Ambiguitati In Limbajul Juridic
CUPRINS
Introducere
Comunicarea de zi cu zi a vorbitorilor este influențată în mod constant de raportarea la mediul exterior și cunoștințele pe care aceștia le au în domeniile pe care le intersectează. Limbajul utilizat, pe lângă noțiunile fundamentale ale vocabularului fundamental, este format și din fluxul continuu de schimburi de cuvinte ce are loc la granița dintre diversele registre întrebuințate de oricare dintre vorbitori.
Lucrarea de față va prezenta interacțiunea limbajului comun al vorbitorilor cu limbajul de specialitate legal. O astfel de analiză este importantă, deoarece contactul pe care vorbitorii nespecializați într-un astfel de domeniu îl au este unul redus și uneori se realizează interpretări greșite ale mesajului juridic. Totodată, de-a lungul timpului au avut loc transferuri numeroase ale terminologiei legale în vocabularul general și invers.
Pentru o percepție mai apropiata a acestui proces am realizat o analiză din punct de vedere lingvistic asupra corpusului Constitutiei în vigoare. Alături de elementele ce dau caracteristica unui limbaj oficial riguros, impersonal, clar și concis se află și câteva aspecte lexicale, morfologice și sintactice care influențează uneori negativ discursul juridic – atât din punct de vedere legal, cât și lingvistic.
Altfel spus, lucrarea abordează inițial trăsăturile stilistice și morfo-lexicale ale limbajului oficial juridic în cadrul părții I. Capitolul I evidențiază trăsăturile limbajului oficial legal cât și interacțiunea pe care acesta o are în cadrul vocabularului comun. Tot aici se realizează și distincția între receptorii avizați și neavizați în acest domeniu, întreaga cercetare analizând cu precădere influența limbajului juridic asupra comunicării receptorilor neavizați. Capitolul II va descrie procesele generatoare de ambiguități atât la nivelul limbii romane cât și în limbajul legal – polisemie, sinonimie, omonimie, pleonasm, tautologie, truism și antonimie. Capitolul III realizează o expunere a structurii nivelului sintactic în limbajul juridic și prezintă influențele pe care schimbarea topicii, anacolutul sau dezacordul le pot avea în limbajul oficial juridic.
Partea a II-a a lucrării expune analiza din punct de vedere lingvistic asupra Constituției României în vigoare. Abordarea va face uz de aspectele expuse în cadrul părții I și va scoate în evidență atât elemente referitoare la aspectul sintactic al textului juridic, cât și la nivelul lexical, reliefând totodată elementele care pot genera situații ambigue pentru vorbitorii neavizați în domeniul legal.
Așadar, interacțiunea vorbitorilor cu limbajul oficial juridic este una ce va influența atât domeniul lor de proveniență, dar și discursul juridic la care aceștia vor avea acces. Se realizează un transfer continuu între terminologia vocabularului juridic și termenii utilizați în vocabularul general al receptorilor nespecializați. Scopul lucrării de față este să reliefeze aspectele care ar putea crea dificultate în interpretarea corectă a textelor legale, cu aplicație pe Constituția României, considerată actul fundamental de conducere al țării și cea care este înregistrată ca având cel mai mare nivel de accesibilitate în rândul receptorilor neavizați.
PARTEA I: ASPECTE LINGVISTICE GENERATOARE DE AMBIGUITĂȚI – JALOANE TEORETICE
CAPITOLUL I: LIMBAJUL JURIDIC
1.0. Preliminarii
Limba utilizată de fiecare vorbitor în parte este considerată a fi produsul facultății umane de a reproduce însemnele lingvistice însușite ca limbă maternă. Limbajul reprezintă capacitatea de a folosi cuvintele, respectiv de a vorbi, iar limba pune la dispoziție cadrul practic de utilizare al limbajului. Altfel spus, pornind de la distincția saussuriană langue/ parole (limbă/vorbire), limbajul este conturat ca modul în care limba este utilizată de un grup de indivizi într-un anumit cadru de activitate – aspect subliniat și de A. Sferle, în lucrarea sa intitulată Limbajul juridic și limba comună. Mai mult, academicianul I. Coteanu definește limbajul ca un „sistem lingvistic mai mult sau mai puțin specializat în redarea conținutului de idei specifice unei activități profesionale, unuia ori mai multor oameni din viața social-culturală, orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o destinație specială”.
În baza definițiilor subliniate de numeroși lingviști se va desprinde distincția între lexicul comun și lexicul specializat, mai exact limbajul comun, cunoscut și utilizat de toți vorbitorii –limba comună – și limbajul de specialitate, întrebuințat cadrelor de specialitate într-un anumit domeniu și care poate fi cunoscut doar printr-o asumare particulară a anumitor termeni specifici. După cum bine observa și D. Slușanschi, limba comună este formată din totalitatea cuvintelor și îmbinările acestora folosite în mod curent, pe când limba utilizată de limbajele de specializate este constituită din toate elementele lexicale ce aparțin unui anumit domeniu de activitate, de regulă științifico- profesional- vorbitorii pun în practică acest limbaj în domeniile lor de activitate cultural, profesional, social (Slușanschi, 1971). În ceea ce privește a doua abordare a utilizării limbajului, cel care include și lexicul de specialitate, se poate observa faptul că acesta are o arie restrânsă de aplicabilitate, deoarece doar un grup social strict determinat îl întrebuințează. Faptul că este într-o strânsă legăturăcu limbajul comun, fiind cel din care ia naștere, vom observa un transfer constant al termenilor de o parte și de cealaltă a ariei de utilizare, dar și semnificația anumitor termeni. Deci, relațiile strânse între cele două tipuri de limbaje vor facilita schimbul de termeni pe tot parcursul dezvoltării unei limbi. Astfel, termeni ce aparțin lexicului specializat ajung în timp să fie cunoscuți și utilizați de majoritatea vorbitorilor, ei migrând în lexicul comun al limbii respective, sau invers, termeni ce au aparținut cândva limbajului comun și utilizat de toți vorbitorii, acum aparțin lexicului de specialitate sau zonelor de întrebuințare mai rar utilizate- limbajul de specialitate i-a atras către aria sa de utilizare prin referință strictă la un anumit sens al cuvântului, astfel îngustându-i semnificația și reducând polisemia. Limbajul juridic reliefează acest transfer mai ales în baza polisemiei cuvintelor, unele dintre acestea având multiple sensuri, dintre care unul specializat (parchet, amprenta, incident).
În cazul limbajului juridicapartenența la limbajele de specialitate apare relativ târziu, odată cu dezvoltarea lingvisticii juridice- inițiată de Gérard Cornu, Jean-Claude Gémar, Louis Jolicoeur. Aceasta presupunea analiza celor două aspecte ale limbajului juridic: terminologia juridică și discursul juridic. Această disciplina va fi introdusă și la noi și va viza modul în care dreptul utilizează limba pentru a transmite informația și modificările pe care le aduce limbii și limbajului în procesul de creare a discursului juridic. B. Berceanu o va defini ca având obiectul de studiu „activitatea lingvistica în domeniul dreptului”,făcând referire la cuvintele cu semnificație juridică din domeniul dreptului – aceasta este diferită de „activitatea dreptului în domeniul lingvistic”, unde cuvintele au o valoare juridică independentă de domeniul în care se aplică. În sfera de preocupări a lingvisticii juridice intră așadar, cum am spus mai sus, studiul terminologiei juridice, și anume alegerea termenilor cei mai adecvați (apartenență semantică și posibilitate flexionară), dar și găsirea unei definitii cât mai științifice. Acestei arii îi revine sarcina de a elabora dicționare juridice. Discursul juridic înglobează toate manifestarile lingvistice care intervin în crearea și instaurarea socială a dreptului, fiind în același timp un act lingvistic, dar și un act juridic. Se pune accent pe terminologia juridică deoarece aceasta reprezintă lexicul unui limbaj de specialitate, limbajul juridic fiind el însuși un limbaj de specialitate, aparținând unui domeniu restrâns ce poate fi utilizat doar de vorbitorii cunoscători al acestuia. Vocabularul juridic reprezintă ansamblul termenilor care au într-o anumită limbăuna sau mai multe seminificații juridice. Acesta nu este alcătuit în totalitate din termeni cu apartenență juridică exclusivă, el extinzându-se și la termenii care au o utilizare generală în limbă, dar și un sens referitor la drept- acești termeni sunt mult mai numeroși ca cei cu sens exclusiv juridic.
Plecând de la această analiză și de la dihotomia limbajului – specializat și nespecializat – A. S. Ichim va distinge două receptări diferite ale mesajului juridic. Altfel spus, autoarea subliniază faptul că există două tipuri de receptori ai mesajului transmis: R1 –receptori specialiștiși R2 – receptori nespecialiști. Prima categorie areceptorilor este cea a specialiștilor în domeniul dreptului,caredispun de competența maximă pentru a decoda textul specializat și au rolul de a interpreta și de a aplica legea. A doua categorie de receptori include, dupa cum sugerează și numele, persoanele nespecializate în domeniu, mai exact subiecții legii, competența acestora de interpretare și înțelegere a informației depinzând de educația juridică primită, competența acestora rămânând totușiinferioră competenței celor din prima categorie. Așadar, criteriul lexicului specializat/nespecializat aîmpărțit vorbitorii limbii în două categorii conform cunoștințelorși competențelor juridice ale acestoraîn receptarea mesajului. Motivul pentru care anumiți subiecți ai legii reușesc să descifreze o parte a mesajului constă în faptul că limbajul comun este o parte integrantă a limbajului de specialitate, cel de-al doilea dezvoltându-se pe baza primului. Astfel, se va dezvolta un întreg proces de comunicare unde avem emițător, receptor, un mesaj ce trebuie transmis pe un anumit canal, printr-un anumit cod. Fiecare parte a acestui proces de comunicare își are importanța ei, accentul fiind pus pe mesajul în sine și pe gradul de receptabilitate a acestuia de către destinatari.
Teodora Irinescu adaugă o cercetare a normelor juridice și a actelor de justiție în raport cu normele limbii literare moderne, precum și cuabaterile de la aceasta. Aspectele acestea pot afecta claritatea, precizia și accesibilitatea unui astfel de mesaj specializat în rândul receptorilor din ambele categorii.În ceea ce privește claritatea, precizia și accesibilitatea cu care informațiile sunt percepute, respectiv analizate de către receptor, Laura Riteș va sublinia un alt aspect important al abordării limbajului dreptului – interpretarea.Autoarea reliefează faptul că fără interpretare nu se poate vorbi de drept, deoarece acesta este un rezultat al interpretarii umane în urma analizei faptelor sociale și conduitei umane, de unde rezultă diferitele restricții în comportamentul nostru în societate. Rolul interpretării constăîn apropierea normei de realul pe care legiuitorul îl exprimă în mod relativ.
În concluzie, interpretarea limbajului de specialitate are o importanță aparte în redarea actelor dreptului, de aceea în momentul receptării și analizării mesajului recepționat – atât de receptorii R1, cât și de cei R2– este important ca informația care este transmisă să fie lipsită de ambiguitate, adică să fie cât mai clar posibilă, precisă și să nu permită dubla înțelegere a sensului din partea celui care o primește. Lucrarea de față se angajează în analizarea unor ambiguități prezente în textele juridice ce au importanță socială, pentru receptorii nespecialiști mai ales. De aceea metoda aleasă pentru cercetarea limbajului juridic este una lingvistică și va sublinia aspectele generatoare de ambiguități în limbajul specializat juridic, ce pun în dificultate receptarea mesajului corect transmis de emițător, funcția comunicativă a mesajului fiind astfel distorsionată. De asemenea este vizat și transferul dintre lexicul specializat și lexicul nespecializat ca modificare adusă limbii în circulație, fapt ce ajută la dezvoltarea continuă a limbiă a limbii, dar și la instruirea receptorului în domeniul juridic.
1.1. Caracteristici generale ale limbajului juridic
Limbajul juridic areun grad mare de acuratețe în privința terminologiei de specialitate, dar, în același timpși aparent paradoxal, este ermetic și uneori ambiguu. Faptul căpare sau, uneori, este imprecis și dificil de abordat îl face accesibil doar celor care sunt instruiți în acest domeniu.Trăsăturile generale – și ideale (în sensul că nu totdeauna sunt respectate) – ale stiluluijuridic sunt:claritatea, corectitudinea, precizia, proprietatea termenilor și puritatea. Acestea sunt abordate și definitede autorii lucrăriiLiteratura română: comunicarea…astfel:
Claritatea constă în„formularea limpede a enunțurilor, într-o succesiune logică a ideilor care trebuie să fie explicite, evitând termeni ambigui sau construcții sintactice echivoce (dezambiguizarea prin context a cuvintelor polisemantice și a celor cu sensuri conotative).”
Corectitudinea rezidă în „respectarea normelor limbii actuale, la toate nivelurile: ortoepic, ortografic și de punctuație, morfosintactic, lexical- semantic și stiilistic- textual.”
Precizia„vizează coeziunea, realizată prin selectarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru exprimarea cu acuratețe a ideilor sau a sentimentelor.”
Proprietatea termenilor constă în „realizarea concordanței dintre conținut și expresie, dintre scopul comunicarii și intențiile emițătorului prin selectarea celor mai potrivite mijloace lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri)”.
Puritatea are în vedere „corectitudinea ideomatică realizată prin utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba literară, consacrate prin uz/ prin tradiție literară.”
