Ambalajul Fenomenul Economic al Ambalarii Marfurilor

CUPRINS

INTRODUCERE

Fenomenul economic al ambalării mărfurilor reprezintă, astăzi, o activitate dinamică și extrem de complexă, industria ambalajelor constituind un sector de maximă importantă in cadrul economiilor moderne. Ambalajul a evoluat spectaculos, sub impulsul dat de schimbările comportamenului consumatorilor, al introducerii tehnologiilor de varf și aplicării principiilor specifice marketingului si merchandisingului. Pentru anumite ramuri productive, comercializarea bunurilor in stare neambalată ar fi de neconceput. Se consideră că “ ambalajul trebuie să protejeze ceea ce se vinde si să vandă ceea ce protejează” ( J.H. Briston).

Ambalajul tinde, din ce în ce mai mult, sa devină un produs de sine stătător; el pune in evidență produsul, ușurează păstrarea si chiar utilizarea acestuia. Astfel, ambalajul a devenit un element essențial in strategia de promovare comercială a firmei, un factor ce condiționează competitivitatea firmei pe piată.

Toate ramurile de activitate se află in legatură cu ambalajul, dar principalele ramuri industriale beneficiare sunt: industria alimentară, care absoarbe aproape 50% din totalul ambalajelor; produsele industriale manufacturate, cu 20%, cosmetică-farmacie, cu 15%, restul de 15% fiind destinat produselor de intreținere, jucării, instrumente de precizie, casete, discuri, produse fitosanitare, textile etc.

Dezvoltarea ambalajului se află in corelație cu nivelul de bogație al unei țări; astfel, in timp ce in țările dezvoltate consumul de ambalaje pe locuitor este foarte ridicat ( 250 kg/loc/an in SUA, 180kg/loc/an in Franța), in țările lumii a treia sau in cele ale Europei de Est se manifestă incă deficientă in acest sens.

Structura materialelor utilizate pentru ambalaje se prezintă astfel: hartie carton 45%; sticlă 30%; materiale plastice 13%; materiale metalice 12%. In general, consumul acestor materiale inregistreaza o crestere anuală intr-un ritm de 2%. Se inregistrează cresteri considerabile la materialele plastice, urmate de lemn, materiale complexe, metale, sticlă si hartie. Hartia si cartonul, desi detin un loc important in domeniul materialelor folosite pentru ambalare, cunosc, totuși, o crestere lentă, cresteri însemnate înregistrand numai cartonul ondulat. În prezent, se manifestă orientarea catre ambalaje obținute din materiale plastice care, singure sau in combinație cu alte materiale, tind sa raspundă cel mai bine exigențelor consumatorului modern.

Alegerea materialului folosit pentru ambalaje depinde de mai mulți factori dintre care am putea aminti (Șraum G., 1996):

caracteristicile produsului ce urmează a fi ambalat;

domeniul de utilizare a ambalajului;

mărimea factorilor care pot acționa asupra produsului pe timpul manipulării, transportului și al depozitării;

tehnica de ambalare utilizată;

destinația produsului;

nivelul de dezvoltare și puterea economică, etc

Sortimentele de produse nou apărute pe piață, modernizarea concepției și a tehnicilor comerciale aduc în discuție diversificarea ambalajelor în paralel cu creșterea exigențelor față de acesta.

Pentru ca ambalajul să îndeplinească funcțiile sale, la alegerea lui trebuie să se țină cont de urmãtoarele aspecte:

– proprietățile produsului care trebuie ambalat:

natura, dimensiunea, masa, forma produsului, numărul de unități de produs dintr-un ambalaj;

interacțiunile de ordin fizic și chimic ce pot apare între produs și ambalaj (respectiv incompatibilitățile);

fragilitatea produsului, sensibilitatea la factori mecanici și de mediu (prin miros, agenți chimici, umiditate);

importanța și valoarea produsului, care determină măsuri de siguranță în plus împotriva unor posibile furturi sau deteriorări intenționate.

– condiții de transport, manipulare și depozitare:

numărul operațiilor de încărcare-descărcare;

tipul mijloacelor de transport folosite: auto, feroviar, naval;

durata operațiilor de manipulare;

durata stocării;

locul vânzării.

– metoda de ambalare, tipul și funcțiile ambalajelor:

în funcție de modul de vânzare: autoservire sau servire de către personalul angajat;

în funcție de scopul ambalării: pentru transport sau desfacere;

modul de închidere;

modalitatea și tipul inscripționării.

materialul de ambalaj folosit (caracteristici, proprietăți);

rezistență la șocuri termice;

rezistență la presiuni mari;

posibilitatea de protejare contra prafului.

– valorificarea economică a ambalajului:

costul ambalajului;

existența posibilității de recuperare a ambalajului și eventual refolosire;

valoarea de recuperare.

La fel ca și în cazul altor produse și pentru ambalaje s-a impus introducerea standardizării care permite raționalizarea producției și comercializării ambalajelor. Principalele cerințe ce trebuie să le îndeplinească un ambalaj vor fi specificate în standarde.

Cu cât ambalajul îndeplinește mai multe din cerințele enumerate mai sus, cu atât el va fi mai util, iar cheltuielile pentru utilizarea lui pot fi recuperate.

Dintr-un alt punct de vedere, ambalajul trebuie să răspundă nu doar cerințelor legate de conservarea si păstrarea, transportul si manipularea produselor, ci și unor cerințe legate de protecția mediului.

Direcția Generală a Mediului din cadrul Uniunii Europene a inițiat un program referitor la ambalaje și deșeuri de ambalaje, ce prevede printer altele:

• reducerea reziduurilor provenite de la ambalaje;

• creșterea gradului de recuperare a ambalajelor;

• eliminarea de pe piață a ambalajelor nerecuperabile.

Modalitățile de reciclare si recuperare a ambalajelor si deșeurilor de ambalaje sunt adoptate in funcție de specificul fiecarei țări.

In scopul atingerii acestor obiecative, se prevad:

• promovarea unui ambalaj standard, pentru a facilita reutilizarea acestuia;

• promovarea distribuției standardizate / modulate;

• utilizarea intensivă a produselor concentrate, în scopul reducerii greutații produsului ambalat;

• folosirea de ambalaje obținute din materiale reciclabile.

Evaluarea impactului pe care îl are utilizarea produselor asupra mediului, precum si integrarea în mediu a deșeurilor rezultate în urma consumului, trebuie să reprezinte o preocupare permanent a forurilor legislative – la nivel național, regional si internațional.

CAP. I – IMPORTANȚA SI FUNCȚIILE AMBALAJULUI

Conceptul de ambalare

Industria ambalajelor a cunoscut în ultimul deceniu o dezvoltare rapidă, fiind strâns legată de evoluția modului de viață și de consum al oamenilor. Bazată pe tehnologii moderne, ambalarea este insoțită de costuri legate de impactul asupra mediului ambient și asupra consumatorului.

Conceptul de ambalare, din punct de vedere etimologic, provine din prefixul “em” si cuvântul “balla” (fr. – emballage) al cărui sens este de a strânge in balot. Ambalarea isi are originea in cuvântul latinesc “condere”, având sensul de a stabiliza, de a prezenta în condiții stabile, ceea ce a condus la apariția unui alt termen utilizat în contextul ambalării : condiționarea (fr. – conditionnement).

Din punct de vedere comercial, ambalajul este “un conteiner” care permite asigurarea în cele mai bune condiții a manevrării, conservării, depozitării si trasnportul produselor. Din același punct de vedere, ambalarea este definită ca “realizarea unui inveliș material, sau primul conținator al unui produs care constituie o unitate de vanzare en-detail”.

Institutul Francey al Ambalajului si Condiționarii ( IFEC), definește ambalajul ca fiind obiectul destinat să invelească sau să conțină temporar un produs sau un ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitării sau prezentării, in vederea protejării acestora sau facilitării acestor operațiuni.

Aceeași sursă definește ambalarea ca fiind operația de obținere a “primului înveliș aflat in contact direct cu produsul”.

Termenul englez “packaging” este mai larg, acesta grupând funcțiile de protecție, conservare, ușurința in utilizare, comunicare a informației prin etichetare, grafism, marcă dar și facilitarea vânzării.

Institutul Internațional de Ambalare (P.I.I) definește ambalarea ca operațiunea de inchidere a produselor, articolelor sau pachetelor, prin introducerea lor in saci, pungi, cutii, borcane, tuburi, tăvi, bidoane, sticle sau alte forme de conteinere care sa indeplinească funcții de protecție și/sau conservare, informaționala și utilitate sau performanța.

Institutul Internațional de Ambalare din Marea Britanie considera ca ambalarea reprezintă:

un sistem coordonat de pregătire a bunurilor pentru transport, distribuție, depozitare, vanzare și consum al bunurilor;

cale optimă de distribuție a bunurilor către consumatorul final;

funcție tehnico-economică ce urmărește minimizarea costurilor de livrare.

Ambalajul poate fi definit ca element de închidere al unui articol individual sau al mai multora într-un container, de obicei pentru vânzare sau distribuție.

Distincția realizată între diferitele niveluri de ambalare are în vedere:

ambalarea primară (elementară) : aceasta se află în contact direct cu produsul. Ea furnizează protecția inițială și de regulă, cea mai mare exemplu: bidoane, saci din plastic ș.a);

ambalarea secundară: cuprinde un număr de ambalări elementare. Aceasta ocupă un loc central în cadrul distribuției fizice, fiind folosită pe piața de desfacere cu amănuntul pentru prezentarea ambalajelor elementare;

ambalarea terțiara este formată dintr-un număr de ambalări secundare (exemplu: ambalaj colectiv din carton ondulat in care produsele sunt izolate între ele cu paie/talaș/resturi de mucava);

ambalarea cuaternară este folosită în special în comerțul internațional cu scopul de a facilita manipularea ambalajelor terțiare. Aceasta folosește containere din metal, verticale, de 12 metri lungime. Care pot susține mai multe palete. Ele pot fi transferate de la sau către vapoare, trenuri, platform, cu macarale gigantice.

Lexiconul tehnic definește ambalajul ca obiect destinat să cuprindă sau să învelească în mod temporar un produs sau un grup de produse în timpul manipulării, transportului sau desfacerii acestora.

În revista “Industria Alimentară” (1967) ambalajul era definit ca un “sistem care insoțește produsul în toate fazele circulației sale, de la producător la consumator, sau numai în unele din aceste faze, îndeplinind funcții legate de manipularea, protejarea, conservarea si desfacerea produselor”.

Sistemul denumit “ambalaj” este compus, în general, dintr-un înveliș, care delimitează întregul sistem față de mediul ambiant si mediul de ambalare în care produsul se găsește introdus. Atât învelișul, cât și mediul de ambalare trebuie considerate ca sisteme materiale (fizico-chimice) aflate în interacțiune reciprocă, precum și cu mediul exterior și produsul ambalat.

Învelișul este un sistem solid al cărui ansamblu de proprietăți influențează:

tehnologia obținerii ambalajului;

natura interacțiunilor cu produsul ambalat și cu mediul de ambalare, respectiv cu mediul exterior;

menținerea calității produsului într-un interval de timp cât mai lung;

alegerea condițiilor de transport și depozitare;

condițiile de manipulare și utilizare (sisteme de deschidere adecvate, ambalaje tip aerosol, flacoane cu bilă pentru cosmetic);

alegerea adezivilor pentru etichete;

estetica ambalajului

posibilități de recuperare a ambalajelor, de autodistrugere sau evitarea poluării mediului ambiant (învelișul exercită o influență considerabilă asupra funcțiilor de protecție și promovare a ambalajului).

Mediul de ambalare poate fi constituit din orice sistem fizico-chimic, vidat, respectiv gaze rarefiate, aer și alte gaze, respectiv amestecuri de gaze la presiune atmosferică, gaze comprimate, lichide pure sau soluții lichide; sisteme eterogene;suspensii; emulsii etc.

Ambalajul este definit în STAS 5845/1-1986 ca fiind un “ mijloc sau un ansamblu de mijloace menite să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse pentru a le asigura protecție temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, b vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menținerii calității si integrității acestora în starea de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării și desfacerii, până la consum sau până la expirarea termenului de garanție”.

Un ambalaj trebuie să îndeplinească o serie de cerințe:

să aibă masă si volum propriu reduse;

să fie netoxic, igienic si aseptic- atat pentru produs, cât și pentru mediul exterior;

să nu prezinte miros si gust propriu;

să aibă o rezistență mecanică cât mai ridicată;

să asigure menținerea cantității și calității produsului;

să prezinte sau nu, după caz, permeabilitate față de radiațiile luminoase;

să prezinte etanșeitate față de gaze, praf, umiditate;

să conțină informații pertinente și suficiente;

să fie funcțional, să fie prevăzut cu sistem de deschidere-închidere simplu (easy open);

să aibă formă, culoare, grafică attractive.

Ambalajul trebuie să fie cât mai simplu, mai ușor, recuperabil, reciclabil, înzestrat cu calități ecologice și informaționale.

Ambalajul este un element important al sistemului global ca distribuției comerciale. Ambalajul trebuie să fie adaptat produsului, mijloacelor de transport si piețelor. Aceasta în conditiile în care produsele trebuie transportate de la locul de fabricație până la locul utilizării sau până la consumatorul final, cu menținerea calității și integrității lor.

Ambalarea a fost întotdeauna considerată un factor de vânzare foarte important pentru distribuția modern, iar importanța se accentueaza odată cu creșterea ponderii produselor comercializate prin sistemele de distribuție modern (autoservire, vânzare prin catalog etc).

O distribuție modernă impune promovarea corespunzătoare a produselor. Producatorii trebuie să realizeze ambalaje cu o prezentare atrăgătoare, care să răspundă cerințelor unei distribuții modern, prin perfecționarea tehnologiilor de fabricație a ambalajelor, astfel incât acestea să corespundă diverselor exigențe ale consumatorului modern (estetică, protecție, informare etc.).

Dintre materialele tradiționale de ambalaj, cartonul a răspuns cel mai bine, in timp, cerințelor unei distribuții eficiente, ambalajul din carton fiind un instrument optim de marketing ( facilitează promovarea comercială și personalizează diferitele mărci de produse, constituind un important mijloc de orientare a alegerii consumatorului).

Ambalajul, ca orice produs industrial, în diferite faze ale vieții sale comerciale, este responsabil prin impactul important pe care îl are asupra mediului înconjurător.

Ciclul de viață al ambalajului reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul apariției unui produs și momentul dispariției sale de pe piață.

Ciclul de viată al ambalajului trebuie apreciat atât din punct de vedere al mediului ambiant , cât si din cel al multiplelor sale funcțiuni, dintre care cea mai important este protejarea conținutului său de mediul exterior și a mediului de conținutul său.

Scopul ambalării este legat de conservarea calităților funcționale ale ambalajului, micsorând la minimum impactul său asupra mediului. Astfel ambalajul trebuie să răspundă unor cerințe:

legat de piață : sa țina seama de natura consumatorilor, de dorințele acestora, nivelul veniturilor;

utilizarea produsului: manipulare, sistemul de închidere și deschidere al ambalajului, condiții climatice de depozitare;

transport: mijlocul de transport utilizat;

rețeaua de distribuție; organizarea interioară a magazinelor, necesitatea de a marca produsul, numărul de unități dintr-un produs pe o unitate de vânzare, condiții de depozitare;

reglementari juridice: norme, uzanțe etc.

Ambalajele pot fi clasificate in funcție de mai multe criterii:

după natura materialului constituent, ambalajele se clasifică în: ambalaje din hârtie-carton, sticlă, metal, materiale plastic, lemn, materiale textile, materiale complexe;

după sistemul de confecționare: ambalaje fixe, demontabile, pliabile;

după tipul ambalajelor, acestea pot fi: plicuri, sacoșe, pungi, plase, coșuri, tăvi, lăzi, cutii, stelaje, alveoli, flacoane, borcane, butelii, bidoane, damigene, butoaie, canistre, tuburi etc.;

după domeniul de utilizare, ambalajele se clasifica in: ambalaje de transport, ambalaje de prezentare si de desfacere;

după natura produsului ambalat: ambalaje pentru produse alimentare, ambalaje pentru produse industriale, ambalaje pentru produse periculoase;

după gradul de rigiditate: ambalaje rigide, ambalaje semirigide, amblaje suple;

după modul de circulație: ambalaje refolosibile, ambalaje nerefolosibile.

1.2 – Funcțiile ambalajelor

Regrupând diferite materiale, tehnici, obiective (uneori contradictorii), condiserat sursă de economie, dar constituind și obiect al criticilor, ambalajul este, și în același timp, un element puțin cunoscut.

Pe lânga funcțiile inițiale pe care trebuia să le îndeplinească, acesta a trebuit, treptat, să asigure și alte funcții: să micșoreze pierderile, deteriorările, deșeurile la distribuitor și la consumator să accelereze manipularile și operațiunile comerciale; să faciliteze stocarea; să imbunătățească rentabilitatea suprafețelor de vanzare; să transmita informațiile necesare consumatorului; să asigure promovarea comercială a produsului și securitatea consumatorului.

Evoluția ambalajului a fost influențată de trei factori: măsura în care condiționarea trebuie să motiveze actul cumpărării; condiționarea apare ca un mijloc de comunicare; condiționarea devine ea însăși un mesaj de semnificații în tehnicile de expresie.Funcțiile ambalajului si condiționării au trecut treptat de la noțiunea de serviciu (utilitate), la noțiunea de semnal (valoare de percepție), apoi la noțiunea de informație (valoare de instrucție) și la noțiunea de semn (valoare de expresie).

Funcțiile ambalajului nu au suferit modificări în principiu, dar cunosc o evoluție importantă:

funcția de conservare a conținutului;

funcția de prezentare comercială: reținerea atenției si influențarea deciziei cumpăratorului pentru achiziționarea produsului (funcția de marketing a ambalajului);

funcția de informare – prin etichetare (o funcție foarte importantă, astazi);

funcția de asigurare a unor servicii suplimentare, în masura în care ambalajul oferă și alte servicii cumparatorului (exemplu: flacon pulverizator, cutii personalizate pentru păstrarea pe termen lung a produselor etc.);

funcția de securitate alimentară – evitarea unor contaminări sau poluări accidentale;

funcția de conservare și de protecție a calitații produselor împotriva agenților externi – înlaturarea alterarii fizico-chimice și biochimice, in cazul alimentelor -, asociată cu obligația de inocuitate a ambalajului însuși.

Condiționarea garanteaza conservarea și/sau păstrarea în stare bună a produsului pe care ambalajul îl conține. Această protecție rezultă din proprietățile fizice și chimice ale sale, în particular, impermeabilitatea la apă sau la gaz, comportamentul său termic sau la radiații ultraviolet, aptitudinea de a suporta sterilizarea, rezistența la șocuri, trepidații, ușurința de deschidere și bineînțeles compatibilitatea între ambalaj și produs.De asemenea, este necesara satisfacerea tuturor cerințelor noi impuse de ambalarea sub vid sau sub atmosferă controlată ( conservarea pe durată îndelungată).

Foarte importante sunt adaptarea la utilajele de condiționare sau la îmbuteliere și la faptul că ambalajul trebuie să aiba o greutate și un volum optimizat, să prezinte ușurință în manevrare și depozitare, permițând astfel reducerea logisticii interne și costurilor de transport.

Din punct de vedere al prezentării, ambalajul să fie rigid sau suplu, să ușureze activitatea de distribuție.

1.2.1 – Funcția de conservare și protecție a produselor

În circuitul produselor de la producător la consumator intervin o serie de factori de ordin fizic, fizico-chimic și biologic, care pot acționa asupra poduselor, cu efecte negative asupra caității și cantității acestora.

Funcția de conservare se asigură în corelație cu metodele de conservare (sterilizare, uscare, congelare, sărare) și de ambalare (în gaze inerte, sub vid, sub presiune etc.).Această funcție se remarcă la majoritatea produselor și in special la medicamente, produse animaliere perisabile, legume si fructe, substanțe periculogene etc.

Funcția de protecție constă în asigurarea protejării calitații și integrității produselor.

Tehnica de protecție prin ambalare înregistrează astăzi progrese însemnate, astfel încat integritatea produselor este asigurată, iar în unele cazuri este realizată și protejarea mediului înconjurator față de o eventual influență nocivă a produselor.

În funcție de natura factorilor care acționează asupra produsului, funcțiile de protecție pot fi grupate în:

protecție împotriva factorilor fizici: loviri, șocuri, trepidații, lumină, temperatură, presiune;

protecție împotriva factorilor chimici si fizico-chimici: aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de carbon CO2 , dioxid de sulf SO2.

protecție împotriva factorilor biologici: microorganisme, insecte, rozătoare.

Protecția mecanică este prima funcție a oricărui ambalaj. Toate ambalajele trebuie să asigure protecția impotriva șocurilor in timpul transportului, manevrării sau depozitării produselor. De asemenea, trebuie să asigure protecție față de scurgerile accidentale de lichide apărute ca urmare a sudurii imperfect sau închiderii neetanșe a ambalajelor – în cazul acestui gen de produse. Solicitările mecanice la care sunt supuse produsele ambulate au efecte variabile. Trepidațiile din timpul transportului sunt susceptibile de a influența conținutul produsului ambalat. Ele pot comprima produsul în interiorul ambalajului producând vid, ceea ce poate compromite protecția oferită de ambalaj împotriva șocurilor ulterioare.

Funcțiile legate de manipulare, depozitare si transport sunt îndeplinite de ambalaje împreună cu materialele de amortizare, fixare, etanșeizare.

În timpul transportului calarea poate fi rigidă sau suplă. Calarea reprezintă mijlocul de susținere/fixare rigid sau suplu, pe care îl poate asigura sistemul ambalaj produsului ambalat1. În cazul calării rigide, ambalajul și produsul sunt transformate într-un ansamblu (bloc), fără posibilitatea deplasării interne. Acest sistem se aplică produselor voluminoase și cu greutate mare, șocurile fiind transmise fără a fi amortizate. În cazul unei fixări suple, nu se modifică deplasarea produselor in interiorul ambalajului dar, atenuarea eventualelor șocuri/vibrații se realizează prin intermediul unor accesorii precum cartoane, hârtie, vată mineral, mase plastic expandate, poliuretanice, polistirenice.

Toate aceste fenomene au ca efect asupra sistemului produs-ambalaj diverse fisuri,degradări sau deformări, care pot să conducă la pierderea calității produselor.

Transferul de lumină

Lumina este un factor fizic care produce decolorări și degradări profunde ale mărfurilor. Numeroase produse se dovedesc a fi sensibile la lumină; aceasta inițiază reacții fotochimice responsabile între altele de alterarea culorii, pierderea vitaminelor, fotoliza acizilor etc.

Pentru aceste produse, ambalajul are rolul, fie de a filtra lungimile de undă dăunătoare, lasând produsul sa fie vizibil, fie să oprească patrunderea luminii (ambalaj opac). Numeroase studii au fost orientate asupra rolului luminii în aletrarea unor produse agroalimentare (iaurt, vinuri, legume etc.), medicamnete etc.

