Ameliorarea Nivelului de Dezvoltare a Calitatilor Motrice Conditionale la Echipa Reprezentativa de Handbal Fete a Scolii In Cadrul Orelor de Ansamblu Sportiv

PLANUL LUCRĂRII

1. INTRODUCERE …………………………………………………………..………………3

1.1. Motivarea alegerii temei……………………………………………………….…3

1.2. Reflectarea temei în literatura de specialitate ………………………………….…4

1.3. Rolul și importanța educației fizice în învățământul gimnazial…………………..5

1.4. Lecția de cerc sportiv la ciclul gimnazial ……………………………………….14

2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI LUCRĂRII…………………………..16

2.1. Calitățile motrice condiționale……………………………………………………16

2.2. Particularități morfo-funcționale și psihologice ale elevilor de ciclul gimnazial..52

2.3. Metode de cercetare folosite……………………………………………………..53

3. DESIGNUL CERCETĂRII…………………………………………….………………..58

3.1. Etapele cercetării…………………………………………………………………58

3.2. Sarcinile cercetării………………………………………………………………..58

3.3. Ipoteza de lucru…………………………………………………………………..59

3.4. Subiecții………………………………………………………………………….59

3.5. Locul desfășurării experimentului…………………………………………….…62

3.6. Prezentarea generală a experimentului…………………………………………..62

3.7. Sistemul probelor de control..…………………………………………………….77

4. REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR………………………….83

4.1. Rezultatele obținute………………………………………………………………83

4.2. Interpretarea rezultatelor obținute………………………………………………..90

5. CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE…………………………………….…………………106

6. BIBLIOGRAFIE……………..…………………………………………………………..109

INTRODUCERE

1.1. Motivarea alegerii temei

În unele studii și cercetări științifice din domeniul educației fizice și antrenamentului sportiv reiese faptul că copii de gimnaziu, și nu numai, prezintă indici de dezvoltare ai calităților motrice diferiți.

Prin această lucrare mi-am propus să cunosc eficiența predării lecțiilor de antrenament sportiv în școală (ansamblu sportiv), pe parcursul unui an școlar, dar totodată prin datele obținute să compar indicii de dezvoltare a calităților motrice condiționale(viteză, rezistență, forță) la diferite grupe de eleve la care predau, atât la clasă cât și lalecțiile de cerc sportiv-handbal de la școală.

În același sens această lucrare ar putea furniza colegilor profesori de educație fizica informații despre pregătirea viitoarelor generații de elevi dar și îmbunătățirea strategiei de predare a lecțiilor de ansamblu sportiv.

Pornind de la importanța dezvoltării calităților motrice pe parcursul anilor de școală prin lucrarea de față am încecat să prezint două aspecte:

pe de o parte prin interpretarea rezultatelor obținute la probele și normele de control(conform S.N.E.), și nu numai, să demonstrăm eficiența exercițiilor utilizate în dezvoltarea acestor calități.

pe de altă parte pornind de la particularitățile de vârstă și preocupările extrașcolare ale copiilor în ceea ce privește practicarea mișcării în mod organizat, efectuând un studiu comparativ între rezultatele obținute, să demonstrăm faptul că există sau nu deosebiriri esențiale privind indicii de manifestare ai acestor calități.

Cunoașterea acestor diferențe de către profesorul de educație fizică ar determina o selecție mai eficientă a mijloacelor ce vizează dezvoltarea calităților motrice și în același timp o activitate cu preponderență orientată spre grupele musculare mai slab dezvoltate sau indici de viteză sau de rezistență mai scăzuți.

Am ales această temă datorită importanței calităților motrice la această vîrstă(etapa pubertară-13/14 ani) dar și datorită faptului că sunt profesor la o școală la care aria de selecție a elevilor de gimnaziu este mare, vrând să cunosc în același timp și nivelul de dezvoltare a calitățillor motrice a elevilor care practică diferite ramuri sportive sau care fac ,,mișcare” numai la lecțiile de educație fizică.

1.2. Reflectarea temei în literatura de specialitate

În literature de specialitate dezvoltarea calităților mortice are o importanță și o atenție aparte pentru că, spun specialiști, calitățile mortice sunt strâns legate de formarea deprinderilor și gesturilor mortice. ,,Calitățile mortice nu se pot separa de deprinderile mortice deoarece în afara acestora calitățile nu se pot manifesta și deci nici perfecționa.”Tot în literatura de specialitate se acordă o importanță mare definirii calității motrice, formelor ei de manifestare, substratului ei psihologic și biologic, cât și metodelor ei de dezvoltare în raport cu sexul (particularități de dezvoltare) și cu vârsta.

În aceiași idee pentru subiecții aflați în creștere, în organizarea activității este necesar să se aibă în vedere caracteristicile psihologice și fiziologice specific fiecărei vârste, acest lucru fiind benefic nu numai pentru stabilirea programului de desfășurare a activității din punct de vedere tehnic, care trebuie să fie eficient și echilibrat, dar să și întărească evoluția psihică și psihologică a elevului.

Obiectivele educației fizice școlare sunt realizabile și posibile numai dacă se urmărește în mod sistematic, lecție de lecție, semestrial, anual, și pe durata unui întreg ciclu de școlarizare a elevilor, abordarea unor finalități de importanță majoră pentru educarea și însușirea acestora, cum fi:

Dezvoltarea calităților mortice;

Însușirea unui sistem de cunoștințe, priceperi și deprinderi mortice ,,împrumutate” din curriculum școlar;

Dezvoltarea personalității și pregătirea multilaterală a elevului, prin valorificarea influențelor exercițiilor fizice aduse în sprijinul realizării obiectivului primordial al învățământului;

În ceea ce privește activitățile de educație fizică și sport în toate ciclurile de învățământ, conținutul instruirii privind dezvoltarea calităților mortice este reflectată și în literatura de specialitate fiind bogat reprezentată și necesară în sensul aprofundării activității din acest domeniu. „Literatura de specialitate oferă posibilitatea unor variate și eficiente metode de dezvoltare a activităților motrice evidențiind obiectivitatea procesului respectiv printr-o ordonare a celor mai eficiente mijloace și forme de organizare a activității, ceea ce asigură un randament sporit în îndeplinirea obiectivelor propuse.”

Alt aspect important vizează „gama mijloacelor recomandate pentru dezvoltarea calităților motrice, cuprinzând o mare varietate de exerciții din care se pot selecta pe cele mai eficiente creând astfel posibilitatea executării lor în condițiile variate de înzestrare materială a școlii și de organizare a activităților, dar și în raport cu cerințele de vârstă și sexul elevilor, perfecționarea profesională de educație fizică în direcția realizării cotei superioare a unui obiectiv didactic deosebit de important cum este și pregătirea fizică generală a elevilor.”

„Într-un amplu spațiu sunt prezente principalele caracteristici ale calităților motrice, precum și a sistemelor de acționare pentru obținerea lor ținându-se cont de specificul activității școlare de educație fizică și sport raportate la nivelul de pregătire al elevilor din diferite clase, la volumul activității ce se poate realiza în diferite etape de școlarizare și la condiții materiale.” ,,Prezentând argumente convingătoare ce pledeză pentru intensificarea activității în direcția calităților motrice în atletism, sunt prezentate principalele modalități de acționare, subliniind faptul că dezvoltarea calităților motrice trebuie realizate pe căi și mijloace specifice.”

Un criteriu foarte important sesizat de Cârstea G. în lucrarea sa este criteriuleficienței și succesiunii logice care abordează clitățile motrice din punct de vedere teoretico-metodic. ,,Acest aspect a calităților motrice, cu contribuții în ceea ce privește factorii care le condiționează, precum și delimitările în raportul psihic-uman-motricitate se regăsește și în literatura de specialitate al psihologilor sportivi.”

În ceea ce privește multilateralitatea problemei de fond ce implică această temă (a calităților motrice) propusă pentru cercetare am consultat diferite materiale bibliografice de unde am preluat o serie de idei și metode referitoare la conținutul educației fizice din gimnaziu. ,, Acest aspect a calităților motrice cu contribuții în ceea ce privește factorii care le condiționează, precum și delimitările în raportul psihic-uman-motricitate se regăsește și în literatura de specialitate al psihologilor sportivi.”

1.3. Rolul și importanța educației fizice în învățământul gimnazial

1.3.1Rolul educației fizice în învățământul gimnazial

După învățământul primar urmează învățământul gimnazial , alcătuit din clasele a V-a până la a VIII-a, aceasa la rândul său fiind împărțit în două: ciclul de dezvoltare(până în clasa a VI -a) și ciclul de observare și orientare(clasa a VII-a și aVIII-a).

Vârsta cicului gimnazial este cuprinsă între 10/11 -14/15 ani și presupune transformări morfo-funcționale, psihice și motrice profunde fiind și perioada care își pune amprenta pe începerea procesului de maturizare. Acest proces atrage după sine, cum am mai spus, modificări care mai târziu vor avea un rol deosbit în dezvoltarea personalității elevului și care marchează începerea procesului de maturizare.

Acum asistăm la un fenomen de accelerare a dezvoltării fizice și psihice a tinerilor, fenomen ce ne obligă pe toți să fim mai atenți și mai implicați în dezvoltarea corectă și normală a individului la această vârstă.

Datorită efortului intelectual mare pe care îl implică această vârstă trebuie avut în vedere un echilibru rațional cu necesitatea de mișcareși recreere care poate fi realizat printr-o cultură fizică corectă, susținută științific, în concordanță cu cerințele nivelului școlar căruia i se adresează.

Educația fizică, ca obiect de învățământ, beneficiază în țara noastră de o tradiție și o experiență vastă, îmbunătățită și perfecționată încontinuu, în ceia ce privește conținutul, în funcție de specificul etapelor de dezvoltare a societății românești.

Acest lucru a determinat și ponderea importantă în planurile de învățământ a educației fizice prin procesul de instruire și educare a tinerei generații. .,, Prin influențele pe care le exercită asupra copilului, educația fizică devine un mijloc de formare a trăsăturilor pozitive ale personalității omului de tip nou, se dezvoltă curajul, spiritul colectiv, sentimentul de prietenie și colegialitate, de întrajutorare și inițiativă în activitate.”

În jocurile sportive dar și în întrecerile sportive, în modul general, elevii fac eforturi mari de voință pentru obținerea unor rezultate cât mai bune. Astfel prin întrecere li se întărește voința, li se mărește capacitatea de efort , se dezvoltă spiritul de disciplină prin respectarea normelor și regulilor de joc.

Educația fizică este prezentă în planurile de învățământ ca obiect de sine stătător, care are obiective proprii ce decurg din funcțiile specifice societății contemporane dar colaborînd la realizarea scopului comun și anume educarea tinerei generații.

Rolul atribuit lecției de educație fizică este bine precizat azi în contextul educației generale, schimbându-seastfel rolurile dintre sarcinile și obiectivele activităților corporale integrate în acele mijloace eficiente de influențare a formării personalității umane.„Importanța educației fizice în procesul general de pregătire și formare a elevilor este relevată și de faptul că ea prezintă singurul obiect al planului de învățământ caruia îi revine, în principal, rolul de a acționa în domeniul dezvoltării și pregătirii fizice, de a stabili și realiza un echilibru corespunzător între efortul intelectual și cel fizic, element de mare importanță în creșterea normală a tineretului.”

Sunt cunoscute influențele pozitive pe care le au practicarea exercițiilor fizice și sportul încă de la cele mai mici vârste, copilul având ocazia să combine diverse situații pe care cu greu le-ar fi putut face în alt context. „Cunoașterea propriului corp este indispensabilă pentru ca elevii să poată acționa și cerceta pentru a cunoaște ceea ce este în jurul lor. Toate acestea sunt elemente importante în dezvoltarea psihologică și afectivă.”

În cadrul studierii educației fizice și sportului se urmărește „dezvoltarea armonioasă a organismului, îmbunătățirea stării de sănătate, creșterea indicilor morfo-funcționali, înarmarea cu cunoștinte, priceperi și deprinderi motrice cât mai variate, la formarea caracterului și profilului moral al elevului exprimate prin voință, curaj, spirit compativ, stapânire de sine, punctualitate, respectul adversarului.” Elevii care știu să îmbine eforturile intelectuale cu cele fizice au un nivel dezvoltat al indicilor funcționali precum și o capacitate sporită de muncă. ,,Copilul de azi trebuie pregătit pentru o societate dinamică, în continuă evoluție, societatea care cere o anumită configurație fizică, intelectuală, morală, civilă, un anumit profil care să îmbine în mod armonios, laturile personalității sale: un individ sănătos, armonios, dezvoltat fizic, cu o înaltă calificare, un om cu gândire creativă, rapidă, cu spirit de inițiativă, cu capacitate de a selecta, sistematiza și reorganiza informațiile, de a alege cele mai bune soluți și de a decide rapid aplicarea lor în practică.”

„Reforma sistemului de învățământ din România a generat și la nivelul disciplinei „Educație Fizică și Sport” schimbări importante în plan conceptual, metodologic și organizatoric, cu finalități și obiective proprii.”

Aceste obiective se pot realizanumai dacă există o legătură strânsă, un tot unitar între cei trei factori primordiali în realizarea educației. ,, În cariera didactică pentru obținerea performanței (reușitei), este necesară acordarea unei atenții sporite următorilor factori:

Profesorul -care prin personalitatea sa, prin aptitudinea pedagogică și prin formarea și realizarea obiectivelor educaționale este factorul principal al performanței școlare;

Elevul -care prin întreaga sa personalitate, prin toate componentele vieții biopshice este prin sine însușifactor al performanței;

Societatea –prin standardele impuse, prin cerințe, prin oferte și prin condițiile create învățământului devine un factor al performanței școlare;”

La absolvirea ciclului gimnazial, educația fizică urmărește următoarele finalități principale:

1. Menținerea stării optime de sănătate și creșterea capacități de adaptare la factorii de mediu: De-a lungul celor 4 ani de școlarizare, elevul trebuie să afle de la învățătorul sau și să acționeze sub îndrumarea acestuia la acumulare de cunoștințe, la formarea de deprinderi și obișnuințe referitoare la:

– semne obiective și subiective ale stării de sănătate;

– reguli de igienă personală;

– cauze care pot genera accidente;

2. Influențarea evoluției corecte și armonioase a organismului: învățarea elevilor să-și determine pulsul și frecvența respirației, să realizeze constant momentul de educație fizică pe parcursul programului școlii, să recomande permanent menținerea poziției corecte, împreună cu părinții să urmărească un regim corect de alimentație. 

3. Dezvoltarea calităților motrice de bază: viteza, îndemanarea, rezistența, forța.

4 Consolidarea deprinderilor motrice de bază, care sunt solicitate frecvent în acțiuni curente (locomoție, profesie, gospodărie): mers, alergare, sărituri, aruncare, prindere.

5. Consolidarea deprinderilor motrice aplicativ-utilitare: echilibru, târâre, cățărare, coborâre, escaladare, tracțiune, împingere, transport de obiecte.

6. Formarea deprinderilor sportive elementare: Sunt deprinderi cu structuri simple care aparțin unor probe și ramuri de sport accesibile elevilor din învățământul gimnazial. Ele au menirea de a-i învăța pe copii în practicarea unor sporturi: atletism, gimnastică acrobatică, minijocuri sportive.

7. Practicarea independentă a exercițiilor fizice și a diferitelor sporturi.

8. Manifestarea echilibrată a spiritului de echipă și de întrecere.

La această vârstă interesul copiilor pentu mișcare este foarte mare pentru că dorința copiilor se bszează pe cauze de ordin fiziologic, de aceea orice diminuare sau stopare a activităților motrice are urmări asupra funcțiilor vitale ale organismului.

1.3.2Importanța educației fizice în învățământul gimnazial

După cum am mai spus tânăra generație, supusă astăzi unor eforturi intelectuale tot mai mari și mai complexe, necesare cunoașterii și însușirii noului, are acută nevoie de o educație fizică rațional concepută. Importanța educației fizice în procesul de pregătire și formare a elevilor, este relevată și de faptul că reprezintă singurul obiect al planului de învățământ căruia îi revine rolul de acționare în dezvoltare fizică și dezvoltare a capacității motrice; educația fizică perfecționează deprinderea de mișcare, îmbogățește aptitudinile, mărește randamentul activității fizice și intelectuale, călește organismul înarmează elevii cu capacitatea de a-și stăpânii aparatul locomotor atât în procesul viitoarei munci cât și în îndeplinirea activității impusă de viața cotidiană.

Astăzi se afirmă, pe bună dreptate, că educația fizică este un important mijloc de formare a tineretului și de aceea elevul de azi, adultul de mâine, trebuie să cunoască o mare varietate de deprinderi de mișcare cu o largă valoare de întrebuințare, să aibă indici morfo-funcționali ridicați și să dispună de calități motrice- forță, poate în proporție mai mare decât celelalte calități motrice – să dispună de calități psihice bine dezvoltate care să-i permită adaptarea la o sferă largă de activități impuse de cerințele vieții moderne.

Activitatea de educație fizică contribuie la realizarea în școală a unui profil uman pregătit pentru o societate dinamică, un individ sănătos, armonios dezvoltat fizic, un om cu o gândire creativă, rapidă cu o capacitate de a alege cele mai bune soluții, omul cu înalte sentimente morale și civice, pregătit temeinic și în legătură cu exigențele actuale și viitoare ale societății.

Practicarea continuă, sistematică și voită a exercițiilor fizice și a activităților sportive, în lecția de educație fizică și nu numai, constituie pe de o parte – baza de masă a sportului de performanță și folosirea utilă și agreabilă a timpului util iar pe de altă parte – eliminarea efectelor stresului, a poluării mediului ambiant prin contactul individului cu natura și obținerea unei stări de confort fizic și psihic, de echilibru, izvor de sănătate, de bunăstare generală și de bucurie – în cel mai înțeles sens al cuvântului.

Cele relatate puțin mai sus sunt obiective ale educației fizice și se înscriu în cadrul factorilor care contribuie și urmăresc realizarea unei educații permanente, educație ce se realizează în cea mai mare măsură prin procesul educațional care la rândul lui trebuie să fie corelat cu cerințele obiective ale societății pentru a-i da posibilitatea elevului să vină in contact cu ele și să se formeze pentru a le putea realiza.

Obiectivele generale ale educației fizice școlare sunt aceleași pentru toate școlile, atât din mediul rural cât și din mediul urban. Pentru realizarea unui obiectiv trebuie alese atât mijloace specifice cât și nespecifice ceea ce favorizează atingerea obiectivelor propuse cunoscut fiind faptul , în educația fizică, că unul și același scop poate fi realizat cu mai multe exerciții aplicate după reguli adecvate, aici intervenind rolul fundamental al profesiunii în stabilirea programului de educație fizică – adecvat elevilor care îi îndrumă. Precizarea obiectivelor educației fizice școlare orientează în general procesul însă modul de realizare presupune măiestrie profesională.

Unul din obiectivele de bază ale educației fizice îl constituie dezvoltarea fizică armonioasă, care pe lângă păstrarea unor proporții corecte între segmentele corpului, presupune și implică o atitudine corporală corectă.

 1.3.3. Locul educației fizice în planul de învățământ gimnazial

Educația fizică este disciplina de învățământ care le formează elevilor o atitudine conștientă față de propriul organism și exigența autoperfecționării fizice și funcționale, totodată contribuind la educația lor multilaterală. Scopul prioritar al acestei discipline în gimnaziu este de formare a motivației practicării sistematice a exercițiului fizic, a dezvoltării calităților motrice și funcționale care influențează în mod direct starea de sănătate a copilului, aspecte constatate concret prin diferitele forme de evaluare efectuate sistematic.

Educația fizică, ca disciplină prevazută în planul de învățământ, beneficiază de 2 lecții pe săptămână pentru clasele V – VII și o lecție pe săptămână la clasa a VIII-a, număr de lecții insuficiente pentru acoperirea curriculei școlare și personal consider că, ar fi necesare alocarea a cel puțin unei lecti suplimentare pentru ambele categorii de clase, prin următoarele variante: lecție de aprofundare, lecție de extindere sau lecție opțională.

Locul pe care îl ocupă dezvoltarea calităților motrice în lecția de educație fizică are o deosebit de mare importanță pentru ca majoritatea specialiștilor, în domeniu, sunt de acord că în cadrul lecției trebuie impuse și respectate o serie de reguli de sine stătătoare.

