Ambalajul Factor de Crestere a Competivitati Produselor pe Piata
CUPRINS
Capitolul 1. AMBALAJUL FACTOR DE CREȘTERE A COMPETITIVITĂȚII PRODUSELOR PE PIAȚA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ……………………………………………………………………….1
Capitolul 2. CONCEPTUL MODERN DE AMBALAJ ȘI AMBALARE………………………………………………………………………………5
Capitolul 3. FUNCȚIILE AMBALAJELOR…………………………………13
3.1 FUNCȚIA DE CONSERVARE ȘI PROTECȚIE A PRODUSELOR….14
FUNCȚIA DE MANIPULARE, DEPOZITARE ȘI TRANSPORT…..17
3.3 FUNCȚIA DE PROMOVARE A MĂRFURILOR………………………19
STANDARDIZAREA ȘI TIPIZAREA – CONDIȚII DE BAZĂ ÎN PROCESELE DE DESIGN ȘI ESTETICĂ ALE AMBALAJELOR ACTUALE………21
Capitolul 4. TIPURI DE MATERIALE FOLOSITE ÎN CONFECȚIONAREA AMBALAJE……………………………………………25
4.1 CARACTERISTICILE AMBALAJELOR DIN MATERIALE CELULOZICE ……………………………………………………………………………..25
4.2 CARACTERISTICILE AMBALAJELOR DIN MATERIALE PLASTICE…………………………………………………………………………………..27
4.3 CARACTERISTICILE AMBALAJELOR DIN STICLĂ………………32
4.4 ALTE MATERIALE DE AMBALARE…………………………………34
4.5 MATERIALELE COMPLEXE DE AMBALARE………………………35
Capitolul 5. METODE DE AMBALARE A MĂRFURILOR…………37
5.1 AMBALAREA COLECTIVĂ ȘI PORȚIONATĂ………………………38
5.2 AMBALAREA TIP AEROSOL………………………………………….38
AMBALAREA ÎN FOLII CONTRACTABILE………………………..41
5.4 AMBALAREA ASEPTICĂ………………………………………………42
Capitolul 6. CĂI ȘI MIJLOACE DE VALORIFICARE A AMBALAJELOR ÎN RELAȚIA PRODUS-AMBALAJ-MEDIU ÎNCONJURĂTOR……………………………………………………………………43
6.1 DIMENSIUNEA ECOLOGICĂ A AMBALAJULUI ………………….43
6.1.1 COMERȚUL ÎN FAȚA UNEI PROVOCĂRI: AMBALAJUL ECOLOGIC…………………………………………………………………………………..44
6.2 FACTORI DE POLUARE ÎN RELAȚIA AMBALAJ – MEDIU ÎNCONJURĂTOR ………………………………………………………………………….46
6.3 MATERIALE NOI DE AMBALARE – PRINCIPALE ȘI AUXILIARE – SUB INCIDENȚA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR………………………………………49
6.3.1 STICLA ANTIBACTERIE ………………………………………….49
6.3.2 POLIMERUL BIOPOL ……………………………………………50
6.3.3 PRINCIPALELE CLEIURI UTILIZATE ÎN DOMENIUL AMBALĂRII …………………………………………………………………………………51
6.3.4 BANDEROLA ECOLOGICĂ ………………………………………51
6.4 CĂI DE REDUCERE A POLUĂRII PROVOCATE DE AMBALAJE.52
6.4.1 REDUCEREA PONDERII AMBALAJELOR NERECUPERABILE..53
6.4.2 INTRODUCEREA UNOR AMBALAJE MAI PUȚIN POLUANTE. AMBALAJUL ASEPTIC ………………………………………………………………………53
6.6 RELAȚIA SISTEM NOU DE AMBALARE-PRODUS NOU………….54
6.6.1 INTERACȚIUNEA AMBALAJ-PRODUS. FUNCȚII-MIJLOACE-OBIECTIVE…………………………………………………………………………………..60
6.6.2 INTERACȚIUNEA AMBALAJ-PRODUS ȘI CODUL DE BARE….61
6.6.3 INTERACȚIUNEA AMBALAJ-PRODUS, O PROVOCARE “MERCEOLOGICĂ”…………………………………………………………………………64
6.6.4 RAPORTUL CALITATE/COST AL CUPLULUI AMBALAJ-PRODUS………………………………………………………………………………………66
Concluzii…………………………………………………………………………………..68
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
Anca Purcărea – „Ambalajul, Atitudine pentru calitate”, Ed. Expert, București, 1999;
Atanase, I., Băetoniu, P., Dima, D. – „Elemente de teoria și strategia calității mărfurilor”, A.S.E – București, vol. I, 1974, vol II., 1991;
Balaure Virgil; Valerică Olteanu; Stefan Boboc – Strategii de marcă ale întreprinderii, Tribuna Economică nr. 34, 36/1994.