Transferul de temperatură

Conservarea celor mai multe produse necesită o relativă stabilitate de temperatură. Ambalajul contribuie la conservarea produselor, opunându-se reîncalzirii produsului in cursul diverselor activități de transport si manevrare.

Pentru condiționarea produselor care sunt livrate calde (pentru consum imediat) sunt promovate ambalajele cu proprietăți bune de izolație termică. În general caracterul izolant al unui ambalaj este o caracteristică utilă de fiecare dată când recipientul este supun unor gradienți de temperatură care generează migrația căldurii și vaporilor de apă in interiorul produsului; numeroase părți pot suferi atunci o creștere locală a temperaturii și conținutului în apă până la atingerea valorilor de depășesc criteriile unei conservări corespunzătoare. Invers, o foarte bună conductibilitate termică este dorită a fi obținută pentru cutiile destinate sterilizării, ambalajul neconstituind decât factorul limitant în majoritatea cazurilor. Ambalajul trebuie să protejeze produsul de impactul cu temperatui ridicate, deoarece o temperatură, spre exemplu, de 400 C, poate provoca deformarea produselor sau stimulează reacții chimice care duc la modificarea gustului, mirosului, la descompunerea produsului. În acest scop, se utilizează ambalaje din materiale plastic, lemn sau protecții suplimentare cu rumeguș, fibre de bumbac, folii de aluminiu. Temperaturile mai mici de 00 C pot, la rândul lor, să deterioreze produsul – prin pierderea flexibilității, apariția crăpăturilor, a spargerilor, modificarea consistenței.

Impermeabilitate. Transferul de lichide

Problema impermeabilității și etanșeitații (în particular a sudurilor) la produsele lichide se pune pentru materiale de ambalare simple sau complexe: polietielenă asociată cu carton și cu aluminiu, filmele metalice utilizate pentru lactate sau băuturi.

Transferul de gaze

Nici un material, cu excepția poate a cutiei metalice sudate, nu este in mod riguros etanș la gaz. Majoritatea materialelor utilizate (folii metalice, cartoane, diverse materiale plastice) au o porozitate mai mult sau mai putin accentuată la gaze.

Ambalajul joacă un rol dublu:

Pe de o parte, rol de barieră la transferul de gaze din exteriorul către interiorul ambalajului:

bariere pentru oxigen si pentru vapori de apă pentru protecția produselor sensibile la oxigen (riscuri de dezvoltare a bacteriilor aerobe; risc sporit de oxidare, de alterare a texturii, riscuri de formare a soluțiilor saturate cu produsele alimentare sărate sau dulci);

barieră față de substanțele volatile care pot fi prezente în mediul înconjurator (hidrocarburi, fum si parfumuri) și susceptibile de a altera proprietățile organoleptice (gustul, mirosul alimentului);

Pe de altă parte, rol de barieră la transferul invers, din interior către exterior pentru a evita:

pierderea aromelor specific produsului;

deshidratarea produsului;

scurgerea de gaz sau amestec de gaze care pot fi introduce în interiorul ambalajului pentru conservarea produsului ( CO2 ,N2 și vapori de alcool).

Deoarece etanșeitatea la gaz nu este niciodată totală, trebuie să se facă o alegere corectă a tipurilor de materiale sau combinații ale acestora (multi-strat, metalizare), în scopul optimizării permeabilității diverselor gaze in funcție de:

– tipul produsului, modul de conservare (rece, cald etc.);

– atmosfera de păstrare a produsului;

– temperatura de păstrare;

– riscurile poluării de către mediul ambiant;

– durata dorită de conservare.

Importanța permeabilității la gaz a materialelor – in scopul conservării produselor ambulate și diversitatea de permeabilități în funcție de compoziția materialelor – justifică dezvoltarea metodelor de analiză și masurare a permeabilității, noile tehnici având la bază cromatografia și spectrofotometria.

Permeabilitatea la vaporii de apă este important pentru produsele sensibile la dezvoltarea microorganismelor. Un caz particular este cel al straturilor baraj având ca destinație oprirea migrării apei între mai multe părți ale unui produs ambalat. În acest scop, mai mulți specialiști propun filme comestibile în cazul unor produse alimentare.

Permeabilitatea la dioxid de carbon este foarte studiată. Un exemplu îl constituie frânarea substanțelor volatile responsabile de aromă (este vorba de a conserva aromele produsului sau a evita contaminarea lui de către mirosuri exterioare nedorite).

Protecția împotriva factorilor biologici are drept scop menținerea calității igienice si microbiologice a produselor alimentare. Pe de altă parte, el este o barieră fizică între microorganismele prezente în număr mare în atmosfera mediului înconjurător si produsele ambulate, împiedicând astfel recontaminarea sau supracontaminarea acestora; pe de altă parte, limitează sau împiedica shimburile gazoase susceptibile de a favoriza dezvoltarea germenilor potențiali.

În acest context se disting patru cazuri:

produse care nu sunt sterile (biscuiți, pâine, bomboane) in principal puțin alterabile de către microfloră (produse uscate sau protejate de către un agent de conservare – ambalajul va evita o contaminare în exces au aportul germenilor patogeni de către persoanele care manevrează produsele);

produse care conțin o anumită floră care nu trebuie contaminată de către germeni străini susceptibili florei de origine (brânzeturi, iaurturi etc.);

produse care, fără să fie sterilizate, necesită o igienă extreme de riguroasă (carne, pește, legume) pentru a evita riscurile de intoxicație alimentară a consumatorului de către flora patogenă;

produse sterile (spre exemplu, lapte sterilizat) al căror ambalaj, în afara etanșeității absolute față de toți germenii microbieni, trebuie să suporte condițiile de sterilizare sau trebuie să fie adaptate condițiilor de condiționare aseptică.

Condiționarea sterilă sau aseptică se aplică în special lichidelor (lapte, suc de fructe), dar poate avea în vedere si produse solide; produsul sterilizat în vrac este introdus într-un ambalaj, el însuși aseptic. Recipientul este format, cel mai adesea, chiar în mașina de condiționare. Este vorba fie de filmele complexe pe bază de carton sau de filme plastic, sudate si sterilizate prin scufundare într-o baie chimică sau prin iradiere ultraviolet (și imediat umplute și închise), fie din recipienți din plastic extrudați la temperatură înaltă (deci sterili), imediat umpluți și sigilați.Dificultatea condiționaării aseptice, tehnică perfect pusă la punct pentru lichide, constă în umplerea și închiderea recipientului în condiții perfect aseptic și în perfectă etanșeitate a materialului și de absență a microporozităților.

Condițonarea sub gaz neutru sau sub atmosferă modificată (amestec de gaz în proporții specific pentru un anumit produs) la temperatură pozitivă (00C – 50C) sau negativă a produselor proaspete a cunoscut o dezvoltare important datorită modernizării utilajelor de condiționare și a materialelor complexe folosite pentru amabalare (plastic, metal, carton) – care asigură o permeabilitate selectivă si controlată, ce permite menținerea în atmosfera internă a ambalajului a proporțiilor constant de gaz.

1.2.2 Funcția de manipulare, depozitare și transport

Activitațile în cursul cărora ambalajele au un rol deosebit sunt manipularea, depozitarea si transportul.

Funcția de manipulare

Ambalajul secundar facilitează manipularea produselor prin forma sa, volumul, greutatea, prezența unor orificii în scopul prinderii sale cu mâna sau cu un utilaj. Trebuie să se asigure o protecție maximă pentru operatori și o bună stabilitate a încărcăturii.

Funcția de depozitare

În timpul depozitării produselor, mai ales în stive, ambalajul este acela care preia peresiunea rezultată prin așezarea mărfurilor. De aceea, cerințele față de ambalaj țin seama de o serie de factori, printre care

– ambalajul să fie ușor de aranjat in stivă;

– să fie precizate condițiile în care poate fi depozitat și eventualele precauții in manipulare;

– în condițiile în care depozitarea se realizează în spații deschise, ambalajul trebuie să prezinte rezistență la variații de temperatură și umiditate.

Cerințele consumatorilor necesită, fie divizarea unor cantități mari de produse în unități mai mici, fie reunirea cantităților mici in unități mai mari de produse, iar acestea sunt posibil de realizat numai prin obținerea unor ambalaje corespunzătoare acestor scopuri.

c) Funcția de transport

Transportul este prezent în toate etapele vieții unui ambalaj. Pentru majoritatea produselor nu există transport fără ambalaj. Produsele sunt transportate pe căi rutiere, feroviare, aeriene sau maritime. Fiecare mod de transport are un impact mai mare sau mai mic asupra mediului, prin tipul de combustibil folosit și necesitatea existenței unei infrastructuri adecvate.

Principalele cerințe legate de ambalajul de transport se referă la:

necesitatea adaptării ambalajului la normele de transport;

optimizarea raporturilor volum/greutate;

volumul produsului ambalat să fie standardizat în scopul obținerii unui tarif avantajos și a unor condiții mai bune de transport;

greutatea mai mică a ambalajului corespunde unor taxe mai mici;

posibilitatea adaptării ambalajului la unitățile de încărcare utilizate în mod frecvent în transportul principal și secundar (euro-paleți, vagoane de cale ferată, camioane etc.).

1.2.3 – Functia de informare

In contextul actual al pieței concurențiale, ambalajul tinde, din ce în ce mai mult, să se individualizeze, să devină un produs de sine stătător.

Amblajul se impune tot mai mult în relația produs-cumpărător, el trebuie sa pună în valoare produsul, modul de utilizare al acestuia, posibilitațile de păstrare etc. Astfel, ambalajul devine elementul de bază in promovarea produselor, el asigurând competitivitatea acestora, atât pe piața internă cât și pe piața internațională.

Rolul ambalajului nu se limitează numai la acela de a conține și de a proteja produsul, ci și de a facilita vanzarea acestuia, prin declanșarea actului de cumpărare.

Functia de promovare a ambalajului se referă la capacitatea acestuia de a atrage atenția asupra produsului, de a-l diferenția și de a-l convinge pe consumator să-l cumpere. Ambalajul prezintă produsul și contribuie substanțial la vânzarea acestuia. Considerat un adevărat „vânzator mut” al produsului, ambalajul trebuie să informeze si să „seducă” consumatorul.

Elementele definitorii ale funcției de promovare a produsului cuprind: identificarea si prezentarea produsului; informarea cumparatorilor; crearea unei atitudini pozitive fața de produs; modificări în mentalitatea și obiceiurile cumpărătorului; comunicarea cu clientul.

Funcția de promovare a ambalajului urmărește să infomeze consumatorul prin elementele ce alcătuiesc textul, expresivitatea, personalitatea mărcii de fabrică – care au ca efect identificarea produsului și garantarea calității acestuia, înlesnirea autoservirii realizată prin intermediul produselor preambalate și porționate, accelerarea vânzării prin identificarea rapida a ambalajului și a produsului.

În ultimii ani, s-a constatat un schimb între funcțiile ambalajului, în sensul creșterii valorii de marketing, ceea ce se realizează în momentul vânzării produsului. Se poate desprinde concluzia că a avut loc o schimbare a opticii privind ambalajul, care se transforma dintr-un auxiliar al produsului într-un produs industrial ce reprezintă un tot unitar de componente interconectate, un set organizat de cunoștințe și concepții, un mod ordonat de acțiune, vizând în ansamblu realizarea optimă a unor obiective economice specifice.

Dacă produsul va fi sau nu achizitionat de cumpărător, aceasta depinde si de ambalajul său. Cum percepția esteticii are la bază un complex senzorial ce implică o manifestare de aprobare sau de respingere din partea fiecărui individ, rezultă ca nu trebuie ignorat caracterul emoțional al cumpărării. Astăzi, a atrage atenția cumpărătorului nu este suficient. Ambalajul trebuie să-i sugereze că ceea ce nu se vede este mai important decât ceea ce se vede. De aceea factori determinanți devin: designul ambalajului, imaginația, corelația dintre marcă și produs, poziționarea produsului pe piață.

În concepția modernă, promovarea produsului prin intermediul ambalajului se concretizează în susținerea acestuia în competiția pieței, materializându-se în final în creșterea volumului desfacerilor.

Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenția cumpărătorului asupra unui produs sunt: modul de realizare al ambalajului, eticheta comercială, marca de fabrică sau de comerț, estetica ambalajului.

Informațiile pe care le conține ambalajul permit identificarea produsului, prezentarea caracteristicilor și a condițiilor de utilizare, cum ar fi: denumire, marcă, proveniență, mod de utilizare, compoziție, durata de conservare, toxicitate, impactul asupra mediului înconjurător.

Informațiile pot fi prezentate sub formă de text, grafism, simboluri, pictograme, coduri de bare.

Designul ambalajului trebuie să fie rezultatul creativității specialiștilor din diferite domenii: estetică, merceologie, marketing, economie, ingineria calității, sociologie, psihologie, etc. Designul ambalajului este expresia ideii după care categoria economică de calitate se caracterizează printr-o mare complexitate și o imensă dinamică.

Elementele de bază ale designului ambalajului sunt: forma, culoarea, grafica și mesajul informațional transmis.

Tendința generală în ceea ce privește forma vizează simplitatea pentru o percepție mai ușoara și cu o valoare informațională maximă. În realizarea formei ambalajului trebuie luați în considerare factori precum: destinația, funcționalitatea, construcția, modul de utilizare al produselor, condiții de păstrare, modul de recuperare al ambalajului.

În privința formei unui ambalaj se va ține seama de realizarea funcției de protecției fizico-mecanică si chimică cerută de produs pe tot circuitul de la producător la consumator.

Importanța componentei informațional-estetice in luarea deciziei de cumpărare impune crearea unui format corespunzător, astfel încât produsul să fie vizibil și atractiv pentru cumpărător.

Pentru stimularea puterii de sugestie a ambalajului, în cazul unor grupe de produse se folosesc formate modulate, ușor de reperat.

Formatul trebuie corelat cu materialul din care este confecționat ambalajul, cu sistemul de construcție, cu particularitățile de utilizare, cu destinația și cu cerințele vizând satisfacerea deplină a cumpărătorului. Satisfacerea cerințelor consumatorilor, din punct de vedere al formei ambalajului, implică analiza modului cum va fi utilizat produsul.

Forma poate sugera calitatea produsului: produs de lux, produs de calitate superioară sau inferioară (un produs banal, ușor accesibil, ieftin). Forma amblajului trebuie să fie adaptată la conținut, pentru a se elimina formatele exagerate și spațiile goale care dau iluzia unui conținut mai mare.

Există o mare diversitate de formate ale ambalajelor, iar procesul de diversificare este în plină expansiune. Sunt firme care își păstrează forma ambalajului o perioadă îndelungată de timp (spre exemplu, producătorii de băuturi alcoolice) și care se bucură de succes pe piață. Însă cele mai multe firme sunt preocupate de modificarea periodică a formei ambalajelor ca element de noutate sau în scopul pătrunderii pe noi piețe, de atragere de noi segmente de cumpărători.

Se remarcă preocuparea modernă de a adapta forma ambalajului la diferite întrebuințări suplimentare ( de exemplu, ambalaje pentru produse zaharoase, patiserie, produse de cofetărie, bauturi alcoolice).

Forma ambalajului trebuie să asigure o manipulare ușoară și o deschidere-inchidere la fel de ușoară în timpul consumului/utilizării produsului.

Pe lângă formele „clasice”, ambalajele pot fi realizate și în formate-unicat, legate de anumite evenimente speciale în viața firmei, aniversări comerciale, lansări de noi produse etc.

Un alt element important îl constituie culoarea. Datorită caracteristicilor sale, culoarea permite identificarea ușoară a produsului ambalat. Atracția exercitată de culoare depinde și de psihicul cumpărătorului. Unele teste efectuate in S.U.A. au dovedit că, în momentul vizualizării produsului, cumpărătorul sesizează mai întâi culoarea, apoi desenul si marca.

Pe măsură ce se impun formele moderne de vânzare, importanța ambalajelor colorate crește. În urma unor experiențe făcute in țări cu economie de piață, s-a arătat că gospodinele consacră, în medie, cumpărăturilor din supermarket circa 27 de minute, timp în care achiziționează circa 14 produse din cele peste 6000 prezentate spre vânzare Peste 75% din cumpărături fac parte din categoria celor „impulsive”. Aceasta înseamnă că ambalajele, prin coloritul lor, rețin atenția, în medie, în timp de mai puțin de o secundă. În acest timp extrem de scurt trebuie să declanșeze impulsul cumpărării.

În alegerea culorii ambalajului trebuie să țină seama de natura produsului pe care îl conține pentru a favoriza asocieri pozitive și a evita crearea de imagini derutante sau inacceptabile. De exemplu, pentru conservele din pește, utilizându-se culoarea predominant violetă, se sugerează starea de „vechi”, în timp ce culoarea galbenă duce la asocierea de hrănitor.

La alegerea culorii ambalajului trebuie să se aibă în vedere influența pe care acesta o are asupra produsului. Folosirea, de exemplu, a culorii verde intens la ambalajele de plastic utilizate pentru a ambala carnea proaspătă, va duce la modificarea impresiei de fragedă și va crea imaginea de carne alterată.

Trebuie luată în considerare și corelația culoarea ambalajului – caracteristicile consumatorilor. Astfel, există stânse legaturi între preferințele pentru culori și mediul existență, vârstă, sex, apartenență la anumite grupuri și la clase sociale.

Prin caracteristicile sale fizice si psihologice, culoarea permite o identificare ușoara a ambalajului și respectiv a produsului ambalat.

Culorile și nuanțele provoacă diverse reacții psihologice, legându-se, în imaginația oamenilor de anumite interpretări. Tocmai aceste reacții psihologice stau la baza impulsionării vânzărilor.

Pentru un ambalaj, armonizarea culorilor utilizate are o mare importanță. Anumite culori combinate dau efecte plăcute, ca de exmplu: roșu cu alb, galben cu negru, alb cu negru etc.., iar altele dau combinații nepotrivite , cum ar fi verde cu negru.

Culoarea este aceea care conferă o personalitate ambalajului. Armonizarea culorii de bază a unui ambalaj se face ținându-se seama de felul produsului ambalat, de vârsta celui care solicită marfa, de regiunea sau țara în care marfa va fi vândută.

Un efect cromatic plăcut este dat de combinațiile a cât mai puține culori, se recomandă folosirea a maximum 3 culori, deoarece combinațiile simple sunt mai elegante.

Combinarea culorilor cere mai multă atenție decât folosirea lor separată. Au fost elaborate scheme speciale, ce conține șase culori principale ( roșu, verde, galben, albastru, portocaliu, purpuriu) și șase culori complementare (roșu –portocaliu, verde-portocaliu, verde-auriu, albastru-galben, albastru-purpuriu, și roșu-purpuriu).

Legat de culoarea ambalajului, mai trebuie avută în vedere și ambianța în care acesta se va afla. În acest sens, influențele se referă la:

iluminarea la care va fi expus ambalajul (intensitatea, culoarea luminii, sub ce unghi aceasta va cădea asupra ambalajului ș.a);

caracteristicile coloristice ale grupei de produse între care se face etalarea sa in vederea desfacerii ( este de preferat să se aleaga o culoare distonantă, care să îndeplinească funcția de apel);

culoarea de fond pe care vor fi expuse produsele; astfel produsele de orgine marină vor fi expuse pe un fond de albastru „gheață”; se poate utiliza verde ca iarba sau maro pentru a sugera originea rurală a anumitor produse.

Grafica este un al element important în realizarea ambalajului. Se recomandă o grafică simplă, expresivă, iar ilustrația oferită să fie compatibilă cu produsul ambalat. O grafică modernă se caracterizează prin sobrietate, echilibru, elemente coloristice, alegere judicioasă a caracteristicilor, cât și scoaterea in evidență a unor elemente precum: denumirea produsului, modalitatea de utilizare, marca de fabrică, recomandări.

În general, ambalajul trebuie să acționeze în sensul creării unei imagini favorabile produsului.

Comunicarea cu clientul se realizează in următoarele direcții:

identificarea rapidă a produsului;

ambalajul trebuie să conțină informații referitoare la: compoziție, condiții de utilizare, marcă, garanția calității, data limită de vânzare pentru produsele perisabile.

De asemenea, ambalajul trebuie:

să atragă atenția în mod pozitiv asupra produsului ( prin ambalajul său, produsul să fie scos în evidență);

amabalajul trebuie să exprime ideea clară a ceea ce înseamnă produsul;

ambalajul trebuie să prezinte efectiv produsul și modul de întrebuințare;

să prezinte ușurință în închidere, porționare, deschidere;

să asigure indicii igieno-sanitari;

să se mențină în condiții corespunzătoare și după vânzare;

ușurință în înlăturarea ambalajului (dupa utilizarea produsului), evitând poluarea mediului înconjurător.

CAP. II – INTERDEPENDENȚA PRODUS – AMBALAJ

2.1 – Relația de interdependență produs – ambalaj

Între ambalajul unui produs și produsul propriu-zis există o strânsă relație de interdependență. Ambalajul și produsul sunt concepute ca un tot unitar, reprezentând un sistem evidențiat prin dinamica producției și circulației bunurilor de consum.

Un nou sistem de ambalare presupune, fie introducerea unor ambalaje noi în procesul de expediție a mărfurilor, fie un nou sistem de realizare a ambalării.

În lansarea noului sistem de ambalare se parcurg trei etape: concepția, dezvoltarea și comercializarea, fiecare etapă cuprinzând numeroase operațiuni care confer procesului un character de noutate și de originalitate.

Dezvoltarea noului sistem presupune, mai întăi, cercetarea pieței și a amabalajului, apoi elaborarea noului sistem de amabalare.

Un producător trebuie să identifice din timp produsele care necesită o dezvoltare a amabalajului, urmare a modificarilor apărute în:

ciclul de viață comercială a produsului;

reglemntări tehnice, standarde, prescripții în domeniul ambalării, marcării și etichetării, metode de certificare a conformității;

forma produsului;

logistica de marketing;

activitatea de merchandising etc.

În ultimele două decenii, s-a evidențiat faptul că înnoirea ambalajelor întrece ca frecvență înnoirea produselor. În cele mai multe cazuri, modernizarea produselor se referă la modificarile de ambalaj de natură să influențeze piața, asigurând produselor eficiență în manipulare, transport și depozitare.

În viziunea de marketing, ambalajul este situate între mijloacele active de influențare a tendințelor pieței, de orientare a consumului, de educare a gusturilor, de creare a noi cereri de consum, de noi piețe de desfacere. Creșterea rolului ambalajului în dinamica economic determină diversificarea și înnoirea permanent a ambalajului, urmare a exploziei produselor noi, pe fondul progresului tehnico-științific, creșterii exigențelor calitative ale consumatorilor, conștientizării problematicii ecologice. În conceperea noului ambalaj, datorită evoluției rapide a psihologiei consumatorului, se impune acordarea unei atenții sporite designului, ambalajul având sarcina de a evidenția și amplifica originalitatea produsului printr-o realizare grafică corespunzătoare și prin accentuarea dimensiunii sale estetice.