Precizarea științifică spune că un organism obișnuit cu o anumită cantitate de efort, căreia îi face „față” , atrage după sine aptitudinea elevului și pentru alte activități, deci și implicit pentru dezvoltarea calităților motrice.

Există unele avantaje, care rezultă prin dezvoltarea calităților motrice, în structura lecției de educație fizică și acestea sunt:

permit efectuarea unor eforturi de intensitate mare printr-o pauză activă prin repetarea unor acțiuni motrice plăcute

prin dezvoltarea calităților motrice ajungem la un vârf maxim de efort suficient de prelungit și aproape ca valoare de cel maxim, ceea ce reprezintă un mare pas în creșterea eficienței lecției de educație fizică, a realizării principalelor obiective.

Locul dezvoltării calităților motrice sunt incluse în structura lecției care reprezintă totalitatea momentelor lecției și succesiunea lor în timp.

Structura lecției de educație fizică este împărțită pe verigi sau momente după cum urmează:

Organizarea colectivului de elevi

Pregătirea organismului pentru efort

Influențarea selectivă a aparatului locomotor

Realizarea temelor lecției:

-învățarea actelor motrice

-consolidarea elementelor însușite anterior(în lecțiile precedente)

-formarea capacității de generalizare

-dezvoltarea capacităților motrice

-verificarea nivelului de însușire a cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor și dezvoltarea calităților motrice.

Revenirea organismului după efort

Aprecieri cu privire la activitatea desfășurată de elevi, la realizarea temelor lecției și recomandări pentru acasă

Structura clasică a lecției de educație fizică prevede veriga de dezvoltare a calităților motrice la sfârșitul orei de educație fizică, înaintea verigii de revenire a organismului după efort. În ultimul timp s-au făcut unele precizări, pe baze experimentale, privind locul dezvoltării calităților motrice în structura lecției de educație fizică.

Următoarea amplasare în structura lecției, este acceptată și argumentată științific, în ceea ce privește dezvoltarea calităților motrice și anume locul diferitelor calități motrice în cadrul lecției:

viteza sau îndemânarea se dezvoltă înaintea realizării altor sarcini, deci după veriga de influențare selectivă a aparatului locomotor

rezistența sau forța ca ultimă sarcină a lecției, deci înainte de veriga de revenire a organismului după efort

Putem menționa că locul acțiunilor, care privesc dezvoltarea calităților motrice în structura lecției de educație fizică, trebuie stabilit de natura efortului respectiv- pentru a se asigura un volum sau o intensitate optimă în vederea dezvoltării calităților motrice la nivelul propus.

Înaintea realizării unui demers didactic trebuie analizat cu atenție care sunt particularitățile psihice, fiziologice și motrice ale celor două cicluri care ne interesează în mod concret, ciclul de dezvoltare (până în clasa a VI-a) și ciclul de observare-orientare (clasa a VII-a și a VIII-a).

În ceea ce privește dezvoltarea calităților motrice în clasaa V-a se va face o evaluare predictivă asupra nivelului de dezvoltare ai calităților motrice iar după aceasta se va aborda conținutul prevăzut în programă ia în funcție de spațiul în care se desfășoară activitatea, avem:

-forță, viteză de reacție, de execuție, și îndemânare în perioada de activitate din interior

-rezistența și viteza în aer liber

Vorbim aici că se pune accent mai mare pe dezvoltarea vitezei și îndemânării la ciclul de dezvoltare din careface parte clasa a V-a.

În clasa a VI-a dezvoltarea calităților motrice va continua cu indici mai ridicați ai volumului, intensitățiiși complexității efortului, dacă s-au îndeplinit obietivele propuse pentru clasa a V-a.

Clasa a VII-a debutează cu accent mai ridicat asupra dezvoltării caltăților motrice, forță și rezistență, pentru că elevii la aceasă vârstă (pubertară) au posibilități de abordare optimă în ceea ce privește aceste două calități.

În clasa a VIII-a datorită poziției de clasă terminală, disciplina educație fizică scade cu o oră din cele două ale trunchiului comun și astfel se impune o nouă abordare ce rezultă atât din volumul de ore scăzut, cît și din ponderea de activități și preocupării crescută a elevilor. Nu este timp, deci, de abordarea unor conținuturi noi, activitatea axându-se pe consolidarea achizițiilor anterioare și deci pe dezvoltarea calităților motrice lucrate în ceilalți ani, atât la lecțiile de educație fizică cât și la celelalte forme de organizare a lecției (aprofundare, extindere, opțional, ansamblu sportiv, etc.)

S-a căutat multă vreme, de către specialiștii domeniului, un răspuns cât mai aproape de adevăr în legătură cu vârsta cea mai favorabilă dezvoltării calităților motrice. S-a constatat că nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării calităților motrice, există doar metode și mijloace adecvate acesteia, perioade de dezvoltare mai intense și de relativă stagnare.

1.3.4. Obiectivele educației fizice în învățământul gimnazial

     Educația fizică, iși aduce o contribuție importantă la realizarea finalităților atribuite acestui nivel de învățământ obligatoriu, și anume:

– asigurarea pentru toți elevii a unui standard de educație comparabil cu cel european;

– formarea la elevi a capacității de a comunica eficient în situații reale folosind limba română, limba maternă, limbile străine și diverse limbaje de specialitate;

– formarea capacității și dezvoltarea capacității de adaptare și de integrare în comunitate;

– formarea atitudinilor pozitive în relaționarea cu mediul social (de toleranță, de responsabilitate, de solidaritate, etc.)

– asigurarea unei orientări școlare și profesionale optime în raport cu aspirațiile și aptitudinile elevilor;

– formarea capacităților și motivațiilor necesare învățării în condițiile unei societăți în shimbare.

Educația fizică și sportului are de îndeplinit obiective instructiv-educative specifice, în stricta concordanță cu modelele intermediare (specifice fiecarei clase de elevi) și cu modelul final (specific absolventului învățământului obligatoriu de 10 clase), conform comenzii sociale, exprimată prin programa și alte documente oficiale. Aceste obiective sunt o continuare firească a celor din ciclul primar, carora li se adauga elemente noi de ordin cantitativ si calitativ.

Obiectivele cadru (Programei de educație fizică și sport pentru învățământul gimnazial) exprimă cunoștințele, capacitățile și atitudinile care trebuie regăsite la sfârșitul clasei a VIII-a la elevii care participă la lecțiile de educație fizică:

1. Dezvoltarea capacității motrice generale a elevilor, necesare desfășurării activităților sportive;

2. Disimilarea procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice specifice practicării diferitelor ramuri de sport de catre elevi, la școală și în afara acesteia;

3. Favorizarea intreținerii și îmbunătățirii stării de sănătate conform particularităților de vârstă și sex ale elevilor;

4. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale.

Obiective de referință:

Să cunoască principalele caracteristici ale stării de sanatate;

Să respecte regulile de igienă personală și pe cele specifice efortului;

Să acționeze în activitățile practice, în condiți de siguranță, respectând regulile de evitare a accidentelor;

Să recunoască principalele caracteristici ale posturii corecte, în poziți statice;

Să execute principalele exerciții de dezvoltare fizică însușite, potrivit posibilităților individuale, dupa demonstrație;

Să conștientizeze efectele pozitive ale practicării independente a exercițiilor fizice;

Să respecte regulile simple de organizare și de desfașurare a activităților practice.

După cum spuneam particularitățile elevilor din ciclul gimnazial concură la realizarea obiectivelor educației fizice pe baza unei metodologii specifice, bine definită.

1.4. Lecția de ansamblu sportiv

Chiar dacă nu face parte din curriculum-ul național , fiind specifică doar educației fizice și sportului, în planul de învățământ apare ca o formă de activitate , organizată, cu o oră pe săptămână pentru fiecare grupă de copii, care este constituită din 12-15 copii.

Elevii participanți la aceste lecții pot pratica discipline sportive de care sunt interesați dar și alte activități orientate spre înbunătățirea condiției fizice sau estetici corporale dar aceste ansambluri pot să fie, de ce nu, și rampe de lansare spre sportul de performanță.

Obiectivele acestor lecții nu sunt orientate spre obținerea de înalte performanțe, în acest scop avându-se la îndemână alte forme de organizare în liceu, ca de exemplu orele pentru pregătirea formațiilor reprezentative iar selecția făcându-se, în czul de față, după niște principii stabilite de catedră la începutul anului școlar.

Lecțiile au rol de pregătire într-o ramură de sport, la care pot participa elevi din una sau mai multe clase paralele sau din alte clase mai mici ori mai mari (unul, doi ani diferență), activitatea desfășurându-se după programul obișnuit de ore sau în zilele nelucrătoare. Aceste ore pregătesc elevii în mod opțional pentru participarea la diferite competiții din orarul O.N.S.Ș. sau din cadrulaltor competiții specifice educației fizice și sportului.

Proectarea didactică este realizată după cum am mai spus de fiecare profesor iar conținutul pregătirilor este similar cu cel de antrenament sportiv adresat grupelor de începători sau avansați din cadrul cluburilor sportive.

Frecvența copiilor la aceste lecții se face de către profesor, iar o copie cu fiecare grupă, dacă este cazul de mai multe, se înaintează secretariatului școlii, ca document justificativ pentru plata cadrului didactic.

Un lucru foarte important de precizat este acela că e necesar ca grupele constituite să rămână cu aceiași elevi, pe o perioadă mai mare de timp(mai mulți ani consecutivi), pentru o instruire temeinică și eventual formarea unor echipe competitive.

Mijloacele folosite pentru pregătirea fizică specifică în jocul de handbal sunt legate de îmbunătățirea rezistenței în regim de viteză, forță și îndemânare tehnică. Ele se pot grupa după cum urmează:

Repetarea fazelor de joc caracteristice atacului, apărării și legarea acestora;

Repetarea multiplă, în condiții variate, a procedeelor și acțiunilor specifice posturilor;

Exerciții pentru calitățile motrice, caracteristice handbalului;

Practicarea integrală a jocului.

În pregătirea echipelor reprezentative ale unității de învățământ trebuie să ținem seama de următoarele criterii:

Specificul jocului;

Concepția de joc;

Specificul jucătorilor;

Perspectivele jocului de handbal;

Optimizarea pregătirii.

În planul de pregătire anual sau pe un ciclu de învățământ (4 ani) se va urmării realizarea următoarelor obiective:

Tehnica jocului de handbal în atac cu cele patru faze:

– contraatacul

contraatacul susținut

organizarea atacului

atacul în sistem

Tehnica jocului de handbal în apărare cu cele patru faze:

– replierea

– apărarea temporară;

– organizarea apărării;

– apărarea propriu zisă.

Obiectivul principal a acestor lecții de ansamblu sportiv este acela de a forma echipe reprezentative cu care să se participe în competițiile școlare, precum și promovarea elevilor spre practicarea soprtului de performanță.

2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI LUCRĂRII

2.1. Calitățile motrice condiționale

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de definire a calităților motrice. Am ales să prezentăm aici trei dintre cele pe care le-am considerat dintre cele mai reprezentative:

Aptitudine a individului de a executa miscari exprimate in indici de forta, viteza, rezistenta, indemanare. Calitatea motrica este o caracteristica dobandita si perfectibila. Ea are un mod de rezolvare determinat de specificul acstor indici. Nivelul calitatilor motrice se apreciaza pe baza interactiunii dintre masa, spatiu si timpul desfasurarii miscarilor individuale. In acest scop se folosesc teste si probe de control. (Terminologia Educatiei Fizice și Sportului, 1973),

Calitatile motrice sunt caracteristici care definesc miscarea exprimand posibilitatile si substratul efectuarii actului motric. Actul motric efectuat de aparatul locomotor functioneaza pe baza comenzii sistemului nervos central care antreneaza functionalitatea tuturor sistemelor si aparatelor corpului. De aceea recomanda denumirea de calitati biomotrice. (Ifrin, M. 1989),

Calitatea motrica este o insusire esentiala a activitatii musculare, exprimata prin intermediul actelor motrice, conditionata de structura si capacitatile functionale ale diferitelor aparate si sisteme ale organismului uman, dar mediata si de procese si capacitati psihice. (Ardelean, T., 2001).

Încă din 1968 Gundlach, D. A încercat o clasificare a calităților motrice. În timp au existat numeroase astfel de încercări, una dintre cele mai răspândite variante fiind:

A. Calități motrice condiționale
B. Calități motrice coordinative
C. Calități motrice motrice intermediare

A. Calități motrice condiționale

Se bazează pe eficacitatea metabolică a musculaturii și aparatelor. Sunt determinate de factori energetici. Ele constitue premise sau precedente motrice pe care omul își clădește propriile sale abilităti tehnice și sunt absent necesare invatarii tehnicii și obținerii performantei sportive. Vorbim aici despre: Forta – Rezistenta – Viteza.

Acestea au la bază mecanismele energetice, au o evoluție proprie funcție de vârstă, de sex și prezintă anumite caracteristici de antrenabilitate in funcție de vârstă. Ele sunt măsurabile, comparabile, se poate estima – evalua.

B. Calități motrice coordinative

Sunt determinate de S.N.C. și de către analizatori, de competența de organizare si reglare a mișcarii, ele pot fi considerate aptitudini perceptiv motrice, care sunt determinate de capacitatea de a prelucra informația, dirija, elabora. Au perioada optimă de dezvoltare – perioada prepubertară, până la 12 – 13 ani. Au valoare considerabilă în învățare. Coordonarea bună este premisa efectuării cât mai fidele a a mișcării in raport cu modelul și depinde de precizia informațiilor venite de la analizatorii: optic (vizual), vestibular, acustic, kinestezic, tactil, perceperea timpului.

C. Calități motrice intermediare

Atunci când vorbim despre calități mortice intermediare ne referim în primul rând la: mobilitatea și viteza de reacție simplă.

2.1.1 Calitatea motrică viteză

Viteza este una din calitățile motrice ale cărei definiții sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din rândul acestora, considerând-o rezistența de scurtă durată.Analizând însă mai profund modul de efectuare a actelor și acțiunilor motrice, constatăm că una din componentele temporare este tocmai rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima execuția în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – în general ceea ce se cunoaște sub numele de tempo) și calitativi (durată). Cel mai des însă mișcările sunt apreciate simultan dupa caracteristicile spațiale și temporale facându-se raportul dintre durată și lucrul mecanic efectuat.

Schabel, (1977) citat de Marinau M. (2010), definește viteza ca fiind ,,capacitatea care permite pe baza mobilității proceselor sistemului neuro-muscular și a proprietăților pe care le are mușchiul de a dezvolta forța, de a realiza în condițiile date, acțiuni motrice într-un timp minim.”

Vom cita numai câteva dintre definiții, cele mai interesante după noi:

”Rapiditatea este acea capacitate care, în condițiile existente, pe bază mobilității proceselor sistemului neuro-muscular și a posibilitatiilor dezvoltării forței musculare, permite execuția acțiunilor motrice într-un timp minim ”, Frey;

“În Înțelesul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mișcările într-un timp cât mai scurt”, T.Ardelean;

“Aptitudinea de a realiza acțiuni motrice într-un timp minim “, R.Manno;

-“Considerată aristocratia calitatilor motrice, viteza constituie capacitatea care permite executarea acțiunilor motrice cu cea mai mare rapiditate posibilă, bazată pe functionarea proceselor sistemului neuromuscolar și pe baza forței”;

Dragnea, A. (2002) consideră că “viteza este rapiditatea efectuării mișcării sau actului motric în unitate de timp.”

,,Viteza se referă în principal la rapiditatea efectuării mișcării sau actului motric în unitate de timp.” Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mișcări. Se apreciază în m/sec, sau în unități de timp.

Prin modul în care se realizează poate fi uniformă sau neuniformă. Modificarea vitezei (creșterea pana la atingerea valorii maxime sau intermediare se numește accelerație, scaderea treptată a vitezei se numește decelerație) este specifică efectuării mișcărilor corpului omenesc; în prea puține cazuri se menține o viteză uniformă a mișcărilor. Specific efectuării corecte a exercițiilor fizice este cursivitatea execuției, cu treceri line de la o secvență de mișcare la alta. ,,Efectuarea cu bruschețe fără a păstra un ritm optim de lucru, denotă că exercițiul nu este bine însușit.”

Priceperea executanților de a menține o viteză optimă de execuție se întâlnește în literatura sub numele de simțul vitezei, corelat în buna măsură cu simțul ritmului și simțul tempoului.

,,Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este o calitate motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport, în care este implicată ca atare, sau în combinație cu alte calități (rezistența, forța etc) ea determinând, în numeroase cazuri, succesul.” Avem în vedere faptul că nu în toate cazurile viteza maximă este importantă, ci viteza optimă de execuție..

S-a cercetat și demonstrat faptul că viteza este puternic influențată genetic, și deci, depinzând foarte mult de zestrea ereditară a subiecților;acest lucru nu înseamnă că viteza nu poate fi dezvoltată, ci din contră, viteza se poate dezvolta prin antrenament special, dar și prin dezvoltarea altor calități care favorizează manifestarea vitezei maxime.

,,Viteza este, în principal, o caracteristică spațio-temporală a mișcărilor, care nu poate fi discutată fără a face referiri și la alte caracteristici temporale ale mișcărilor, cum sunt: tempoul și ritmul.”

Densitatea mișcărilor pe unitate de timp (număr de pași/sec., număr de acțiuni/repriză, la jocuri și sporturi de luptă) este reprezentat de tempou. Totuși viteza, deși este strâns legată de tempou, poate fi diferită (de exemplu, viteza de deplasare a două ambarcațiuni, deși frecvența este acceași; de asemenea, viteza de deplasare este diferită față de frecvența de alergare, deși există o relație precisă între lungimea pașilor și frecvența acestora). Tempoul mișcărilor depinde de masa corpului, segmentelor aflate în mișcare și de momentele de inerție ( de exemplu, mișcarea unui braț poate avea un tempo mai crescut decât mișcarea trunchiului sau a întregului corp).

,,Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcția stabilirii intensității efortului și implicit a gradului de solicitare a organismului de către un anumit exercițiu fizic. Precizarea tempoului de execuție reprezintă o măsură metodică indinspensabilă în dozarea exercițiilor fizice, adică în stabilirea intensității activității.”

Pentru a caracteriza cele mai diferite fenomene și desfașurarea lor în timp s-a folosit o nouă noțiune și anume ritmul. Astfel se vorbește de ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian (zilnic), săptămânal, lunar, anual, de ritm muzical, al mișcărilor și altele. ,,Ritmul are caracteristica principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp și accentele rezultate din desfășurarea lui. Ritmul mișcării definește efectuarea unui efort în timp și spațiu, precum și raportul dintre aceste doua mărimi.”

,,Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act, acțiune și activitate motrică, fiind o componență temporală strâns legată de viteza dar și de coordonare, precizie, abilitate etc.” De exemplu efectuarea într-un ritm adecvat cu viteză optimă un exercițiu de gimnastică sau a oricarui procedeu tehnic determină cursivitatea și eficiența mișcării respective.

2.1.1.a. Factorii care condiționează viteza

Factorii care determină o bună viteză sunt numeroși și variați, aceștia fiind de natură genetică (biologică, psihologică-zestrea ereditară) și pedagogică. În ce privește substratul biologic al vitezei desprindem factori morfologici, funcționali și unii de natură biochimică-metabolică corelați cu factorii psihologici (calitatea analizatorilor, atenția, tenacitatea, consecvența, tipul de sistem nervos etc). ,,În ce privește factorii biologici unii sunt de natură nervoasă si alții sunt proprii mușchilor (anatomic, funcțional). Dintre aceștia mai importanți sunt:

Mobilitatea desfășurării proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitație cu cele de inhibiție, precum și intensitatea acestora;

Timpul de latentă sau de reacție care, la rândul său, depinde de calitatea nervului a mușchiului și a sinapsei;

Viteza de conducere a influxului nervos (aferent și eferent) prin rețeaua nervoasă;

Viteza de contracție a mușchiului în urma excitației nervoase;

Forța mușchiului care intră în contracție;

Lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară și elasticitatea musculară;

Capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

Tipul fibrei din care este alcătuit mușchiul, fibre albe sau roșii;

Bogăția de compuși macroergici a fibrei musculare.”