Băloiu, L., Angelescu, A. – „Protecția mediului ambiant”, LITO A.S.E, București, 1992
Băetonoiu, P., Ionașcu, I., Stanciu, I. – „Bazele teoretice și metodologice ale merceologiei”, LITO A.S.E, București, 1983;
Dima D., Stănescu, D. – Estetica produselor în concepția merceologiei, în „Estetica industrială”, caiet selectiv 3/1971;
Kotler, Ph., Dubois, B. – „Marketing-Management”, Ed. Publi-Union, Paris, 1992;
Nicolescu, O. – „Noutăți în managementul internațional”, Ed. Tehnică, București, 1993
Nicolescu, O. – „Noutăți în managementul internațional”, Ed. Tehnică, București, 1993;
Nuta M., Nuta D – „Ambalaje din materiale plastice”, Ed. Tehnică, București, 1993
Petrescu, V., Pârslaru, C. – „Expertiza merceologică”, LITO A.S.E, București, 1991;
Purcărea, A. – „Metode de ambalare”, în revista „Economică”, Nr. 7/1988, pag.5
Purcărea, A. – „Ambalare, Factor cheie (I)”, în „Jurnalul Afacerilor”, Nr. 21/1991, pag.6;
Purcărea, A. – „Alternative de ambalare”, în „Comerțul Modern”, Nr. 3-4/1991, pag. 11-15;
Purcărea, A. – „Tehnici moderne de ambalare. Progrese și probleme contemporane în utilizarea ambalajelor (I)” în „Comerțul Ambalajelor (II)” în „Comerțul modern”, nr. 3/1992, pag. 15-20;
Purcărea, A. – „Căi și mijloace de valorificare a ambalajelor în relația produs-ambalaj-mediu înconjurător” (Teză de doctorat), București, 1994;
Redeș, Al., Pâslaru – „Merceologia produselor electrice și electronice”, vol. I, LITO A.S.E, București, 1978;
Scadovschi, S. – „Metode și tehnici moderne de ambalare”, Ed. Tehnică, București, 1976;
Scadovschi, S. – „Progrese în tehnica ambalajelor”, Institutul național de informare și documentare, București, 1971;
Stanciu, I., – „Bazele merceologiei”, LITO A.S.E, Facultatea Comerț – Catedra de Merceologie, 1992;
Sută, N. – „Curs de comerț internațional și politici comerciale”, Ed. Ceres, București, 1992;
Teodoru, T. – „Asigurarea Calității” , Îndrumător merceologic, Vol. I-II, Supliment la revista „Tribuna Economică”, Colecția „Ghid profesional”, 1993;
Olaru M., Pamfilie R., Schileru I., Părăian E., Băetoniu P., – „Fundamentele științei mărfurilor”, Editura Eficient, București, 1999;
*** – „Ambalaje”, Vol. I-II, Institutul Național de Informare și Documentare, București, 1987;
*** – „Arie mondiale produttrici di imballagi metallici”, în revista „Imballagio”, Nr. 449-450/iulie-august 1993;
=== Cap iv ===
Capitolul 4
POLITICA DE MARCĂ ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN CADRUL MĂRFURILOR
Decizia politică prioritară, atât pentru un fabricant cât și pentru o întreprindere de servicii, constă în a alege între:
O politică nonmarcă: adică a vinde toate produsele sub o singură și aceeași marcă, care include sau nu denominalizarea firmei;
O politică multimarcă: adică utilizarea a numeroase nume diferite pentru a comercializa produse.
Deciziile strategice constau în a defini tipul de marcă care va fi utilizat pentru a identifica fiecare dintre produse.
