Ambalarea Marfurilor

CAPITOLUL I. MARFURILE

Caracterizarea generala a marfurilor

Mărfurile posedă mai multe proprietăți (caracteristici) naturale, care le fac utile oamenilor. Aceste proprietăți sunt puse în evidență prin operațiunile de proiectare, prin procesul tehnologic, prin operațiunile de comercializare (transport, depozitare) și în consumul propriu zis al produsului.

Proprietățile produsului pot fi principale și secundare. Astfel:

− proprietățile principale (de bază), derivă din structura materiei prime, din procesul tehnologic și ele determină de fapt domeniul și condițiile de utilizare, diferențierea produselor și a prețului lor;

− proprietățile secunda reajută la precizarea mărimii indicilor de calitate și a proprietăților principale, deci implicit la definirea calității produselor. De exemplu, la sticlă, transparența este o proprietate principală, dar ea devine proprietate secundară atunci când se apreciază la obiectele de uz casnic de menaj, în comparație cu sticla optică.

În consumul efectiv al produsului se apelează doar la anumite proprietăți și anume la acelea care corespund cel mai bine destinației produsului.

Proprietățile produsului care corespund cel mai mult destinației sale, se numesc condiții de calitate. De exemplu la mobilă, suprafața (lucioasă sau mată), culoarea, designul; la produsele alimentare, compoziția chimică, funcție de care ne și cumpărăm astfel de produse. Importanța condițiilor de calitate rezultă deci din faptul că ele "măsoară" calitatea cerută de consumator, calitate care practic nu se poate exprima direct și concret.

Proprietatile marfurilor

După aportul pe care îl aduc în timpul utilizării mărfurilor, proprietățile se împart în:

− proprietăți tehnico-funcționale (tehnologice, fizice, chimice, mecanice, termice, optice, electrice, magnetice, acustice).

− proprietăți de durabilitate (durata medie de utilizare, conservabilitatea, fiabilitatea, mentenabilitatea, siguranța în exploatare);

− proprietăți estetice(designul, finisarea, armonia elementelor constitutive);

− proprietăți psihosenzoriale (aspectul, gustul, mirosul, consistența, tușeul);

− proprietăți ergonomice și sociale (confort, comoditate în folosire, ușurință în transportate și depozitare, protejarea mediului înconjurător);

− proprietăți economice (consum de energie).

Cele mai importante proprietăți cu caracter general, care sunt valabile la mai multe grupe de mărfuri alimentare sau nealimentare, sunt:

Proprietăți fizice

a) Masa – reprezintă raportul între forța care se exercită asupra unui corp și accelerația pe care acesta o capătă sub acțiunea forței respective. Masa se folosește la determinarea calității lor. Se utilizează următoarele forme particulare ale masei:

− masa propriu zisă, care se determină prin cântărire și se exprimăîn grame (multiplii și submultiplii);

− masa pe unitatea de lungime, de suprafață sau volum, care se calculează la produse în funcție de natura lor (textile, hârtie, lemn);

− masa comercială, care se determină conform formulei:

în care: Mc = masa comercială;

Mn=masa netă;

Ua = umiditate admisă conform normelor în vigoare;

Ur = umiditate reală.

Masa comercială se are în vedere în special în tranzacțiile comerciale internaționale:

− masa vrac, care se calculează la var, la cereale.

b) Greutatea specifică sau volumetrică(γ), reprezintă raportul dintre greutatea unui corp și volumul său. Se exprimă în N / metru cub, sau Kgf/dmcub:

în care: G = greutatea;

V = volumul;

γ= greutatea specifică.

Se utilizează la aflarea masei unui produs care nu se poate cântări (atunci când este în vrac, sau când are dimensiuni prea mari). În acest caz, se aplică formula: G=γ·V.

De asemenea, se mai calculează când este necesară identificarea naturii sau a gradului de impurificare a unui produs. În această situație, ne va ajuta de exemplu să depistăm natura unor fibre textile, deoarece fiecare are o anumită densitate bine stabilită (celofibra: 1,5; PNA 1,1).

O formă particulară a greutății specifice este greutatea specifică aparentă (γa), care se calculează la corpurile poroase. Ea ne permite săne informăm concomitent și asupra altor proprietăți ale produselor. De exemplu, o țesătură cu greutatea specifică aparentă mica înseamnă că are "pori" mai mulți și deci, capacitate de izolare termică ridicată.

Greutatea specifică se calculează mai mult în scopuri științifice. Pentru scopuri mai puțin pretențioase, se calculează densitatea, care reprezintă masa unității de voluma unui corp și se exprimăîn Kg/dmᶾ

în care: m = masa;

v = volumul;

ρ= densitatea.

c) Proprietățile de sorbție. Se referă la primirea sau cedarea vaporilor de apăsau gaze din atmosferă. Cele mai importante proprietăți de sorbție sunt:

− adsorbția = sorbția vaporilor de apă în strat superficial, la suprafața corpului;

− absorbția= fenomenul de sorbție a vaporilor de apă prin difuzie în toată masa produsului;

− chemosorbția= sorbția rezultată ca urmare a contactului unui corp cu vapori de gaze;

− desorbția= cedarea în afara corpului, a vaporilor de apăsau gaze.

Proprietățile de sorbție diferă în funcție de temperatura și umiditatea aerului, fapt pentru care, în vederea păstrării și conservării produselor în bune condițiuni, este necesară respectarea unor anumiți parametrii referitori la procentul de apă din atmosferă și la căldura din locul unde produsele se păstrează sau se depozitează. Aceasta, deoarece modificarea condițiilor de temperatură și umiditate pot duce la variația și a altor caracteristici de calitate, ca de exemplu: a rezistenței mecanice, a râncezirii, a mucegăirii.

Noțiunea de sorbție se substituie adeseori cu cea de higroscopicitate, care se definește prin capacitatea unui corp dea primi apa sau vaporii de apă. Această proprietate poate fi privită ca avantajoasă dacă ne referim la produsele textile din bumbac folosite pentru confecționarea lenjeriei, sau poate fi considerata defect, ca de exemplu la sare, zahăr, ciment.