Sportivii cu aptitudini de viteză, cum sunt șprinterii pe 100 m și 200 m posedă un proncent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe distanțe lungi (fond). Prin antrenamente speciale pentru dezvoltarea vitezei, detentei sau forței, s-a constatat o îngroșare, în general, a fibrelor musculare, care devin astfel mai puternice crescându-le forța de contracție cu aproximativ 25%. Fl. Ulmeanu a înregistrat scăderea cronaxiei nervilor motori și mușchilor care au efectuat un antrenament de viteză timp de mai multe luni demonstrând astfel posibilitatea îmbunătățirii vitezei prin antrenamentele special concepute în această direcție.

Chiel (1975), a constatat că într-un efort specific unei curse de 100 m sporește capacitatea de absorbție a oxigenului cu aproape 90%.

În altă ordine de idei, amintim că lungimea pârghiilor segmentelor corpului și înălțimea au o influență decisivă asupra vitezei (segmentele scurte favorizează o viteză mai mare). De asemenea, în toate cazurile, în funcție de dimensiunile corporale, persoanele de sex masculin au o mai bună viteză decât cele de sex feminin.

Evoluția vitezei în ontogeneză este diferită la bărbați și femei; de asemenea, posibilitățile de dezvoltare ale sale. Începând de la vârsta de 10 ani se poate acționa sistematic pentru dezvoltarea tuturor formelor de manifestarea vitezei și efectul acționării sistematice scade treptat până la vârsta maturizării definitive (20-22 de ani la băieți și până la 18-19 ani la fete). Prin cercetarea unui lot de copii de 10 ani, sportivi și nesportivi s-a evidențiat faptul că fetele sunt capabile să dezvolte în medie, o viteză de deplasare mai bună decât cea a băieților, cu 0,3 sec. De asemenea, sau înregistrat progrese nete ale copiilor sportivi față de nesportivi. Începând însă de la 11 ani, când băieții le egalează pe fete, progresul primilor este superior pentru tot restul vieții.

Revenind la proporția de fibre albe și rosii, unii autori considera că prin antrenamentul special de viteză crește numărul de fibre albe ale mușchiului. Alți specialiști consideră că proporția fibrelor albe și roșii este determinată genetic și că prin antrenament se produce doar îngroșarea acestora care determină implicit și creșterea vitezei. Cercetările actuale, prin utilizarea biopsiei musculare și a altor metode, vor lămuri această problemă. Concluzia care se desprinde este că viteza poate fi dezvoltată într-o oarecare măsură dacă sunt disponibilități și dacă se aplică o metodologie adecvată.

Performanțele în domeniul vitezei sunt în mare măsură condiționate de nivelul forței musculare (îndeosebi explozive) și de capacitatea de coordonare sau ușurința în efectuarea acțiunii motrice respective.

Astfel, o creștere a forței va determina și o creștere a vitezei (mai ales în reacție); în cazul efectuării mișcărilor fără îngreuieri sau cu incărcături ușoare și medii, mărimea vitezei depinde de nivelul forței. Dacă se lucrează cu viteza maxima de execuție în condițiile efectuării mișcărilor cu îngreuieri (exerciții cu încărcături mici, medii si mari), vom avea ca rezultat creșterea forței și a vitezei, în toate condițiile.

Antrenamentul de forță efectuat pentru dezvoltarea vitezei are două sarcini fundamentale:

creșterea forței maxime;

dezvoltarea capacității de a manifesta o forță mare în condițiile mișcărilor rapide (forța-viteză).

Specifică pentru viteză este a doua sarcina, care însă se realizează numai cu sprijinul (pe baza) forței maxime.

O serie de autori au desemnat ca prin lucrul de forță, care duce la mărirea secțiunii transversale a mușchiului, se realizează și disponibilități pentru a efectua un număr mai mare de repetări. Acestea favorizează alunecarea actinei și miozinei, ceea ce are ca rezultat în final mărirea vitezei de contracție.

Tensiunea musculară este determinată de numărul de punți transversale care acționează între miofilamente, valorile maxime ale tensiunii fiind între 90% și 110% din lungimea de repaus a mușchiului. Uni specialiști consideră că viteza de scurtare a mușchiului este determinată de numărul punților transversale.

Dezvoltarea forței de impulsie (explozive) la alergătorii de șprint are efecte favorabile asupra lungimii pașilor și frecvenței acestora. Dacă impulsul în faza de sprijin este mai mare, crește lungimea pasului și se scurtează timpul de sprijin determinând creșterea semnificativă a tempoului. Matveev (1980), exemplifică astfel kgm/sec., revenind pentru fiecare zecime de secundă o forță medie de 45,5 kg; pentru a obține o îmbunătățire a timpului de alergare cu 0,1 sec. alergătorul trebuie să-și mărească forța de impulsie la fiecare pas cu 7 kgm/sec.

Alte aspecte importante privind bazele metodice ale dezvoltării vitezei la sportivi se desprind din analiza proceselor biochimice care stau la baza eforturilor de viteză. Așa cum aminteam anterior, viteza este determinată de resursele energetice existente la nivelul mușchiului și viteza de mobilizare a acestora, durata menținerii acesteia fiind în stransă corelație cu timpul de energie consumată.

În eforturile până la 10 sec. (alergare pe 100 m, aruncarea greutății etc.), care necesită o mobilizare energetică masivă (turnover), se epuizează fosfații energetici ATP si CP. Această activitate nu depinde de aportul de oxigen și nici nu produce cantități detectabile de acid lactic, deci nu depinde de aportul de ATP furnizat prin glicoliza anaerobă. Dacă efortul se menține până la 50 sec. și peste, limita care constituie și momentul optimal al glicolizei anaerobe, se constată și producerea de mari cantități de acid lactic, coprodus final al acestui tip de glicoliză.

Concentrațiile maxime de lactat (25-30 mmoil/kg în mușchi și 20-25 mmoil/l în sânge) au fost măsurate la subiecții care au prestat eforturi de alergare, înot sau patinaj și au avut ca rezultat scăderea valorilor pH-ului în mușchi (6,3-6,4) și în sângele arterial (6,8-6,9). Condițiile acide nu pot fi compensate de sistemele tampon existente în sânge, ceea ce duce la scăderea intensității efortului sau chiar încetarea acestuia, ca urmare a inhibării enzimelor glicolitice prin feed-back metabolic.

Activitățile fizice de scurtă durată, cum sunt cele de viteză, determină o creștere a activității enzimelor celulare implicate în glicoliză. Sportivii antrenați special pentru efortul anaerob pot tolera concentrații mai mari de acid lactic comparativ cu persoanele neantrenate. Mușchiul scheletic este, de asemenea, adaptat special prin posesia echipamentului enzimatic necesar metabolizării lactatului. Hermansen și Waage (1980) evidențiază că numai 10% din lactatul care dispare din mușchi în pauzele de refacere după eforturi maximale poate fi pus pe seama difuziunii sale în sângele circulant. De accea, se presupune că o mare parte din lactatul produs în timpul efortului maximal este transportat în glicogen la nivelul mușchilor, care dispun și de enzimele necesare. O mică parte din lactat este retransformat în piruvat care la rândul său este degradat în CO2 si H2O. Creșterea concentrației enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc numai în mușchi, semnalizându-se creșteri semnificative și la nivelul ficatului la persoanele antrenate față de cele neantrenate.

Prin antrenamente speciale (durata efortului, pauze și încărcături) se pot mări rezervele de fosfați energetici, în special CP și de glicogen, fapt care permite împingerea eforturilor de viteză (viteza prelungită) peste 60 sec. în paralel, crește activitatea enzimelor cuprinse în desfășurarea acestui proces. Autorii polonezi consideră ca eforturile de viteză pot fi împinse până aproape de 2 minute.

2.1.1.b. Formele de manifestare a vitezei

Realizarea actelor și acțiunilor motrice implică, cu ponderi diferite, mai multe forme de manifestare a vitezei. Dintre cele mai importante amintim:

,,Viteza de reacțieconstă în rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanți de diferite naturi (vizuali, auditivi, tactili etc.).”

Viteza de reacție are cinci componente:

apariția excitației în receptor, ce presupune un proces de codificare a semnalului pentru a putea fi transmis în verigile nervoase următoare;

transmiterea excitației codificate prin receptorul senzitiv către verigile corespunzătoare ale sistemului nervos;

analiza semnalului de către centrii nervoși și recodificarea acestuia în vederea transmiterii pe căile motorii;

transmiterea semnalului prin caile motorii;

excitarea mușchiului care prin contracție materializează reacția de raspuns sub forma lucrului mecanic.

Se consideră că cea de-a treia componență consumă cel mai mult timp din perioada de latentă. Putem aprecia, deci că viteza de reacție depinde, în final, de calitatea fiecăreia dintre componentele respective, precum și de mai multe aspecte psihologice.

,,Viteza de reacție este influențată de probele de șprint de tensiunea psihică premergătoare startului, ceea ce demonstrează că fondul psihologic, pregătirea pentru probă asigură rezultate mai bune ale timpului de reacție.”

Viteza de reacție înregistrează valori diferite în funcție de vârsta, după o dinamică ascendentă, începând cu 8-10 ani până la 20-30 ani, când se ating valori maxime, după care începe să scadă treptat.

Se consideră de către unii autori că reacțiile la semnale optice sunt puțin mai lente decât cele la semnale acustice, dar este posibil ca un sportiv să reacționeze mai rapid la semnale vizuale decât la cele sonore.

Datele literaturii de specialitate evidențiază că timpul de reacție este diferit în cazul în care se utilizează semnale variate. Astfel, la semnal luminos, timpul de latentă este de 180 msec; la semnal sonor 150 msec., în cazul unui excitant tactil 140 msec., la durere 800 msec. Reacțiile la diferite semnale pot fi simple sau complexe.

,,Reacția simplă constă dintr-un răspuns corect la un semnal dinainte cunoscut care apare însă inopinat. Acest tip de reacție este deosebit de importantă nu numai în sport ci și in viața de zi cu zi. Se consideră că oamenii care au o bună reacție simplă sunt mai rapizi in alte situații. Efectuarea exercitiilor de viteză îmbunătățește viteza reacției simple, fenomen care însa nu se petrece și în sens invers.”

Dezvoltarea vitezei de reacție simplă este deosebit de importantă la sportivi, deoarece chiar cateva sutimi sau zecimi de secundă pot condiționa obținerea unui rezultat bun a unui loc pe podium.

,,Reacția complexă se manifestă în două situații tipice: reacția de obiecte sau segmente ale corpului în deplasare și reacția în deplasare.”

Acest tip de reacții se întâlnesc, cu pondere mare, în special în cadrul jocurilor sportive și al sporturilor de luptă.

La sportivii de performanță reacția la alegere este atât de rapidă, încât se apropie de reacția simplă, fiind prezentă chiar de la mișcările pregătitoare ale adversarului. Din punct de vedere a teoriei informației, gradul de nedeterminare a informației este cauza gradului de incertitudine. Cu cât numărul variantelor de răspuns este mai mare, cu atât gradul de nedeterminare a informației recepționate este mai mare. Contractarea gradului de nedeterminare a informației în sport se realizează prin ceea ce este cunoscut sub numele de capacitate de anticipare. Aceasta stă la baza vitezei de decizie, componenta importantă a reacției complexe.

,,Viteza de decizie este o formă integrată de manifestare a vitezei, o condiție de manifestare a celorlalte tipuri de viteză.”

,,Viteza de execuție reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o mișcare, sau timpul scurs de la începutul până la sfârșitul mișcării. Acest tip de viteză este foarte importantă în majoritatea ramurilor de sport, ciclice, aciclice și combinate, intrând în relație cu alte calități motrice.” În sport viteza de execuție este în mare masură determinată de nivelul tehnici, sau gradul de însușire a deprinderilor, precum și de nivelul celorlalte calități motrice în special forța. De asemenea, viteza de execuție este determinată de viteza de reacție simplă și complexă.

,,Viteza de repetiție se întâlnește și sub denumirea de frecvență a mișcărilor și viteza de deplasare. Acest tip de viteză este implicit preponderent în ramurile de sport ciclice, miscări ce se repetă într-o succesiune rapidă într-o unitate de timp. Deci o putem defini ca: frecvența cea mai înaltă cu care se pot repeta mișcările într-un timp cât mai scurt.”

Principalul factor care determină viteza de repetiție este mobilitatea proceselor nervoase, respectiv rapiditatea cu care alternează procesele de execuție cu cele de inhibiție, ce asigură, de astfel și alternarea contracțiilor cu relaxarea. Mobilitatea proceselor nervoase este determinată de calitatea sistemului nervos, care la rândul său este puternic condiționat genetic. Aceasta conduce la concluzia că acest tip de viteză este mai greu de dezvoltat.

Viteza de repetiție este condiționată de tempoul de execuție și de ritm, noțiuni prezentate anterior. Cu cât tempoul și ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este mai mare, crescând proporțional și intensitatea efortului. Din acest motiv a fost ales tempoul ca masură a intensității sau a gradului de solicitare a organismului.

Contracția puternică a mușchilor, urmată de o relaxare cât mai mare a acestora, este specifică sportivilor bine antrenați, cunoscându-se că relaxarea are un rol important în menținerea ritmului și tempoului pe perioade mai lungi de timp, asigurând refacerea mușchiului și o stare optimă a proceselor nervoase. În condițiile unor tempouri foarte ridicate, mușchii lucrează numai în zonele de maximă amplitudine, nereușind sa realizeze scurtări complete, ceea ce creează un regim aproape izometric.

Legată de acest tip de viteză este și capacitatea de accelerare a subiectului, sau de a atinge cât mai rapid o viteză maximă, denumită de unii autori capacitatea de demaraj. ,,În probele de șprint aceasta este influiențată în mare măsură de forța membrelor inferioare și lungimea pasului, mobilitatea articulară și elasticitatea musculo-ligamentară. Se consideră că la om frecvența pașilor poate ajunge la 5 repetari pe secundă. Aceasta scade odată cu marirea încărcăturii și creșterea duratei efortului.”

2.1.1.c. Aspectele metodice privind dezvoltarea vitezei

,,Viteza maxima pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea diferitelor acte și acțiuni motrice, nu depinde numai de viteza propriu zisă pe care o posedă, ci și de alți factori cum sunt: forța, suplețea și mobilitatea articulară, gradul de stăpânire a procedeelor tehnice și altele.”

Procesul dezvoltării vitezei este complex și trebuie să cuprindă și alte elemente importante, cum este nivelul de stăpânire a procedeelor tehnice sau a exercițiilor. Actele și acțiunile motrice trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:

exercițiul să fie foarte bine însușit, astfel încât să favorizeze efectuarea lui cu viteza maximă; de asemenea să nu se utilizeze exerciții care nu favorizează manifestarea vitezei maxime;

pentru dezvoltarea vitezei, se vor prefera, exerciții specifice fiecărei ramuri sau probe sportive, din cadrul procedeelor tehnice și acțiunilor tehnico-tactice executate în condiții de intrecere, secvențe de joc, atacuri rapide, contraatacuri, combinații de 2-3 procedee tehnice, ștafete, jocuri dinamine, etc….

durata exercițiilor să fie astfel stabilită, încât viteza să nu scadă spre sfârșitul acesteia. Timpul de execuție se stabilește în funcție de forma de viteză ce se dorește a fi dezvoltată. De obicei, se efectuează repetări pornind de la 5-6 sec. și se ajunge la 50-60 sec. Cel mai des utilizate sunt repetările de până la 30 sec.: alergarile pe 30m, 60m, 100m, 200m în atletism. Parcurgerea gamei de tipuri de viteză se realizează în principal prin „jocul” volumului și duratelor de lucru. Iată un exemplu: 5-6 rep. X 5-10 sec.; 3-4 rep. X 15-20 sec.; 2-3 rep. X 25-30 sec. cu pauzele de 2-5 min. între repetări.

Pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de mari pentru a permite revenirea funcțiilor vegetative și, în principal, recuperarea datoriei de oxigen; totuși, după cum se cunoaște, un exercițiu de viteză maximă, creează pe scoarța cerebrală o zona de excitație optimă ce favorizează efectuarea cu viteză mare a următoarelor repetări. O pauza prea lungă duce la achitarea datoriei de oxigen dar determină și estomparea excitației pe scoarță, deci în stabilirea pauzelor dintre repetări trebuie să se țină seama de acest aspect.

Imediat dupa efort, refacerea este foarte rapidă: 70% în prima treime; 5% în cea de-a doua și 5% în ultima treime. În pauzele dintre repetări se vor efectua exerciții care să permită menținerea excitației pe scoarță, deci odihna activă, exerciții de respirație. În funcție de tipul de viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi cuprinse în intervalul 5-15 min. În cazul unui efort de 21-22 sec., se apreciază că restabilirea survine după aprox. 12 min, ceea ce duce la concluzia că dupa 8 min., funcțiile organismului revin în procentaj de 95% când este posibilă efectuarea unei noi repetări.

În dezvoltarea vitezei se pot folosi și intensități submaximale, până la 85% din capacitatea maximă. Utilizarea excesivă a intensităților maximale atrage dupa sine instalarea barierei de viteză, stare greu de depășit, care necesită intensități deosebite și, ca atare, se impune folosirea în lecțiile de antrenament a unor exerciții cu intensități variate.

Dezvoltarea vitezei va fi prevazută cu prioritate în perioada pregătitoare, etapa precompetițională și în perioada competițională. Microciclurile în care se va lucra pentru dezvoltarea vitezei sunt de obicei considerate de soc, de maxima intensitate și se programează dupa microcicluri de restabilire. În cadrul acestor microcicluri se programează 2 până la 4 lecții de viteză și tot atatea lecții de descărcare sau compensatorii. În antrenamentul sportivilor de performanță, în anumite etape ale pregătirii se reduce volumul de lucru al exercițiilor cu caracter de concurs (sărituri în înălțime, diferite procedee de lupte, etc.) mărindu-se încărcătura sau folosind exerciții variate.

De exemplu, la săritura în înălțime, se mențin doar 12-15% din săriturile peste ștachetă, restul fiind de altă natură, fapt care împiedică stabilizarea forței de impulsie.

2.1.1.d. Metode de dezvoltare a vitezei

Sistematizarea metodelor de dezvoltare a vitezei nu este încă realizată după criterii unitare, fiind realizată diferit, în funcție de profilul specialiștilor care încearcă să le clasifice și școlile cărora aparțin. Aceste metode se clasifică în funcție de princilalele tipuri și anume:

Procedee metodice pentru dezvoltarea reacției motrice simple:

reacția repetată la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situației ambiante;

reacții repetate în situații normale;

metoda senzomotorie – urmărește dezvoltarea capacității de a distinge intervale scurte de timp între acțiunile motrice.

Procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacție complexă:

reacții la un obiect în mișcare prin apariția neașteptată a obiectului, reducerea distanței obiectului față de subiect;

reacții cu alegerea unui răspuns, în funcție de acțiunile partenerului sau modificarea mediului ambiant.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuție a mișcărilor

metoda exersării se aplică în două variante:

1. prin creșterea treptată a tempoului de lucru până la atingerea vitezei maxime;

2. repetarea exercițiului în tempo variat;

metoda jocului;

metoda competițională.

Ozolin (1972) “sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei astfel:

metoda exercițiului „din mers”: parcurgerea unei distanțe în viteză maximă după un elan prealabil;

metoda alternativă: creșterea vitezei, atingerea celei maxime și apoi descreștere acesteia;

metoda întrecerii cu „handicap”;

metoda ștafetelor și jocurilor;

metoda întrecerii;

metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale și supramaximale.”

Metodele pentru dezvoltarea vitezei de reacție simplă:

metoda repetărilor;

metoda întrecerii;

metoda senzoriomotrică, de dezvoltare a capacității de percepere a timpului.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacție complexă:

metoda repetărilor cu reacții la obiecte în mișcare, alegerea reacțiilor în funcție de valoarea stimulilor;

metoda jocului;

metoda întrecerii.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuție:

metoda repetărilor în tempou maxim pe părți;

metoda repetărilor globale;

metoda jocului;

metoda întrecerii.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiție:

metoda repetărilor în tempo maxim;

metoda repetărilor în tempouri alternate;

metoda jocului.

metoda întrecerii.

