Ambitiile Nucleare ale Lui Ceausescu

Ambitiile nucleare ale lui Ceausescu

Proiectele lui Nicolae Ceaușescu de independență politică în cadrul blocului comunist nu puteau fi susținute fără autonomie energetică. La începutul anilor ’70 a căutat cele mai bune soluții pentru dezvoltarea unei rețele de centrale nuclear-electrice. Inițial Ceaușescu și-a pus mari speranțe în partenerii occidentali, și în primul rând în guvernul de la Paris. Franța era fruntașă europeană în producția de energie ieftină și relativ nepoluantă, prin intermediul fizicii atomului. România fusese implicată în marile prefaceri nucleare imediat după Al Doilea Război Mondial, însă indirect, fără a beneficia de avantajele strategice ale noilor resurse energetice și militare. În contul datoriei de război, guvernul de la București a livrat către Uniunea Sovietică importante cantități de minereu de uraniu, exploatat prin societatea mixtă „Sovromcuarțit“ (1951-1956). Programul nuclear național (mai 1969) Ceaușescu și-a manifestat dorința de a introduce România pe lista selectă a țărilor producătoare de energie nucleară imediat după ce a ajuns la putere. La 19 mai 1966, Gogu Rădulescu a anunțat în ședința CEx al CC al PCR că trimisese oferte preliminare pentru livrarea de centrale nucleare și uzine de apă grea către URSS, Franța, Suedia, Marea Britanie, RFG și Canada. Peste câteva luni, la 16 septembrie 1966, Prezidiul Permanent al CC al PCR a autorizat Ministerul Energiei să trimită probe de uraniu autohton  către firmele care au furnizat oferte. România a abandonat însă proiectul nuclear. Centralele erau scumpe și nu le putea plăti. În contextul pregătirilor pentru Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Ceaușescu a solicitat întocmirea unui program nuclear național. A fost aprobat cu entuziasm în ședința Comitetului Executiv al CC al PCR din 13 mai 1969 . În baza lui și a hotărârilor Congresului al X-lea al PCR, la 30 decembrie 1969 s-a emis Decretul 870/1969 privind organizarea și funcționarea Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară. La conducerea noii instituții a fost numit inginerul Ioan Ursu, un apropiat al Elenei Ceaușescu, viitor personaj important al puterii. Prim-vicepreședintele lui a fost Adrian Georgescu, adjunctul de până atunci al ministrului Energiei Electrice . Fără arme nucleare În anii ’80 funcționa teoria că Nicolae Ceaușescu construise arma atomică pentru a face față eventualelor tentative externe de răsturnare de la putere. Acesta a fost unul dintre zvonurile false lansate de Pacepa. În realitate, conform documentelor din Arhiva CC al PCR, Ceaușescu a militat sincer pentru neproliferarea armelor nucleare și utilizarea energiei atomice în scopuri pașnice. Sursele documentare sunt confirmate și de foștii demnitari comuniști. Ștefan Andrei își amintește într-un volum de interviuri publicat recent (Lavinia Betea, Ștefan Andrei, „Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea Machiavelli“, București, Editura Adevărul Holding, 2011) că a fost martor la o discuție în care liderul PCR a respins propunerea de colaborare nucleară în scopuri militare adresată de prim-ministrul pakistanez Zulfikar Ali Bhutto. Regimul de la București inițiase tatonări și tratative încă din vremea lui Gheorghiu-Dej. În 1957, România s-a numărat printre statele fondatoare ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) a ONU, cu sediul la Viena. Ambasadorul în Austria era și reprezentat permanent al României pe lângă AIEA. Mai târziu, la sfârșitul anilor ’60, România a sprijinit activ eforturile ONU în elaborarea tratatului de neproliferare a armelor nucleare. Acesta a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 2373 din 12 iunie 1968 și deschis pentru semnare începând cu 1 iulie același an. Tratatul trebuia semnat simultan la Moscova, Washington și Londra, capitalele celor trei state depozitare ale documentului. Iar Ceaușescu i-a autorizat pe ambasadorii României din cele trei orașe să-l semneze încă din prima zi a deschiderii procedurii. Totuși, România nu s-a grăbit să ratifice documentul, anunțând că o va face în momentul intrării sale în vigoare la nivel internațional. Pentru aceasta trebuia ratificat de cele trei țări depozitare (URSS, SUA și Marea Britanie), plus alte 40 de state. România nu a declarat niciodată că se opunea ratificării, deși existau țări contestatare atât în blocul comunist (China, Albania, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam), cât și în afară (Franța, Spania, India, Pakistan, Japonia, Brazilia, Argentina, Israel, Algeria). Problema acestui Tratat s-a discutat în ședința Prezidiului Permanent al CC al PCR din 19 ianuarie 1970. Ceaușescu s-a interesat de stadiul internațional privind ratificarea și de poziția celor două mari puteri ale lumii față de document. I s-a comunicat că atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică au insistat pe lângă guvernele din sfera lor de influență să-l