Întrebarea privind numărul de mărci care trebuie păstrat pe piață a devenit prioritar în toate statele în care marketingul a pătruns masiv. Astfel majoritatea întreprinderilor se găsesc în situația de a fi dotate cu un vast portofoliu de mărci, cu statut foarte diferit, în general rezultat al trecerii timpului. Odată cu creșterea întreprinderilor, acestea au avut tendința, naturală, de a crește numărul mărcilor pe măsură ce doreau să penetreze noi segmente și noi circuite de distribuție. În plus, fuziunile și achizițiile de societăți aduc cu ele lotul lor de mărci pe care ezită să le suprime sau să le fuzioneze.
În prezent se conturează o tendință contrară, rezultată din eforturile de reducere masivă a numărului de mărci sub care întreprinderile își oferă pieței produsele și serviciile, la acesta concurând mai mulți factori, între care:
Procesul de concentrare a activității de distribuție a redus numărul de firme distribuitoare anulând importanța detailiștilor din micul comerț. Mărcile altă dată necesare datorită existenței unor firme și circuite de comercializare diferite, se regăsesc acum la același „client” – distribuitorul – care este interesat în reducerea numărului lor. Concentrându-se distribuția caută ea însăși să creeze și să valorifice o marcă proprie pentru care alocă bugete considerabile;
Producția industrială se concentrează și ea; în aceste condiții, când produsele aparțin aceluiași producător, portofolii bogate de mărci nu se mai justifică;
Forța actuală a consumatorilor consideră că dacă două produse ale unei întreprinderi sunt identice, prezentarea lor sub mărci diferite constituie un abuz, constrânși să-și raționalizeze politica de marcă, mulți producători se confruntă însă cu tendința firmelor de distribuție care concep și dezvoltă mărci proprii, fiind interesate și solicitând produse care să corespundă cu cele ale mărcilor, dar care vor fi vândute sub mărci diferite – cea a fabricantului și cea a distribuitorului.
În sfârșit asistăm în prezent la fenomenul de internaționalizare a mărcilor. În multe sectoare, șabloanele naționale își pierd sensul, iar segmentele de consumatori, stilurile de viață, etc. nu mai sunt specifice unei singure țări, ci se regăsesc în multe altele. Desigur, nu toate mărcile posedă o veritabilă vocație internațională, pentru dobândirea acesteia fiind necesare investiții promoționale însemnate și o perioadă lungă de timp pentru dobândirea unei largi notorietăți.
Strategii de marcă
Nu toate produsele sunt comercializate sub o marcă de fabrică; distribuitorii propun în general un ansamblu complet de produse, printre care se găsesc, în același timp:
Mărci de producător (inevitabil)
Mărci de distribuție (frecvent);
Produse generice (eventual).
4.1 STRATEGII DE MARCĂ
Mărcile de producător – naționale, secundare sau regionale – sunt prezente în majoritatea punctelor de vânzare.
Dor mărcile de producător permit o reală transparență a pieței pentru că ele pot să fie prezente în toate punctele de vânzare, în timp ce mărcile de distribuție împiedică comparațiile între firme.
Dacă producătorul a decis să-și vândă produsele sub marca de producător, aceasta are două obiective în ceea ce privește tipul de denominalizare atribuit fiecăruia dintre acestea:
Să caute personalizare a ofertei (produsul sau marca);
Să favorizeze autentificarea de origine (instituția).
Există în acest caz trei tipuri de strategii de identificare:
O strategie de identificare centrată pe produs, care vizează personalizarea sa propunând o marcă – produs în dorința de individualizare a ofertei (o marcă specifică pentru fiecare produs);
O strategie de identificare centrată pe marcă în scopul de generalizare a utilizării mărcii asupra mai multor produse comercializate: – sub o marcă – linie sau o marcă – gamă;
Sub o marcă umbrelă (sau grifă)
În sprijinul unei mărci garanție cu o marcă produs;
O strategie de identificare centrată pe organizația emitentă pentru a garanta calitatea ofertei (fiabilitatea securitate), printr-o autentificare a originii produsului.