Proprietăți mecanice

Se referă la comportarea mărfurilor față de acțiunea unor forțe exterioare care le pot modifica forma sau structura. Sunt specifice mărfurilor din lemn, mărfurilor metalice, mărfurilor textile, etc.

a) Rezistența– proprietatea mărfurilor de a nu ceda anumitor sarcini. După tipul solicitării, distingem rezistența la tracțiune, la îndoire, la compresiune, la uzură, la frecare (abraziune);

b) Duritatea – proprietatea mărfurilor de a rezista la pătrunderea unor forțe exterioare. Se determină prin zgâriere, prin apăsare și prin metode dinamice. Cel mai des folosită este metoda prin zgâriere, la care se utilizează scara de duritate mineralogical stabilită de Mohs. Criteriul care stă la baza întocmirii acestei scării, este că fiecare mineral din scară îl zgârie pe cel dinaintea lui și este zgâriat de cel de după el. Astfel:

1 – talc 2 – ghips 3 – spat calcaros 4 – flourina

5 – apatita 6 – ortoza 7 – cuarț 8 – topaz

9 – corindon 10 – diamant

c) Flexibilitatea – proprietatea mărfurilor de a se îndoi, fără a se deforma la acțiunea unor forțe exterioare;

d) Plasticitatea– proprietatea mărfurilor de a se modela în special sub influența temperaturii, umidității;

e) Elasticitatea – proprietatea mărfurilor de a reveni la forma și dimensiunile inițiale, după acțiunea asupra lor a unor forțe exterioare.

Proprietăți optice

a) Culoarea – este cea mai importantă proprietate optică a numeroase grupe de produse (textile, încălțăminte, mobilă, ceramică, mărfuri alimentare, etc.).

Importanța culorii rezultă din faptul că ea poate fi uneori unicul criteriu de apreciere a calității mărfurilor, poate stimula cererea de mărfuri, poate determina diversificarea sortimentului mărfurilor. Există cca.30.000 de nuanțe, dar ochiul omenesc nu poate distinge decât până la 9 nuanțe/culoare.

Culoarea ca senzație este definita prin trei elemente:

− cromatismul, care este determinat de lungimea de undă care permite distingerea unei culori de alta. Astfel, există culori reci (cu lungimea de undămică): violet, albastru și culori calde (cu lungimea de undă mare): roșu, portocaliu, galben;

− puritatea culorii, care reprezintă proprietatea culorii de a fi mai concentrate sau mai pală (raportul cromatismului față de alb sau negru);

− luminozitatea (strălucirea), proprietatea culorii de a fi mai mult sau mai puțin vie, în raport cu gradul de intensitate al luminii reflectate.

În ceea ce privesc mărfurile, culoarea este asociată adeseori cu unele sortimente de produse. De exemplu, la mere, când spunem parman auriu ne imaginăm un anumit soi de mere, la fel când spunem ionathan, goldene.

Pe lângă culoare, alte proprietăți optice mai importante pentru mărfuri, sunt:

b) luciul – poate fi adamantin (la minerale transparente), gras (parafină), mătăsos (azbest), mat (bumbac), sticlos (sticlă);

c) indicele de refracție;

d) transparența.

Aceste proprietăți optice, sunt însă mai puțin importante pentru majoritatea grupelor de mărfuri, de aceea se vor trata ca proprietăți specifice pentru anumite grupe de mărfuri.

Proprietăți electrice

Acestea evidențiază comportarea mărfurilor la deplasarea sarcinilor electrice în interiorul lor, sub acțiunea unei diferențe de potențial. Sunt specifice mărfurilor metalice, electrice, electronice, la obținerea cărora foarte importantă este conductibilitatea electrică.

În funcție de conductibilitatea electricămaterialele se împart în:

– conductori electrici (materiale care conduc bine curentul), de exemplu: argintul, cuprul, aluminiul;

– electroizolante (care opun rezistențăla trecerea curentului electric prin ele), de exemplu: porțelanul, sticla, lemnul, cauciucul, materialele plastice;

– materiale semiconductoare (care pot conduce curentul electric numai în anumite condiții), ca de exemplu: aliajele metalice întrebuințate la obținerea tranzistorilor și a circuitelor integrate.

Proprietăți magnetice

Se referăla proprietățile materialelor de a permite trecerea prin ele a liniilor de forță ale unui câmp magnetic. În funcție de aceste proprietăți, metalele și aliajele lor pot fi materiale magnetice dure (care se întrebuințează pentru obținerea magneților permanenți) și materiale magnetice moi (folosite la electromotoare).

Proprietăți chimice

Sunt influențate de compoziția chimică și de structura mărfurilor. Au un rol determinant în calitatea, păstrarea și transportul mărfurilor, în special la cele alimentare, chimice, cosmetice, textile și pielărie.

Proprietăți estetice

Sunt dictate de formă, linie, desen (design), ornament. Liniile sunt categorii estetice simple, dar pentru unele mărfuri sunt esențiale: la vestimentație, la mobilă, la automobile, avioane etc. Linia generează forma obiectului, poate pune în relief anumite detalii ale mărfii, poate conferi stilul produsului.

Forma unui produs este în strânsă legătură cu structura produsului, cu durabilitatea și cu uzura morală a produselor.

Designul reprezintăde fapt îmbinarea între funcțiile utilitare și artistice, un raport între forma constructivă și cea artistică, o îmbinare între util și frumos. Varietatea mare a mărfurilor a dus la crearea unor ramuri ale designului: designul vestimentației, al mobilierului, al ceramicii,al aparatelor de fotografiat, etc.

Proprietăți de durabilitate

Calitatea mărfurilor de folosință îndelungată (electrice, electronice), este dată și de durabilitate, care exprimă capacitatea produselor de a-și îndeplini funcțiile pentru care au fost create în condiții normale de exploatare, într-un timp cât mai îndelungat.

a) Fiabilitatea este proprietatea mărfurilor de a se folosi un timp cât mai îndelungat, fără reparații capitale;

b) Mentenabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a putea fi menținut sau repus în stare de funcționare, atunci când mentenanța se efectuează în condiții precizate și într-un timp dat. Mentenanța reprezintă ansamblul acțiunilor tehnico-organizatorice necesare pentru menținerea și repunerea unui produs în stare de funcționare (când există posibilitate de depistare ușoară a defectelor, piese de schimb, unități service bine dotate și cu personal calificat);

c) Disponibilitatea reprezintă limita maxima până la care posesorul poate utiliza produsul și este data de raportul dintre timpul de utilizare efectivăa produsului și timpul calendaristic de utilizare.

Proprietăți psihosenzoriale

Au o importanță deosebită pentru mărfurile alimentare deoarece determină alegerea și dezvoltă apetitul pentru o anumită marfă. În ceea ce privesc mărfurile nealimentare, proprietățile psihosenzoriale sunt componente principale ale aspectului estetic, care uneori este hotărâtor la alegerea destinației unor mărfuri.

