caracteristici dar cu ponderea scheletului între 25și 75%.

1.4.5. Condiții hidrologice

Rețeaua hidrografică este foarte bine reprezentată, principalul curs de apă fiind [NUME_REDACTAT].

Afluienți secundari sunt pâraiele: Corciova, Netiș și Bodu. Debitul pâraielor este moderat, cu un maxim realizat primăvara, după topirea zăpezilor, iar minimul în lunile august- septembrie. În afara acestora mai întâlnim o serie de mici pâraie, cu debit foarte mic, care în unele perioade seacă.

Regimul hidrologic este de alimentare pluvio-nivală.

Importanța ecologică a rețelei hidrografice și a caracteristicilor ei constă în modelarea și fragmentarea reliefului, în drenarea suprafețelor pe care le parcurg.

1.4.6. Tipuri de stațiuni

Caracterizarea și descrierea tipurilor de stațiune din cadrul fondului de vânatoare s-a făcut conform cartărilor staționale la scară mijlocie și s-a realizat după ,, Sistematica unitaților de bază ale tipologiei forestiere ”.

Arboretele întâlnite pe suprafața fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] fac parte din categoria stațiunilor din etajul forestier subalpin (FSA) ce ocupă 10% din suprafață, etajul montan de molidișuri (FM3) ce ocupă 61% din suprafață, etajul montan de amestecu- ri(FM2) ce ocupă 28% din suprafață și etajul montan predominant de făgete (FM1+FD4) ce ocupă 1% din suprafață.

Primul etaj fitoclimatic ( forestier subalpin ), se află la altitudini cuprinse între 1600-1800 m și este reprezentat de o singură stațiune de molidișuri de bonitate inferioară, pe care se găsesc molidișuri pure, ce vegetează pe soluri de tip prepodzol, cu un regim de umiditate favorabil și troficitate scăzută, pe versanți cu înclinare diversă. Aceste stațiuni se găsesc în partea altitudinală superioară a fondului de vânătoare.

În al doilea etaj fitoclimatic, aflat la altitudini cuprinse Între 1000-1600 m, se regăsesc stațiuni de molidișuri, cu distrocambosoluri și prepodzoluri, în general cu volum edafic mijlociu sau mic.

În al treilea etaj fitoclimatic, aflat la altitudini cuprinse între 800-1000 m, se regăsesc stațiuni de amestecuri de molid cu fag, predomină pe districambosoluri și mai puțin pe litosoluri și aluviosoluri, în condiții generale de volum edafic mic sau mijlociu.

Ultimul etaj fitoclimatic este și cel mai slab reprezentat (4,8ha) și în el se regăsește o singură stațiune, de bonitate inferioară, de făgete ce vegetează pe litosol.

1.5. Condiții de vegetație

Tabelul nr.5

1.5.1. Vegetația forestieră

Fondul de vânatoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] se găsește răspândit cu prioritate în etajul montan de molidișuri (FM3) și etajul montan de amestecuri (FM2). Se observă că pe cea mai mare parte din suprafața fondul de vânătoare sunt instalate arborete pure din specia mo- lid urmate de suprafețe acoperite de arborete în amestec: molid , brad, fag, paltin de mun te și alte specii. Amestecurile de molid și fag formează o bandă continuă, de obicei în treimea inferioară a versanților, deasupra lor situându-se molidișurile pure, până la limita cu golul alpin.

Dat fiind faptul că pe marea majoritate a suprafeței se află instalate arborete pure de molid, consistența lor fiind aproape de plină, lipsește cu desăvârșire subarboretul.

În arboretele de amestec subarboretul este reprezentat de specii precum: alunul, scorușul de munte, salcia căprească, spireia, zmeur, mur, aninul alb, etc.

Pătura erbacee este bine reprezentată în arboretele naturale și aproape inexistentă în cele instalate pe cale artificială. Ea este bogată și diversificată în special în lungul văilor și a pâraielor precum și în zonele stâncoase lipsite sau cu densitate redusă a vegetației forestiere.

În suprafețele parcurse cu tăieri definitive sau rase precum și în arboretele tinere create artificial se instalează cu repeziciune salcia căprească, specie ce reprezintă o importantă sursă de hrană pentru cervide. Deasemenea este de menționat că 17% din suprafața fon-dului de vânătoare se află în golul alpin, capra neagră găsindu-și din abundență mâncare pe timp primavară, vară și toamnă.

1.5.2. Vegetația pajiștilor

Pajiștile și terenul arabil din cuprisul fondului de vânatoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] au o întindere de 170 ha ceea ce reprezintă sub 1% din suprafața totală a fondului.

Vegetația pajiștilor este compusă din specii de graminee precum și din specii de leguminoase, mult mai valoroase furajer. Aceste pajiști se compun din asociații de graminee și din culturi de trifoi și de lucernă întemeiate pe cale artificială de către proprietari acestor terenuri.

În fânețele naturale, situate in special de-a lungul cursului de apă [NUME_REDACTAT] precum și în numeroasele enclave din cuprinsul arboretelor, vegetează atât specii cu o valoare nutritivă ridicată cum ar fi: trifoiul mărunt (Medicago lupolina), Trifoiul alb (Medicago repens), trifoiaș (Trifolium campestre), precum și specii cu o valoare nutritivă mai scazută cum ar fi: păpădia (Taraxacum officinale), coada șoricelului (Achilleapanonia), traista ciobanului (Capsela bursa-pastoris), măcriș (Rumex acetosa), și altele.

1.5.3. Culturi agricole

Având în vedere faptul că fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] se întinde cu prioritate în zona montană, pe cuprinsul acestuia nu există culturi agricole.

1.5.4. Relația faună-vegetație

Vânatul, atât ca densitate cât si ca varietate, este dependent de condițiile de mediu. Re- partiția sa este determinată de condițiile ecologice și, în primul rând, de condițiile de hrană.

Gospodărirea în comun a pădurii și faunei, avându-se în vedere și interesele agriculturii și zootehniei, acolo unde este cazul, permite o unitate de acțiune în consevarea naturii o mai bună interpretare și corelare a factorilor biotici, realizarea echilibrului silvo-cinegetic, fiind mai rațională și din punct de vedere economic.

Speciile de vânat trăiesc în strânsă legatură cu celelalte componente ale zoocenozei, iar existența lor este determinată în mare masură de fitocenoze, ca principal suport trofic, și de mediul abiotic. Între organismele animale și vegetale ce constituie biocenoza, pe de o parte, și mediul lor de viață ce constituie biotopul, pe de altă parte, se stabilesc relații de o deosebită complexitate, permitând existența fiecarei specii și fiecărui individ în parte.

Vânatul este legat de vegetație în mod direct prin adapost și, mai ales, indirect prin hrana pe care i-o asigură. Suport trofic al consumatorilor primari, vegetația influientează indirect și celelalte categorii de consumatori. Ca adăpost, ea poate juca un rol important în funcție de structura sa, de modul de gospodărire și de compoziție. Ca sursă de hrană, vegetația forestieră are o valoare ce pote fi maximă în primi ani, mai ales în cazul regenerărilor naturale și scade mult în fazele de nuieliș-prajiniș, pentru ca apoi să crească treptat până la exploatare.

Deoarece raportul între vânat și vegetație se stabilește la un teritoriu întins, concentrările sezoniere generează o deteriorare a echilibrului cu efecte păgubitoare în plantații, care pot fi atenuate prin măsuri culturale, prin protejarea mecanică îi chimică a puieților și prin dispersarea suprafețelor în curs de regenerare.

1.6. Influiențe ale industriei și zootehniei

1.6.1. Zonele influiențate de industrie

Fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] este ferit de marile activitați industriale. Cu toa- te acestea în vecinatatea drumurilor de acces se desfașoară activitați specifice amenajării hidroenergetice [NUME_REDACTAT] Retezat.

Activitățile zootehnice sunt prezente în zona golurilor alpine sau a pășunilor din vecinătatea fondului forestier, doar în lunile iunie-septembrie.

Odată cu construirea barajului [NUME_REDACTAT] Retezat a fost afectată deplasarea vânatului în teren.

1.6.2. Surse de poluare a apelor

La ora actuală nu există surse de poluare a apelor care să conducă la amenințarea stării de sănătate a animalelor existente pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT].

1.6.3. Organizarea zootehniei în zona studiată

Din suprafața fondului de vânătoare, pășunile ocupă 1958 ha, ceea ce reprezintă circa 17%. De remarcat este faptul că acestea se află la altitudini mari, mai exact în golul alpin.

Perioada din an când se desfasoară activitați de păstorit, în zona fondului de vânătoare,

sunt lunile iunie-septembrie. Dintre speciile de animale domestice care pășunează suprafețele de pășuni de pe raza fondului de vânătoare sunt de amintit oile.

Având în vedere faptul că legislația actuală interzice pășunatul animalelor domestice în fondul forestier, putem spune că dintre animalele sălbatice, prezente pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], cele mai afectate sunt caprele negre întrucat acestea își desfașoară activitatea pe timp de vară în golul alpin.

Pașunatul oilor în zonele de interes cinegetic conduce pe lângă concurența la hrană și la distrugerea unor cuiburi de păsări iar mai mult decât atât animalele domestice sunt vectori ai mai multor boli, boli care pot provoca pierderi însemnate în efectivele de animale sălbatice prezente pe acest fond.

În concluzie, pe viitor, ar fi de preferat ca activitatea de păstorit din raza fondului de vânătoare să fie cât mai redusă, iar animalele care pășunează în această zonă să fie supu-se unui control veterinar exigent.

1.7. Atitudinea populației față de vânat

Atitudinea populației față de animalele sălbatice a fost și este o problemă complexă, greu de soluționat. Datorită acestui fenomen de complexitate, de-a lungul timpului, omul prin acțiunile sale a condus la dispariția a numeroase specii de vânat, cu un interes cinegetic deosebit, cum ar fi: bourul, zimbrul și dropia.

Acțiunea omului asupra populației de vânat poate să se manifeste în mod direct sau in direct. Așa se face că datorită acestor acțiuni umane dispar zilnic câteva plante si animale de pe glob. La toate acestea se adugă atitudinea populației din zona rurală față de prădători având în vedere pagubele ce le produc în special în rândul turmelor de animale și a culturilor agricole.

Practicând vânătoarea intensivă, fară să țină cont prea mult de ce v-a lasa generațiilor următoare, omul s-a comportat ca factor independent de densitate.

Defrișările practicate au restrâns habitatul multor specii, creind în schimb condiții mai favorabile altora. Agricultura exercită o uriașă influiență directă și indirectă asupra populațiilor de animale sălbatice.

Lipsa culturii, în mediul rural, vizavi de importanța animalelor sălbatice în lanțul trofic, a condus la acțiuni contrare legii, de capturare în primele saptămâni de la fătare a unor iezi sau viței de ciută și mai mult decât atât, în anii fară fructificație la fag, la prinderea unor exemplare de mistreț sau alte specii de vânat cu ajutorul lațurilor.

Dezvoltarea rețelei de drumuri și a mijloacelor de transport a dus la modificari prin efecte marginale. Prin marile lucrari hidrotehnice, cum este barajul [NUME_REDACTAT] Retezat, titularul fondului de vânătoare a oferit condiții mai bune unor păsări acvatice.

Eliminarea exemplarelor bătrâne, recoltările selective pentru trofee duc la schimarea claselor de vârstă și la modificari calitative.

În afara celor menționate mai sus nu s-au semnalat alte atitudini ale populației față de vânat.

CAPITOLUL II

STUDIUL FAUNEI

2.1. Principalele specii de vânat

Conform datelor prezentate în amenajamentul [NUME_REDACTAT] Retezat și în fișa fondu-

lui de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], vânatul principal este constituit din efective de: capră neagră, mistreț, cerb comun, căprior și urs iar vânatul secundar este reprezentat prin efective de: cocoș de munte, lup, râs, pisică sălbatică, potârniche si iepure.

Prezentarea faunei cinegetice

Tabelul nr. 6

*Notă; doar pentru cervide și capră neagră

Creșterea efectivelor de vânat presupune o acțiune susținută din partea gestionarului fondului de vânătoare în ceea ce privește asigurarea liniștii în teritoriu, reglementarea liberei circulații a populației în pădure, stoparea pășunatului abuziv în fondul forestier, precum și acțiuni de prevenire și combatere a braconajului.

Speciile de interes vânătoresc, prezente pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] se împart în două categorii: răpitoare și nerăpitoare. Ca specii răpitoare pot fi enumerate: ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), pisica sălbatică (Felix silvestis) și râsul ( Lynx lynx) iar ca specii nerăpitoare: capra neagră (Rupicapra rupicapra), mistrețul (Sus scrofa), cerbul comun (Cervus elaphus), căpriorul (Capreolus capreolus) și cocoșul de munte (Tetrao urogallus).

2.2. Ecologia și biologia principalelor specii de vânat

Ecologia vânatului se ocupă de relațiile dintre componentele biotice și abiotice ale ecosistemelor în care este integrat vânatul, ca element al zoocenozei. Speciile de vânat trăiesc în strânsă legatură cu celalalte componente ale zoocenozei, iar existența lor este determinată în mare măsură de fitocenoze, ca principal suport trofic, și de mediul abiotic.

Cunoașterea biologiei speciilor de vânat este de cea mai mare importanța pentru vână- torul amator sau profesionist. Pentru obținerea unor rezultate bune în sporirea efectivelor de vânat gestionarul fondului de vânătoare trebuie să cunoască foarte bine regimul său de hrană în natură, necesitatea de adăpost precum și sensibilitatea sa la prezența omului în teren și a altor factori de tulburare a liniștii.

2.2.1. Capra neagra-Rupicapra rupicapra (L)

http://www.art-zone.ro

Descriere. Este un animal sprinten, cu corpul îndesat, cu lungimea de 110-130 cm și înalțimea la greabăn de 70-80 cm. Coada este scurtă, de 3-4 cm. Greutatea medie, la femele, este de 30-35 kg, iar la masculi de 40-45 (60) kg. În timpul împerecherii, țapii pierd 2-3 kg. Dispune de piciore viguroase, terminate cu copite puternice, cu mare aderență, datorită marginilor întărite ale unghiei și pernițelor moi. Datorită acestui fapt copitele funcționează ca o ventuză, lucru care îi asigură stabilitate ridicată la cățărările pe stânci, putând face salturi până la 4 (7) m. Culoarea blănii în timpul verii este cenușie-gălbuie, iar iarna brună închisă. Capul este alb-gălbui, brăzdat de două dungi cenușii închise ce pleacă de la urechi peste ochi, spre vârful botului. De remarcat coama de culoare închisă, care este dispusă în lungul spinării până la coadă. În partea posteri- oară se remarcă o pată albă cunoscută sub denumirea de ,,oglindă”. Iezii sunt, în general, mai închiși la culuare. Năpârlitul are loc primăvara, în mai-iunie și toamna, în septembrie-octombrie.

La ambele sexe apar coarne care nu se schimbă și au o creștere continuă pană la sfârșitul vieții. Dezvoltarea lor începe la 60 de zile, prin formarea unui cep osos, iar la 90 de zile începe să crească, deasupra capului, cornul. În cursul primului an, în creșterea coarnelor se disting două perioade: una de creștere activă, din aprilie în octombrie și o perioadă de încetinire, datorită lipsei de hrană, în noiembrie-martie. În acest interval, pe corn se fomează o dungă ce diferențiază creșterea și sevește la aprecierea vârstei. Coarnele țapilor sunt mai groase și recurbate la 180°, pe când ale femelelor sunt mai subțiri și recurbate la 100-140°. Masculii își freacă coarnele de arbori rașinoși, fapt care înlesnește depunerea la baza coarnelor a unui strat de rășină.

Dentiția este formată din 32 de dinți. Iezilor le apar primii dinți la 3 săptămani. Înlocuirea dentiției de lapte cu cea definitivă se termină la 3 ani si 6 luni. Deosebirea între sexe se face după forma coarnelor.

Vârsta se determină în funcție de coarne și dentiție. După mărimea coarnelor, se poate aprecia la exemplarele în libertate dacă sunt tinere sau adulte. La exemplarele împușcate determinarea vârstei se poate face în funcție de dentiție și inelele anuale de pe coarne.

Longevitatea speciei atinge 15-20 ani. Proporția între sexe este de 2:3. Ambele sexe scot un șuierat când sesizează un pericol. Exemplarele încolțite de dușmani scot un behăit asemănător caprelor.

Caprele negre au un miros fin și un auz ascuțit, văzul fiind mai puțin dezvoltat, ele disting doar mișcarea. În spatele coarnelor se găsesc glande care degajă un miros caracteristic, neplăcut, în timpul împerecherii. Excrementele seamănă cu ale caprei domestice.

Nutriția caprei negre este exclusiv vegetală și se compune din flora alpină (graminee și alte ierburi), lujeri, muguri și licheni. Are nevoie de sare și într-o mai mică masură , de apă pentru adăpat. Se hrănește ziua și nu se remarcă pagube în urma ei.

La procesul de reproducere iau parte animale ce au atins vârsta de 1 1/2- 2 1/2 ani. Împerecherea are loc între 15 octombrie-15 noiembrie, cu unele decalări în funcție de mersul vremii și altitudine. Gestația durează 180-190 zile. Femelele fată în mai-iunie câte un ied, rar doi. De la 2 luni încep să consume vegetație. Alăptarea încetează toamna, dar iezii rămân la mamele lor până în luna mai. Sporul anual al caprei negre se apreciază la 100% din efectivul înregistrat în luna martie. Caprele negre trăiesc în cârduri, care sunt formate din femele cu iezi, femele fără iezi și țapi de un an. Masculii de 2-3 ani formea-

ză cârduri separate. Țapii bătrâni stau câte 2-3 la un loc, sau chiar izolați. Cârdurile de țapi se desfac pentru perioada de împerechere.

Recoltarea se face prin metoda apropiatului, cu maximă precauție, numai cu vântul în față sau lateral, împușcarea făcându-se cu arma cu glonț prevăzută cu lunetă. Perioada de împușcare a exemplarelor pentru trofeu este 15 octombrie-15 decembrie iar pentru selecție 1 septembrie-15 decembrie. Urmare a unei gospodăriri raționale de pe acest fond de vânătoare au fost recoltate exemplare cu trofee deosebite, depășindu-se, de cele mai multe ori, punctajul de 110 puncte C.I.C.

[NUME_REDACTAT] negre pot fi întâlnite atât în zona alpină cât și în subzona molidului. Aceasta din urmă se pare că a fost la origine stațiunea preferată, pe care a părăsit-o din cauza activitații omului.

În timpul iernii, în zilele când întreg masivul este acoperit cu zăpadă, caprele negre își micșorează mult raza de activitate, la câteva sute de metri, iar in perioadele cu viscol și ninsoare chiar sub 100m. Marea majoritate se adăpostesc în brâul de molizi de aproximativ 100 de m, de la liziera superioară a etajului rășinoaselor, pe la 1700-1800 m altitudine. Hrana lor, pe lângă ierburi și frunze uscate, este alcătuită din: licheni, tulpinițe de afin, fructe de scoruș și chiar molid, multe din acestea fiind descoperite de sub zăpadă cu picioarele. În zilele însorite de iarnă, urcând pe creste, caprele negre caută coamele cu zăpadă spulberată, unde găsesc iarba uscată, tufe de smârdar, afin și răchițele. Odată cu venirea primăverii, caprele negre coboară în zona făgetelor (800-1000 m). La începutul lunii mai, odată cu topirea zăpezii caprele negre încep să urce spre zona alpină. Aici preferă zonele cu stâncării și jnepenișuri, ferindu-se în felul acesta de eventuali prădători din zonă.