ratifice. Americanii reușiseră să-i convingă pe vest-germani să adopte documentul și obținuseră promisiuni și de la japonezi. România primise o sugestie oficială de la Moscova pe 8 mai 1969 ca să accelereze procedurile de ratificare. Decretul pentru ratificarea Tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare a fost emis la 30 ianuarie 1970. România și Agenția Internațională pentru Energie Atomică După ratificare, România a anunțat AIEA că intenționa să dezvolte un program de energie nucleară în scopuri civile, relația cu agenția de la Viena fiind vitală pentru reușita demersului. Conform reglementărilor internaționale, valabile și astăzi, AIEA era autorizată să aplice un sistem de garanții și control asupra instalațiilor, echipamentelor și materialelor nucleare în statele care produceau energie atomică. Pe lângă colaborarea instituțională, AIEA putea ajuta la obținerea de echipamente nucleare moderne, informații în domeniu și pregătirea de specialiști. În aceste condiții, România nu mai putea fi reprezentată la Viena pe lângă AIEA doar de ambasador. Astfel că în ședința Prezidiului Permanent din 9 februarie 1970 s-a decis trimiterea la ambasada din Viena a unui specialist în domeniul nuclear, în persoana inginerului Stoica Popa, până atunci vicepreședintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară. În septembrie 1970, Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară, prin Ioan Ursu, a semnat un protocol de colaborare cu Comisariatul de Energie Atomică a Franței pentru pregătirea specialiștilor români. În baza lui cele două țări trimiteau anual câte 15 specialiști în vizite de reciprocitate. În plus, românii primeau burse de studiu cu durata de 10 luni anual. Ursu mai inițiase un program de pregătire prin școli de vară în domeniul reacțiilor nucleare și fizicii reactoarelor cu concursul unor experți din străinătate. Visul lui Ceaușescu – România, putere nucleară După adoptarea Programului nuclear național de către CEx al CC al PCR (13 mai 1969) și ratificarea Tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare (30 ianuarie 1970), Ioan Ursu i-a prezentat lui Ceaușescu proiectul rețelei naționale de centrale nucleare. Ceaușescu se grăbea să devină stăpânul unei puteri atomice deoarece i-a recomandat lui Ursu să demareze simultan, în cincinalul 1971-1975, lucrările de construcție pentru patru centrale nucleare. Dintre acestea, trei erau de tipul uraniu natural și apă grea (cu o putere de 600 Mwe  fiecare), dar cea de-a patra funcționa pe bază de uraniu îmbogățit și apă normală (cu o putere de 400 Mwe). Noile capacități energetice urmau să funcționeze cu resurse interne de uraniu. Studiile preliminare întocmite de specialiștii Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară propuneau amplasarea centralelor atomice pe râurile Dunăre, Olt, Mureș, Someș și Siret. În urma analizelor geologice și de mediu, s-a stabilit ca primele centrale să fie construite pe Olt (în județul Vâlcea) și pe Dunăre (în Dobrogea). Centrala de pe Olt a fost destinată modelului cu uraniu îmbogățit și apă normală. Demaraseră deja tratativele cu sovieticii pentru construcția ei. Totuși, Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară nu a dat proiectului atenția cuvenită, terenul necesitând lucrări preliminare de amenajare. Din motive demografice și balneologice, nici Ministerul Sănătății nu considera oportună o centrală nucleară în zonă. Aviz negativ din considerente specifice a dat și Ministerul Turismului. Pentru modelul de centrală cu uraniu natural și apă grea a fost propus în 1970 amplasamentul Hârșova. Localitatea era situată pe o platformă neinundabilă , la 7 m peste nivelul mării. În caz de accident, zona nu facilita dispersia radioactivității. În plus, sud-estul României era deficitar energetic. Nici nu existau condiții pentru construcția de centrale electrice clasice – Dobrogea nu avea nici cărbune, nici râuri cu debit potrivit. Astfel că, Ioan Ursu a propus construirea celor trei centrale cu uraniu natural și apă grea la Hârșova. Paralel cu derularea studiilor de fezabilitate pentru centralele nucleare pe bază de uraniu natural s-au căutat soluțiile de construire a unei uzine de apă grea. La început erau nouă variante: pe râurile Bistrița, Lotru, Olt, Argeș, Dunăre, Someș și Arieș. În 1970 cel mai avantajos amplasament părea a fi localitatea vâlceană Mălaia, de pe Lotru. Au apărut alte inconveniente: căile de acces greoaie și dezafectarea localității. În cele din urmă s-a decis amplasarea la Drobeta Turnu-Severin. Construcția a demarat abia la sfârșitul anilor ’70, prin Decretul nr. 400 din 1979. Fostul ministru de Externe Ștefan Andrei își amintește că fabrica de la Drobeta Turnu-Severin a fost o gaură neagră pentru economie, deoarece s-au depășit cu mult costurile estimate. Primele cantități de apă grea s-au produs abia în iulie 1988. Uzina a rămas nefinalizată, fiind menținută în proiectele de dezvoltare post-comuniste .