Caracteristicile evidențiate mai sus sunt necesare în formarea și transmiterea unui mesaj corect din punct de vedere legal. Ele dau textului juridic un ton solemn, mai ales când cel care dorește să transmită informația reprezintă statul, norma care influențează viața socială fiind cea care se impune. Fiind un limbaj de specialitate, acesta nu este marcat subiectiv, afectiv sau expresiv, o altă caracteristică a sa fiind enunțarea obiectivă și impersonală. Se remarcă secvențe oratorice extinse, dar și lipsa conectorilor în redarea unui mesaj de tip legislativ.Uneori, chiar aceste caracteristici ale stilului oficial sunt cele care creează material pentru situațiile receptate caambigue. Formulele de specialitate cu sensuri consacrate iau naștere din construcții greoaie, artificiale, uneori repetiții până la formule pleonastice. Adriana Sferle notează că „abstractizarea, impersonalizarea și predominanța nominală sunt trăsături generale ale stilului juridic generate de funcțiile lui comunicative specifice. […] stilul juridic trebuie să fie în mod obligatoriu explicit, chiar redundant și non-ambiguu.” În continuare, în cadrul aceluiași text, autoarea prezintă caracteristicile limbajului de specialitate juridic cu exemple concludente.
Aceleași trăsături sunt prezente înorice text juridic, așadar, vom reliefa însușirile stilului de redare a unui mesaj oficial printr-un document important al legislației române, Constituția României.
Începem prin ilustrarea unor caracteristici morfo-sintactice:
– tendința generală de a utiliza substantive, mai ales pecele cu sens abstract, formate, în mare parte, de la infinitivul lung al verbului: „ măsurile de protecțieluate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor…”;
– prezența subiectelor tipice: „statul”, „suveranitatea”, „teritoriul” etc.;
– prezența unor adverbe și locuțiuni adverbiale specifice: „permis”, „interzis”, „efectiv”, „corespunzător”, „concomitent” etc.sau a unor locuțiuni prepoziționale(„față de”, „cu privire la”, „în vederea” etc.);
– folosirea frecventă a pronumelor și adjectivelor nehotărâte: „nimeni”, „cel care”, „orice împrejurare”;
– frecvența locuțiunilor stereotipe sau a sintagmelor nominale tipizate: „drepturile și libertățile cetățenești”, „dreptul la viață”, „în condițiile legii” etc.;
– preferința pentru fraza lungă, complexă, arborescentă: „Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violența publică,precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”
Redăm mai jos și alte însușiri ale limbajului juridic ce se regăsesc cu frecvență mai mare sau mai mică:
– omiterea articolului: „dispoziții între soți prin contract de căsătorie”;
– întrebuințarea construcțiilor cu gerunziu: „deliberând, instanța hotăraște…”, „constatând îndeplinite condițiile legii…” etc.;
– evidențierea predicatului prin plasarea acestuia la începutul propoziției: „se consideră tentativă…”, „aparțin jurisdicției…” etc.;
– frecvența foarte mare a formulei se (reflexiv)+ a voi (auxiliar) + verb la infinitiv (cu sens de imperativ personal) și a formelor de viitor(„se va ține”, „se va hotarî”, „se va decide” etc.);
– uneori, se recurge și la utilizarea reflexivului cu sens pasiv pentru a da un ton cât mai solemn textului: „se decide”, „se hotărăște”, „s-a convenit”, „ s-a decis” etc.
În ceea ce privește latura semantică, Sferle abordează relațiile ce se stabilesc între termeni și, mai exact, rezultatul acestor relații: polisemia. Deoarece avem două tipuri de lexic prezente în limbajul juridic(lexicul specializat și lexicul nespecializat), în momentul transferului de termeni de la un registru la celălalt cuvintele capată un dublu sens – de altfel, la acest dublu sens face referire și definiția polisemiei. Pornind de la ideea că există două tipuri de limbaj, Sferle împarte terminologia juridică în două categorii de termeni. Prima categorie vizează cuvintele care aparțin în același timp limbajului specializat, dar și limbii comune. Acestea au dezvoltat în timp și un sens în limba comună, fie s-au extins semantic din limba comună în limbajul de specialitate. A doua categorie de cuvinte cuprinde termeni ce sunt utilizați cu sens strict juridic, componenta lor semantică permițându-le să fie utilizați doar de vorbitorii instruiți în domeniul juridic.
În completarea acestor trăsături, Adriana Stoichițoiu-Ichim trasează câteva linii definitorii ale limbajului juridic. Aceasta observă, la fel ca și Got, trăsăturile generale care îl apropie de stilul științific – claritatea, precizia și concizia – și îi dau caracterul închis, omogen, conservator, dar și un ton auster și impersonal.
O primă trăsătură pe care se pune accent reliefează caracterul obiectiv și general al textului juridic, deseori obținut prin:
absența emițătorului din text, folosindu-se entități generale sau colective: „statul se angajează…”, „legea/legiuitorul dispune…” etc.;
preponderența verbelor la persoana a III-a singular: „dispune”, „cere”, „obligă” etc.;
utilizarea indicativului și conjunctivului cu valoare imperativă; se remarcăși folosirea construcțiilor impersonale (diateza reflexivă și pasivă);
neutralizarea opozițiilor de gen și număr: „acela care săvârșește fapta…”; „individul care…” etc.;
larga utilizare a articolelor și pronumelor nehotărâte: „vreun”, „nimeni” etc.;
întrebuințarea articolului hotărât: „forma de guvernământ”, „suveranitatea națională” etc.
Caracterul stereotipic al limbajului juridic se construiește cu ajutorul unor formule și scheme specifice, dând totodată și un caracter convențional. Acele formule pot face trimiteri în cadrul aceluiași text: „vezi supra 3.2.2”, „ vezi infra 6.4.4” sau pot fi mai generale, cuprinzând o arie mai largă de interpretare: „în condițiile legii”, „în temeiul legii” etc. Astfel, se formează nivelul lexical al limbajului juridic prin stereotipii și clișee lingvistice.
La nivel sintactic, remarcăm tipare sintactice oficializate prin uz – formule de introducere, de încheiere, de adresare –și prin relațiile sintactice stabilite la nivelul frazei între propozițiile aflate în raport de coordonare.Topica inversă este un alt element frecvent întâlnit în discursul juridic. Uneori adjectivul antepus substantivului are valoarea deictică a demonstrativului acest/a: „prezenta lege”, „adoptatul fiu”, „prezentul proces-verbal” etc. Astfel de inversiuni au rolul de a accentua și de a atrage atenția asupra unei anumite secvențe din frazăsau de a întări un aspect prezentat într-o afirmație legală – schimbarea ordinii obișnuite poate fi aplicată și la nivelul subordonatelor.
Rolul pe care limbajul juridic îl are în textele legale vizează, în principiu, funcția informativă. Pe lângă aceasta se adaugă funcția normativă (în actele normative: legi, statute, regulamente, proceduri, metodologii etc.) care reglementează relațiile dintre persoanele juridice și persoanele private. În aceste tipuri de texte, emițătorul este persoana juridică, iar destinatarul este reprezentat de o clasă largă de subiecți ai legii (jurist, persoană fizică/juridică, instituții etc). Funcția persuasivă a limbajului juridic se regăsește în pledoariile avocaților și are sarcina de a convinge receptorul de informația primită – în cazul limbajului legal, instituția juridică ce ascultă pledoaria avocatului.
În concluzie, trăsăturile generale ale limbajului juridic înglobează caracteristicile generale ale stilului oficial: precizia, concizia, claritatea, puritatea și corectitudinea. În baza acestora iau naștere diverse modalități de realizare a lor în mesajul juridic ce trebuie transmis. Aici se adaugă și faptul că acest tip de limbaj trebuie să respecte un ton solemn, să fie obiectiv, deseori impersonal și să prezinte situațiile cât mai concis posibil, pentru a nu lăsa loc de interpretări sau pentru a nu induce în eroare receptorul, fie el din categoria R1 sau R2. În contradicție cu acest aspect, uneori frazele sunt prea lungi, dezvoltate și prea complexe, numeroasele subordonate intercalate făcând receptarea mesajului dificilă. Având în vedere trăsăturile discutate, dificultățile de interpretare ce ar putea apărea se regăsesc la receptorii nespecialiști, deoarece aceștia sunt categoria de destinatari celmai ușor de influențat. Așadar, voi încerca să subliniez câteva aspecte ce induc în eroare perceperea limbajului juridic în cadrul receptorilor care au acces doar la aspectele limbii comune, aspecte care se regăsesc pe alocuri în textele juridice cu care aceștia vin în contact.
1.2. Contexte ale limbajului juridic
Apartenența sa la categoria limbajelor de specialitate și încadrarea în stilul oficial al limbii române, restrâng aria de aplicare a limbajului juridic. Acesta devine utilizabil doar într-un mediu juridic și se regăsește în documentele normative întrebuințate în contextele legislative. În baza deosebirii subliniate de Sferle, vom putea observa că există diferite forme pe care le ia limbajul juridic în funcție de utilizatorul său.
O prima imagine a punerii în practică a limbajului juridic este trasată de vorbitorii care au cunoștințe minimeîn domeniul juridic.Aceștia vor intra foarte rar în contact cu un astfel de limbaj, pe de o parte fiindcă este inaccesibil și mai greu de perceput, pe de altă parte deoarece cadrul social din care fac parte nu le impune o cunoaștere amănunțită a unui astfel de limbaj. Totuși, în cadrul limbii comune, cu timpul, au pătruns și termeni specifici domeniului juridic care s-au stabilizat ca elemente ale vocabularului comun. Astfel de cuvinteși sintagme au permis vorbitorilor sădescifreze parțial mesajele de lege ce le sunt transmise în calitate de subiecți ai legii.
În astfel de situații, textele care transpun limbajul juridic și care sunt consultate într-un procentaj mai mare sunt cele din contextul legislației cu care intrăm mai des în contact. Sunt vizate legile care ne ajută să ne guvernămamiabilîntr-un spațiu social sau care ne ajută la dezvoltarea personală și colectivă. Prin urmare, unul dintre documentele juridice la care apelam într-un procentaj mai mare este Legislația rutieră. Acest document este mai des accesat și consultat în ultima perioadă, întrucât procesul de modernizare al civilizației s-aaccelerat,una dintre consecințe fiind creșterea posesorilor de autoturisme. Așadar, vorbitorul unei limbi comune a intrat în contact cu terminologia și structura specifică legislației pe care o consultă, iar cu timpul și-a transferat termeni din limbajul de specialitate în propriul vocabular. În ceea ce priveste legislația rutieră, accentul juridic se regăsește cu precădere în cadrul capitolului de instruire privind contravențiile și infracțiunile rutiere. În timp, termeni precum „contravenție”, „infracțiune”, „amendă”, „sancțiune”, „imobilizare” etc.intră în limbajul comun prin extensii sau restrângeri de sens.
Constituția României,legea fundamentală a statului român, ce reglementează principiile generale de organizare a țării precum și drepturile și libertățile cetățenești, act de bază alsocietății, este consultată atât de receptori specialiști în domeniul juridic, cât și de persoane fizice care doresc să se informeze asupra legislației care le asigură drepturile și libertățile fundamentale. În urma contactului cu limbajul juridic din legislația Constituției, vorbitorii vor dezvolta și un sens comun al anumitor termeni specifici limbajului legal sau vor transfera termeni din limbajul comun în limbajul juridic pentru a înlocui terminologia mai greu accesibilă. Așadar, sintagme sau cuvinte ca: „drepturile și libertățile cetățenești”, „dreptul la vot”, „stat constituțional”, „principiul separației puterilor în stat”, „delict”, „exercitarea dreptului…”, „persoană vătămată”, „prejudicii” etc. ajung să fie cunoscute și în cadrul receptorilor nespecialiști. Aceste două texte pot fi abordate și fără asistența unui specialist în domeniul legal. La fel, pot fi consultate și textele ce privesc legea învățământului, legea pensiilor, legea agriculturii etc., însă ele necesită explicații specializate pe lângă percepțiile vorbitorilor de limbă comună – fragmentul care reglementează situația din punct de vedere legal impune o cunoaștere mai amănunțită a termenilor juridici.
O a doua viziune pe care o avem asupra limbajului juridic se extrage din expunerile orale ale avocaților. Pledoariile acestora reprezintă o imagine amplă și exactă a utilizării limbajului de specialitate juridic într-un cadru oficial, legal. Pentru înțelegerea și interpretarea corectă a acestui mesaj, receptorul acestuia trebuie să fie inițiat în limbajul de specialitate cu care intră în contact. Terminologia specifică este deseori explicată și exemplificată în cadrul dicționarelor de specialitate – cu ajutorul acestora se pot descifra documente juridice precum Codul Penal, Codul Civil etc.
Indiferent de abordarea textului juridic cu care intră în contact, receptorul va percepe mesajul prin intermediul unei legi. Aceasta reprezintă un concept general valabil și prezent în toate documentele juridice. Legea, prin definiție, presupune reglementarea unui aspect în anumite condiții date și este totodatăun element de bază al limbajului legal. A. S.-Ichim analizeazălegislația și subliniazăo altă componentă a legilor: articolul. Autoarea menționează că articolul are un dublu statut în cadrul limbajului juridic, primul fiind acela de unitate informațională, iar cel de al doilea de secvență structural-funcțională a întregului text. În același timp este cea mai mică subdiviziune a textului de lege, cât și elementul structural de bază. Caracterul său unitar ajută la realizarea caracteristicii logice a limbajului juridic, iar structura sa prin numerotare conferă un caracter practic asupra textului legal. Articolul acesta prezintă și subdiviziuni: alineatul, paragraful.