2.2.2. Mistrețul-Sus scrofa (L)

http://www.zooland.ro/arhiva/poze+cu+porc+mistret.

Descriere. Mistrețul este un animal sălbatic, mamifer și omnivor. În țara noastră populează pădurile începând cu delta și lunca Dunării, până în zona montană.

Mistrețul este strămoșul porcului domestic și face parte din familia Suidae. Regional mai este cunoscut sub numele de glican (Transilvania), porc sălbatic. Masculii puternici se mai numesc vieri, iar purceii godaci sau grăsuni. Este un animal robust, lungimea corpului atingând 2 m la masculi și 1,5 m la femele. Coada are o lungime de 15-20 cm, iar la vârf are un smoc mai păros. La greabăn atinge o înălțime până la un metru. Botul este alungit, terminat cu un disc cartilaginos în care sunt plasate nările mistrețului. Caracteristic mistrețului este gâtul scurt, relativ gros și adânc ce lasă impresia prinderii capului direct pe trunchi, astfel încât capul are lungimea aproape egală cu 1/3 din trun- chi. Corpul este alungit, acoperit cu o blană formată din peri lungi și asprii, despicați la vârf, de culoare brună închisă sau negriciosă care pe spate formează o coamă. Purceii, la fătare, prezintă pe spate niște dungi cafenii deschis până toamna ca rezultat al homocro- miei. Fiecare picior are câte patru degete, din care două bine dezvoltate, cu copite puter- nice, iar celelalte două sunt rudimentare și plasate pe fața internă a piciorului, ca niște pinteni.

Masculii se recunosc după colți, care cresc mult mai lungi decât la femele, începând să se diferențieze de la vârsta de doi ani.

Dentiția mistrețului este foarte puternică, fiind formată din 44 de dinți, după următoarea formulă: I3/3 C1/1 P4/4 M3/3. Inițial purcelul are 8 dinți și dentiția se completează , în 3-4 luni la 28. Dinții cei mai dezvoltați sunt canini, în special cei inferiori (colții armă), aceștia reprezentând trofeul de mistreț.

Raportul normal între sexe este de 1:1 iar pentru limitarea înmulțirii se recomandă ca el să crească în favoarea masculilor ( A. Negruțiu 1983 ). Sunetele obișnuite scoase de mistreț seamană cu cele scoase de porcul domestic iar când este iritat sau speriat scoate un pufăit caracteristic. Dintre simțurile cele mai dezvoltate sunt mirosul și auzul, văzul fiind mai slab.

Excrementele sale seamană cu cele a porcului domestic însă se deosebesc prin resturile de hrană consumată din pădure (jir, ghindă, rădăcini, bulbi, etc.)

Urmele mistrețului seamană cu ale cerbului cu deosebirea că pintenii se imprimă întotdeauna iar urma lasată de aceștia este laterală față de picior. În cazul deplasării prin zapadă mare mistrețul lasă o pârtie caracteristică, care în zonă este denumită ,, loagăr”.

Mistrețul manifestă un instinct de asociere în grupuri, denumite ciurde sau ciopor, în alte zone, conduse de scroafe bătrâne. Masculii ajunși la maturitate preferă viața solitară.

Perioada de împerechere este iarna, între lunile noiembrie-decembrie. Gestația durează 17 săptămâni, după care scroafa fată 5-10 purcei cu care rămâne până în noiembrie anul următor. Scroafa își îngrijește bine purcei împotriva unor prădători cum ar fi: lupul, râsul, uneori ursul.

Dintre boli cea mai frecventă este pesta porcină.

În general mistrețul nu atacă omul decât atunci când se află la strâmtoare, încolțit și ră- nit, iar omul se află în nemijlocita sa apropiere.

Mistrețul este un animal cu activitate nocturnă, ce iese din adăpost doar seara și revine dimineața. Nu își păstrează cu regularitate trecătorile și poate parcurge la nevoie distanțe de 40-50 km, în căutarea hranei. Se deplasează în trap mărunt, la nevoie aleargă și în ga- lop,însă pe distanțe scurte, înoată bine dar numai forțat de împrejurări.

Mistrețul preferă pădurile cu specii forestiere producătoare de fructe, stejar și fag, pentru hrană și cu desișuri pentru adăpost. Are nevoie de terenuri umede, cu apă stagnantă. În general 85% din hrana sa este de origine vegetală și 15% animală.

Recoltarea exemplarelor de mistreți se face în perioada 1 august- 15 februarie în baza autorizației eliberată de gestionarul fondului de vânătoare. Metodele de recoltare a mis-trețului sunt: goana, pânda și mai rar, vânătoarea ,,la dibuit”. Pentru reușita vânătorii terenul trebuie cercetat în dimineața zilei în care se organizează ieșirea. La stabilirea sensului de deplasare se va ține cont de vânt, astfel încât acesta să bată de la vânat la vânători. Pentru o bună reușită a acțiunii de vânătoare, linia de ochire v-a viza toracele animalului, sub linia mediană longitudinală.

Mistreții împușcați sunt eviscerați imediat și atârnați undeva pentru răcire și scurgerea sângelui, pentru a evita alterarea.

Trofeul mistrețului îl constituie colții, care se extrag, prin fierbere, din ambele maxilare și se montează pe o panoplie. Blana precum și părul lung din coamă sunt considerate, de asemenea trofee. Aceasta se poate prepara sub formă de covor.

[NUME_REDACTAT] mistrețului este stâns legată de pădure și numai în mod excepțional poate fi întâlnit în stuful din [NUME_REDACTAT] sau pe plaur. Condițiile optime le găsește în arboretele de fag și stejar unde hrana este asigurată de fructificația acestora iar adapostul de regene-

rările care se instalează odată cu executarea primelor intervenții în arborete. Deasemenea un rol important în asigurarea hranei și a adăpostului îl indeplinește subarboretul din arboretele cu o consistență mai redusă. Pe timpul zilei mistreți se odihnesc în desișuri, pe sub arbori doborați sau stânci pentru ca apoi pe seară să pornească în căutarea hranei și să revină dimineața la odihnă. În anii lipsiți de fructificație din arboretele de stejar și fag, mistrețul se hranește cu rădăcini, rizomi ai diferitelor plante, alune sau migrează înspre zone în care găsesc fructe de livadă (mere, pere, nuci, etc.) sau porumb și cartofi. De semnalat este faptul că masculi bătrâni solitari preferă să rămană locului chiar dacă iarna este grea.

Activitatea mistreților este strâns legată și de prezența în fondul de vânătoare a scăldătorilor.

Factorii staționali care contribuie în sens negativ la sporul anual sunt temperaturile scăzute și stratul mare de zăpadă din timpul fătărilor.

2.2.3. Cerbul comun- Cervus elaphus (L)

http://www.albumdefamilie.ro/poze/etichete/cerb.

Descriere. Cerbul comun mai poartă denumirea și de cerb carpatin și se deosebește de cerbul lopătar atât prin talie cât și prin forma coarnelor. Este un animal de talie mare și prezintă un evident dimorfism sexual. Masculul se mai numește și cerb sau taur și are o lungime de 220-250 cm, înălțimea la greaban de 140-155 cm și o greutate care oscilează între 240-300 kg sau chiar mai mult. Femela denumită cerboaică sau ciută are dimensiuni mai mici și o greutate cuprinsă între 80-150 kg. Puii sunt denumiți și viței și au la naș- tere o greutate cuprinsă între 7-12 kg. Greutatea cerbilor variază în funcție de sex, vârstă anotimp, condiții de hrană și diferite faze biologice din ciclul anual de viață. Astfel cer- bii pierd foarte mult din greutate în perioda împerecherii numită și ,,boncănit”. Vara cor- pul are o culoare roșcată în jumatatea superioară și gălbuie pe abdomen, are în regiunea cozii o pată de culoare deschisă denumită ,,oglindă”. Iarna părul este mai închis spre cenușiu. Năpârlirea are loc primăvara și toamna. Vițeii cu vârste până la 3 luni au pe corp niște pete deschise pe un fond închis, asemănător frunzișului uscat ceea ce face să fie greu de identificat, protejindu-i împotriva dușmanilor (homocromie).

Comparativ cu femelele, masculii poartă pe cap coarne amplasate pe cilindri frontali, aceștia fiind niște proieminențe ale craniului. Coarnele apar pentru prima dată după vârsta de un an, nu sunt ramificate și sunt în formă de sulițe fiind lepădate în luna mai a anului următor. Al doilea rând de coarne are 3-4 ramificații funcție de vigoare și ereditate. Exemplarele care în al doilea an au tot sulițe sau două ramificații (furcări) sunt consi- derate slabe, fără perspectivă. După vârsta de doi ani și jumatate căderea coarnelor se face în perioada februarie-aprilie. Procesul de creștere al coarnelor durează 120-130 zile. La început coarnele sunt acoperite cu piele iar când acestea s-au dezvoltat complet, pielea se usucă și cade. După căderea pielii coarnele au o culoare mai deschisă iar pe mă- sură ce cerbul își freacă coarnele de arbori, tufe și ierburi acestea se închid la culoare. Cu cât culoarea coarnelor este mai închisă cu atât valoarea coarnelor este mai mare. În mod normal pe un corn de cerb se disting: raza ochiului, raza de ghiață, raza mijlocie, iar restul razelor grupate în vârf formează coroana. Uneori între raza mijlocie și coroană mai apare o rază numită raza lupului.

Dentiția cerbului este formată din 34 de dinți, după următoarea formulă: I 0/3 C (1)/1 P 3/3 M 3/3 =34 (32). Din câte se observă cerbul nu are incisivi pe maxilarul superior, aceștia fiind înlocuiți cu o bordură elastică. Caninul de pe maxilarul superior lipsește la femelă și este redus la mascul, fiind considerat ,,trofeu”.

Cerbul atinge o longevitate de aproximativ 20 de ani. Aprecierea vârstei este o problemă deosebit de importantă în gospodărirea efectivelor de cerb. Pentru aceasta se pot folosi două criterii: forma corpului și comportarea animalului. Observarea urmei este de asemenea utilă deoarece forma rotundă la vârf, datorită tocirii, este un indiciu de animal mai în vârstă. La exemplarele împușcate vârsta poate fi stabilită în funcție de dentiție.

Raportul normal între sexe este de 1:1 cel mult 1:1,5.

Sunetele scoase de cerbi diferă în funcție de sex și vârstă. Astfel masculii mai în vârstă scot un muget scurt și gros pe când la exemplarele tinere se distinge un glas subțire și prelung. Femelele emit un sunet scurt ca un sforăit iar vițeii scot și ei sunete prin care își manifestă bucuria.

Cerbul are toate cele trei simțuri (văz, auz, miros) bine dezvoltate, ceea ce îl ajută în apărarea lui de dușmani. Datorită faptului că are toate cele trei simțuri bine dezvoltate exemplarele de cerb sunt greu de văzut în teren. Prezența lor însă poate fi stabilită și în funcție de urmele lăsate și de excremente.

Urmele exemplarelor de mascul sunt mai mari ca urmele de femelă. Pinteni la cerb se imprimă doar în fugă sau pe zăpadă și totdeauna în spatele copitelor și nu lateral ca la mistreț.

Excrementele sunt și ele un indiciu de determinare a speciei și a sexului. Acestea sunt lunguiețe-cilindrice la mascul, într-o parte terminate într-un vârf de con iar în cealaltă cu o scobitură, având totodată diametru mai mare ca la femelă, la care ambele capete sunt alungite.

Reproducerea este strâns legată de maturitatea sexuală. Femelele devin apte de reproducere după 16-17 luni. Perioada de împerechere este între 10 septembrie și 10 octombrie în funcție de evoluția vremii. Vremea rece grăbește iar cea călduroasă întarzie împerecherea. Împerecherea are loc în parchete exploatate, poieni, rariști sau chiar în arbo- rete bătrâne și rare. În timpul împerecherii masculii emit un miros penetrant și persistent, în locurile pe unde trec, ciutele având un miros mai puțin sesizabil. Perioada de gestație la femelă este de 3-4 săptămâni, după care fată un vițel mai rar doi. După boncănit se produce o grupare în cârduri a taurilor de vârstă mijlocie și înaintată și separat a ciutelor, vițeilor și taurilor tineri.

Recoltarea la cerb se poate face prin pândă în locurile frecventate, sau prin apropiere (dibuit). Perioada de vânătoare pentru masculi: la trofeu este între 10 septembrie și 15 noiembrie iar la selecție între 1 septembrie și 31 decembrie. Femelele se pot recolta în perioada 1 septembrie- 15 februarie de personal calificat, în cadrul acțiunii de selecție folosind arma cu glonț.

Trofeul la cerb este format din coarne și craniu cu maxilarul superior ce se montează pe panoplie din lemn. Atât blana cât și carnea sunt valoroase fiind căutate pe piața internă și externă.

[NUME_REDACTAT] cunoașterea particularităților cerbului, un rol important îl joacă ecologia acestei specii și în special condițiile de mediu favorabile. Biotopul favorabil cerbului îl reprezintă pădurile întinse, bogate în specii, străbătute de ape și cu poieni. Are nevoie de arborete producătoare de fructe, arborete tinere și mijlocii, pentru adăpost. Condițiile meteorolo- gice îl afectează mai puțin , cu excepția stratului gros de zapadă.

Răspândirea cerbului în țara noastră este strâns legată de condițiile ecologice, de repar-

tiția pădurilor, manifestând o sensibilitate sporită la zgomote.

Efectivele de cerbi sunt afectate de dușmani, boli, braconaj și de condițiile de hrană. Dintre dușmani cel mai de temut este lupul. Acesta produce pagube mari în iernile cu strat de zăpadă mare, înghețat la suprafață, prin faptul că cerbul se afundă în stratul de zapadă în schimb lupul nu. Pagube mai mici în efectivele de cerb produc ursul și râsul. Vițeii de cerb pot cădea pradă câinilor ciobanești care însoțesc turmele de oi. Stratul de zăpadă, gerul și lipsa de hrană fac și ele pagube în special în rândul exemplarelor incom- plet dezvoltate și slabe.

Hrana este exclusiv vegetală și constă din plante erbacee, lujeri și frunze. Pe lângă acestea în perioada de toamnă se mai hrănește cu jir și ghindă iar pe timp de vară cu ciu-

perci și alte fructe.

2.2.4. Căpriorul-Capreolus capreolus (L)

http://vanatoare.info/specii-de-vanat/caprior-capreollus-capreollus

Descriere. Este un animal de talie mijlocie cu o răspândire largă în țara noastră. Masculi mai sunt denumiți ,,țapi roșii”, femelele sunt numite căprioare și puii până la 10 luni, ,,iezi”. Căpriorul este un mamifer ierbivor, rumegător având lungimea medie de 95-135 cm lungime, o înălțime la greabăn de 65-75 cm și o greutate de 20-25 kg. Căpriorul are piciore lungi și subțiri, terminate cu copite mici, alungite și ascuțite. Gâtul este mo-derat alungit. Capul este dominat de ochi mari, vii, cu genele de la pleoapa superioară alungite. Căpriorul prezintă o scurtă coadă (2-3cm), puțin vizibilă.

Dimorfismul sexual este evident, prin prisma faptului că masculul prezintă coarne. Coarnele apar în primul an de viață sub forma de butoni ori suliță scurtă și fără rozetă, ele crescând pe cilindri frontali. Acestea sunt lepădate toamna iar până anul urmator în luna mai crește al doilea rând de coarne, care se prezintă ca niște sulițe sau furci cu roze- te puțin schimbate. Abia în al treilea an căpriorul are coarnele complet dezvoltate, de principiu cu trei ramuri pe prajină. Anual coarnele sunt lepădate, toamna în lunile octombrie-noiembrie, ele crescând mai apoi până în lunile aprilie-mai. Sunt rare situațiile când și femelele pot prezenta cornițe foarte slab dezvoltate. Trofeele cele mai puternice se realizează la vârsta de 6-8 ani. Începând de la vârsta de 8 ani trofeul intră în regres ca urmare a îmbătrânirii.

Longevitatea căpriorului este apreciată la 12-15 ani.

Părul este neted, des și lins, de culoare roșiatică vara și cenușie iarna, având în partea posterioară o pată albă numită oglindă. Iedul are o culoare brună presărată cu pete de culoare mai deschisă. Toamna căpriorul îmbracă veșmânt de iarnă, o blană mai lungă și mai deasă, de culoare gri.

Dentiția căpriorului este formată din 32 de dinți, după urmatoarea formulă: I 0/3 C 0(1)/1 P3/3 M 3/3= 32 (34). Ca și la cerb, lipsesc incisivii de pe maxilarul superior iar caninul de pe maxilarul superior este foarte rar întâlnit. Înlocuirea dentiției de lapte se face la vârsta de un an și trei luni. Proieminențele de pe dentiție apărute la vârsta de un an și trei luni, suferă o tocire în timp, lucru care servește la aprecierea vârstei căpriorului.

Vârsta la exemplarele vii de căprior se face în funcție de comportamentul animalului și de forma corpului.

Când se sperie sau când i se pare ceva suspect, atât masculul cât și femela brăhnesc sau latră. Capra brăhnește mai îndelung pe când țapul are un brăhnit mai scurt și mai accentuat.

Urmele sunt inconfundabile, putându-se deosebi cu ușurință de a altor specii. Pintenii nu se imprimă la mersul obișnuit decât în cazul unui strat gros de zăpadă. De reținut că urma din față este mai mare decât cea din spate.

Excrementele au o culoare brun-închisă până spre neagră, au o lungime de 14 mm și un diametru de 8 mm.

Simțurile cele mai dezvoltate la căprior sunt auzul și mirosul, cu vazul sesizează mai mult mișcările.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2 ani, împerecherea având loc în lunile iulie august. Alergatul se petrece ziua, dar și noaptea când este lună plină. Femelele rămase nefecundate în această perioadă mai intră din nou în călduri în noiembrie-decembrie. Din vară și până în februarie gestația este lentă, fătul dezvoltandu-se abia din decem- brie. Fătarea are loc de regulă în lunile mai-iunie. Căprioara fată de regulă un ied sau doi și cu totul excepțional trei. Iedul este capabil să se ridice și să își urmeze mama la doar câteva ore de la fătare.

De principiu căpriorul trăiește singur sau în preajma unei căprioare. Doar iarna reprezentanții ambelor sexe se adună în ciopoare de 10-20 indivizi chiar 60-80 în zonele de câmpie.

Pricipalii dușmani ai căpriorului sunt lupul și râsul în zonele de deal și munte, vulpea, pisica sălbatică și câini hoinari în zona de câmpie.

Metodele de vânătoare admise sunt pânda, dibuitul sau apropiatul pe jos ori cu căruța. Căpriorul poate fi ademenit cu succes în perioada de rut, prin folosirea chemătorilor mecanice. Pânda este o metodă mai comodă ce prezintă avantajul că vânatorul poate analiza căpriorul temeinic. Vânătoarea are șanse mai mari de reușită seara și dimineața, când căpriorul părăsește locul de odihnă și iese în locuri deschise pentru a se hrăni, ori imediat după ploaie, când căpriorul iese în zone însorite pentru a se usca. Perioada de vânătoare este 15 mai la 15 octombrie. Căpriorul poate fi vânat atât cu arma cu tevi lise (doar cu proiectil unic) cât și cu arma cu țevi ghintuite.