Existența unei concurențe acerbe la nivel internațional în domeniul ambalajelor implică nevoia de adaptare permanent la cerințele pieței.

Conceput ca un complex de atribute concrete si abstracte incluzând ambalajul, culoarea, prestigiul producatorului, prețul, serviciile post vânzare etc. , produsul este afectat de orice schimbare a unei caracteristici fizice a unui nou produs. In contextul relației complexe produs-ambalaj, pe parcursul proiectării si testării sistemului produs-ambalaj, ambalajul se adaptează la produs dar, pe de alta parte, apar numeroase produse noi, urmare a transformărilor impuse de ambalaj.

Pentru consumator, produsul si ambalajul formează un cuplu indisociabil, care prezintă un anumit număr de caracteristici percepute în mod global, consumatorul apreciind valoarea ansamblului. Produsul este afectat de orice schimbare a uneia dintre caracteristicile noului model, cât și de programul de marketing care susține noul produs.

Se obișnuiește ca producătorul să utilizeze un stimulant, o ofertă-pachet prin care se oferă două sau mai multe produse la un preț special sau o primă-cadou inclusă in produsul promovat. Scopul acestor oferte promoționale este de a determina consumatorul să achiziționeze produsul și să-l testeze. O altă modalitate de promovare folosită de producători este oferirea gratuită a unui produs complet diferit pentru fiecare achziționare a produsului de bază, tehnică cunoscută sub denumirea de primă incrucișată, cross-sampling sau near-pack. Un alt gen de promovare folosește formula “bani economisiți”, tehnică ce permite favorizarea consumatorilor actuali să cumpere mai mult, și mai puțin atragerea de noi clienți pentru a testa produsul.

Introducerea autoservirii in anii 1950 a determinat o schimbare în modul în care consumatorii iau deciziile de cumpărare. Produsele, folosind ambalaje atractive, au devenit adevarați “vânzători muți”, fiind eliminate contactul direct dintre vânzător și marfa expusă.

În strategia comercială a lanțurilor de supermarket-uri a fost inclus conceptual de expuneri eficiente, cu costuri scăzute. Astfel, acestea primesc marfa direct de la producători, rolul ambalajului în manipularea eficientă a produselor fiind deosebit de important.

Un tip de supermarket este magazinul cu număr foarte mare de sortimente; acesta a dezvoltat o strategie comercială ținând cont de elementele economice ale expunerii produselor. Și în acest caz, ambalajul îndeplinește un rol important, permițând transportul mărfurilor sub formă paletizată pe circuitul depozit-raion-formă de vanzare.

Atractivitatea ambalajului este esențială pentru consumatori, în stabilirea spațiului pe raft alocat unui produs, în scopul influențării cererii de consum. Specialiștii apreciază faptul că există o strânsă legătură între numărul articolelor de același fel expuse liniar pe raft pentru un produs și vânzarea acestui articol. Pe măsura creșterii spațiului alocat are loc și creșterea vânzărilor. Sporirea vânzărilor depinde și de modificarea poziției pe verticală a produsului aflat pe raft. Articolele expuse cel mai aproape de nivelul ochilor sunt avantajoase comparativ cu produsele situate la nivelul taliei sau cele aflate la nivelul podelei, în ceea ce privește volumul vânzărilor.

Atractivitatea ambalajului nu poate fi separată de competitivitate, în special de costurile cerute pentru aducerea produsului în spațiul alocat pe raft. Institutul de marketing alimentar din S.U.A. a introdus in acest sens conceputul profitului direct al produsului, în scopul descrierii contribuției la profit a articolelor individuale. Prin aplicarea acestui concept, costurile se impart in trei categorii principale: costul de manipulare, costul de inventor al stocului si costul spațiului.

Ca factor inovator, ambalajul este perceput în mod diferit de consumator, în funcție de costul, natura și gradul inovației sau chiar diferențierea produsului. Imaginea produsului din punct de vedere al inovației și al costului determină așteptările consumatorului în materie de ambalare, noutatea ambalajului fiind practice un semnal pentru consumator ( prin formă, material, culoare, ilustrație, inscripționare) în ceea ce privește:

preocuparea pentru echilibrul dintre produs și ambalaj;

grija pentru un aspect cât mai funcțional posibil;

preocuparea pentru echilibrul ecologic;

traducerea in realități concrete și accesibile a progresului științific și tehnic;

importanța acordată mărcii de calitate în lansarea noului produs;

fidelitatea față de punctul de vânzare și față de marcă etc.

Interacțiunea ambalaj nou – produs nou constituie un adevarat accelerator al evoluțiilor positive pe linia tendințelor de consum. Acest lucru a fost evidențiat la Salonul Internațional Alimentar de la Paris, care se desfașoară din doi în doi ani, unde sunt prezentate noile produse, ce oglindesc tendințele de consum.

S-a arătat faptul că, in prezent, nu se poate vorbi despre un consumator European ( deoarece fiecare țară își păstrează specificitatea), însă există și puncte comune, care evoluează, și care nu țin cont de obiceiurile naționale și chiar regionale. De exemplu, evoluția obiceiurilor alimentare către “ronțăit” favorizează orientarea către ambalaje individuale gata de folosit.

Tot la Salonul Internațional Alimentar (2007) s-au evidențiat câteva orientări, cum sunt:

► 2007 a fost considerat anul ecoproduselor (produse “bio” în ambalaje “bio”) în special pentru America de Nord, și mai puțin pentru publicul European;

► creșterea cererii de produse individuale vândute în ambalaje care servesc si ca veselă, chiar dacă sunt în contradicție cu cerințele ecologice;

► modificarea “tendinței nutriționale”, respective pierdere de viteză pentru produsele “fară” (sare, grasimi, colesterol etc.) și creșterea pentru produsele “plus” (bogate în vitamine,fibre, protein etc.); ambalajele pentru copii impun “noul” în familie, invațiile mergând în sensul gusturilor lor ( inclusive, de exemplu, ambalajul în formă de joc).

2.2 – Studiul interacțiunii produs – ambalaj din perspectiva relației funcții – mijloace – obiective

Studiul interacțiunii ambalaj – produs vizează optimizarea ansamblului produs – ambalaj, cu încadrarea în raportul dintre “performanță – cost” urmărit. Performanțele se concretizează în asigurarea protecției cât mai perfecte a produsului ambalat într-un volum cât mai redus și cu greutate minimă, pentru a limita și cheltuielile de transport.

Adaptarea ambalajului la un anumit produs complex care presupune identificarea: funcțiilor pe care ambalajul trebuie să le asigure; mijloacele prin care se pun în acțiune aceste funcții; obiectivelor care se doresc a fi atinse. Din această perspectivă, figura 1 reprezintă un ghid orientativ pentru studiul relațiilor ambalaj – produs, care confirmă de altfel importanța opticii de marketing.

2.3 – Reflectarea interacțiunii ambalaj – produs prin sistemul codificării cu bare

Sistemul codificării cu bare se bazează pe codificarea cu ajutorul aparatelor laser (scannere) a unor simboluri inserate pe ambalajele produselor, simboluri care reprezintă codificat informațiile principale de identificare a produselor respective.

În principal, etichetele cu bare trebuie să conțină toate elementele specificate în eticheta clasică ( firma și țara producătoare, denumirea produsului, standardul, masa, capacitatea ambalajului, termenul de garanție etc.). Dimensiunile etichetelor cu bare și ale simbolurilor pe care ele le utilizează (bara, cifre, litere), precum și culorile, sunt reglementate pe plan internațional prin norme ISO. Pentru Europa, codul propriu-zis al țării este acordat de Asociația Europeană pentru Coduri cu Bare, cu sediul la Bruxelles.

În prezent, există peste 30 de diferite coduri și structuri ale simbolizării prin linii, cele mai utilizate fiind Codul Universal al Produselor (UPC) și Codul European al Mărfurilor (EAN).

Atât compoziția (numărul de linii 13, sau 18) cât și structura codurilor diferă de la o țară la alta. În Japonia, de exemplu, codul EAN se prezintă in următoarea structură (de la stânga la dreapta): prima grupă de simboluri semnifică o cifră care indică țara, urmează simbolurile exprimate prin 5 cifre, având ca semnificație firma producătoare, apoi alte 5 cifre indicând produsul și, în final, un simbol de control, care permite cititorului optic să verifice dacă decodificarea s- efectuat corect.

În cazul magazinelor, sistemul codificării cu bare poate fi folosit pentru: automatizarea decontării cu cumpărătorii, evidența vânzărilor și a stocurilor de mărfuri; automatizarea mișcării mărfurilor în depozite, respectiv reglarea automatizată a recepției mărfurilor, păstrarea lor pe termen scurt sau în stocuri sezoniere, întocmirea facturilor, contabilizarea, analiza activității etc.

Pentru introducerea acestui sistem de codificare este necesară îndeplinirea cumulativă a doua condiții: existența unui cod (numeric, alfa-numeric sau cu bare) al mărfurilor, existența aparaturii electronice necesare decodificării la punctele de vânzare.

Aparatura electronică necesară codificării este reprezentată de a doua generație de case electronice de marcat, dotate cu periferice de citire programabile. Lectorul optic citește codul produsului și îl transmite prin intermediul terminalului – în formă codificată – calculatorului, care îl codifică, prelucrează informațiile și le stochează.

În ceea ce privește echiparea cu aparatură electronică, aceasta diferă de la o țara la alta, cât și în cadrul aceleiași țări. Se apreciază că hiper și supermagazinele au progresat cel mai mult în privința introducerii codificării cu bare.

În urma unor studii și sondaje ca urmare a introducerii și funcționării scannerizării s-au evidențiat câteva aspecte: timpul afectat decontării la casă nu se reduce foarte mult prin folosirea lecturii optice, costul echipării este destul de mare; există un prag legat de volumul mărfurilor livrate la furnizori și marcate cu simboluri, care trebuie depășit pentru a rentabiliza această investiție ( de exemplu, în Japonia acest prag este de 70% din volumul total al livrărilor); această investiție este eficientă în cazul magazinelor de mare dimensiune, unde aparatura poate fi utilizată nu doar la casele de marcat, ci prelucrând datele stocate, se poate urmări evoluția stocurilor, se pot valorifica informații pentru managementul magazinelor, utilizând în mod optim programul de lucru etc.

În România, preocupările în acest domeniu s-au intensificat începând cu 1990. Din inițiativa colectivului de cercetare în domeniul ambalajelor LAREX ( Centrul Național pentru Încercarea și Expertizarea Produselor) s-a constituit în 1992 Centrul Român pentru Codificarea EAN, recunoscut prin colaborările cu instituțiile guvernamentale si neguvernamentale.

2.4 Atribuțiile ambalajului în construirea conceputului de produs nou

Ambalajul ca factor inovant, este perceput în mod divers de conumatori, în funcție de costul, natura și gradul inovației, sau chiar de diferențierea noului produs.

Dezvoltarea conceputului de produs nou reprezintă o sarcină dificilă. Serviciile de marketing și cercetare – dezvoltare ale unei firme trebuie să permită funcționalitatea unui sitem intern de comunicare a ideilor care să permită respectarea principiului: cei care emit idei trebuie să poată să le discute, să beneficieze de resurse și de sprijin organizatoric pentru a le dezvolta.

Printre metodele de descoperire a ideilor care să conducă la conceptele de noi produse se numără:

fixarea țintei;

cercetarea meticuloasă a relizărilor tehnologice și de inginerie care pot conduce la investiții;

identificarea oportunităților și punctelor slabe ale concurenței;

În acest ultim caz există cinci abordări de bază: adăugarea de caracteristici (extinderea funcțiilor produselor existente); readucerea produsului la funcțiile sale de bază; adaptarea în raport cu nevoi precise și prețuri cuvenite; analiza calității; analiza fiabilității (examinarea produselor și serviciilor concurenței prin raportare la nevoile și atitudinile onsumatorilor.

În contextul anlizei calității, se are în vedere atât evaluarea fizică a calității produselor concurente, cât și studiul nevoilor și percepțiilor psihologice ale consumatorilor pentru a descoperi care atribute ar trebui să fie încorporate în noul produs în materie de: design, ambalaj, aparență și senzație fizică, preț.

Managementul firmei, asigurându-se de accesul la idei, trebuie să permită tratarea și evaluarea ideilor de noi produse ca surse potențiale de valoare, răspunzând atât de pierderile de oportunități, cât și de succesele de noi produse.

În acest sens se elimină ideile de produse impracticabile sau inaceptabile, se identifică de pe toate piețele-țintă, deținătorii de brevete si licențe; se realizează o analiză economică (natura și talia pieței, modificările pe care le implică distribuția, metodele de vânzare, organizarea și producția) care să ofere ideea generală asupra valorii conceptului de produs și evaluarea impactului conceptului de produs asupra firmei și a pieței în situația în care un concurent ar lansa un produs similar.

A doua fază a dezvoltării conceptului constă în transformarea ideii în concept de produs tangibil și comercializabil, dezvoltare care ține cont de aspectele de inginerie, metode de fabricație și producție, marcă, ambalaj, suportul promoțional și prețul.

Prezintă importanță testarea produsului în condiții reale. O asemenea testare urmărește eliminarea eventualelor defecte ale unu nou produs ( producție, sistem logic, rezistență la manipulare și transport, canale de distribuție) și mai ales, gradul de acceptabilitate de către consumatori. În acest stadiu se efectuează pre-teste ale apelului publicitar și ale ambalajului astfel incât să poată fi testat produsul.

O altă etapă, după dezvoltarea conceptului de produs nou, constă în crearea produsului nou, ceea ce presupune asamblarea avantajelor fizice și psihologice într-un proces „package” (componentele prosului legate într-un tot), în jurul căruia se poate recurge la comunicația promoțională. Pentru a da viață produsului nou, elementele necesare sunt: caracteristicile tehnico-funcționale, funcția produsului, stilul și designul, numele de marcă, ambalajul, fiabilitatea și sprijinul prin servicii post vânzare, strategiile de preț și de comunicație.

Referitor la ambalaj, acesta îndeplinește o serie de sarcini importante în construirea ansamblului conceptului de produs, șase fiind cele cheie în prezentarea noului produs:

atragerea consumatorului la punctul de vânzare;

funcționarea ca suport de informații de vânzare în punctul de vânzare;

protejarea imaginii produsului;

furnizarea imaginilor cerute în mod legal;

protejarea produsului.

În acest context, ambalajul trebuie :

să anunțe consumatorului mai întâi natura produsului, după care să-i atragă atenția;

să sprijine întotdeauna dorința de cumpărare proiectând atracția către punctul de vânzare;

să reflecte „gustul” zilei, imaginea produsului fiind un avantaj psihologic important;

să-l determine pe cumpărător să devină un utilizator regulat;

să țină cont de prevederile legale, care impun exsitența, în general, a următoarelor informații: greutatea, dimensiunile sau capacitatea produselor, avertizările pe linie de securitate, prezența anumitor ingrediente, formule, țara de origine, prețul;

să asigure încrederea consumatorului în calitatea produsului;

să se conformeze exigențelor legale, dar și lingvistice ale fiecărei țări etc.

2.5 . Raportul calitate – cost al sistemului produs – ambalaj

Gradul de satisfacție a nevoilor diferă de la un individ la altul. În mod uzual, noțiunea de calitate raportată la un produs este privită prin prisma realizării gradului de satisfacție pe care îl oferă produsul respectiv individului în raport cu o suma dată, evaluată în mod direct.

Fiind unul din elementele calității produsului, un nou ambalaj nu poate fi conceput fără cunoașterea produsului conținut. Este dificil a disocia calitatea ambalajului de cea a produsului, ambalajul contribuind direct la menținerea calității produsului, proprietățile componentelor cuplului fiind transformabile în caracterisitici de calitate ale ansamblului.

În domeniul alimentar, de exemplu, menținerea calității presupune: cunoașterea componenților calității produsului ambalat și factorii de modificare a lor; fixarea limitelor de timp între momentul fabricării produsului și cel al utilizării acestuia ; cunoașterea nevoilor și constrângerilor fazelor intermediare celor doua momente ale circuitului cuplului produs ambalaj; cunoașterea și evaluarea riscului non-calității.

În contextul obiectivului optimizării echilibrului performanțe-cost al ambalajului se impune a se avea în vedere ponderea costului ambalajului în costul total al evoluției cuplului produs-ambalaj din faza de materie primă până la eliminare. Acest cost total, pentru o firmă, este compus din: costul ambalajului; costul realizării cuplului produs-ambalaj, costul cuplului distribuit; costul avariilor, costul eliminării.

Calitatea ambalajului, la rândul sau, include o serie de elemente:

calitatea raportată la produs;

calitatea produsului însuși

calitatea materialelor de ambalare;

circuitul logistic;

informația;

utilizarea;

eliminarea.

Pe de altă parte, elementele de cost legate de ambalaj sunt strâns legate de parametrii calității. Aceste elemente sunt:

costul ambalajului ( de achiziție, de cotrol la recepție, de stocare);

costul de punere în funcțiune (aprovizionarea posturilor de ambalare, productivitatea liniilor, costul pierderilor ambalaj-produs, costul paletizării, costul stocării, costul reparației);

costul analizei de cost detaliate;

costul logistic (încărcare, transport, recepție, antrepozitare, punere în vânzare);

costul eliminării ambalajului;

costul avariilor și returnărilor.

O abordare calitate/cost implică participarea activă a diferitelor servicii (producție, distribuție fizică, cumpărări, comercial, marketing) si include următoarele etape:

cunoașterea ansamblului circuitului și al constrângerilor;

definirea unui program de încercări;

aplicarea acestui program;

aplicarea rezultatelor obținute;

studii de modificări;

realizarea programelor de încercări;

urmărirea raportului calitate/cost.

Orice firmă trebuie să-și claseze exigențele, funcțiile și constrângerile și să le acorde prioritate, știind că aceasta va influența direct raportul calitate/cost al ambalajului.

CAP. III – MATERIALE ȘI METODE DE AMBALARE A MĂRFURILOR AGROALIMENTARE

3.1 – Materiale de ambalare

3.1.1 – Hârtia și cartonul

Hârtia și cartonul fiind materiale tradiționale în producția de ambalaje de desfacere și transport, ocupă și astăzi primul loc în materie de ambalaje cu un consum plan european de 40 kg/locuitor/an (în S.U.A depașește 30 kg/locuitor/an).

Hârtia este un produs industrial sub formă de foaie obișnuită în general prin împâslirea fibrelor vegetale cu sau fără adaos de fibre minerale sau fibre din polimeri naturali și sintetici, precum și alte materiale.

Hârtia este un sistem mixt constituit din componente micromoleculare și macromoleculare (fibre de încleiere: clei de colofoniu, clei de amidon, cleiuri din rășini sintetice; materiale de umplere: caolin, talc etc.); coloranți etc.

Obținerea semifabricatelor fibroase constă în obținerea pastei mecanice, pastei brune de lemn, pastei de cârpe, pastei de maculatură, pastelor semichimice.

Pasta mecanică se obține prin prelucrarea mecanică a lemnului de foioase în două tipuri: albă și brună.

Pasta mecanică brună se folosește la fabricarea mucavalelor, înlocuitorilor din piele, iar în amestec cu celuloză sulfat se utilizează pentru obținerea hârtiei de ambalaj și a cartoanelor duplex, triplex.

Comportamentul principal în obținerea hârtiei și cartonului este celuloza care se obține din lemn de rășinoase și foioase, paie, stuf, deșeuri textile.

Cele mai folosite procedee de fabricare a celulozei sunt procedeul de bisulfat de calciu și procedeul sulfat din care rezultă celuloza sulfit și celuloza sulfat.

Pasta de maculatură permite economisirea masei lemnoase și a celei de plante anuale și prezintă avantaje economice datorită prețului de cost.

Pasta semichimică se obține din deșeuri textile (bumbac, lână, in, cânepă) sau fibre neîntrebuințate. Această pastă este superioară celei de lemn insă este mai scumpă. Se pot obține o gamă variată de hârtii rezistente absorbante, cum sunt: pergamentul, hârtia pentru documente, cartonul durabil etc.

Hârtia de pastă reprezintă un amestec de fibre măcinate în suspensie în apă, alături de materialele de umplere, de încleiere și de colorare.

Operația de preparare a pastei de hârtie, nuanțarea și colorarea hârtiei.

Efectele principale ale acestor operațiuni sunt:

mărirea netezimii;

creșterea opacității, densității și masei hârtiei;

creșterea moliciunii;

ridicarea gradului de alb;

rezistența mai mare;

reducerea higroscopicității excesive a hârtiei.

Operația de finisare finală constă în operații de satinare, tăiere și bobinare. Prin satinare se elimină deosebirea dintre fața și dosul hârtiei, producând în același timp o subțiere a hârtiei, o uscare datorită căldurii degajate prin presiune, o creștere a transparenței și a rezistenței.

Hârtiile utilizate pentru ambalaje se pot clasifica după gramaj, compoziție și destinație.

Hârtiile Kraft sunt hârtii rezistente de ambalaj, care prezintă caracteristici mecanice superioare. Aceste hârtii sunt obținute din 100% celuloză sulfat/sulfit din lemn de rășinoase. Celulozele folosite pentru acest tip de hârtii prezintă caracteristici superioare în ceea ce privește lungimea de rupere, rezistența la sfâșiere.

Având o largă utilizare ( confecții, plăci stratificate, strat neted la cartonul ondulat, ambalaje pentru materiale grele), hârtia Kraft necesită o serie de parametri ( masă, lungime de rupere, alungire, rezistență la sfâșiere, rezistență la plesnire, număr mediu de duble îndoiri, gradul de încleiere, umiditate, pH).

Calitatea hârtiei Kraft pentru saci a fost definită în STAS 81 – 66, ce prevede trei tipuri: tip E cu parametri net superiori, tipul I și tipul II (tabel nr.1).

Tabel nr. 1

Hârtia Kraft pentru saci, STAS 81 – 66

Sursa: Cotigaru, B., și col. – „Economia și tehnica ambalării mărfurilor”, București 2004.

Hârtia pergaminată

Pergamentul vegetal realizat pentru ambalarea unor alimente care prin umiditatea lor naturală sau conținut de grăsime provoacă anumite incoveniente, este printre primele hârtii rezistente la apă.

Obținerea pergamentului vegetal necesită un tratament complex și costisitor. Pergamentul imitație se obține prin măcinare, completată de o tratare la suprafață. Hârtia imitație pergament se obține în două tipuri, tip I cu impermeabilitate mare la apă și impermeabilitate mică la grăsimi, tip II cu impermeabilitate mare la grăsimi.

Datorită mediului în care se utilizează hârtia pergament, este necesar ca aceasta să fie rezistentă la apă și la grăsimi. Hârtia pergaminată nu rezistă la ambalarea produselor cu umiditate ridicată. Prin umezire hârtia își pierde rezistența mecanică , sarcina de rupere ajungând la 5 – 10% din rezistența inițială. Pentru aceasta se folosesc rășini sintetice care rezistă mai mult in stare uscată. Acestea sunt absorbite de hârtie, iar prin polimerizare succesivă se conferă hârtiei rezistență mai bună în stare umedă și uscată.