Concluzionând, uzul limbajului juridic este restrâns, acesta fiind utilizat în actele normative, respectiv în legislație. În mare parte, legile sunt accesibile doar receptorilor specializați în acest domeniu, deoarece terminologia folosită presupune un grad mai ridicat de cunoaștere aariei juridice. Datorită modernizării accentuate din ultima perioadă, transferul cuvintelor de specialitate din domeniul juridic către limba comunăa fost mai ridicat, vorbitorii fiind acum capabili să interpreteze, dacă nu total, măcar o parte, a mesajului legal. Rămâne totuși dificultatea de percepere a câtorva concepte specifice limbajului juridic ce nu sunt des întâlnite, deși unele expresii fixe s-au stabilit drept clișee lingvistice, iar sensul lor a devenit general acceptat.
CAPITOLUL II: NIVELURI ȘI ASPECTE LEXICO-SEMANTICE GENERATOARE DE AMBIGUITĂȚI ÎN LIMBAJUL JURIDIC
2.0. Preliminarii
Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană s-a ridicat și problema consecințelor negative ale implementării defectuoase a normelor impuse de aceasta. Interpretarea corectă a legislației va duce la o aplicare pe măsură a acesteia. Așadar, se vorbește despre adoptarea de legi clare, neechivoce, nelacunare, coerente și consecvente în sistemul juridic românesc. În momentul în care o lege devine greu de interpretat și de înțeles, se apelează la o analiză extinsă. Aceasta se face utilizând mijloace lingvistice (sintaxa și morfologia frazei, punctuație și ortografie, semantica termenilor și expresiilor utilizate), rezultatul constând într-o nouă receptare a legii, de data aceasta una coerentă, concesivă și corectă din punct de vedere legal.
În ceea ce privește această formulă a limbajului juridic, se solicită un studiu lingvistic amplu al componentelor morfosintactice, ortografice și ortoepice, semantice și pragmatice ale structurii legislative. Prin urmare, acest capitol își propune să prezinte nivelurile lexicale și semantice generatoare de ambiguități ce se regăsesc în cadrul comunicării juridice și care îngreunează interpretarea și înțelegerea mesajului de către receptorii săi – mai ales în cazul receptorilor nespecializați. Ambiguitatea, așa cum este ea definită în DEX, înfățișează una din trăsăturile ce aparține mai degrabă unui limbaj literar, nu celor care definesc un limbaj oficial, respectiv limbajul juridic:
ambiguitate, ambiguități, s.f. I. Lipsă de precizie, de claritate. II. (Concr.) Expresie, afirmație lipsită de precizie, echivocă.
Brîndușa Gorea consideră că situațiile ambigue apar deoarece limbajul juridic face parte dintr-o categorie mai mare, cea a limbajului natural, preluând caracterul imprecis și neunivoc al acestuia. Împrejurările în care mesajul legal este aparent ambiguu constau în sensurile multiple ale cuvintelor – acesta fiind cazul polisemiei, sinonimiei, omonimiei, paronimiei – unde sensul cuvântului nu se poate distinge exact, necesită și prezentarea contextului, cu alte cuvinte nu este concret, iar domeniul său de utilizare depășește sfera juridică. Rezultatul interpretării mesajului va fi astfel unul ambiguu, receptarea informației fiind una defectuoasă. De asemenea, tot B. Gorea subliniază și faptul că idealul oricărui limbaj de specialitate este monosemia și monoreferențialitatea prin intermediul cărora este posibilă utilizarea repetată a aceluiași cuvânt cu exact același înțeles și care desemnează aceeași realitate. Din păcate, acest demers nu este posibil, deoarece în procesul de comunicare intervin și alți factori precum sensul subiectiv și conotația, emițătorul și receptorul – aceștia aduc cu sine caracteristicile lor personale si contextul. Una din soluțiile propuse pentru a facilita o percepere mai bună a limbajului juridic constă în plasarea în context a constituenților lingvistici.
Atunci când vine vorba despre analiza lexico-semantică a limbajului juridic, trebuie adusă în discuție și terminologia limbajului juridic. Aceasta este caracterizată de A. S. Ichim ca „un ansamblu de termeni sau cuvintespecializate aparținând unui sociolect, care se caracterizează prin univocitate și non-ambiguitate”. Aceasta prezintă în continuare o componentă esențială a acestei discipline, și anume termenul, definindu-l ca „element al unei terminologii sau al unui limbaj specializat, reprezentând denumirea cunostințelor din domeniul respectiv”. În baza acestor idei, se caracterizează univocitatea, monoreferențialitatea și precizia termenului, dar și ansamblul juridic pe care îl definește.
Privind discursul de specialitate, M. M. Rizea va identifica termeni migratoripe care îi va împărți în trei categorii:
care se regăsesc atât în Do, cât și în alt domeniu/ domenii de specialitate (Dr);
termeni care se regăsesc într-un singur domeniu de specialitate, dar care apar și în texte de circulație largă;
termeni care se regăsesc atât într-un Do, cât și în alte Dr, dar și în texte de circulație largă.
În aceeași linie cu această clasificare, A. S.-Ichim subliniază existența a trei straturi lexicale distincte în limbajul juridic: termeni juridici strict specializați, termeni „tehnici” preluați din alte terminologii și cuvinte din vocabularul general utilizate cu accepție juridică. Acestea îndeplinesc cerințe fundamentale și complementare din perspectiva tehnicii legislative, și anume tehnicitatea și accesibilitatea limbajului juridic. De aici rezultă majoritatea situațiilor ambigue de interpretare a discursului legislativ.
2.1. Polisemia
Atunci când vine vorba despre situațiile ambigue din textele juridice, vom regăsi polisemia ca unul din nivelurile lexico-semantice generatoare de limbaj neclar. Polisemia este definită ca însușirea unui cuvânt de a evoca mai multe sensuri, capacitatea acestuia de a indica fie mai multe caracteristici semantice ale aceluiași obiect, fie caracteristica semantică comună a mai multor obiecte.
J. Kleiber subliniază faptul că s-au stabilit câteva aspecte generale în ceea ce privește polisemia, și anume:
ea nu este un fenomen accidental, ci o realitate lingvistică de bază, care are un caracter regulat și constituie un element chiar al semanticii limbilor;
polisemia înseamnă pluritate de sensuri, unite într-un fel sau altul, care au aceeași formă lingvistică;
în evoluția polisemiei rolul contextului este de mare importanță.
În analiza propusă de Rizea putem observa faptul că aceasta face referire la polisemie identificându-o cu fenomenul de migrare a termenilor dintr-un domeniu de origine către un domeniu receptor. Se reliefează și faptul că interpretarea și înțelegerea corectă a textelor ține de cunoștințele receptorului pentru a detecta domeniul de specialitate la care emițătorul a facut apel. Pentru a identifica domeniul de specialitate căruia termenul utilizat îi apaține, Rizea recomandă o analiză dublă a terminologiei. Astfel, avem analiza paradigmatică – reprezintă raportarea la definițiile de dicționar pentru izolarea semelor comune și a celor distinctive – și analiza sintagmatică – trimite la context pentru stabilirea domeniului de proveniență.
Adriana Stoichițoiu-Ichim clasifică polisemia astfel:
– polisemie externă (face referire la termenii utilizați atât în vocabularul general cât și în vocabularul juridic);
– polisemie internă (în cazul termenilor jurici care au mai multe sensuri în domeniul dreptului).
Mai mult, atunci când vorbim de polisemia externă avem în vedere două aspecte ale statutului termenilor – vom observa faptul că sunt două direcții de migrare și o dublă apartenențăa termenilor în cadrul vocabularului limbii române. Așadar, regăsim termeni, care în funcție de semnificația primară, fie aparțin VG și au dobândit sens specializat în VG, sau au patruns în VG din VJ printr-un proces de promovare al sensului cuvântului în rândul receptorilor nespecialiști. De asemenea, Ichim menționează faptul ca între acești termeni poate exista identitate totală sau parțială și va da și câteva exemple de termeni care înfațișează identitatea totală: a aplica, calitate, categorie, circumstanță, condiție, consecință, a constata, a dispune, a executa, a expira, legal, ilegal, infracțiune, intentie, a interzice, major, minor, maximum, minimum, pericol, pluralitate, rezultat, a sanctiona, situatie, a stabili, tentativa, termen.
Se utilizează termeni aparținând VG pentru a păstra conservatorismul LJ actual: dare în vileag, defăimare, faptuitor, încăierare, jefuire, mită, mituitor, omor, pagubă, pedeapsă, rea-credință, bună-credință. Asemenea migrației cuvintelor din vocabularul fundamental către masa vocabularului – sau procesul invers, din masa vocabularului către vocabularul fundamental – se realizează și trasferul cuvintelor din sfera VG în cea a VJ și invers – acest proces are loc la periferia celor două vocabulare printr-o utilizare repetată a unuia dintre termeni în unul din cele două discursuri.
În ceea ce privește deplasarea termenilor din VG în VJ, A. S.-Ichim identifică principalele căi prin care se realizează modificările semnatice:
restrângerea sensului: cuvintele din fondul vechi sau neologismele dobândesc un sens specializat/tehnic; definițiile cuvintelor martorși apărătordemonstrează acest aspect;
extinderea sensului: de la sensul de bază se mai adaugă și alte sensuri prin potrivirea acestora într-un context (se regăsește mai ales în definițiile din Codul Penal);
figuri semantice lexicalizate: un cuvânt cu sens concret în VG dezvoltă un sens abstrat în VJ; exemple se regăsesc în definirea unor cuvinte ca deghizaresau leziune.
Termenii polisemantici al căror sens originar și principal se regasește în VJ vor pătrunde în VG cu un sens derivat, fapt ce contribuie la îmbogățirea limbii literare. Pe lângă cele trei procese ce ajută la migrarea termenilor, Ichim încearcă să stabilească o parte din caracteristicile acestor termeni. Așadar, avem:
principala calitate a termenilor ce au migrat în VG este claritatea ; aceasta îi face accesibili și receptorilor nespecialiști;
cuvinte-cheie: sunt cele care denumesc categorii și noțiuni fundamentale ale sistemului juridic, aparținând vocabularului fundamental al dreptului (autoritate, autorizație, drept, lege, legitim etc) sau vocabularului judiciar (a judeca,avocat,competență, judecător, jurisdicție, tribunal, magistrat, magistratură proces, sentință etc);
purtători ai unei experiențe sociale,din punct de vedere pragmatic, deoarece desemnează referenți legați de viața juridică a comunității.
Polisemia internă este considerată ca fiind caracteristica termenilor juridici care posedă două sau mai multe sensuri în sistemul dreptului. Aceasta este considerată o marcă esențială a vocabularului juridic, deoarece afectează un număr important de termeni. Ea se regăsește la cuvintele reprezentative din punct de vedere noțional și al frecvenței. Deși polisemia internă este generată de raporturi complexe se pot distinge câteva relații frecvente care o generează. De aici rezultă: polisemia „coerentă” și polisemia „dezordonată”.
Polisemia coerentă se caracterizează prin existența unor relații logice evidente între sensuri ordonate în așa fel încât cuvântul polisemantic apare ca un microsistem de sensuri”. Mai mult, Ichim ne prezintă și raporturile între sensuri:
a) raporturi de derivare concentrică (sensurile acoperă în succesiunea, lor la toate nivelurile, domeniul referențial); de exemplu, termenul succesibilare în DDC mai multe sensuri;
b) raporturi de complementaritate (atunci când se vizează câte un aspect esențial al aceluiași referent și se grupează în „grupuri conceptuale”).
În continuare, vom prezenta asocierile prezentate de către Ichim:
asociere sens concret – sens abstract: alibi;
asociere sens intelectual – sens material: despagubire”
sensuri paralele (atunci când desemneazăaspecte particulare ale aceleiași noțiuni generice): forța majoră : „1. Eveniment de forță majoră. 2. Situație de forță majoră”
asociere sens generic – sens specific: cum este cazul cuvântului înscris.
Cel de-a doilea tip de polisemie internă, este polisemia dezordonată, iar aceasta „este rezultatul unor relații de sens mai puțin logice și transparente sau al absenței acestora”. În continuare, Ichim identifică modalitățile de realizare ale acesteia:
– juxtapunere de sensuri distincte (acestea corespund unor referenți diferiti): absorbție;
– intersectare a sensurilor ( se raportează la aceeași realitate, dând impresia de contradicție, neconcordantă): procedura;
– „dispersia” sensurilor (se regăsește mai ales în cadrul numeroaselor combinații lexicale adjectivale, unde același adjectiv dezvoltă mai multe sensuri, care diferă printr-un anumit număr de seme și dezvoltă relații paradigmatice, precum sinonimia și antonimia).
În urma acestor clasificari și a cauzelor prezentate ce duc la polisemie, se pot identifica și câteva soluții pentru evitarea ambiguității și stabilirea unui sens unic în limbajul juridic. Așadar, se poate înlătura polisemia prin încadrarea termenilor respectivi într-un context juridic. Mai mult, Ichim adaugă faptul ca pe întreg parcursul unui text juridic, dacă o anumită acțiune a fost denumită printr-un anumit termen, cuvântul respectiv trebuie să se regăsească sub aceeași formă lexicală mereu – se subliniază ideea de monosemie și constanta lexicală a limbajului. De aici rezultă disciplina și rigoarea discursului juridic.
O a doua variantă de evitare a polisemiei o reprezintă inserarea terminologiei în sintagme juridice ca în următoarele exemple: titlu de propietate; carte funciară; a decadea din drepturi; organele sale reprezentative; condițiile legii. Acestea reprezintă totodată și expresii fixe care s-au stabilit de-a lungul timpului în discursul juridic – acestea evidențiază foarte bine procesul clișeului lingvistic în limbajul de specialitate juridic, care și acesta va duce la rândul său la o percepere ambiguă a mesajului juridic, datorată utilizării în exces a acestor sintagme și pierderea sensului acestora.