Citeste mai mult: adev.ro/mhnt23

======= ======

Urmând exemplul indienilor, argentinienilor și sud-coreenilor, Ceaușescu a contractat din Canada tehnologie nucleară. Ambiția lui era să exporte mai departe componente, în țările lumii a treia. Totodată, prin programul nucler, Ceaușescu reafirma independența politică și economică față de Moscova.

Amplul program de dezvoltare industrială, gândit de Ceaușescu, avea nevoie de cantități impresionante de energie. După criza petrolului, în mintea liderului comunist a încolțit ideea utilizării unor forme de energie mai puțin tradiționale. O alternativă viabilă a părut atunci demararea unui proiect nuclear, în colaborare cu canadienii.

Prima strigare, 180 milioane dolari

Programul nuclear românesc ar fi trebuit declanșat încă din 1970. Numai că a întârziat deoarece România nu dispunea de specialiști, iar anumite sectoare industriale, precum construcția de mașini, erau încă nedezvoltate. Din cauza gravelor inundații care au afectat țara în acel an, proiectul a fost amânat pentru vremuri mai prielnice.

Abia în 1975 negocierile s-au reluat, odată cu trimiterea unor delegații de specialiști și activiști din domeniul energiei la Atomic Energy of Canada Limited (AECL), în Canada, și la Administrația pentru Cercetare și Dezvoltare în Domeniul Energiei (ERDA, abreviere în engleză) și Comisia de Reglementare a Activității Nucleare (NRC), în Statele Unite ale Americii. În principal, erau vizate companiile americane și filialele lor canadiene, producătoare de componente necesare reactoarelor nucleare tip CANDU.

În aprilie, Adrian Georgescu, adjunctul Ministerului Energiei Electrice, le comunica nord-americanilor țintele lui Ceaușescu: realizarea unor centrale nuclearo-electrice pe bază de uraniu natural și apă grea de tip CANDU, fabricarea echipamentelor nucleare, ridicarea unei fabrici de apă grea și de elemente combustibile. De peste Ocean, emisarii s-au întors cu un prim deviz, cam piperat.

Construcția primei centrale nucleare din România, cu o putere de 600 MW, ne-ar fi costat circa 180 milioane dolari, din care 115 milioane licența, proiectul și asistența tehnică, 20 milioane licența pentru echipament, 36 milioane tehnologia pentru apă grea și 10 milioane echipamente, servicii și combustibil. Vânzătorul oferea, doar la pachet, licență, echipamente și servicii, fără să fie dispus la alte înțelegeri.

Întregul angrenaj economic urma să fie solicitat însă. Pentru producerea apei grele, ar fi trebuit construite diverse materiale și subansamble. Se anunța un program amplu în domeniul industriei constructoare de mașini, altul în chimie. Până și pentru conductele ce transportau apa grea trebuia cumpărată tehnologie americană. Dar Ceaușescu spera să producă „ceva utilaje“ și în cooperare cu sovieticii, convins că le va vinde „și în țările socialiste, și în alte țări“.

Pertractări cu nord-americanii

Deși a strâmbat din nas la prețul inițial, Ceaușescu și-a cravașat subordonații să continue negocierile. Era nerăbdător să înceapă cât mai repede programul nuclear. În aprilie 1976, Ioan Ursu, președintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (CSEN), s-a documentat în centrele de cercetare nucleară de la Princeton, Argonne, Berkeley, la centralele nucleare din Drezden și Fort Saint Vrain, fabrica de elemente combustibile nucleare a firmei „Combustion Engineering“, cea de apă grea de la Savannah River. Ursu a insistat, fără succes, pentru o întrevedere scurtă cu președintele Ford, căruia dorea să-i transmită două mesaje din partea lui Ceaușescu, în problema colaborării științifice. Mizând pe bunele sale relații cu Casa Albă, Ceaușescu spera să preseze deopotrivă statul canadian și firmele private americane. Numai că liderul american avea alte griji, electorale.