Prin tratarea la suprafață a hârtiei pergaminate cu diferiți aditivi, se imbunătățeste sensibil rezistența la apă și la grăsimi, netezimea, luciul, proprietățile superioare de imprimare etc.

Pentru asigurarea unei bariere la grăsimi de lunga durată este necesar a se realiza o impermebilizare prin reducerea porozității hârtiei.

Hârtia cretată

Aceasta se prezintă în două tipuri, hârtie creată pe o față și hârtie creată pe ambele fețe. Cretarea este o operație de acoperire a hârtiei transparente, de o grosime uniformă, cu o pastă obținută din substanțe minerale și lianți, în scopul obținerii unei netezimi cât mai adecvate, mărimii gradului de alb, eliminării asperităților, precum și îmbunătățirii calității tipăriturilor. Pasta de cretare mai conține și coloranți pentru nuanțare, antispumanți, plastifianți și substanțe pentru luciu (talc, creta). Acest tip de hârtie se utilizează pentru îmbrăcarea cutiilor, la confecționarea de etichete etc.

Cartonul

Cartonul reprezintă un produs industrial cu aspectul și proprietățile generale ale hârtiei, însă din punct de vedere al structurii, cartonul este mai compact și prezintă o flexibilitate mai redusă.

Principalele tipuri de cartoane utilizate la ambalarea mărfurilor sunt:

cartonul duplex, format din minimum două straturi diferite de material fibros, unite prin presare în stare umedă

cartonul triplex, format din minimum trei straturi diferite de material firbros, unite prin presare în stare umeda.

cartonul ondulat este format din unul până la patru straturi netede și unul sau trei straturi ondulate din hârtie inferioară sau superioară de ambalaj, unite intre ele printr-un adeziv. Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice) în scopul obținerii unor ambalaje mai eficiente și cu proprietăți mult îmbuinătățite.

Calitatea cartonului ondulat este definită în funcție de calitatea sortimentului de hârtie care intră în componența straturilor, de rezistența la presiune, străpungere, plesnire și tracțiune, grosime, gramaj etc.

Cartonul ondulat este un material de ambalare foarte apreciat datorită capacității sale de protecție a produselor ambalate împotriva șocurilor și presiunii exterioare și este utilizat pentru confecționarea cutiilor cu microcaneluri la nivelul ambalajelor primare, pentru ambalaje secundare sub formă de cutii, cutii de prezentare și ambalaje terțiare sub forma învelișurilor de protecție în jurul paletelor incărcate.

Cartonul ondulat se caracterizează printr-o structură celulară care îi conferă o înaltă rezistență la compresiune și greutate relativ mare.

Acoperirea si laminarea conferă cartonului proprietăți de barieră. Astfel, laminarea cu parafină asigură barieră împotriva umezelii, căptușirea cu sticlă asigură rezistență la grăsimi, acoperirea cu plastic îi conferă propietăți de barieră la grăsimi. Cartoanele pentru lichide închise ermetic sunt cele mai răspândite și prezintă o utilizare largă, în special pentru ambalarea produselor alimentare și a bauturilor.

Hârtia și cartonul au caracteristici identice, multe dintre ele putând fi îmbunătățite prin tratamente specifice.

Proprietățile hârtiei și cartonului sunt:

masă volumică cuprinsă între 0,8 – 1,2 g/m2 pentru hârtia de ambalaj și maxim 1 g/m2 pentru cartonul ondulat;

sunt apte pentru contactul cu alimente;

sunt inodore și insipide;

hârtia pergament are o permeabilitate scăzută;

posibilitatea de a forma complexe cu alte materiale ( metale, polimeri), utilizate la ambalarea unei game foarte variate de produse;

posibilitatea de recuperare în proporție de 100% și refolosirea lor în procesul de fabricației a hârtiei și cartonului;

propietățile hârtiei și cartonului obținute ca urmare a tratamentelor aplicate sunt, rezistența la ulei, gaze și hidrocarburi, alcooli, eteri și cetone, rezistență la soluții apoase, acizi slabi și alcali, barieră la radiații ultraviolete, rezistență la uleiuri și grăsimi, barieră la mirosuri și vapori de apă, la aer și gaze ( O2, CO2) etc.

3.1.2 – Sticla

Sticla este un material care deține pondere însemnată în sectorul ambalajelor, fiind utilizată în special la ambalarea produselor lichide, păstoase sau pulverulente.

Sticla este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar și în industria farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.

Avantajele utilizării sticlei ca material de asamblare sunt:

se comportă neutru în contact cu diferite produse;

nu este toxică;

este igienică, se curăță ușor prin spălare și nu reține praful;

material barieră excepțional la gaze, vapori, lichide;

nu are miros, nu transmite și nu modifică gustul alimentelor ( garantează menținerea proprietăților organoleptice și a aromei alimentare);

este transparentă, permițând controlul vizual al produsului de către cumpărători;

prezintă rezistență la șoc termic favorizând sterilizarea și pasteurizarea;

poate fi colorată, aducând o protecție suplimentară a produsului împotriva radiațiilor ultraviolete;

se pot obține recipienți în forme foarte variate și care pot fi grupate pentru transport sau manipulare;

recipienții pot fi marcați cu texte sau desene prin gravare și inscripționare în culori rezistente;

este un material economic, produs în cantități mari și care nu încetează să se perfecționeze;

sistemele de închidere – deschidere pot fi ușor adaptate;

este un material reciclabil.

Dezavantajele sticlei sunt:

greutate mare;

fragilitate;

depozitare deficitară;

nu rezistă la schimbări bruște de temperatură.

Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele din sticlă fac obiectul unor prevederi obligatorii în ceea ce privește protecția sănătății consumatorilor. Prin aceste prevederi se indică valorile limită admisibile pentru cantitățile de plumb și cadmiu, în conformitate cu Directiva C.C.E. 84/500 din 15 octombrie 1984. Aceasta se referă la armonizarea legislației statelor membre cu privire la articolel din sticlă și ceramică ce urmează să intre în contact cu produse alimentare.

3.1.3 – Materialele plastice

Materialele plastice au un rol deosebit de important în domeniul ambalajelor, datorită avantajelor tehnice și economice pe care le prezintă comparativ cu materielele considerate tradiționale, având o răspândire din ce în ce mai mare.

Conform Directivei din 18 octombrie 1982 a C.E.E, prin „material plastic” se înțelege un ansamblu de „compuși macromoleculari obținuți prin polemizare, policondensare sau alte procedee similare, plecând de la molecule cu greutăți moleculare mici sau obținuți prin modificări chimice ale macromoleculelor naturale”.

Din marea familie a materialelor plastice fac parte următoarele grupe: derivații celulozici, derivații polivilinici și polivinilidenici; derivații poliacrilici; polistirenii și copolimerii; poliolefinele și copolimerii; poliamidele; poliuretanii; poliesterii saturați și nesaturați; rășinile epoxidice; rășini termoaurificabile.

După originea și modul de sinteză al substanțelor macromoleculare, materialele plastice se clasifică în următoarele grupe:

substanțe naturale, nemodificate, compuse din polimeri naturali;

substanțe artificiale, obținute prin modificare substanțelor naturale provenite din vegetale și polimerizate natural. Este cazul plasticelor celulozice, derivați ai celulozei cum sunt nitroceluloza sau celofanul;

substanțe sintetice obținute din monomerii naturali, derivați ai petrolului sau mai rar proveniți din carbon.

Actualmente există peste 30 de materiale plastice diferite, care sunt folosite direct pentru ambalarea produselor. Acestea se pot clasifica în trei grupe:

► materiale plastice de largă folosință:

-polietilena (PE): de joasă densitate – cea mai folosită în ambalare si de inaltă densitate (rigiditate, rezistență la șocuri, temperatură și îmbatrânire etc);

-polipropilena (PP): propiretăți superioare mecanie și chimice, rezistență la flexiune, menținerea temperaturii și conservarea proprietăților până la îmbătrânire, puțin permeabilă la vaporii de apă, densitate mică, proprietăți alimentare, este inflamabilă, fragilă la temperaturi joase, se oxidează la raze ultraviolete, lipire și marcare dificilă. Se utilizează sub formă de saci de mare capacitate ( 100 kg) țesuți (ce-i înlocuiesc pe cei din iută, putrescibili) sau de filme transparente. Se pot confecționa butelii pentru sacuri de fructe (polipropilena, suportă îmbutelierea la cald);

-policlorura de vinil (PVC) – rigidă și plastifiată;

-polistiren (PS): polistiren „șoc”, cu rezistență mecanică sporită, utilizat la ambalarea produselor alimentare; polistiren rezistent la căldură; polistiren expandat: se folosește încă din anii 1950. Calități: rigiditate și izolație termică, impermeabilitate la apă, insensibilitate la frig, densitate foarte mică, dar și inflamabil, solubil în hidrocarburi. Se folosește ca material de amblat pentru produsele alimentare înghețate, datorită puterii de izolare termică a materialului. De asemenea se folosește ca ambalaj de serie pentru legume și fructe perisabile, cu rol de antișoc sau pentru ambalaje de prezentare, lăzi compartimentate pentru butelii, platorui alveolare pentru fructe, ouă etc.

► materiale plastice intermediare:

-etil acetat de vinil (EVA);

-ionomer (IO);

-copolimer etilan – alcool polivinil (EVOH);

-poliviniliden (PVdC);

-poliacrinolitril (PAN);

-fenoplast (PF) și aminoplast (UF);

-peliculă celuloizică (Celo);

-poliuretan (PU).

► materialele plastice tehnice:

-politereftat (PET), material care cunoaște o creștere puternică în ultimul timp;

-poliamidă (PA), care este mai puțin utilizată.

Principalii polimeri utilizați la realizarea materialelor complexe se clasifică în următoarele grupe: poliolefinele, polimeri vinilici, stirenici, tehnopolimeri, pelicula celulozică și polimerii termodurificabili.

Caracteristici de identificare a materialelor plastice:

materialele termoplastice: se înmoaie sub acțiunea căldurii și se fixează prin răcire, operație care se poate repeta de mai multe ori, fără a altera sau modifica chimic materialul, iar resturile de la fabricație putând fi reutilizate;

materialele termodure se intăresc, se fixează ireversibil după prima aplicare a căldurii, producându-se o reacție chimică de polimerizare;

film sau peliculă: produs plat cu o grosime de sub 0,1 mm;

folie: 0,1 – 1 mm;

placă: grosime peste 1 mm.

Utilizarea filmelor plastice:

filmele plastice au largi utilizări în ambalarea produselor agroalimentare proaspete și prelucrate; PE – pentru pungi, saci, sacoșe, anvelopări; PVC, celuloză regenarată – pentru unități preambalare – anvelopări; acetat de celuloză – pentru anvelopări.

procedee:

turnare ( materialul plastic este introdus sub formă lichidă într-un vas cu nivel constant care se golește printr-o fantă pe un tambur cu diametru mare, unde se formează filmul);

extrudare : materialul sub formă de granule. Se utilizează un extruder cu filieră plată sau cu extrudare prin umflare;

calandrarea: în acest caz se pleacă de la produs termoplastic uscat care este forțat după laminare între doi cilindrii încălziți a căror distanțare este din ce în ce mai redusă, până la obținerea grosimii dorite a filmului;

realizarea de filme contractibile: un film contractibil este un film etirat la cald bidimensional, apoi răcit. În momentul folosirii se reîncălzește (cu apă caldă sau cu un aer cald), contracțiile de etirare se eliberează și provoacă o contracție de 20-50%; filmul sub impulsul căldurii se mulează pe produsul ambalat, care astfel își va păstra mai mult timp prospețimea

piesele mari (platourile) se realizează din polistiren șoc, pe mașini de tip folie cu folie; piese mici ( vase de iaurt, miere, brânză, unt) se realizează din PS, pe mașini semicontinue, cu umplerea după formare;

utilizarea plasticelor pe hârtie- carton. Pentru produsele prelucrate se folosesc mai multe materiale plastice pe suport de hârtie – carton, ambalate în următoarele moduri:

alveole ( „Blister”) : obiectul ambalat este introdus într-o alveolă transparentă din material plastic termofarmat, care este fixat pe un carton suport prin agrafare, termosudare sau este prins între două cartoane lipite între ele; se folosește PVC rigidă, acetat de celuloză;

acoperire ( „ Skin Pack”): obiectul așezat pe un carton termosudat, microperforat, servește el însuși ca tipar – model pentru pentru formarea ambalajului său. În practică se termoformează un film transparent pe produs și pe cartonul suport; acest film se autolipește pe suport, acoperind obiectul cu o peliculă fină, care este astfel perfect fixat în ambalajul său. Se folosește PE, PP și ionomerii.

Materialele plastice posedă o serie de proprietăți fizice, mecanice, chimice, fizico-chimice și fiziologice, precum:

masă specifică redusă (sunt ușoare);

rezistență mare față de agenții climatici;

ușurință în prelucrare;

rezistență mecanică ridicată;

rezistență sporită față de acțiunea microorganismelor;

transparență;

stabilitate chimică;

proprietăți termoizolante și electroizolante etc.

3.1.4 – Materiale metalice

În structura materialelor pentru ambalaje, metalele ocupă o pondere însemnată, reprezentând 12% din totalitatea materialelor.

Dintre materialele metalice utilizate cu precădere în obținerea ambalajelor se remarcă tabla cositorită, tabla cromată, foliile de aluminiu etc.

Ambalarea în cutii metalice reprezintă una dintre cele mai utilizate metode pentru păstrarea produselor alimentare perisabile.

Materialele utilizate în acest scop sunt: oțelul, aluminiul și materialele combinate ( material plastic, carton și metal).

Alegerea tipului de material metalic trebuie să se facă având în vedere:

caracteristicile produsului care trebuie ambalat, în special valoarea pH-ului;

raportul greutate/volum al produsului, durata de valabilitate în luni la temperaturi specifice de depozitare;

modalități de realizarea a procesului de umplere al ambalajului, termperatura, timpul de sterilizare;

tipul de cutie, dimensiunile, sistemul de închidere;

materii primă ( tablă de oțel, aluminiu, carton, plastic);

tipul de lac utilizat pentru suprafața interioară și dacă acesta este compatibil cu produsul ambalat;

posibilitatea efectuării unor tratamente speciale.

Cutiile metalice se confecționează din tablă de oțel laminat la cald, acoperită pe ambele părți cu un strat foart subțire de staniu. Oțelul și staniul nu sunt materiale toxice.

Tabla cositorită și tabla cromată sunt materiale pe bază de oțel moale cu gosimea cuprinsă între 0,15 mm și 0,5 mm. Tabla cositorită răspunde exigențelor impuse de procesele tehnologice din industria agroalimentară, cît și cerințelor impuse de piață cu privire la calitatea produselor, siguranța produselor și protecția mediului înconjurător. În procedeele de conservarea a alimentelor, tehnologia de fabricație este legată de ambalaj, mai precis de proprietățile de etanșeitate, impermeabilitate la oxigen și vapori de apă, barieră pentru microorganisme.

Ambalajul metalic trebuie să răspundă următoarelor cerințe de calitate:

prevenirea contaminării microbiologice și chimice a produselor;

conservarea calității produselor ( inclusiv valoarea nutrițională);

să fie economic și sigur;

să nu prezinte riscuri pentru consumatori in momentul deschiderii.

Cerințele legate de protecția mediului și sănătatea consumatorului:

ambalajul să fie reciclabil;

ambalajul să nu permită contaminarea alimentelor de către constituenții materialului;

să fie dgradabil.

Pentru obținerea cutiilor metalice se mai utilizează și alte materiale precum:

tablă din oțel fără staniu acoperită cu un strat de fosfat de crom, aluminiu;

aluminiu, material netoxic, cu greutate mică, dar utilizarea sa este limitată datorită faptului că este scump, necesitând o tehnologie aparte. Este utilizat pentru ambalarea mărfurilor a căror producție în cantități mari justifică utilizarea lor din punct de vedere economic.

Cutiile mecanice sunt lăcuite în scopul:

prevenirii schimbării gustului sau apariției unor reacții chimice datorate metalelor dizolvate în produs;

prevenirii decolorării produsului și a coroziunii sau a formării de hidrogen în interiorul cutiei.

Cutiile mai pot fi realizate dintr-o combinație de materiale:
– carton/folie de aluminiu/mase plastice folosite la ambalarea produselor granulate sau sub formă de pulberi ( lapte praf, caco, cafea instant, sucuri concentrate), dezavantajul acestor cutii îl reprezintă faptul că nu posedă rezistență la umiditate și nu pot fi încălzite.

cutie al cărui corp este realizat din materiale plastice ( poliesteri și polipropilenă), iar capacul și partea inferioară sunt din metal.

Avantajele utilizării acestor materiale sunt:

cutiile se pot incălzi la temperaturi de maximum 130◦C;

au greutate redusă, conducând la micșorarea costurilor de transport;

sunt transparente.

Printre dezavantaje se remarcă prețul ridicat, durata de viață relativ scazută ( 12 luni) care nu poate fi garantată decât pentru unele produse, cu rezistență mecanică mai scăzută.

Foliile de aluminiu

Foliile de aluminiu sunt folosite în special la ambalarea alimentelor sensibile care absorb arome din exterior.

În alegerea ambalajului din tablă de aluminiu, trebuie să se țină seama de:

caracteristicile produsului: valoarea pH-ului, greutatea și volumul produsului, densitate, mărime, durată de conservare;

metoda de ambalare incluzând tipul de mașină și caracteristicile acesteia.

Alte cerințe de calitate se referă la produsele puternic acide (pH<3,5), la care folia de aluminiu trebuie lăcuită. Foliile pentru tabla de aluminiu pot fi acoperite cu materiale plastice, ca: polietilena de joasă densitate Pehd sau PP.

Avantajele folosirii foliei de aluminiu:

proprietăți de barieră foarte bune;

nu este toxică și poate veni în contact cu produsele alimentare;

este utilizată în combinații cu alte materiale flexibile în special în aplicații la care sunt cerute proprietăți barieră la miros și la aromă.

Folii complexe de aluminiu

Folia de aluminiu reprezintă unul din componentele principale ale cutiilor laminate. Caracteristicile foliei sunt:

grosimea produsului cașerate de 7,9 și 12 microni;

nu este toxică și poate veni în contact cu alimentele;

se combină cu produsele flexibile atunci când se cer proprietăți deosebite: barieră la umiditate și aromă ( cafea, super concentrate etc.).

Principalele metode de realizare a acestor materiale sunt:

laminarea, prin care două sau mai multe materiale se atașează unul celuilalt printr-un adeziv, de exemplu hârtia și folia de aluminiu;

coexterudarea, reprezintă combinarea a două sau mai multe materiale plastice ( până la 5) prin extrudare.

Pentru confecționarea ambalajelor, frecvent se utilizează combinații de materiale:

hârtie/polietilenă de joasă densitate pentru pungi individuale (zahăr);

hârtie Kraft albită sau satinată/folie de aluminiu/polietilenă pentru pungi destinate ambalării produselor de panificație.

3.1.5 – Lemnul

Lemnul este puternic concurat de cartonul cartonat ondulat și materialele plastice.Acesta conține o serie de substanțe organice și anorganice ( rășini, substanțe tanante, uleiuri eterice) care pot influența caracteristicile organoleptice ale produselor ambalate.

Ambalajele din lemn reprezintă un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor și pătrunderii insectelor, datorită compoziției și umidității sale.

Lemnul, material tradițional, și-a pierdut locul pe care îl ocupa ca ambalaj de transport, dar are o largă întrebuințare în domeniul paletizării.

Principalele caracteristici sunt:

rezistență bună la uzură și la solicitări mecanice;

prezintă conductibilitate electrică foarte bună;

este un material ecologic.

3.1.6 – Materialele complexe de ambalare

Ultimii 50 de ani s-au caracterizat prin apariția pe piața ambalajelor a unor produse realizate prin asocierea materialelor ușoare, în cantitatea și calitatea dorită, în scopul obținerii, prin însumarea caracteristicilor lor individuale, a complexului specific adaptat la exigențele particulare.

Calitatea esențială a unui material complex constă în impermeabilitatea sa la vapori de apă și la diferite gaze.

O altă proprietate importantă care se cere materialelor complexe este transparența. De asemenea, printre caracteristicile de calitate căutate la un material complex este și sudabilitatea.Materialul complex utilizat pentru obținerea celor mai bune suduri este copolimerul cunoscut sub numele de EVA (etilen vinil acetat). În funcție de tipul de prindere dorit, se poate folosi ca adeziv un material obținut prin extrudarea polietilenei și polipropilenei.

Suplețea sau rigiditatea sunt proprietăți importante conferite de natura și de grosimea diverselor straturi plastice. Pentru a se obține o bună „alunecare” se încorporează în material produse specifice în calitatea dorită. Dacă se dorește să se obțina o suprafață rigoasă, se va face apel la un produs organic având aceste calități și se va introduce în amestecul plastic.

Pe lângă etanșeitate suficientă la vid, foliile complexe trebuie să aibă și o serie de proprietăți și în special: rezistență mecanică, protecție contra luminii, rezistență la acțiunea produselor agresive și rezistență la temperatură.

Rezistența mecanică este importantă din doua puncte de vedere: folia trebuie să fie rezistentă la străpungere și la îndoire. Rezistență mecanică ridicată au, de exemplu, combinațiile din poliamide-polietilenă. Principalele caracteristici fizico-mecanice ale foliilor de PE sunt prezentate în tabelul nr. 2.

Tabel nr. 2 Caracteristici fizico-mecanice ale foliilor de PE

Sursa: Cotigaru, B., și col. – „Economia și tehnica ambalării mărfurilor”, București 2004.

În funcție de natura materialului suport, foliile complexe se pot clasifica în:

materiale complexe pe bază de aluminiu;

materiale complexe pe bază de hârtie și carton;

complexe pe bază materiale plastice.

3.1.6.1 – Materiale complexe pe bază de aluminiu

Foliile complexe aluminiu-material plastic prezintă un exemplu de combinație adecvată a unor materiale cu carcateristici diferite.

Foliile din materiale plastice posedă deja prin natura o etanșeitate măsurabilă și adesea ridicată față de gaz, vapori de apă și esențe aromatice.

Folia de aluminiu, sub formă de strat metalic este cea care conferă etanșeitate extrem de ridicată (maximă), în raport cu rolul de aluminiu pentru cutiile de conservare.

A fost deci posibilă obținerea unei folii complexe absolut etanșe care poate să răspundă unor solicitări la tracțiune ridicate, la îndoire. De asemenea, a fost posibilă rezolvarea problemei ambalajelor produselor sensibile la umiditate și la acțiunea oxigenului, conservate mai mult de un an, perfect etanș.