O altă soluție propusă și evidențiată de Ichim constituie definirea termenilor, fie în cadrul discursului sau în dicționare specializate. Autoarea identifică trei tipuri de definiții:
a) „legale (formulate expres în textul legii) au ca autori legiuitorii și sunt impuse;”
b) „doctrinare (considerate opinabile) sunt formulate de teoreticieni ai dreptului;”
c) „de aplicare (care sunt admisibile sau inadmisibile) au ca autori juriștii practicieni și sunt elaborate în cadrul operei de interpretare și calificare juridică.”
2.2. Sinonimia
Ambiguitatea creată de polisemia cuvintelor este în aceeași măsura creată și de sinonimia acestora. Sinonimia reprezintă un tip de relație semantică ce se stabilește între corpuri fonetice diferite, dar cu semnificații identice sau asemănătoare.
Pornind de la această definiție putem remarca faptul că o relație sinonimică la nivelul limbajului literar este una avantajoasă. Aceasta dezvoltă vocabularul receptorului, evită repetițiile și facilitează transferul termenilor către sfera vocabularului fundamental din masa vocabularului. În cazul unui limbaj oficial, mai ales cel legal, o astfel de relație semantică poate crea ambiguitate. Faptul că nu este utilizat în mod constant același termen în discursul juridic, sau că pe durata exprimării aceleiași idei se utilizează diverși termeni, poate induce în eroare receptorul, chiar dacă în acest fel se evidențiază rolul organizator. Interpretarea devine dificilă și în cazul utilizării sinonimului unui termen legal dacă acesta nu corespunde registrului oficial, iar receptorul neavizat, în special, îi asociază sensul din vocabularul fundamental.
De asemenea, Ana Ene subliniază faptul că avem câteva condiții de sinonimie pe care cuvintele trebuie să le satisfaca în practica limbii. Acestea sugerează ideea că orice sinonimie:
– presupune identitatea obiectului denumit ( a referentului); este considerată o condiție esențială, deoarece vorbitorul își va selecta sinonimul în funcție de caracteristicile referentului la care acesta se referă. Se oferă ca exemplu seria sinonimică {bogat, avut, înstărit, îmbogățit, înavuțit}, iar vorbitorul va putea selecta din toți acesti termeni pe cel dorit, în funcție de ce anume dorește să exprime – dacă dorește să se refere la starea economică pe care o are o anumită persoană, va utiliza unul din primii termeni; însă dacă va dori să reliefeze modul de realizare al acelei stări, va selecta unul din ultimii doi termeni.
– presupune situația concretă de comunicare în care se ține cont de repartiția dialectală a termenilor și de cea stilistico-funcțională a lor. Exemplificarea acestei condiții se face prin ilustrarea sinonimelor verbului a muri; vorbitorul poate selecta urmatoarele exprimări alternative: s-a dus (X), s-a prăpădit (X), în cadrul aceluiași registru, dar nu va putea utiliza unitatea frazeologică a dat ortu` popii (X) într-o lucrare biografică a unui romancier.
În cadrul LJ aceste condiții sunt mai dificil de îndeplinit. Este recomandată utilizarea singulară a unui singur termen care să își stabilească autonomia și sensul în discursul juridic indiferent de context. Selectarea sinonimului în funcție de obiectul desemnat are loc atunci când receptorul trebuie să utilizeze un cuvânt specific registrului legal, chiar dacă acesta are elemente în seria sinonimică și în alte registre. Un domeniu de specialitate impune utilizarea termenilor specifici acelui registru pentru a identifica mai ușor conceptele proprii domeniului. De aceea, este necesară o exprimare monosemantică, monoreferențiala și care să nu prezinte ambiguitate. Totuși, limbajul de specialitate provine din limbajul general utilizat de toți vorbitorii și uneori apar cazuri de sinonimie. Astfel, regăsim câteva situații care generează sinonimie în cadrul limbajului de specialitate:
– când se încearcă definirea unui nou termen pentru a-i reliefa în mod corect caracteristicile, scopul etc;
– prin împrumutul din alte limbi, dacă termenul nu are corespondent în limba dorită, ca mai apoi acesta să fie înlocuit cu un nou cuvânt format din radicalii utilizați în limba pusă în discuție;
– calculii, rezultați din traducerea unor termeni existenți în alte limbi;
– tendința de economie a vorbitorilor, care presupune eliminarea sau omisiunea anumitor secvențe lingvistice dintr-o sintagmă.
O nouă perspectivă asupra sinonimiei discursului juridic ne este oferită de Ichim. Aceasta definește sinonimia ca expresie a raporturilor de analogie dintre termeni și susține ideea expusă mai sus în ceea ce privește utilizarea cât mai restrânsă a acesteia, deoarece contravine nevoii de precizie a exprimării și poate cauza interpretări eronate ale legii. De aceea întâlnim procesul de reducere al sinonimie, pentru a se asigura precizia și claritatea expresiilor juridice. Ichim oferă drept exemplu situația în care avem perechi de termeneni juridici compuse dintr-un cuvânt aparținând VG și un neologism. Aici, cuvântul vechi polisemantic va fi înlocuit treptat de termenul juridic împrumutat. De exemplu: (bun)mișcător – (bun) mobil; (bun) nemișcător – (bun) imobil.
Analizând procesul sinonimiei putem observa că aceasta se împarte în două tipuri : totală (absolută sau perfectă) și parțială (relativă sau imperfectă). Primul tip de sinonimie, cea totală, se definește prin cuvintele ce corespund semantic în toata sfera lor de înțelesuri. Sinonimia parțială face referire la cuvintele ale căror sensuri nu se suprapun total – proces întâlnit la cuvintele vechi sau polisemantice. De asemenea, de reținut este și faptul că sinonimia se poate regăsii între două cuvinte, un cuvânt și o expresie sau două expresii.
În general, sinonimia perfectă este rar întalnită în VJ, dar se pot regăsii și excepții de sinonime totale în plan semantic: omor – omucidere; amăgire – inducere în eroare; încăierare – rix; moștenire – succesiune. Sensul termenilor este identic, ceea ce îi diferențiază este utilizarea acestora. Prima variantă, aparținând VG, este preferată de textele legislative, pe când a doua, de juriști. Sinonimia LJ este una parțială în mare parte. De exemplu, termenul pact are cinci sinonime, dintre care două aparțin VG, limba literară standard: învoială, înțelegere, iar celelalte trei VG: convenție, acord de voințe, contract.
A. S. Ichim va selecta cele mai frecvente situații de apartenență a sinonimelor la registrele stilistice distince:
– popular/specializat: împărțeală/partaj; coschimbaș/ copermutant; cosângeni/ cosanguini (DDC), pricină/ cauză, litigiu; surghiun/ exil; încăierare/ rix; plăsmuire/ contrafacere (DJP);
– popular (arhaic)/ specializat: zălog/ gaj; copil de suflet/ adoptat (DDC), înșelăciune/ fraudă (DJP);
– popular/ literar: rămășag, prinsoare/ pariu; chiriaș/ locatar (DDC), amăgire/ inducere în eroare (DJP);
– literar (uzual)/ literar (neologic sau livresc): dovadă/ probă; câștig nerealizat/ beneficiu nerealizat (DDC), închisoare/ penitenciar; imbibație alcoolică/ alcoolemie (DJP);
– literar (uzual)/ specializat: învinuire/ inculpare; abținere/ incompatibilitate, recuzare; client/ injustițiabil (DJP).
În funcție de registrul la care se apelează se actualizează și cunoștințele vorbitorilor. Dacă termenul utilizat este unul necunoscut pot apărea situații ambigue în cadrul discursului juridic și de aici o interpretare defectuoasă a legii. De aceea se recomandă utilizarea unui context cât mai potrivit pentru a oferi sensul corect termenului folosit.
2.3. Omonimia
Un alt proces care generează ambiguitate în discursul juridic este omonimia. Aceasta este definită de A. Ene ca manifestarea unui proces contrar sinonimiei, unde același corp fonetic trimite la doi referenți diferiți. Altfel spus, omonimia se referă la grupul de cuvinte care au aceeași ortografie și pronunție, dar sensuri diferite. De aici rezultă dificultatea în interpretare a sensului cuvântului, mai ales în cazul în care contextul oferit nu este unul satisfăcător. Situația devine una și mai problematică atunci când acest proces este prezent în limbajul de specialitate, respectiv în discursul juridic. Din perspectiva unui receptor neavizat interpretarea va fi una dificilă, deoarece acesta va actualiza sensul cunoscut din VG într-un context juridic, sensul global fiind unul ambiguu, neclar și uneori incorect.
În ceea ce privește omonimia, A. Ene va clasifica grupurile omonimice astfel:
– intolerabile (totale): sunt identice în toate formele pe care le iau în limba. De exemplu: tapițerie1 (meseria) și tapițerie2 (locul unde se exercită profesiunea sau magazinul de desfacere a produselor respective). O a doua caracteristică a acestora constă în faptul că ele funcționează în același grai și în același stil funcțional de limbă (apar în contexte de același tip).
– tolerabile (parțiale): sunt omonimele care nu îndeplinesc condițiile de mai sus. Ca exemple avem: ~ omografele (se diferențiază printr-un element fonetic): bárem adv. și barém subst.;
~ omofonele (sunt alcătuite din aceleași sunete și se pronunță la fel, nu diferă accentul): mii numeral și mi-i verb;
~ se diferențiaza printr-un element gramatical: masa1 – „de bucătărie”, cu pl. mese și masă2 – „de oameni”, cu pl. mase;
~ se diferențiază printr-un element stilistico-funcțional: bob1 – „sămânță”, cu pl. boabe și bob2 – „sanie”, cu pl. boburi, formă folosită numai în legătură cu sportul respectiv.
De asemenea, pentru o delimitare mai bună a conceptelor, A. Ene prezintă diferențele dintre polisemie și omonimie. Astfel, aceasta va utiliza cuvântul bandă pentru a releva diferențele dintre acestea.
Corpul fonetic bandă1, pl. bande, va dezvolta lexemele urmatoare prin context:
1. „bandă de răufăcători”
2. „bandă de muzicanți”
3. „bandă de prieteni.”. Aceste lexeme au semul comun /grup/
Corpul fonetic bandă2, pl. benzi, va dezvolta lexemele urmatoare prin context:
1. „bandă de autostradă”
2. „bandă de material”
3. „bandă magnetică” (de casetofon, magnetofon etc)
4. „bandă desenată”
5. „bandă rulantă” ș.a.m.d.
Lexemele evidențiate au semul comun /fâșie/.
Concluzia oferită constă în faptul că bandă1 și bandă2 se află într-o relație de omonimie, deoarece semul /grup/ nu are nicio legătură cu semul /fâșie/.
Mai mult, omonimia se diferențiază de polisemie și prin baza etimologică. Cuvintele omonimice au, de regula, etimoane diferite. De exemplu: mur1 < lat. murus – „zid” și mur2 < lat. morus – „arbustul care face mure”. Pe când, cuvintele polisemantice pleacă de la același etimon: subst. polisemantic ochi < lat. pop. oclus. O altă diferențiere se regăsește și în modalitatea de trecere a cuvintelor în dicționar ( în DEX de exemplu). Polisemia se înregistrează sub cifre sau semne grafice diferite, dar în interiorul aceluiași articol, pe când omonimia se înregistrează tot sub cifre, dar în articole diferite.
În concluzie, pentru a oferi cât mai multă claritate textului, mai ales în cazul discursului juridic, este recomandat să se utilizeze termenii într-un context cât mai precis pentru a elimina ambiguitatea. Sunt anumiți termeni care, într-un context nou, vor căpăta un alt sens decat cel pe care vorbitorii îl cunosc din VG. Astfel, există tendința de a asocia sensul mai cunoscut contextului nou utilizat, acest proces ducând la o interpretare gresită a textului.
2.4. Pleonasmul, tautologia și truismul
Procesele prezente în structura permanentă de dezvoltare a limbii descrise anterior reprezintă un aspect corect din punct de vedere al limbii literare și se regăsesc în mod constant în actul de comunicare al vorbitorilor. Chiar dacă acestea înfățișează o succesiune de fenomene obișnuite în limbă, în cazul limbajului juridic au ridicat dificultăți în interpretarea corectă a mesajului legal. De aceea, sunt privite ca elemente generatoare de ambiguități și este de dorit ca acestea să se regăsească într-un număr cât mai redus în actul de comunicare juridică. Situația este una asemănătoare și în cazul truismului și tautologiei, doar că aceste procese reprezintă greșeli ale limbii în orice registru s-ar afla, excepție făcând domeniul literaturii beletristice – pot avea uneori rol de reliefare a unui anumit aspect, trăire, descriere etc. Astfel, cele două concepte sunt categorizate ca greșeli lexico-semantice ale vocabularului ce apar uneori din voința vorbitorului. Acestea se regăsesc definite de A. Ene alături de alte greșeli ale vocabularului limbii române precum accidentul semantic, etimologia populară ș.a.
Tautologia este o greșeală de limbă care consta în repetarea inutilă a aceleiași idee, formulată cu alte cuvinte. Încadrată în categoria greșelilor lexico-semantice, aceasta este considerată a fi o variație a pleonasmului – asemănătoare cu pleonasmele intolerabile de la punctele c) și b). Exemple precum: munca e muncă, vorbește ca să vorbească, el este ceea ce este; acesta este adevărul adevărat; datoria e datorie etc., sunt utilizate uneori voit de către vorbitori, tocmai pentru a sublinia un fapt deja cunoscut.