Proprietățile generale ale mărfurilor se verifică prin diferite metode și prin anumite tipuri de analize.

1.3. Informatii despre comert cu marfuri

Statisticile ce se refera la comerțul internațional cu mărfuri sunt folosite pe scară largă de factorii de hotarare la nivel internațional, la nivelul UE și la nivel național. Organizatiile pot aplica datele privind comerțul internațional pentru a realiza studii de piață și pentru a-și determina strategia comercială. Statisticile comerciale internaționale sunt, asemanator, utilizate de instituțiile UE în formarea negocierilor comerciale multilaterale și bilaterale, pentru caracterizarea și punerea în intrebuintare a politicilor în materie de antidumping, în intelesul politicilor macroeconomice și monetare, dar și în estimarea progreselor înregistrate de piața unică sau de inglobare a economiilor europene.

Evolutia comerțului poate infatisa o oportunitate pentru dezvoltarea economică. UE ordona de o politică comercială generala, prin care Comisia Europeană intermediaza acorduri comerciale și infatiseaza interesele UE în numele celor 28 de state membre ale sale. Comisia Europeană sfatuieste statele membre prin medierea unui comitet consultativ care examineazaz toate aspectele politicii comerciale care lezeaza UE, inclusiv instrumentele complexe, bilaterale și unilaterale. De asemenea, politica comercială este o capacitate exclusivă a UE — asadar doar UE, dar nu și statele membre, poate elabora legi în materie de comerț și poate să închida intelegeri comerciale internaționale. Acest sector de aplicare se intinde dincolo de comerțul cu mărfuri, pentru a masca comerțul cu servicii, proprietatea rationala și investițiile străine drepte. (vezi anexa 1)

La stadiu global, sunt tratate aspectele comerciale complexe, sub indrumarea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Organizația cuprinde 160 de țări membre (iunie 2014), mai mulți candidați situandu-se în procesul de inscriere. OMC determina normele mondiale în chestiune de comerț, da un forum pentru negocieri comerciale dar și pentru clarificarea litigiilor dintre membri. Comisia Europeană trateaza cu partenerii săi din OMC și a asistat la ultima rundă de tratative comerciale complexe în cadrul OMC, stiuta sub numele de Agenda de crestere de la Doha (ADD). Deoarece negocierile nu s-au solutionat la termenele prevăzute în 2005 și apoi în 2006, runda de dezbateri Doha a ratat încă o dată în cadrul reuniunii OMC în luna iulie 2008. În luna decembrie 2013, s-au consemnat progrese în anumite sectoare odată cu adoptarea în Bali (Indonezia) a unui set de intelegeri, cuprinzand măsuri de facilitare a comerțului, un legamant pentru diminuarea subvențiilor pentru exporturi în agricultură și alte chestiuni legate de crestere, cum ar fi protectia alimentară în țările în curs de evolutie.

Comertul in afara UE

Negotul internațional cu mărfuri al UE cu restul lumii (suma exporturilor și importurilor în si din afara UE) a fost estimat la  3 419 de miliarde EUR în anul 2013 — a se vedea tabelul 2; în acelasi timp exporturile din UE au consemnat un nivel record, importurile s-au micsorat cu peste 100 de miliarde EUR în comparare cu anul 2012. Asadar, balanța comercială a UE a fost buna pentru prima dată de la startul perioadei de monitorizare.

Figura 1: Principalii actori din comerțul internațional, 2012
(miliarde EUR) – Sursă: Eurostat

După ce s-a intalnit cu o diminuare dramatică a nivelului exporturilor și importurilor de produse în 2009, UE a consemnat o creștere a exporturilor la un stadiu record de  1 737 de miliarde EUR în 2013, o dezvoltare de 3,2 % în comparare cu anul anterior. Importurile de mărfuri în UE s-au micsorat cu 6,5 % în 2013 până la semnificatia de  1 682 de miliarde EUR, cu cele mai mari descresteri înregistrate în situatia importurilor de combustibili minerali și marfuri lubrifiante și al importurilor de materii prime.

Tabelul 1: Principalii actori din comerțul exterior 2002, 2007 și 2012
(miliarde EUR) – Sursă: Eurostat

Germania este cel mai mare actor în ceea ce urmareste comerțul în afara UE în 2013, contribuind cu 27,1 % din exporturile de produse ale UE către țări terțe și desfasurand aproape o cincime (18,8 %) din importurile UE (a se vedea tabelul  3). Trei dintre cei mai mari exportatori, dupa Germania, sunt Regatul Unit (13,3 %), Italia (10,4 %) și Franța (10,2 %), care au zabovit exact ca în 2012, acestea fiind unicile state membre ale UE care poseda o cotă de două cifre din exporturile UE. Țările de Jos (14,2 %), Regatul Unit (14,0 %), Franța (9,8 %) și Italia (9,5 %) s-au clasat imediat în urma Germaniei în ceea ce se urmareste marimea importurilor de mărfuri din țări terțe în 2013; procentul aproximativ marit pentru Țările de Jos poate să fie lamurit prin volumul ridicat de mărfuri care patrund în UE prin Rotterdam — cel mai insemnat port maritim al UE. Cel mai amplu excedent comercial în afara UE daca se vorbeste despre mărfuri, a fost evaluat la  154 de miliarde EUR, si s-a înregistrat de Germania, dupa care Irlanda ( 22,5 de miliarde EUR) și appoi Italia ( 20 de miliarde EUR).

Comertul in UE

Comerțul cu produsele între statele membre ale UE (comerț în interiorul UE) a fost estimat la  2 839 de miliarde EUR în anul 2013 (a se vedea tabelul  4).

Tabelul 4: Comerțul în interiorul UE, 2012 și 2013
(miliarde EUR) – Sursă: Eurostat

Comertul in interiorul UE a fost cu aproximativ două treimi mai ridicat decât nivelul consemnat al exporturilor din UE către țări terțe (comerț în afara UE). Insemnatatea pieței interne a UE a fost accentuata de nivelul mai urcat al comerțului de produse în interiorul UE față de cel din afara UE în oricare stat membru al UE, exceptie facand Greca și Regatul Unit (a se vedea figura  5).