Firma producătoare poate în aceeași măsură să definească pentru produsul său, o poziționare identificatoare unică (fiecare produs prezentat sub o singură marcă) sau multiplă; această strategie are în vedere ocuparea mai multor segmente de piață cu un același produs, sau produse similare, comercializate sub diferite mări, în general mărci-linii utilizând:
Fie numele care aparțin întreprinderii (THOMSON, BRANDT, VEDETTE):
Fie nume a căror drept de utilizare a fost cumpărat, marca PIERRE CARDIN, de exemplu, este prezentată pe mai mult de 12 produse foarte diferite (stilouri, pantofi) comercializate de întreprinderi care au cumpărat de la acesta din urmă drepturile de reproducere și de reprezentare a numelui său.
Strategia marcă produs
O marcă este în același timp: semn, cuvânt, obiect sau concept; semn – dacă marca este multiformă; ea include semne figurative ca logotipuri, embleme, culori, forme ambalaje și design; cuvânt – în cazul numelui de marcă care este suportul informației orale sau scrise pe produs; obiect – când o marcă distinge unul sau mai multe produse de alte produse sau servicii; concept – când marca cu toate semnele au semnificație adică au sens.
Strategia marcă-produs constă în a afecta într-un mod exclusiv un nume unui singur produs și doar unei singure poziționări. Consecința acestei strategii este că fiecare nou produs va avea un nume de marcă propriu. Această strategie a mărcilor, prezentată la Procter and Gamble, este prezentată pe piaț detergenților cu mărcile: Ariel, Vizir, Dash, Bonux, pe piața săpunurilor Camay, Zest și Monsavon. Fiecare din aceste produse are o poziție bine precizată și ocupă un segment al pieței: Camay este un săpun de seducție, Zest este un săpun tonic, Monsavon este un săpun familial natural.
În cazul în care un produs este atât de specific că nu are echivalenți, când el constituie în același timp un produs și o categorie care se reduce la el însuși, s-a avansat neologismul „branduit” (Swiners 1979), o contracție a lui brand – product (marcă – produs).
Avantajele strategiei marcă – produs sunt multiple. Ea este una dintre strategiile ofensive de ocupare a terenului pentru întreprinderile focalizate pe o piață (întreprinderea practicând o politică de intrări multiple pe piață, ocupă mai multe segmente de așteptări funcționale și își maximizează partea sa de piață).
Strategia marcă-produs este o strategie a întreprinderilor inovatoare care vor să dețină poziția supremă a unei poziționări. Această strategie permite asumarea riscurilor pe noi piețe, în spatele politicii mărci-produse numele întreprinderii rămânând necunoscut publicului, deci diferit de numele mărcilor.
Fiecare marcă fiind independentă de altele, insuccesul uneia dintre ele nu riscă să se reverse asupra celorlalte și nici asupra întreprinderi producătoare în cazul în care aceasta rămâne puțin cunoscută publicului și diferită de oricare dintre mărcile sale.
Inconveniențele mărcilor-produse sunt de natură economică. Fiecare lansare de noi produse este o lansare de marcă; aceasta implică investiții promoționale considerabile. Mai mult, marca-produs este o strategie ideală pentru piețele în creștere, unde o mică parte a pieței poate, cu toate acestea corespunde unui volum ridicat. Noile produse nu se bucură deloc de notorietatea preexistentă a uneia dintre mărci și de economiile pe care le-ar putea permite.
Strategia marcă linie
Linia răspunde nevoii de a furniza o ofertă-produs coerentă, sub un același nume, propunând mai multe produse complemetare. Prin urmare linia constă în a exploata succesul în cazul mai multor produse dar fără a ne depărta prea mult de produsul de plecare. În alte cazuri, linia este lansată dintr-o dată, propunând mai multe produse complementare reunite printr-un concept motor.
Politica mărcii – linie oferă mai multe avantaje:
Conferă forță de sugestie mărcii și instalează o imagine de marcă foarte coerentă;
Facilitează distribuția rapidă a extensiilor liniei;
Diminuează costurile de lansare.
Inconvenientul strategiei liniei constă în aceea că uneori se uită că o linie este un univers limitat. Nu se pot include inovații sau produse foarte apropiate de oferta existentă.
c) Strategia marcă – gamă
Mărcile – gamă sunt proiectate sub un singur nume de marcă și promovează sub o aceiași promisiune un ansamblu de produse aparținând unui același teritoriu de competență. În arhitectura mărcii – gamă produsele își păstrează numele lor curent.