Truismul reprezintă exprimarea unui adevăr evident. Uneori, acestea sunt generate de lipsa de stil, de originalitate, sau din inerția vorbitorilor de a exprima un adevăr banal, cunoscut: iarna nu-i ca vara; nimic nou sub soare; umorul este o eliberare; tu ești dator lumii, nu invers; frica este cea mai mare piedică; tot ce e interesant, e nou etc.
Pleonasmul constituie o altă greșeală a limbii române, de data aceasta mai cunoscută în rândul vorbitorilor. Aceasta este descris de A. Ene ca un tip de redundanță constând în repetarea aceluiași semnificat prin semnificanți diferiți; se realizează ca o repetiție de sens în anumite condiții sintactice. De asemenea, autoarea oferă și o clasificare sistematică a acestora:
– pleonasme mai greu recognoscibile: mujei de usturoi, a avansa înainte, a cronometra timpul, caligrafie frumoasă, muncă laborioasă;
– pleonasme parțial justificate (determinate de context): culesul recoltei… vs. primul cules al recoltei…; ploaie în averse vs. averse de ploaie;
– pleonasme intolerabile (redundanțe evidente):
a) repetiția unor forme apropiate: a se adăuga aditivi; legi ce urmează a fi abolite în urma; a fost dezvelită o placă comemorativă în memoria eroilor; fapt ce a făcut ca, prevăzut în vederea;
b) sinonime aflate în stricta vecinătate: starea continuă să fie menținută; mijloace mass-media; în jur de vreo zece; adunare festivă consacrată sărbătoririi; în procent de trei la sută;
c) repetiția sensului unui element formativ printr-un determinant cu același sens: s-a sinucis singur; autobiografia mea; a se bifurca în două; a mai repeta încă o dată; cobori în jos; ieși afară; dună de nisip; a prezice viitorul etc.
În concluzie, aceste tipuri de greșeli, aflate în principal în VG al vorbitorilor, pot impune dificultăți majore în cazul unui limbaj de specialitate. Acestea pot îngreuna interpretarea, iar uneori oferă informații incomplete – cum este cazul tautologiei sau truismului. Se regăsesc în limbajul juridic în proporție scăzută, iar acestea apar uneori din influența vorbitorilor neavizați, care facilitează un trasnsfer constant între vocabularul fundamental și limbajul de specialitate al cadrului juridic. Posibil ca aceste formulări greșite să apară doar într-un context mai puțin formal al discursului juridic – cum ar fi mărturiile pentru proces. Nu este recomandată utilizarea unei exprimari greșite în documente oficiale, legislatii sau acte juridice care pot influența negativ acțiunile în urma unei analize greșite a acestora.
2.5. Antonimia
Chiar daca nu înfățișează un proces generator de ambiguitate, antonimia joacă un rol important în limbajul juridic. A. S. Ichim subliniază acest aspect, spunând că reprezintă o modalitate de organizare a VJ și, în același timp, de elucidare a sensului unor termeni/ expresii puși în opoziție sub aspect formal. Astfel, termenii antinomici ajută la definirea anumitor concepte, acest demers fiind unul eficient, mai ales în cazul în care se cunoaște deja sensul unuia dintre termeni. Un astfel de exemplu îl oferă și L. Crăciun în ceea ce privește sensul cuvântului război în Glosarul Institutului Francez de Polemologie. G. Bouthoul definește războiul ca absența păcii. Se apelează deci la un termen antinomic pentru a oferi o definiție.
Conceptul este conturat și de A. Ene ca relația semantică reprezentată de opoziția de sens (lingvistică sau extralingvistică) dintre două cuvinte cu referenți nu numai diferiți ci și contrari sau contradictorii. Și în acest caz se sugerează ideea de organizare a vocabularului, deoarece în momentul în care se gândește la cuvinte ca bun, sus, aproape, gras, a trăi, vorbitorul le va asocia în mod automat cu rău, jos, departe, slab, a muri. Uneori, aspectul antonimic apare prin aprecierea subiectivă a vorbitorilor, cum apare în exemplul următor: Vaza roz este 50 lei, iar cea albă este 20 lei. În mintea vorbitorului se face deja distincția faptului că vaza roz este scumpă, iar cea albă este ieftină. De aceea se oferă și câteva condiții de stabilire a antinomiei:
– existența obligatorie a unui număr oarecare de seme comune (numărul variază în funcție de complexitatea cuvântului și de relațiile pe care acesta le are cu celelalte cuvinte din aceeași paradigmă);
– opoziția pe baza unor seme incompatibile contrarii (caracteristica fundamentală a opoziției antinomice).
Constituenții comuni sunt determinați pe baza analizei comparative a lexemelor. La fel se procedează și pentru semele incompatibile contradictorii – nu se aleg semele variabile pentru analiză, ci doar cele diametral opuse față de semele comune ale lexemului în cauză.
Ideea ca antinomia este un element organizatoric al vocabularului este prezentată și de L. Crăciun, susținând că antinomia este des întâlnită în textele de specialitate, cât și în cele de uz general, aceasta înregistrând situații în care gradarea sau ordonarea pe un anumit tip de scară valorică ajută la ordonarea conceptelor. În ceea ce privesc textele de specialitate, antinomia ajuta în principal la definirea conceptelor. Pornind de la analiza sa, război vs. pace, Crăciun ilustrează câteva modalități de definire a conceptelor prin intermediul antinomiei (forme pe care le ia în defnirea conceptelor):
– structuri verbale antonimice: Pacea este acolo unde se termină violența și unde începe cooperarea;
– utilizarea cuvintelor compuse prin antepunerea afixului „-non”: Pacea este un mod nonviolent;
– utilizarea formei verbale negative: Pacea este situația în care armatele nu sunt angajate în acțiuni militare;
– dublarea negației de adverbul de negație „nici”: Pacea este acea perioadă de timp în care nu există nici război, și nici disponibilitatea oamenilor de a porni unul.
A. S. Ichim oferă o definiție scurtă și concisă în ceea ce privește antonimia. Autoarea o privește ca pe o relație logico-lingvistică între sensuri contrare sau contradictorii. De asemenea, delimitează tipurile de antonomie regăsite în VJ:
– antonomia marcată morfologic prin prefixe: bun corporal/ necorporal, incorporal; bun mobil/ imobil; termen precis (cert)/ imprecis (incert); moștenire/ dezmoștenire (DDC);
– antonimia realizată prin termeni neînrudiți formal: acuzare – apărare; autor – victimă; credit – debitor (DDC).
Aceste tipuri de opoziții relevă noțiuni-cheie din sfera dreptului, unde aflăm protagoniștii unor relații, operații juridice, activități ori elemente constitutive ale unei realități sau instituții juridice. Se definesc, astfel, concepte prin intermediul unui element opozabil celui care se află deja în discuție.
În urma informațiilor prezentate, putem concluziona faptul că antonimia nu este un proces care să creeze ambiguitate în cadrul LJ, dar este un element important atunci când vine vorba de organizarea lexicului. Urmând condițiile de realizare a cuvintelor antinomice, se conturează astfel și caracteristicile cuvintelor implicate în proces. De aceea, este deseori întâlnită în procesul definirii cuvintelor – aspect bine reliefat de către L. Crăciun – chiar dacă o definiție corectă rareori acceptă delimitarea printr-o terminologie opusă cuvântului ce se dorește a fi definit.
CAPITOLUL III: NIVELUL SINTACTIC ÎN LIMBAJUL JURIDIC
3.0. Preliminarii
Alături de aspectele lexico-semantice discutate în capitolul precedent se pot adăuga și câteva idei referitoare la nivelul sintactic al limbii române. Modul în care se combină cuvintele în propoziții pentru a forma apoi fraze este influențat de registrul în care are loc acest proces, cunoștințele vorbitorilor și mai ales care sunt intențiile comunicării finale. În funcție de aceste aspecte se stabilește un nou nivel al comunicării și se realizează o organizare sintactică diferită în funcție de receptorul mesajului.
M. Secrieru afirmă ca nivelul sintactic al limbii române este cel mai complex, întrucât pune în opera limbii toate celelalte subnivele: fonologic, lexical, semantic, morfologic și lexical. Cu alte cuvinte,un mesaj este reprezentat de un discurs scris sau oral format dintr-o acumulare de sunete, cuvinte, propoziții, fraze, alineate. Acestea trebuie să respecte o ordine logică, spațială și temporală pentru a căpăta un sens ușor de descifrat și de interpretat. Nivelul sintactic formează setul de reguli care dirijează îmbinarea cuvintelor într-o propoziție și a propozițiilor în fraze. Acesta reprezintă aspectul cel mai important al gramaticii limbii române, aăaturi de nivelul morfologic – între acestea există o legatură foarte stransă – și este format din două componente: propoziția și fraza.
În ceea ce priveste aspectul juridic al nivelul sintactic, situația este asemănăoare. Se vor respecta aceleași reguli care se aplică la formarea de propoziții în comunicarea ce are loc într-un registru comun, cât și într-un registru oficial. Dacă vorbitorii neavizați pot, în mod subiectiv, să se sustragă de la anumite reguli, în cazul limbajului oficial acest aspect nu este permis. Pentru a facilita o exprimare clară și precisă se dorește un raport sintactic al elementelor constituente cât mai potrivit. Deoarece mesajul transmis aparține unui cadru oficial, vorbitorii – cei avizați în special – vor selecta și vor utiliza cuvinte, expresii, fraze specifice unui limbaj oficial. A. S. Ichim propune o analiză atât din punct de vedere funcțional cât și stilistic, pentru a obține datele corecte din interpretarea la nivel frastic al LJ.
În cadrul limbii literare, stilul juridic (în varianta sa normativă) este considerat cel mai inchis, conservator și cel mai omogen. Cercetătorii români și străini care l-au analizat au scos în evidență claritatea, concizia și precizia acestui stil funcțional, trăsături care îl apropie de stilul științific. Stilul textelor juridice este auster și impersonal, lipsit de ornamente literare. Larga utilizare a formulelor poate fi considerată unul din elementele stilistice definitorii.
Luând în considerare afirmațiile făcute de Ichim, putem analiza LJ pornind de la trăsăturile pe care acesta le actualizează ca limbaj oficial, iar mai apoi se pot analiza modurile de formare a cadrului potrivit dezvoltării caracteristicilor sale ca limbaj de specialitate.
3.1. Topica
Topica este un alt element ce influențează atât modul de transmitere al unui mesaj cât și structura informației. Aceasta constă în modul în care sunt așezate cuvintele în propoziție sau cum sunt propozițiile așezae în fraza și modul în care se raportează un anumit cuvânt/ propoziție la restul componentelor. Cu alte cuvinte, reprezintă un set de reguli ce ne ghidează în ordonarea logică a comunicării.
Privind limba română, putem observa că aceasta are o topică relativ liberă, spre deosebire de alte limbi ce au o topică fixă – cum este și cazul limbii engleze. Acest aspect presupune utilizarea cuvintelor/ propozițiilor în ordinea ghidată de dorințele vorbitorului. Astfel, se desprind două tendințe, după cum observa și M. Avram, în discursul vorbitorilor. Putem avea o topică obiectivă ce presupune un caracter direct și logic care urmează logica gândirii obișnuite a limbii date. Opusă acesteia, este topica subiectivă sau afectivă care scoate în relief anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte prin schimbarea locului obișnuit pe care acestea ar trebui să îl ocupe în propoziție, dar fără să influențeze componenta sintactică a limbii. Din punct de vedere pragmatic, unii vorbitori modifica fluxul normal al comunicarii pentru a atrage atenția receptorului asupra aspectelor care îl interesează.
În mod normal și ca rezultat al obiectivității comunicării, topica limbii române presupune următoare ordine a cuvintelor în propoziție: subiect + atribut + predicat + complement. Efectul stilistic este cel mai adesea realizat de schimbul dintre subiect și atribut sau dintre substantiv și adjectiv. Se regăsesc și câteva structuri fixe în limba română,cum este cazul pronumelor personale neaccentuate, propozițiilor coordonatoare conclusive și adversative, dar și al propozițiilor subordonate atributive.
În funcție de ordinea pe care cuvintele o au în cadrul unui discurs putem sustrage câteva funcții pe care topica le poate genera în cadrul vocabularului:
– funcția gramaticală/ sintactică presupune marcarea rolului diferit al unor părți de propoziție cu aceeași formă: Maria este verișoara mea vs. Verișoara mea este Maria.
– funcția lexicală/ semantică ce diferențiază sensuri lexicale ale aceluiași cuvânt: O nouă fustă (alta decât cea pe care o știam) vs. O fustă nouă (achiziționată de curând).
– funcția stilistică ajută la diferențierea stilului vorbirii: neamul nostru (limba comună) vs. al nostru neam (limbaj poetic); sau ajută la reliefarea unui anumit aspect: Mona a mers cu noi vs. A mers Mona cu noi.
În ceea ce privește topica unui limbaj oficial este de preferat ca aceasta să urmeze un caracter obiectiv pentru a păstra claritatea și distanța discursului. Limbajul legal rareori utilizează formule care presupun o topică inversă, cum este cazul sintagmelor: bună-credință, rea-credință, grava neglijență etc. Un caracter obiectiv al topicii discursului juridic va genera la rândul său un caracter obiectiv al întregii situații de comunicare, astfel nefiind influențate modul de transmitere cât și informațiile în sine. Receptorul va avea ocazia să discearnă în funcție de cunoștințele sale mesajul pe care îl primește – o topică afectivă ar fi influențat percepția naturală și logică a mesajului.