Figura 5: Comerțul în interiorul și în afara UE, 2013
(importuri plus exporturi, % cotă din comerțul total) – Sursă: Eurostat

Ponderea cea mai ridicata a schimburilor comerciale în interiorul UE (aproximativ 80 % din comerțul total) a fost înregistrată de Luxemburg, Republica Cehă și Slovacia, aceasta pondere diminuandu-se la 48,3 % în Regatul Unit și 47 % în Grecia.

Comerțul în interiorul UE — evaluat, bineinteles, pe bază de expedieri — s-a micsorat marginal (cu 0,1 %) în UE între anii 2012 și 2013; aceasta a fost cea dintai reducere a expedierilor în interiorul UE din anul 2009. Daca se ia în considerare intrările și expedierile insumate, cele mai mari creșteri ale comerțului în interiorul UE s-au consemnat în România (6,1 %), Bulgaria (5,8 %) și Lituania (5,3 %), pe cand in Malta (-20,4 %), Cipru (-11 %) și Luxemburg (-7,4 %) au semnalat cele mai mari descresteri ale comerțului în interiorul UE în 2013.

CAPITOLUL II. AMBALAREA MARFURILOR

2.1. Necesitate, rol, functiile ambalahelor

Regrupând diferite materiale, tehnici, obiective (uneori contradictorii), condiserat sursă de economie, dar constituind și obiect al criticilor, ambalajul este, și în același timp, un element puțin cunoscut.

Pe lânga funcțiile inițiale pe care trebuia să le îndeplinească, acesta a trebuit, treptat, să asigure și alte funcții: să micșoreze pierderile, deteriorările, deșeurile la distribuitor și la consumator să accelereze manipularile și operațiunile comerciale; să faciliteze stocarea; să imbunătățească rentabilitatea suprafețelor de vanzare; să transmita informațiile necesare consumatorului; să asigure promovarea comercială a produsului și securitatea consumatorului.

Evoluția ambalajului a fost influențată de trei factori: măsura în care condiționarea trebuie să motiveze actul cumpărării; condiționarea apare ca un mijloc de comunicare; condiționarea devine ea însăși un mesaj de semnificații în tehnicile de expresie.Funcțiile ambalajului si condiționării au trecut treptat de la noțiunea de serviciu (utilitate), la noțiunea de semnal (valoare de percepție), apoi la noțiunea de informație (valoare de instrucție) și la noțiunea de semn (valoare de expresie).

Funcțiile ambalajului nu au suferit modificări în principiu, dar cunosc o evoluție importantă:

funcția de conservare a conținutului;

funcția de prezentare comercială: reținerea atenției si influențarea deciziei cumpăratorului pentru achiziționarea produsului (funcția de marketing a ambalajului);

funcția de informare – prin etichetare (o funcție foarte importantă, astazi);

funcția de asigurare a unor servicii suplimentare, în masura în care ambalajul oferă și alte servicii cumparatorului (exemplu: flacon pulverizator, cutii personalizate pentru păstrarea pe termen lung a produselor etc.);

funcția de securitate alimentară – evitarea unor contaminări sau poluări accidentale;

funcția de conservare și de protecție a calitații produselor împotriva agenților externi – înlaturarea alterarii fizico-chimice și biochimice, in cazul alimentelor -, asociată cu obligația de inocuitate a ambalajului însuși.

Condiționarea garanteaza conservarea și/sau păstrarea în stare bună a produsului pe care ambalajul îl conține. Această protecție rezultă din proprietățile fizice și chimice ale sale, în particular, impermeabilitatea la apă sau la gaz, comportamentul său termic sau la radiații ultraviolet, aptitudinea de a suporta sterilizarea, rezistența la șocuri, trepidații, ușurința de deschidere și bineînțeles compatibilitatea între ambalaj și produs.De asemenea, este necesara satisfacerea tuturor cerințelor noi impuse de ambalarea sub vid sau sub atmosferă controlată ( conservarea pe durată îndelungată).

Foarte importante sunt adaptarea la utilajele de condiționare sau la îmbuteliere și la faptul că ambalajul trebuie să aiba o greutate și un volum optimizat, să prezinte ușurință în manevrare și depozitare, permițând astfel reducerea logisticii interne și costurilor de transport.

Din punct de vedere al prezentării, ambalajul să fie rigid sau suplu, să ușureze activitatea de distribuție.

2.1..1 – Funcția de protecție a produselor si de conservare a marfurilor

În circuitul produselor de la producător la consumator intervin o serie de factori de ordin fizic, fizico-chimic și biologic, care pot acționa asupra poduselor, cu efecte negative asupra caității și cantității acestora.

Funcția de conservare se asigură în corelație cu metodele de conservare (sterilizare, uscare, congelare, sărare) și de ambalare (în gaze inerte, sub vid, sub presiune etc.).Această funcție se remarcă la majoritatea produselor și in special la medicamente, produse animaliere perisabile, legume si fructe, substanțe periculogene etc.

Funcția de protecție constă în asigurarea protejării calitații și integrității produselor.

Tehnica de protecție prin ambalare înregistrează astăzi progrese însemnate, astfel încat integritatea produselor este asigurată, iar în unele cazuri este realizată și protejarea mediului înconjurator față de o eventual influență nocivă a produselor.

În funcție de natura factorilor care acționează asupra produsului, funcțiile de protecție pot fi grupate în:

protecție împotriva factorilor fizici: loviri, șocuri, trepidații, lumină, temperatură, presiune;

protecție împotriva factorilor chimici si fizico-chimici;

protecție împotriva factorilor biologici: microorganisme, insecte, rozătoare.

Protecția mecanică este prima funcție a oricărui ambalaj. Toate ambalajele trebuie să asigure protecția impotriva șocurilor in timpul transportului, manevrării sau depozitării produselor. De asemenea, trebuie să asigure protecție față de scurgerile accidentale de lichide apărute ca urmare a sudurii imperfect sau închiderii neetanșe a ambalajelor – în cazul acestui gen de produse. Solicitările mecanice la care sunt supuse produsele ambulate au efecte variabile. Trepidațiile din timpul transportului sunt susceptibile de a influența conținutul produsului ambalat. Ele pot comprima produsul în interiorul ambalajului producând vid, ceea ce poate compromite protecția oferită de ambalaj împotriva șocurilor ulterioare.

Funcțiile legate de manipulare, depozitare si transport sunt îndeplinite de ambalaje împreună cu materialele de amortizare, fixare, etanșeizare.