Folii complexe cu trei straturi

Pentru acest tip de folii trebuie să se țină seama de următoarele:

lipirea trebuie să fie fermă pe toată suprafața foliei de aluminiu a unei foi subțiri de material plastic (celofan) cu o mare rezistență mecanică;

structura cea mai bună este cea alcătuită din trei straturi, având ca strat intermediar o folie de aluminiu și foi din materiale plastice cu o grosime, ce nu trebuie să depășească de 1-2,5 ori pe cea a foliei de aluminiu, obținându-se astfel o bună rezistență la îndoiri repetate;

adezivul complexului trebuie să aibă capacitatea de a lipi mai bine materialele.

Foliile complexe din aluminiu, folosesc drept strat intern polietilena de joasă densitate și polipropilena. În alegerea stratului intern trebuie avută în vedere compatibilitatea dintre material și produsul ambalat. Ca material de ambalare pentru stratul exterior, pot fi folosite următoarele materiale: celofan, folii de poliester și de polipropilenă.

Domeniile de utilizare ale acestui tip de materiale sunt:

la ambalarea produselor sensibile la umiditate. Aceasta se poate realiza cu toate complexele din trei straturi. În cazul produselor farmaceutice, a sacilor plați se folosesc complexele cu două straturi. Pentru formele tip „tetraedru” numai complexele cu trei straturi pot garanta rezistență mai ridicată la pliere și la îndoiri repetate. Exemplu de structură: celofan/aluminiu/polietilenă.

la ambalarea lichidelor și produselor sub formă de pastă. Grosimea stratului intern termosudabil trebuie să aibă o grosime suficientă pentru a asigura o rezistență mecanică suficientă.

Exemple de structuri:

-celofan/aluminiu/polietilenă;

-poliester/aluminiu/polietilenă;

-poliester/aluminiu/polipropilenă;

-poliester/aluminiu/polietilenă de înaltă densitate

c) pentru confecționarea ambalajelor etanșe la gaz. În acest caz se utilizează complexe cu trei straturi cu coeficient de alungire ridicat și posedând o foarte bună rezistență la pliere și la îndoiri repetate. Cele mai bune acoperiri pentru stratul exterior sunt din: celofan, poliester, polipropilenă. Pentru straturile interne s-a recurs la polietilenă și polipropilenă. Exemple de structuri realizate:

-celofan/AI/PE;

-poliester/AI/PE;

-poliester/AI/PP;

-PP/AI/polietilenă;

-PP/AI/P.P.

d) ambalajul sterilizant. Având în vedere că sterilizarea are loc în general la 121◦C, alegerea materialului pentru stratul de acoperire este foarte limitată. Stratul de acoperire nu trebuie să fie numai rezistent la temperatura de sterilizare dar să suporte și acțiunea directă a vaporilor sau a apei la această temperatură în autoclave. Aceste condiții sunt îndeplinite de foliile de poliester și uneori de polipropilenă biaxială. Forma ambalajelor cuprinde: saci plați și cei tubulari.

3.1.6.2 – Materiale complexe pe bază de hârtie și carton

Materiale complexe pe bază de hârtie și carton trebuie să răspundă unor cerințe cum ar fi:

Permeabilitatea extrem de redusă la gaze și vapori de apă, structura care răspunde acestor cerințe este constituită din:

celofan (sensibil la umiditate, dar impermeabil la gaze) și polietilenă (permeabilă la gaze dar impermeabilă la vapori de apă);

complexul hârtie/PVC (are o rezistență bună la căldură, permeabilitate la CO2 și permeabilitate mare la vaporii de apă);

complexul hârtie/PVdC (Saran) prezintă: impermeabilitate la vapori de apă, gaze și aromă; este folosit sub formă de sul și se utilizează pe mașini automate.

Clorura de poliviniliden este netoxică, insolubilă în solvenți obișnuiți, rezistență mare la acizi, baze (în afară de amoniac), grăsimi, uleiuri. Copolimerii de tip „Cryovac S” sau Saran sunt utilizați sub formă de filme pentru ambalarea diverselor produse alimentare. În special se folosesc coplimerii de PVdC în soluție cu solvenți organici sau în emulsii pentru înnobilarea hârtiei, celofanului. Stratul depus conferă propietăți superioare de impermeabilitate la oxigen și arome și un grad scăzut de permeabilitate la vapori de apă.

Materialele complexe pe bază de pelicule celulozice răspund unor cerințe legate de: transparență, impermeabilitate la grăsimi, posibilități de sudură la cald. În această categorie intră următoarele complexe:

film celulozic/film celulozic/saran, cu proprietăți referitoare la impermeabilitatea la vapori de apă. gaze, mirosuri;

film celulozic/polietilenă, caracterizat printr-o mare impermeabilitate la vapori de apă, folosit la ambalarea produselor higroscopice, paste făinoase, pentru ambalare sub vid sau în atmosferă modificată, (cafea, fructe uscate, brânzeturi porționate, pește);

peliculă celulozică/poliamidă (tip Rilsan)/polietilenă, rezistență mecanică mare și cu utilizări în industria farmaceutică.

Atât pentru obținerea hârtiilor tratate, cât și a complexelor se folosesc următoarele tipuri de materiale :

Materiale suport. Dintre acestea cel mai răspândit este hârtia tip velin din celuloză sulfat de 40-60 g/m. Suportul prezintă carcateristici ridicate de rezistență, luciu, capacitate de absorbție redusă. Pentru cașerare și cerare se folosește hârtia suport tip mătase de 16-20 g/m, folia de aluminiu colorată, lăcuită sau nelăcuită cu grosimi de 9-13 microni, celofan de 30-50 g/m.

Materiale de acoperire sunt alcătuite din polimeri, de exemplu, pentru topituri tip „holt-melt” se folosesc copolimeri etilenă-acetat și termopolimeri tip Elvax. Tot ca materiale de acoperire se mai pot folosi: polietilena, silicon, CWD (emulsie) etc. Ca adezivi se folosesc aceia pe bază de poliacetat de vinil, cerneluri și lacuri corespunzătoare.

Hârtiile speciale folosite în ambalare sunt:

hârtia creponată care este utilizată la confecționarea sacilor, pungilor ce trebuie să reziste la solicitări dinamice care apar în timpul manipulării.

hârtia anticorozivă este folosită pentru prevenirea coroziunii metalelor, cuprinzând hârtia parafinată, hârtia bituminată, gudronată, uleiată etc.

Hârtia parafinată și bituminată sunt utilizate ca material de ambalare pentru piesele metalice acoperite în prealabil cu straturi protectoare (vopsea, unosoare, nichel, crom).

În categoria materialelor complexe pe bază de carton trebuie menționată exsitența în principal a cartonului acoperit cu ceruri și a celor acoperite cu materiale plastice.

Prin acoperirea cartoanelor cu materiale topite se pot obține caracteristici importante cum ar fi impermeabilitatea față de vapori de apă, rezistență la frecare, capacitate de termosudare, luciu, impermeabilitate față de grăsimi etc. Compoziția materialului topit pentru acoperire constă din: parafină, microceruri, ceruri speciale, polietilenă de joasă densitate sau rășini de ninil etc. Copolimerul este principalul factor de protecție doarece conferă amestecului proprietăți de barieră, de flexibilitate și termolipire.

Cartoanele acoperite cu mase plastice se realizează prin extrudare, iar acoperirea se realizează cu dispersii apoase sau cu topituri de polimeri, complexul carton/polietilenă este utilizat frecvent la ambalarea produselor alimentare. Cartonul cașerat cu polietilenă, asociat cu folie de aluminiu este utilizat la confecționarea formelor tetraedrice, paralelipipedice, pentru lichide alimentare sterilizate. Acest sistem de ambalare se numește TETRA PAK și se realizează o ambalare aseptică în ambalaje nerecuperabile.

Ambalajul TETRA PAK are forma unui tetraedru cu capacitate de ¼, ½ și 1 litru, fiind confecționat dintr-un material complex cu următoarea structură – de la exteriorul ambalajului către interior: topitură hot melt, carton (134-165 g/m), polietilenă (15 g/m), folie de aluminiu (9 microni), 2 straturi polietilenă (gramaj total 5-70 g/m).

3.1.6.3 – Materiale complexe pe bază de materiale plastice

Acest tip se obține prin asocierea a doua sau mai multe filme din materiale plastice de natură diferită. Materialul rezultat îmbină proprietățile materialelor componente, având proprietăți fizico-mecanice și un grad ridicat de impermeabilitate la umiditate, gaze și arome.

Tehnicile de fabricare a materialelor complexe sunt:

coextrudere (extrudere concomitentă a două filme de materiale plastice);

cașerare (aplicarea pe un film suport a celui de-al doilea film sub formă de topitură);

laminare (filmele componente sunt asociate prin intermediul unui adeziv);

Complexele având la bază materiale plastice includ următoarele tipuri:

polietilenă/poliamidă, utilizat pentru ambalarea produselor lichide, mezeluri și produse congelate;

poliester/polietilenă, care se utilizează pentru ambalarea sub vid, ambalarea produselor lichide sau solide sensibile la oxidare.

Procedeele moderne de sterilizare la temperatură ridicată și timp redus au condus la necesitatea realizării unor materiale complexe rezistente la temperatura de 133◦C. Astfel de materiale conțin: poliropilenă și poliamidă sau poliester cu sau fără inserție de folie de aluminiu, ca de exemplu ALUTHEN HP ( poliester / aluminiu / polipropilenă ), COMBITHEN HPA (poliamidă / poliproilenă ).

Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească materialele destinate confecționării ambalajelor pentru produse sterilizate sunt: termosudabilitatea, barieră față de oxigen, permeabilitate la vapori de apă.

Pentru a răspunde procedeelor de pasteurizare și sterilizare, trebuie să se țină cont de următoarele aspecte în ceea ce privește alegerea materialului complex:

dacă se dispune de un material capabil să reziste la temperaturi de 121◦C fără să sufere deformații importante;

să prezinte barieră la oxigen în scopul asigurării unei durate mai mari de conservare.

În atingerea acestui scop s-a realizat complexul de tipul PP/EVOH/PP. Astfel de ambalaje asigură elementelor ambalate o conservare pe o perioadă mai mare de un an.

3.2 – Metode de ambalare a mărfurilor

Ambalarea mărfurilor are în vedere, atât caracteristicile actuale, cât și tendințele de producție și circulație a mărfurilor.

Actualele metode de ambalare trebuie să răspundă unor cerințe legate de:

reducerea consumului de materii prime și materiale;

creșterea duratei de conservare a produsului;

combinarea anumitor materiale în scopul creșterii perfomanțelor ambalajului.

3.2.1 – Ambalarea colectivă și ambalarea porționată

Ambalarea colectivă reprezintă metoda care permite gruparea mai multor unități de produs într-un singur ambalaj. Se folosesc ca materiale: cartonul, hârtia sau foliile contractibile.

Ambalarea colectivă se poate realiza și prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft, celofan sudabil etc., obținându-se pachete paralelipipedice paletizate. Acest procedeu numit fardelare, se aplică la ambalarea colectivă a unor produse precum: zahăr, mălai, făină, orez ect.

Ambalarea porționată reprezintă tehnica de ambalare care urmărește cuprinderea în ambalaj a unei anumite cantități de produs, astfel încât să fie consumată la o singură folosire.

Produsele destinate ambalării porționate sunt grupate astfel:

produse neperisabile (biscuiți, sare, zahăr, cafea etc) care impun ambalajului să păstreze gustul și aroma produsului și să asigure protecție împotriva umidității și a aerului;

produse perisabile (unt, brânzeturi fermentate), care suferă o degradare în timp.

Pentru ambalarea porționată se folosesc: folii contractibile, folii termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate.

3.2.2 Ambalarea tip aerosol

Noțiunea de „aerosol” se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă.

Ambalajul tip aerosol, este un recipient rezistent la o presiune interioară dată, prevăzut cu o deschidere în care se montează o valvă care asigură etanșeitatea și distribuirea produsului conținut.

Conform Directivei Europene din 1975, prin „generator de aerosol” se înțelege un sistem format dintr-un recipient nereutilizabil care conține un gaz comprimat, lichefiat și prevăzut cu un dispozitiv ce permite ieșirea conținutului sub forma unor particule lichide sau solide aflate în suspensie într-un gaz sub formă de pastă, pudră sau lichid.

Acest tip de ambalare este utilizat în domeniul alimentar, industria farmaceutică și în industrie.

Recipienții sunt confecționați din: tablă cositorită, aluminiu, sticlă și materiale plastice.

Gazul propulsor trebuie să fie compatibil cu produsul, să nu corodeze materilalele ambalajului, să nu fie inflamabil, să nu irite pielea. Gazul propulsor poate fi sub formă lichefiată sau comprimată (azotul-este incolor, netoxic, neinflamabil; dioxidul de carbo-netoxic, neinflamabil,bacteriostatic și protejează produsele împotriva oxidării).

Sistemele de umplere sunt: umplere la temperatură mică, umplere la presiune și temperatură normală și umplere automatizată.

Noile tendințe în domeniul ambalării tip aerosol se referă la:

sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operației de umplere, în scopul evitării unei contaminări în timpul ambalării;

inițierea unei concepții funcționale cu privire la distribuția mărfurilor.

Utilizarea aerosolilor în domeniul alimentar este de dată mai recentă, fiind preconizată pentru substanțe aromatizate, creme, înghețată, sosuri, maioneze, brânzeturi topite, muștar etc.

3.2.3 – Ambalarea în folii termocontractabile

Acest procedeu de ambalare constă în așezarea produselor în bucăți mici, uniforme, pe o placă suport, având alveole termoformate, urmată de închiderea prin acoperire cu folie și termosudare.

Folia contractibilă reprezintă o folie de material plastic, etirată în momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire și care în momentul încălzirii revine la poziția inițială.

Materialele folosite sunt: polietilenă termoconductibilă, policlorură de vinil, poliproilenă etc.

Ambalarea tip „skin” constă în ambalarea sub vid a produselor, prin așezarea lor cu bucata sau grupat pe o placă suport plană, urmată de închidere prin acoperire cu folie transparentă și termosudate.

Ambalarea tip „skin” reprezintă deci un procedeu de prezentare a produselor în folii contractibile, utilizat în domeniul industriei alimentare și pentru ambalarea produselor industriale. Pentru produsele alimentare se urmărește asigurarea unei permeabilități ridicate față de oxigen ( de exemplu, păstrarea aspectului cărnii prin formarea oximioglobinei).

Ambalarea în folii contractibile este utilizată pe larg la prezentarea produselor de mici dimensiuni, din domeniul produselor cosmetice, medicamente, jucării.

Ambalarea tip „blister” constă în așezarea produselor cu bucata sau grupate pe o placă suport, urmată de închidere prin folie transparentă, având alveole termoformate și închidere prin termosudare, lipire sau capsare.

Ambalarea alveolară este procedeul de asamblare a produselor mici prin așezarea lor pe o placă suport, cu alveole termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu folie și termosudare.

3.2.4 – Ambalarea aseptică

Prin ambalare aseptică se întelege intoducerea unui produs sterilizat, în condiții aseptice, urmată de închiderea ambalajului, astfel încât să fie prevenită contaminarea produsului cu microorganisme.

Termenul „aseptic” semnifică absența microorganismelor, comparativ cu termenul „ermetic”, care este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj sau material de a nu permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a microorganismelor în ambalaj.

Ambalarea aseptică a produselor alimentare este o tehnologie care garantează securitatea microbiologică a alimentelor, fără ca acestea să-și piardă calitățile nutritive și organoleptice. Pot fi ambalate aseptic produse lichide, vâscoase, pulverulente sau solide: lactate, semipreparate, culinare, băuturi.

Principalele operații de sterilizare utilizate în tehnica aseptică sunt: sterilizare HTST; sterilizare UHT și sterilizare LTLT.

HTST este procedeul de sterilizare ce constă în încălzirea rapidă a produsului într-un interval de temperaturi 90-120°C, urmat de menținerea timp de câteva secunde. Acest tip de tratament se aplică produselor puternic acide care se mențin sterile la temperaturi scăzute.

Sterilizare UHT a lichidelor alimentare constă în încălzirea produselor în intervalul 135-150°C, menținerea timp de câteva secunde, urmată de răcire bruscă.

Indiferent de sistemul de ambalare, acesta trebuie să permită ambalarea prin metodele UHT sau HTST și să asigure etanșeitatea produsului. Cele mai utilizate materiale sunt complexele pe bază de hârtie și carton.

Ambalajul aseptic constă dintr-o folie unică, multistratificată, care combină cele mai bune caracteristici ale hârtiei, materialului plastic și al aluminiului pentru a alcătui un recipient cu performanțe ridicate.

Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în proporție de 70 % din hârtie, care oferă rigiditate și rezistență. Polietilena ocupă 24 % din cutie, folosită în scopul etanșeizării ambalajului. O folie subțire de aluminiu reprezentând 6 % din ambalaj formează o barieră împotriva aerului ș lumini care pot distruge substanțele nutritive, aroma produsului.

Elementele cutiei aseptice sunt: pietilena-hârtie-polietilena-folii de aluminiu-polietilena-polietilena.

Avantajul ambalării aseptice îl constituie faptul că produsul devine steril înainte ca temperatura ridicată să-i modifice calitățile nutritive și organoleptice. Cele mai cunoscute ambalaje destinate produselor pasteurizate sunt Tetra Rex, Tetra Pak. Alte ambalaje oferite de firma Tetra Pak sunt: Tetra Standard, Tetra Aseptic, Tetra Brik Aseptic, Tetra King.

3.2.5 – Ambalarea sub vid

Unele produse, cum ar fi carnea și preparatele din carne, sunt sensibile la acțiunea oxigenului, putând deveni inutilizabile în condițiile unei depozitări de lungă durată. Chiar dacă ambalajul este impermeabil la oxigen, cantități mari din acest gaz pot rămâne în ambalaj, putând reacționa cu produsul.

Ambalarea în vid constă în introducerea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaz și scoaterea aerului, suprimând astfel oxigenul, cel care poate produce o eventuală alterare a produsului.

Ambalarea în vid prezintă următoarele avantaje:

asigură păstrarea formei regulate a produsului;

asigură integritatea produselor sensibile la frecare;

oferă posibilitatea verificării porozității ambalajului;

Această metodă prezintă și dezavantaje, precum:

produsele sensibile la presiune se pot seteriora din cauza presiunii exercitate asupra lor;

există riscul contopirii foliei de ambalaj cu produsul sensibil;

apariția deficiențelor de calitate la produsele care conțin grăsimi dacă în timpul ambalării în vid, acestea sunt supuse unor temperaturi mai mari decât temperatura de topire a grăsimilor

Pentru ambalarea în vid a cărnii, brânzeturilor, mezelurilor se utilizează pungile tip Cryovac. Operația de ambalare tip Cryovac cuprinde următoarele faze:

umplerea pungilor Cryovac cu produsul de ambalat;

eliminarea aerului din ambalaj;

răsucire și închidere automată cu un clips de aluminiu;

introducerea sistemului ambalaj-produs timp de o secundă într-un rezervor cu apă la temperatura de 92-97°C.

În această tehnică de ambalare, materialele utilizate trebuie să fie termosudabile, impermeabile din carton pentru ambalajul exterior și folii din materiale complexe de ambalare (rezistență mecanică bună, rezistență la temperatură, îndoire)

Protecția împotriva luminii se impune în cazul produselor care se alterează rapid în prezența luminii și a oxigenului (carne proaspătă, produse cu conținut mare de grăsime). Protecția completă împotriva luminii se realizează cu foliile complexe care conțin un strat de aluminiu.

Cea mai cunoscută formă de ambalaj sub vid cu folie complexă este punga cu margini sudabile. la care o parte este executată din folie complexă transparentă, iar cealaltă parte din folie complexă cu aluminiu. Acest tip de ambalaj asigură vizualizarea produsului și protecția împotriva luminii.

3.2.6 – Ambalarea în atmosferă modificată

Ambalarea în atmosferă modificată constă în închiderea produsului într-un ambalaj în care atmosfera din interior este modificată (în raport cu CO2, O2, N2 vapori de apă).

Ambalarea în atmosferă modificată depinde de natura produsului ambalat și a materialului de ambalare, alegerea gazului și efectele asupra produselor, adaptarea materialului de ambalaj la tehnica de ambalare utilizată.

Aplicarea acestei metode de ambalare permite controlul reacțiilor chimice, enzimatice sau microbiene în scopul reducerii sau eliminării proceselor de degradare ale produselor.

Pentru a evita deteriorarea produselor, concentrația de oxigen este redusă sau chiar eliminată complet.

Atmosfera modificată utilizează trei tipuri de gaze: azot, dioxid de carbon și oxigen.

Scopul introducerii azotului în locul oxigenului este de a reduce oxidarea grăsimilor. Azotul este inert, inodor, puțin solubil în apă și grăsimi.

Dioxidul de carbon este un bacteriostatic și fungistatic, în anumite condiții poate reduce viteza de multiplicare a bacteriilor aerobe și mucegaiurilor. Dioxidul de carbon este foarte solubil în apă și grăsimi, de aceea este absorbit de alimente.

De exemplu, la ambalarea cărnii se utilizează și oxigenul, având rolul de a menține culoarea roșie a cărnii, peștelui etc.

Cel mai important factor care influențează calitatea produselor ambalate în atmosferă modificată este temperatura, care influențează reacțiile de deteriorare ale calității și procentul creșterii microbiene.

Calitatea mărfurilor se poate menține în condițiile în care temperatura este menținută și controlată în timpul depozitării.

CAP. IV- AMBALAJUL, FACTOR DETERMINANT AL SPORIRII CALITĂȚII ȘI COMPETITIVITĂȚII PRODUSELOR PE PIAȚĂ

4.1 – Ambalajele de calitate – parte integrantă a competitivității produselor

Dezvoltarea și perfecționarea activității în domeniul tehnicii și economiei ambalajelor se impune astăzi ca o necesitate obiectivă datorită dezvoltării și diversificării producției și a consumului de bunuri, amplificării schimburilor internaționale, introducerii pe scară tot mai largă a progresului tehnico-științific, precum și promovării formelor rapide de servire în comerț.

Ambalajele sunt considerate astăzi un element de strategie în cadrul fiecărei companii, de aceea și importanța creării unor ambalaje cât mai performante pentru fiecare din produsele comercializate pe piață.

Pentru ca un ambalaj să fie corespunzător, el trebuie să îndeplinească o serie de condiții indispensabile promovării cu succes a unui produs ambalat pe piață, condiții care presupun performanțe atât sub aspect obiectiv, material (protecție fizico-mecanică, chimică), cât și sub aspect subiectiv, legat de motivația cumpărătorilor, de preferințele lor.

Pe lângă faptul că îndeplinește funcția de protecție și conservare, ambalajul ușurează manipularea, transportul, depozitarea și desfacerea produselor, precum și promovarea vânzărilor.

În același timp, ambalajul constituie un important element economic, cu implicații profunde asupra folosirii raționale și eficiente a resurselor de materii prime și materiale în sfera producției și circulației bunurilor.