Prezentarea acestor clasificări trebuie să ducă la concluzia că utilizarea metodelor sau procedeelor metodice se facă în „sistem”, în funcție de cerințele specifice fiecărei ramuri de sport, ale particularităților de vârstă, sex, nivel de pregătire, perioada de pregatire sau timpul de mezociclu etc.

În sinteză, precizăm că viteza îmbracă particularități impuse de fiecare ramură de sport, trebuind să se acționeze pentru dezvoltarea ei în corelație cu alți factori și calități (pregătirea tehnico-tactică, forța, mobilitate, etc.)

2.1.1.e. Metode și tehnici de evaluare a vitezei

,,Metodologia verificării și aprecierii este sistematizată dupa formele de manifestare a vitezei, criteriu ce corespunde deplin necesităților impuse de activitatea practică.”

În același timp, datorită manifestării combinate în majoritatea ramurilor de sport, probele folosite pentru testarea vitezei cuprind, în rare situații, numai o formă de manifestare. Această apreciere este valabilă mai mult pentru viteza de reacție care poate fi mai bine izolată decât celelalte forme. Pentru măsurarea vitezei se utilizează cronometre, cronografe și cronoscroape cu fidelități mergând până la miimi și chiar zecimi de miimi de secundă. Aceste aparate se înregistrează, în dese cazuri, în dispozitive care sunt concepute să măsoare în același timp forme diferite de viteză și la diferite segmente ale corpului.

În practica educației fizice și a antrenamentului sportiv, se folosesc probe de teren cu caracter operativ care oferă date destul de exacte referitoare la viteză. Dintre acestea, menționăm: alergările pe distanțe scurte de la 25 m până la 100 m și chiar mai mult, sau alte acte și deprinderi motrice a căror durată să fie cuprinsă între 5 sec. și 1 minut.

În sportul de performanță, probele de teren se confundă, de regulă, cu exercițiile standardizate și raționalizate, cele mai eficiente care sunt dublate de probe de laborator de mare fidelitate, aplicate în încheierea diferitelor etape sau mezocicluri de pregătire. Aplicarea probelor de viteză trebuie să respecte metodologia generală de dezvoltare a vitezei mai ales în ceea ce privește crearea condițiilor ca, la testare, organismul să fie refăcut, după eforturile de antrenament.

În finalul considerațiilor privind evaluarea vitezei specificăm contribuția originală pe care și-o poate aduce fiecare cadru de specialitate, prin crearea de probe și teste adecvate sportului respectiv și grupului de subiecți cu care se lucrează.

2.1.2. Calitatea motrică forță

Forța reprezintă capacitatea organismului de a învinge o rezistență folosind efortul muscular. Creșterea forței se realizează prin producerea unor modificări calitative atât în structura mușchilor cât și în activitatea centrilor nervoși care coordonează travaliul acestora.

În mod curent doar circa 10-20 % din masa musculară, participă la activitatea obișnuită, restul se menține în repaus urmând să intre în acțiune după ce partea utilizată va obosi.

Masa musculară trebuie să fie însoțită și de o bună viteză de angrenare în lucru. Această capacitate de a angrena o cantitate de forță într-un anumit timp, extrem de scurt, este numită detentă musculară.

Majoritatea specialisștilor care s-au ocupat de aspectele metodice privind forța organismului uman fac referiri exprese la contracția musculară pe care o implicăorice efort, execuția fiecarui act motric.

Definițiile specialiștilor (Demeter A, V. M. Zatiorski, D. Harre, I. Siclovan, Gh. Mitra, Al. Mogos) nu diferă intre ele, decât prin terminologia utilizată. În esentă, forta organismului uman (si nu cea care constituie o caracteristică de ordin mecanic a mișcării oricarui corp) constă in capacitatea de a realiza eforturi de invingere, menținere sau cedare in raport cu o rezistență externă sau internă, prin contracția uneia sau a mai multor grupe musculare.

Forța este o calitate motrică extrem de complexă și, ca atare, destul de greu de definit. Încercari in acest sens au fost numeroase si mai sunt incă de actualitate. Vom prezenta in continuare unele din cele mai semnificative definiții:

„Capacitatea organismului de a se opune oboselii în cadrul unor eforturi de lungă durată”.

–      Zimkin, N.V. (1964): Forța este capacitatea țesutului muscular dezvoltată în urma unei încordări, sub acțiunea excitanților externi sau interni.

–      Zatiorski, V.M. (1965): Forța este capacitatea omului de a învinge o rezistență externă sau de a acționa împotriva unui efort muscular.

–      Fox-Mathews (1973): Forța este tensiunea pe care un mușchi o poate opune unei rezistențe externe într-un singur efort maxim.

–      Mitra, Gh.; Mogos, A. (1977): Forța este posibilitatea organismului de a ridica, de a transporta, de a împinge, de a trage unele greutăți pe baza contracției musculare.

–      Demeter, A. (1981): Forța este capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență prin contracții musculare.

–      Baroga, L.; Nicu, A. (1993): Forța este capacitatea omului (biologică și psihică) de a învinge o rezistență exterioară măsurată în kg, cu ajutorul halterelor și dinamometriei.

–      Preda, L. (1999): Forța este capacitatea omului de a produce prin intermediul aparatului muscular, pe baza contracțiilor musculare, anumite valori de forță mecanică, în scopul schimbării stării de mișcare sau repaus a propriului corp sau a altor corpuri externe care, prin greutatea lor, opun o rezistență.

–      Sabău, I. (1996): Forța este capacitatea organismului uman sau a unei parți (segment, segmente) a acestuia de a învinge o rezistență externă sau de a acționa împotriva ei prin efort fizic (predominant muscular) și psihic.

Tot Sabău, definește forța ca insușire (capacitate) a organismului uman sau a unei părți a acestuia, evidențiată prin încordare fizică și psihică față de o rezistență externă care poate fi învinsă sau nu.

În general, forța este calitatea motrică principală atât pentru sportivi cât și pentru oamenii obișnuiți. Fără forță nu putem acționa asupra altor obiecte, nu ne putem deplasa, ba mai mult nici chiar sta. În practică și mai ales în teorie, calitațile motrice se enumeră începand cu viteza, apoi rezistența și forța. Normal ar fi, având în vedere criteriul importanței, să se înceapă cu forța.

2.1.2.a. Factorii care condiționează forța

Prin analiza mai multor surse bibliografice de specialitate rezultă că factorii, care condiționează dezvoltarea forței, sunt:

capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția)

capacitatea de reglare a S.N.C. asupra funcțiilor vegetative ale organismului

numărul de fibre musculare angajate în efort și suprafața secțiunii fiziologice a acestora;

calitatea proceselor metabolice și a substanțelor energetice existente în mușchi (adică, compoziția biochimică a acestora);

durata contracției musculare; specialiștii consideră, pe bază de cercetări experimentale, că în cazul contracțiilor musculare de aproximativ15-20 secunde se obțin rezultate mult mai bune ca atunci când contracțiile musculare durează doar 3-5 secunde;

starea de funcționare a segmentelor osoase de sprijin, a ligamentelor și articulațiilor;

valoarea unghiulară a segmentelor corporale implicate în efort (se apreciază, de exemplu, că ridicarea picioarelor – întinse – din culcat dorsal este mult mai eficientă pentru dezvoltarea forței – dacă se face până la 45 grade, nu până la 90 grade;

vârsta subiecților (forța se dezvoltă/educă) mai bine imediat după perioada pubertară;

sexul subiecților ( la fete, forța se dezvoltă/educă doar cu o eficiență de aproximativ 75% față de băieți);

nivelul celorlalte calităților motrice de bază, mai ales viteza și rezistența;

unii factori psihici: motivația, stările emoționale, concentrarea atenției, voința (în cazul forței în regim de rezistență, în special)etc.

ritmuri diurne: maximum de forță – a rezultat în urma cercetărilor științifice – se poate obține pe la orele 9:00-10:00 și 18:00-19:00 iar maximum de forță se obține la orele 4:00-5:00 dimineața.

2.1.2.b. Formele de manifestare a forței

Forța se manifestă sub mai multe aspecte. Câteva clasificări ale formelor de manifestare specifice calității motrice- forță – nu pot fi evitate, și anume:

a)După „ participarea grupelor musculare” în efort se desprind:

~forța generală, care se manifestă atunci când la efortul de ” învingere a rezistenței” participă principalele grupe musculare ale organismului uman.

~forța specifică, care se manifestă atunci când la efortul de „ învingere a rezistenței” participă doar una sau câteva grupe musculare a organismului uman (mai ales în cadrul probelor și ramurilor sportive).

b)După „ caracterul contracției musculare” avem:

~forță statică, când- prin contracție- nu se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate în efectuarea actelor sau acțiunilor motrice; un tip special de forță statică este cea „izometrică” care se manifestă atunci când rezistența de învins este mai mare decât capacitatea de forță maximă a musculaturii executantului.

~forță dinamică, numită corect și izotonică, care se manifestă prin modificarea dimensiunilor fibrelor musculare angajate în efortul fizic respectiv; dacă fibrele musculare se scurtează, pe baza intrării în acțiune a mușchilor agoniști (motorii), forța dinamică este de tip învingere regim miometric; uneori, în același regim miometric fibrele musculare se alungesc. Dacă fibrele se alungesc prin intrarea în acțiune a mușchilor antagoniști (frenatori) atunci forța dinamică este de tip cedare (regim pliometric); în contracțiile dinamice se modifică elementele contractile ale mușchilor, iar cele elastice nu-și modifică dimensiunile.

~forța mixtă (combinată sau auxotonică), când pentru învingerea „ rezistenței” se produc atât contracții statice cât și dinamice, alternând în funcția de natura actelor și acțiunilor motrice.

c) După criteriul „capacitate de efort” în relație cu puterea individuală umană, avem:

~forță maximă sau absolută, care poate fi statică și –mai ales –dinamică. Cea statică este de tip izometric. Cea dinamică se manifestă printr-o contracție musculară maximă voluntară și este dependentă și de greutate corporală; forța maximă crește- de regulă odată cu mărirea greutății corporale; specialiștii – autorii Gh. Mitra și A. Mogoș, citându-l pe V.M. Zațiorski, îi zic „forță propriu-zisă” ;

~forța relativă, care exprimă raportul dintre forța absolută și greutatea corporală, adică valoarea forței pe kilogram – corp; acest tip de forță, de regulă, scade odată cu mărirea greutății corporale; este mai bună, deci are indici valorici optimi la subiecții cu greutate corporală mică, cu condiția ca aceștia să aibă și o pregătire motrică corespunzătoare.

d)După criteriul „modul de combinare cu celelalte calități motrice de bază” avem:

~forță în regim de viteză, numită de foarte mulți specialiști drept „forță explozivă”. Ea diferă în funcție de segmentul sau segmentele corpului și este influențată de forța maximă.

~forță în regim de îndemânare

~forță în regim de rezistență

2.1.2.c Particularități metodice ale dezvoltării forței

efectuarea exercițiilor de forță presupune în prealabil pregătirea aparatului locomotor;

exercițiile de forță vor fi alternate cu acțiuni care să dezvolte suplețea, îndemânarea și viteza;

pentru dezvoltarea forței se vor selecționa acele exerciții care pot fi executate corect de către elev;

stabilirea grupelor musculare cărora dorim să ne adresăm trebuie să fie în conformitate cu ideea dezvoltării forței generale a organismului;

creșterea încărcăturilor se va face progresiv și va fi în raport cu vârsta și gradul de pregătire al elevilor, cele mai bune rezultate se obțin cu o încărcătură de 2/3 din posibilitățile maxime;

exercițiile de forță vor fi urmate de pauze care să permită refacerea capacității de efort a organismului;

în școala generală, având în vedere creșterea accentuată în înălțime (coloana vertebrală neosificată complet), să nu se utilizeze exerciții cu presiune de sus în jos;

forța este o calitate perfectibilă dacă se asigură continuitatea exercițiilor;

nu se recomandă în școala generală exerciții de contracție izometrică;

se va pune accent pe dezvoltarea forței explozive precum și a mușchilor extensori slab dezvoltați la această vârstă.

2.1.2.d. Metode de dezvoltare a forței

În dezvoltarea forței, trebuie stabilit întăi ce fel de forță vrem să dezvoltăm pentru apoi alege metoda cea mai potrivită. În tabel care urmează sunt prezentate zonele de lucru general acceptate de câtre specialiști în domeniul:

Tabelul nr. 1 Procentajul încarcăturii după tipuri de forță

Principalele metode de dezvoltare / educare a forței sunt:

a)Procedeul ridicării de greutăți sau metoda halterofilului (I. Benga)

Este specific dezvoltării maxime a forței și se realizează cu bara de haltere cu discuri marcate. În educație fizică se folosește, mai des, ca mod de îndeplinire a acestui procedeu, propriul corp al subiecților.

Acest procedeu are patru variante metodice:

a.1. Creșterea continuă a încărcăturii. Această creștere este raportată la posibilitățile maxime pentru exercițiul respectiv (acest lucru este valabil și pentru celelalte variante).

Dacă într-o lecție se vrea să se facă mai multe repetări, atunci rata de creștere va fi mai mică; ca exemplu 5% (60%– 65% –70%—75%etc.) .În schimb, dacă se vrea mai puține repetări rata de creștere a încărcăturii va fi mai mare și anume10% (60%–70%–80% etc.). Rata de creștere, a încărcăturii, este aleasă de profesorul de educație fizică și poate fi de 3%, 6%, 8%, 15%, etc.

a.2. Creșterea și descreșterea continuă a încărcăturii. La această variantă metodică rata de creștere și de descreștere este aceeași:

rata de creștere și descreștere este ca și la varianta anterioară dar scade numărul repetărilor în lecție ( 60%–70%–80%–70%–60% etc.)

crește numărul repetărilor dar se lucrează cu valori procentuale mai mici (60%–63%–66%–69%–72%–75%–72%–69%–66%–63%–60% ,etc.)

a.3. Varianta metodică în trepte :Pentru realizarea acestei variante este nevoie de două repetări cu aceeași încărcătură (60%–60%–70%–70%–80% etc.)sau trei repetări cu aceeași încărcătură (60%–60%–60%–70%–70%–70%–80%–80%–80% etc.).

a.4. Varianta metodică în val. Această variantă se bazează pe o creștere și o descreștere a încărcăturii de la repetare la repetare iar regula principală este aceea că, rata de creștere este mai mare ca rata de descreștere pentru a se realiza „valul”.

Dacă dorim ca valul să fie „mic”, atunci rata de creștere va fi mult mai mare ca rata de descreștere—3% (60%–70%–67%–77%–74%–84% etc.).

În schimb, dacă dorim ca „valul” să fie „mare” atunci rata de descreștere va fi puțin mai mică ca rata de creștere –8% (60%–70%–62%–72%–64%–74% etc.).

George Cârstea spunea că: „ nu întotdeauna … rata de descreștere trebuie să fie valoric la jumătate din rata de creștere, – deși—în acest caz – apare un „ val” de valoare medie.” (60%–70%–65%–75%–70%–80% etc.).

De menționat este faptul că, cele patru variante metodice ale acestui procedeu, nu se folosesc toate într-o singură lecție ci doar unul singur, repetat de mai multe ori cu încărcăturile specifice fiecărei variante.

b)Procedeul în circuit. A fost creat de Morgan și Adamson pentru dezvoltarea / educarea forței principalelor grupe musculare ale organismului uman. Ca procedeu metodic, de dezvoltare / educare a forței – circuitul se plasează în structura lecției spre finalul acesteia ca ultimă abordare tematică sau înaintea verigii de „ revenire a organismului după efort”.

Exercițiile din „circuit” se pot face, atât frontal – adică efectuează toți în aceeași ordine, fie pe grupe – adică grupele se vor schimba între ele în sensul acelor de ceasornic după un timp stabilit de profesor.

Există patru condiții principale care trebuie respectate în realizarea exercițiilor care sunt incluse într-un „circuit” și anume:

– să fie simple

– să fie cunoscute de subiecți

– să fie cunoscute posibilitățile maxime ale subiecților în scopul realizării exercițiilor respective

– să fie dispuse, în așa fel încât să nu se angajeze în efort, succesiv, musculatura aceluiași segment corporal.

După numărul exercițiilor care se efectuează „circuitele” pot fi:

„circuite” scurte, formate din 4-6 exerciții

„circuite” medii, formate din 8-9 exerciții

„circuite” lungi, formate din 10-12 exerciții.

În educația fizică școlară se folosesc, de regulă, numai „circuitele” scurte și foarte rar sau deloc „circuitele” lungi.

Timpul de lucru, în mod normal este mai mic decât cel de pauză (20 secunde lucru și 30 secunde pauză; 30 secunde lucru și 45 secunde pauză etc.), sau foarte rar, în educație fizică, se poate ajunge la o egalitate între timpul de lucru și timpul de pauză (15 secunde lucru și 15 secunde pauză; 20 secunde lucru și 20 secunde pauză etc.)

c) Procedeu izometric. Acest procedeu metodic se folosește de regulă la băieți, după vârsta de 14 –15 ani pentru dezvoltarea masei musculare. Constă din „învingerea” unei rezistențe „imobile”, adică imposibil de învins, de deplasat, de mișcat (bară fixă, un perete sau un zid, o halteră imposibil de mișcat sau de ridicat, etc.). De fapt, este o contracție izometrică a mușchiului, iar pentru a fi eficientă trebuie să dureze 9 – 12 secunde. Pauza maximă între 2 contracții izometrice este de 90 – 120 secunde și trebuie să fie numai activă (se fac mișcări de tip relaxare sau mișcări de tip dinamic, care să angajeze grupele musculare respective).

Există un tip de contracție izometrică funcțională, care se realizează tot prin învingerea unei rezistențe „imobile”, dar printr-un act motric sau acțiune motrică care se aseamănă cu unele faze din execuția procedeelor tehnice specifice unor ramuri sportive.

d)Procedeul Power – Trening. Este folositpentru dezvoltarea forței explozive.

Se acționează prin trei grupe de exerciții:

exerciții cu haltere

exerciții cu mingea umplută (medicinală)

exerciții acrobatice

Acest procedeu nu î-și găsește – în mod evident – aplicabilitatea în educația fizică școlară – și de aceea nu insistăm asupra lui, dar Gheorghe Cârstea redă următoarea variantă a acestui procedeu metodic, care ar putea fi folosit și în educație fizică („… efectuarea într-o activitate (lecție) a unui exercițiu din cele trei grupe. În activitatea următoare se execută alt exercițiu specific fiecărei grupe din cele trei ș.a.m.d….. un program format din 12 exerciții nu se rezolvă într-o singură lecție ci în patru”). De menționat că se va face patru exerciții din fiecare grupă.

e)Procedeul contracțiilor musculare izotonice intense și rapide. Ca și procedeul metodic anterior, este folosit pentru dezvoltarea / educarea forței explozive, adică a forței în regim de viteză. Exercițiile se fac cu amplitudine maximă și într-o manieră cât mai aproape și chiar identică cu structura unor deprinderi sau priceperi motrice.

f)Procedeul metodic al eforturilor repetate până la refuz. Pentru realizarea acestui procedeu, încărcătura efortului fizic este de 35 – 40% (din posibilitățile maxime) pentru începători și de 55 – 60% pentru avansați. Acest procedeu este foarte eficace pentru că nu produce accidente asupra organismului subiecților și eficiența lui este vizibilă doar la ultimele exerciții, după instalarea oboselii reale.

2.1.2.e. Metode și tehnici de evaluare a forței

Calitatea motrică – forță –se evaluează de două ori pe an ,prin cupluri de câte două probe vizând segmente diferite ,conform opțiunilor elevilor. Pentru fiecare cuplu de probe se înscrie în catalog câte o notă, provenită din media notelor obținute la cele două probe care au alcătuit cuplul.

Tabel nr. 2 Sistemul de evaluare pentru învățământul gimnazial (forță)

La clasele care au în schema orară o oră pe săptămână se evaluează un singur cuplu de probe.

Dacă vorbim de importanța forței în sport, dezvoltarea forței poate produce beneficii, cum ar fi:

-din punct de vedere strict al sportului practicat, dezvoltarea musculaturii necesare pentru executarea gesturilor motrice (șut la portă, atac la fileu, aruncare la coș, aruncarea la poartă) produce o îmbunătățire a performanțelor individuale (însoțite de antrenarea tehnicii de execuție);

-creează o bază necesară pentru a tolera volumul și intensitatea antrenementului;

-ca și antrenament integrativ, dezvoltând acei mușchi puțin solicitați în timpul desfășurării competiției;

-evitarea dezvoltării unilaterale a musculaturii.