În timpul transportului calarea poate fi rigidă sau suplă. Calarea reprezintă mijlocul de susținere/fixare rigid sau suplu, pe care îl poate asigura sistemul ambalaj produsului ambalat1. În cazul calării rigide, ambalajul și produsul sunt transformate într-un ansamblu (bloc), fără posibilitatea deplasării interne. Acest sistem se aplică produselor voluminoase și cu greutate mare, șocurile fiind transmise fără a fi amortizate. În cazul unei fixări suple, nu se modifică deplasarea produselor in interiorul ambalajului dar, atenuarea eventualelor șocuri/vibrații se realizează prin intermediul unor accesorii precum cartoane, hârtie, vată mineral, mase plastic expandate, poliuretanice, polistirenice.

Toate aceste fenomene au ca efect asupra sistemului produs-ambalaj diverse fisuri,degradări sau deformări, care pot să conducă la pierderea calității produselor.

2.1..2 Funcția de transport, manipulare și depozitare

Activitațile în cursul cărora ambalajele au un rol deosebit sunt manipularea, depozitarea si transportul.

Funcția de manipulare

Ambalajul secundar facilitează manipularea produselor prin forma sa, volumul, greutatea, prezența unor orificii în scopul prinderii sale cu mâna sau cu un utilaj. Trebuie să se asigure o protecție maximala pentru operatori și o bună fixitate a marfii.

Funcția de depozitare

În timpul depozitării produselor, mai ales în stive, ambalajul este acela care preia peresiunea rezultată prin așezarea mărfurilor. De aceea, cerințele față de ambalaj țin seama de o serie de factori, printre care

– ambalajul să fie ușor de aranjat in stivă;

– să fie determinate condițiile în care poate fi stocat și eventualele prudente in manipulare;

– în condițiile în care depozitarea se realizează în spații deschise, ambalajul trebuie să prezinte rezistență la variații de temperatură și umiditate.

Cerințele consumatorilor necesită, fie divizarea unor cantități mari de produse în unități mai mici, fie reunirea cantităților mici in unități mai mari de produse, iar acestea sunt posibil de realizat numai prin obținerea unor ambalaje corespunzătoare acestor scopuri.

c) Funcția de transport

Transportul este prezent în toate etapele vieții unui ambalaj. Pentru majoritatea produselor nu există transport fără ambalaj. Produsele sunt transportate pe căi rutiere, feroviare, aeriene sau maritime. Fiecare mod de transport are un impact mai mare sau mai mic asupra mediului, prin tipul de combustibil folosit și necesitatea existenței unei infrastructuri adecvate.

Principalele cerințe legate de ambalajul de transport se raporteaza la:

obligatia adaptării ambalajului la dispozitiile de transport;

imbunatatirea raporturilor volum/greutate;

volumul produsului ambalat să fie standardizat în scopul obținerii unui tarif avantajos și a unor condiții mai bune de transport;

greutatea mai mică a ambalajului corespunde unor taxe mai mici;

posibilitatea adaptării ambalajului la unitățile de încărcare utilizate în mod frecvent în transportul principal și secundar (euro-paleți, vagoane de cale ferată, camioane etc.).

2.1.3 – Functia de informare

In contextul actual al pieței concurențiale, ambalajul tinde, din ce în ce mai mult, să se individualizeze, să devină un produs de sine stătător.

Amblajul se impune tot mai mult în relația produs-cumpărător, el trebuie sa pună în valoare produsul, modul de utilizare al acestuia, posibilitațile de păstrare etc. Astfel, ambalajul devine elementul de bază in promovarea produselor, el asigurând competitivitatea acestora, atât pe piața internă cât și pe piața internațională.

Rolul ambalajului nu se delimiteaza numai la acela de a cuprinde și de a proteja marfa, ci și de a usura vanzarea acestuia, prin declanșarea actului de cumpărare.

Functia de promovare a ambalajului se referă la capacitatea acestuia de a atrage atenția asupra produsului, de a-l diferenția și de a-l convinge pe consumator să-l cumpere. Ambalajul prezintă produsul și contribuie substanțial la vânzarea acestuia. Considerat un adevărat „vânzator mut” al produsului, ambalajul trebuie să informeze si să „seducă” consumatorul.

Elementele definitorii ale funcției de promovare a produsului cuprind: recunoasterea si descrierea produsului; anuntarea cumparatorilor; crearea unei pozitii pozitive fața de marfa; schimbari în mentalitatea și deprinderile cumpărătorului; comunicarea cu posibilul client.

Funcția de promovare a ambalajului urmărește să infomeze consumatorul prin elementele ce alcătuiesc textul, expresivitatea, personalitatea mărcii de fabrică – care au ca efect identificarea produsului și garantarea calității acestuia, înlesnirea autoservirii realizată prin intermediul produselor preambalate și porționate, accelerarea vânzării prin identificarea rapida a ambalajului și a produsului.

În ultimii ani, s-a constatat un schimb între funcțiile ambalajului, în sensul creșterii valorii de marketing, ceea ce se realizează în momentul vânzării produsului. Se poate desprinde concluzia că a avut loc o schimbare a opticii privind ambalajul, care se transforma dintr-un auxiliar al produsului într-un produs industrial ce reprezintă un tot unitar de componente interconectate, un set organizat de cunoștințe și concepții, un mod ordonat de acțiune, vizând în ansamblu realizarea optimă a unor obiective economice specifice.

Dacă produsul va fi sau nu achizitionat de cumpărător, aceasta depinde si de ambalajul său. Cum percepția esteticii are la bază un complex senzorial ce implică o manifestare de aprobare sau de respingere din partea fiecărui individ, rezultă ca nu trebuie ignorat caracterul emoțional al cumpărării. Astăzi, a atrage atenția cumpărătorului nu este suficient. Ambalajul trebuie să-i sugereze că ceea ce nu se vede este mai important decât ceea ce se vede. De aceea factori determinanți devin: designul ambalajului, imaginația, corelația dintre marcă și produs, poziționarea produsului pe piață.

În concepția modernă, promovarea produsului prin intermediul ambalajului se concretizează în susținerea acestuia în competiția pieței, materializându-se în final în creșterea volumului desfacerilor.

Informațiile pe care le conține ambalajul permit identificarea produsului, prezentarea caracteristicilor și a condițiilor de utilizare, cum ar fi: denumire, marcă, proveniență, mod de utilizare, compoziție, durata de conservare, toxicitate, impactul asupra mediului înconjurător. Informațiile pot fi prezentate sub formă de text, grafism, simboluri, pictograme, coduri de bare.