A. S. Ichim afirmă că stereotipia și conservatorismul sintaxei juridice apar și în construcții cu topica inversă. Acest procedeu se regăsește încă din secolul XVIII și este utilizat cu precădere în secolul precedent. Topica inversă în textul legislativ constă în accentuarea juridică a anumitor idei esențiale. Se reflectă ordinea evenimentelor conform unei scheme juridice tipice a normei juridice: dacă/ în cazul/ când X …….atunci Y. Un astfel de exemplu constă următoarea exprimare: Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția […]. De asemenea, și Ichim susține ideea că această organizare a frazei poate crea dificultăți de interpretare a raportului sintactic și logic. Aceasta observă că cele mai multe astfel de situații se găsesc în dreptul civil: prezentul articol, bune oficii, bună vecinătate, prezenta lege, prezentul proces verbal, depline puteri etc și că acestea nu au o justificare, doar contribuie la păstrarea conservatorismului LJ.
În concluzie, topica reprezintă un alt element ce ne ajută în interpretarea unui mesaj recepționat, deoarece aceasta exprimă o parte din intențiile emițătorului. Chiar dacă în cazul limbii comune este permisă o topică relativ liberă, fără constrângeri stilistice, situația este una diferită când vine vorba despre un limbaj oficial, cum este cel legal. Aici este preferată structura gramaticală obișnuită, pentru a nu se crea ambiguitate la nivelul textului sau pentru a nu influența interpretarea textului.
3.2. Sintaxa limbajului juridic
O cercetare mai amplă asupra aspectelor sintactice ale limbajului juridic o oferă A. S. Ichim. Autoarea observă faptul că uneori claritatea și precizia LJ se realizează printr-o organizare specifică a raporturilor sintactice. Se creează în acest fel o situație oarecum contradictorie, deoarece concizia și simplitatea discursului poate fi împiedicată de complexitatea enunțului juridic. Totuși, anumite tipare sintactice se mențin, construcțiile frastice complexe aparținând limbajului încă de la începuturi. Acestea apar din necesitatea de a cuprinde ideea dorită în cadrul aceleaiași fraze pentru a păstra coexistența generalului cu particularul. Ichim realizează o clasificare complexă și prezintă atât raportul de coordonare cât și pe cel de subordonare.
Raportul de coordonare se poate stabili între:
a) unități sintactice de același fel, situate în același plan (părți de propoziție multiple)
– părți de propoziție principale sau secundare;
– propoziții subordonate cu un regent comun, ce se repetă pentru a asigura precizia enunțului;
b) unități sintactice de același fel, cu regent comun, dar care sunt situate în planuri diferite;
c) unități sintactice de diverse tipuri ce sunt situate în același plan (complemente de agent, complemente circumstanțiale instrumentale sau de timp).
Tot Ichim realizeaza o listă de modalități prin care se realizează raportul de coordonare în frazele juridice:
– utilizarea conjuncțiilor coordonatoare: sau, dar;
– utilizarea combinată a juxtapunerii și conjuncțiilor coordonatoare, cu precădere când coordonarea implică mai mulți termeni;
– juxtapunerea,atunci când regăsim o enumerare în cadrul articolelor prezentate.
Astfel, vom avea ca principale raporturi de coordonare: coordonarea copulativă și coordonarea disjunctivă. În cazul celei dintâi se observă o largă utilizare a locuțiunii conjuncționale precum și, iar cea de-a doua, care se realizează prin folosirea conjuncțiilor sau și ori, în mod alternativ pentru a evita repetițiile.
În ceea ce priveste raportul de subordonare, Ichim consideră ca acesta reprezintă o marcă stilistică a limbajului juridic. Aceasta mărturisește că lungimea și complexitatea frazei juridice, care constituie o dificultate majoră de receptare pentru nespecialiști, se explică prin exigențele impuse de logica juridică. De aici rezultă abundența structurilor subordonate de tip circumstanțial (condițional și temporal) și atributiv. Autoarea realizeaza și în cazul raportului de subordonare o expunere amplă a elementelor ce determină aceste subordonate.
Avem astfel diverse subordonate introduse prin:
a) circumstanțialele condiționale: conjuncția dacă, adverbul cu valoare conjucțională când sau prin sintagme cu rol de locuțiuni conjucționale (în cazul când, în cazul în care);
b) circumstanțialele temporale: locuțiuni conjuncționale (după ce), adverbul relativ când, uneori întărit prin adverbul corelativ atunci (atunci când);
c) circumstanțialele concesive: (cele propriu-zise) prin conjuncția deși, locuțiuni echivalente funcțional (chiar atunci când, chiar în cazul în care, chiar dacă);
d) circumstanțialele finale: conjuncția să și locuțiunea conjuncțională pentru ca…să;
e) circumstanțialele opoziționale (numite și false modale): locuțiunea conjuncțională fără ca…să;
f) circumstanțialele consecutive: locuțiuni formate prin sudarea conjuncțiilor cu relativele (în așa fel încât);
g) subordonatele atributive: pronume relative care, ce și adverbe relative; (aceste subordonate au rolul de a identifica și de a oferi mai multe informații despre un substantiv articulat al propoziției);
h) propozițiile completive de agent: pronume relative compuse precedate de prepoziția compusă de către (cel care, cel ce).
Mai mult, Ichim identifică și alte particularități în structura frastică a LJ, elemente ce țin de logica juridică:
– organizarea simetrică a propozițiilor în cadrul frazei;
– frecvență ridicată a intercalărilor la nivelul frazei;
– topica inversă.
În concluzie, sintaxa LJ are ca scop conservarea unui limbaj cât mai concis și clar. Caracterizat de un stil lapidar, limbajul oficial legal va recurge la diverse metode pentru a susține caracteristicile riguroase. Un astfel de exemplu constă în substituirea subordonatelor, în principal circumstanțialele și atributivele, cu părți de propoziție corespunzătoare. Un alt procedeu, ce ajută la menținerea trăsăturilor LJ și menținerea caracterului abstract și impersonal, îl constituie conversiunea părților de propoziție – aici regăsim în special verbe transformate în substantive: primirea, deținerea, transformarea, expunerea, deturnarea etc. Totuși, uneori se formează „lanțuri nominale” ce pot crea ambiguitate în perceperea textului.
3.3. Anacolutul și dezacordul
În ceea ce privesc greșelile de limbă ce se regăsesc la nivelul sintaxei limbii române, vom avea în discuție anacolutul și dezacordul. Acestea reprezintă amândouă procese care au loc la nivelul frazei ce reliefează o inconsistență a mesajului, uneori creând ambiguitate și îngreunând interpretarea receptorului. Se regăsesc cel mai adesea în cazul conversației orale, unde fluxul gândurilor este mult mai intens, iar poziția receptorului față de emițător poate schimba cursul normal al conversației – acesta poate interveni, pune întrebări, adăuga diverse informații etc. Aceleași greșeli, se regăsesc uneori și în cadrul limbajului juridic, la nivelul legislației, unde din necesitatea de a fi cât mai precis, frazele utilizate sunt mult prea extinse și se pierde legătura între ideea inițială și restul mesajului.
3.3.0. Anacolutul
Anacolutul sugerează o discontinuitate în structura logică a unei propoziții sau cum este definit și în GALR: o ruptură la nivelul organizării și al coerenței unui enunț, constând în întreruperea, reluarea, de obicei la distanță și modificarea construcției sintactice după alt tipar structural. Cu alte cuvinte, acesta apare în momentul în care vorbitorul își începe mesajul cu o anumită idee, ca mai apoi să devieze și să intercaleze un alt gând. Cel mai adesea, acesta se generează în convorbirile orale, uneori fără intenția vorbitorului. Acest aspect este subliniat și de B. Miuță care susține că întreruperea sintactică a conversației orale este involuntară, condiționată de circumstanțele actului de comunica, absența planificării prealabile a structurii enunțului, de starea și atitudinea locutorului – pot interveni goluri de memorie, nesiguranță și oboseala. La acestea se adaugă și intervențiile receptorului, starea și atitudinea sa. Privind aspectul scris, anacolutul apare în momentul în care se elaborează prea mult enunțul sintactic, uneori intenționat pentru a produce efectele stilistice ale vorbirii populare.
La fel ca în cazul polisemiei, sinonimiei și omonimie, anacolutul este un procedeu care ajută la dezvoltarea stilului beletristic și creează o anumită atmosferă – un astfel de exemplu regăsim în operele lui I. L. Caragiale. Acesta implică izolarea fonetică și sintactică a unei părți a enunțului, având consecințe pragmatice și stilistice asupra elementului focalizat. Cel mai adesea sunt regăsite la nivelul acordului cazual, deși acestea vizează în aceeași măsură categoriile de gen, caz și număr. În schimb, în cazul LJ este de dorit ca această neconcordanță între planul logic și planul sintactic al frazelor să fie omisă, deoarece se pot genera situații ambigue, ce duc la nerespectarea clarității, preciziei și conciziei unui limbaj oficial legal.
3.3.1. Dezacordul
Definiția generală a dezacordului îl prezintă ca lipsa de armonie între sunete, opinii, sentimente etc. În schimb, în ceea ce privește aspectul gramatical al acestuia, dezacordul apare în momentul în care nu se respectă acordul gramatical din cadrul propozițiilor și frazelor. Acordul gramatical este manifestarea relației sintactice dintre două sau mai multe cuvinte, constând în repetarea informației gramaticale de la un cuvânt la celălalt. Regăsim întotdeauna un cuvânt care își impune caracteristicile gramaticale asupra celorlalte cuvinte, acesta fiind adesea regentul în relația sintactică. În cazul limbii noastre acordul are un caracter unidirecțional, adică acesta se produce de la cuvântul care deține caracteristicile gramaticale dominante la cuvintele care vor lua forma gramaticală în funcție de acesta. Astfel, dezacordul reprezintă lipsa acordului în comunicarea atât verbală, cât și scrisă.
Cel mai des întâlnit dezacord este cel între subiectul și predicatul propoziției. Gramatica limbii române identifică două tipuri de acord între subiect și predicat:
– tipic: este acordul realizat în număr, persoana și gen;
– atipic: este acordul realizat prin atracție sau dupa înțeles.
Dezacordul în comunicarea scrisă a LJ nu este întâlnit. Situația este puțin diferită în ceea ce privește comunicarea orală, cel mai probabil în cazul prelegerilor juridice, pot apărea uneori dezacorduri – mai ales dacă limbajul de specialitate este utilizat de un receptor neavizat . Acestea se datorează fluxului mare de informații și dorinței de a fi cât mai concis și de a cuprinde cât mai multe elemente responsabile de o singură acțiune – cum este cazul unui subiect multiplu care poate comite o singură acțiune.
PARTEA II: Ambiguitățile în limbajul juridic. Studiu de caz: Constituția României
Capitolul 1: Constituția României – act fundamental
1.0. Argument și scurt istoric
Interacțiunea vorbitorilor neavizați cu limbajul specializat juridic este una relativ restrânsă, aceștia venind în contact cu legislația doar prin contacte exterioare interesului acestora. Una dintre cele mai frecvente legături care există între vocabularul general și vocabularul juridic se regăsește în cadrul constituțional. Constituția României este considerată din punct de vedere legal un document de maximă importanță, deoarece reprezintă legea fundamentală a statului român ce reglementează principalele aspecte de organizare, drepturile și libertățile cetățenești, precum și îndatoririle acestora. Din punct de vedere lingvistic este un document complex care trebuie să fie accesibil tuturor receptorilor, atât specializați în domeniul juridic, cât și celor nespecializați – vorbitorii de rând care vin pentru prima oară în contact cu un astfel de limbaj și care să fie capabil să interpreteze în mod corect mesajul transmis.
Privind aspectul legal al Constituției României, C. Curt observă un dublu statut al acesteia, și anume cel politic și cel legal, dincolo de valoarea sa simbolică și filosofică. În funcție de acestea, tot Curt definește Constituția fie ca erou civilizator al organismului social sau o consideră cartea tehnică a mecanismului social, ori afirmă: Constituția este o simplă barieră de hârtie împotriva arbitrariului puterii politice – aceste definiții aparținând ariei politice. În cadrul juridic Constitutia este definită în baza a două criterii: cel formal și cel material. Criteriul formal vede Constituția ca ansamblul regulilor juridice, indiferent de obiectul lor, elaborate și revizuite după o procedură superioară celei utilizate pentru adoptarea legilor ordinare și organice. În baza criteriul material aceasta reprezintă ansamblul regulilor de drept, indiferent de sursa și de forma lor, având ca obiect constituirea, funcționarea și raporturile principalelor organe de stat, între ele sau dintre ele și cetățeni.
Constituția în vigoare, cea care va sta la baza analizei lingvistice, a fost adoptată în 1991 de către Adunarea Constituantă și a fost supusă procesului de revizuire din 2003, urmând să sufere câteva modificări, din cauza neclarității din punct de vedere legal și lingvistic al unor articole. O expunere diacronică a evoluției actelor constituționale ale țării o va realiza L. Dragne. Prima apariție a Constituției României a avut la bază numeroase procese determinate de mișcările sociale și reformele ce au avut loc între Țara Românească și Moldova. Primele încercări de organizare politica, de la sfârșitul sec XVIII și începutul sec XIX, relevă documente ca Așezămintele lui Constantin Mavrocordat (1740/43), Pravilniceasca Condică tiparită de Alexandru Ipsilanti (1780). Mai apoi, revoluția de la 1848 împreună cu Tratatul de pace de la Paris (1856) vor contribui la unirea celor două principate române sub domnia lui Al. Ioan Cuza, care va promulga Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris – cunoscut în istorie sub numele de Statutul lui Cuza și legea electorala. În 1866, dupa abdicarea lui Cuza este adus pe tron un principe străin, în persoana lui Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmarigen, ce va adopta o nouă Constituție, după un model belgian. Acestei constituții îi urmează cea din 1923 care presupunea o procedură prea greoaie și complexa și cea din 1938, inițiată de regele Carol al II-lea. Urmează perioada comunistă care va aduce numeroase schimbări în sistemul politic și juridic al țării. În acest interval de timp au fost adoptate trei constituții: Constituția Republicii Populare Române (1948), Constituția Republicii Populare Române (1952), Constituția Republicii Socialiste din România (1965). În final, revoluția de la 1989 a pus premisele necesității unui nou sistem politic, iar prin intermediul Frontului Salvării Naționale, a fost demarat procesul constituirii unui nou organ de conducere și o nouă legislație, respectiv noua constituție, și cea finală, din 1991 – au colaborat Camera Deputaților și Senatul și au redactat proiectul de lege propriu-zis.