Privind un caracter mai general, dezvoltarea forței mai contribuie la:

– prevenirea traumelor, prin dezvoltarea musculaturii , protejând aparatul locomotor;

– prevenirea defecțiunii posturale.

2.1.3. Calitatea motrică rezistență

În domeniul educației fizice și al sportului, când vorbim de rezistentă, ne referim la ,,capacitatea psihofizica a atletului de a se opune oboselii”.

Rezistența este capacitatea organismului de a face față oboselii, calitate ce permite omului să efectueze anumite eforturi timp îndelungat.

Factorul care limitează posibilitățile de a continua efortul este oboseala. Încordările mari determină, în sensul solicitării ,o oboseală intelectuală, senzorială, emoțională sau fizică. În activitatea de educație fizică și sport avem de a face cu o oboseală complexă în care apar mai des simptome de oboseală fizică și emoțională.

Dezvoltarea rezistenței generale la copii și adolescenți ocupă unul din locurile centrale în teoria și practica educației fizice din țara noastră.

Literatura de specialitate ne arată că dezvoltarea rezistenței generale la elevi contribuie la:

transferul larg al rezistenței la formarea și consolidarea deprinderilor, priceperilor și a calităților motrice ;

marește calitățile funcționale ale sistemmelor cardiovascular, respirator, muscular și a celorlalte funcții ale organismului;

dezvoltarea fizică armonioasă și întărirea sănătății, forrnarea ținutei corecte ;

contribuie la formarea unei baze solide pentru activitatea sportivă ulterioară.

educă unele calități morale și de voință, convingeri și sentimente.

perfecționarea deprinderilor de muncă fizică, dezvoltând capacitatea de adaptare la cerințele activității sociale.

Rezistența, sub aspect fizic, este o calitate motrică ușor perfectibilă, ca urrnare a efectuării sistematice, continue și după anumite reguli ale unor exerciții fizice specifice, jocuri de mișcare și sportive, obținându-se progrese remarcabile cu elevii începători în cadrul lecțiilor de educație fizică.

Elementele esențiale care caracterizează această calitate motrică sunt:

timpul ( durata ) efortului; acesta nu poate fi determinat dinainte, ci stabilit în funcție de eficiența activității desfășurate și determinat, atunci când într-o anumită unitate de timp trebuie efectuată o activitate de anumit gen;

eficacitatea cât mai constantă a activității motrice pe durata ei;

rapiditatea refacerii organismului după efortul efectuat.

După cum remarcă V. S. Farel numai efortul efectuat până la oboseală și încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenței.

După Adrian Dragnea și Aurora Bota oboseala reprezintă factorul cheie în dezvoltarea rezistenței, determinând o modificare ( progresivă ) a comportamentului individului aflat în această stare.

În relație cu oboseala fizică ( provocată de activitatea musculară ), evidențiem următorii factori ai căror jocuri stabilesc metodele de lucru, de dezvoltare a rezistenței și a combinațiilor acesteia :

a)Intensitatea exercițiului- este determinată de particularitățile asigurării energetice a efortului, adică de raportul dintre consumul energetic și necesarul de oxigen alorganismului. Intensitatea se exprimă în procente din intensitatea maximă (maximală -"între95-100%; submaximală- între80- 95%;medie – între 60-79%).

Se exprimă în : – număr de repetări în unitate de timp;

– m/ sec sau t / km pentru alergări lungi.

Exprimarea în procente este mai frecventă, permițând o mai mare precizie si o dozare corespunzătoare.

b)Durata efortului-este determinată de distanțele parcurse cu o anumită viteză sau intensitate a efortului. În funcție de timpul de lucru, deci predomină fie procesele respiratorii ( efort mai lung de 5 min ), fie reacțiile glicolitice (efort între 20sec -2 min)sau fosfatice ( efort până la 8-10sec ), astfel se poate acționa asupra rezistenței aerobe,anaerobe lactacide, respectiv asupra rezistenței anaerobe alactacide.

c)Durata pauzelor între repetări- în funcție de tipul de rezistență pe care dorim să îl dezvoltăm ,intervalul de odihnă se poate mări( solicitarea devine mai aerobă) sau micșora (efortul devine progresiv anaerob, deoarece nu se poate lichida datoria de oxigen acumulată). Pauzele trebuie să fie suficient de lungi pentru a asigura refacerea rezervelor de ATP,CP sau glicogen.

d)Caracterul odihnei-pauzele active, cu intensitate redusă, mențin procesele respiratorii la un nivel destul de ridicat, fiind utilizat în metodele cu efort continuu sau în lucrul cu intervale. În metoda cu repetări, pauzele sunt de obicei pasive, pentru a asigura o revenire relativ completă (90- 95 bătăi /min).

e)volumul efortului sau numărul de repetări dctermină efectul cumulat al efortului asupra organismului .Dacă volumul efortului crește în condiții aerobe, se solicită funcțiile cardio vasculară și respiratorie, dacă volumul se mărește în condiții anaerobe atunci crește capacitatea glicolitică a fibrelor musculare albe .

Este o calitate motrică mai longevivă față de celalalte, având și un caracter de antrenabilitate foarte ridicat.

2.1.3.a.Factori care condiționează rezistența

Dezvoltarea rezistenței și valoarea ei depinde de mai mulți factori.

Cei mai importanți sunt:

– posibilitățile sistemului cardio-vascular, respirator și a celorlalte sisteme ale organismului, care susțin efortul de a căpăta și transporta oxigenul în țesuturi, în special la mușchii activi;

– calitatea metabolismului și a rezervelor energetice de a furniza energie unui lucru muscular, efectuat timp îndelungat, pe calea folosirii oxidative, realizată cu ajutorul enzimelor specializate în acest scop.

Baza energetică metabolică a rezistenței este asigurată de trei grupe de procese metabolice și anume:

a) – metabolismul anaerob alactacid (rezistența la sprint) ce se desfășoară pe durata a 10-15 sec.;

b) – metabolismul anaerob lactacid (rezistența de semifond) desfășurată pe o perioadă de până la l min.30sec.;

c) – metabolismul aerob (rezistența fondistului).

– nivelul la care SNC realizează coordonarea activității aparatului locomotor, a funcțiilor vegetative, a acțiunii musculaturii antagoniste, agoniste, alternanța contracțiilor, a fibrelor musculare, coordonarea respirației cu circulația;

– calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susține sau relua un efort sau, din contră abandonarea efectuării efortului; – relația dintre pauză și efort în cadrul ramurilor și probelor sportive care se desfășoară cu alternarea intensității efortului.

Apoi dezvoltarea rezistenței mai depinde și de factorii dimensionali, factori care reprezintă parametrii de marime ale organelor care compun sistemul de captare și transport al oxigenului, adică aparatul respirator și sistemul cardio-vascular.

Cei mai importanți factori dimensionali ai aparatului respirator, implicați în captarea oxigenului atmosferic, sunt:

• Dimensiunile plămânilor reflectate prin capacitatea vitală ,capacitate pulmonară totală sau capacitate reziduală funcțională, perimetrul și diametrul toracic;

• Mărimea suprafeței de difuzare a gazelor ce exprimă dimensiunea totală a pereților alveolici;

• Mărimea patului capilar pulmonar, care influențează intensitatea hematozei.

Cei mai importanți factori ai sistemelor cardiovasculare sunt:

Volumul sanguin total;

Cantitatea totală de hemoglobină din sânge ce rezultă din concentrația hemoglobinei înmulțită cu volumul sanguin total;

Volumul cardiac,pe care un adult normal îl are în jur de 700 ml iar la un sportiv cu o rezistență aerobă excelentă poate fi de 1200-1500 ml;

Dimensiunile patului vascular muscular.

De asemenea pentru ca acești factori să se manifeste la indici corespunzători este necesară o bună funcționare a capacității funcționale a aparatului respirator precum și a aparatului cardiovascular.

Capacitatea funcțională a sistemului ventilator poate fi descrisă prin: vențilatia voluntară maximă (V max.) sau prin ventilația din timpul determinării V02max. prin volumul expirator maxim pe secundă sau volum expirator forțat.

Ventilația voluntară maximă .numită și debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maximă, reprezintă volumul maxim de aer care poate fi inspirat sau expirat pe unitate de timp, de obicei 1 minut.

Valoarea normală a ventilației volutare maxime la tinerii sănătoși variază între 120-150ml / min. și este în funcție de vârstă, sex și dimensiunile corporale. Parametrul cel mai fidel al capacității aerobe este consumul maxim de oxigen (V02 max. )și mai ales valorile raportate la greutatea corporală a individului ( VO2 max /kg) ceea ce exprimă puterea maximă aerobă. Capacitățile funcționale ale sistemului cardiovascular pot fi descrise prin volumul sistolic și mai ales prin debitul cardiac, care poate fi susținut în cursul efortului maxim.

Debitul cardiac în repaus ,la neantreneți este de 5 l /min. și crește în efort până la 20-25 l / min. iar la sportivii care se antrenează pentru rezistență, în repaus debitul cardiac este de 3 1 / min., ajungand în efortul maxim până la 40-451 / min.(P.O.Astrand-1975). (ZOTA AL., și colaboratorii – Evoluția potențialului biomotric al elevilor din clasele gimnaziale. „Revista de educație fizică si sport” nr. 11 , 1981)

Adrian Dragnea grupeaza factorii care influenteaza rezistenta astfel:

A) Tipul de fibră musculară implicată în activitate; se consideră că fibrele roșii și albe acționează diferențiat, în funcție de intensitatea efortului, respectiv de gradul de solicitare. Astfel în efortul de rezistență aproape 90% din absorbția de O2 este realizată de fibrele roșii ST(" slow twitch ").

B) Rezervele energetice fosfații macroergici, glicogenul și trigliceridele sunt mobilizate în mod diferențiat în funcție de intensitatea și durata efortului. În paralel cu creșterea rezervelor energetice se îmbunătățește și activitatea enzimelor, iar mecanismele hormonale de reglare devin mult mai eficiente.

C) Parametrii cardio-vasculari: minut-volumul cardiac, elasticitatea vasculară și reglarea periferică a capilarelor prezintă diferențieri importante la subiecții antrenați față de cei neantrenați. Compoziția sângelui și capacitatea pulmonară crescută determină patrunderea unei cantități mai mari de oxigen în sânge, fixat de hemoglobina mai bogată;

D) Factorii psihici: procesele volitive dinamizează sfera biologică favorizând efectuarea unui efort deseori istovitor.

2.1.3.b. Forme de manifestare ale rezistenței

Practica activității sportive, domeniul în care rezistența fizică condiționează în mare măsură obținerea rezultatelor înalte, evidențiază două forme principale de manifestare a rezistenței și anume:

Rezistența generală: care este capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acțiuni motrice care angrenează circa 70% din grupele musculare și impun solicitări mari sistemului nervos central cardiovascular și respirator.

Rezistența generală depinde de următorii factori de bază:

a. -capacitatea plămânilor de a inhala oxigen într-o cantitate cât mai mare în timpul efortului.

b. – capacitatea de a transporta cea mai mare cantitate de oxigen în unitate de timp la grupele musculare interesate.

c. -capacitatea de utilizare maximă a oxigenului la nivelul țesuturilor, schimburile cele mai eficiente la nivelul celulelor.

Rezistența specială sau specifică: -constă în capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat efort muscular (relativ generalizat) în condiții anaerobe ( nevoia de oxigen a organismului depașește capacitatea maximă de consum, creând datorie de oxigen).

Aceste două forme de manifestare a rezistenței sunt proprii antrenamentului sportiv, activitate deosebit de complexă și dificilă pentru obținerea performanțelor de valoare mondială.În condițiile celor două, trei ore de educație fizică pe săptămână,repartizate în diferite momente ale zilei de școală, desfășurate în condiții diverse și cu număr mare de elevi, nu se pot realiza valori ale rezistenței generale proprii sportului de performanță și cu atât mai puțin valorile rezistenței speciale. ( idem.)

Cu toate acestea, pentru că rezistența constituie o calitate foarte necesară elevilor în activitatea școlară, precum și în cea productivă ,trebuie găsite soluții pentru dezvoltarea ei, acesta fiind unul dintre argumentele care au stat la baza întocmirii acestei lucrări .Este unanim acceptată ideea că și în condițiile unei baze materiale simple, într-o unitate școlară se poate îmbunătăți această calitate motrică prin mijloacele atletismului, a gimnasticii, a jocurilor sportive.

În lucrarea de față am acordat importanță deosebită acestei calități motrice prin educarea acestei calități motrice cu ajutorul mijloacelor din atletism coroborate cu cele din cadrul jocurilor sportive particularizate și în funcție de vârstă, clasă, sex, condiții geo-climaterice, cu o desfășurare cu predilecție a activității sportive în aer liber.

Totodată Adrian Dragnea și Aurora Bota în lucrarea lor " Teoria Activităților Motrice " prezintă următoarele forme de manifestare a rezistenței:

Totodată în cadrul metodicii educației fizice întâlnim o altă și stematizare a formelor de manifestare a rezistenței:

a) rezistența generală- care reprezintă capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acțiuni motrice care angajază circa 70 % din grupele musculare și impune solicitări mari sistemului nervos central, sistemului respirator și circulator, fiind predominant un efort aerob.

b) rezistența specială sau specifică – se referă la aspectele particularizate. Reprezintă rezistența necesară unor anumite ramuri de sport. Ea nu trebuie redusă numai la capacitatea organismului de a învinge oboseala ci și de a executa cât mai eficient diferite acțiuni motrice.

c) rezistența utilă – prin care întelegem ca această rezistență este dobândită de elevi ca urmare a practicării exercițiilor fizice în mod organizat, aceasta fiindu-le necesară atât activității profesionale cât și sportive.

Pe lângă aceasta mai găsim forme de manifestare a rezistenței grupate astfel:

– rezistența de lungă durată – cu eforturi ce depășește 8 – 10 min. și se desfășoară îm regim aerob;

– rezistența de durată medie încadrată între 2-7 min. se desfășoară în regim anaerob, dar cu apariția proceselor aerobe spre limita superioară a sa;

-rezistența de durată scurtă – efort cuprins între 45sec.-2min. caracterizat prin manifestarea intensă a proceselor anaerobe.

Rezistența se mai poate manifesta și în combinație cu celelalte calități motrice: viteza, forța, îndemanare.

Deci rezistența se poate manifesta:

În efort constant – În alergarea de durată;

În efort variabil -in cadrul jocurilor sportive;

În regim de viteză – în cadrul alergării de viteza;

În regim de forță – în cadrul probelor de forță ,diferite elemente de menținere, ridicare ,etc din gimnastică, patinaj .în lupte ,etc;

În regim de coordonare – în cadrul gimnasticii ,patinajului, etc.

În fiziologie găsim o nouă clasificare a eforturilor aerobe:

Anduranța scurtă – având durată între 1-/0 sec.

Anduranța medie – având durată între 2 -10 min.

Anduranța lungă – I – durata 10-35 min.

II – durata 35-90 min.

III – durata 90-360 min.

IV – durata – peste 360 min.

Termenul de anduranță reprezintă capacitatea organismului de a îndura, de a suferi și de a învinge suferințele .În sportul contemporan anduranța reprezintă capacitatea organismului de a efectua eforturi cât mai intense, dure și de a menține acest nivel cât mai mult timp posibil.

Noțiunea de rezistență implică doar latura aerobă a energogenezei și reprezintă capacitatea organismului de a efectua un efort fără a specifica intensitatea lui și de al menține cât mai mult timp posibil.

2.1.3.c. Particularități metodice ale dezvoltării rezistenței

Așa cum am mai precizat în capitolele anterioare, rezistența este o calitate motrică perfectibilă care î-și pastreză un timp îndelungat valorile atinse. Pentru dezvoltarea acestor calități motrice trebuiesc respectate câteva cerințe cum ar fi:

– continuitatea – cerința care presupune abordarea ei pe parcursul întergului an școlar și cu preponderență, ca temă de lecție în perioadele de timp în care activitatea se desfășoară în aer liber.

– creșterea continuă, treptată a duratei activității sau a distanțelor parcurse precum și creșterea sau descreșterea duratei pauzelor dintre reprizele de efort. Acest lucru într-o lecție de educație fizică înseamnă creșterea de la o lecție la alta, sau în cadrul aceleași lecții, a duratei unui efort sau a distanțelor de parcurs păstrându-se sau alternând tempourile de alergare, păstrându-se sau micșorând pauzele.

– aprecierea continuă a rezultatelor – aceasta înseamnă că în cadrul aceleași lecții sau după un sistem de lecții profesorul să evalueze prin metodele ce le are la îndemână (cronometraj) rezultatele obținute de elevi, ultima evaluare având loc de reper, fapt ce-i poate direcționa activitatea viitoare, profesorul putând interveni "din mers" asupra utilizării celor mai eficiente metode și mijloace de dezvoltare a rezistenței.

Privind mediul de lucru din Școala Gimnazială ,,N.Popoviciu” unde există o sală de gimnastică și două terenuri de jocuri (unul de volei și unul de handbal- fotbal, cu dimensiuni reduse față de standard), pot spune că se lucrează pe spații improvizate, în aceste condiții pentru dezvoltarea rezistenței se utilizează cu preponderență alergarea efectuată în jurul școlii, pe spațiile terenurilor de joc sau în zone din interiorul curții. Se lucrează afară în aceste condiții atâta timp cât condițiile meteorologice o permit.

De remarcat este și faptul că datorită dotării materiale mai bună a școlilor de la oraș, mulți din elevii școlilor de la țară au migrat către oraș, favorizați fiind de accesibilitatea mijloacelor de transport.

Din acest punct de vedere varietatea mijloacelor de influențare sau de dezvoltare a rezistenței lasă de dorit, copilul din mediul rural "suplinindu-și pregătirea în dezvoltarea rezistenței și prin activități legate de propria gospodărie, aceștia întâmpinând greutăți în ceea ce privește prezența la prima și la ultima oră datorită orarului mijloacelor de transport în comun.

Datorită faptului că școala noastră are teren de sport și sală de gimnastică dotată cu un minim de aparatură se pot desfășura lecții de educație fizică în condiții relativ normale pe tot parcursul anului. Acest lucru permite utilizarea unor mijloace și metode mai variate de dezvoltare a rezistenței cu preponderență în prima perioadă a semestrului 1 si a doua perioadă a semestrului II, fără a exista însă o întrerupere totală în perioada sezonului rece, deși datorită suprapunerii orelor și suprapopulării școlilor din oraș, orele de educație fizică în sezonul rece sunt efectuate în condiții dificile și periculoase (săli reci, neâncălzite, prea mici pentru numărul de clase prezente, materiale didactice puține etc.).

În ceea ce privește cerințele pentru elevii din mediul rural cât și cei din mediul urban profesorii nu efectuează o dozare diferențiată a efortului decât demixtat pentru fete și băieți, iar ca intensitate, durată, sau distanțe de parcurs acestea sunt identice pentru fete, respectiv băieți.

2.1.3.d. Metode de dezvoltare a rezistenței

Prezentăm în continuare principalele metode care conduc la dezvoltarea rezistenței:

a) Metoda eforturilor uniforme (continue de lungă durată )

Este folosită cu precădere la începatori, ea influențând sistemele de reglare vegetativă și parametrii metabolici. Forma principală de lucru este alergarea de durată care solicită fibrele lente rosii și enzimele oxidative. Tempoul este de 70 – 75% din V02 max., durata efortului variind de la 10-15 min. (la începători) la 1 ora la avansați .Frecvența cardiacă variază și ea între 140-150 b/min. (începători) și 170 – 180 b/min( avansați). Lucrul poate fi extensiv (FC= 140-160b/min. sau intensiv 160-180b/min.).

După 4 – 6 săptămâni de lucru, parametrii efortului trebuie revizuiți pentru a creea stimuli superiori de adaptare pentru organism. Metoda eforturilor continue conduce la menținerea unei bune condiții fizice, creând suportul satisfacerii exigentelor unor eforturi prelungite și de intensitate crescută.

Durata și intensitatea efortului sunt permanent adaptate posibilităților subiecților, controlul frecvenței cardiace post efort verifică justețea tempoului impus.