[NUME_REDACTAT] preferă biotopul din zonele de șes și deal, cu sol fertil, presărate cu pâlcuri de pădure precum și fânețele și culturile agricole. În zona de munte preferă pădurile de foioase, ori amestecurile de foioase cu rășinoase, cât mai tinere. În vestul țării sunt situații când anumite căprioare care trăiesc în permanență în terenul agricol.

Hrana căpriorului este exclusiv vegetală și este constituită, în funcție de anotimp, de vegetația existentă. Iarna consumă: lujeri, muguri, rugi de mur; primavara și toamna se hrănește cu grâu, ovăz, jir, ghindă, mere și pere pădurețe. Prezența sa în teren este strâns legată de sare și de apă. Hrănirea se face în amurg și noaptea, iar pe terenurile liniștite chiar și în timpul zilei. Căpriorul poate produce pagube în plantații și în livezile de pomi fructiferi prin roaderea lujerilor. În terenurile agricole pagubele sunt mai mici pentru că căpriorul mănânca pe alese.

2.2.5. Cocoșul de munte-Tetrao urogallus(L)

http://www.proalpin.ro/blog/ce-animale-salbatice-protejate-prin-lege-strabat-muntii-romaniei

Descriere. Este de mărimea unui curcan, avâd greutatea cuprisă între 3-5 kg. Penajul masculului este negru cu nuanțe cafenii-roșiatice pe spate și cu nuanțe verzi-albăstrui pe piept. Pe acest fond ies în evidență petele albe de la umeri aripilor și de pe coadă. Coada se desface în formă de evantai. Ciocul este puțin recurbat, de culoare brună-cenușie. Femela are capul si gâtul negre, cu dungi galbene-roșiatice, în rest domină culoarea brună-roșcată, abdomenul fiind mai deschis, brun-roșcat-gălbui, cu dungi transversale albe și negre, iar pe piept se remarcă o pată ruginie. Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și văzul.

Hrana cocoșului de munte este constituită din muguri și lăstari de conifere precum și dintr-o gamă variată de fructe de pădure. Puii mănâncă furnici și râme. Pentru digestie, pasărea înghite petricele.

Împerecherea se realizează de obicei în perioada 15 aprilie -15 mai și este în funcție de temperatură, care poate grăbi sau întârzia această perioadă. În această perioadă are loc o concentrare în anumite locuri cunoscute sub denumirea de ,, locuri de rotit “. Acestea sunt situate la limita altitudinală, în zona arboretelor bătrâne și în poienițe. Cocoșii se adună de seara în locurile de rotit și încep cântatul cu o ora înainte de a se face ziuă. Cântatul cocoșului este compus din două partituri. Prima parte este compusă din sunete mai groase (tocat) iar cea de-a doua din sunete mai subțiri numită (tocilat). Femelele scot sunete care seamană cu silabele got-got. În timpul rotitului cocoșul lasă aripile către sol, desface coada în evantai și întinde gâtul. Apropiatul de cocoș se poate face doar in timpul cât acesta intonează partitura a doua, perioadă în care acesta nu vede și nu aude. Împerecherea are loc pe sol, un mascul fecundează mai multe femele. În această perioadă se dau bătălii între masculi pentru stăpânirea mai multor femele. În afară de glas, prezența păsării în locul de rotit se pote stabili și după excremente și urme. Urmele scot în evidență prezența celor trei degete în fața și unul posterior cât și vârzobii. Aceștia cad vara. După împerechere femelele depun, în cuiburi amenajate pe sol, 6-10 ouă brune-gălbui, cu multe pete mici brune.

Principali dușmani ai cocoșului sunt: câini ciobanești, vulpea, jderul , râsul și mistrețul care distrug cuiburile, prind puii sau adulții.

La ora actuală este interzisă recoltarea exemplarelor de cocoș prin împușcare.

Ecologie.

Cocoșul de munte trăiește în pădurile de conifere , la altitudini cuprinse între 1200-1500 m. Cea mai mare amenințare a existenței cocoșului de munte o reprezintă vremea schimbatoare din perioada împerecherii. Vremea răcoroasă, prelungită primavara, împiedică găina de munte să se hrănească suficient astfel încât să intre în starea de reproducere. Verile umede moleșesc puii care sunt în căutare de hrană pentru a crește rapid la dimensiunile unui cocoș de munte.

2.3. Ecologia si biologia vânatului răpitor

2.3.1. Ursul-Ursus archtos(L)

http://www.carpatzoo.ro/25-ZOO_Timi%C5%9Foara_si_Szeged/115-Ursul_brun.html

Descriere. Este animal omnivor de talie mare, cu coada scurtă și de regulă ascunsă între perii blănii, cu capul rotund, bot alungit, de obicei trunchiat, gât scurt și gros, urechi scurte și relativ mici. Piciorele au câte cinci degete prevăzute cu ghiare puternice, încovoiate și neretractile. Urșii sunt carnivore de talie mare, voluminoase, masive și greoaie. Lungimea masculului atinge 190-250 cm, înălțimea la greabăn 100-135 cm, greutatea 200-440 kg, iar unele exemplare chiar mai mult. Femelele au dimensiuni ceva mai mici. Puii cântaresc la naștere 400-500 g, iar mai apoi, la un an, ating greutatea de 25-50 kg.

Blana este prevazută cu peri lungi și moi, are o culoare variabilă, de la brun -cenușiu, brun-închis, până la negru. La unele exemplare se observă o pată albă pe gât.

Dentiția ursului cuprinde 42 dinți, dispuși pe maxilare, după formula: I 3/3 C 1/1 P 4/4

M2/3. Stabilirea vârstei la urs este greu de realizat întrucât nu există criterii exacte în

acest sens. Longevitatea speciei poate atinge 30-35 ani.

Ursul emite diferite sunete în funcție de situațiile în care este surprins. Astfel, când este deranjat de la mâncare, mormăie, când se întâlnește cu ceva, pufăie, iar când este lovit de glonț scoate un urlet puternic. Dintre simțuri, cele mai dezvoltate sunt auzul și mirosul și ceva mai slab văzul.

Urmele picioarelor nu pot fi confundate cu ale altui animal, ele sunt alungite și seamănă cu urma de picior a omului desculț, însă are în urmă imprimate ghiarele. Calcă cu piciorul din spate în urma piciorului din față. Excrementele variază în funcție de hrană și vârstă, conținând resturi nedigerate. Este o greșală să se creadă că urșii se mișcă încet, greoi și neândemânatic. În realitate, față de masivitatea evidentă a corpului, ei aleargă repede și sunt rezistenți. Urșii au un mers târșit, călcând pe toată talpa și ating pământul cu călcaiul. Ei pot umbla în anumite situații doar pe picioarele posterioare, se pot cățăra pe arbori și înoată bine.

Urșii sunt animale nocturne sau crepusculare, iar ziua stau ascunși în scorburi de copaci sau bârloguri. Ei trăiesc , de regulă singuratici și numai în perioadele de reproducere pot fi văzute perechi.

Împerecherea are loc din aprilie până în iunie, gestația durează 7-8 luni, după care ursoaica fată în bârlog 1-3 pui, care în prima lună sunt orbi. Aceștia o însoțesc pe ursoaică până la vârsta de 2 ani, perioadă în care ursoaica nu se mai împerecheză. Dat fiind acest fapt, creșterea efectivelor este foarte înceată.

Vânarea exemplarelor de urs se face pe baza de autorizație specială, eliberată de ministerul de resort. Împușcarea se face cu armă cu glonț, la goană sau la pândă. La goană este obligatorie amenajarea în locurile de trecere a unor ștanduri de 2m cu scopul de a evita eventualele accidente provocate de urși răniți.

Ecologie.

Ursul se întâlnește în păduri întinse, neumblate, cu stâcării sau doborâturi de vânt. Toamna se deplasează spre zonele cu fructificație bogată. În general este fidel locului de trai și își păstrează trecătorile, dacă nu este deranjat. Pe timp de iarnă se retrage în bârlog, unde se află în stare de somn și se hranește din rezerva de grăsime. Ursul face parte din rândul animalelor omnivore. Hrana preferată este de origine vegetală. Primavara consumă iarbă, vara mănâncă ciuperci, zmeură, afine, mure, ovăz și porumb, toamna ghindă, jir, mere, pere pădurețe. Hrana animală constă din râme, insecte, furnici, cadavre iar uneori atacă oi, vaci, cai și porci de la stâni. Atacă și stupii. Deasemenea provoacă pagube în rândul efectivelor de mistreți și cervide.

2.3.2. Lupul-Canis lupus (L)

http://wwwshepherdvillage.ro/poze-lupi-zapada.jpg.

Descriere. Lupul este un carnivor de talie mijlocie și se recunoaște după asemănarea sa cu câinele. Lupul are partea anterioară a corpului mai înaltă, coada atârnândă, ochii dispuși mai lateral, urechile mici sau ascuțite.

Lupul a fost privit ca un simbol de daci, dar și de romani care l-au avut ca semn a începuturilor lor. În legenda întemeieri Romei se spune că lupoaica, i-a salvat pe Romulus și Remus, alăptându-i.

[NUME_REDACTAT] , lupi sunt întâlniți din [NUME_REDACTAT] până în pădurile alpine. Ei preferă zonele împădurite, dar coboară și în zonele de deal cu mărăcinișuri.

Adulți au o lungime de 160-188 cm, din care coada atinge lungimea de 40-48 cm, înaltimea la greabăn este de 75-90 cm iar greutatea de 25-50 kg, rareori mai mult. Femelele au dimensiuni și greutăți mai mici decât ale masculilor. Corpul este acoperit cu blană deasă de culoare brun-cenușie, cu variații diverse în funcție de stațiune și anotimp. Pieptul este puternic, gâtul este scurt și gros, capul este mare, prevăzut cu un bot alungit, triunghiular cu mustăți lungi și dese. Ochii sunt puțin oblici, mai depărtați în comparație cu cei ai câinelui. Dentiția este formată din 42 de dinți și se remarcă dezvoltarea caninilor, cu care sfâsâșie prada. Se cunoaște că lupul nu poate întoarce capul, dar are un gât musculos cu care poate căra prada oricât de grea ar fi ea. Picioarele sunt lungi, cu 4 degete la membrele dinainte și cu 5 degete la membrele din spate. Toate degetele labelor au unghii neretractabile, iar urma lupului este de formă lunguiață, imprimată în linie dreaptă, care se deosebește de a câinelui, aceasta fiind în zig-zag. Atunci când se deplasează în teren cu zapadă mare, mai multe exemplare, formează o singură pârtie, deoarece calcă unul în urma celuilalt fară să părăsească această urmă decât în dreptul unor obstacole. Excrementele lupului se aseamănă cu ale câinelui cu deosebirea că acestea conțin păr provenit de la animalele consumate.

Vârsta la lupi se poate aprecia după înăsprirea părului pe bot și după tocirea dinților. În general lupul trăiește în jur de 15-16 ani, glasul acestuia diferă de la mascul la femelă, fiind mai gros la mascul, mai subțire la femelă iar la pui sună a scherlăit.

Cele mai dezvoltate simțuri ale lupului sunt văzul și auzul, însă și mirosul este suficient de dezvoltat în comparație cu celelalte animale.

Lupul este foarte rezistent parcurgând într-o noapte 40-50 km. Este un animal foarte inteligent, este nomad, schimbandu-și mereu locul de trai.

Familia este compusă dintr-un lup, o lupoaică și 4-6 pui. Împerecherea are loc din luna decembrie până în luna februarie. După împerechere (februarie-martie) lupoaica se retrage într-un loc ferit, unde se pregătește pentru nașterea puilor. În această perioadă lupi nu parcurg distanțe mai mari de 3-5 km în căutarea hranei. La naștere pui sunt surzi și orbi timp de 10-14 zile. Puii sunt alăptați aproximativ 6 săptamani timp în care lupoaica părăsește mai rar bârlogul, hrana fiind asigurată de către mascul. La câteva luni părinții le aduc animale vii pe care aceștia le devorează.

Recoltarea lupului este permisă doar cu autorizație nominală fiind o specie protejată prin convenții internaționale.

Trofeul la lup este format din craniu și blană, fiind folosite ca decorațiuni.

Ecologie.

Lupul își desfășoară activitatea între golul alpin și câmpie, cu unele deplasări sezoniere. Dealtfel lupul este specia care se deplasează cel mai mult (40-50 km) cu excepția perioadei în care își crește puii.

Vara, trăiește singuratic, hrănindu-se cu orice (șoareci, broaște, etc.) iar iarna atacă în haite, lipsa hranei făcându-i să se devoreze între ei.

Lupul atacă turme de oi, vaci, cai iar când este flămând consumă până la 10 kg de carne pe care o înghite fără să o mestece, iar apoi rezistă fără hrană chiar o săptămană. Prin uciderea animalelor bătrâne, bolnave, accidentate sau a tineretului mai puțin dezvoltat, lupii joacă un rol în selecția naturală. Atunci când vânează în haite pot ucide și animale valoroase. După ce mănâncă haita se culcă fără a se îndeparta prea mult și dacă a mai rămas ceva, revine la cadavru pentru a consuma și restul.

Contrar poveștilor, se spune ca lupul nu atacă omul. Cu toate acestea au fost semnalate cazuri când pe timp de vară omul a fost atacat de un exemplar de lup turbat iar pe timp de iarnă alți oameni au fost atacați de lupi adunați în haită.

2.3.3. Pisica sălbatică-Felix silvestris

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pisic%C4%83_s%C4%83lbatic%C4%83

Descriere. Este o felină de talie mică, ceva mai mare decât pisica domestică, de care se deosebește prin nuanța gălbuie a blăni, coada stufoasă cu același diametru până la vârf iar pe corp nu are pete, ci dungi. Blana este de culoare gălbui-cenușie, brăzdată de dungi negre iar pe coadă se pot observa 4-6 inele de culoare neagră dintre care numai jumatate complete. Vârful cozii este deasemenea de culoare neagră. Pe obraji se observă un fel de favoriți. Se cațără ușor în copaci. Deosebirea între sexe se poate face abia după împușcarea ei. Datorită dimensiunilor și aspectului ei pisica sălbatică a fost mai puțin vânată în decursul anilor. Ea se întâlnește din [NUME_REDACTAT] până în munți pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ca și râsul este un animal singuratic putând fi întâlnită în grupuri doar în perioada împerecherii. Pisica sălbatica se împerechează în februarie-martie iar după o gestație de 70 de zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile iar după o luna sunt capabili să-și urmeze mama. Dentiția cuprinde 30 de dinți iar spre deosebire de râs pe maxilarul superior se regăsesc 3 premolari în loc de 2. Sunetele emise de pisica sălbatică sunt foarte apropiate de cele emise de pisica domestică. Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul și mai puțin văzul. Urmele seamană cu ale pisici domestice dar se deosebesc prin faptul că sunt mai mari și mai lunguiețe.

Împerecherea la pisica sălbatică are loc în lunile februarie-martie, gestația durează 9 săptămâni și jumătate după care fată între 2 și 4 pui cu pleoapele lipite. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 10 luni.

Dușmani pisicii sălbatice sunt omul și râsul.

Recoltarea exemplarelor de pisică sălbatică se face numai pe baza autorizației nominale aprobată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură întrucât face parte din cadrul speciilor protejate prin convenție internațională. Ea poate fi împușcată cu ocazia goanelor organizate la iepuri sau mistreț și poate fi urmarită cu ajutorul unui câine care o silește să se urce în copac sau o scoate relativ ușor din vizuină.

Trofeul sau este format din craniu si blană.

Ecologie.

Pisica salbatică este o specie destul de răspândită în pădurile din țara noastră și în special în cele de dealuri. Preferă pădurile întinse și liniștite, unde își face cuibul în vizuini, scorburi sau sub arbori dezrădăcinați. Este fidelă locului de trai.

Hrana sa este compusă în special din șoareci și păsări, putând ataca iepuri, iezi de căprior și chiar mai rar căprioarele. Se deplasează din amurg până în zori mai rar ziua.

2.3.4. Râsul-Lynx lynx (L)

http://www.blog.carnivoremari.ro/category/rasul/

Descriere. Este un mamifer de talie mijlocie, bine proporționat, bine îndesat, cu picoarele din spate puternice adaptate pentru salturi. Masculii au lungimi cuprinse între 104-174 cm din care coada atinge 24 cm, femelele fiind în medie cu circa 20 cm mai scurte. Înalțimea la umăr este de 45-86 cm și greutatea de 12-40 kg.

Blana cu excepția abdomenului care este alb-gălbui, este galben-roșcată, cu pete ruginii de la închis spre negru, mai mult sau mai puțin evidențiate. Urechile sunt terminate cu smocuri de peri lungi și negri, părul mai lung de pe maxilarul inferior atârnând în formă de favoriți iar coada având vârful negru. Deosebirea între sexe, în teren , nu este posibilă. Dentiția este formată din 28 de dinți dispuși după urmatoarea formulă: I 3/3 C 1/1 P 2/2 M 1/1. Longevitatea speciei poate atinge 18 ani. Sunetele emise sunt asemănătoare cu cele scoase de pisică iar când este încolțit și atacat scoate un pufăit. Urma lăsată de picioare este asemănătoare cu a pisici, se deosebește de aceasta prin faptul că este mai mare.

Împerecherea are loc in lunile martie-aprilie, femela rămâne gestantă 70 de zile și dă naștere la 2-3 pui care sunt orbi în primele 16-17 zile. Puii rămân alături de mama lor până la vârsta de un an. Maturitatea sexuală o atinge la 21 până la 33 de luni. Femela își alege locul de fătare în locuri inaccesibile și neunblate unde își face un cuib.

Recoltarea exemplarelor de râs se poate face doar pe bază de autorizație nominală aprobată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Împușcarea exemplarelor de râs se poate face cu arma cu glonț, folosindu-se un câine care să îl silească să se urce într-un copac unde poate fi ajuns și împușcat sau la goane organizate pentru vânarea mistreților. Prinderea râsului se poate face și cu capcane avându-se în vedere că acesta își păstrează trecătorile. Trofeul îl constituie craniul și blana.

Ecologie.

Este un animal solitar, formându-și perechea doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, pe durata împerecheri. Râsul poate fi văzut destul de rar fiind în mare măsură un animal nocturn. Activitatea cea mai intensă o desfașoară dimineața devreme și seara târziu, rar fiind observat ziua în amiaza mare. Preferă pădurile întinse, liniștite de la altitudini relativ ridicate. Deși, în general, este fidel locului de trai, el face deplasări mari în căutarea hranei. Râsul este un prădător de pădure, având preferințe pentru zonele cu arbori bătrâni, bine împădurite, cuprinzând arbuști deși. Prin cea ce consumă se situează printre specile păgubitoare vânatului. Se hrănește cu cervide, mistreți, diferite păsări, iepuri, șoareci și atacă pisica sălbatică. Din exemplarele omorâte nu consumă decât pe alese și nu se atinge de cadavre. Atacă victima sărind de pe o cracă mai groasă, unde a stat la pândă sau furișinduse până în preajma ei, ca printr-un salt de 5-6 metri apoi să îi cadă în spate unde începe prin ai sfâșia ceafa. Având în vedere acest mod de a ataca prada poate produce pagube și în rândul animalelor de viitor. Hrănirea are loc din amurg până în zori, mai rar ziua.