Designul ambalajului trebuie să fie rezultatul creativității specialiștilor din diferite domenii: estetică, merceologie, marketing, economie, ingineria calității, sociologie, psihologie, etc. Designul ambalajului este expresia ideii după care categoria economică de calitate se caracterizează printr-o mare complexitate și o imensă dinamică.

Elementele de bază ale designului ambalajului sunt: forma, culoarea, grafica și mesajul informațional transmis.

Tendința generală în ceea ce privește forma vizează simplitatea pentru o percepție mai ușoara și cu o valoare informațională maximă.

În privința formei unui ambalaj se va ține seama de realizarea funcției de protecției fizico-mecanică si chimică cerută de produs pe tot circuitul de la producător la consumator.

Importanța componentei informațional-estetice in luarea deciziei de cumpărare impune crearea unui format corespunzător, astfel încât produsul să fie vizibil și atractiv pentru cumpărător.

Pentru stimularea puterii de sugestie a ambalajului, în cazul unor grupe de produse se folosesc formate modulate, ușor de reperat.

Formatul trebuie corelat cu materialul din care este confecționat ambalajul, cu sistemul de construcție, cu particularitățile de utilizare, cu destinația și cu cerințele vizând satisfacerea deplină a cumpărătorului. Satisfacerea cerințelor consumatorilor, din punct de vedere al formei ambalajului, implică analiza modului cum va fi utilizat produsul.

Forma poate sugera calitatea produsului: produs de lux, produs de calitate superioară sau inferioară (un produs banal, ușor accesibil, ieftin). Forma amblajului trebuie să fie adaptată la conținut, pentru a se elimina formatele exagerate și spațiile goale care dau iluzia unui conținut mai mare.

2.2. Clasificarea ambalajelor

Conform literaturii de specialitate clasificarea ambalajelor se face dupa mai multe criterii, din care prezentam câteva în continuare:

     dupa materialele constituente – ambalaje hârtie si carton, sticla,  metal, materiale plastice, ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn si împletituri, materiale textile, materiale complexe, în componente ale produsului (membrane naturale, vafe, amidon gelatinizat);

     dupa metoda de confectionare – ambalaje pot fi fixe, demontabile sau pliabile;

     dupa tip – plicuri, sacose, tavi, stelaje, borcane, butelii, bidoane, damigene, canistre;

     dupa destinatie – ambalaje de transport, de desfacere, de prezentare;

     dupa specificul produsului ambalat – ambalaje pentru produse alimentare, pentru produse nealimentare, ambalaje pentru produse periculoase, ambalaje individuale sau colective;

     dupa nivelul de rigiditate – ambalajepot fi rigide, semirigide sau suple;

     dupa durata de utilizare si tipul circulatiei – ambalaje recuperabile (reciclabile, refolosibile), ambalaje nerecuperabile.

2.3. Metode de ambalare

Ambalarea mărfurilor are în vedere, atât caracteristicile actuale, cât și tendințele de producție și circulație a mărfurilor.

Actualele metode de ambalare trebuie să răspundă unor cerințe legate de:

reducerea consumului de materii prime și materiale;

creșterea duratei de conservare a produsului;

combinarea anumitor materiale în scopul creșterii perfomanțelor ambalajului.

2.3.1 – Ambalarea colectivă și ambalarea porționată

Ambalarea colectivă reprezintă metoda care permite gruparea mai multor unități de produs într-un singur ambalaj. Se folosesc ca materiale: cartonul, hârtia sau foliile contractibile.

Acest procedeu numit fardelare, se aplică la ambalarea colectivă a unor produse precum: zahăr, mălai, făină, orez ect.

Ambalarea porționată reprezintă tehnica de ambalare care urmărește cuprinderea în ambalaj a unei anumite cantități de produs.

Produsele destinate ambalării porționate sunt grupate astfel:

produse neperisabile (biscuiți, sare, zahăr, cafea etc) care impun ambalajului să păstreze gustul și aroma produsului și să asigure protecție împotriva umidității și a aerului;

produse perisabile (unt, brânzeturi fermentate), care suferă o degradare în timp.

2.3.2 Ambalarea tip aerosol

Ambalajul tip aerosol, este un recipient rezistent la o presiune interioară dată, prevăzut cu o deschidere în care se montează o valvă care asigură etanșeitatea și distribuirea produsului conținut.

Acest procedeu de ambalare este folosit în domeniul alimentar, industria farmaceutică și în industrie.

Recipienții sunt confecționați din: tablă cositorită, aluminiu, sticlă și materiale plastice.

Gazul propulsor trebuie să fie compatibil cu marfa, să nu corodeze materilalele ambalajului, să nu fie inflamabil, să nu irite pielea. Gazul propulsor poate fi sub formă lichefiată sau comprimată (azotul-este incolor, netoxic, neinflamabil; dioxidul de carbo-netoxic, neinflamabil,bacteriostatic și protejează produsele împotriva oxidării).

Sistemele de umplere sunt: umplere la temperatură mică, umplere la presiune și temperatură normală și umplere automatizată.

Noile tendințe în domeniul ambalării tip aerosol se referă la:

sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operației de umplere, în scopul evitării unei contaminări în timpul ambalării;

inițierea unei concepții funcționale cu privire la distribuția mărfurilor.

Utilizarea aerosolilor în domeniul alimentar este de dată mai recentă, fiind preconizată pentru substanțe aromatizate, creme, înghețată, sosuri, maioneze, brânzeturi topite, muștar etc.

2.3.3 – Ambalarea în folii termocontractabile

Folia contractibilă reprezintă o folie de material plastic, etirată în momentul productiei sale, cu tensiuni interne imobilizate prin răcire și care în timpul încălzirii revine la poziția incipienta.

Materialele folosite sunt: polietilenă termoconductibilă, policlorură de vinil, poliproilenă etc.

Ambalarea tip „skin” reprezintă deci un procedeu de prezentare a produselor în folii contractibile, utilizat în domeniul industriei alimentare și pentru ambalarea produselor industriale. Pentru produsele alimentare se urmărește asigurarea unei permeabilități ridicate față de oxigen.

2.4. Criterii de ambalare

1. Hârtia și cartonul

Hârtia și cartonul fiind materiale tradiționale în producția de ambalaje de desfacere și transport, ocupă și astăzi primul loc în materie de ambalaje cu un consum plan european de 40 kg/locuitor/an (în S.U.A depașește 30 kg/locuitor/an).