Efectele antrenamantului continuu sunt de durată pentru organism în general și pentru ameliorarea rezistenței aerobe, în special.

b) Metoda eforturilor variabile-se bazează pe modificarea intensității efortului. Mijlocul principal î1 reprezintă alergarea pe teren variat cu intensități diferite, datorate profilului terenului. Se crează astfel un dezechilibru între nevoia de oxigen și posibilitățile de asigurare a acestuia (de exemplu în panta ascendentă). Acest procedeu implică o dozare greu de apreciat, de aceea este mai puțin frecvent la sportivii consacrați, cu toate acestea ,această metodă î-și pastrează avantajele la începatori.

c) Metoda lucrului cu intervale(fractionată).

Principiul de bază al acestei metode constă în efectuarea mișcărilor pe fondul refacerii incomplete a organismului după repetarea anterioară.

Specialiștii evidențiază două variante ale acestei metode:

– antrenamentul intensiv, se caractarizează printr-o intensitate mai ridicată și un volum mai scăzut, solicită o datorie de oxigen de 90% din V02max.

– antrenamentul extensiv – se caracterizează printr-un volum crescut și o intensitate relativ scazută. Solicită în special fibrele roșii ( Iente ).

Caracteristica acestei metode este reprezntată de pauza utilă care ilustrează faptul că revenirea pulsului urmează o formulă logaritmică, doar o parte a pauzei fiind de-a dreptul utilă.Stimulul următor se administrează când frecvența ajunge la 120 – 140 bătăil min deoarece:

• Pauza care depășește 3 min. permite revenirea completă a parametrilor cardio-vasculari și metabolici la starea de repaus, ceea ce înseamnă reluarea de la început (ab initio) a proceselor de reglare și de energogeneza etc.

• Unda cardiacă este maxima când pulsul se situează în domeniul pauzei utile, cand efectul este optim.

Durata eforturilor:

– 15sec.-2min. -intervale scurte;

– 2-8min- intervale medii;

– 8-15min- intervale lungi.

Pauzele între repetări sunt între 30-90sec., se utilizează de regulă 3-4 repetări (într-o lecție) și 2-3 serii. (BRATA MARIA – Metodica Educatiei Fizice si Sportului)

În funcție de specificul activității, de exigențele disciplinei sportive se utilizează forme maxime de mobilizare a energiei și în consecință metodele de lucru se pot combina asigurând complementaritatea pregătirii, într-un raport optim.

Dezvoltarea rezistenței generale și a celei specifice se realizează pe seama raportului dintre durată și intensitatea efortului, raport invers proporțional. În dezvoltarea rezistenței mai prezintă importanță tempoul și sarcina suplimentară adaugată exercițiului.Tempourile scăzute fazorizează dezvoltarea rezistenței de bază, iar cele mai ridicate contribuie la îmbunătățirea rezistenței în regim de viteză.

II.1.3.e. Metode și tehnici de evaluare a rezistenței

Rezistența este evaluată, "măsurată" conform actualului sistem de evaluare prin probele amintite mai sus. În ideea în care am precizat, conform literaturii de specialitate, că rezistența înseamnă mai mult decât capacitatea de a acoperii o anumită distanță într-un anumit timp considerăm că rezistența prin formele ei de manifestare este prezentă și în susținerea altor probe cum ar fi jocurile bilaterale, legările acrobatice, etc.

De aceea considerăm că în lecțiile de educație fizică, rezistența trebuie dezvoltată în toate formele ei de manifestare și prin mijloace cât mai variate.

Sistemul național prevede la verificarea rezistenței pentru elevii ciclului gimnazial următoarele probe:

clasele V -VI -600 m F; 800 m B;

clasele VII-VIII – 800 m F; 1000 m B.

2.2. Particularități morfo-funcționale și psihologice ale elevilor de ciclul gimnazial

Elevii din clasele V-VIII parcurg o etapă cu multiple modificări pe plan morfologic și funcțional, modificări care mai târziu vor avea un rol deosebit în personalitatea elevului. Etapa de care vorbim poartă denumirea de pubertate, cu marile transformări pe care le produce în întreg organismul copilului, pubertate care transformă copilul de ieri în tânărul de mâine.

Fenomenul principal al pubertății este maturația sexuală produsă de hormonii sexuali ce determină apariția caracterelor sexuale secundare și numeroase modificări somatovegetative și psihice.

Tipul pregnant al activității pentru etapa pubertară o reprezintă instruirea școlară în condițiile diversificării motivațiilor, a dezvoltării personalității, mobilizării aptitudinilor și a întregului potențial bio-motric. Această etapă se caracterizează printr-un ritm accentuat al dezvoltării somatice (în special între 12-14 ani) caracterizată prin dimorfism sexual, dezechilibre între proporțiile diferitelor segmente și între sferele morfologică și vegetativă.

Musculatura scheletică se dezvoltă special prin alungire dar forța relativă nu înregistrează creșteri evidente. Accelerarea creșterii taliei rezultă în special din dezvoltarea în lungime a membrelor față de trunchi. Mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute atât la fete cât și la băieți. Tânărul trebuie să se adapteze unei existente corporale diferite pe care nu întotdeauna o stăpânește ușor, dovada fiind fluctuațiile, inconsecvențele în realizarea eficientă a diferitelor sarcini motrice. Puberul nu are o conduită motrică egală ci una marcată de discontinuități, în care mișcările sunt insuficient ajustate, uneori exaltate alteori apatice.

Propria imagine (schema) corporală, insuficient conștientizată în copilărie se focalizează progresiv, reprezentând atât un nucleu al conștiinței de sine, cât și o instanță – reper în reglarea acțiunilor motrice. Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învătarea majorității deprinderilor motrice specifice ramurii de sport, precum și pentru dezvoltarea calităților: viteză, rezistență, coordonare.

2.3. Metode de cercetare folosite

Atat în sfera producției materiale, cât și în cea a conoasterii, problemele legate de obținerea unor rezultate superioare și a unei eficiențe sporite în activitățile intreprinse au constituit preocupari dintotdeauna ale omului. Rezultatele individului dar si a societații în ansamblul ei depind, în mare parte, de alegerea și si aplicarea corectă a unei anumite metode de lucru.

Metoda semnifică drumul urmat, calea ce trebuie parcursă în vederea atingerii scopului urmarit. Aceasta prin natura ei, servește pentru obținerea de noi date, la descoperirea unor noi cunostințe, la dobândirea unor rezultate practice superioare celor existente la un moment dat.

Metodele de cercetare utilizate în această lucrare sunt:

Metoda studiului bibliografic;

Metoda observației;

Metoda înregistrărilor;

Metoda statistico-matematică;

Metoda experimentului.

2.3.1. Metoda studiului bibliografic

Documentarea este o parte integrantă a activității de cercetare, ea este orientată către acumularea de noi cunoștințe, explicarea unor fapte, lucruri, fenomene, încă insuficient cunoscute până la aceea dată, sau presupuse a se manifesta.

Documentarea este o activitate care trebuie să însoțească în permanență activitatea cercetătorului, atât în faza de pregătire a demersului său, cat și în etapa de desfășurare a cercetării, analizei și interpretării datelor în elaborarea concluziilor și stabilirea viitoarelor direcții de cercetare.

Prin intermediul acestei prime metode mi s-a lărgit orizontul spre domeniul de cunoaștere în ceea ce privește dezvoltarea calității motrice viteză la copii din școala gimnazială, lucru extrem de util pentru a realiza acestă lucrare.

2.3.2. Metoda observației

Indiferent de domeniu în care se realizează cercetarea, observația este o metodă care joacă un rol important în studierea și cunoașterea lucrurilor si fenomenelor. Prin faptul că pune la dispoziția cercetătorului un mijloc de culegere a datelor, observația este utilizată într-o mare varietate de tipuri de cercetare.

Observația reprezintă surprinderea, urmărirea și analiza lucrurilor și fenomenelor în starea și desfașurarea naturală, fără ca prezența observatorului să perturbe, într-un fel oarecare, manifestarea realității date.

Aceasta se face pe baza unor grile sau categorii de indicatori. Datele observate se notează în protocoale, și după caz, atunci când situația o impune, se fac sublinieri și aprecieri din punctul de vedere al observalorului.

2.3.3.Metoda înregistrărilor

Pe parcursul testărilor, subiecții participanți au fost supuși unor testări dinainte stabilite prin protocol. Rezultatele obținute au fost centralizate pe baza unor fișe personale, urmând ca ulterior acestea să fie analizate, prelucrate și interpretate.

2.3.4. Metoda statistico-matematică

În cercetare, de regulă fie că este vorba de aplicarea unui test, de observarea și înregistrarea comportamentului unei persoane, a evolutiei unei echipe, de aplicarea unui chestionar, etc., datele obtinute se prezintă în formă numerică pentru a putea fi prelucrate statistico-matematic.

Această metodă ne ajută la tragerea concluziilor, prelucrarea datelor și sistematizarea lor din fișele de înregistrare. Tot această metodă ne ajută să prelucrăm grafic datele culese și prelucrarea lor sub diferite forme.

În această lucrare am calculat urmatoarele valori:

1. Media aritmetică;

2. Valoarea maximă;

3. Valoarea minimă;

4. Amplitudinea;

5. Abaterea standard;

6. Coeficientul de variabilitate;

7. Mărimea efectului (ES)

Media aritmetică

Conceptul de medie are semnificația de centralizare, pentru un șir de date sau rezultate reale. Media este o cantitate fictivă ce aproximează un “centru”, în jurul căruia gravitează datele provenite dintr-o măsură reală. Acest parametru este foarte utilizat, constituind valoarea cea mai cunoscută a specialiștilor sportivi.

Formula medie aritmetice simple:

X=

In care: X= media aritmetica; ∑x= suma valorilor individuale; N= numarul de subiecti.

2.Valoarea maximă

Valoarea maximă extrage din cadrul eșantionului numărul cel mai mare.

Valoarea minimă

Valoarea minimă extrage din cadrul eșantionului numărul cel mai mic.

Amplitudinea

Amplitudinea măsoară câmpul de împrățtiere a caracteristicii. Ea reprezintă diferența dintre două valori extreme ale unei distributii.

Formula este: Ampl= V.max-V.min.

In care:

Ampl = amplitudinea;

V.max = valoarea maxima;

V.min = valoarea minima.

Abaterea standard

Ținând seama că reprezintă o medie pătratică a abaterilor individuale, abaterea standard reflectă într-o măsură mai mare influiența factorilor aleatori. Deci aceasta caracterizează variația fenomenelor , ea fiind utilizată și ca o unitate de măsură pentru întinderea variatiei.

Abaterea standard se calculeaza dupa urmatoarea formula:

S = ±

In care:

S = abaterea standard;

(xi-x) = abaterea valorii individuale fata de medie (abaterea centrala);

N = numarul total de cazuri.

Coeficientul de variabilitate

Este un număr adimensional care apreciază tendința relativă de împrăștiere a elementelor mulțimi. Coeficientul de variabilitate este folosit pentru caracterizarea eterogenității unui eșantion. Cu cât acesta este mai mare cu atât eșantionul este mai eterogen. Practic s-a convertit că dacă coeficientul de variabilitate este mai mic de 10%, eșantionul este omogen, iar dacă este mai mare de 10%, eșantionul este omogen.

Formula este:

CV= In care: S = abaterea standard; X = media aritmetica.

7. Mărimea efectului (ES)

Aceasta este o alta metodă de a estima gradul în care o cauză influențează efectul. Reprezintă diferența standardizată dintre medii. Următoarea formulă permite calcularea mărimii efectului:

ES= (M1-M2) / Sp

Unde : M1 = media unui nivel de intensitate;

M2 = media celui de al doilea nivel de intensitate;

Sp = abaterea standard.

Problema este care abatere standard trebuie aplicată. Există o mare controversă între statisticieni privitor la răspunsul la această întrebare. Unii cred că dacă există o grupă de control, trebuie utilizată abaterea standard a acesteia. Dacă nu există trebuie să se utilizeze o formulă mediană de abatere standard. Alții pledează pentru utilizarea formului mediate totuși, când nu există o grupă de control evidentă, noi recomandăm utilizarea formulei mediate de abatere standard:

Unde: Sp= abaterea standard mediată

S12 =dispersia grupei 1

S22 = dispersia grupei 2

n1 = numărul de subiecții din grupa 1

n2 = numărul de subiecții din grupa 2

Mărimea efectului poate fi:

2.3.5. Metoda experimentului

“Experimentul reprezintă analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situație controlată, cu scopul verificării ipotezei cauzale. (Chelcea 1982)”

Experimentul reprezintă un sistem complex de cunoștințe prin care se verifică o relație presupusă dintre două sau mai multe fenomene, prin provocarea și controlul acestora de către cercetător. În cadrul experimentului cercetătorul produce sau modifică în mod intenționat fenomenul pentru ca în acest fel să îl poată studia mai bine.

Pe timpul derulării sale, experimentul are interferențe cu observația. Aceasta are un rol important atat in proiectarea demersului ca element de edificare asupra realității pentru construirea ipotezei, cât și în perioada ce urmează declanșarea experimentului, când evoluția experimentului trebuie observată, anumite aspecte măsurate, înregistrate.

“Ganea, A. îl citează pe Epuran, M. (1995), care enumeră următoarele succesiuni în ceea ce privesc etapele cercetării experimentale:

Stabilirea temei, a problemei;

Stabilirea modului ipotetic;

Stabilirea situației experimentale;

Stabilirea subiecțiilor din grupele experimentale și de control;

Prelucrarea datelor experimentului;

Redactarea raportului de cercetare.”

3. DESIGNUL CERCETĂRII

3.1 Etapele cercetarii

În vederea realizării acestei lucrări am parcurs urmatoarele etape:

Alegerea temei de studiu si a coordonatorului stiintific: 30-31/01/2014

Consultarea literaturii de specialitate : 30/01/2014 – 20/08/2015

Conceperea planului lucrării și alegerea subiecților pentru desfășurarea experimentului:

13/10/2014 – 17/10/2014

Realizarea fundamentării teoretice a lucrării: 20/10/2014 – 13/03/2015

Testarea inițială a subiecților: 20/10/2014 – 24/10/2014

Desfășurarea experimentului: 27/10/2014 – 06/03/2015

Testarea finală : 09/03/2014 – 13/03/2015

Sistematizarea datelor obținute în urma testării subiecților: 16/03/2015 – 20/03/2015

Prelucrarea datelor: 20/04/2015 – 30/04/2015

Înterpretarea și compararea datelor: 04/05/2015 – 10/05/2015

Formularea unei concluzii provizorie: 18/05/2015 – 20/05/2015

Alcătuirea celorlalte capitole ale lucrării: 02/06/2015 – 19/06/2015

Definitivarea lucrării: 20/08/2015

Elaborarea concluziilor finale: 01/08/2015

Predarea lucrării: 25/06/2012

3.2 Sarcinile cercetării

Sarcinile cercetării pot fi împărțite în două categorii, și anume:

Din punct de vedere fizic;

Din punct de vedere al tehnicii nespecifice jocului de handbal.

3.2.1 Sarcinile fizice

Din punct de vedere fizic, am urmărit dezvoltarea generală a calităților motrice condiționale, punând accent pe aceleforme care se pretează a fi dezvoltate la vârsta subiecților noștri și care pot duce la ameliorarea randamentului în practicarea jocului de handbal în cadrul lecțiilor de cerc sportiv și al competițiilor școlare de specialitate.

3.2.2 Sarcinile tehnicii nespecifice

În paralel am urmărit și amelioararea tehnicii principalelor exerciții din “Școala Atletismului”, deoarece o ameliorare a tehnicii acestora este egală cu obțierea unui cost energetic mai redus pentru fiecare mișcare efectuată, o economisire a energiei în timpul exercițiilor, fapt care duce la o ameliorare sensibilă a randamentului acestora.

3.3 Ipoteza de lucru

În cadrul acestei lucrări ne-am propus conceperea, aplicarea și evaluarea unui program de lucru în cadrul activităților extracuriculare cu specific de handbal și evidențierea efectelor pe care acesta le are în ceea ce privește ameliorarea nivelului de dezvoltare al unor forme de manifestare a calităților motrice condiționale la elevele de ciclul gimnazial.

Aplicarea judicioasă a metodelor și mijloacelor de dezvoltare a calităților motrice condiționale în cadrul lecțiilor de cerc sportiv cu specific de handbal ameliorează de o manieră semnificativă indicii de manifestare a acestora.

3.4 Subiecții

Pentru desfășurarea acestui experiment științific am convenit să constituim trei grupe de subiecți, una experiment și două control, fiecare dintre ele având în componență câte 15 eleve de ciclul gimnazial.

Tabelul nr.3. Repartizarea pe grupe a subiecților

3.4.1 Grupa experiment

Pentru experimentul nostru, am ales ca grupă experiment copiii de ciclul gimnazial, componenți ai echipei reprezentative școlare de handbal, care participă în mod sistematic în cadrul lecțiilor de cerc sportiv la antrenamente specifice.Din totalul subiecților am cuprins în demersul nostru științific 15eleve, deoarece din motive obiective nu toți componenții echipei au putut susține toate toate probele de control aplicate la fiecare din cele două testări.

Tabelul nr. 4. Membrii echipei reprezentative de handbal, fete ciclul gimnazial, a

Școlii Gimnaziale ” Nicolae Popoviciu” – Beiuș

3.4.2 Grupa control

Am optat pentru constituirea a două grupe control. În grupa Control I avem eleve de ciclul gimnazial care studiază la aceeași unitate de învățământ și care practică constant (cu o frecvență de 2-3 antrenamente săptămânal, comparabilă cu cea a subiecților din cadrul grupei experiment) diferite discipline sportive (atletism, volei, tenis, handbal, karate, dans de societate, etc.) la diferite cluburi sportive din oraș. În cadrul grupei Control II am ales aleatoriu eleve de ciclul gimnazial din aceeași școală care înafara lecțiilor obligatorii de educație fizică nu practică cu reguaritate nici un fel de disciplină sportivă.

Tabelul nr. 5. Componenții celor două grupe control (1 și 2)

3.5 Locul desfășurării experimentului

Experimentul s-a desfășurat pe perioada de iarnăîn sala de sport a Școlii Gimnaziale ”Nicolae Popoviciu” – Beiuș pe o suprafață de200 m2(20/10 metri), iar pe perioada când condițiile metereologice au permis (toamnă și primăvară) antrenamentele s-au desfășurat la terenulde handbal din aer liber al școlii. Condițiile materiale au fost onorabile pentru o echipă de acest nivel, cuprizând:

Mingi în număr satisfăcător raportat la subiecți;

Gărdulețe de dimensiuni diferite;

Bețe gen „slalom”;

Conuri;

Copete;

Speed ladder (scăriță);

Saltele;

Maieuri.

3.6. Prezentarea generală a experimentului.

Experimentul s-a întins pe o perioadă de 18 săptămâni. În prima și în ultima au fost planificate testările (inițială și finală), deoarece numărul probelor de control a fost unul relativ mare (11 probe de control utilizate) și nu am dorit să alterăm randamentul copiilor am recurs la câte două sedințe pentru fiecare testare (inițială și finală). Restul perioadei a fost divizată în 4 etape (cicluri), fiecare conținând 4 săptămâni.

Lecțiile s-au desfășurat de 2 ori pe săptămână, în zilele de marți și joi, în sala de sport a liceului, de la ora 14:00 până la 15:30.

Subiecți din grupa control I, au avut sedințe de lucru tot de 2 ori pe săptămână a căte 1ora și jumătate, fără a avea însă o evidență a zilelor de lucru, datorită faptului că fac parte din grupe diferite.

Subiecții din grupa control II, care nu participă la nici un fel de activității extracurriculare cu specific pe sport, având doar cele doua lecții de educație fizică pe săptămână a căte 50minte fiecare.

Activitatea mea pe parcursul desfășurării experimentului a constat în planificarea și conducerea părții de ameliorarea a calităților motrice condiționale. Aceste părți de pregătire au fost orientate în vederea dezvoltării calităților motrice: viteză, forță și rezistență.