2.4. Studiul bonității principalelor specii de vânat.

Pentru o gospodărire rațională a fondurilor de vânătoare este necesară cunoașterea cât mai exactă a posibilităților pe care le oferă terenul pentru a asigura existența speciilor de interes cinegetic. Posibilitatea unui fond de vânătoare de a asigura hrana, adăpostul precum și posibilitățile de înmulțire pentru anumite specii de interes vânătoresc poartă denumirea de ,,capacitate cinegetică”. Fiecare specie poate fi reprezentată în fondul respectiv de un anumit număr de indivizi. Acest numar este denumit ,,număr optim” atunci când el valorifică cel mai bine această capacitate cinegetică. Reducerea periodică a numărului de indivizi, care alternează cu perioade de creștere a populației poartă denumirea de pulsare.

Prin densitate se înțelege numărul de indivizi dintr-o unitate spațială. Aceasta poate fi: minimă, optimă sau maximă. Limitele extreme ale densității sunt și limitele de supravețuire. Așa se face că dacă numărul de indivizi scade sub pragul minim, specia respectivă este amenințată cu dispariția. Atunci când numarul exemplarelor dintr-o specie depășește densitatea maximă se reduce capacitatea de hrănire a tuturor indivizilor iar ca urmare a înmulțirii peste limite normale există riscul apariției unor boli care duc la dispariția populației.

Condițiile asigurate într-un fond de vânătoare pentru o specie poartă numele de bonitate. Pentru fiecare specie de vânat au fost stabilite mai multe clase de bonitate. Fiecare fond de vânătoare are o bonitate superioară pentru o anumită specie de interes vânătoresc.

În urma cercetărilor intreprinse au fost stabilite criterii pentru determinarea bonității la principalele specii de vânat. Astfel la aprecierea bonității unui fond de vânătoare se folosesc termeni precum: efectiv de vânat, densitate de vânat, densitate optimă, efectiv potențial și densitate potențială.

Calculul efectivelor de vânat se face în funcție de suprafața productivă, ea rezultând din suprafața totală minus suprafața neproductivă. Este de menționat faptul ca ea diferă de la o specie la alta. Astfel pentru iepure aceasta este constituită din suprafața agricolă plus suprafața de pădure, pe când la căprior, cerb, mistreț și urs ea este constituită din suprafața de pădure. Pentru capră neagră ea este constituită din suprafața de gol alpin plus 10% din pădure.

Având în vedere faptul că bonitatea este influiențată de 6 grupe de factori (edafici, climatici, geomorfologici, biotici, antropici și amenajările din teren) s-a fixat un punctaj care scoate în evidență măsura în care factorul respectiv influiențează în sens pozitiv sau negativ fiecare specie. Acești factori sunt grupați în trei grupe: factori abiotici, factori biotici și factori legați de activitatea omului.

Gospodărirea fondului de vânătoare trebuie să urmărească realizarea și menținerea unor efective optime de vânat în raport cu condițiile existente. Pentru aceasta este necesar să se cunoască în permanență efectivul real și concordanța între efectivul real și cel optim.

CAPITOLUL III

MODUL ACTUAL DE GOSPODĂRIRE

3.1.Organizarea fondului, administrarea, paza și prevenirea îmbolnăvirilor

În țara noastră, reglementarea tuturor problemelor de gospodărire a fondurilor de vânătoare este realizată de [NUME_REDACTAT] și Pădurilor, reprezentat în teritoriu de I.T.R.S.V.

Fondurile de vânătoare au în cuprisul lor toate categoriile de terenuri, indiferent de proprietar, delimitate de așa manieră încât să asigure stabilitatea vânatului în teren. Mărimea fondurilor de vânătoare este în funcție de forma de relief. Astfel, suprafața unui fond de vânătoare în zona de câmpie și [NUME_REDACTAT] trebuie să fie de cel puțin 5000 ha, în zona de deal de minim 7000 ha iar în zona de munte de minim 10.000 ha.

Fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], în suprafață de 11427ha, este situat pe raza UP III [NUME_REDACTAT] și UP I Râușor. În interiorul lui se găsesc atât suprafețe de pădure cât și pășuni, fânețe precum și suprafețe ce aparțin golului alpin. Repartizarea vânatului în cadrul fondului de vânătoare este strâns legată de condițiile ecologice și în primul rând de condițiile de hrană.

Administrarea faunei este în bună măsură strâns legată de cea a pădurilor. Gospodărirea în comun a pădurii și faunei permite o unitate de acțiune în conservarea naturii.

Un rol important în activitatea de pază a fondului de vânătoare este interzicerea pășunatului în fondul forestier, conform legii, precum și a câinilor ciobănești fără jujeu în zona de gol alpin. Deasemenea se v-a acorda o importanța mărită acțiunilor de patrulare pentru prevenirea actelor de braconaj și pentru asigurarea liniștii în perioadele de fătări.

Speciile de vânat pot fi afectate de numeroase boli de natura bacteriană, virotică, parazitară, etc. Exemplarele care au contactat o boală pot fi recunoscute după: tusă, blană zbârlită, slăbire, diaree, comportament neobișnuit, etc. Pe acest fond de vânătoare, până în prezent, nu au fost semnalate boli care să producă pierderi însemnate. Pe viitor, se vor lua măsuri de prevenire a îmbolnăvirii vânatului împreună cu organele veterinare. Astfel anual se vor face vaccinări periodice la animalele domestice ce pătrund pe suprafața fondului de vânătoare, se identifică și se analizează cadavrele de vânat găsite pe teren iar în funcție de gravitatea bolii identificate se vor constitui zone de carantină.

Principalele măsuri ce trebuiesc luate pentru prevenirea și combaterea bolilor ce ar putea să apară pe fondul de vânătoare sunt:

-evitarea supraaglomerării a vânatului în anumite zone de teren, în special pe timp de iarnă, ca urmare a unei dispersii neuniforme a hranei pe suprafața fondului.

-evitarea dezechilibrelor dintre sexe cu scopul de a spori productivitatea.

-vaccinarea pe cale bucală la mistreți.

-întărirea rezistenței organismului la animale prin crearea condițiilor de hrană și adăpost.

– îmbunătățirea hranei pe timpul iernii, dispersarea vânatului prin instalații de furajare.

-crearea unor scăldători acolo unde acestea lipsesc și protejarea celor existente.

– dezinfectarea periodică a locurilor de hrănire

-îngroparea cadavrelor găsite în pădure și dezinfecția locului.

3.1.1. Amenajari cinegetice și instalații de vânătoare

Unitatea de gospodărire a sectorului cinegetic este fondul de vânătoare care are o întindere medie de 10.000 ha. Acțiunile de gospodărire a fondului de vânătoare trebuie să pornească de la fișa fondului de vânătoare. Orice fond de vânătoare, oricât de bun ar fi el, trebuie amenajat. Organizarea teritoriului și toate categoriile de măsuri necesită o serie de preocupari, dintre care amintim:

-studierea situației existente.

-stabilirea măsurilor ce trebuiesc luate.

-proiectarea amenajărilor, instalațiilor și construcțiilor necesare.

-efectele scontate în urma aplicării măsurilor.

-valorificarea vânatului.

-probleme de ordin economico-financiar.

În principal amenajarea fondului de vânătoare presupune îmbunătățirea condițiilor naturale de hrană și adapost precum și executarea amenajărilor, ogoarelor, instalațiilor și construcțiilor de pe terenul cercetat, studierea vânatului.

Îmbunătățirea condițiilor de hrană și adăpost, în cazul fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], se vor axa în cazul pădurilor pe îmbogățirea subarboretului cu specii producătoare de fructe. Pentru ameliorarea adăpostului în anumite porțiuni din pădurea de vârstă mijlocie sau bătrână se crează condiții pentru instalarea unor specii mai rezistente la umbră care se tund.

Densitatea amenajărilor, instalațiilor și construcțiilor necesare este în funcție de efectivul optim, particularitățile terenului și de concentrarea vânatului.

Amenajările vânătorești contribuie la modificările condițiilor naturale existente, cu scopul de a crea condiții mai favorabile vânatului existent, facilitează observarea și recoltarea vânatului. Îmbunătățirea condițiilor vânatului existent constau în: îngrijirea

pășunilor și fânețelor, asigurarea de hrană suplimentară, construcția de hrănitori și sărării, executarea de adăpători și scăldători. Lucrarile care facilitează observarea și recoltarea vânatului constau în execurarea de: poteci de vînătoare, linii de vânătoare, observatoare, ștanduri, colibe de vânătoare și cabane de vânătoare.

Potecile de vânătoare sunt amenajări vânătorești ce sunt construite pe suprafețele acoperite de pădure și asigură deplasarea cu ușurință a vânătorului în teren precum și o mai bună observare a vînatului, facilitând condițiile de recoltare a acestuia. Amplasarea potecilor, în teren, se face în funcție de condițiile concrete existente. O bună amplasare a potecilor în teren conduce la gospodărirea cu ușurință a fondului de vânătoare precum și la un control eficient al acestuia. Panta unei poteci nu trebuie să depășească 20%, întrucât îngreunează deplasarea în teren. Lățimea potecii este în funcție de scopul și posibilitățile de execuție a acesteia. În funcție de lățimea acesteia se disting: poteci de acces cu o lățime de 120-150 cm, de vânătoare cu lățime de 80-100 cm și de legătură cu lățimi de 40-50 cm. Traseul potecilor trebuie să asigure legătura dintre instalațiile de vânătoare (hrănitori, sărării, observatoare). Lungimea totală a potecilor de vânătoare este de 5 km.

Scăldătorile, pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], se găsesc în mod natural. Acestea sunt amplasate de obicei în zona izvoarelor unor pâraie ce se găsesc pe acest fond de vânătoare. Acolo unde acestea nu există este necesar a fi construite. Scăldătorile sunt indispensabile pentru cerb și mistreț. Pentru amenajarea lor este necesar să se aleagă terenuri înalte, fără vegetație, cu sol impermeabil situate în apropierea unor izvoare. Atât scăldătorile naturale cât și cele artificiale trebuiesc numerotate. Conform instrucțiunilor este nevoie de o scăldătoare la trei exemplare de urs, o scăldătoare la cinci exemplare de cerb sau căprior și o scăldătoare la zece exemplare de mistreț.

Adăpători nu sunt nesesare a fi executate pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] întrucât rețeaua hidrografică este foarte bine reprezentată.

Hrănitorile sunt instalații de vânătoare acoperite în care se pune hrana vânatului și sunt acoperite pentru a o proteja împotriva ploii și a zăpezii. Cele mai folosite hrănitori de pe acest fond sunt cele sub formă de iesle și se folosesc la expunerea fânului pe timp de iarnă pentru căprior și cerb. Pe acest fond de vânătoare se află un numar de trei hrănitori.

Depozitul de hrană este construit lângă cabana de vânătoare, care este situată în zona centrală a fondului de vânătoare. Aici se depozitează întreaga cantitate de hrană necesară pentru hrănirea complementară pe timp de iarnă precum și sarea. De la acest depozit se asigură accesul ușor la hrănitori și la locurile de hrănit.

Sărăriile sunt necesare pentru depozitarea sării atât pe timp de iarnă cât și pe timp de vară, fiind indinspensabile pentru cervide și capră neagră. Acestea se amplasează în apropierea hrănitorilor. Sarea poate fi pusă sub formă de bulgare sau sfărâmată și amestecată cu argilă. În practică se întâlnesc mai multe tipuri de sărării, cum ar fi: în scobitura unui trunchi doborât, pe un stâlp cojit despicat la înalțimea de 1,5 m, folosind o cutie de lemn, etc. Pe acest fond de vânătoare sunt amplasate 50 de sărării.

Observatoarele sunt amenajări vânătorești destinate observării și recoltarii vânatului. Sunt folosite la vânătorile organizate la cervide, urs și mistreț. Acestea sunt construcții ridicate pe piloni cu înălțimea de 4-8 m și pot fi de mai multe tipuri (descoperite, acoperite, permanente, portative, improvizate, speciale). Amplasarea lor se v-a face ținând cont de următoarele criterii: locurile de trecere pentru vânat, mișcarea curenților de aer, direcția probabilă din care vine vânatul, modul în care cade lumina lunii sau a soarelui, asigurarea unei vizibilități corespunzatoare. Fiind înalte reduc riscul descoperirii vânatorului de către vânat cu ajutorul văzului și al mirosului.

Observator acoperit Observator descoperit

Pentru perioadele mai friguroase sau când pânda se execută pe timp de noapte pot fi folosite observatoare acoperite și închise complet. În acest scop ele sunt construite din lemn necojit sau se vor vopsi cu verde pentru un camuflaj corespunzator. Ele sunt prevăzute pe lângă banchete pe care stau vânătorul și însoțitorul cu un pat și sobă.

Deasemenea ferestrele și ușa trebuie să fie ușor manevrabile și fără zgomot. Acolo unde prezența unui observator poate deranja mersul vânatului sau execuția lui este greoaie din cauza condițiilor de teren pot fi folosite observatoare improvizate.

Ștandurile sunt amenajări vânătorești ce se folosesc exclusiv la vânătorile colective. Acestea se construiesc pe liniile de vânătoare și folosesc la camuflarea și protejarea vânătorului. Ștandurile amenajate la sol constau dintr-o îngrăditură semicirculară și pot avea sau nu scaun în interior. Ștandurile amenajate la sol se folosesc la vânătorile colective organizate la mistreț. Pentru vânătorile organizate la urs se construiesc ștanduri asemanatoare observatoarelor, ce pot adăposti doi vânători, suficient de înalte de la sol încât să ferească vânătorul de un eventual atac al ursului rănit.

Construirea de fântâni este necesară a fi facută în terenurile de stepă, fără ape curgătoare sau stătătoare în vederea asigurării apei necesare. Pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] nu sunt necesare a fi construite fântâni.

Colibele de vânătoare sunt construcții de vânătoare ce servesc adăpostirii personalului de teren și vânătorilor. Acestea se amplasează în locuri mai greu accesibile și la distanțe mai mari față de căile de comunicații. Terenul pe care se amplasează trebuie sa fie însorit, ferit de viituri și avalanșe și să aibă în apropiere o sursă de apă. Colibele de vânătoare au pereții formați din bârne de lemn iar crăpăturile sunt astupate cu mușchi sau tencuieli simple. Ele au o singură încăpere acoperită iar în interior se găsește o vatră de foc și un pat comun. Pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] se găsesc construite un numar de 4 colibe de vânătoare.

Cabanele de vânătoare sunt construcții vânătorești formate din 2-3 încaperi dintre care una servește ca bucătărie iar restul sunt amenajate pentru dormit. Pe acest fond de vânătoare există o singură cabană de vânătoare. Ea este structurată pe două niveluri. La parter se află o bucătărie, sală de mese și un apartament cu baie pentru familia care se îngrijește de cabană. Etajul cuprinde trei dormitoare, ficare cu baie separată. Cabana este dotată cu mobilier corespunzator încât asigură tot confortul necesar pentru odihna vânătorilor. Ea este amplasată în apropierea unui drum județean, lângă o sursă de apă potabilă și este prevăzută cu centrală termică. Priveliștea pe care ni-o oferă peisajul din zona cabanei de vânătoare este încântătoare.

3.1.2. Boli ale vânatului

Până în prezent nu s-a semnalat prezența vreunei boli care să provoace mortalitatea în masă a efectivelor de vânat de pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT]. În schimb s-au semnalat mortalități ca urmare a unor accidente auto precum și datorită atacurilor unor răpitoare.

Bolile pot fi cauzate de mai mulți factori între care putem aminti: bacteriile, virusurile și paraziții. Bolile provocate de bacterii și virusuri se pot propaga pe cale directă, prin contact nemijlocit, sau indirect, prin fecale, prin pășunile infectate, etc. Efecte negative, destul de mari au și bolile provocate de temperaturile scazute, deranjamente cauzate de o nutriție nepotrivită, umiditate prea ridicată, răni provocate de autovehicule, etc.

Pentru a evita îmbolnăvirea animalelor trebuie știut faptul că printr-o îngrijire corespunzatoare organismele devin mai viguroase și pot lupta mai bine cu boala. Deasemenea un rol important, în prevenirea îmbolnăvirii în masă, îl au și patrularile, ocazie cu care pot fi observate animalele, modul lor de manifestare iar eventualele cadavre pot fi examinate.

Semnele cele mai frecvente, care scot în evidență prezența îmbolnăvirii, sunt: tusea, blana zbârlită, slăbirea, diareea, etc.

Odată stabilite cauzele care au generat manifestările anormale sau moartea unor exemplare, se vor lua măsuri pentru combaterea bolii respective.

Boli cauzate de virusuri:

-febra aftoasă- se întâlnește la toate speciile cu copita despicată, în cazuri grave boala poate duce la moarte.

-pesta porcină-se întâlnește la mistreț.

-turbarea-se întâlnește deobicei la lup, vulpe și căprior, boala este mortală.

-oftalmia purulentă-se întâlnște la capra neagră.

Boli cauzate de bacterii:

-antraxul-se întâlnește de obicei la cerb.

-pasteureloza-este frecvent întâlnită la mistreți și cerbi.

-tuberculoza-la cerb, mistreț și capra neagră, cea mai întalnită este tuberculoza pulmonară.

-pseudotuberculoza-se întâlnește la vulpe și căprior.

-bruceloza-se întâlnește la căprior și vulpe, boala este transmisibilă și la om.

Paraziții trăiesc la suprafața sau în corpul animalului iar prin consumarea într-o măsură mai mare sau mai mică a substanțelor nutritive dăunează acestuia. După modul de instalare, paraziții se împart în: endoparaziți și ectoparaziți.

Endoparaziții sunt cei care se localizează în organele interne: ficat, stomac, intestine.

Boli cauzate de endoparaziți:

-coccidioza-se întâlnește la cervide, capra neagră și mistreț.

-trichineloza-întâlnită des la mistreț și urs, boala se transmite și la om, fiind mortală.

-gălbeaza-boala este cunoscută în special la oi dar și la copitatele sălbatice (căprior, cerb, mistreț)

-tenioza-la capra neagră și la cervide.

-cisticercoza-la mistreț, căprior, rareori la cerb.

-strongiloza gastro-intestinală-la căprior, mistreț și capra neagră.

Ectoparaziții sunt cei care trăiesc la suprafața corpului.

Boli cauzate de ectoparaziți:

-hipodermoza-frecvent întâlnită la căprior și cerb sub forma unor umflături.

-râie-parazitează vulpea și capra neagră.

Tumorile apar rareori și nu constituie un factor negativ cu pondere mare.

3.1.3. Înregistrarea vânatului găsit mort pe teren

Cu ocazia deplasărilor pe teren, în special pe timp de iarnă, efectuate de către paznicul de vânătoare precum și de către alt personal cu atribuții pe linie de vânătoare au fost constatate atât cazuri de mortalități datorită atacului unor răpitoare cât și mortalități datorate unor accidente rutiere. Pe acest fond nu au fost semnalate cazuri de mortalități datorate unor boli. Înregistrarea acestor mortalități precum și stabilirea cauzelor morții pot conduce la luarea unor măsuri care au ca efect diminuarea acestora sau chiar eliminarea lor totală. Înregistrarea mortalităților într-un registru de evidență se face cunoscându-se următoarele date: ziua, luna, anul, specia de vânat și numarul, sexul, locul găsirii, fondul de vânătoare, starea în care a fost găsit și cauza probabilă sau sigură a morții.