Modificările prin care va trece societatea de la 1991 vor impune o reformă constituțională. Astfel, se va propune legea de revizuire a Constituției în 2002, ce va fi adoptată prin referendumul național din perioada 18-19 octombrie 2003. În cadrul volumului Revizuirea Constituției României… se oferă câteva explicații privind factorii care au dus la decizia unei reforme constituționale și se menționează că legea de revizuire are ca scop esențial integrarea țării noastre în comunitatea euro-atlantica, perfecționarea democrației constituționale prin proclamarea de noi drepturi fundamentale, dar și prin întărirea mijloacelor de protecție a drepturilor și libertăților cetațenești. Mai mult, se oferă explicații certe asupra modificarilor realizate, în mare parte lămuririle aduse sunt de natură legală, dar unele se refera și la exprimarea uneori ambiguă a articolelor.
Astfel, putem observa numeroasele etape prin care Constituția în vigoare a trecut, din cauza schimbării cadrului de influență exterior, fapt ce a dus la reformularea textului de câte ori a fost necesar, pentru a se putea adapta realității la care receptorul se raporta. De aceea, Constituția este considerată un document importat, atât din punct de vedere legal și politic, dar și din punct de vedere lingvistic, deoarece reprezintă o punte de legatură între mediul juridic și limbajul specific și mediul uman de dezvoltare al receptorilor. Este un document de graniță ce facilitează transferul între termenii din vocabularul general și vocabularul juridic, astfel realizandu-se o uniformitate lingvistică la nivel interpretativ al tuturor receptorilor. Cu alte cuvinte, pentru a putea respecta ceea ce o lege impune, un receptor trebuie să perceapă și să înțeleagă în mod corect solicitările actului legal.
1.1. Corpusul Constituției și modalitatea de abordare a acestuia
Constituția în vigoare, în urma revizuirii din 2003, este în forma sa finală compusă din 156 de articole, împărțite în opt titluri după cum urmează:
Titlul I – Principii generale
Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
Titlul III – Autoritățile publice
Titlul IV – Economia și finanțele publice
Titlul V – Curtea Constituțională
Titlul VI – Integrarea euroatlantică
Titlul VII – Revizuirea Constituției
Titlul VIII – Dispoziții finale și tranzitorii.
La rândul lor, acestea sunt uneori împărțite în capitole – cum este cazul Titlului II, III– secțiuni – de asemenea regăsite tot în cadrul Titlurilor II și III, iar articolele cuprind uneori mai multe alineate. Putem observa astfel caracterul organizatoric al corpusului constituțional care va fi utilizat în analiza lingvistica, cât și un limbaj de specialitate specific cadrului juridic. Mai mult, se observă la nivelul titlurilor o expunere progresivă ale aspectelor ce urmează a fi discutate în amănunt în Constituție. Regăsim un titlu inițial – Titlul I – Principii generale – care va prezenta aspectele generale, introductive ale legislației constituționale, astfel receptorul nespecializat își va putea crea o bază a informațiilor atât despre limbajul juridic cât și despre legăturile dintre mediul legal și mediul în care acesta trăiește. În continuare, Titlurile II, III, IV, V, VI reprezintă cuprinsul textului, ca în final – Titlul VII si Titlul VIII – să ofere o încheiere a Constituției. De asemenea, se poate observa faptul că în prima parte a textului subiectele abordate îl privesc în mod direct pe receptorul neavizat – cum ar fi drepturile și libertățile cetățenești – pe când, spre final, se realizeaza un discurs mult mai accesibil receptorilor avizați în domeniul de specialitate – revizuirea constituției, modalitatea de votare a președintelui, cât și atribuțiile acestuia etc.
În cadrul analizei lingvistice am utilizat textul Constituției în vigoare, regăsit în totalitate, conform legii în vigoare, pe site-ul oficial, de unde am extras articolele care au prezentat aspecte ambigue sau care ar putea crea dificultăți în interpretarea limbajului juridic din punctul de vedere al receptorilor neavizați, utilizând un vocabular general. Cercetarea asupra textului constituțional este realizată sub forma unui tabel, organizat pe două coloane, unde prima coloană prezintă articolul/ alineatul în discuție – elementul în discuție al acelui articol este subliniat pentru a urmări mai ușor explicația oferită – iar cea de-a doua oferă analiza lingvistică realizată asupra aspectului ambiguu – cu alte cuvinte, obervațiile realizate pe baza textului selectat anterior. Au fost analizate fie articole integrale, fie doar alineate ale aceluiași articol, selecția având la bază aspecte lingvistice generatoare de ambiguități, sau uneori expresii fixe cu înțeles de sine stătător care au capatat un caracter asemănător clișeelor prin utilizare excesivă atât în VJ, cât și în VG. Astfel, am organizat corpusul integral al Constituției în baza a 112 articole sau alineate ale articolelor ce reliefau un aspect neclar pentru un receptor nespecializat și i-ar fi putut crea dificultăți în interpretarea corectă a discursului juridic. Acestea se remarcă prin elemente ce creează ambiguități, în mare parte la nivel morfologic, lexical și sintactic, mai puțin la nivel pragmatic sau fonologic – se vor regăsi și exemple ale teoriei expuse în capitolul I și II, ale părții întâi.
În concluzie, analiza realizată asupra Constituției în vigoare va reliefa aspectele ce pot crea multiple interpretări la nivelul minim de cunoștințe ale unui receptor nespecializat și modalitățile prin care acestea survin în limbajul de specialitate. Elementele care pun în dificultate receptarea mesajului juridic au fost expuse lingvistic și analizate morfo-lexico-sintactic pentru a putea, totodată, să se ofere și o soluție în evitarea acestor situații. Cea mai bună soluție în a modifica caracterul ambiguu, fara a afecta însă trăsăturile impersonale ale clarității, preciziei și conciziei LJ, constă în reformularea textului, acesta continuând să exprime aceeași realitate juridică.
Capitolul II: Analiza unităților generatoare de ambiguități în LJ
2.0. Analiza lingvistică a corpusului Constituției în vigoare
În urma aspectelor prezentate, mai jos se regăsește analiza din punct de vedere lingvistic a articolelor/ alineatelor care au prezentat diverse dificultăți în interpretarea acestora de către un receptor care nu a intrat în contact cu limbajul de specialitate juridic.
2.1. O analiză statistică a ambiguităților existente în Constituția României
În urma analizei lingvistice realizate asupra a 112 de situații ambigue regăsite în cadrul Constituției României, putem spune ca acestea sporesc procesul interpretării greșite a mesajului juridic pe care Constituția ar trebui să-l transmită tuturor cetățenilor în egală măsură – fie că este vorba de receptorii specializați în domeniu, sau de cei care nu au intrat niciodată în contact cu limbajul oficial legal. Pe tot parcursul legislației constitutionale se regăsesc atât expresii fixe cu înțeles de sine stătător cât și formulări sau sintagme ce au înțeles ambiguu, datorat lipsei de informații. De asemenea, întâlnim și situația opusă, unde, în dorința de a respecta trăsătura clarității și preciziei limbajului oficial, informațiile oferite sunt multiple, iar legătura cu subiectul propriu-zis devine mai dificilă.
Așadar, regăsim pe tot parcursul discursului constituțional formularea aparent ambiguă în condițiile legii, utilizată ori de câte ori se dorește afirmarea faptului că un anumit aspect legislativ corespunde în totalitate cu prevederile legale în vigoare. Pentru o exprimare corectă, sintagma completă ar fi trebuit să aibe urmatoarea formă: în condițiile prevăzute de legea X, cum este realizată formularea din cadrul poz. 6: în condițiile prevăzute de legea organică (Art.5/1). Asemănătoare cu această formulare ambiguă se regăsesc expresiile: […] prevăzute numai prin lege (Art. 126/2); […] se stabilesc numai prin lege (Art.139/1); […] prevăzute de lege (Art. 23/7, Art. 23/9).
Aceeași lipsă a circularității textului prezentă în sintagmele de mai sus, se regăsește și în formularea: organele sale reprezentative (Art. 2/1), […] prevederile Constituției (Art. 99). Acest aspect, al lipsei de informații, reapare și în momentul utilizării unor cuvinte ce capătă sens generic, sau care au prin definiție un caracter general, nehotărât, cum este cazul: adjectivului alt/alta/alți/alte, pronumelui demonstrativ celălalt/cealaltă, celorlalte, acelora.
Un alt element ce se regăsește frecvent în cadrul textului Constituției sunt expresiile fixe cu înțeles de sine stătător, ce au căpătat caracterul unui clișeu de-a lungul timpului, acestea fiind utilizate cu precădere și în VG. Formulări ca: drepturile și libertățile cetățenilor, dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la propietate, drept de vot, dreptul la exprimare liberă, au fost transmise în timp vocabularului receptorilor nespecializați și au ajuns să aibă o utilizare extinsă, astfel sensul acestora a devenit din ce în ce mai cunoscut. Alături de aceste clișee lingvistice ale limbajului juridic – care dovedesc transferul ce se efectuează între VG și VJ – se află și alte expresii fixe precum: vot de încredere, prima Cameră sesizată, dispozițiile alineatului X, sesiune ordinară/ extraordinară, competența de judecată, demis de drept, vacanta funcției, obiectul unei interpelări, moțiunea de cenzură, contencios administrativ, expirarea exercițiului bugetar. Acestea însumează doar o parte din formulările fixe ale LJ. De asemenea, acest procedeu al clișeizării, menit să marcheze specificiul limbajului legal, se transmite și la nivel verbal, deci vom găsi pe parcursul textului verbe folosite doar într-un context juridic: a demite, a ataca, a prevede, a exercita, a alege, a revoca, a aproba, a organiza, a dobândi, a garanta, a dezvolta ș.a.
Ambiguitatea limbajului constituțional este uneori sporită și de formulările extinse ale articolelor. Din dorința de a respecta trăsătura preciziei și clarității unui limbaj oficial, uneori textul Constituției intercalează mai multe subordonate între subiectul frazei și predicat, îngreunând interpretarea receptorului neavizat, acesta fiind nevoit să reia de mai multe ori mesajul – este afectată logica nivelului sintactic. Astfel de exemple regăsim în cadrul articolelor 28, 30/1, 123/4. Un alt aspect, care susține trăsătura oficiala a limbajului din textul discutat, constă în utilizarea nominalului în descrierea acțiunilor, dar și a substativele articulate hotărât: punerea, demisionarea, prevederea, respectiv cetățenia, domiciliul, suveranitatea, statul.
Deoarece Constituția României trebuie să respecte trăsătura sa de document legal oficial, limbajul utilizat și sfera vocabularului de proveniență trebuie să fie una, de asemenea, oficială. De aceea, în momentul în care se vor regăsi cuvinte ce au o actualizare mai activă în VG, decât în cea a VJ, receptorul neavizat va asocia sensul cu cel cunoscut și utilizat de el, nu va face conexiunea lexicală necesară. Acesta este cazul unor formulări ca: sesiuni ordinare/ extraordinare, situația substantivului organe, a verbului a ataca, sau a utilizării unor sintagme precum: bună-credință, rea-credință, sau verbul a consfinți, a substantivelor hotărâri, lucrări. Toate aceste întrepătrunderi ale registrelor de care Constituția în vigoare face uz, pot crea uneori ambiguități în rândul receptorilor neavizați, deoarece ei vor asocia sensul deja cunoscut, fără să țina seama de contextul diferit în care cuvântul se află, de aici rezultând o interpretare defectuoasă a mesajului inițial legislativ.
O altă situatie generatoare de ambiguități constă în trimiterile care se regăsesc în cadrul articolelor către alte articole/ alineate – uneori incomplete – care pot induce în eroare receptorul neavizat. Acest dinamism textual este unul benefic unui vorbitor care are acces la o astfel de informație în mod constant, însă în cazul utilizatorilor VG, care intră pentru prima oară în contact cu o astfel de exprimare, există riscul interpretării greșite sau doar parțiale a mesajului juridic. Astfel de exemple regăsim în articolele 99, 110/3, 113/4, 114/2, 118/3, 133/3.
Alături de toate aceste elemente generatoare de ambiguități, se regăsesc și aspecte ale preciziei și conciziei în anumite articole, atunci când se menționează numărul de zile sau ore disponibile după sau până la luarea unei anumite decizii – cum este cazul articolelor 93/1, 93/2, 92/2, 92/3, 92/4. Totuși, raportul numeric este unul incert atunci când se menționează numărul deputaților și senatorilor a căror prezență este necesară, folosindu-se o exprimare ambiguă: […] o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor (Art. 148/1), sau […] o majoritate de două treimi din numărul mebrilor fiecărei camere. (Art. 151/1).
Pentru o mai bună vizualizare a dispunerii ambiguităților în cadrul discursului juridic constituțional se regăsește mai jos (fig. 1) o diagramă care exprimă grafic raportul elementelor generatoare de ambiguități în LJ.