PLANIFICARE CADRU

Legendă:

3.6.1.Prezentarea conceptului general de lucru

Putem considera că avem 6 părți în care s-a derulat fiecare antrenament:

1.Organizarea colectivului – 2-3 minute

2.Pregătirea organismului pentru efort (încălzirea): 10 minute

3. Dezvoltarea calităților motrice vitezași a forta explozivă: 15 – 20 minute

4. Antrenament tehnico-tactic – Handbal: 35 – 45 minute

5.Dezvoltarea calităților motrice rezistența și forța: 15 – 20 minute.

6.Revenirea organismului după efort: 3 – 5 minute.

Părțile 3 și 5 nu au fost prezente simultan de fiecare dată.

3.6.2.Integrarea pregătirii fizice în ciclul săptămânal de antrenament

Pe parcursul experimentului, am utilizat 2 variante de cicluri săptămânale «tipuri de săptămâni».

a). Varianta A – săptămână tip evaluare

b). Varianta B – săptămână tip lucru

Legendă

a). Varianta A – săptămână tip evaluare

Pentru o evaluare cât mai obiectivă posibil a activității și pentru demonstrarea fiabilității conceptului nostru de muncă, am decis împreună cu coordonatorul să aplicăm un sistem de probe de control. Datorită faptului că sistemul probelor de control a cuprins, pe lângă măsurătorile antropometrice (talie, greutate), un număr așa de mare de teste (11), trecerea acestor probe de control s-a făcut pe parcursul a 2 ședințe de antrenament.

Am considerat necesară repartizarea probelor de control în 2 ședințe atât datorită numărului mare de teste cât și pentru a permite copiilor o recuperare optimală după fiecare probă, astfel încât oboseala să nu influențeze rezultatele probelor următoare.

Pe parcursul primei ședințe (Marți) am planificat probele de alergare (alergare de viteza pe 30m. și 50m. ,cursa de navetă (4x10m.) și forță explozivă verticală și orizontală atât a membrlor inferioare.

În a doua ședința (Joi), am aplicat probele Luc Legere, cele de evaluare a forței explozive a membrelor superioare și cele de evaluare a forței musculaturii trunchiului.

Tabel nr.6. Repartizarea probelor de control

b). Varianta B – săptămâna tip lucru

Lucrul propriu-zis, orientat în vederea realizării obiectivelor propuse s-a derulat pe parcursul a 16 săptămâni, grupate în 4 cicluri de câte 4 săptămâni.

Respectând principiile didactice (în special principiul accesibilității) am luat măsuri în ceea ce privește volumul, intensitatea și complexitatea mijloacelor utilizate.

Am urmărit de asemenea utilizarea unui număr cât mai mare posibil de exerciții astfel încât să nu apară monotonia în cadrul ședințelor de pregătire fizică și pentru ca acestea să devină cât mai atractive pentru copii.

Schematic, dozarea efortului pentru fiecare obiectiv (tema de: viteză, anduranță, forță generală, forță explozivă,mobilitate) propus poate fi prezentată după cum urmează:

3.6.3. Planificarea ședințelor de lucru

Pe cât privește încălzirea, s-a optat pentru o încălzire obișnuită, punând un mare accent asupra corectarii greșelilor de execuție pentru o îmbunătățire a tehnicii de alergare și de săritură.

Prin ameliorarea tehnicii de alergare, obținem o ameliorare a performanțelor jucătorilor, datorită unei economisiri de energie. Mijloacele pentru îmbunătățirea acestor tehnici ni le oferă în mare parte exercițiile din școala atletismului.

Exercițiile din școala atletismului ne mai ajută la:

dezvoltare armonioasă;

creșterea indicilor morfologici și fiziologici;

întărirea și dezvoltarea musculaturii, ligamentelor și articulațiilor;

însușirea unui bagaj motric vast prin intermediul exercițiilor de
alergări, sărituri și aruncări;

dezvoltarea tuturor calităților motrice de bază: viteza (în toate formele ei de manifestare), forța, rezistența.

În cele din urmă, sunt prezentate cele trei categorii de exerciții ale școlii atletismului:

Exerciții din școală alergării;

Exerciții din școala săriturii;

Exerciții din școala aruncării.

Exercițiile din școală alergării au primit aceasta denumire deoarece:

Sunt părți din pasul alergător;

Contribuie la învățarea corectă a alergării;

Perfecționează alergări sub aspectul tehnicii;

Dezvoltă calitățile motrice de bază prin repetări numeroase, creșterea treptată a distanțelor, viteze diferite de execuție, etc. ;

Îmbunătățește îndemânarea și coordonarea.

După învățarea acestora și chiar în cursul învățării, devin exerciții indispensabile încălzirii – pregătirii organismului pentru efort.

Exercițiile din școala săriturii, în antrenamentul de handbal, contribuie la:

Depistarea piciorului de bătaie;

Învățarea corectă a bătăii-desprinderii pe un picior;

Dezvoltarea simțului echilibrului corpului și coordonării;

Formarea deprinderii de aterizare elastică;

Dezvoltarea forței explozive.

Pe lăngă exercițiile obișnuite ale școlii săriturii, mai întâlnim:

Sărituri libere pe loc, cu desprindere pe două picioare și pe un picior, în diferite combinații;

Sărituri „pe”,”de pe”, și „peste” un obstacol;

Sărituri combinate, cu mai multe obstacole, cu bătaie desprindere pe două și pe un picior.

Exercițiile din școala aruncării, au o foarte mare influență asupră:

Formarea deprinderii de aruncare azvărlită, împinsă și lansată;

Angajarea rațională a forțelor întregului corp în mișcarea de aruncare;

Aplicarea corectă a forței asupra obiectului de aruncat;

Dezvoltarea forței, forței explozive, îndemănării și coordonării.

În continuare vom prezenta și explica în mod schematic dozarea efortului pentru fiecare calitate abordată în cadrul experimentului.

Viteza

CICLUL I

CICLUL II

Legenda:

CICLUL III

CICLUL IV

Viteza de reacție

Exemple de exerciții folosite în cadrul dezvoltării vitezei de reacție:

Pe o distanță de 7-8 metri:

Plecare la semnal auditiv, vizual sau tactil;

întreceri cu plecare din diferite poziții (așezat, culcat dorsal, sprijin culcat înainte, sărituri ca minge, etc.) la semnal auditiv;

Viteza de accelerare

Exemple de exerciții folosite în cadrul dezvoltării vitezei de accelerare:

Plurisalturi;

Alergare accelerată cu start din picioare pe distanțe variate (7,12,15 și 20 m.). .
Viteza specifică de deplasare

Exemple de exerciții folosite în cadrul dezvoltării vitezei specifice de deplasare:

Slalom;

Decelerare/Accelerare;

Navetă.

Viteza mișcării

Alergare peste gardulețe joase cu doi și trei pași.

Forța explozivă a membrelor inferioare

CICLUL I

CICLUL II

Legenda:

CICLUL III

CICLUL IV

Forța explozivă a membrelor inferioare

Exemple de exerciții folosite în cadrul dezvoltării forței explozive:

Variante de sărituri pe 2 picioare ( ca mingea, „peste garduri”);

Plurisalturi între cercuri/pe lângă popete;

Pas săltat cu elan ritmic intermediar (3 și 2 pași);

Pas sărit;

Parcursurile aplicative specifice pentru dezvoltarea forței explozive.

Forța generală și forța explozivă a membrelor superioare

CICLUL I

CICLU II

CICLU III

CICLUL IV

Forța generală

Exemple de metode și exerciții folosite în cadrul dezvoltării forței generale:

Metoda eforturilor repetate: circuite de forță ce cuprind 6 – 8 ateliere, repetate de 3 ori;

Flotări pe banca de gimnastică;

Aruncări cu mingea medicinală de 1-2 kg.

Extensii ale trunchiului din culcat facial;

Ridicări ale trunchiului cu picioarele ușor flexate;

Ridicări pe vârfuri, tracțiuni la piept, deplasări laterale la scară fixă, etc. .

Rezistența

CICLUL I

CICLUL II

CICLUL III

CICLUL IV

3.7. Sistemul probelor de control

Pentru a putea realiza obiectivele propuse, am compus o baterie de teste care au avut o reală utilitate în evaluarea nivelului de dezvoltare al unor forme de manifestare a calităților motrice condiționale. Toții copiii cuprinși în cercetarea noastră au participat la întreaga derularea a experimentului. Probele de control au cuprins două categorii de teste: măsurători antropometrice și evaluarea capacității motrice.

Măsurătorile antropometrice au vizat: vârsta, talia, greutatea și indicele de masă corporală. Evaluarea calităților motrice condiționale s-a realizat aplicând o serie de probe de control prezentate în rîndurile următoare.

Tabel nr.7 – Măsurători antropometrice

Măsurători antropometrice

1.Vârsta: este specificată vârsta subiecților și se încadrează între 11 – 14 ani, vârstă specifică școlarizării în ciclul gimnazial.

2.Talia : subiecții au fost măsurați fără încăltăminte, în ortostatism, cu membrele inferioare în extensie și cu coloana vertebrală dreaptă (poziția “stând drept”). Călcâiele, șanțul interfesier și coloana în dreptul omoplaților ating tija taliometrului (peretele). Bărbia este coborâtă spre piept astfel încât marginea superioară a conductului auditiv extern și unghiul extern al ochiului să se găsească pe aceeași linie orizontală. Se fixează bara taliometrului la nivelul creștetului capului (echerul, în unghi drept față de perete și creștetul capului) și se citește cifra din dreptul reperului. Se notează rezultatul în centimetri (cm).

3.Greutate: elevele au fost măsurate pe un cântar electonic, îmbrăcate sumar.

4.Indicele de masă corporală: se stabilește după formula IMC= G/T2.

Tabel nr.8 – Sistemul probelor de control

Probe de control

1. Alergare de viteza pe 30 m cu start din picioare – se urmărește măsurarea vitezei de accelerare. Subiecții trebuie să parcurga distanța de 30 de metri în viteză maximă, într-un timp cât mai scurt. Aceștia adoptă poziția de plecare înapoia liniei, plasînd un picior chiar în spatele acesteia în poziția startului din picioare. La auzirea semnalului prestabilit, subiectul trebuie sa alerge cît mai repede posibil pâna la linia de sosire, fără a se opri în apropierea acesteia, alergarea continuîndu-se și după trecerea ei. Cronometrul se oprește în momentul în care trunchiul a trecut linia de sosire.

2. Alergare de viteza pe 50 m cu start din picioare – se urmărește măsurarea vitezei de accelerare. Subiecții trebuie să parcurga distanța de 50 de metri în viteză maximă, într-un timp cât mai scurt. Aceștia adoptă poziția de plecare înapoia liniei, plasînd un picior chiar în spatele acesteia în poziția startului din picioare. La auzirea semnalului prestabilit, subiectul trebuie sa alerge cît mai repede posibil pâna la linia de sosire, fără a se opri în apropierea acesteia, alergarea continuîndu-se și după trecerea ei. Cronometrul se oprește în momentul în care trunchiul a trecut linia de sosire.

2. Alergare de viteză sub formă de navetă 4×10 metri – se urmărește măsurarea vitezei de deplasare specifică. Subiecții trebuie să parcurga de 4 ori distanța de 10 de metri în viteză maximă, într-un timp cât mai scurt. Aceștia adoptă poziția de plecare înapoia liniei, plasînd un picior chiar în spatele acesteia în poziția startului din picioare. La auzirea semnalului prestabilit, subiectul trebuie sa alerge cît mai repede posibil pâna la linia de 10 metri, să treacă un picior dincolo de aceasta și să reia în sens opus cât mai rapid alergarea. Cronometrul se oprește în momentul în care trunchiul a trecut linia de sosire..

4. Cursa navetă 20 m (Testul Luc Leger) – test care vizează evaluarea anduranței cardio-respiratorie, respectiv depistarea puterii maxime aerobă.

Fig. nr.1. Cursa navetă 20 m.

Pentru evaluare a fost pus la punct un test de alergare dus-întors, care oferă posibilitatea de a urmări condiția fizică, răspunsul organismului la efort, dar si compararea rezultatelor de la o etapaă la alta. Subiectii trebuie să alearge cei 20m dus-întors în ritmul indicat de o bandă sonoră pe care se vor auzi semnale la intervale regulate. Aceștia trebuie să treacă cu ambele picioare de liniile care marchează distanța de alergat. La început viteza este mică, aceasta crescând progresiv de la un palier la altul. Minutele 1, 2 și 3 au câte 7 ture, 4 și 5 au cîte 8 ture, 6 și 8 au câte 9 ture, 9 și 10 au câte 10 ture, 11 și 12 au câte 11 ture, 13 și 15 au câte 12 ture, 16 și 17 au câte 13 ture, 18 și 20 au câte 14 ture , 21 și 23 au câte 15 ture. Cronometrul se porneste o dată cu începutul exercițiului. Se întregistreaza nivelul înregistrat (numarul de minute) și se adaugă câte repetări din nivel a realizat.

5. Săritura în lungime fără elan – vizează testarea forței explozive a membrelor inferioare.

Fig. nr. 2. Săritura în lungime fără elan.

Executantul va fi așezat înapoia unei linii marcate pe sol. Solul trebuie să fie neted, fără să prezinte denivelări și să conțină o suprafață antiderapantă. Această linie trebuie să fie perpendiculară pe o ruletă și nu trebuie atinsă de către executant, nici înainte, nici în timpul săriturii. Punctul „zero” al ruletei este fixat pe marginea liniei cea mai apropiată de executant. Din stând cu picioarele înapoia liniei de plecare, picioarele ușor depărtate, se execută o flexie a genunchilor aducând brațele spre înainte. Cu o detentă viguroasă însoțită de balansarea brațelor, executantul trebuie să sară cât mai lung posibil. La aterizare, picioarele rămân stabile pe sol fără a pierde echilibrul. Saltul este măsurat la centimetru, de la marginea exterioară a liniei de plecare până la punctul cel mai dinapoi al locului de aterizare. Se efectuează testul de 2 ori și se înregistrează în centimetri rezultatul cel mai bun.

6. Săritura în lungime fără elan – vizează testarea forței explozive a membrelor inferioare.

Executantul va fi așezat înapoia unei linii marcate pe sol. Solul trebuie să fie neted, fără să prezinte denivelări și să conțină o suprafață antiderapantă. Din stând cu picioarele ușor depărtate se execută o flexie a genunchilor cu balansarea brațelorurmată de desprinderea pe verticală cu ridicare unui braț la verticală. Se măsoară diferența dintre poziția stând cu brațul ridicat și înălțimea maximă atinsă în săritură. Săritura se efectuează de 2 ori și se înregistrează în centimetri rezultatul cel mai bun.

7. Ridicarea trunchiului din culcat dorsal pe 30 de secunde – este un test în care evaluăm anuranța musculară și forța trunchiului, respectiv a musculaturii abdominale.

Fig. nr. 3. Ridicarea trunchiului din culcat dorsal

Subiectul se află în poziția așezat, trunchiul pe verticală, palmele la ceafă, genunchii îndoiți la 90 și picioarele ușor departate pe toată talpa. Cu plecare din această poziție de adoptă poziția culcat, umerii în contact cu solul, apoi se revine în poziția așezat, ducând coatele spre înainte cu atingerea genunchilor. Mâinile trebuie să rămâna pe tot parcursul exercițiului prinse la ceafă. La o comandă prestabilită se repetă această mișcare cât mai repede posibil, timp de 30 de secun pânâ la comanda “Stop!”.

Acest test se execută o singură dată. Este înregistrat numărul total de ridicări, corect și complet, executate în 30 de secunde.

8. Extensii ale trunchiului din culcat facial pe 30 de secunde – vizează anduranța musculară, măsurarea forței trunchiului, respectiv a musculaturii spatelui. Subiectul se află în poziția culcat facial cu palmele la ceafă. Cu plecare din această poziție subiectul trebuie să ridice pieptul în extensie, evitându-se însă hiperextensia. La o comandă prestabilită, se repetă această mișcare de cât mai repede posibil timp de 30 de secunde, continuându-se până la comanda “Stop!”.

Acest test se execută o singură dată, fiind întregistrat numărul total de ridicări, corect și complet, executate în 30 de secunde.

Fig. nr. 4. Extensii ale trunchiului din culcat facial

9. Aruncarea mingii de oină fără elan –este un test în care se măsoară forța explozivă a membrului superior mai îndemânatic.

Subiectul aflat în poziție stând lateral cu mingea ținută cu o mână la nivelul pieptului. Executantul efectuează o ușoara fandare urmată de o impulsie energică spre înainte, aruncând mingea cât mai departe. Se măsoara distanța dintre locul unde a aterizat mingea și locul de unde subiectul a efectuat aruncarea.

10. Aruncarea împinsă a mingii de 2 kg cu 2 mâini de la piept –este un test în care se măsoară forța explozivă a membrelor superioare.

Fig. nr. 5. Aruncarea împinsă a mingii cu 2 mâini de la piept.

Subiectul aflat în poziție stând departat lateral cu mingea ținută cu ambele mâini la nivelul pieptului. Executantul efectuează o ușoara extensie urmată de o impulsie energică spre înainte, aruncând mingea cât mai departe. Se măsoara distanța dintre locul unde a aterizat mingea și locul de unde subiectul a efectuat aruncarea.

11. Aruncarea azvârlită a mingii de 2 kg cu 2 mâini de la piept –este un test în care se măsoară forța explozivă a membrelor superioare.

Subiectul aflat în poziție stând departat lateral cu mingea ținută cu ambele mâini deasupra capului. Executantul efectuează o ușoara extensie a trunchiului urmată de o impulsie energică spre înainte, aruncând mingea cu două mâini pe deasupra capului, cât mai departe. Se măsoara distanța dintre locul unde a aterizat mingea și locul de unde subiectul a efectuat aruncarea.

4. REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1. Rezultate obținute

În urma testărilor inițiale și a celor finale ale grupei experiment și a celor 2 grupe control, s-au obținut diferite rezultate, care pentru a putea fi analizate au fost întabelate. Asupra rezultatelor obținute la fiecare dintre cele 11 probe de control utulizate am aplicat (pentru fiecare testare și pentru fiecare grupă de subiecți) o serie de calcule statistico-matematici, pentru ca imaginea rezultatelor obținute să fie cît mai obiectivă. Astfel am ajuns să evidențiem următorii indicatori statistic-matematici:

Media aritmetică;

Valoarea maximă;

Valoarea minimă;

Amplitudinea;

Abaterea standard;

Coeficientul de variabilitate;

Mărimea efectului.

În tabelele următoare se regăsesc rezultatele obținute de către subiecții fiecărei grupe de subiecți (experiment, control 1, control 2) la fiecare testare (inițială și finală) precum și indicatorii statistico-matematici menționață mai sus.

Tabelul nr. 9. Rezultatele înregistrate la testarea inițială de către subiecții grupei experiment

Tabelul nr. 10. Rezultatele înregistrate la testarea inițială de către subiecții grupei control I

Tabelul nr. 11. Rezultatele înregistrate la testarea inițială de către subiecții grupei control II

Tabelul nr. 12. Rezultatele înregistrate la testarea finală de către subiecții grupei experiment

Tabelul nr. 13. Rezultatele înregistrate la testarea finală de către subiecții grupei control I

Tabelul nr. 14. Rezultatele înregistrate la testarea finală de către subiecții grupei control II

4.2. Interpretarea rezultatelor obținute

Pe baza rezultatelor obținute în urma calculeror statisico-matematice, prezentate în tabelele anterioare, am încercat să facem o interpretare a rezultatelor înregistrate la fiecare din testele aplicate:

4.2.1. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare 30m S.p..

4.2.2. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare 50m S.p..

4.2.3. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare 4x10m S.p..

4.2.4. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare VMA

4.2.5. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de săriturp în lungime fără elan

4.2.6. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de detentă verticală

4.2.7. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de „abdomene”

4.2.8. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de „extensii”

4.2.9. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de aruncare a mingii de oină

4.2.10. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de aruncare împinsă

4.2.11. Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de aruncare azvârlită

4.2.1 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare 30m S.p..

Tabelul nr. 15. Mediile înregistrate la proba de alergare 30 m S.p. și progresul realizat

Graficul nr. 1. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de alergare 30 m. S.p.

La prima probă, și anume alergarea de 30m cu start din picioare, se observă o diferență de 0,31s (6,03%) între media testării inițiale și media testării finale la grupa experiment. Diferențe se observă și la celelalte două grupe dar sunt ceva mai mici.