Vânatul găsit mort și cauze

Tabelul nr.7

De menționat este faptul că majoritatea mortalităților se datorează prezenței răpitoarelor pe acest fond de vânătoare și într-o mai mică măsură altor cauze. Datele prezentate în tabelul de sus scot în evidență faptul ca aceste mortalități se produc în timpul sezonului rece și se datorează în special stratului mare de zăpadă prezent pe acest fond de vânătoare.

3.2. Asigurarea hranei

Hrana, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, joacă un rol deosebit de important în viața vânatului. Pe un fond de vânătoare este necesar să fie menținut un echilibru între posibilitățile de hrănire oferite de stațiune și efectivul de vânat. Ori de câte ori se rupe acest echilibru vânatul produce pagube, migrează sau piere. Pentru vânat cele mai mari greutăți, în procurarea hranei, apar pe timp de iarnă. Lipsa hranei pe timp de iarnă îl determină pe acesta să producă pagube în plantațiile tinere prin decojire și prin roaderea puieților. De aceea este absolut nacesar să existe o preocupare permanentă din partea gestionarului fondului de vânătoare în sensul îmbunatățirii condițiilor naturale prin adăugarea în compoziția arboretului de specii forestiere producătoare de fructe, pe care le consumă vânatul. Atunci când aceste măsuri nu sunt suficiente este necesar să se treacă la crearea de culturi speciale de plante pentru vânat.

În iernile grele, când hrana naturală este insuficientă, se poate trece la administrarea de hrană complementară. Aceasta poate fi constituită din fân, frunzare, cartofi, etc sau din hrană concentrată. Hrana concentrată se prezintă sub formă de granule de diferite dimensiuni iar necesarul de hrană complementară a fost stabilit pe baza unor studii și diferă de la o specie la alta.

Căpriorul are nevoie de cantități suplimentare de hrană în funcție de greutatea sa corporală și de hrana naturală existentă în teren. Se recomandă utilizarea frunzarelor, fânului, nutrețurilor însilozate, varzei, napilor, etc. Hrănirea suplimentară se face de obicei în perioada 1noiembrie-31 martie și se v-a administra o rație zilnică de 0,8 (1,5 kg)/exemplar. Pentru administrare se vor folosi hrănitori de dimensiuni mici și mai numeroase, deoarece hrănitorile mari concentrează prea multe exemplare și înlătură o parte din ele de la hrănire. În imediata apropiere a hrănitorilor se vor amplasa 1-2 sărării.

Cerbul carpatin are nevoie în aceeași perioadă de o rație zilnică, în cantitate de 2,3(3,7 kg)/exemplar, fiind formată din: semințe, porumb, sfeclă, castane, ghindă, furaje uscate. Din această rație furajul uscat v-a ocupa 1,5(2,5) kg. Anual se v-a asigura și o rație de 10 kg sare/cap.

Mistrețul necesită o hrană suplimentară, în special, în anii fără fructificație la fag sau cvercinee și în anii cu sol înghețat. Hrana complementară are un rol important în legarea acestuia de teren. Această hrană v-a consta din: porumb, cartofi, sfeclă, orz, ovăz, napi porcești. În intervalul 1 noiembrie-31 martie este necesar să se administreze cantitatea de 1,5-1,7 kg/exemplar. Hrana se plasează sub grămezi de frunze sau în gropi.

Capra neagră are nevoie, în perioada de iarnă, de nutrețuri combinate, concentrate, etc. Administrarea hranei complementare se v-a face sub molizii aflați la limita altitudinală. Este necesar să se administreze 0,2 (0,3) kg/exemplar.

Ursul în perioada de iarnă, mai cu seamă în iernile grele, hibernează. În iernile mai ușoare are nevoie de o rație zilnică de 2-3 kg/exemplar.

În tabelul nr. 8 se prezintă necesarul orientativ de hrană complementară la principalele specii de vânat existente pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT].

Necesarul orientativ de hrană complementară la principalele specii din fondul de

vânătoare (zona de munte)

Tabelul nr. 8

Necesarul de sare la principalele specii de vânat

Tabelul nr. 9

3.3. Asigurarea condițiilor de adăpost și liniște

Existența vânatului pe fondul de vânătoare este strâns legată, pe lângă hrana necesară, de asigurarea condițiilor de adăpost și liniște. În acest sens majoritatea animalelor folosesc ca adăpost vegetația. Adăpostul este factorul care atenuează, într-o oarecare masură, influiențele nefavorabile și de aceea trebuie să i se acorde o importanță deosebită. Acesta protejază vânatul atât împotriva condițiilor meteo (arșiță, viscol, ploi) cât și împotriva dușmanilor. Vânatul are nevoie de adăpost atât pe timp de vară cât și pe timp de iarnă. Un rol deosebit de important îl joacă adăpostul în perioada fătărilor. Pădurea, prin vegetația sa, este cea care oferă în cele mai multe situații adăpost pentru vânat. De aceea, atunci când vânatul nu găsește adăpost în vecinătatea locului de hrănire, migrează spre pădure.

Avându-se în vedere faptul că fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] are circa 69% din suprafață ocupată cu pădure rezultă că nu se pune problema adăpostului pentru vânat.

În ceea ce privește liniștea ce trebuie asigurată vânatului, este de arătat faptul că vânatul are nevoie de liniște în special în perioada împerecherii și de creștere a puilor. Omul, prin activitățile sale zilnice, poate contribui la deranjarea vânatului. Pe fondul de vânătoare nr.53 [NUME_REDACTAT], principalele activități umane care conduc la deranjarea liniștii vânatului sunt: păstoritul animalelor în zona alpină, culegerea fructelor de pădure și activitățile de exploatare. Asigurarea liniștii vânatului presupune luarea unor măsuri de către gestionarul fondului de vânătoare, dintre care amintim:

-interzicerea pășunatului în fondul forestier.

-stabilirea unor trasee pentru adăpat și de trecere spre golul alpin în funcție de zonele unde este concentrat vânatul.

-interzicerea unui numar mai mare de câini la turmele de animale și a câinilor fără jujeu regulamentar, contrar prevederilor legale.

-stabilirea unor poteci pe care urmează să se deplaseze culegătorii de fructe de pădure și turiștii.

-interzicerea activităților de exploatări forestiere în perioadele de împerechere.

3.4. Combaterea braconajului

În țara noastră practicarea vânătorii se face în conformitate cu prevederile legii nr. 407 din 9 noiembrie 2006. Orice activitate desfașurată de om, care constituie o abatere de la această lege, reprezintă un act de braconaj.

Combaterea braconajului trebuie să fie o masură permanentă prin care se asigură liniștea vânatului iar pe de altă parte se elimină pericolul decimării acestuia.

Se consideră ,,braconier” acea persoană care, fără a avea dreptul de a vâna pe un anumit teritoriu, prinde sau omoară vânatul, indiferent de scopul pe care-l urmărește.

Braconajul poate fi practicat atât de vânători cât și de alte persoane, izolat sau în grupuri organizate, având ca scop valorificarea cărnii, pasiunea pentru trofee sau simpla satisfacție de a ucide. Cele mai mari pagube se produc prin braconajul în grupuri organizate, atunci când persoanele respective sunt dotate cu mijloace moderne de deplasare. Prinderea acestora este mai ușoară în sezonul rece întrucât lasă urme multe pe zăpadă. Braconierii izolați produc pagube mai mici, însă sunt mai greu de prins, acționând o perioadă mai îndelungată. În această situație pagubele pot să crească, când pe aceeași suprafață de teren acționează clandestin mai mulți, fără a ști unul de celalalt. De-a lungul timpului s-a braconat prin diverse metode, ajungându-se la o adevarată specializare pe categorii de animale. Pentru a putea combate braconajul trebuie să se cunoască mijloacele și metodele utilizate în practicarea lui.

În funcție de mijloacele cu care se execută braconajul se disting următoarele metode:

-braconajul cu arma poate fi executat atât pe timp de zi cât și pe timp de noapte, la farurile mașinii, fiind cel mai des întâlnit indiferent de specia de vânat.

-braconajul cu lațul poate fi executat de o singură persoană sau în grup organizat, este greu de depistat, animalele prinse în laț sunt expuse unui stres puternic.

-braconajul cu curse este periculos atât pentru animale cât și pentru om.

-braconajul cu autovehicule se practică cu ajutorul tractoarelor, combinelor sau a altor mașini pe suprafețele cultivate.

-braconajul cu plase se practică prin întinderea unor plase în locurile de trecere a vânatului.

-braconajul cu otravă se practica mai puțin din cauza unor interdicții privind procurarea otrăvii.

-braconajul la pui constă în prinderea puilor de vânat.

-braconajul cu câini constă în folosirea câinilor la prinderea vânatului.

Pentru combaterea braconierilor trebuie intrepinse acțiuni energice și bine organizate. Una din măsurile de prevenire a braconajului este paza terenului prin patrulare. Acțiunile de patrulare trebuie combinate cu staționări în anumite locuri de observații. Patrulările trebuie făcute pe intinerarii diferite și pe cât posibil în strict secret. Odată descoperită zona braconajului este necesar să se intensifice acțiunile în teren iar în cazul braconajului cu curse sau lațuri se v-a organiza pânda în teren.

Un rol important în combaterea braconajului îl au informațiile primite de la localnicii care dețin astfel de informații despre braconieri.

Pentru combaterea braconajului pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] s-a întocmit un plan comun de acțiune împreună cu organele de poliție și de jandarmi. Până în prezent nu au fost descoperite acte de braconaj.

3.5. Măsuri de ocrotire și îngrijire a vânatului

Prin ocrotirea vânatului se înțeleg măsurile ce trebuiesc luate pentru sporirea efectivelor de vânat până la cele optime, urmărindu-se în același timp ridicarea sau menținerea calității acestora.

Lucrarile de îngrijire a vânatului cuprind totalitatea măsurilor ce trebuiesc luate pentru asigurarea condițiilor favorabile existenței acestuia. Îngrijirea vânatului nu presupune o înmulțire exagerată a efectivelor de vânat, întrucât acestea ar produce pagube mari, ci

menținerea acestora în limite care sa asigure echilibru biologic.

Pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] măsurile de ocrotire a vânatului constau în: combaterea braconajului, ținerea sub control strict a efectivelor de răpitoare, activități de paza si control precum și o selecție riguroasă cu ocazia extragerii prin împușcare a exemplarelor care nu sunt de viitor.

În tabelul de mai jos se prezintă situația efectivelor reale în raport cu efectivele optime prezente pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT].

Studiul efectivelor reale în raport cu efectivele optime

Tabelul nr. 10

Faptul ca efectivele reale, la lup și râs, depășesc cu mult efectivele optime justifică mortalitățile ridicate de pe acest fond, datorate răpitoarelor. Refacerea efectivului la cocoș de munte se v-a realiza prin interzicerea vânătorii la această specie de vânat. La celalalte specii de vânat efectivele reale sunt apropiate de efectivele optime, urmând ca în viitor, printr-o monitorizare atentă, efectivele reale să se apropie de cele optime datorită imbunatățirii condițiilor de viață sau prin extragerea exemplarelor mai puțin valoroase.

3.6. Metode de vânătoare folosite

Prin metode de vânătoare se înțeleg modalitățile prin care vânătorul poate recolta vânatul. În funcție de numarul de participanți la vânătoare acestea se împart în: metode individuale și metode colective. Ele se mai pot clasifica în metode în care vânătorul stă pe loc și în metode în care vânătorul se deplasează.

Dintre metodele de vânătoare individuale, folosite pe fondul de vanatoare nr.53 [NUME_REDACTAT], putem aminti: pânda și dibuitul iar dintre metodele colective amintim: vânătoarea la goană și vânătoarea în grup restrâns.

3.6.1. Vânătoarea la goană

Presupune participarea mai multor vânători și comportă o activitate organizatorică și o anumită disciplină. Acest tip de vânătoare presupune așezarea vânătorilor în ștanduri, la o distanță de aproximativ 40-50 m unul de celălalt încât să se vadă între ei, așteptând vânatul hăituit de gonaci. La o astfel de vânătoare vânătorul este cel mai puțin solicitat, el transformându-se într-un simplu trăgător. O astfel de vânătoare se recomandă pentru oamenii în vârstă și cu probleme de sănătate având în vedere efortul mai mic la care sunt supuși vânătorii. Această metodă se practică la mistreț și răpitoare.

3.6.2. Vânătoare în grup restrâns

Se practică după reguli asemănătoare unor metode de vânătoare individuale. De regulă grupul este format din 3-5 vânători și practică vânătoarea la sărite sau la pândă, prin împingerea vânatului de regulă cu ajutorul câinilor de vânătoare. Această metodă de vânătoare solicită un efort fizic mărit iar rezultatele vânătorii depind de cunoștiințele acestora și de calitatea câinilor.

3.6.3. Vânătoarea la pândă

Aceasta metoda de vânătoare const în așteptarea vânatului, la anumite ore, în trecători, la locurile de nădire sau de hrănire, ori la vizuină. Locurile de pândă trebuie astfel alese încât vânătorul să beneficieze de camuflaj, curenții de aer să circule de la vânat la vânător și acesta să fie situat la o distanță convenabilă de locul în care își face apariația vânatul. În locurile astfel alese se pot executa observatoare, bordeie sau adăposturi improvizate. Această metodă necesită multă răbdare însa are avantajul că vânătorul are timp suficient de mult pentru a obsrva vânatul și a trage asupra sa dacă se decide. Rezultate bune dă vânătoarea la pândă în observatoare, aceasta datorită faptului că vânătorul este mai greu de observat iar mirosul și zgomotele din interiorul observatorului sunt mai greu percepute de vânat. Metoda se aplică cu succes la răpitoare și mistreț. Ea este interzisă pentru vânarea cervidelor la hrănitori și sărării.

3.6.4. Vânătoarea la dibuit (apropiat)

Constă în deplasarea vânătorului fără zgomot și cu atenție mărită în zonele frecventate de vânat. Pentru aceasta vânătorul trebuie să cunoască foarte bine terenul, să existe poteci pe care să se deplaseze iar deplasarea să se facă contrar vântului. Vânătoarea la dibuit necesită un efort deosebit din partea vânătorului. Cu ocazia vânătorilor la dibuit vânătorul trebuie să profite de prezența urmelor pe zăpadă. Această metodă de vânătoare dă rezultate bune la vânarea cervidelor și a mistrețului.

3.6.5.Obiceiuri după doborârea vânatului

În țările cu tradiții în domeniu, din [NUME_REDACTAT], precum Austria și Germania, există obiceiuri la care vânătorii cunoscători nu renunță. Acestea se referă la ceea ce urmează după ce focul de armă a fost tras, iar vânatul a fost doborât. Datorită faptului că la vânătorile organizate în țara noastră participă uneori și vânători străini este bine ca aceste obiceiuri să fie cunoscute și de vânătorii români și mai cu seamă de personalul vânătoresc de teren pentru ca să le respecte atunci când este cazul.

[NUME_REDACTAT] (1957), un bun cunoscător al acestor obiceiuri, consideră că respectarea rânduielilor vânătorești deosebește pe vânătorul care posedă cultură vânătorească, care înțelege frumusețea vânătorii, care a îndrăgit natura și creaturile ei, de acei vânători care aleargă numai după carne și trofee.

Dintre obiceiurile întâlnite la vânătorile organizate la vânatul mare sunt de amintit următoarele:

-locul unde a stat vânatul în momentul în care s-a tras asupra lui se marchează prin înfigerea în acel punct, în poziție verticală, a unei ramuri de 35-40 cm. Ramura respectivă trebuie să fie din următoarele specii: molid, brad, stejar, anin. Nu se admit ramurile de fag sau din speciile exotice. Ramura v-a trebui să se rupă și nu să se taie cu cuțitul. Deasemenea aceasta nu trebuie să se cojească. Punctul în care se înfige ramura este reperul de unde trebuie să se urmărească vânatul în cazul în care acesta nu a căzut. Marcarea locului are loc chiar dacă în acel punct se văd sau nu urmele de vânat. În cazul în care, în punctul în care s-a tras asupra vânatului se cunosc urmele, pe lângă crenguța înfiptă în pământ se mai pune una cu vârful ascuțit în poziție culcată. În cazul în care este vorba de un mascul se pune cu vârful ascuțit în direcția în care se duc urmele iar în cazul unei femele se pune invers (cu vârful de cetină în direcția în care a fugit). Pentru a preciza dacă este vorba de mascul sau femelă, se pune o crenguță mai mică în dosul celeilalte în poziție perpendiculară, aceasta însemnând că vânatul a fugit în sensul opus.

-crenguța de luare în posesie a vânatului căzut. Vânatul cu copite, după ce a fost găsit, v-a fi culcat pe partea dreaptă, apoi i se v- a pune o crenguță pe latura corpului astfel: în cazul masculului crenguța se v-a așeza cu baza spre cap iar dacă este femelă cu vârful spre cap. Semnificația crenguței este că vânatul a fost găsit și luat în primire de vânătorul respectiv.

În afară de crenguța care se pune pe corpul vânatului mare se mai pune în gura vânatului o ramură cu frunze verzi perpendiculară pe direcția botului. Așa se procedează doar în cazul masculilor iar în terminologia vânătorească poartă denumirea de ultima îmbucătură. Acest obicei este valabil doar în cazul vânatului cu copite.

Vânătorului care a doborât vânatul cu copite sau cocoș de munte i se dă o ramură unsă cu sânge din piesa doborâtă. În acest sens vânătorul care îl însoțește rupe o crenguță pe care o unge cu sângele din piesa împușcată și o oferă vânătorului care a împușcat piesa pusă perpendicular pe cuțit sau în lipsa acestuia pe pălărie. Cuțitul sau pălăria se țin în mâna stângă iar cu mâna dreaptă însoțitorul îl felicită pe vânător.

Obiceiul datează de peste 1000 ani și vrea să fie o recunoaștere a vânătorului care a doborât vânatul.

3.6.5.1. Așezarea vânatului împușcat (tabloul vânatului)

Acțiunile de vânătoare din cadrul vânătorilor colective trebuie să se desfașoare într-un climat de ordine și disciplină. La terminarea fiecărei goane, vânatul împușcat se așează, în linie, culcat pe partea dreaptă. Dacă sunt piese multe pe un rând se așează iepurii, pe altul fazanii și așa mai departe. Tot a zecea piesă, începând de la stânga la dreapta, se trage mai în față cu jumătatea ei pentru a ușura numărătoarea. Seara, când s-a încheiat ziua de vânătoare, tot vânatul împușcat trebuie să fie aranjat într-un anumit fel.

La vânătorile de vânat mic se așează în rândul întâi vulpile, de la dreapta la stânga, apoi alte răpitoare dacă s-au împușcat (pisică sălbatică). Întotdeauna vânatul răpitor se așează pe un rând separat, nu se amestecă cu cel nerăpitor. La vulpi coada se așează în unghi drept față de corp. În rândul doi se vor așeza iepurii, în al treilea rând fazanii, separat masculi de femele, iar în al patrulea rând ,potârnichiile,sitarii, porumbeii și alt vânat cu pene. La terminare se numără vânatul și se confruntă cu carnetul în care s-a notat vânatul împușcat. Recolta astfel aranjată se numește tabloul vânatului. Când totul este gata urmează să se așeze gonașii și vânătorii iar organizatorul vânătorii anunță rezutatul zilei.