Hârtia este un produs industrial sub formă de foaie obișnuită în general prin împâslirea fibrelor vegetale cu sau fără adaos de fibre minerale sau fibre din polimeri naturali și sintetici, precum și alte materiale.

Hârtia este un sistem mixt constituit din componente micromoleculare și macromoleculare (fibre de încleiere: clei de colofoniu, clei de amidon, cleiuri din rășini sintetice; materiale de umplere: caolin, talc etc.); coloranți etc.

Hârtiile utilizate pentru ambalaje se pot clasifica după gramaj, compoziție și destinație.

Hârtiile Kraft sunt hârtii rezistente de ambalaj, care prezintă caracteristici mecanice superioare. Aceste hârtii sunt obținute din 100% celuloză sulfat/sulfit din lemn de rășinoase. Celulozele folosite pentru acest tip de hârtii prezintă caracteristici superioare în ceea ce privește lungimea de rupere, rezistența la sfâșiere.

Având o largă utilizare ( confecții, plăci stratificate, strat neted la cartonul ondulat, ambalaje pentru materiale grele), hârtia Kraft necesită o serie de parametri ( masă, lungime de rupere, alungire, rezistență la sfâșiere, rezistență la plesnire, număr mediu de duble îndoiri, gradul de încleiere, umiditate, pH).

Calitatea hârtiei Kraft pentru saci a fost definită în STAS 81 – 66, ce prevede trei tipuri: tip E cu parametri net superiori, tipul I și tipul II (tabel nr.1).

Tabel nr. 1 Hârtia Kraft pentru saci, STAS 81 – 66

Sursa: Cotigaru, B., și col. – „Economia și tehnica ambalării mărfurilor”, București 2004.

Hârtia pergaminată

Pergamentul vegetal realizat pentru ambalarea unor alimente care prin umiditatea lor naturală sau conținut de grăsime provoacă anumite incoveniente, este printre primele hârtii rezistente la apă.

Datorită mediului în care se utilizează hârtia pergament, este necesar ca aceasta să fie rezistentă la apă și la grăsimi. Hârtia pergaminată nu rezistă la ambalarea produselor cu umiditate ridicată. Prin umezire hârtia își pierde rezistența mecanică , sarcina de rupere ajungând la 5 – 10% din rezistența inițială. Pentru aceasta se folosesc rășini sintetice care rezistă mai mult in stare uscată. Acestea sunt absorbite de hârtie, iar prin polimerizare succesivă se conferă hârtiei rezistență mai bună în stare umedă și uscată.

Hârtia cretată

Aceasta se prezintă în două tipuri, hârtie creată pe o față și hârtie creată pe ambele fețe. Cretarea este o operație de acoperire a hârtiei transparente, de o grosime uniformă, cu o pastă obținută din substanțe minerale și lianți, în scopul obținerii unei netezimi cât mai adecvate, mărimii gradului de alb, eliminării asperităților, precum și îmbunătățirii calității tipăriturilor. Pasta de cretare mai conține și coloranți pentru nuanțare, antispumanți, plastifianți și substanțe pentru luciu (talc, creta). Acest tip de hârtie se utilizează pentru îmbrăcarea cutiilor, la confecționarea de etichete etc.

Cartonul

Cartonul reprezintă un produs industrial cu aspectul și proprietățile generale ale hârtiei, însă din punct de vedere al structurii, cartonul este mai compact și prezintă o flexibilitate mai redusă.

Principalele tipuri de cartoane utilizate la ambalarea mărfurilor sunt:

cartonul duplex, format din minimum două straturi diferite de material fibros, unite prin presare în stare umedă

cartonul triplex, format din minimum trei straturi diferite de material firbros, unite prin presare în stare umeda.

cartonul ondulat este realizat din unul până la patru straturi netede și unul sau trei straturi ondulate unite intre ele printr-un adeziv.

Hârtia și cartonul au caracteristici identice, multe dintre ele putând fi îmbunătățite prin tratamente specifice.

Proprietățile hârtiei și cartonului sunt:

masă volumică cuprinsă între 0,8 – 1,2 g/m2 pentru hârtia de ambalaj și maxim 1 g/m2 pentru cartonul ondulat;

sunt inodore și insipide;

hârtia pergament are o permeabilitate scăzută;

posibilitatea de a forma complexe cu alte materiale ( metale, polimeri), utilizate la ambalarea unei game foarte variate de produse;

posibilitatea de recuperare în proporție de 100% și refolosirea lor în procesul de fabricației a hârtiei și cartonului;

propietățile hârtiei și cartonului obținute ca urmare a tratamentelor aplicate sunt, rezistența la ulei, gaze și hidrocarburi, alcooli, eteri și cetone, rezistență la soluții apoase, acizi slabi și alcali, barieră la radiații ultraviolete, rezistență la uleiuri și grăsimi, barieră la mirosuri și vapori de apă, la aer și gaze ( O2, CO2) etc.

2. Sticla

Sticla este un material care cunoaste o pondere însemnată în sectorul ambalajelor, fiind utilizată în special la ambalarea produselor lichide, păstoase sau pulverulente.

Sticla este folosita pe scară largă în sectorul alimentar, dar mai ales în industria farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.

Printre avantajele folosirii sticlei ca material de asamblare putem enumera:

se comportă neutru în contact cu diferite produse;

nu este toxică;

este igienică, se curăță ușor prin spălare și nu reține praful;

material barieră excepțional la gaze, vapori, lichide;

nu are miros, nu transmite și nu modifică gustul alimentelor ( garantează menținerea proprietăților organoleptice și a aromei alimentare);

este transparentă, permițând controlul vizual al produsului de către cumpărători;

prezintă rezistență la șoc termic favorizând sterilizarea și pasteurizarea;

poate fi colorată, aducând o protecție in plus a produsului împotriva radiațiilor ultraviolete;

se pot obține recipienți în forme foarte variate și care pot fi grupate pentru transport sau manipulare;

recipienții pot fi marcați cu texte sau desene prin gravare și inscripționare în culori rezistente;

este un material economic, produs în cantități mari și care nu încetează să se perfecționeze;

sistemele de închidere – deschidere pot fi ușor adaptate;

este un material reciclabil.

Dezavantajele sticlei sunt:

greutate mare;

fragilitate;

depozitare deficitară;

nu rezistă la schimbări bruște de temperatură.