Problemele de ambalare sunt deosebit de complexe datorită diversificării materialelor folosite, varietății produselor ce trebuie ambalate, mulțimii metodelor și utilajelor de ambalare și de confecționare a ambalajelor, numărului mare al accesoriilor de protecție și prezentare și diversității condițiilor de transport.

Ambalarea produselor constituie, alături de procesul de transport și de depozitare, o condiție prealabilă a realizării actelor de vânzare-cumpărare a mărfurilor. Procedeul ambalării prezintă implicații complexe, care încep cu producția (deoarece ambalarea este o fază intrinsecă procesului de producție) și continuă până la procesul de consum, care are loc la beneficiar.

Pe parcursul procesului complex producție-circulație-consum, produsul alimentar poate supus acțiunii unor factori interni și externi, a căror prezență generează uzură fizică și morală.

„Uzura fizică" a mărfurilor se referă la degradarea mărfurilor ca urmare a acțiunii factorilor fizici, chimici, biologici. În ceea ce privește "uzura morală", aceasta se referă la scădere a interesului consumatorilor, ceea ce duce la încetinirea procesului de vânzare. Sub acest aspect, ambalajul reprezintă unul dintre factorii care au menirea de a crea condiții în ceea ce privește frânarea uzurii fizice, dar și a celei morale. Temeinicia acestei afirmații este justificată și de faptul că ponderea alimentelor care se ambalează a crescut continuu și are tendința să se extindă din ce în ce mai mult pe măsura dezvoltării cercetărilor tehnico-științifice în acest domeniu. Preambalarea alimentelor a devenit o necesitate socială tot mai evidentă a societății moderne, alimentația oamenilor ajungând să depindă aproape exclusiv de hrana preparată parțial sau integral de o industrie consacrată acestui scop.

Ambalajul trebuie să reducă la minimum pagubele provenite din riscurile de manipulare,încărcare, descărcare, transport, depozitare, distribuție sau cauzate de factori climatici, chimici, fizici, biologici.

Alături de caracteristicile funcționale, care asigură păstrarea calitativă și cantitativă a produselor, ambalajul trebuie să corespundă și din punct de vedere economic.

Ambalajele supradimensionate, grele, cu consum mare de material și manoperă, cu finisaje pretențioase și costisitoare, de construcție complicată și care nu contribuie la îmbunătățirea protecției conținutului sau la înlesnirea manipulării sau distribuției, trebuie excluse.

Sub aspect economic, ambalajul poate fi apreciat ca un produs finit oarecare, cu o anumită destinație, în care s-au investit importante resurse materiale și de producție.

În concluzie, un ambalaj performant trebuie să protejeze bine produsul, să fie ușor și ieftin, iar caracteristicile sale tehnice trebuie să faciliteze operațiile de manipulare, transport și stocare și totodată să reprezinte, prin modul în care este conceput, un instrument eficient de marketing.

Pentru a răspunde acestor cerințe, proiectarea ambalajelor produselor trebuie să urmărească:

conservarea și păstrarea intactă a calității produselor contra acțiunii factorilor interni și externi. Aceasta se referă la conservarea calității produsului prin protecția lui împotriva factorilor externi, ai mediului: umiditatea relativă a aerului, particule de praf, radiații ultraviolete, microorganisme, temperatură, șocuri mecanice, factori care, pe lângă acțiunea lor directă, pot crea condiții pentru acțiunea unor factori interni în masa produsului. Materialul din care se realizează ambalajul, sistemul și forma constructivă pot determina efecte diferite de la o grupă de mărfuri la alta. De aceea, păstrarea intactă a calității mărfii presupune compatibilitatea între produs și ambalaj (ambalajul să nu influențeze negativ produsul în urma unor reacții chimice);

raționalizarea procesului de manipulare, depozitare, transport și distribuție, având în vedere numărul mare de operații de manipulare la care sunt supuse mărfurile și ambalajele lor pe parcursul circuitului logistic;

promovarea desfacerii produsului pe piață.

Pentru îndeplinirea cu succes a acestor funcții, ambalajul trebuie să atragă atenția cumpărătorului prin formă, culoare și grafică adecvată, să fie ușor de recunoscut, să sugereze o idee precisă despre produs. De asemenea, preambalarea mărfurilor trebuie să țină cont de necesitatea dozării alimentelor în unități de masă sau de volum, vandabile, de exigențele ridicate ale consumatorilor față de comoditatea în manipulare și utilizare, precum și față de nevoia de informare a acestora asupra funcționalității și condițiilor de păstrare a produselor.

Caracteristicile estetice ale ambalajelor au o mare importanță în actul de vânzare; ele trebuie să-i convingă pe consumatori de calitatea produselor. Forma de prezentare contează aproape în aceeași măsură ca și produsul în sine de aceea, ambalajul trebuie să creeze imaginea calității produsului conferită de soliditate, greutate redusă, durabilitate și eficiență în utilizare, iar concepția estetică de ansamblu să promoveze produsul, să pună învaloare marca, să permită o rapidă și corectă citire, fără să dea naștere la confuzii.

Conjunctura actuală a pieței influențează tendințele de dezvoltare a ambalajelor.

Astfel, se tinde spre simplificarea acestora și ameliorarea calității, determinate de criza de materii prime, energie și materiale, de problemele ecologice și exigențele consumatorilor. În general, sa apreciază că trebuie creat un astfel de ambalaj pentru produs care să permită îndeplinirea în cele mai bune condiții a tuturor funcțiilor sale. Specialiștii în domeniu combat ideea unei economii pe seama ambalajelor, atunci când funcțiile de protecție, de raționalizare, de promovare și estetice nu pot fi îndeplinite în mod corespunzător.

În țările dezvoltate, cu tradiție în producerea ambalajelor, ambalajul este considerat ca o parte integrantă a produselor de înaltă calitate.Consumatorii sunt dispuși să plătească mai mult pentru a avea un produs mai bun; pentru un asemenea produs, modul de ambalare, ambalajul în sine, are o importanță deosebită. De altfel, în costul produsului ambalat, costul ambalajului variază de la 5 % din valoarea produsului până la 10 % sau chiar 15 % din acesta. Excepție fac produsele de lux, la care costul ambalajului se poate ridica la 30-50 % din costul produsului. Realizarea unui ambalaj presupune efectuarea unor cheltuieli directe (proiectare, crearea funcțiilor estetice, materiale, manoperă, utilaje), cât și cheltuieli indirecte (transport, manipulare, depozitare). Și în fabricarea ambalajelor se urmărește obținerea unei eficiente tehnice, economice și sociale cât mai ridicate, mai ales în condițiile în care ambalajul a devenit el însuși un produs ca atare.

Schimbările în structurile de distribuție, dezvoltarea autoservirii, deplasarea către zonele periferice ale orașelor, logistica informației au ajuns nu numai la îmbunătățirea funcției tehnologice a ambalajului, dar au întărit funcțiile comerciale și de marketing.

Principalele dezvoltări ale ambalajului (atractivitatea și diversitatea prezentării, îmbunătățirea condițiilor de depozitare și ușurința manipulării, mai buna informare a consumatorului) au constituit motorul dezvoltării materialelor și proceselor de ambalare.

Cele mai răspândite tehnici și metode de ambalare a produselor sunt: ambalarea colectivă, ambalarea proporționată, ambalarea tip aerosol, ambalarea în folii contractibile.

În privința materialelor de ambalat propriu-zise, acestea se bucură de opinii diferite din perspectiva celor trei funcții principale ale ambalajului: de protecție, de transport, de promovare.

Cartonul este ușor, lesne de transportat, se imprimă fără dificultăți și ocupă puțin loc, dar se poate deforma în timpul transportului și depozitării. S-au obținut variante de carton înbunătățit: impermeabil și rezistent la rupturi și umiditate. Principalul domeniu în care s-au făcut progrese importante este cel al ambalării unor lichide alimentare (lapte, băuturi răcoritoare).

Lemnul, material tradițional, și-a pierdut locul pe care îl ocupa ca ambalaj de transport, dar are o largă întrebuințare în domeniul paletizării.

Tabla, utilizată în special în domeniul conservelor alimentare, se pretează tot mai mult în asociere cu capace de aluminiu. Se constată o reținere a cumpărătorilor în alegerea produselor ambalate în tablă datorită faptului că nu poate fi vizualizat conținutul, cât și impresiei că acest material dă un anumit gust produsului cu care vine în contact direct. Tabla face obiectul cercetărilor cu privire la procedeele contra coroziunii, la compatibilitatea cu alte materiale.

Aluminiul este ușor și se pretează foarte bine la imprimare. Este ușor de prelucrat și are o largă răspândire în domeniul produselor alimentare.

Sticla este inertă din punct de vedere chimic, impermeabilă, transparentă, inodoră, se spală și se sterilizează cu ușurință. Continuă să fie destul de grea, este fragilă și rezistentă destul de greu la diferențe mari de temperatură. Ca rezultat al cercetărilor intense, butelia de sticlă de un litru a scăzut în greutate de la 730g la 380g, butelia de 33 dl de la 250g la 170g, iar rezistența sticlei crește; există perspective ca sticla să devină mai ușoară în următorii ani – în mod cert cu 10-20% și poate chiar cu 30-55%.

Peliculele celulozice favorizează, datorită porozității lor, un anumit schimb de umiditate, între produs și mediul înconjurător, ceea ce le face utile pentru ambalarea pâinii, a cărnii, a produselor proaspete, în general.

Materialele plastice sunt ușoare și impermeabile, ele tizând să devină un înlocuitor al sticlei. Apariția lor a revoluționat industria de ambalaje a produselor, proces care continuă și în prezent, obținându-se noi astfel de materiale. Sunt destul de ieftine, prezintă transparență, stabilitate la culoare, flexibilitate și rigiditate. Ca dezavantaje, unele materiale plastice degajă la ardere vapori corozivi și încă nu s-au rezolvat problemele de sterilizare a acestora.

Preocupări evidente sunt îndreptate către crearea materialelor complexe de ambalaj, multiplicarea și combinarea confecțiilor de ambalaje, de mare eficacitate și cu un consum specific tot mai mic de material de ambalaj pe unitatea de masă a podusului comercializat.

Utilizarea unui singur tip de material tinde să devină ceva excepțional, deoarece pare exclus ca acesta să poată îndeplini toate cerințele de ordin tehnic, comercial și mai ales psihologic, care se cer unui ambalaj corespunzător.

Cerințele de calitate pentru foliile complexe sunt: impermeabilitate față de vaporii de apă și față de gaze, rezistență mecanică, protecție împotriva luminii, rezistență la acțiunea produselor agresive, rezistență la temperaturi înalte, etanșeitate, sudabilitate. De pildă, materialele complexe pe bază de pelicule celulozice răspund unor cerințe de calitate, legate de transparență, impermeabilitate la grăsimi, posibilități de sudură la cald. Filmul celulozic/polietilenă, caracterizat prin impermeabilitate la vaporii de apă, se utilizează la ambalarea produselor higroscopice, a pastelor făinoase, la ambalarea în vid sau în atmosferă modificată (la cafea fructe uscate, pește).

Materialele complexe pe bază de carton (ce se caracterizează prin existența în principal a cartonului acoperit cu ceruri sau cu materiale plastice) au ca parametri calitativi impermeabilitatea față de vaporii de apă, rezistență la frecare, capacitate de termosudare, barieră la grăsimi. Complexul carton – polietilenă este folosit pe scară largă la ambalarea produselor alimentare, iar cartonul cașerat cu polietilenă asociat cu folie de aluminiu este materia primă ce servește la confecționarea formelor tetraedrice, paralelipipedice destinate lichidelor alimentare sterilizate prin sistemul UHT (sistem de ambalare de tip TETRA PACK).

Materialele complexe pe bază de materiale plastice de tip polietilenă poliamidă se utilizează la ambalarea produselor lichide, a celor congelate, a mezelurilor, iar cele de tip poliester/polietilenă pentru ambalarea produselor sub vid, a produselor lichide sau solide sensibile la oxidare.

Pornind de la constatarea că un singur material de ambalaj nu poate răspunde tuturor cerințelor unui produs sau altul, tot mai mulți producători de ambalaje au ajuns la concluzia că acestea trebuie asociate, obținându-se ambalaje complexe. Este cazul companiei suedeze TETRA PAK, care a conceput ambalaje pentru produse alimentare fluide și lichide (vin, bere, frișca, creme, budinci).

În domeniul produselor zaharoase, firma Nicholaus Rosenberg a realizat materiale moderne pentru ambalarea produselor de cofetărie (Extruphan: peliculă de celuloză + peliculă etanșă de PE), a ciocolatei, produselor de caramelaj, înghețatei (adeziv QUICKSEAL pentru etanșarea la rece + hârtie), a napolitanelor, batoanelor de ciocolată ș.a.

Materialele complexe, ca și cele tip „barieră" (față de vaporii de apă, gaze, substanțe volatile, radiații UV, micro-organisme) prezintă dezavantaje în ceea ce privește reciclarea, iar consumatorii sunt din ce în ce mai sensibili față de mediu. De aceea, după anul 1990, pe piața ambalajelor au apărut o serie de materiale substitutive, cu proprietăți de înaltă barieră față de apă, grăsimi, ceruri. Un asemenea material este Scotchbanul, care nu modifică reciclabilitatea hîrtiei și cartonului și nici biodegradabilitatea. Impregnarea cu Scotchban se realizează pe o singură față a materialului suport (pentru înghețată, biscuiți) sau pe ambele fețe (material recomandat pentru produsele alimentare cu concentrație ridicată de uleiuri, grăsimi).

În S.U.A. s-a pus la punct tehnologia depunerii silicei pe materiale plastice, obținîndu-se materiale cu proprietăți barieră pentru gaze, arome, umiditate, capabile să suporte procesul de sterilizare. Numele comercial al materialului este „Ceramis" și are multe aplicații în domeniul alimentar (în special pentru produse zaharoase). Substratul de material plastic este reciclabil complet și chiar prin incinerare nu poluează mediul.

Materialele barieră sunt alcătuite din trei straturi: un strat ce asigură proprietăți mecanice (hârtie), un strat intermediar cu proprietăți de barieră (aluminiu, material plastic) și un strat ce permite închiderea ermetică a ambalajului (polietilenă).

S-au creat noi materiale celulozice care răspund celor mai severe cerințe ale ecologiștilor. Plecînd exclusiv de la plante cu creștere anuală s-a creat hârtia de ambalaj ECO – ECO, care satisface cerințele consumatorilor, prezentînd o totală compatibilitate cu produsul ce se ambalează și în același timp, este biodegradabilă.

Exemplele de mai sus demonstrează că materialele pentru ambalaje sunt alese nu numai în funcție de gradul de satisfacere a cerințelor consumatorului privind calitatea, siguranța, comoditatea și costul, ci și în funcție de efectul lor asupra mediului În acest sens statele membre ale UE au prevăzut:

promovarea ambalajelor standard care facilitează reutilizarea lor;

favorizarea producției de ambalaje reduse, volumul și necesarul ambalajelor fiind limitate la maxim, dar cu asigurarea funcțiilor de conservare și protecție a produselor ambalate și a acceptării lor de către consumator;

eliminarea discriminărilor dintre ambalajele noi și cele recuperate;

fabricarea de produse specifice, care permit utilizarea de ambalaje obținute din materiale reciclate.

Statele membre U.E. și-au propus să excludă de pe piață ambalajele care nu sunt reciclabile/recuperabile. Instrumentele economice care promovează recuperarea ambalajelor și a deșeurilor provenite de la acestea sunt adoptate în funcție de specificul fiecărei țări, iar gestionarea deșeurilor, îmbunătățirea tehnicilor de reciclare și utilizarea în același domeniu sau în altul a materialelor reciclabile sunt probleme comune tuturor statelor U.E.

Se impune educația riguroasă a consumatorilor, ca și adoptarea unor legi, a unor norme sanitare clare, care să asigure protecția acestora, în condițiile în care relația complexă produs-ambalaj-mediu-consumator a dobîndit noi valențe în ultimii ani.

Ambalajele nu trebuie să constituie surse de periclitare a sănătății consumatorilor, prin interacțiunea pe care o pot declanșa în contact cu produsele, în special cu cele alimentare. Drept pentru care, legislația europeană cu privire la materialele și obiectele destinate a veni în contact cu mărfurile alimentare este cuprinzătoare.

În țara noastră, potrivit Normelor igienico-sanitare pentru alimente, aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 975.1998, sunt prevăzute:

materialele din care se confecționează ambalajele să aibă un grad ridicat de stabilitate fizico-chimică, care să nu permită cedarea în timpul utilizării, a substanțelor străine peste limitele admise;

cernelurile și coloranții folosiți la imprimarea și colorarea materialelor de ambalaj care vin în contact cu produsul să fie avizate de Ministerul Sănătății;

nu este admis contactul direct al alimentelor cu partea colorată sau imprimată a ambalajului;

ambalajul să nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine în contact;

ambalajul să nu influențeze caracteristicile organoleptice, fizico-chimice sau valoarea nutritivă a produsului alimentar cu care vine în contact în timpul perlucrării, manipulării, transportului sau păstrării acestuia.

4.2 – Rolul ambalajului în promovarea comercială a produselor

În contextul actual al pieței concurențiale, ambalajul tinde, din ce în ce mai mult, să se individualizeze, să devină un produs de sine stătător.

Ambalajul reprezintă o interfață între produs și cumpărător, trebuind să pună în valoare produsul, modul de utilizare al acestuia, posibilitățile de păstrare, etc. Astfel, ambalajul devine elementul de bază în promovarea produselor, el asigurând competitivitatea acestuia, atît pe piața internă cât și pe cea internațională.

In cercetările recente ale pieței s-a evidențiat rolul major al ambalajelor, în lansarea produselor, ele putînd introduce, susține și elimina un produs din competiția pieței.

Riscul care în mod inevitabil însoțește introducerea produselor pe piață, ar putea fi diminuat, printre altele, prin folosirea unui ambalaj potrivit. Sub acest aspect, ambalarea devine elementul de legătură cel mai semnificativ dintre producție și marketing.

În prezent, mutațiile intervenite în producția bunurilor de consum, promovarea formelor rapide și economice de servire în comerț au impus eliminarea barierelor dintre producător și consumator, schimbarea și extinderea caracteristicilor și funcțiilor ambalajelor.

În acest context, a avut loc o schimbare a opticii privind ambalajul, transformîndu-se dintr-un auxiliar al produsului într-un produs industrial. În concepția modernă, promovarea produsului prin intermediul ambalajului se concretizează în susținerea acestuia în competiția pieței, materializându-se în final în creșterea volumului desfacerilor.

Conceptul de promovare constă în transmiterea unor mesaje menite să informeze pe cumpărător asupra produselor, să le dezvolte o atitudine pozitivă față de produse și față de firma care le-a produs, să provoace modificări favorabile în mentalitatea și obiceiurile potențialilor cumpărători.

Prin implicațiile sale în procesul vînzării, ambalajul acționează în sensul accelerării valorificării mărfurilor în rețeaua comercială, ca valori de întrebuințare și deci a realizării lor ca valori.

Considerat ca element strategic în promovarea vînzărilor, ambalajul este utilizat și ca mijloc de protecție, comunicare (interfață între conținutul ambalat și consumator) și promovarea produsului pe piață.

Rolul ambalajului este de a spori încrederea clienților în calitatea produsului ambalat. În lumea afacerilor este cunoscut faptul că ambalajul reprezintă o necesitate atunci cînd are un design potrivit, este utilizat în mod corect, este recuperat și reciclat cum trebuie.

Ambalajele rebuie să fie compatibile cu produsele destinate a fi ambalate, astfel producătorii sunt obligați să realizeze ambalaje competente pe piața de desfacere, în conformitate cu normele legislative de pe plan european.

Pe măsura dezvoltării și modernizării comerțului, a diversificării formelor de comercializare s-a intensificat preocuparea de a extinde operațiile de preambalare. Aceasta s-a realizat datorită exploziei înregistrate în industria ambalajelor. Activitatea de producere a ambalajelor trebuie analizată cu ajutorul legăturilor pe care le implică: este legată de stocare, expediere, transport;

este legată de producție, deci concepția ambalajului nu poate fi separată de cea a produsului;

este legată de activitatea de comercializare și publicitate.

Funcția de promovare a ambalajului urmărește să informeze consumatorul prin elementele ce alcătuiesc textul, expresivitatea, personalitatea mărcii de fabrică – care au ca efect identificarea produsului și garantarea calității acestuia, facilitarea autoservirii prin intermediul produselor preambalate și porționate.

O tendință de mare actualitate manifestată în industria alimentelor și a băuturilor o constituie înnoirea și diversificarea continuă a ambalajelor. Aceasta se produce în strînsă interdependență cu modificarea continuă a gamei sortimentale a alimentelor și cu apariția pe piață de noi sortimente de alimente și băuturi.

Concepția modernă constă în faptul de a considera că forma de prezentare contează aproape în aceeași măsură ca și produsul în sine. Astfel, la conceperea unui nou ambalaj se va avea în vedere că estetica ambalajului are o mare importanță în actul de vînzare. Noul ambalaj trebuie să fie superior celui vechi, pentru a atrage un număr mai mare de consumatori, să favorizeze un volum sporit de vânzări.

Ambalajul modern nu mai reprezintă un simplu element de protecție a produsului, ci primește noi valențe concretizate în funcția sa promoțională.

Considerat un instrument de vânzare, ambalajul se integrează în politica promoțională a companiei:

– vizibilitate, informație;

apel emoțional, personalizarea produsului;

securitate și prestigiu; funcționalitate.

Funcționalitatea ambalajului se manifestă prin promovarea noului și permanenta adaptare la schimbare a comportamentului de consum.

Rațiunea de a fi a ambalajului constă, pe de o parte, în protecția produselor, facilitarea stocării și transportului acestora, facilitarea și promovare vânzărilor. Pe de altă parte, ambalajul trebuie să fie tot mai ușor, mai simplu, recuperabil și înzestrat cu virtuți ecologice.

În condițiile confruntării pe plan extern a unor produse cu parametri tehnici și calitativi aproximativ egali sau chiar la același nivel, vechiul dicton „ambalajul vinde marfa" este astăzi mai actual ca oricând. Prin urmare, va corespunde cerințelor acel ambalaj care își îndeplinește funcțiile în totalitate, între care trebuie să exceleze funcția de promovare și susținere a exporturilor.

Ambalajul trebuie să satisfacă în egală măsură cerințele relației:

*estetic-util-funțional-eficient-modern-modulat-igienic-rezistent la manipulare transport si depozitare.

Ambalajul trebuie să îndeplinească o serie de cerințe generale, cum sunt:

să aibă masă și volum propriu cât mai reduse;

să nu fie toxic;

să fie compatibil cu produsul;

să nu prezinte miros și gust propriu;

să posede rezistență mecanică adecvată;

să fie impermeabil la gaze și vapori de apă;

să fie transparent, sau după caz, intransparent;

să aibă formă și grafică atractivă.