În cadrul vânătorilor colective, la care se împușcă numai vânat mare, vânatul se va așeza în ordine descrescândă, de la dreapta la stânga, indiferent de sex, în ordinea mărimii. Momentan în țara noastră se împușcă la goană doar mistreții. În situația în care, pe viitor, s-ar recurge la această metodă și în cazul cerbului, cu scop de a reduce efectivul, în primul rând se pun cerbii, în ordinea descrescândă a mărimii lor, de la dreapta la stânga. Mai întâi se pun taurii iar apoi ciutele. În rândul doi se pun mai întâi taurii iar apoi ciutele de lopătar, respectând aceleași reguli. Pe rândul trei se pun mistreții, în ordinea mărimii, indiferent de sex. Apoi se pun căpriorii, în ordinea mărimii, mai întâi țapii pe urmă femelele. În sfârșit pe rândul cinci se pune vânatul răpitor (lupi, râși, vulpi, etc.), pe specii, în ordinea mărimii.

La vânătorile mixte din păduri, unde se împușcă un numar redus de exemplare, vânatul

se va așeza pe un singur rând respectând următoarea ordine: cerb, lopătar, mistreț, căprior, în rândul doi se pun răpitoarele, singure în ordinea mărimii. Vânatul răpitor nu se amestecă cu cel nerăpitor.

Ca regulă generală nu trebuie să se pășească peste rânduri după ce vânatul este aranjat sub formă de tablou. Rândurile trebuie să se facă la o distanță de 0,5-1 m pentru a se putea umbla mai ușor printre ele. Din motive de estetică este necesar ca lungimea tabloului să fie mai mare decât lățimea.

La vânatul cu coarne pentru a pune în valoare trofeul este bine ca capul să fie proptit cu un lemn în așa fel încât acestea să stea în sus.

Vânătorii care țin la astfel de obiceiuri consideră că vânătorii îi lipsește ceva dacă acestea nu sunt respectate.

Se consideră necuviință statul pe vânatul împușcat sau gluma pe seama acestuia întrucât lupta s-a incheiat în momentul împușcării iar învingătorul trebuie să-l recunoască pe învins.

3.6.6. Instrucțiuni privind o bună desfașurare a activității de vânătoare

Prima sarcina a celui care organizează vânătoarea este să se convigă dacă efectivul existent asigură reușita sau nu. La aceasta ajută atât informațiile oferite de paznicul de vânătoare cât și constatările făcute de organizatorul de vânătoare. Nereușita unei vânători poate conduce la scăderea prestigiului organizatorului și a unității care deține fondul.

Cu 1-2 zile înainte de data în care se organizează, însoțit de 2-3 persoane dintre care unul care conduce gonașii, altul care v-a aranja vânătorii în țiitori și eventual cărăușul care v-a lua în primire vânatul, parcurg terenul stabilind locul fiecărui gonaș, direcția de deplasare, linia pe care stau vânătorii, numarul de ștanduri și ordinea de succesiune a goanelor. Acestea trebuie să fie foarte bine cunoscute pentru ca nu cumva să rămână o anumită suprafață de teren neacoperită de gonași sau vânători. Lungimea goanelor și distanța dintre vânători depind de specia de vânat, de relieful terenului, de sol, de direcția vântului și de vegetație. Distanța dintre vânători se stabilește în așa fel încât să nu se stânjenească între ei pe de o parte iar pe de altă parte dacă un vânător scapă vânatul să poată trage vecinul. În pădurea deasă, distanța va fi de 30-35 m, în cea rară de de 40-45 m, la câmp aproximativ 60 m. În vânat nu se trage pe linie, ci sub un unghi de 40-50°. Distanța între gonași, în teren acoperit, trebuie să fie de 15-25 m la început de sezon și de 20-35 m mai târziu când vânatul sare ușor. Totul se desenează pe o schiță care v-a fi foarte utilă în ziua vânătorii. Se vor programa atâtea goane câte se pot efectua într-o zi. Vânătorii înscriși la cerea lor, au datoria morală să participe la vânătoare sau să anunțe în timp util neparticiparea lor. Este bine cunoscut că la vânătoare nu poți participa neinvitat sau să aduci cu tine un invitat al tău întrucât creiezi greutăți organizatorului.

În ziua întocmirii planului de vânătoare, organizatorul v-a desemna persoana care răspunde de gonași. Aceasta v-a trebui să fie cu numarul de gonași, în data stabilită pentru desfășurarea acțiunii de vânătoare, în punctul de întâlnire și la ora fixată. Întârzierea gonașilor la ora fixată dă impresia unei slabe organizări a vânătorii. Gonașii trebuie să poarte veste reflectorizante. De obicei aceștia sunt coordonați de paznicul de vânătoare în așa măsură încât să se păstreze distanța dintre ei și să mearg aliniați.

Vânătorilor li se fixează ora și locul întâlnirii cu mare exactitate.

Conducerea acțiunii de vânătoare se face de către o singură persoană și anume organizatorul. Atunci când un alt vânător încearcă să se implice în treburile de organizare nu trebuie să i se permită acest lucru. Un rol important în desfașurarea acțiunii de vânătoare îl are și mersul vremii din ziua respectivă. În astfel de situații organizatorul de vânătoare trebuie să ia toate măsurile pentru reușita vânătorii.

În momentul sosirii vânătorilor la locul de întâlnire, organizatorul de vânătoare va proceda astfel:

– numără vânătorii sosiți, ca să știe câte numere vor fi puse pentru tras la sorți.

– verifică permisele de vânătoare.

-se face tragerea la sorți iar organizatorul își înscrie numele vânătorilor în ordinea ieșirii la sorți, într-un carnet.

– se comunică vânătorilor regulile de vânătoare. Din aceste reguli de vânătoare nu vor lipsi cele referitoare la protecția muncii. Cu această ocazie se va semna , din acest punct de vedere, cu toți participanții un proces verbal de protecția muncii.

Reguli principale în activitatea de vânătoare:

1.Pușca de vânătoare se încarcă numai după ce vânătorul și-a ocupat locul de vânătoare, a trecut ultimul vânător pe lângă el și se descarcă neaparat înainte de a părăsi acel loc.

2. Înainte de a încărca pușca se verifică dacă nu are pe teavă vreun corp străin: pământ sau zăpadă, care ar putea provoca spargerea țevii.

3. Se v-a identifica cu precizie vecinul din stânga și dreapta, nu se fac mișcări și nu se fumează.

4. Se trage doar în momentul în care vânatul a fost identificat bine.

5. Nu se trage pe linia de vânători sau sub un unghi mai mic de 45° față de această linie pentru a nu răni vecinii.

6. Nu se urmărește vânatul cu pușca peste linia de vânătoare.

7.Nu se mai trage înainte când gonașii sunt la distanțe mai mici de 120 m în pădure și 150 m în câmp, ci doar în spate.

8. Nu se schimbă locul fără știrea vecinului și nu se urmărește vânatul rănit decât după terminarea goanei întrucât există riscul de a fi împușcat.

9. Nu se trage asupra vânatului la distanțe foarte mari întrucât există riscul de al răni cauzându-i suferințe.

10. Nu se permite amestecul în organizarea vânătorii.

3.7.Trofee și rezultate obținute în ultimii ani

Trofeul reprezintă lucrul cel mai de preț pentru un adevărat vânător. Vânătorul trebuie să țină la trofeu indiferent de valoarea lui. Acesta îi aduce aminte de momentele petrecute în teren. De aceea orice trofeu dobândit trebuie bine preparat. Trofeele de valoare ridicată pot participa la diverse expoziții de vânătoare organizate. Pentru un vânător nu reprezintă trofeu dacă acesta a fost găsit și provine de la un animal mort.

Trofeul este diferit de la un animal la altul. La cerb trofeul este format din coarne, colții din maxilarul superior și părul de la gât, la capra neagră trofeul este format din coarne și părul lung de pe șira spinării, la mistreț trofeul este format din colți și părul din coamă.

Principalele trofee extrase de pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT]

Tabelul nr.11

3.8. Selecția vânatului prin împușcare

Prin selecția vânatului se înțelege extragerea din teren, a pieselor necorespunzătoare calitativ, cu scopul de a rămâne exemplarele bine dezvoltate, sănătoase și cu trofee mari. Dacă într-un fond de vânătoare efectivul optim poate fi de numai 100 exemplare, atunci interesul este ca toate aceste exemplare să fie de cea mai bună calitate astfel încat hrana și adăpostul să fie folosite numai de ele și nu de elemente fără valoare. Eliminând exemplarele necorespunzatoare rămân să se reproducă și să tranzmită caracterele doar elementele de valoare.

Eliminarea exemplarelor de calitate inferioara se poate face doar prin împușcare și mai rar prin capturare. Operațiunea cere mult timp și cunoștințe temeinice, în schimb dacă este facută bine dă rezultate satisfăcătoare.

Selecția prin împușcare se poate face la cele trei specii de cervide, la capra neagră și muflon la care vânătorul are la dispoziție și coarnele pentru a putea indetifica pe cei necorespunzători. Într-o măsură mai mică selecția poate fi facută și la mistreț. La restul de animale selecția este greoaie și se rezumă de cele mai multe ori la extragerea exemplarelor bolnave. Între mărimea trofeelor și cea a corpului unui animal există o strâns legatură în sensul că animalele cu corp viguros au și trofee mai mari.

Prin selecție se urmarește obținerea de trofee mari, dar selecția are și importanță economică, dat fiind că se realizează un plus de carne, indivizii rămași după selecție fiind mai mari la corp.

Noțiunea de selecție cuprinde și realizarea unui raport corespunzator între sexe precum și a unei structuri normale a claselor de vârstă.

Atunci când densitatea efectivului de vânat este foarte mare, depășind efectivul optim, prin selecție se pot extrage și exemplare relativ bune. Selecția are efect satisfăcător numai dacă densitatea nu este prea mare.

Selecția vânatului prin împușcare presupune cunoștințe multiple din partea vânătorului care execută această operațiune. Coarnele slabe și greutatea corpului sub medie sunt motive pentru împușcarea unui vânat. Vânătorul care execută selecția trebuie să aibă experiență în cunoașterea trofeului, aprecierea vârstei, să execute observații mai mulți ani în șir asupra aceluiași exemplar în așa fel încât să stabilească momentul când și dacă trebuie extras. Persoana respectivă trebuie să fie dotată cu un binoclu, cu armă ghintuită prevazută cu lunetă și să fie conștiincioasă. Pentru a se efectua observații asupra vânatului, fondul de vânătoare trebuie să aibă amenajate cărări, construite observatoare, colibe, cabane în care să se poată adăposti cel care face observații asupra vânatului și selecția.

Principii de selecție:

– Masculii de selecție se scot înainte de începerea perioadei de împerechere, pentru ca ei să nu aibă ocazia de a tranzmite caracterele rele.

– În terenurile în care cervidele sunt în perioada de refacere calitativă, se recomandă ca o parte din masculii capitali să fie lăsați să îmbătrânească, urmărindu-se în acest fel transmiterea însușirilor bune la noile generații.

– La selecția masculilor de cervide se urmăresc în general două criterii: mărimea corporală și coarnele, ponderea mai mare având mărimea corpului. În situația în care luam drept criteriu coarnele trebuie avută în vedere grosimea acestora și numai în al doilea rând lungimea și forma prăjinilor, numărul de ramuri.

– Din numărul total de extrageri ce se fac pe parcursul unui an, procentul cel mai mare trebuie să fie din rândul tineretului.

– Se vor extrage, indiferent de sex și vârstă, exemplarele care au părul zburlit, fără luciu, murdari în jurul anusului, șchiopi, deci vizibil bolnavi. Cornul rupt din cauza unui accident sau a bătăii, nu justică extragerea, întrucât după cădearea coarnelor vor crește altele normale.

Operațiunea de selecție este cu două tăișuri întrucât dacă vânătorul care o face nu are cunoștiințe suficiente legate de această operațiune, efectele ei pot fi negative.

3.8.1. Selecția la mistreți

Este o operațiune mai dificilă decât la oricare dintre speciile existente. Aceasta nu se datorează doar lipsei coarnelor ci și a vieții pe care o duc în adâncul pădurilor, ieșind la loc deschis mai mult noaptea.

Atunci când pe un fond de vânătoare se dorește să se obțiă de la mistreți colți cu lungime și lățime mare v-a trebui ca mistrețul să fie lăsat să atingă vârsta de 7-10 ani. A doua regulă este să nu se împuște prima piesa dintr-o turmă de mistreți, știut fiind faptul că întotdeauna este o scroafă cu purcei, denumită conducatoarea cârdului.

La purcei (cei sub vârsta de 1 an) se constată o diferență de mărime chiar dacă ei provin de la aceași mamă. În această situație se împușcă cei mai mici deoarece dacă sunt masculi nu vor da colți mari, iar dacă sunt femele vor avea o dezvoltare mai încetinită, fătând mai târziu. În iernile grele o bună parte din purceii mici nu reușesc să supraviețuiască. Atunci când se formează turme de mai multe femele cu purcei, se observă diferență și între purceii diferitelor mame. În acest caz se vor împușca, cu prioritate, purceii de la mamele ai căror purcei sunt mai puțin dezvoltați, putându-se merge până la împușcarea în totalitate a acestora.

Regula de baza la selecția la mistreț este de a împușca totdeauna piesa cea mai mica din turmă.

La mistreții de 1 1/2 ani se recomandă ca prin selecție să se extragă totdeauna piesa cea mai mică. Identificarea nu este greoaie întrucât în turmele de mistreți se observă trei categori de vârste: purceii, mistreți de 1 1/2 ani, și scoafa conducatoare. Deci dintre exemplarele de 1 1/2 se extrag exemplarele cele mai mici.

Din rândul scoafelor adulte se vor extrage prin selecție cele care fată târziu sau cele bălțate, ca urmare a încrucișării cu porci domestici. În ambele cazuri mai întâi se împușcă purceii.

Vierii tineri, trebuie cruțați în dorința de a ajunge la vârsta de 7-10 ani, vârstă la care se realizează trofeele cele mai mari. Se vor împușca doar exemplarele bolnave. Atunci când în goană vine un singur mistreț, el trebuie observat bine întrucît masculii se despart de cârd și devin solitari din toamna celui de-al doilea an. În condiții de lumină favorabilă, colții sunt cei care ne pot da indiciu asupra vârstei animalului. O atenție marită trebuie avută știut fiind faptul că și scroafele bătrâne umblă singure, în căutarea locului de fătare.

La mistreții bătrâni selecția nu este posibilă întrucât nu exista nici un criteriu de deosebire. Tot ce se poate face e de a împușca pe cei care par bolnavi, apoi pe cei schiopi, bălțați.

Reușita selecției la mistreți depinde și de condițiile de liniște din terenul de vânătoare. În cele liniștite mistreți ies în căutarea hranei, seara devreme, iar dimineața se retrag relativ tarziu încât pot fi observați.

La goană alegerea pieselor de împușcat se poate face doar în condițiile în care aceștia vin cu viteză mică.

CAPITOLUL IV

MĂSURI PRIVIND REALIZAREA UNUI ECHILIBRU AL FAUNEI CU ACTIVITĂȚILE DIN AGRICULTURĂ, SILVICULTURĂ ȘI ZOOTEHNIE

4.1. Agicultura și cinegetica

În perioda de primăvară, vară și toamnă vânatul își găsește de obicei de mâncare. Cu toate acestea se simte uneori nevoia completării hranei de către om și în aceste anotimpuri. În pădurile de mare întindere, așa cum este și cazul fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], fără culturi agricole în interior, unde anumite specii de vânat nu-și pot completa hrana din pădure cu cea din terenurile cu culturi agricole, omul trebuie să intervină pentru menținerea efectivului de vânat. Uneori chiar dacă din punct de vedere cantitativ hrana este suficientă totuși omul trebuie să intervină pentru ameliorarea calitativă a hranei. În cazul unor poieni cu ierburi de calitate inferioară, omul poate interveni, prin anumite lucrări, schimbând compoziția florei.

Intervenția gestionarului fondului de vânătoare este cu atât mai necesară, cu cât în noua agrotehnică se întâlnesc monoculturi pe suprafețe mari, încât vânatul nu are la dispoziție culturi cu plante variate din care să-și satisfacă necesarul de substanțe nutritive de care are nevoie.

Iarna omul intervine fie prin lucrări care facilitează accesul vânatului la hrana naturală fie prin punerea de hrană complementară pe teren.

Protecția și utilizarea durabilă a resurselor mediului, din care face parte și fauna de interes cinegetic, constituie un obiectiv de interes major al politici românești. Ca urmare, obiectivele strategiei în domeniul cinegetic se subordonează politicii domeniului, de utilizare durabilă a resurselor cinegetice și conservare a biodiversității în condițiile menținerii echilibrului agro-silvo-cinegetic.

Obiectivele și măsurile formulate sunt în concordanță cu cerințele cuprinse în caietul de sarcini, urmărindu-se respectarea următoarelor principii:

– vânatul este un bun public de interes național și internațional.

– administratorul fondului cinegetic național este statul.

– fondurile de vâătoare se constituie pe toate categoriile de terenuri, indiferent de proprietari

– statul atribuie spre gestionare fondurile de vânătoare următoarelor categorii de gestionari: organizații neguvernamentale, non-profit, administratorului pădurilor proprietate publică a statului, administratorilor pădurilor proprietate publică a unitatilor administrativ teritoriale, administratorilor pădurilor proprietate privată, instituțiilor publice științifice care au ca obiect de activitate cercetarea științifică în domeniul cinegetic, institutelor de învățamânt care au ca specializare studiul vânatului și vânătoarea.

-repartizarea unei parți însemnate din arenda fondurilor de vânătoare atribuite prin licitație publică, proprietarilor de terenuri.

– acordarea de despăgubiri în mod echitabil și operativ pentru pagubele produse de vânat.

– subordonarea vânătorii scopului conservării biodiversității faunei sălbatice și menținerii echilibrului ecologic.

– organizarea și desfașurarea activității cinegetice în acord cu convențiile internaționale de protecție a faunei sălbatice, la care fondurile de vânătoare fac parte.

– respectarea legii și ordinii în activitatea cinegetică.

– promovarea și respectarea competenței la orice nivel de organizare cinegetică .

Toate aceste principii și obiective stau la baza procesului de elaborare a strategiei în domeniul cinegetic.

4.2.Gospodărirea arboretelor și influiența asupra hranei, adăpostului și liniștii vânatului

Pădurile constituie pentru o bună parte din speciile de interes cinegetic mediul propice existenței și dezvoltării lor. În majoritatea cazurilor prin aplicarea regimului și tratamentelor în arborete nu se poate ține cont de interesele cinegetice. Uneori pe suprafețe mai reduse se pot aplica tăieri în crâng. Este foarte important ca prin lucrările silviculturale ce se aplică arboretelor de pe suprafața fondului de vânătoare să se realizeze un echilibru între diferitele clase de vârstă. Cu alte cuvinte suprafața arboretelor tinere, în care își găsesc cu preponderență liniștea și adăpostul diferitele specii de vânat, să fie egală și uniform distribuită cu suprafața arboretelor mature, care asigură hrana vânatului, pe întreaga suprafață a fondului de vânătoare.

Cu ocazia lucrarilor de exploatare sau de curățire a pășunilor se v-a urmări să fie lăsați arbori și arbuști necesari pentru hrana vânatului. Din acest punct de vedere aceștia se pot împărți în două grupe:

-Grupa I. Arbori și arbuști care produc fructe și semințe. În această categorie intră fagii și stejarii de pe marginea pădurilor, a poienilor, a drumurilor apoi cei din interiorul pădurilor. Aceștia vor produce jir și ghindă iar vânatul o v-a aduna de pe sol. Un rol asemanator il au; mărul, părul cireșul sălbatic, scorușul și alunul. Toți aceștia trebuie păstrați.