Avantajele și inconveniențele acestei strategii sunt:
Ea evită dispersia comunicațiilor, concentrându-se asupra unui nume unic, numele de marcă – construind un capitol de marcă care se resfrânge asupra produselor.
Marca poate cu ușurință distribui noile produse coerente cu misiunea și teritoriul său de legitimitate
Pentru ca marca să exprime specificitatea sa și să ajute consumatorii să se raporteze la o masă mare de produse, pentru a le izola pe cele care au calitățile scontate, trebuie realizată o ierarhie între marcă și numele produselor. Acest rol este îndeplinit de linii. Linia de structură a ofertei așează împreună produse în mod cert eterogene dar destinate unei aceleiași finalități.
d) Strategia marcă-umbrelă
În cazul mărcilor-umbrelă aceiași marcă susține mai multe produse pe piețele diferite: fiecare dintre acestea are propria sa modalitate de comunicație, își dezvoltă propriile promisiuni (uneori chiar și propria sa agenție de publicitate). În sfârșit, produsele păstrează un nume generic: se vorbește de aparate foto Canon, de imprimante Canon.
Avantajul principal al acestei strategii este sinergia capitalizării: un nume de marcă deja cunoscut, o reputație deja câștigată, sunt folosite pentru a penetra sectoare unde întreprinderea era absentă. Suportul acestei notorietăți angajează o bună și imediată primire din partea distribuitorilor și publicului. Sectoare cu slabe investiții în marketing beneficiază de notorietatea mărcii-umbrelă, această strategie permițând economii considerabile încă de la intrările pe noi piețe.
Astfel se aplică revigorarea unor vechi mărci pentru a le face suporturi pentru produse noi, apropiate sau total diferite de produsul inițial pe care cea mai mare parte a lumii le-a evitat, chiar dacă ei își reamintesc numele de marcă.
Strategia marcă-umbrelă permite evoluția conținutului acesteia și asupra unor produse pe care nu le acoperă până în prezent.
În sfârșit marcă-umbrelă este puțin forțată pe fiecare din piețele unde pătrunde, marca generalizatoare trebuie să facă față la una sau mai multe mărci specializate. Notorietatea pe care în fiecare segment unde marca vrea să câștige o poziție dominantă.
În dorința de a economisi cât mai mulți bani prin diversificare sub aceeași marcă-umbrelă, se uită că fiecare marcă este puternic în esența sa, pe baza produselor pivot și slabă în extensiile sale.
Umbrela nu trebuie să facă umbră. Americanii numesc „efectul rubber” rezultatul punerii sub același nume a produse și servicii eterogene. Cu cât o marcă acoperă mai multe categorii diferite cu atât le va pierde din energia sa, va deveni fragilă. Ceea ce slăbește cel mai mult marca este mai puțin extinderea sa orizontală cât cea verticală: mărcile nu pot acoperi toate nivelele de calitate și de standard. Un același nume nu poate servi în același timp pentru a semna distincție și banalitate.
e) Strategia marcă-produs
Este identică cu strategia marcă-umbrelă cu deosebirea că produsele sunt predenumite. Nu se apelează la un nume generic: apă de toaletă, parfum etc. ci se apelează la un nume propriu; Live Jazz, Poison, Opiu etc. în figura următoare este prezentată această structură, de 2 etaje de marcă (double branding).
Se confundă adesea marca – sursă (mama) ca marca – garanție. În cazul mărcii-sursă „spiritul de familie” domină chiar dacă „copii” își manifestă personalitatea prin numele lor. În cazul mărcii-garanție produsele sunt foarte autonome și nu au în comun decât garanția.
Limitele mărcii – sursă țin de necesitatea de a respecta fondul mărcii, spiritul, identitatea mărcii-mamă
f) Strategia marcă-garanție
Marca – garanție dă aprobarea sa unei evantai larg și diversificat de produse, regrupate în mărci-produse, mărci-linii sau mărci-game.
Marca – garanție poate fi exprimată grafic prin apariția, alături de mărci, a emblemei mărcii garanție sau printr-o simplă semnătură.