Fig. 1
Dintr-un număr total de 156 de articole ale Constituției în vigoare, am selectat 112 situații care ar putea genera interpretări greșite. Pe parcusul analizei celor 112 de articole/ alineate am observat că cele mai răspândite situații de ambiguitate sunt generate de limbajul de specialitate ce conține expresii fixe cu înțeles de sine stătător – clișee ale LJ – urmate de expresiile care nu au circularitate și nu oferă informația suficientă. Într-un procent destul de mare se regăsesc formulările extinse ce îngreunează interpretarea, cât și trimiterile exterioare către alte articole/ alineate. Registrul multiplu utilizat, ce întrepătrunde elemente ale VG cu cele ale VJ, influențează și acesta interpretarea mesajului legal. Se regăsesc totuși, într-o proporție scăzută și date ce redau elemente clare cu privire la o anumită idee și nu generează ambiguități – număr de ore, zile, raport fracțional.
În concluzie, în urma analizei lingvistice realizate asupra textului constituțional am regăsit numeroase aspecte generatoare de ambiguități sau care îngreunează perceperea receptorilor neavizați în domeniul juridic. Așadar, se regăsesc formulări fixe cu înțeles de sine stătător, ce capătă un sens generic și care nu oferă circularitate textului, formulări uneori prea extinse ale articolelor sau care privează mesajul de informația suficientă, cât și trimiterile care se realizează către alte articole, dar și registre diferite în definirea anumitor acțiuni descrise. Toate aceste elemente contribuie la dezvoltarea unui discurs juridic ambiguu și uneori incorect, care încalcă trăsăturile unui limbaj oficial ce ar trebui să se regăsească pe tot parcursul Constituției. Astfel, devine mai dificilă stabilirea unei interpretări unitare a textului de către toți receptorii, indiferent de gradul lor de instruire în limbajul juridic. Se va crea în acest fel o ruptura între ceea ce vor recepta vorbitorii specializați și ceea ce vor înțelege vorbitorii nespecializați, din cauza acestor elemente de structură lingvistica a textului – deoarece este un text legislativ fundamental, percepția Constituției trebuie să fie una uniformă la nivelul tuturor vorbitorilor.
Considerații finale
În urma analizei lingvistice efectuate asupra limbajului juridic am observat faptul că interacțiunea dintre registrul vocabularului comun și registrul limbajului oficial juridic are loc mai ales la nivel constituțional. Abordarea discursului juridic a fost făcută din punct de vedere lingvistic pentru a putea reliefa elementele care influențează negativ perceperea corectă a mesajului legal de către receptorii neavizați în special.
În cadrul părții I am realizat o prezentare generală a trăsăturilor limbajului oficial legal. Modul în care acesta își actualizează caracterul impersonal și obiectiv al mesajului transmis este susținut de claritatea, concizia, precizia și diversitatea elementelor componente. Interpretarea limbajului legal în mod corect ține și de componenta socială și de cunostintele pe care receptorul le are în domeniul respectiv. Totuși, pot apărea anumite procese care vor influența negativ interpretarea discursului juridic.
În Capitolul II, al părții I se expun pe larg elementele generatoare de ambiguități din cadrul limbii, regăsite și în limbajul juridic. Așadar, am descoperit faptul că termenii utilizați în LJ trebuie să fie monosemantici, iar dacă sunt constituenți ai proceselor de polisemie, sinonimie, sau omonimie aceștia trebuie să se regăsească într-un context precis pentru a putea beneficia de actualizarea sensului potrivit situației. Alături de aceste procese de dezvoltare ale vocabularului se află și greșelile lexico-semantice care nu sunt admise în comunicare – excepție făcând doar textele beletristice. Pleonasmul, tautologia și truismul sunt procese ce reprezintă, în linii generale, ideea de redundanță, aspect care în discursul legal influențează negativ perceperea mesajului de către un receptor neavizat. La nivel sintactic am prezentat elementele constituente ale sintaxei limbii române, dar și structura sintactică a LJ. De aici, am putut concluziona faptul ca în limbajul oficial este necesară o topică obiectivă și că greșeli precum anacolutul sau dezacordul nu sunt permise.
Partea a II-a a lucrării expune analiza din punct de vedere lingvistic asupra elementelor generatoare de ambiguități regăsite în corpusul Constituției României în vigoare, de la 1991. Am realizat analiza asupra a 112 de articole/ alineate ce au prezentat dificultăți în interpretare și am regăsit influențe ale nivelului lexical, morfologic și sintactic. Limbajul specializat juridic se remarcă prin fraze extinse, sintagme fixe cu înțeles de sine stătător sau expresii care nu prezintă circularitate. Alte elemente generatoare de ambiguități sunt reliefate și prin intermediul trimiterilor exterioare către un alt articol/ alineat în cadrul unui alt articol, sau prin folosirea registrelor multiple în cadrul unui limbaj oficial. Toate acestea influențează percepția corectă a unui receptor neavizat în domeniul legal.
Astfel, am ajuns la concluzia că receptorii nespecializați, dupa ce au intrat în contact cu textul legal al Constituției României, vor transfera anumiți termeni către VG, procesul fiind valabil și pentru transferul de la VG la VJ. În aceeași măsura, un aspect lingvistic ambiguu poate genera o situație neclară în perceperea textului legal. Este important ca înțelegerea și interpretarea mesajului să fie una conform legii în vigoare pentru ca receptorul să poată aplica în mod corect legea și să respecte solicitările. Domeniul lingvistic își pune amprenta, nu doar la nivelul structural al domeniul juridic, dar și la nivel lexico-morfo-sintactic din punct de vedere interpretativ. Se solicită un limbaj clar și precis al discursului juridic pentru ca toți vorbitorii să poate utiliza textul fundamental al conducerii României. Așadar, este necesară o analiză lingvistică asupra unui discurs de specialitate pentru a înțelege și interpreta în mod corect mesajul transmis. De aceea, uneori limbajul juridic apelează la metodele lingvistice pentru a expune o situație într-un mod cât mai clar și precis cu putință.
BIBLIOGRAFIE ȘI WEBOGRAFIE
Avram, Mioara– Gramatica pentru toți, București, Ed. Humanitas, 1997
Berceanu, Barbu – „Dreptul și limba. Știința dreptului și lingvistica. Succinte considerații teoretice și aplicative”,în rev. Studii și cercetări juridice”, XXVI, 3, 1981, p. 247-266
Constantinescu, Mihai; Muraru, Ioan; Iorgovan, Antonie – Revizuirea Constituției României – explicații și comentarii, București, Ed. Rosetti, 2003
Coteanu, Ion – Stilistica funcțională a limbii române, București, Ed. Academiei, 1973
Crăciun, Luminița– Război vs. Pace – modalități de definire în polemologie și în dicționarele de uz general, Universitatea din București , 2011,teză de doctorat
Curt, Cyntia Carmen – Sistem constituțional și instituții politice în România, 2008, suport de curs
Deleanu, Ion– Drept constituțional și instituții politice: tratat, București, Ed. Europa Nova, 1996
Deleanu, Ion – Instituții și proceduri constituționale, în dreptul român și comparat, București Ed. C.H. Beck, 2006
Dragne, Luminița – Drept constituțional și instituții politice, 2012, suport de curs
Gorea, Brîndușa – Logică juridică, Târgu-Mureș, Editura Zethus, 2009, p. 41-42
Got, M.; Lungu, R. – Literatura română: comunicarea, opera literară, stilul artistic, curente literare, fișe recapitulative, modele de eseuri structurate”, Pitești, Ed. Nomina, 2007
Irinescu, Teodora – Lingvistica juridică, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2003
Miuță, Bianca– Corectitudine și greșeală. Anacolutul, Arad, 2011
file:///C:/Users/Sweet%20Vampire/Downloads/miucab__rum__-_36.pdf
Popescu, Sorin; Ciora, Cătălin; Țăndăreanu, Victoria – Probleme curente privind folosirea limbajului juridic, Buletin de informare legislativă, nr. 3/ 2007
http://www.clr.ro/eBuletin/3_2007/Buletin_3_2007.pdf
Riteș, Laura – Interpretarea. Instituție fundamentală a dreptului, București, Universul Juridic, 2014
Rizea, Monica-Mihaela – Polisemia din perspectiva unei terminologii externe
http://www.softwinresearch.ro/publications/linguistics/Polisemia_din_perspectiva_unei_terminologii_externe.pdf
Secrieru, Mihaela – Nivelul sintactic al limbii române, Iași, Ed. Studis, 2009
Sferle, Adriana – art. Limbajul juridic și limba comună, 2005, http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm3_2005/asferle.pdf
Slușanschi, Dan – „Studiul vocabularelor speciale. Probleme de metodă”, în rev. SCL, XXII, 1971, nr. 6, p. 587-593
Stoichițoiu-Ichim, Adriana – Semiotica discursului juridic, București, Ed. Universității, 2008
Weisman, Alexandra – art. Noi tendințe in sistemul juridic romanesc, 2009
http://www.juridice.ro/94324/noi-tendinte-in-sistemul-juridic-romanesc.html
Zgardan, Nina – art. Polisemie sau homonimie terminologică, 2015
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2990/pdf
Constituția României din 1991, în vigoare: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
*** – Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române, București, 2008, vol. I-II
Dicționare:
*** – Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, Ed. Univers Enciclopedic, 2009
Costin, Mircea; Muresan, Mircea; Ursa, Victor – Dicționarul de drept civil, București, 1980 (DDC)
Antoniu, George; Bulai, Constantin; Chivulescu, Gheorghe – Dicționar juridic penal, Bucuresti, 1976 (DJP)
Costin, N. Mircea; Les, Ion; Minea, St. Mircea; Radu, Dumitru – Dicționar de drept procesual civil, București, 1983
Dicționar online juridic: http://www.notiunidedrept.ro/
Dicționarul explicativ al limbii române online: dexonline.ro
BIBLIOGRAFIE ȘI WEBOGRAFIE
Avram, Mioara– Gramatica pentru toți, București, Ed. Humanitas, 1997
Berceanu, Barbu – „Dreptul și limba. Știința dreptului și lingvistica. Succinte considerații teoretice și aplicative”,în rev. Studii și cercetări juridice”, XXVI, 3, 1981, p. 247-266
Constantinescu, Mihai; Muraru, Ioan; Iorgovan, Antonie – Revizuirea Constituției României – explicații și comentarii, București, Ed. Rosetti, 2003
Coteanu, Ion – Stilistica funcțională a limbii române, București, Ed. Academiei, 1973
Crăciun, Luminița– Război vs. Pace – modalități de definire în polemologie și în dicționarele de uz general, Universitatea din București , 2011,teză de doctorat
Curt, Cyntia Carmen – Sistem constituțional și instituții politice în România, 2008, suport de curs
Deleanu, Ion– Drept constituțional și instituții politice: tratat, București, Ed. Europa Nova, 1996
Deleanu, Ion – Instituții și proceduri constituționale, în dreptul român și comparat, București Ed. C.H. Beck, 2006
Dragne, Luminița – Drept constituțional și instituții politice, 2012, suport de curs
Gorea, Brîndușa – Logică juridică, Târgu-Mureș, Editura Zethus, 2009, p. 41-42
Got, M.; Lungu, R. – Literatura română: comunicarea, opera literară, stilul artistic, curente literare, fișe recapitulative, modele de eseuri structurate”, Pitești, Ed. Nomina, 2007
Irinescu, Teodora – Lingvistica juridică, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2003
Miuță, Bianca– Corectitudine și greșeală. Anacolutul, Arad, 2011
file:///C:/Users/Sweet%20Vampire/Downloads/miucab__rum__-_36.pdf
Popescu, Sorin; Ciora, Cătălin; Țăndăreanu, Victoria – Probleme curente privind folosirea limbajului juridic, Buletin de informare legislativă, nr. 3/ 2007
http://www.clr.ro/eBuletin/3_2007/Buletin_3_2007.pdf
Riteș, Laura – Interpretarea. Instituție fundamentală a dreptului, București, Universul Juridic, 2014
Rizea, Monica-Mihaela – Polisemia din perspectiva unei terminologii externe
http://www.softwinresearch.ro/publications/linguistics/Polisemia_din_perspectiva_unei_terminologii_externe.pdf
Secrieru, Mihaela – Nivelul sintactic al limbii române, Iași, Ed. Studis, 2009
Sferle, Adriana – art. Limbajul juridic și limba comună, 2005, http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm3_2005/asferle.pdf
Slușanschi, Dan – „Studiul vocabularelor speciale. Probleme de metodă”, în rev. SCL, XXII, 1971, nr. 6, p. 587-593
Stoichițoiu-Ichim, Adriana – Semiotica discursului juridic, București, Ed. Universității, 2008
Weisman, Alexandra – art. Noi tendințe in sistemul juridic romanesc, 2009
http://www.juridice.ro/94324/noi-tendinte-in-sistemul-juridic-romanesc.html
Zgardan, Nina – art. Polisemie sau homonimie terminologică, 2015
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2990/pdf
Constituția României din 1991, în vigoare: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
*** – Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române, București, 2008, vol. I-II
Dicționare:
*** – Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, Ed. Univers Enciclopedic, 2009
Costin, Mircea; Muresan, Mircea; Ursa, Victor – Dicționarul de drept civil, București, 1980 (DDC)
Antoniu, George; Bulai, Constantin; Chivulescu, Gheorghe – Dicționar juridic penal, Bucuresti, 1976 (DJP)
Costin, N. Mircea; Les, Ion; Minea, St. Mircea; Radu, Dumitru – Dicționar de drept procesual civil, București, 1983
Dicționar online juridic: http://www.notiunidedrept.ro/
Dicționarul explicativ al limbii române online: dexonline.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ambiguitati In Limbajul Juridic (ID: 109014)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.