– Grupa II. Arbori și arbuști care produc hrană sub formă de: frunze, ramuri, muguri și coajă: salcia căprească, socul roșu și negru, ulmul, carpenul și acerineele.

Se vor planta arbori și arbuști producători de fructe sau ramuri, daca ei lipsesc. În acest sens se vor alege arbori și arbuști care fructifică de timpuriu și des.

Iarna cervidele intră în suprafețele de pădure cu parchete unde mănâncă de pe arbori doborâți rămurele, muguri iar în zona montană chiar licheni. Dacă pe ramuri există fructe sau semințe, atunci le culeg și pe acestea. Este de preferat ca parchetele să fie cât mai uniform distribuite pe suprafața fondului de vânătoare pentru a evita concentrarea vânatului.

De asemenea ar fi de dorit ca exploatarea să înceapă în noiembrie și să se termine în martie în așa fel încât vânatul să aibă mâncare pe toată durata grea a iernii.

Desigur exploatarea pădurii se face în funcție de interesul regenerării pădurii și economicității exploatării fără a se ține cont și de cerințele vânatului. Sunt totuși și situații, când fără a aduce prejudicii pădurii, se ține cont și de cerințele vânatului. Astfel în plantațiile forestiere și semințișurile naturale se fac lucrări numite degajări. Prin aceste lucrari se taie salcia căprească care pote sevi ca hrană pentru vânat.

Desișurile din arboretele tinere servesc și drept adăpost pentru vânat.

În zona montană este bine să fie păstrat afinul și merișorul drept hrană pentru cocoșul de munte.

4.3.Pagube cauzate vânatului prin unele lucrări de chimizare

Substanțele chimice folosite la combaterea dăunătorilor din agricultură și silvicultură se numesc pesticide. În funcție de dăunătorii împotriva cărora se folosesc se clasifică în: insecticide (contra insectelor), fungicide (contra ciupercilor), rodenticide (contra șoarecilor, șobolanilor), erbicide (contra buruienilor).

Pesticidele administrate au influiențat într-o măsură mai mare sau mai mică toate speciile de vânat. Concomitent cu o folosire pe o scară tot mai largă a îngrășămintelor

s-a observat o diminuare sensibilă a efectivelor de vânat mic.

În ce privește modul cum acționează asupra dăunătorilor și animalelor folositoare, preparatele chimice se pot clasifica astfel:

-de ingestie (produc efectele după ce insectele sau mamiferele au înghițit produsul chimic), de contact (efectul se produce printr-o simplă atingere a substanței chimice), altele au efect negativ asupra respirației.

-unele preparate de combatere cauzează moartea vânatului, imediat, la cateva ore de la înghițirea lui, altele acționează lent acumulând substanța toxică în țesuturi, în special în grăsimi.

-unele preparate chimice se mențin nealterate, pe teren, timp îndelungat, săptămâni, luni și chiar un an, ceea ce este un pericol pentru vânat.

-substanțele toxice sunt periculoase pentru vânat nu numai prin aceea că ele mor dar și prin faptul că duc la scăderea natalității la mamifere și a numărului de pui la păsări.

– se constată că vânatul se refugiază din suprafețele tratate în parcele netratate.

-vânatul suferă nu doar din pricina substanțelor chimice folosite în agricultură dar și din cauza celor folosite în silvicultură și a rezidurilor deversate în apele curgătoare.

-otrava din insecticide, fungicide se poate transmite în lanț.

– cu timpul rezistența insectelor la substanțele toxice sporește ceea ce presupune o mărire a dozelor de insecticid și o creștere și mai mare a pericolului pentru vânat.

-dintre animalele care au primit substanțe chimice, unele le elimină din corp altele nu.

– prejudicii se crează și prin faptul că dispărând anumite insecte pe care le consumă păsările, acestea trebuie să părăsească teritoriul.

O altă sursă de pericole pentru faună o constituie emanațiile chimice.

Pagubele cauzate vânatului de substanțele chimice nu pot fi stabilite cu precizie întrucât la animalele bolnave de mai multe zile toxicul se elimină, în parte, din organism.

Până la această dată, pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] nu au fost semnalate mortalități datorită tratamentelor efectuate cu substanțe chimice în agricultură și silvicultură.

4.4. Necesarul de hrană complementară

Prin hrană complementară se înțelege aceea hrană pe care omul o recoltează la momentul potrivit, o depozitează iar apoi o distribuie, în teren, în perioada sezonului rece, când vânatul nu se mai satură cu hrana naturală pe care o gasește în teren sau când acesta nu mai poate parcurge distanțe mari în căutarea hranei naturale.

Completarea hranei vânatului nu este o problemă simplă întrucât nu se cunoaște cu exactitate preferința acestuia față de anumite sortimente de hrană și nici cantitatea de care are nevoie. Acest lucru se explică prin marea varietate a condițiilor de hrană de la un teren la altul iar în cadrul aceluiași teren de la un an la altul în funcție de condițiile atmosferice. Din acest motiv cifrele privind compoziția și rația de hrană sunt doar orientative.

Conform contractului de gestionare a fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] necesarul de hrană complementară, pe specii este:

a) furaje fibroase

– cerb 3225 kg

– căprior 900 kg

Total 4125 kg

b) furaje concentrate

– cerb 1075 kg

– mistreț 3300 kg

Total

c) suculente

– cerb 1075 kg

– mistreț 3300 kg

Total 4375 kg

Avându-se în vedere faptul că fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] este situat, în mare parte, în zona montană, nu pot fi înființate ogoare pentru hrana vânatului.

Hrana suplimentară recoltată sau aciziționată se v-a depozita în condiții bune astfel încât să nu fie expusă intemperiilor vremii și rozătoarelor.

4.5. Paza și ocrotirea

Prin ocrotire și pază se înțeleg măsurile ce trebuiesc luate pentru sporirea efectivelor de vânat până la cele optime , pe de o parte, iar pe de altă parte ridicarea sau cel puțin menținerea calității acestora.

Înmulțirea populației și dezvoltarea rețelei de drumuri, care astăzi ajunge și în munții neumblați altădată, mecanizarea și chimizarea agriculturii au dus la înrăutățirea condițiilor de existență a vânatului. Consecința acestui fapt este reducerea efectivelor de vânat. Prin transformările arătate mai sus, s-a împuținat hrana vânatului, i s-a desfințat adăpostul și i s-a stricat liniștea în anumite locuri. Sarcinile ce revin generațiilor de vânători de astăzi și de mâine sunt mai complexe decât ale predecesorilor, trecându-se de la măsuri de ocrotire la măsuri de cultura vânatului. De aceea, vânătorii trebuie să posede un important bagaj de cunoștiințe referitoare la: ocrotirea și îngrijirea vânatului, folosirea cu mult discernământ a efectivului de vânat, a păstrării și în măsura posibilului îmbunătățirii mediului în care trăiește vânatul.

Acțiunea de pază și ocrotire presupune o serie de măsuri, dintre care amintim:

– vânătoarea trebuie să fie practicată în așa fel încât puterea de producție a fondului cinegetic să nu fie slăbită.

– vânătorului îi revine datoria de a ocroti și îngriji vânatul și numai după aceea îi revine dreptul de a-l recolta.

– el nu este stăpân absolut asupra vânatului, ci are dreptul să se folosească de acesta numai în anumite condiții prevăzute de lege.

– sarcina vânătorului este de a contribui la îmbunătățirea condițiilor de mediu, prin aceasta contribuind la existența și prosperitatea vânatului.

– date fiind condițiile noi de existență ale vânatului, ocrotirea lui este mai dificilă ca în trecut.

– ceea ce trebuie să caracterizeze pe vânătorul adevărat este și faptul că acesta nu trebuie să manifeste doar plăcerea de a împușca ci și simpla lui plăcere de a se afla în teren, unde are ocazia de a se delecta cu vânatul.

4.6. Recoltarea faunei

Recotarea rațională a vânatului presupune o cunoaștere a efectivului real existent în teren iar în funcție de raportul dintre efectivul real și cel optim se v-a stabili cota de recoltă. Pentru aceasta, prima condiție este să se cunoască, cât mai aproape de real, efectivul de vânat aflat pe teren la 1 aprilie-efectivul real-iar, a doua, trebuie să se cunoască care este efectivul optim la speciile importante pentru acel fond. Dacă efectivul real este mai mic decât cel optim, atunci se v-a recolta doar o parte din sporul acelui an, lăsând restul să se adauge la efectivul de reproducție. Dacă efectivul real este egal cu cel optim atunci se poate recolta tot sporul anual. În fine, dacă efectivul real este mai mare decât efectivul optim, se vor recolta mai multe exemplare decât sporul anual, micșorându-se în acest fel efectivul de reproducție. De aici rezultă importanța acțiunii de cunoaștere a efectivelor reale existente pe fondul de vânătoare.

Punând accentul gospodăriri, în special pe vânatul autohton socotit drept capital de bază, asigurând stocul de reproducție necesar care garantează producția maximă și continuă pentru fiecare fond de vânătoare, s-a ajuns azi la o sporită cantitate și calitate a vânatului în toate biotopurile specifice.

Date fiind condițiile de viață datorate extinderii mecanizării și chimizării, astăzi se justifică o intervenție mai chibzuită decât în trecut.

4.6.1 Planul de recoltare al vânatului

Ca și în cazul altor sectoare economice și în cazul unei bune gospodăriri a unui fond de vânătoare este important să se cunoască , cu precizie, pe ce producție se poate conta în anul următor. Acest lucru interesează atât sub aspectul realizării planului la carne și piei de vânat dar și sub aspectul posibilității de practicare a acțiunilor de vânătoare.

Pentru o stabilire cât mai aproape de realitate a cifrelor de recoltă a vânatului, la unele specii, este necesară o evaluare de verificare în preajma deschiderii vânătorii. Datele astfel obținute, trebuie analizate atât sub aspectul raportului dintre sexe cât și al raportului dintre clasele de vârstă, cei doi factori determinanți ai mărimii populației, al vitalității și ai productivității acesteia.

Studiile efectuate de-a lungul anilor, scot în evidență că populațiile au o structură piramidală. Astfel, o populație normală are la bază puii, fiind urmată pe treapta următoare de exemplarele de un an și așa mai departe până la cele mai bătrâne exemplare care sunt cele mai puține.

Gospodărirea vânatului pe baza piramidei vârstelor este dificilă la speciile unde nu se pot stabili sexul și vârsta. În această situație planificarea se rezumă la stabilirea unui procent de recoltă sau număr din marimea populației.

Așa după cum am arătat la stabilirea planului de împușcare un rol important îl are raportul între sexe. De aceea la unele specii, unde femele sunt mai expuse, mai ales speciile poligame, se planifică la recoltare doar masculii (fazan, cocoș de munte).

Prin modificarea raportului dintre sexe se poate acționa semnificativ asupra calității și efectivului de vânat. Astfel, creșterea numărului de masculi necesari pentru fecundare conduce la eliminarea exemplarelor mai slab calitative din punct de vedere genetic. Pentru o creștere rapidă a efectivului de vânat este necesat ca numarul de femele să fie mare.

La întocmirea planului de recoltă trebuie avut în vedere și faptul ca recolta să nu micșoreze stocul de reproducție.

Prin vârsta limită de recoltare se înțelege vârsta la care o specie a ajuns, în dezvoltare, la punctul de la care începe declinul. Cu alte cuvinte este vârsta la care animalele ating cea mai mare greutate, cea mai mare vigoare și realizează trofeele cele mai valoroase.

CAPITOLUL V

STUDIUL ECONOMIC

5.1. Investiții necesare în perioada de valabilitate a contractului de gestionare

Priorități în promovarea speciilor de vânat din cadrul fondului de vânătoare nr.53 [NUME_REDACTAT]:

-Acțiuni necesare refacerii potențialului biogenetic al fondului de vânătoare prin reintroducerea unor specii din fauna sălbatică de interes cinegetic dispărute, sau prin introducerea unor specii noi de vânat ce pot valorifica nișele ecologice libere.

Nu se recomandă introducerea unor noi specii de vânat, populațiile actuale fiind bine reprezentate, din toate categoriile de specii de interes cinegetic.

Din terenurile arondate acestui fond de vânătoare au fost capturate și colonizate, în diverse zone din țară, numeroase exemplare de capră neagră.

– Creșterea potențialului nutritiv al fondului de vânătoare

Hrana naturală a vânatului, asigurată de vegetația diversă din fondul forestier, este completată de cea existentă pe terenurile cu folosință agricolă (fânețe) și pașuni a caror potențial nu este utilizat în totalitate prin activitățile zootehnice.

Interzicerea pășunatului în păduri, face ca potențialul nutritiv al fondului de vânătoare să fie foarte ridicat. Așa se explică diversitatea speciilor și efectivelor de vânat întâlnite pe unitatea de suprafață a fondului.

Prin lucrari silvice se urmărește menținerea în compoziția arboretelor a speciilor lemnoase căutate de vânat.

– Îmbunătățirea rețelei de amenajări, construcții și instalații vânătorești. Pe lângă cele existente, pe fondul de vânătoare nr.53 [NUME_REDACTAT], mai sunt necesare următoarele: 8 ha terenuri de hrană, 19 km de poteci, 2 scăldători, o sărărie, 19 hrănitori, 8 km linii de vânat.

5.2. Venituri în următorii 5 ani

Din punct de vedere financiar, activitatea de vânătoare de pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] se poate autofinanța, lucru care conduce la creșterea prestigiului acesteia și la o dezvoltare pe viitor.

Veniturile ce se pot realiza pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] se fac în urma realizarii de vânători, la principalele specii de vânat existente pe acest fond.

Astfel, la capra neagră:

– tarif de organizare pentru o zi de vânătoare/vânător- 50 euro

– tarif de împușcare pentru exemplar cu trofeu bizar -1200 euro

– tarif pentru piesa rănită și nerecuperată- 1000 euro

– tarif pentru foc greșit- 125 euro

– la pisele cu trofeu, tariful pornește de la 1100 euro la care se aplica un adaus pentru fiecare punct C.I.C.

La cerb comun

– tarif de organizare pentru o zi de vânătoare/ vânător- 50 euro

– tarif pentru o piesă rănită și nerecuperată- 80 euro

– tarif pentru foc greșit- 150 euro

– la piesele cu trofeu, tariful pornește de la 550 euro și crește pentru fiecare 10 g în plus față de masa trofeului

Pentru femele

– tarif de împușcare- 150 euro

– tarif pentru piesă rănită și nerecuperată- 75 euro

– tarif pentru foc greșit- 30 euro

La căprior

– tarif pentru piesă rănită nerecuperată- 200 euro

– tarif pentru foc greșit- 25 euro

– la pisele cu trofeu, tariful pornește de la 150 euro și crește pentru fiecare gram în plus față de masa trofeului

Pentru femele

– tarif de împușcare- 15 euro

– tarif pentru piesa rănită și nerecuperată- 10 euro

– tarif pentru foc greșit- 5 euro

Este foarte important ca sumele încasate din activitatea de vânătoare să fie folosite doar în acest domeniu și să nu devină surse de finanțare pentru alte domenii cu motivația că vânătoarea nu este economică.

La nivelul [NUME_REDACTAT] Retezat nu s-au făcut estimări în ceea ce privește veniturile ce pot fi realizate de pe acest fond de vânătoare.

5.3. Eficiența economică și concluzii

Concluzii economice pe ultimi 5 ani, aferente fondului de vânătoare nr.53 [NUME_REDACTAT]

Tabelul nr.13

În cadrul cheltuielilor au fost cuprinse: salariile personalului care se ocupă de vânătoare, cheltuielile de transport, cheltuielile necesare pentru buna administrare a fondului și desfașurarea în condiții normale a acțiunilor de vânătoare.

Veniturile cuprind sumele provenite din organizarea acțiunii de vânătoare cu vânătorii străini și români, din valorificarea cărnii și a trofeelor, din cazările la cabana de vânătoare.

La nivelul fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] balanța dintre venituri și cheltuieli este pozitivă.

5.3.1. Măsuri pentru eficientizarea activității de vânătoare prin diminuarea cheltuielilor și maximizarea veniturilor.

Așa după cum s-a arătat mai sus, activitatea de vânătoare ce s-a desfășurat pe fondul de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] este eficientă, fapt scos în evidență de balanța dintre venituri și cheltuieli.

Prezentul studiu are o aplicabilitate de zece ani și cuprinde principalele elemente referitoare la amploarea fondului de vânătoare, structura suprafeței cinegetic productive, bonitatea fondului de vânătoare, reprezentarea principalelor specii din faună, principalele amenajari și construcții vânătorești existente la întocmirea prezentului studiu.

Studiul cuprinde de asemenea principalele măsuri ce trebuiesc luate în timp pentru gestionarea durabilă a vânatului făcându-se referiri la realizarea pe suprafața fondului a unor culturi speciale pentru realizarea hranei complementare a vânatului, realizarea unor amenajări și construcții vânătorești, administrarea hranei complementare, toate acestea în scopul maximizării veniturilor și diminuarii cheltuielilor.

Maximizarea veniturilor se poate realiza prin extragerea exemplarelor de vânat la vârsta când acestea ating o dezvoltare maximă, realizează trofee de cea mai mare valoare iar printr-o selecție corespunzătoare sunt extrase exemplarele care nu corespund din punct de vedere genetic.

Scăderea cheltuielilor s-ar putea realiza prin o mai buna organizare, prin găsirea unor terenuri care să fie folosite la producerea hranei complementare fără a fi nevoie ca aceasta să fie cumpărată, introducerea unor specii forestiere care să fructifice cât mai des.

5.3.2. Aspecte economice ale activității cinegetice

Activitatea de vânătoare a fost și este în permanență o activitate aducătoare de venituri, fie ele materiale (carne, piei, blănuri), fie pecuniare (autorizații de vânătoare, de filmare, de fotografiere) a constituit tot timpul o sursă generatoare de valori care se încadrează în categoria resurselor naturale utile pentru om și societate.

Aplicabilitatea studiului este necesară având în vedere faptul că prin gospodărirea eficientă a fondului de vânătoare din punct de vedere economic se pot obține venituri substanțiale și în același timp se vor face investiții pentru dezvoltarea și conservarea fondului cinegetic.

Având în vedere calitatea vânatului de a fi material biologic viu, aflat într-o permanenta evoluție ontogenetică, există posibilitatea asigurării continuității activității, an de an, datorită refaceri resursei. În permanență există riscul distrugeri bazei de producție, fie datorată aplicarii unor metode de gospodărire neadecvate, fie ignoranței, fie din dorința obținerii unor venituri mari și imediate.

În zona de interferență a biologiei cu economia, întotdeuna se găsește o fâșie care reprezintă optimul din toate punctele de vedere și care poate fi numit optim bioeconomic.

Dacă se privește activitatea de vânătoare doar din punct de vedere economic, aceasta ar presupune reducerea cheltuielilor și majorarea veniturilor avându-se în vedere că profitul este dat de diferența între venituri și cheltuieli. Ținând cont însă și de aspectele biologice este necesar să se analizeze cu mult discernământ, atât natura cheltuielilor și veniturilor cât și limita până la care se poate opera cu acești indicatori. Cu alte cuvinte

v-a trebui, în permanență, să se păstreze un echilibru dinamic între biologic și economic.