3. Materialele plastice

Materialele plastice au un rol deosebit de important în domeniul ambalajelor, datorită avantajelor tehnice și economice pe care le prezintă comparativ cu materielele considerate tradiționale, având o răspândire din ce în ce mai mare.

Conform Directivei din 18 octombrie 1982 a C.E.E, prin „material plastic” se înțelege un ansamblu de „compuși macromoleculari obținuți prin polemizare, policondensare sau alte procedee similare, plecând de la molecule cu greutăți moleculare mici sau obținuți prin modificări chimice ale macromoleculelor naturale”.

Din marea familie a materialelor plastice fac parte următoarele grupe: derivații celulozici, derivații polivilinici și polivinilidenici; derivații poliacrilici; polistirenii și copolimerii; poliolefinele și copolimerii; poliamidele; poliuretanii; poliesterii saturați și nesaturați; rășinile epoxidice; rășini termoaurificabile.

După originea și modul de sinteză al substanțelor macromoleculare, materialele plastice se clasifică în următoarele grupe:

substanțe naturale, nemodificate, compuse din polimeri naturali;

substanțe artificiale, obținute prin modificare substanțelor naturale provenite din vegetale și polimerizate natural. Este cazul plasticelor celulozice, derivați ai celulozei cum sunt nitroceluloza sau celofanul;

substanțe sintetice obținute din monomerii naturali, derivați ai petrolului sau mai rar proveniți din carbon.

Materialele plastice posedă o serie de proprietăți fizice, mecanice, chimice, fizico-chimice și fiziologice, precum:

masă specifică redusă (sunt ușoare);

rezistență mare față de agenții climatici;

ușurință în prelucrare;

rezistență mecanică ridicată;

rezistență sporită față de acțiunea microorganismelor;

transparență;

stabilitate chimică;

proprietăți termoizolante și electroizolante etc.

4. Materiale metalice

În structura materialelor pentru ambalaje, metalele ocupă o pondere însemnată, reprezentând 12% din totalitatea materialelor.

Dintre materialele metalice utilizate cu precădere în obținerea ambalajelor se remarcă tabla cositorită, tabla cromată, foliile de aluminiu etc.

Ambalarea produselor în cutii metalice este una dintre cele mai folosite metode pentru păstrarea produselor alimentare perisabile.

Materialele se se folosesc în acest scop sunt: oțelul, aluminiul și materialele combinate ( material plastic, carton și metal).

Alegerea tipului de material metalic trebuie să se facă având în vedere:

caracteristicile produsului care trebuie ambalat, în special valoarea pH-ului;

raportul greutate/volum al produsului, durata de valabilitate în luni la temperaturi specifice de depozitare;

modalități de realizarea a procesului de umplere al ambalajului, termperatura, timpul de sterilizare;

tipul de cutie, dimensiunile, sistemul de închidere;

materii primă ( tablă de oțel, aluminiu, carton, plastic);

tipul de lac folosit pentru suprafața interioară

posibilitatea efectuării unor tratamente speciale.

Cutiile metalice se confecționează din tablă de oțel laminat la cald, acoperită pe ambele părți cu un strat foart subțire de staniu. Oțelul și staniul nu sunt materiale toxice.

Avantajele utilizării acestor materiale sunt:

cutiile se pot incălzi la temperaturi de maximum 130◦C;

au greutate redusă, conducând la micșorarea costurilor de transport;

sunt transparente.

Printre dezavantaje se remarcă prețul ridicat, durata de viață relativ scazută ( 12 luni) care nu poate fi garantată decât pentru unele produse, cu rezistență mecanică mai scăzută.

Foliile de aluminiu

Foliile de aluminiu sunt utilizate în mod special la ambalarea alimentelor sensibile care iau arome din mediul extern.

Avantajele folosirii foliei de aluminiu:

proprietăți de barieră foarte bune;

nu este toxică și poate sa intre în contact cu marfurile alimentare;

este folosita în combinații cu alte materiale flexibile în special în aplicații la care sunt cerute proprietăți barieră la miros și la aromă.

.

5. Lemnul

Lemnul este puternic concurat de cartonul cartonat ondulat și materialele plastice.Acesta conține o serie de substanțe organice și anorganice care influențeaza insusirile organoleptice ale produselor ambalate.

Ambalajele din lemn reprezintă un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor și pătrunderii insectelor, datorită compoziției și umidității sale.

Lemnul, material tradițional, și-a pierdut locul pe care îl ocupa ca ambalaj de transport, dar are o largă întrebuințare în domeniul paletizării.

Principalele caracteristici sunt:

rezistență bună la uzură și la solicitări mecanice;

prezintă conductibilitate electrică foarte bună;

este un material ecologic.

6. Materialele complexe de ambalare

Ultimii 50 de ani s-au caracterizat prin apariția pe piața ambalajelor a unor produse realizate prin asocierea materialelor ușoare, în cantitatea și calitatea dorită, în scopul obținerii, prin însumarea caracteristicilor lor individuale, a complexului specific adaptat la exigențele particulare.

O proprietate importantă care se cere materialelor complexe este transparența. De asemenea, printre caracteristicile de calitate căutate la un material complex este și sudabilitatea.Materialul complex utilizat pentru obținerea celor mai bune suduri este copolimerul cunoscut sub numele de EVA (etilen vinil acetat). În funcție de tipul de prindere dorit, se poate folosi ca adeziv un material obținut prin extrudarea polietilenei și polipropilenei.

Suplețea sau rigiditatea sunt proprietăți importante conferite de natura și de grosimea diverselor straturi plastice. Pentru a se obține o bună „alunecare” se încorporează în material produse specifice în calitatea dorită. Dacă se dorește să se obțina o suprafață rigoasă, se va face apel la un produs organic având aceste calități și se va introduce în amestecul plastic.

Pe lângă etanșeitate suficientă la vid, foliile complexe trebuie să aibă și o serie de proprietăți și în special: rezistență mecanică, protecție contra luminii, rezistență la acțiunea produselor agresive și rezistență la temperatură.

Rezistența mecanică este importantă din doua puncte de vedere: folia trebuie să fie rezistentă la străpungere și la îndoire. Rezistență mecanică ridicată au, de exemplu, combinațiile din poliamide-polietilenă. Principalele caracteristici fizico-mecanice ale foliilor de PE sunt prezentate în tabelul nr. 2.

Tabel nr. 2 Caracteristici fizico-mecanice ale foliilor de PE

Sursa: Cotigaru, B., și col. – „Economia și tehnica ambalării mărfurilor”, București 2004.