La întoarcere, Ursu a raportat mai întâi lui Ceaușescu și apoi, cum se obișnuia, CPEx. Americanii erau de acord să vândă orice, cu condiția ca mai întâi să se semneze acordul guvernamental româno-canadian.

Cu toate ocaziile și pe toate canalele, președintele român a exercitat presiuni pentru încheierea înțelegerii. Astfel, în toamnă, l-a chestionat pe ambasadorul american la București, Harry George Barnes jr., de ce nu avansau discuțiile în problema nucleară. Se pare că nord-americanii pertractau negocierile, dând vina unii pe alții. Timp în care Ceaușescu fremăta de nerăbdare ca hârtiile să fie parafate.

România, „prea mică“ pentru bombe atomice

Se pare că de vină erau temerile americanilor și canadienilor ca tehnologia nucleară să fie folosită în scopuri militare. Exista deja un precedent. După ce achiziționase know-how din Canada, statul indian efectuase teste nucleare la baza militară din Pokhran (1974). Deși, prin Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, semnat la New York, doar cinci state erau recunoscute ca puteri în domeniu (SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China). Reunite în „Clubul de la Londra“, aceste state au limitat drastic accesul altora la secretul pe care îl dețineau. Printre altele, la început, canadienilor li s-a interzis să exporte apă grea.

Când Ursu s-a întors din America de Nord, l-a înștiințat pe Ceaușescu despre interdicții. În fața tovarășilor din CPEx, „Tovarășul“ și-a luat angajamentul „să nu producem și să nu folosim arma atomică“. Aceste „jurământ“, făcut mai mult pentru sine, l-a repetat și străinilor. Inginerului John Foster, președintele AECL, i-a spus că îl interesau aceste „invenții și tehnologii“ ca „să ridice nivelul general de viață“ al României. Și pe Ross Campbell, succesorul lui Foster, l-a asigurat că nu-l interesau armele de distrugere în masă: „România este prea mică să se gândească să facă bombe atomice“. „Acum nu avem de gând“, a completat Ceaușescu.

După douăzeci de ani…

Tot așteptând încheierea înțelegerii, Ceaușescu a operat unele modificări în interior. La vârful CSEN, în locul lui Ioan Ursu, l-a instalat pe Cornel Mihulecea, în tinerețe fost inginer la Electroaparataj. Pe Gheorghe Oprea, viceprim-ministrul Guvernului, l-a numit în fruntea comitetului permanent care să finalizese negocierile. Prin lege, CSEN devenea proiectantul ansamblului centralei nuclearo-electrice, iar Ministerul Industriei Chimice al fabricii de apă grea. Într-un final, la 24 octombrie 1977, România și Canada au semnat „acordul interguvernamental de cooperare în dezvoltarea și folosirea energiei nucleare în scopuri pașnice“.

Planul lui Ceaușescu fusese oricum întârziat, cu cel puțin un an. După socotelile sale, debutul lucrărilor la primul reactor bătea spre sfârșitul anului 1976, după un an și jumătate la al doilea și așa mai departe. Până în 1996, ar fi trebuit puși în funcțiune peste 10 reactori, plusase, plin de optimism, Ceaușescu.

Contractul de licență pentru obținerea licenței de sistem CANDU din Canada s-a semnat în decembrie 1978. Se stipula o taxă de 20 milioane dolari pentru primele 4 unități de 660 MW, apoi 5 milioane dolari pentru fiecare din unitățile 5-9 și 2,7 milioane pentru fiecare unitate în continuare. Pentru primele 4 unități, tot din Canada, trebuiau importate echipamente și servicii în valoare de 200 milioane dolari; iar pentru finanțare, contractat, din aceeași țară, un credit de 1 miliard dolari.

Prima centrală ar fi trebuit inaugurată în 1985, la Cernavodă. Numai că, la sfârșitul regimului comunist, fusese construită abia pe jumătate. A fost dată în funcțiune la aproape două decenii după finalizarea negocierilor, în 1996. An în care, potrivit estimărilor lui Ceaușescu, în dotarea României ar fi trebuit să figureze deja zece astfel de unități…