Dacă în domeniul economic aprecierea calității intervenției noastre se poate face cu ajutorul unor indicatori economici, în ceea ce privește biologia, situația este mai complicată. Probabil că singurul indicator, care scoate în evidență calitatea intervenției noastre în activitatea cinegetică, este nivelul efectivelor reale comparativ cu efectivele optime, însă și acesta este afectat de eroarea generată de dificultatea stabilirii celor două elemente. Lipsa unor astfel de indicatori, în acest domeniu, face deosebit de dificilă realizarea unor analize competente și reale. Din această cauză, nu vom face mai întâi referiri la biotop, asupra caruia putem sau nu să acționăm, iar dacă da, cu efecte mai mici sau mai mari, ci ne gândim la un sistem prin care să se aprecieze calitatea intervenției gospodarului.

În principiu se disting trei categorii de indicatori:

– indicatori cantitativi

– indicatori calitativi

– indicatori valorici

Indicatorii cantitativi, după cum arată și numele, ne dau imaginea volumului realizărilor sau activității. Pentru ca producția cinegetică este legată de suprafață, se propune ca indicatori cantitativi să exprime cuantumul activității pe suprafață. În acest caz se poate uzita de următorii indicatori:

– Numarul de piese recoltate (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

– Carne de vânat recoltat (kg) / 1000 ha fond de vânătoare

– Număr de piei și blănuri recoltate (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

În cadrul fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT] acești indicatori, pe specii, se prezintă astfel:

– Numar de piese recoltate (buc) /1000 ha fond de vânătoare

Cerb – 4 buc / 1000 ha

Căprior- 4 buc / 1000 ha

Capră neagră- 20 buc / 1000 ha

Mistreț- 6 buc / 1000 ha

Urs- 2 buc / 1000 ha

– Carne vânat recoltată (kg) / 1000 ha fond de vânătoare

Mistreț, capră neagră- 47 kg / 1000 ha

– Număr piei și blănuri (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

Misteț, capră neagră- 1 buc / 1000 ha

Indicatorii calitativi, ne ajută în formarea unei imagini a activității cinegetice în ambele domenii, atât biologic, cât și economic. Valoarea biologică constă în nivelul valorii cinegetice a trofeelor ce se obțin iar valoarea economică în valoarea pecuniană ce decurge din calitatea cinegetică a pieselor respective.

În această categorie se au în vedere următorii indicatori:

– Numărul de trofee recoltate (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

– Numarul de trofee medaliabile (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

– Numarul de trofee de selecție (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

În cadrul fondului de vânătoare nr. 53 [NUME_REDACTAT], acești indicatori au următoarele valori:

-Număr trofee recoltate (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

Capră neagră- 0,6 buc / 1000 ha

Mistreț – 0,1 buc / 1000 ha

-Număr trofee medaliabile (buc) / 1000 ha fond de vânătoare

Capră neagră -0,2 buc / 1000 ha (aur)

-0,3 buc / 1000ha (argint)

Mistreț- 0,1 buc / 1000 ha

– Numar trofee selecție (buc) / 1000 ha

Capră neagră- 0,1 buc / 1000 ha

Indicatorii valorici ne oferă o imagine asupra productivității economice a fondurilor de vâătoare. Și în această categorie se vor avea în vedere trei indicatori. Aceștia sunt:

– Valoarea profitului realizat / 1000 ha fond de vânătoare

– Valoarea veniturilor realizate / 1000 ha fond de vânătoare

– Valoarea cheltuielilor realizate / 1000 ha fond de vânătoare

În cadrul fondului nostru acestea au următoarele valori:

– Valoarea veniturilor realizate / 1000 ha fond de vânătoare – 6158 lei / 1000 ha

– Valoarea cheltuielilor realizate / 1000 ha fond de vânătoare – 3807 lei / 1000 ha

– Valoarea profitului realizat / 1000 ha fond de vânătoare – 2351 lei / 1000 ha

Acești indicatori ne dau o imagine reală cu condiția să se respecte anumite condiții, cum ar fi: stabilirea corectă a efectivelor optime și a celor reale din teren, operarea corectă a veniturilor și cheltuielilor, realizarea planului de împușcare aprobat.

CAPITOLUL VI

NORME DE PROTECȚIA MUNCII

6.1. Prevederi generale. Scop. Domeniul de activitate

Grija pentru om și natură se reflectă în larga gamă de măsuri cuprinse în instrucțiuni și legi, elaborate pentru fiecare domeniu de activitate cu scopul de a evita orice pericol ce ar afecta pe cei ce execută o anumită activitate. Pentru respectarea măsurilor sunt stabilite răspunderi și atribuțiuni a căror neglijare atrage sancțiuni.

Prin ordinul nr. 353 din 4 iunie 2008 s-a aprobat regulamentul privind autorizarea, organizarea și practicarea vânătorii.

În partea introductivă din prezentul regulament se dau unele definiții după cum urmează:

– Vânătoarea este acțiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea vânatului ori uciderea acestuia, desfașurată de una sau mai multe persoane care dețin dreptul legal de a practica vânătoarea, în conformitate cu prevederile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare.

– Autorizațiile de vânătoare sunt documente cu regim special care atestă faptul că o anumită persoană sau grup de persoane nominalizate în acestea a obținut de la gestionarul fondului de vânătoare dreptul de a vâna în condițiile legii pe acel fond de vânătoare sau pe o porțiune din fondul de vânătoare, în ziua sau în perioada pentru care sunt completate și, respectiv, valabile autorizațiile, la speciile de faună cinegatică din anexele nr. 1 si 2 din Legea nr.407/2006, cu modificările și completările ulterioare, și în structura pe specii, sex și număr de exemplare aprobate.

– Prin gestionar al faunei de interes cinegetic, în sensul alin.1, se înțelege persoana juridică română care a obținut licența de funcționare în condițiile legii și care deține fauna de interes cinegetic din cuprinsul unuia sau mai multor fonduri de vânătoare.

– Autorizațiile de vânătoare epuizate sunt documentele primare care servesc la ținerea evidenței vânatului recoltat în cadrul cotei de recoltă.

6.2. Incadrarea și repartizarea la locurile de muncă

Obligațiile organizatorului de grupă la acțiunile de vânătoare:

să aibă asupra lor autorizația de vânătoare colectivă tip A sau, după caz, tip B, completată corect;

să verifice la toți vânătorii participanți permisul de arma, permisul de vânătoare sau ordinul de serviciu, armamentul, muniția și asigurarea obligatorie împotriva accidentelor;

să efectueze instructajul pentru prevenirea accidentelor;

să prezinte vânătorilor principalele reguli de practicare a vânătorii, speciile de vânat în care se poate trage, numărul de exemplare permis a se vâna și altele asemenea;

să informeze și să instruiască vânătorii asupra semnalelor sonore- de începere și de încetare a goanei utilizate în timpul vânătorii;

să informeze vânătorii și gonașii asupra pericolelor care pot fi întâlnite pe terenul de vânătoare-zone abrupte, stâncării, grohotișuri, ape curgătoare, canale, mlaștini, arbori aninați, zone de formare a avalanșelor;

să interzică exercitarea vânătorii de către persoanele aflate în stare de ebrietate, precum și consumul de alcool în timpul vânătorii;

să stabilească amplasarea vânătorilor în ștand și să informeze fiecare vânător asupra poziției ocupate de vecini și, în funcție de situație, asupra poziției vânătorilor amplasați pe flancuri;

să stabilească direcțiile și unghiurile de tragere, reperele între care se permite tirul precum și interdicțiile de tragere în functie de amplasarea vânătorilor în ștanduri;

să stabilească componenta echipelor de gonași și conducătorii acestora, în funcție de tipul de vânat, și să îi instruiască asupra modului de desfașurare a fiecărei goane, pentru vânătorile colective la goană;

să interzică folosirea altor câini, în afara celor din rasele admise la vânătoare;

să anunțe prin semnale sonore începerea și încetarea goanei, precum și a tirului;

să conducă vânătorii în fondul de vânătoare numai dacă posedă asigurare împotriva accidentelor de vânătoare și dacă autorizația, permisul de vânătoare, legitimația de membru al unei organizații vânătorești, permisul de arma și armamentul sunt regulamentare;

să completeze cu pix rezultatele înregistrate de fiecare vânător, la fiecare acțiune organizată în baza autorizației de vânătoare;

să crotalieze și să înscrie în autorizația de vânătoare individuală vânatul împușcat și numarul crotaliei, imediat după ce acesta a fost recuperat, înainte de a părăsi fondul de vânătoare;

să excludă vânătorii care nu respectă regulile privind organizarea și practicarea vânătorii în timpul în care se află în fondul de vânătoare;

să constituie echipe pentru urmărirea vânatului mare rănit;

să organizeze și să supravegheze transportul vânatului mare împușcat până la mijlocul de transport.

6.3. Măsuri de securitate în timpul practicării vânătorii colective și individuale

Reguli de prevenire a accidentelor în timpul practicării vânătorii și obligații ale organizatorilor și ale vânătorilor.

Se interzice organizarea vânătorii în condiții de furtună, precum și urmărirea vânatului mare rănit (urs, mistreț) în condițiile lipsei de vizibilitate.

Arma de vânătoare se folosește pe fondurile de vânătoare numai pentru recoltarea vânatului și combaterea dăunătorilor vânatului.

În afara fondurilor de vânătoare arma de vânătoare se transportă descărcată și introdusă în toc.

Muniția trebuie să fie corespunzătoare tipului și calibrului armei utilizate categoriei speciei de vânat care trebuie recoltat.

Se interzice utilizarea alicelor cu diametru mai mare de 5 mm.

La vânătoare se vor folosi numai armele care sunt în stare de funcționare.

Se interzice folosirea armei pentru sprijin sau lovirea vânatului rănit.

Se interzice lovirea armei de arbori, stânci sau alte obiecte dure.

În timpul odihnei, arma va fi descărcată și așezată numai în locuri care oferă o bună stabilitate.

Se interzice îndreptarea armei spre alte persoane, chiar dacă aceasta este descărcată.

Cartușele care rămân blocate pe țeavă se scot cu instrumente adecvate.

În cazul de rateu, arma nu se va deschide imediat, se va aștepta cu teava îndreptată în jos timp de aproximativ un minut.

Se interzice punerea mâinii pe gura țevilor.

Persoanele autorizate să practice vânătoarea individual, la fiecare ieșire în teren, au urmatoarele obligații:

să prezinte organizatorului autorizația de vânătoare, permisul de vânătoare, permisul de armă sau, după caz, ordinul de serviciu, crotaliile corespunzătoare și asigurarea obligatorie împotriva accidentelor;

să se prezinte cu armament și muniții care trebuie să aibă caracteristicile necesare pentru împușcarea exemplarului din specia înscrisă în autorizația de vânătoare, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, și să le prezinte organizatorului pentru control;

la vânătoarea de selecție vor trage numai în exemplarul indicat de organizator;

la urs, cerb comun, cerb lopătar, capră neagră vor folosi numai arme cu țevi ghintuite și cartușe cu glonț, în conformitate cu reglementările în vigoare, iar la mistreț, căprior și muflon se pot folosi și arme de vânătoare cu țeava lisa, însă

numai cu muniție cu proiectil unic;

înainte de a încărca arma se verifică și se curață țevile de eventualele depuneri de frunze, pământ, zăpadă, etc.;

încărcarea armei se face la locul de vânătoare, după ce se asigură că pe direcția de tragere nu se află alte persoane;

încărcarea armei basculante se va face cu țevile îndreptate în jos, închiderea realizându-se prin ridicarea patului;

carabinele se încarcă ținându-se cu țeava în sus;

imediat după încărcare arma trebuie asigurată;

arma se poartă în mână sau pe umăr, asigurată, până la identificarea vânatului;

înainte de acționarea siguranței și declanșarea focului asupra vânatului, vânătorul se va asigura că pe direcția lui de tragere nu sunt persoane;

declanșarea focului se va face numai după identificarea clară a vânatului;

declanșarea focului asupra vânatului în mișcare pe jos, la ridicare sau în zbor se face numai după asigurarea că prin ricoșare nu pot fi provocate accidente;

când se utilizează barca, vânătorul se va așeza cu spatele la barcagiu și se va ține arma îndreptată cu țeava în sus; tirul este permis numai în față și lateral;

vânătorile de urși la nadă se vor realiza numai din observatoare deschise, în prezența personalului tehnic de specialitate al gestionarului;

vânătorul trebuie să cunoască amplasarea observatoarelor, a locului unde este expusă hrana și să fie dotat cu armă cu glonț de calibru corespunzător;

se interzice apropierea vânătorului de locul unde este amplasată nada;

declanșarea focului din observator se va face numai după identificarea precisă a vânatului;

personalul care aprovizionează locul de nadă cu hrană va avea asupra sa arma cu glonț sau cartuș cu proiectil unic încărcată și asigurată;

La vânătorile colective, vânătorii au obligația să respecte următoarele reguli:

deplasarea vânătorilor în teren, între goane, se face în liniște și în șir indian;

la așezarea în ștand, fiecare vânător trebuie să cunoască locul de amplasare a vecinilor;

este interzisă schimbarea locului indicat de organizator;

este interzis consumul de băuturi alcoolice în timpul acțiunii de vânătoare;

încărcarea armei se va face numai în ștand, după ce vânătorul și-a ocupat locul indicat de organizator;

arma se descarcă în ștand, după semnalul de încetare a goanei;

este interzisă părăsirea ștandului în timpul vânătorii;

urmărirea vânatului rănit se va face după încetarea goanei și numai cu aprobarea

organizatorului;

se execută foc în vânat doar după ce acesta a fost foarte bine identificat și numai dacă se află sub distanța de tir eficient;

nu se trage în vânatul aflat în fața vecinului;

înainte de părăsirea ștandului pentru goana următoare, arma se descarcă, deplasarea între goane făcându-se doar cu arma frântă sau cu închizătorul deschis, astfel încât acest lucru să fie vizibil; nu se părăsește ștandul până ce nu sunt strânse toate tuburile trase pentru a fi duse ulterior la un container destinat deșeurilor;

ridicarea vânatului căzut se va realiza numai după încetarea goanei;

în situația amplasării ștandurilor pe o singură linie, se interzice declanșarea focului sub un unghi mai mic de 45° față de linia vânătorilor, tirul fiind permis în fața și în spatele liniei vânătorilor;

în situația amplasării ștandurilor în linie pe o distanță mai mică de 200 m, cu unul sau două flancuri, declanșarea focului de către vânătorii aflați pe flancuri este permisă numai în spatele liniei flancului, cu respectarea unghiului minim de tragere de 45°;

în teren liber se interzice tirul în față cu arma cu alice când gonașii au ajuns la 200 m de linia ștandului;

în teren liber se interzice tirul în față cu arma cu glonț sau cartuș cu proiectil unic, când gonașii au ajuns la 500 m de linia ștandului;

interzicerea tirului în față se semnalizează sonor de către organizator. După acest semnal, tirul este permis numai în spatele liniei ștandurilor;

pentru executarea tirului asupra vânatului care a trecut linia ștandului trecerea armei încărcate peste acesta, se va face numai cu țeava în sus;

pentru urmărirea vânatului mare rănit, se stabilesc de către organizator echipele de căutare și recuperare, formate din minim 2 vânători dotați cu armament corespunzator și câini de vânătoare;

vânătorii au obligația de a avertiza gonașii, în cazul în care vânatul mare rănit se deplasează în direcția acestora;

în cazul vânătorilor la pândă, cu mai multe ștanduri alăturate, fiecare vânător trebuie să cunoască locurile în care sunt șezați ceilalți vânători;

declanșarea focului se va face numai după identificarea clară a vânatului;

părăsirea ștandului se va face la ora sau la semnalul stabilit de organizator.

La vânătorile colective, gonașii au obligația să respecte următoarele reguli:

să se deplaseze în goană aliniați cu vecinii, la distanță egală de aceștia, pe traseul sau după direcția indicată de organizator;

să facă permanent zgomot pentru a fi ușor identificați de vânători, mai ales atunci când se apropie de linia acestora;

să avertizeze vânătorii în momentul observării vânatului, conform regulilor stabilite de organizatorul vânătorii la începutul acesteia;

să nu se apropie de vânatul mare căzut și nici de cel rănit;

să poarte elemente care permit identificarea sa;

la vânătorile de mistreț și urs, fiecare echipă de 4 gonași va fi condusă de către un vânător înarmat pregătit să tragă în orice moment în vânatul rănit, observat pe parcurs de către gonașii din echipă;

gonașii au obligația de a confirma recepționarea semnalului de avertizare;

observatorii, invitații, candidații la obținerea permisului de vânătoare vor respecta regulile stabilite de organizatorul acțiunii de vânătoare.

BIBLIOGRAFIE

Almășan H., Popescu C., și colaboratorii- Bonitatea terenurilor de vânătoare pentru principalele specii de vânat, INCEF, 1975;

Cotta V.,Bodea M.- [NUME_REDACTAT], Ed. Agro-Silvică, București, 1969;

Cotta V., Bodea M., Micu I.- Vânatul și vânătoarea în România, Ed. Ceres, București, 2001;

Comșia A. M.- Biologia și principiile culturii vânatului, Ed. Academiei R.P.R, 1961;

Crăciunescu A.- Note de curs;

Dăneți T.- Canis lupus, pro sau contra, Revista V.P.R., nr. 10-11/1994

Doiniță N. și colaboratorii- [NUME_REDACTAT], Instituția de științe biologice [NUME_REDACTAT], Instituția de științe biologice Iasi și ICAS, Ed. [NUME_REDACTAT], 1992;

Florescu L.I., Nicolescu V. N.- Silvicultura I, II, Brasov, 1998;

Ionescu O.- Canis lupus, pro și contra, Revista V.P.R., nr. 6/1994;

Micu I.- Etologie, Ed. Transivania, Brașov, 1998;

Marcu M.- Meteorologie și climatologie forestieră, [NUME_REDACTAT], Bucuresti, 1981;

Negruțiu A., Șelaru N. și colaboratorii- Fauna cinegetică și salmonicolă, Ed. Transilvania, Brașov, 2000;

Negruțiu A.- Vânătoarea și salmonicultura, E.D.P., București, 1983;

Negruțiu A.- Cultura vânatului și salmonicultura, Ed. [NUME_REDACTAT], Brașov, 1985;

Nestorov V.- Bolile transmise de la animalele domestice la vânat, Ed. Transivania, Brașov, 1988;

[NUME_REDACTAT]- Economia vânatului, Ed. Agrosilvică, București, 1960;

Pașcovschi S., Leandru V.- Tipuri de pădure din R.P.R., Ed. Agrosilvică, București, 1958;

Revista V.P.R., nr. 4/1985;

Târziu D.- Pedologie și stațiuni forestiere, Ed. Cereș, București, 1997;

* – [NUME_REDACTAT];

* – Atlasul climatic al R.P.R.;

* – [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

* – http://wwwshepherdvillage.ro/poze-lupi-zapada.jpg;

* – http://www.zooland.ro/arhiva/poze+cu+porc+mistret;

* – http://www.albumdefamilie.ro/poze/etichete/cerb;

* – http://vanatoare.info/specii-de-vanat/caprior-capreollus-capreollus;

* – http://www.art-zone.ro;

* – http://www.proalpin.ro/blog/ce-animale-salbatice-protejate-prin-lege-strabat-muntii;

* – http://www.carpatzoo.ro/25-ZOO_Timi%C5%9Foara_si_Szeged/115-Ursul_brun.html;

* – http://ro.wikipedia.org/wiki/Pisic%C4%83_s%C4%83lbatic%C4%83;

* – http://www.blog.carnivoremari.ro/category/rasul.