Dacă facem o comparație înttre valorile obținute la testarea finală între grupa experiment și celelalte grupe se observă o diferență de 0,25s în favoarea grupei experiment față de grupa control 1 și de 0,93s față de grupa control 2.

4.2.2 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare 50m S.p..

Tabelul nr. 16.Mediile înregistrate la proba de alergare 50 m S.p. și progresul realizat

Graficul nr. 2. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de alergare 50 m. S.p.

La cea dea doua probă de viteză (50m) avem deasemenea o diferență de 0,37s (4,42%) între media testării inițiale și media testării finale în ceea ce privește grupa experiment.

Din comparația făcută între valorile obținute la testarea finală între grupa experiment și celelalte două grupe se observă o diferență a progresului de 0,41s în favoarea grupei experiment față de grupa control 1 și de 1,27s față de grupa control 2.

4.2.3 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare 4x10m S.p..

Tabelul nr.17 .Mediile înregistrate la proba de alergare 4×10 m S.p. și progresul realizat

Graficul nr. 3. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de alergare 4×0 m. S.p. .

Chiar dacă la proba de navetă 4×10 m valorile obținute au fost mai mici între testatrea inițială și cea finală (0,47s sau 4,22% la grupa experiment, 0,31 s sau 2,71% la grupa control 1 și 0,15s sau 1,17% la grupa control 2), totuși avem un progres de care trebuie să ținem seama.

În ceea ce priveste progresul rezultatelor obținute la testarea finală între grupa experiment și celelalte două grupe avem progres de 0,51s față de grupa control 1 și de 1,65s față de grupa control 2.

4.2.4 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de alergare VMA

Tabelul nr. 18. Mediile înregistrate la proba VMA și progresul realizat

Graficul nr. 4. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de VMA

Dacă analizăm a patra probă, și anume testul Luc Leger, se observă un progres de 1,53Km/h sau 16,43% față de testarea inițială.

La valorile obținute în testatrea finală a celor trei grupe se observă un progres de 0,47Km/h în favoarea grupei experiment față de grupa control 1 și de 1,5Km/h față de grupa control 2.

4.2.5 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de săriturp în lungime fără elan

Tabelul nr. 19. Mediile înregistrate la proba de săritură în lungime fără elan și progresul realizat

Graficul nr. 5. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de săriturp în lungime fără elan

În determinarea forței explozive a membrelor inferioare se înregistrează un progres de 0,18m sau 10,88% față de testarea inițială iar în ceea ce privește diferențele între progresul grupei experiment și celelalte două grupe la testarea finală, avem:

0,20m diferență față de grupa control 1

0,44m diferență față de grupa control 2

4.2.6 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de detentă verticală

Tabelul nr. 20.Mediile înregistrate la proba de detentă verticală. și progresul realizat

Graficul nr. 6. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de detentă vertocală

Comparând valorile obținute la determinarea detentei verticale se observă un progres de 4,20cm (11,95%) între media testării inițiale și media testării finale la grupa experiment.

Diferențele între cele trei grupe la testarea finală sunt următoarele: 5,27cm diferență între media grupei experiment și grupa control 1, în favoarea grupei experiment și 11,60cm diferență între media grupei experiment și media grupei control 2, tot în favoarea grupei experiment.

4.2.7 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de „abdomene”

Tabelul nr. 21.Mediile înregistrate la proba de flexii ale trunchiului din culcat dorsal și progresul realizat

Graficul nr. 7. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de „abdomene”

În ceea ce privește determinarea forței abdominale prin ridicări din culcat dorsal se observă un progres la medie de 6,73 repetări (29,36%) față de testarea inițială la grupa experiment, iar diferența la testarea finală a mediei de repetări între grupa experiment și grupa control 1 este de 4,6 repetări. Între grupa experiment și grupa control 2 media este de 6,7 repetări.

4.2.8 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de „extensii”

Tabelul nr. 22. Mediile înregistrate la proba de extensii ale trunchiului din culcat facial și progresul realizat

Graficul nr. 8. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de „extensii”

În ceea ce privește determinarea forței spatelui prin extensii din culcat facial se observă un progres la medie de 7,13 repetări (19,18%) fașă de testarea inițială la grupa experiment.

Diferența la testarea finală a mediei de repetări între grupa experiment și grupa control 1 este de 3,13 repetări iar între grupa experiment și grupa control 2 este de 7,9 repetări.

4.2.9 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de aruncare a mingii de oină

Tabelul nr. 23. Mediile înregistrate la proba de aruncare a mingii de oină și progresul realizat

Graficul nr. 9. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de aruncare a mingii de oină.

Biomecanica aruncării mingii de oină este asemănătoare cu aruncarea, pasarea mingii de handbal iar acest fapt a creat premize favorabile obținerii rezultatelor bune la proba de aruncare a mingii de oină a mediei grupei experiment, care a crescut față de testarea inițială cu 8,5m sau 34,41%.

Diferența între media grupei experiment și media grupei control 1 este de 7,87m iar diferența între media grupei experiment

4.2.10 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de aruncare împinsă

Tabelul nr. 24. Mediile înregistrate la proba de aruncare împinsă a mingii de 2 kg. și progresul realizat

Graficul nr. 10. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de aruncare împinsă

La proba de aruncare împinsă a mingii de 2Kg se observă un progres de 1,72m (30,15%) între media testării inițiale și media testării finale la grupa experiment.

Dacă comparăm valorile obținute la testarea finală între grupa experiment și celelalte grupe se observă o diferență a progresului de 1,16m în favoarea mediei grupei experiment față de media gurpei control 1 și de 2,02 m față de media grupei control 2

4.2.11 Compararea mediilor performanțelor înregistrate la proba de aruncare azvârlită

Tabelul nr. 25. Mediile înregistrate la proba de aruncare azvârlită a mingii de 2 kg. și progresul realizat

Graficul nr. 11. Reprezentarea grafică a mediilor rezultatelor obținute la cele două testări de către subiecții din cele două grupe (Experiment și Control) la proba de aruncare azvârlită

În proba de aruncare azvârlită a mingii de 2Kg de deasupra capului se observă de asemenea un progres de 1,92m (33,39%) între media testării inițiale și media testării finale, în cadrul grupei experiment iar diferența la testarea finală a mediei aruncării mingii între grupa experiment și grupa control 1 este de 1,18m în favoarea grupei experiment și de 2,09m față de grupa control 2 tot în favoarea grupei experiment.

4.2.11 Progresul înregistrat și mărimea efectului

Tabel nr.26. Progresul și mărimea efecutlui înregistrate la fiecare proba, la fiecare grupă

Graficul nr. 12. Reprezentarea grafică a mărimii efectului realizat între cele două testări de către subiecții din cele trei grupe (Experiment, Control 1 și Control 2) la fiecare probă de control utilizată

Analizând rezultatele prezentate în tabelul și graficul de mai sus (tabelul nr.26 și graficul nr.12), observăm că:

În toate testările, valorea mărimii efectului este mai mare la grupa experiment decât la grupa control la toate probele de control utilizate;

cel mai mare progres (valoare a ES-ului) înregistrat a fost la proba de alergare accelerată pe 30 metri, iar cel mai mic progres se înregistrează la testarea forței musculaturii abdominale;

cea mai mare diferență în ceea ce privește progresulla celetrei grupe o găsim la probele de alergare de viteză (30 și 50 metri) și la săritura în lungime fără elan (0,6-0,7 ES);

cea mai mică diferență în ceea ce privește progresul o găsim la proba de alergare 4×10 metri și la detenta verticală;

mărimea efectului pentru grupa experiment a fost mare (peste valoarea de 0.8) în toate cele 11 probe de control utilizate;

grupa control 1 a obținut o mărime a efectului mare la 1 probă de control și medie la celelalte 10 probe de control;

grupa control 2 a obținut o mărime a efectului medie la 9 probe de control și mică la celelalte 2 probe de control;

5.CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE

1. Există o necesitate reală de redimensionare a timpului liber, datorită evoluției tehnologiei, evoluție care a schimbat viața, organizând-o cu minim de efort fizic, oamenii devenind mai sedentari. Acest sedentarism duce la apriția obezității, asociată cu apariția diferitelor boli. Apare astfel necesitatea organizării timpului liber constructiv, dinamic, organizare care să includă și practicarea diferitelor forme de activități fizice în mod sistematic. Respectând obiectivele educației fizice școlare, una din modalitățile de realizare a educației nonformale este organizarea activităților fizice extracurriculare, care se recomandă a fi o activitate sistematică de practicare a exercițiilor fizice, desfășurată în unitățile de învățămînt, palate ale copiilor, asociați sau cluburi sportive etc.

2. Activitățile fizice extracurriculare desfășurate în școli, au rolul de a extinde și completa lecția de educație fizică, realizând obiectivele acesteia, cu finalități precise care urmăresc deconectarea elevilor, recreerea acestora, menținerea sănătății fizice și psihice, realizând o omogenizare a grupului din care fac parte elevii. Modul în care profesorii prezintă elevilor și părinților necesitatea practicării sistematice a activităților fizice extracurriculare, determină în mare măsură gradul de interes al acestora pentru alegerea acestor tipuri de activități și pentru selectarea acelor activități fizice extracurriculare care să răspundă cel mai bine opțiunilor elevilor, exigențelor părinților și să le ofere petrecerea în mod plăcut, util și educativ a timpului liber. Aceste activități desfășurate în școli oferă copilului un mediu familiar, un cadru organizat, sunt dirijate de personal didactic cu studii superioare și cu experientă în lucrul cu copiii, oferă părintelui garanția supravegherii, profesionalismului și siguranței. Totodata aceste activități extracurriculare pot constitui o bază de plecare în selecția elevilor cu aptitudini pentru diferite ramuri de sport, pot constitui un mijloc bun de realizare a bazei de masă a sportului de performanță.

3. Handbalul ca și activitate fizică complexă răspunde unei palete largi de cerințe în ceea ce privește desăvârșirea ființei umane. Din punct de vedere al dezvoltării psiho-fizice a elevilor, activitățile extracurriculare cu specific de handbal ajută la creșterea și dezvoltarea fizică armonioasă a organismului, la îmbunătățirea funcțiilor organismului, la dezvoltarea creativității, a comunicării atât verbale cât și non-verbale, a realizării socializării și inegrării sociale.

4. Activitățile fizice extracurriculare pot constitui o soluție de atragere a elevilor spre practicarea sistematică a exercițiilor fizice, vizați fiind copii care posedă un potențial biomotric diferit, accederea la acest tip de activități nefiind îngrădit de selecție sau de presiunea obținerii unei performanțe.

5. În urma experienței dobandite, în care am aplicat cunoștintele teoretice și practice acumulate pe parcursul anilor de studiu, am reușit sa-mi fac o imagine reală în ceea ce privește planificarea, derularea și evaluarea unui plan de antrenament la o echipă reorezentativă școlară de ciclul gimnazial, în cadrul lecțiilor de cerc sportiv. Lucrul direct cu copii, impicarea mea activă în fiecare lecție, m-au ajutat să îmi formez o idee clară asupra ceea ce înseamnă un program de dezvoltare a calităților motrice condiționale la elevele de ciclul gimnazial, cu tot ceea ce implică, adică: planificare, dozare, derulare și evaluare.

6. Valorile înregistrate în probele de control și progresul realizat de grupele experiment ne confirmă eficiența activității prestate. Creșterea (dezvoltarea) unor indicatori ai variatelor forme de manifestare a diferitelor calități motrice evaluate, ne determină să susținem eficiența proiectării demersului didactic din lecțiile de antrenament cu specific de handbal.

7. În urma analizei rezultatelor obținute în prin aplicarea bateriei de teste utilizate se observa înregistrarea unui progres net superior al subiecților grupei experiment față de subiecții grupelor control la toate probele de control, ceea ce ne confirmă faptul că mijloacele și metodele au fost corecte planificate și aplicate.

8. Toate datele obținute din cele două testări, inițială și finală ne sugerează o îmbunătățire a indicilor calităților motrice într-o manieră semnificativă la grupele experiment, într-o manieră relativ apropiată la grupa control I – elevi care practică alte tipuri de activități fizice extracurriculare și într-o mai mică măsură la grupa control II – elevi care frecventează doar ora de educație fizică. Rezultatele obținute la toate probele de control utilizate, de către subiecții din cele trei grupe experiment confirmă justețea metodelor și mijloacelor utilizate. Progresul înregistrat la aceste grupe este superior celui înregistrat de către subiecții din grupa control I și net superior grupei control II. Planificarea și aplicarea judicioasă a metodelor și mijloacelor de dezvoltare a calităților motrice chiar și în cadrul lecțiilor de handbal, duce la un progres semnificativ în ceea ce privește nivelul de reprezentare a diferitelor forme de manifestare a calităților motrice vizate de cercetarea noastră.

9. Valorile opținute la probele de control la grupa control II susțin ideea că doar două ore de educație fizică pe săptămână, la elevii de ciclu gimnazial nu sunt suficiente pentru a îmbunătăți nivelul de dezvoltare a calităților motrice. Putem astfel afirma că orice tip de activitate fizică extracurriculară este benefică pentru elevi. Și că handbalul poate să se situeze cu succes alături de alte discipline sportive în galeria activităților fizice extracurriculare care îndeplinesc obiectivele educației fizice și sportului.

10. Principala preocupare a cadrelor didactice cu specializarea educație fizică și sport ar trebui să o constituie creșterea motivației și interesului elevilor pentru practicarea sistematică a activităților fizice. Recomandăm crearea unei oferte educaționale la nivelul unităților de învățământ care să completeze procesul didactic și să constituie alternative de organizare eficientă a timpului liber al elevilor. Considerăm imperios obligatoriu ca acest oferte să cuprindă multiple și variate forme de activități fizice.

11. Pentru eficientizarea derulării activităților extracurriculare este recomandat ca școala, prin cadrele didactice implicate în acest proces, să stabilească legături permanente cu părinții, să-i informeze și să-i consilieze, prezentîndu-le avantajele și beneficiile implicării elevilor. Cadrele didactice implicate în organizarea activităților fizice extracurriculare trebuie să aibă ca scop principal atragerea unui număr cât mai mare de copii spre aceste activități, indiferent de structură, talent, condiție socială etc. Indiferent de forma de organizare a activităților fizice extracurriculare este important ca elevii să practice sistematic, într-un număr cât mai mare, ore de activități fizice.

12. Consider că activitatea depusă pe parcursul derulării acestui demers științific îmi va fi deosebit de utilă în perspectiva viitoarei mele activități profesionale, mai ales că a avut la bază o temeinică fundamentare teoretică.

13. În final, putem afirca că ipoteza de lucru „aplicarea judicioasă a metodelor și mijloacelor de dezvoltare a calităților motrice condiționale în cadrul lecțiilor de cerc sportiv cu specific de handbal ameliorează de o manieră semnificativă indicii de manifestare a acestora.” a fost confirmată.

BIBLIOGRAFIE

Adrian D., Aura Bota (1999) – Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București

Albu V.(1999) – Teoria educației fizice și sportului, Editura EX PONTO, Constanța

Ardelean, T. (1990) – Particularitatiledezvoltarii calitatilor motrice în atletism, București: IEFS

Billat, V. (2002) – Fiziologia y metodologia del antrenamiento – De la teorie la pratica, Editorial Paidotribo

Blaga, E. (1978) – Pregatirea fizica in jocurilor sportive, Cabinetul metodico-stiintific, C.J.E.F.S. Bihor, Oradea

Bogdan, Ct., (2002) – Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad

Cercel, P. (1983) – Handbal – Antrenamentul echipelor masculine, Editura Sport Turism, București.

Cercel, P (1980) – Handbal – Exerciții pentru fazele de joc, Editura Sport Turism, București

Cârste, G., (1990)- Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura A.N.E.F.S, București.

Cârste, G. (1997)- Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura AEFS, București.

Demeter, A., (1981)- Bazele fiziologice și biochimice ale calităților fizice, Editura Sport-Turism, București,

Dragnea,A. (1996) – Teoria, antrenamentului, sportiv,Editura, Didactică, și, Pedagogică,București

Dragnea, A, Mate, S. (2002)- Teoria sportului, Editura FEST, București.

Dragnea, A.,(1999) – Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București,

Dragnea, A., (1994)- Teoria și metodica dezvoltării calităților motrice, Editura Compediu,

Drăgan, D. (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universității din Oradea, Oradea

Drăgan D. (2002)– Atletism –Metodica învățării tehnici probelor, Editura Universității din Oradea, Oradea

Epuran, M. (1976)- Psihologia educației fizice, Editura Sport-Turism, București.

Epuran, M. (1968)- Psihologia sportului, Editura C.N.E.F.S, București.

F.I.F.A. (2008), Manual de entrenadores, F.I.F.A., Zurich.

Firea, Elena– Metodica Educației Fizice Școlare, vol. I,II, I.E.F.S.

Floresc, C., Dumitrescu, V., și Predescu, A. (1969)- Metodica dezvoltării fizice, Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, București.

Hanțiu, I., (2013)- Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universității din Oradea, Oradea.

Lampl, M., Veldhusi I. D., Johnson(1992) – Saltation and stasis: a model of human growth, Science

Manno, R.(1996), Les bases de l'entreinement sportif, S.D.P 371-374, București

Marcu, V., Letiția Filimon (2003) – Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Univerității din Oradea

Marcu, V.și Filimon Letiția, (2010)-Psihopedagogie pentru formarea profesorilor-Ediția a III-a –revizuită și adăugită, Editura Universității Oradea, Oradea

Marella M., Risaliti Monica (2007) – Il libro dei test – Le prove di valutazione fisica per tutti gli sport, Ed. Correre, Milano

Marinău, M. (2011) – Dezvoltarea calităților motrice, Note de curs, Universitate din Oradea, Oradea

Marinău, M., (2012) – Dezvoltarea calităților motrice-Note de curs, Editura Universității din Oradea.

Maroti, S. (2008) – Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Ed. Universității din Oradea, Oradea

Matveev, N., și Novicov, A. D., (1980)- Teoria și metodica educației fizice, Editura Stadion, București.

Mircea, A. (2005) – Metodica invațării probelor atletice, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca

Mitra, G. și Mogos, A. (1972)- Dezvoltarea calităților motrice, Editura Sport-Turism, București.

Niculescu, Ionela Ioana (2006), – Evaluare motrica si somatofunctionala, Editura Universitaria Craiova

Ozolin, N. G., (1972)- Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București.

Pehoiu, C. –Bazele teoriei antrenamentului sportiv, Editura Valahia University Press.

Roman, C. (2008) – Teoria și metodica activităților motrice pe grupe de vârstă – Note de curs, Editura Universității din Oradea, Oradea

Sanislav, M., (2003) – Teoria educației fizice și sportului, Editura Alma Mater, Sibiu.

Scarlat, E.,(1993) – Educația fizică a copiilor de vârsta școlară, Editura Pentru Tineret și Sport, București

Serviciul Național de Evaluare și Examinare – Sistemu-l Național Școlar de Evaluare la disciplina Educație Fizică

Săvescu, I., (2004)- Educație fizică și sportivă școlară, Editura Aius, București

Stoica, M., (2000)- Capacitățile motrice în atletism, Editura Printech, București.

Șchiopu, Ursula (1967) – Psihologia copilului, E.D.P., București

Șiclovan, I., (1984)- Teoria și metodica antrenamentului sportiv, Editura C.N.E.F.S, București.

Șiclovan, I., (1979)- Teoria educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București.

Thomas, J. și Nelson, J. (1996) – Metodologia cercetării în activitatea fizică, volumul I, Editura Ministerul Tineretului și Sportului, centru de cercetare pentru problem de sport, București

Wejneck, J. (1998) – La preparazione fisica ottimale del calciatore, Calzetti Mariucci editori, Perugia

Wejneck, J. (2001) – L’allenamento ottimale, Calzetti Mariucci editori, Perugia

Zațiorski, V., (1968)- Calitățile motrice ale sportului, Editura C.N.E.F.S, București.

http://www.allenatore.net/dinamiche/download/download.php?Tipo=Articolo&ID_articolo=298&ID_utente=&file=articoli~298~potenza_aerobica_sg.pdf 18/10/2011 17:32

http://www.my-personaltrainer.it/statura.html 13/10/2011 18:47

http://curriculum2009.edu.ro/CiclulGimnazial/ Educație fizică și sport,