Strategia marcă-garanție este una din căile mai puțin costisitoare pentru a da un conținut numelui întreprinderii.
Cele șase strategii prezentate sunt modele cazuri tipice. În realitate întreprinderile adoptă configurații hibride unde marca este, în funcție de produse, gamă, umbrelă, mamă sau garanție. Caracterul hibrid de utilizare al mărcii și strategiile reținute traduc dorința de adaptare la specificul proceselor de decizie ale consumatorilor pe diferite piețe și după circuitele de distribuție.
4.2 STRATEGII DE MARCĂ ALE DISTRIBUITORULUI
Din păcate întreprinderile de distribuție care optează pentru politici de marcă s-au cristalizat trei principale strategii de marcă, și anume:
Marca – drapel asimilează cu o marcă-umbrelă, întrucât acoperă o mulțime de produse. Acest tip de marcă se distinge prin folosirea unui ambalaj auster, de cele mai multe ori într-o singură culoare. Deși firma de distribuție nu este prezentă prin numele său, ea garantează totuși printr-un simplu simbol vizual.
Marca – firmă se distinge prin corespondența sa cu numele firmei distribuitoare.
Acest tip de marcă se prezintă sub forme diferite:
Singură, imprimată pe produs, caz în care apare ca o marcă-umbrelă;
Singură, pe produse de tipul marcă-linie, în cazurile în care produsele sunt renumite printr-o caracteristică ce le este comună;
În corelare cu un alt nume, situație în care este asimilată unei mărci-garanție.
Marcă – proprie – diferită, așadar de numele firmei.
Mărcile – proprii ale distribuitorului pot fi utilizate ca: marcă-produs, marcă-linie, marcă-gamă sau marcă-umbrelă. Mărcile-proprii urmăresc să capteze clientela unei alte mărci din care cauză sunt considerate ca fiind veritabile „contra-mărci”.
Avantajul principal al contra-mărcilor este legat de posibilitatea multiplicărilor lor, firmele distribuitoare putând concepe și folosi o astfel de marcă pentru fiecare segment de piață, ceea ce nu este posibil, de pildă, printr-o marcă-firmă.
=== capi ===
Capitolul 1
DEFINIREA AMBALAJULUI ȘI A MODULUI DE AMBALARE A MĂRFURILOR
1.1 DEFINIREA AMBALAJULUI ȘI A OPERAȚIEI DE AMBALARE A MĂRFURILOR
Dezvoltarea spectaculoasă a ambalajului este strâns legată de evoluția modului de viață și de consum. Bazată pe tehnologii de vârf, ambalarea este însoțită de costuri importante asociate fazei de post-consum, impact asupra mediului înconjurător și asupra consumatorului. Fără ambalare, materialele ar fi în dezordine și ineficiente.
Ambalarea și ambalajul sunt definite pe numeroase căi.
Din punct de vedere etimologic, ambalajul conține prefixul „en” și cuvântul „balla”, al cărui sens este „de a strânge în balot”. Ambalarea derivă din cuvântul latin „condere” cu sensul de a stabili, a stabiliza, prezentare stabilă. Din punct de vedere comercial, ambalajul este „un container care permite asigurarea în cele mai bune condiții a manevrării, conservării, depozitării și transportului produselor”. Din același punct de vedere, ambalarea poate fi definită ca: „realizarea unui înveliș material, sau primul conținător al unui produs care constituie o unitate de vânzare en detail”.
Institutul Francez al Ambalajului și Ambalării propune următoarele definiții în „Petit glossaire de lemballage”:
Ambalajul este obiectul destinat să învelească sau să conțină temporar un produs sau un ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitării sau prezentării, în vederea protejării acestora sau facilității acestor operații.
Ambalarea reprezintă operația de obținere a „primului înveliș aflat în contact direct cu produsul”.
Noțiunea engleză de „packaging” este mult mai largă, ea regrupează următoarele funcții: protecție, conservare, ușurință în utilizare, comunicare (prin grafică, etichetare), și facilitarea vânzării. Ea dă mai multă importanță rolului comercial al ambalajului.