Ambalajul de prezentare câștigă în importanță devenind ghidul principal de orientare și de decizie a partenerilor de contract în alegerea produselor. Pentru piețele internă și externă ambalajul a devenit un factor al calității și competitivității produsului, și de asemenea, un factor de promovare a exporturilor. În contractul de export-import pot fi stimulate următoarele clauze referitoare la ambalaje:

netto – vânzătorul nu pretinde nimic pentru ambalaj; prețul ambalajului este cuprins în prețul mărfii;

netto + ambalaj – vânzătorul calculează separat costul ambalajului;

brut/netto – ambalajul va fi calculat la prețul unitar al mărfii;

ambalaj uzual de export – se prevede în situațiile când vânzătorul și cumpărătorul nu au căzut de acord în privința ambalajului; vânzătorului îi revine obligația conform unor condiții uzuale de livrare, să predea marfa într-un „ambalaj uzual de export" care se practică în comerțul internațional.

Privitor la ambalaj, contractul de export-import trebuie să aibă precizat dacă ambalajul trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în proprietatea vânzătorului, termenul de restituire a ambalajului, prețul.

Se recomandă ca produsul să se vândă împreună cu ambalajul și numai în cazuri deosebite să se cadă de acord la returnarea ambalajului (export de vin în butoaie de stejar). În asemenea situații se fixează în contractul de export-import termenul de restituire și partea care suportă cheltuielile de transport ocazionate de returnare.

În condițiile în care calitatea produsului și calitatea recomandată de ambalaj există concordanță, produsul respectiv are succes pe piață, fiind apreciat de consumatori.

4.3 – Ambalajul ecologic și etichetarea ecologică

Problemele ecologice reprezintă astăzi una din marile provocări ale omenirii. Protecția mediului trebuie să se numere printre prioritățile oricărei firme, producător sau comerciant.

Comerțul are o importantă sarcină în ceea ce privește protecția mediului, îndeplinind o funcție de supraveghere între producător și consumator. Pe de o parte, el poate influența furnizorii să producă mărfuri ecologice și să elimine produsele care nu corespund unor asemenea cerințe. Pe de altă parte, el poate încuraja conștientizarea consumatorilor în raport cu mediul prin politica de produs sortimentală.

Firmele care acționează în domeniul comerțului pot să-și încurajeze partenerii în schimbarea componentelor produselor, să-i determine să-și adapteze procesele de producție sau să influențeze ambalarea produsului prin eliminarea, de exemplu, a materialelor de ambalare inutile.

Detailiștii pot, de asemenea, să valorifice conștientizarea consumatorilor față de tendințele ecologice printr-o politică eco-marketing și să ajute la formarea unor comportamente ecologice prin informarea adecvată a consumatorilor.

Reuniunile internaționale de specialitate evidențiază faptul că, firmele din domeniul comerțului trebuie să-și asume responsabilitatea socială prin influențarea politicii de mediu la nivel național și internațional. Atunci când afacerile economice vor asigura o economie acceptabilă din punct de vedere ecologic, se va putea sta în așteptarea legislativului pentru o politică ecologică acceptabilă pentru economie.

În ultimii ani, relația complexă produs-ambalaj-mediu s-a deteriorat, ambalajul fiind perceput ca fața vizibilă a deșeurilor și poluării. Cetățeanul devine tot mai conștient de pericolele care îi amenință habitatul, iar ambalajul a devenit un simbol al poluării, deci un obiectiv în lupta pentru protecția mediului.

În aducerea produselor la consumator, industria și sectorul distribuției sunt bine plasate pentru a înțelege rolul esențial pe care îl are ambalajul. Este cunoscut faptul că obiceiurile de consum și structurile productive și comerciale diferă de la o țară la alta. Este foarte important a clarifica rolul ambalajului în conservarea calității produselor în timpul transportului, depozitării și vânzării.

Un factor cheie în adoptarea politicilor în raport cu relația complexă produs-ambalaj-mediu, atât de autoritățile publice cât și de către operatorii economici, îl constituie gradul conștientizării publice în ceea ce privește tendințele ecologice. În urma unor studii efectuate în 1989 în domeniul industriei, celor 12 țări membre de către Directoratul pentru Eergie al C.E.E. s-a reliefat faptul că principala preocupare a europenilor o constituie mediul (78%). Datorită creșterii alarmante a cantității de deșeuri, cea mai drastică amenințare pentru firme a devenit faptul că produsele lor sau unele dintre componente vor fi interzise.

Toate produsele care vor răspunde cerințelor fixate de U.E., prin directive, reglementări, decizii (vor primi eticheta „eco” iar consumatorii vor avea certitudinea că ele nu afectează mediul înconjurător.

În prezent, producția mondială se ridică la circa 300 miliarde dolari (din care Europei îi revin o treime); ambalajele contribuie în proporție de 50 % (ca volum) la formarea reziduurilor solide urbane. Cantitățile de gunoaie rezultate anual, per locuitor, în unele țări dezvoltate se ridică la cifre uriașe: S.U.A. – 700 kg/locuitor, Europa – 550kg/locuitor (butelii PET, pungi etc).

Rezidurile solide urbane conțin numeroase materiale, și se preconizează o creștere însemnată a cantității acestora, în special datorită utilizării ambalajelor din hârtie și carton, consumatorii orientându-se mai mult pe cantitate decât pe calitate. Se apreciază că în viitor deșeurile anuale pe cap de locuitor vor crește cu 1,5-2 kg la carton și hârtie, 0,6 kg la sticlă și 0,5-0,7 kg la materiale plastice.

Grija pentru mediul înconjurător a determinat ca, în anul 1994, să fie luată în discuție la Veneția necesitatea creerii unui « guvern mondial al ambientului » care să instituie o curte internațională pentru ambient cu competențe în problemele ecologice și care să poată sensibiliza în problemele ecologice create de ambalaje nu numai partenerii interesați de ambalaje (producători de ambalaje, comercianți, utilizatori de ambalaje), ci și simplii cetățeni. Aceștia trebuie să dea dovadă de răspundere în ceea ce privește recoltarea și valorificarea deșeurilor de ambalaje.

Afectarea mediului înconjurător de către deșeurile de ambalaje a condus Comisia Europeană să elaboreze Directiva 94/62/CE – privind ambalajele și deșeurile de ambalaje. Obiectivul acestei directive constă în cercetarea metodelor eficiente de tratare a reziduurilor de ambalaje.

Preocuparea pentru diminuarea pe cât posibil a deșeurilor de materiale de ambalare trebuie să se manifeste din faza proiectării ambalajelor și trebuie să continue pe întreg ciclul de viață al acestuia.

Apărut inițial în Germania și ulterior extins în cadrul U.E., tradiționalul punct verde permite identificarea ambalajelor, la fel și sistemul Eco-ambalaj, francez precum și colectarea acestora funcții de specificul societății care le generează.

Conform Directivei C.E.E. 96/C 382/05 din anul 1996, agenții economici au posibilitatea să marcheze facultativ caracterul reciclabil sau reutilizabil al ambalajelor.

Producătorii sunt obligați să suporte costurile legate de aplicarea marcajelor, în caz contrar fiind amendați cu sume însemnate sau chiar împiedicați să mai producă în viitor. Din acest motiv, în țările dezvoltate s-au adoptat anumite metode de colectare a ambalajelor.

Colectarea ambalajelor se realizează fie de către întreprinderi specializate, fie în marile magazine se organizează puncte de colectare a ambalajelor de prezentare, cumpărătorii fiind sfătuiți să le predea magazinului primind în schimb contravaloarea lor sau bonuri care, prin însumare, le permit să cumpere un alt produs. De asemenea, producătorii de ambalaje și comercianții au obligația să accepte restituirea, cu condiția reutilizării sau reciclării ambalajelor returnate.

Există o multitudine de metode de eliminare a deșeurilor, dar cea mai răspândită practică rămâne depozitarea deșeurilor (72%). De exemplu, în S.U.A., această deposedare reprezintă 75% (13% incinerare, 12% combinație a primelor două metode) în condițiile în care zilnic se produc 400.000 tone deșeuri menajere (3 kg/loc, în comparație cu 1 kg/loc/zi, în Franța).

Fig. 4 – Ciclul de viață comercială al ambalajelor

Datorită creșterii alarmante a cantităților de deșeuri, un procent considerabil revenind deșeurilor de ambalaje se impune adoptarea unei politici de prevenire a acumulării de reziduri, considerându-se că „a preveni este mai ușor decât a trata”.

Etichetarea ecologică a produselor

Calitatea ecologică semnifică un impact mai mic asupra mediului înconjurător. O etichetă ecologică un „eco-label" – are ca obiect certificarea, în fața consumatorului a calității ecologice a unui produs sau a cuplului ambalaj – produs. Atribuirea se face de un organism guvernamental sau de asociații. Produsul trebuie să corespundă unor norme și pentru aceasta să îndeplinească criterii de atribuire.

În vederea realizării unui program de etichetare ecologică a produselor inițiatorul acestuia

urmărește:

sensibilizarea prealabilă a opiniei publice;

recunoașterea și înțelegerea etichetei de către consumator;

credibilitatea certificării

performanțe ale produselor ecologice apropiate de acelea ale altor produse.

O asemenea inițiativă se bazează pe un demers participativ garantat de un organism recunoscut un demers voluntar al producătorilor și comercianților, o participare financiară și să-i fie caracteristic un mod de acțiune dinamic.

Prima etichetă ecologică a apărut în Germania în 1978, sub denumirea de „Blaue Engel". Acest sistem voluntar, patronat de Ministerul Mediului (în 1991 erau etichetate 64 categorii de produse, respectiv 3600 produse) prezintă atât aspecte favorabile (simplitate, notorietate, judecată fiabilă, puțin costisitoare, incită la inovație), cât și critice (un singur criteriu, produse inofensive neetichetabile, performanțe ale produsului, facilitate și siguranță în utilizare).

În 1988 este lansată în Canada eticheta ecologică „Choise Environmental" sistem patronat de Ministerul Federal al Mediului (18 categorii de produse, 58 întreprinderi la nivelul anului 1991). Caracteristicile acestui sistem sunt: abordarea ciclului de viață și pe baza unor criterii stricte, consultarea publicului, inspectarea uzinelor fără preaviz, participare financiară anuală funcție de cifra de afaceri. Acest sistem prezintă și unele dezavantaje (procedură complexă, termeni elevați, cost important de gestiune).

În Japonia a fost creată eticheta ecologică „Eco-Mark", sistem patronat de Agenția de Mediu (31 categorii de produse, 850 produse etichetate la nivelul anului 1991) participarea financiară fiind legată de prețul unitar al produsului. Sistemul prezintă atât avantaje (cotizație redusă, deschidere către produsele străine, campanie de informare și de presă) cât și unele inconveniente (participare redusă a publicului, un singur criteriu, putere redusă pe linia controlului).

În Europa, în 1989, Consiliul Nordic al miniștrilor a fost de acord cu introducerea unei etichete ecologice comune pentru zona țărilor nordice, astfel că în 1990 s-au produs primele criterii privind etichetarea produselor. Responsabilul programului comun de etichetare ecologică este un grup de coordonare The Nordic Coordinating Group.

În Norvegia, Finlanda și Suedia, activitatea de etichetare ecologică este deja organizată. Islanda a adoptat și ea sistemul scandinav, la începutul anului 1991. Elaborarea criteriilor de etichetare ecologică se realizează pe plan național prin consultarea celorlalte țări nordice. Propunerile de criterii au circulat între părțile implicate în cadrul țărilor nordice, în vederea emiterii de observații, înainte de a fi transmise Grupului Nordic de Coordonare pentru confirmare.

Atunci cînd un produs este aprobat pentru etichetarea ecologică într-o țară, autorizația va fi valabilă și în cadrul celorlalte țări scandinave.

Eticheta ecologică are un „Nordi logo” comun, o variantă a lebedei care simbolizează consiliul Nordic. Simbolul prezintă deasupra un titlu „Etichetat ecologic", iar dedesubt o explicație referitoare la domeniile în care produsul este mai puțin dăunător mediului decât alte produse similare.

Obiectivele fundamentale ale acestei reglementări constau în promovarea produselor cu un impact redus asupra mediului pe întreg ciclul de viață al produsului și în acordarea de informații consumatorului în privința impactului respectiv. Produsele care poartă etichete ecologice trebuie să răspundă acestor obiective, fiind conforme cu standerdele U.E. în ceea ce privește siguranța, sănătatea și cerințele mediului. Produsele care conțin substanțe considerate periculoase, corespunzător legislației comunitare sunt oprite de la a primi o etichetă ecologică. Sunt excluse și produsele fabricate prin procese care cauzează pagube atât omului, cât și mediului.

Cu toate că reglementarea nu este aplicabilă alimentelor și băuturilor (ca și produselor farmaceutice), anumite tipuri de ambalaje se pot include printre produsele acoperite de această reglementare, putând fi evitate orice risc sau confuzie între ambalaj-produs.

Eticheta ecologică europeană a fost creată oficial prin Reglementarea C.E.E nr. 880/92 publicată în J.O. din 11/04/1992. Eticheta are în vedere atât produsul, cât și ambalajul și este multicriterială. Eticheta este atribuită pentru trei ani, reînoibil și se bazează pe cele mai avansate tehnici de analiză a ciclului de viață al produselor începând de la materii prime, transformare, distribuție, transport, consum și postconsum. În fiecare din aceste etape trebuie urmărite aspectele ecologice: impactul deșeurilor rezultate asupra mediului, poluarea și degradarea solului, contaminarea apei și a aerului, nivelul zgomotului, consumul de energie și de resurse naturale, efectul asupra ecosistemelor.

Eticheta europeană generează anumite controverse. Marea Britanie, care nu dispune de o etichetă națională, o acceptă pe cea europenă. Danemarca este în favoarea etichetei europene și pilotează șapte programe. Franța are un rol major și speră să promoveze abordarea sa multicriterială, conform mărcii „NF Enviroment" (proprietatea exclusivă a AFNOR) care este eticheta națională având exigențele ecologice cele mai ridicate. Iar Germania, așteaptă asigurarea unei similitudini maxime între eticheta sa și cea europeană.

Astăzi, nu există o tehnică general acceptată pentru măsurarea impactului asupra mediului și nu există standarde care să aprecieze diferitele consecințe ale acestui impact. Iar dacă ar exista, aplicarea lor ar necesita foarte mult timp și mulți bani.

În perspectivă se așteaptă la apariția unor tehnici noi a căror dezvoltare să permită atât evaluarea impactului ciclului de viață al produsului asupra mediului, cât și standardizarea acestui impact. Deocamdată nu trebuie uitat că etichetarea ecologică este în general concentrată pe consumator. Marile firme ar putea stabili propriile standarde cu furnizorii lor privitor la performanțele de mediu a produselor, realizând această acțiune cu mai multă convingere decât consumatorul individual. De altfel, legiuitorii au alte stimulente economice pentru a preveni reclama dubioasă și a favoriza produsele și procesele ecologice.

Etichetarea produselor ecologice în România

Agricultura ecologică (termen similar cu agricultura organică sau biologică) este un procedeu "modern” de a cultiva plante, de a îngrașă animale și de a produce alimente, care se deosebește fundamental de agricultura convențională. Rolul acestui sistem de agricultură este de a produce hrană mult mai curată, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelație cu conservarea și dezvoltarea mediului în respect față de natură și legile ei. Agricultura ecologică contribuie la creșterea activităților economice cu o importantă valoare adăugată și are o contribuție majora la sporirea interesului pentru spațiul rural.

Agricultura ecologică nu utilizează fertilizanți și pesticide de sinteză, stimulatori și regulatori de creștere, hormoni, antibiotice și sisteme intensive de creștere a animalelor. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în agricultura ecologică.

Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin respectarea perioadei de conversie, care în producția vegetală are o durată de 2 ani pentru culturile anuale și 3 ani pentru culturile perene.

Sistemul de agricultură ecologică se bazează pe respectarea unor reguli și principii de producție stricte în conformitate cu legislația comunitară și legislația națională în vigoare de implementare a legislației comunitare.

Prevederile europene privind etichetarea produselor obținute din agricultura ecologică sunt foarte precise.

Pe eticheta aplicată produselor ecologice sunt obligatorii următoarele mențiuni specifice sistemului de agricultura ecologică:referirea la modul de producție ecologic, sigla, numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat inspecția și a eliberat certificatul de produs ecologic, și începând cu anul 2006, „sigla ae”.

Sigla „ae” garantează ca produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică și este certificat de un organism de cotrol, permițând consumatorului o identificare facilă a acestor produse pe piață.

Regulile de utilizare a siglei „ae" sunt cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul comun pentru modificarea și completarea Anexei la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 317/2006 și al președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr.190/2006 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice, publicat in M.O nr. 593 din 11 iulie.

Dreptul de utilizare a siglei „ae" pe produsele, etichetele și ambalajele produselor agroalimentare ecologice îl au producătorii, procesatorii și importatorii înregistrați la M.A.D.R și care dețin un contract, cu un organism de inspecție și certificare aprobat de către M.A.D.R.

În vederea obținerii dreptului de utilizare a siglei „ae" de certificare și a siglei „ae" de comunicare, solicitanții vor completa cererile de solicitare.

Înregistrarea producătorilor în agricultura ecologică, este obligatorie în fiecare an și se face prin completarea Fișelor de înregistrare în agricultura ecologică, disponibile la Direcțiile de Agricultură și Dezvoltare Rurală județene, în perimetrul căreia producătorul își desfășoară activitatea. Informațiile privind completarea fișelor de înregistare sunt furnizate de responsabilii județeni pentru agricultura ecologică. Fișele de înregistrare completate de producători și vizate de Directorul executiv al D.A.D.R sunt transmise spre aprobare la M.A.D.R – Compartimentul de agricultură ecologică. Fișele de înregistrare aprobate de M.A.D.R sunt returnate producătorului și D.A.D.R-ului și pot fiind documente eligibile pentru acordarea de sprijin în agricultura ecologică și pentru solicitarea siglei „ae". În fiecare an M.A.D.R elaborează Lista operatorilor din agricultura ecologică care este pusă la dispoziția celor interesați.

Sigla „ae” garantează că produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică și este certificat de un organism de cotrol, permițând consumatorului o identificare facilă a acestor produse pe piață.

În România, controlul și certificarea produselor obținute din agricultura ecologică este asigurată în prezent de organisme de inspecție și certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pe baza criteriilor de independență, imparțialitate și competență, prin Comisia pentru acreditarea organismelor de inspecție și certificare din sectorul de agricultură ecologică, compusă din cinci persoane. Aprobarea de către M.A.D.R a organismelor de control este precedată de acreditarea în conformitate cu EN ISO 45011:1998, emisă de Asociația de acreditare din România „Renar”(www.renar.ro)

Agricultura ecologică este un sector dinamic în România, care a cunoscut în ultimii ani o evoluție ascendentă, atât în sectorul vegetal cât și în sectorul animalier.

Organizarea comercializării (www.agricultura-ecologica.ro) produselor ecologice constituie un element important în acest sector. Comercializarea produselor ecologice se poate face direct de la fermă, sau prin comercianți înregistrați la M.A.D.R. Produsele ecologice se găsesc atât in rețeaua de mari magazine, cât și în micile magazine specializate. Un mijloc de prezentare a produselor ecologice și de stabilire de noi contacte în scopul comercializării îl constituie participarea la expoziții, târguri și alte manifestări naționale și internaționale.

O condiție esențială pentru dezvoltarea agriculturii ecologice o reprezintă acțiunile de promovare a conceptului de agricultură ecologică în vederea conștientizării consumatorilor asupra importanței produselor ecologice (calitate și sănătate), astfel încât aceștia să ofere un preț mai mare pentru produse de calitate superioară.

Acțiunile de informare a producătorilor, de instruire și de promovarea a conceptului de agricultură ecologică sunt realizate de către organizații de stat și private. De asemenea, agricultura ecologică este introdusă ca materie de studiu în principalele instituții de profil din învățământul superior.

Deoarece agricultura ecologică are o contribuție majoră la dezvoltarea durabilă, prin sporirea biodiversității, protecția mediului și creșterea fertilității solului, producătorii din acest sector sunt sprijiniți prin programele de agro-mediu ale Comisiei Europene. Astfel, începând din acest an, producătorii din agricultura ecologică, beneficiază de prime compensatorii pe unitatea de suprafață și pe culturi, în vederea acoperirii pierderilor de venit pe durata perioadei de conversie și pentru producția certificată prin Planul Național de Dezvoltare Rurală – Axa 2 -submăsura agro-mediu, din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR) nerambursabil, în conformitate cu Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1698/2005 – web adress: www.apdrp.ro

De asemenea, se acordă sprijin comunitar, în vederea promovării produselor ecologice, prin programe de cofinanțare, cu o finanțare de 50% din partea Comisiei Europene, 20% din partea organizațiilor profesionale și 30% de la bugetul de stat, conform procedurii din Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1071/2005.

Termenii de specialitate utilizați în sistemul de agricultură ecologică se definesc după cum urmează:

1) producție – acțiunile necesare efectuate într-o unitate/fermă agricolă sau alimentară în scopul obținerii de produse agroalimentare ecologice;

preparare – toate operațiunile de conservare și/sau procesare a produselor agricole, inclusiv sacrificarea și tăierea animalelor, ambalarea și/sau modificările făcute pe etichetele de prezentare a metodei de producție ecologică a produselor proaspete, conservate și/sau procesate;

etichetare – mențiunile, indicațiile, mărcile de fabrică sau de comerț, imaginile reproduse pe ambalaj, documentul, înscrisul, inelul sau banda, care însoțesc produsele obținute după metoda de producție ecologică;

operator – orice persoană fizică sau juridică, care produce, prepară, importă/exportă și/sau comercializează produse agroalimentare ecologice;

comercializare – deținerea sau expunerea în vederea vânzării, oferirea spre vânzare, vânzarea, livrarea sau alte modalități de plasare pe piață a produselor agroalimentare ecologice;

ingredient – orice substanță sau material care intră în compoziția unui aliment pentru a-i conferi anumite calități;

produse pentru protecția plantelor – orice substanță care asigură, în combinație chimică sau în orice altă formulă, și este utilizată în protecția plantelor, privind fabricarea, comercializarea și utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor în agricultură și silvicultură;

producție animalieră – producția de animale domestice și acvatice crescute în ape dulci și sărate, cu excepția animalelor sălbatice;

organisme modificate genetic și derivatele lor – organisme obținute prin tehnici prin care materialul genetic a fost modificat într-un mod nenatural prin reproducere/recombinare, cu excepția celor obținute prin conjugare, transducție și hibridare;

agenți de curățare (detergenți) – substanțe și preparate care sunt utilizate în operațiunile de spălare a produselor obținute după metoda de producție ecologică

unitate/fermă de producție ecologică – unitate și/sau fermă care respectă regulile de producție ecologică;

materie primă – produse de origine vegetală sau animală, în stare naturală, proaspătă, conservată sau produsele derivate din prelucrarea industrială a acestora, precum și substanțele organice și anorganice care conțin sau nu aditivi, utilizate în hrana animalelor;

furaje compuse – amestecuri de materie primă furajeră, conținând sau nu aditivi, destinate furajării animalelor;

aditivi – substanțe sau preparate care intră în componența furajelor;

furaje sau materiale furajere produse ecologic – produse destinate furajării animalelor, obținute în conformitate cu regulile de producție ecologică;

furaje sau materiale furajere în curs de transformare – produse destinate furajării animalelor, care respectă regulile de producție ecologică, cu excepția perioadei de conversie;

furaje sau materiale furajere convenționale – produse destinate furajării animalelor, care nu sunt obținute după metodele de producție ecologică;

certificare – procedura prin care organismele de inspecție și certificare acreditate furnizează o atestare scrisă din care să rezulte că produsele agroalimentare ecologice sau sistemele de control al acestora sunt conforme cu regilile de producție ecologică;

organism de inspecție și certificare – orice persoană fizică sau juridică, de stat sau privată, autorizată sau acreditată, de Ministerul Agriculturii,Pădurilor și Dezvoltării Rurale, cu atribuția de a verifica dacă un produs vândut sau etichetat ca ecologic este obținut, preparat, ambalat, manipulat, comercializat, importat sau exportat în conformitate cu prevederile R (CEE) 2092/91;

produse pentru medicina veterinară – orice substanță sau produs autorizat, folosit pentru prevenirea sau combaterea bolilor la animale.

ETAPE pentru trecerea de la agricultura convențională la agricultura ecologică:

Informare:

prin ziare, reviste, cărți, pliante etc;

prin asociațiile pentru protecția mediului și agricultură ecologică;

prin institute și stațiuni de cercetare;

prin unitățile de învățământ. Testare:

prin participare la „zile deschise" organizate în fermele / unitățile ecologice;

prin cursuri de pregătire ;

prin încercarea sistemului de agricultură ecologică în ferma/unitatea proprie;

prin contactarea organismului de inspecție și certificare. Planificarea

conversiei:

înregistrarea activității la Ministerul Agriculturii;

cerere către un organism de control;

întocmirea planului de conversie;

organizarea comercializării produselor ecologice;

afilierea la o asociație de agricultură ecologică. Implementarea

conversiei:

concretizarea măsurilor din planul de conversie (asolament, rotații, evidența financiară și contabilă, etc);

concretizarea comercializării (achiziții tehnice, contracte etc.);

schimb de experiență cu alți producători;

control intern de îndeplinire a planului de conversie.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În societatea de azi, ambalarea bunurilor este o necesitate. Ambalajul reprezintă un element indispensabil al activității comerciale. Datorită noilor tehnologii performante, ambalajul a suferit profunde transformări. În condițiile diversificării și înnoirii repetate a mărfurilor, a modernizării producției și a progresului tehnico-științific și în condițiile globalizării piețelor, industria ambalajelor cunoaște o creștere și o perfecționare continuă. Dezvoltarea spectaculoasă a ambalajului, legată de evoluția modurilor de viață și de consum, și bazată pe tehnologii de vârf, este însoțită de costuri ridicate asociate fazei de după utilizare, de un multiplu impact asupra mediului și uneori chiar de contestarea lui datorită risipei înregistrate.

În condițiile actuale ale comercializării unei game mari de produse prin intermediul supermagazinelor, lipsa vânzătorului trebuie suplinită prin intermediul ambalajului. Acesta trebuie să atragă atenția prin forrmă, culoare, grafică, să creeze imaginea calității și să individualizeze produsul de altele similare. în acest sens, ambalajul a fost numit și ”vânzătorul mut” al produselor.

Cine dorește să conceapă un ambalaj trebuie să cerceteze cuplul produs-ambalaj ideal. După J.H. Briston „ambalajul trebuie să protejeze ceea ce se vinde și să vândă ceea ce protejează.” Fabricarea ambalajului a devenit o industrie majoră: producție în serie mare, automatizată, situată adânc în câmpul marketingului.

Se tinde către realizarea de „ecoproduse” (produse al căror impact asupra mediului înconjurător este numernizat de-a lungul întregului lor ciclu de viață). Ambalajul trebuie să minimizeze impactul asupra mediului înconjurător, conservând calitățile sale funcționale.

Studiul interacțiunii ambalaj-produs vizează optimizarea ansamblului produs-ambalaj, cu încadrarea în raportul „performanță/cost" urmărit. Performanțele se concretizează în asigurarea protecției depline a produsului ambalat într-un volum cât mai redus și cu greutate minimă, pentru a limita cheltuielile de transport.

Condiționarea, ca ansamblu de activități legate de conceperea și fabricarea ambalajului aduce produsului protecție, economie și comoditate, servind și a instrument promoțional. Rolul crescând jucat de condiționarea produsului în promovarea vânzărilor se explică, atât prin creșterea ponderii autoservirii, cât și prin progresul nivelului de viață. Identificarea ușoară a produsului, a caracteristicilor sale, a modului de utilizare etc. sunt facilitate de o etichetare adecvată.

Funcția de protecție constă în capacitatea ambalajului de a proteja produsul ambalat împotriva distrugerii, degradării și acțiunii mediului exterior, dar și de a proteja mediul înconjurător împotriva unor produse toxice. Ambalajul trebuie să asigure protecția produsului împotriva prafului, a acțiunii oxigenului atmosferic, a luminii, a temperaturii, a umidității, a microorganismelor și a altor factori care pot influența negativ caracteristicile și implicit calitatea produsului.

Funcția de transport și manipulare se referă la acele caracteristici ale ambalajului care să permită o manipulare comodă și ușoară a produselor ambalate, accesul ușor la conținut.

Funcția de comunicare întregește importanța ambalajului în circuitul economic și comercial actual. Prin intermediul ambalajului se pot comunica o serie de informații, imprimate clar pe ambalaj; simpla transparență a ambalajului permite identificarea conținutului.

Un ambalaj trebuie să răspundă, atât unor cerințe strict tehnice, cât și comerciale și ambientale: compatibilitate ambientală (prevenire, reutilizare, recuperare); protejarea sănătății consumatorului și siguranță în utilizare; igienă; promovarea produsului și informarea produsului; conservarea produsului; tehnologie de fabricație nepoluantă, cost redus; nivel calitativ ridicat.

La nivel european, piața de ambalaje din materiale plastice înregistrează o cotă de 50 % din piața globală de ambalaje. Se constată creșteri considerabile la PP, PES, PVC, policarbonații tinzând să ia locul (în unele domenii) sticlei. Dintre sectoarele care utilizează ambalaje din materiale plastice, sectorul agroalimentar ocupă primul loc. În prezent, industria de materiale plastice trebuie să producă ambalaje eco-compatibile, care să fie reutilizabile, reciclabile și mai ales recuperabile.

Materialele complexe de ambalare, din punct de vedere tehnic, au evoluat în ritmul progresului materialelor plastice și al procedeelor lor de transformare. Calitatea esențială a unui material de ambalare complex este impermeabilitatea sa la vaporii de apă și la diferite gaze, calitate conferită de alegerea constituienților.

Impactul dezvoltare economică – echilibru ecologic ridică numeroase probleme comune întregii omeniri. În acest context al impactului menționat, interacțiunea ambalaj – produs necesită o abordare reliefată cu ajutorul unor corelații: ambalaj – ciclu de viață al produsului; ambalaj – cost al produsului; produs/ambalaj/proces de fabricație al ambalajului și produsului – cerințe ecologice; ambalaj ecologic – produs nou.

Datorită poluării excesive consumatorul este determinat să reflecteze asupra relației produs-ambalaj-mediu. Atitudinile consumatorului sunt mai accentuate în special față de un element important al mediului comercial al produsului așa cum este ambalajul. Relația produs nou – ambalaj ecologic pune accentul pe soluționarea conflictului dintre omul economic (producătorul) și omul social (consumatorul), asigurând un anumit echilibru între valoarea noului produs și valoarea condiționării acestuia.

Într-o optică de dezvoltare durabilă se consideră, că din punct de vedere al abordării reciclării, este preferabilă valorificarea materialelor pe baza proprietăților lor specifice și sunt preferate reciclările „în buclă” (cele care conduc la fabricarea aceluiași tip de produs) față de reciclările „în cascadă" (care conduc la fabricarea altui tip, cu mai puține calități).

În ambalarea produselor, este preferabil să se vorbească de raportul calitate/cost decât de raportul calitate/preț. Calitatea mărfurilor alimentare este strâns legată de calitatea ambalajului în sensul său cel mai larg, adică de ansamblul pre-ambalaj, ambalaj colectiv și ambalaj de transport. Calitatea acestor elemente nu poate fi definită decât prin raportare la exigențele produselor pe care le conțin și ale circuitelor pe care le utilizează aceste produse. În majoritatea cazurilor, va fi un echilibru între diferite funcții și constrângeri și costurile care vor fi reținute, ceea ce implică, în ceea ce privește compania, plasarea exigențelor, funcțiilor și acordarea unui ordin de prioritate, știind că ordinea aleasă va influența direct raportul calitate/cost al ambalajului.

Problemele-cheie pentru mediul înconjurător sunt astăzi fenomenele de macropoluare. De aceea sunt esențiale reducerea cantității de energie consumată prin arderea conbustibililor, reducerea nivelului de CO2. De aceea, este necesară utilizarea a cât mai puțină energie: reutilizare, recuperare; compostare sau incinerare cu energie recuperată.

Reciclarea deșeurilor și ambalajelor este o activitate care cunoaște o amplă dezvoltare în țările UE, unde există restricții în privința depozitării deșeurilor menajere. Acestea trebuie separate pe tipuri (plastic, sticlă, hârtie, metal și resturi cu un grad sporit de umiditate). Cei ce nu respectă legislația în vigoare pot fi sancționați ca urmare a existenței unui sistem de monitorizare (în România, încă mai constituie o problemă monitorizarea principalilor factori de mediu).

Dintre toate metodele de valorificare cea mai importantă se consideră a fi incinerarea cu recuperare de energie, o metodă economică și ecologică în același timp. Tratamentul deșeurilor plastice trebuie să răspundă unor cerințe ecologice, procedeul utilizat trebuie să fie rentabil din punct de vedere economic. Este foarte important a marca distinct produsele realizate cu simbolul polimerului utilizat, pentru a ajuta trierea. Deșeurile pot fi valorificate prin regenerarea materialelor și valorificarea energetică proprie, în cadrul unui program vast de valorificare a deșeurilor, responsabilitatea este a tuturor celor implicați, de la producător, la colectivitățile locale, până la consumator.

Ambalajul poate fi considerat un mijloc de creștere a vânzărilor (suport promoțional al produsului), valoare adăugată imaginii produsului (conferă personalitate produsului) și instrument de cucerire a pieței. Rolul ambalajului este acele de a spori încrederea clienților în calitatea produsului ambalat.

Dezvoltarea agriculturii ecologice în România necesită acțiuni de promovare în vederea conștientizării consumatorilor asupra importanței produselor ecologice (calitate și sănătate), astfel încât aceștia să ofere un preț mai mare pentru produse de calitate superioară.

Agricultura ecologică are o contribuție majoră la dezvoltarea durabilă, prin sporirea biodiversității, protecția mediului și creșterea fertilității solului; drept urmare, producătorii din acest sector sunt sprijiniți prin programele de agro-mediu ale Comisiei Europene. Astfel, începând din 1997, producătorii din agricultura ecologică, beneficiază de prime compensatorii pe unitatea de suprafață și pe culturi, în vederea acoperirii pierderilor de venit pe durata perioadei de conversie și pentru producția certificată, prin Planul Național de Dezvoltare Rurală – Axa 2 – sub-măsura agro-mediu, din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR) nerambursabil, în conformitate cu Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1698/2005 – website adress: www.apdrp.ro

Anexa 1

ROLUL AMBALAJULUI ÎN PROMOVAREA COMERCIALĂ A PRODUSELOR AGROALIMENTARE

În contextul actual al pieței concurențiale, ambalajul tinde, din ce în ce mai mult, să se individualizeze, să devină un produs de sine stătător.

Ambalajul reprezintă o interfață între produs și cumpărător; el trebuie să pună în valoare produsul, modul de utilizare al acestuia, posibilitățile de păstrare etc. Astfel, ambalajul devine elementul de bază în promovarea produselor,el asigurând competitivitatea acestuia, atât pe piața internă, cât și pe cea internațională.

Cercetările evidențiază rolul major al ambalajului în lansarea pe piață a produselor noi, ele putând susține sau elimina un produs din competiția pieței.

Riscul care, în mod inevitabil, însoțește introducerea produselor pe piață, ar putea fi diminuat, printre altele, prin folosirea unui ambalaj adecvat. Sub acest aspect, ambalarea devine elementul de legătură cel mai semnificativ între producție și activitatea de marketing.

Mutațiile intervenite în ultimii ani în producția bunurilor de consum, promovarea formelor rapide și economice de servire au impus eliminarea barierelor dintre producător și consumator, schimbarea și extinderea caracteristicilor și funcțiilor ambalajelor.

În acest context, a avut loc o schimbare a opticii privind ambalajul, acesta transformandu-se dintr-un auxiliar al produsului, într-un produs industrial. În concepția modernă, promovarea produsului prin intermediul ambalajului se concretizează în susținerea acestuia în competiția pieței, ceea ce se materializează, în final în creșterea volumului desfacerilor.

UNIBAG, o nouă soluție, revoluționară, de ambalare pe verticală a fructelor și legumelor foarte perisabile (struguri, cireșe, piersici ș.a.), în condițiile păstrării intacte a integrității, aspectului original și prospețimii acestora.

Rațiunea de a fi a ambalajului constă, pe de o parte, în protecția produselor, facilitarea stocării și transportului, precum și promovarea vânzărilor firmei. Pe de altă parte, ambalajul trebuie să fie cât mai ușor, mai simplu, recuperabil și înzestrat cu calități ecologice.

Funcționalitatea ambalajului se manifestă prin promovarea noului și permanenta adaptare la schimbare a comportamentului de consum.

Ambalajul trebuie să satisfacă, în egală măsură, cerințele relației:

Considerat un element strategic în promnovarea vânzărilor firmei, rolul ambalajului este de a spori încrederea clienților în calitatea produsului ambalat.

Ambalajul trebuie să îndeplinească o serie de cerințe generale, cum sunt:

► să aibă masă și volum propriu cât mai reduse

► să nu fie toxic;

► să fie compatibil cu produsul;

► să nu prezinte miros și gust propriu;

► să posede rezistență mecanică adecvată;

► să fie impermeabil la gaze și vapori de apă;

► să fie transparent, sau după caz, opac;

► să aibă o formă și design atractiv.

Ambalajul modern nu se limitează doar protecția fizică a produsului, ci constituie un mijloc important de comunicare între produs-producător și consumator. Ambalajul poziționează marca pe piață, este purtătorul imaginii și prestigiului produsului, al prețului și calității mărcii. El trebuie să se integreze cu celelalte vehicule de comunicare ale mărcii.

O tendință de mare actualitate ce se manifestă în industria alimentelor și a băuturilor o constituie înnoirea și diversificarea continuă a ambalajelor, pornind de la premisa că forma de prezentare contează aproape în aceeași măsură ca și produsul în sine. Aceasta se produce în strânsă interdependență cu modificarea continuă a gamei sortimentale și cu apariția pe piață de noi sortimente de alimente și băuturi. Astfel, la conceperea unui nou ambalaj se are în vedere faptul că estetica ambalajului prezintă o mare importanță în procesul de vânzare.

Considerat un instrument de vânzare extrem de important, ambalajul se integrează în politica promoțională a firmei, aportul său însemnând:

vizibilitate;

informație;

apel emoțional;

personalizarea ofertei;

prestigiu;

securitate și funcționalitate.

AMBALAJUL MODERN NU MAI REPREZINTĂ UN SIMPLU ELEMENT DE PROTECȚIE AL PRODUSULUI, CI DOBÂNDEȘTE NOI VALENȚE, CONCERTIZATE ÎN FUNCȚIA SA PROMOȚIONALĂ

În domeniul alimentar, influența ambalajului asupra percepției calității produsului de către consumatori este hotărâtoare. Aceasta a condus la dezvoltarea unor industrii agroalimentare ce utilizează procedee moderne de pasteurizare, sterilizare, ambalare sub vid, liofilizare, refrigerare, congelare ș.a. Natura materialelor folosite pentru ambalare prezintă o forță de comunicare semnificativă asupra calității, naturaleții, protecției, durabilității, eficacității sau economiei produsului.

COMUNICAREA PRIN AMBALAJ

În proporție de 85%, cumpărătorul se decide să cumpere chiar la locul de vânzare; prezentarea produsului, conotațiile pe care acesta le sugerează constituie, în acest sens, criterii de primă importanță în achiziționarea sa. Cu atât mai mult în sistemul de vânzare prin autoservire, când produsul așezat în raft trebuie să se vândă singur -ambalajul jucând rolul de „vânzător mut". Acesta trebuie să se racordeze campaniei de comunicare – să atragă, să seducă și să incite la cumpărarea mărcii. De asemenea, să răspundă exigențelor ecologice și economice, pentru a permite:

» o comunicare valorizantă – identificare vizuală și punere în valoare a produsului, a gamei și a companiei (pentru o recunoaștere cât mai bună, de consumatori). Această funcție este asigurată prin codul de culori, grafism, format, materiale etc, specifice segmentului de piață sau tipului de produs;

» comunicarea cu clientul prin prezentarea de informații diverse legate de proveniență, calitate, compoziție, mod de utilizare, cod de bare ș.a., inclusiv trimiteri la slogane și acroșaje publicitare (cum ar fi, on pack/in pack promotion, dummy pack) – funcția informativă;

» adoptarea de ambalaje inovatoare – flacoane dozatoare, pulverizatoare, compactibile, tetra-pack, PET ș.a.

Valoarea produsului este comunicată intens și prin codul de culori al ambalajului, prin etichetă, semnele tipografice utilizate (siglă, simbol, logotip), ilustrație etc.

Parte integrantă a politicii de comunicare, designul produsului integrează: culori (primele percepute și memorizate), forme/volume, cuvinte, cifre – mai dificil de reținut.

În ceea ce privește semnele verbale, se apreciază că prezența literelor puternice (spre exemplu, litera „x" sau „k") conferă tărie și soliditate mărcii; litera „z” are conotații de tehnologie și modernitate; litere precum „o", „a" exprimă rotunjime și feminitate.

CONOTAȚII POZITIVE Șl NEGATIVE ALE UNOR CULORI FOLOSITE ÎN

CREAREA IDENTITĂȚII DE MARCĂ

COMUNICARE Șl CULOARE

Culoarea reprezintă un element determinant în comunicația vizuală a mărcii, întrucât:

ușurează percepția;

♦ îmbunătățește imaginea;

♦ îmbunătățește armonia estetică, ambianța;

♦ subliniază o trăsătură etc.

Fiecare nuanță de culoare poartă o semnificație, un anumit mesaj – după cum este o culoare caldă sau rece, primară sau complementară, uniformă sau în degrade etc. Culorile poartă, în general, mesaje ambivalente, limbajul lor fiind diferit de la o țară la alta, de la o cultură la alta (spre exemplu, galben este considerată, în Japonia, o culoare nobilă, în timp ce în cultura europeană semnifică infidelitate; alb semnifică în Europa curățenie, puritate, iar în Extremul Orient, doliu; verdele este în SUA simbolul speranței și al belșugului (green like money) etc.

Limbajul transmis de o culoare trebuie să corespundă conținutului mesajului, să contribuie la înțelegerea sa, nu să îl contrazică.

BIBLIOGRAFIE

Ioan ALECU și colaboratorii, Management în agricultură, Editura Ceres, București 2002.

Bitirez, L. – Impactul distruibuției moderne supra ambalării în volumul Asigurarea calității produselor și servicilor în relație cu protecția consumatorilor, vol. II, București, 1997.

Cotigaru, B., – Economia și tehnica ambalării mărfurilor, vol. I, II, Curs postuniversitar, A.S.E. București. 1974.

Mircea BULGARU, Dreptul de a mânca, Editura Economică, București, 1996.

Marian CONSTANTIN, Louis LAGRANGE, Ottone FERRO, Renzo PERSONA, Marketingul producției agroalimentare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

Constantin CROITORU, Marketing, USAMV, București, 1996.

Nicolae DAVID, Nicolae ISTUDOR, Asigurarea cu resurse a agriculturii, ASE București, 1999.

Ion DONA, Economie rurală, Editura Economică, București, 2000.

Manea DRĂGHICI, Management, USAMV București, 1995.

Florin D. FRONE, Dicționar de marketing, Editura Oscar Prinț, București, 1999.

Philip KOTLER, Managementul marketingului, Teora 1997.

Traian LAZĂR (coord.), Foarfeca prețurilor în perioada 1990-2007, IEA, ASAS, 1998.

Toader MOGA, Radu VOICU, Managementul unităților agroalimentare, note de curs, ASE București, 1999-2007.

Victor MANOLE și colab.,Agromarketing, ASE București, 1999.

Margareta OANCEA, Tratat de management în unitățile agricole, Editura Ceres, București, 2000.

Păun Ioan OTIMAN, Dezvoltarea rurală în România, Editura Agroprint, Timișoara, 1997.

Pâslaru, C, Petrescu, V., Bucur, 1. – "Noutăți în domeniul informațional al ambalajelor și protecției consumatorilor" în "Industria alimentară română", nr. 15 /1995

Mirela STOIAN, Marketing agroalimentar, note de curs, ASE, 1999-2007.

Michael TRACY, Produsele alimentare și agricultura în economia de piață. Studiu introductiv în teoria, practica și politica agrară, Editura Impex-92,1995.

Angheluță VLĂDINEANU, Dezvoltarea durabilă, vol. I, Editura Universității din București, 1998.

Radu VOICU, Organizarea și strategia dezvoltării unităților agricole, ASE București, 1999.

Letiția ZAHIU, Victor MANOLE, Vintilă ROTARU, Management-Marketing agroalimentar, ASE București, 1998.

*** Carta verde a spațiului rural european, Strasbourg: 1996.

*** Colecția revistei Tribuna economică, 1999-2007.

*** Colecția revistei AgriPlus, 2006-2007.

*** Colecția revistei Capital, 2000-2007.

*** Colecția revistei Adevărul economic, 1997-2007.

*** Colecția revistei Fermierul, 1998-2007.

*** Colecția revistei Profitul agricol, 1997-2007.

***www.maap.ro

***AGROTURISM SI MARKETING AGROTURISTIC, Alecu Ioan Nicolae, Constantin Marian, Editura Ceres Bucuresti 2006.

***ELEMENTE DE MARKETING INTERNATIONAL,Jeffrey Edmund Curry, Editura Teora Bucuresti 2006.

***METODE DE ANALIZA IN MARKETING, M.C. Demetrescu, Editura Teora Bucuresti 2001.