Astfel Institutul de Ambalare din Anglia furnizează trei direcții în definirea ambalării:
Sistem coordonat de pregătire a bunurilor pentru transport, distribuție, depozitare, vânzare cu amănuntul și consum;
Cale de asigurare a distribuției la consumatorul final, în condiții optime și cu costuri minime;
Funcție tehnico-economică care urmărește minimizarea costurilor la livrare.
Conform STAS 5845/1-1956, ambalajul reprezintă un „mijloc destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecția temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic în scopul menținerii calității și integrității acestora în stare de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării și desfacerii – până la consumator sau până la expirarea termenului de garanție”.
Tot în conformitate cu STAS 5845/1-86, ambalarea este definită ca fiind „operație, procedeu sau metodă, prin care se asigură cu ajutorul ambalajului, protecția temporară a produsului, în decursul manipulării, transportului, depozitării, vânzării, contribuind și la înlesnirea acestora până la consumare sau până la expirarea termenului de garanție”.
Ambalarea este definită pe numeroase căi. O sursă Americană de referință definește ambalarea ca o tehnică industrială și comercială pentru protecția, identificarea și facilitatea vânzării și distribuirii produselor agricole, industriale și de consum.
Institutul Internațional de Ambalare (P.I.I.) definește ambalarea ca operație de închidere a produselor, articolelor sau pachetelor introduse în saci, pungi, borcane, cutii, tăvi, bidoane, tuburi, sticle sau alte forme de conteinere care să îndeplinească funcții cum ar fi: protecție și/sau conservare, funcție informațională și utilitate sau performanță.
Institutul de Ambalare din Anglia furnizează trei definiții ale ambalării:
sistem coordonat de pregătire a bunurilor pentru transport, distribuție, depozitare, vânzare cu amănuntul și, în final, consum;
cale de asigurare a distribuției la consumatorul final în condiții optime și cu costuri minime;
funcția tehnico-economică care urmărește minimizarea costurilor la livrare în timp ce vânzările sunt maxime.
Este important însă să facem o distincție între ambalarea definită mai sus îi ambalajul care poate fi definit ca element de închidere a unui articol individual (sau a câtorva articole) într-un conteiner, utilizat de obicei pentru vânzare sau distribuție.
Trebuie, de asemenea, să se facă distincție între diversele niveluri de ambalare:
Ambalarea elementară este cea care vine în contact cu produsul. Ea furnizează protecția inițială a produsului (exemplu de ambalaje elementare: bidoane din metal, sticle și saci din plastic).
Ambalarea secundară conține un anumit număr de ambalări elementare. Este o susținătoare a distribuției fizice și poate fi folosită pe piața de desfacere cu amănuntul pentru expunerea ambalajelor elementare.
Ambalarea terțiară cuprinde un număr de ambalări secundare (exemplu: strech-wrappead pallet of corrugated cases = ambalaj colectiv din carton ondulat în care produsele sunt izolate între ele cu paie/talaș/resturi de mucava).
Ambalarea cuaternară este frecvent utilizată în comerțul internațional și în cel dintre statele americane cu scopul de a facilita manevrarea ambalajelor terțiare. Ea se realizează cu ajutorul conteinerelor de metal, verticale, de 12 metri lungime, care pot susține mai multe palete. Ele pot fi transferate de la sau către vapoare, trenuri, platforme, cu macarale gigantice. Desigur, este posibilă obținerea temperaturii, umidității și a atmosferei gazoase controlate, iar acestea sunt necesare în situații particulare cum ar fi transportul alimentelor înghețate sau al legumelor și fructelor proaspete.
Lexiconul tehnic din țara noastră definește ambalajul ca: obiect destinat să cuprindă și să învelească în mod temporar un produs sau un grup de produse în timpul manipulării, transportului sau desfacerii acestora. În 1967 s-a acceptat următoarea definiție: ambalajul este un sistem care însoțește produsul pe toate fazele circulației sale de la producător la consumator sau numai în unele din aceste faze, îndeplinind funcții legate de manipularea, protejarea, conservarea și desfacerea produselor.
Conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse pentru a le asigura protecție temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menținerii calității și integrității acestora în starea de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării și desfacerii, până la consumare sau până la expirarea termenului de garanție.
Un ambalaj trebuie să îndeplinească în principal următoarele cerințe:
să aibă masă și volum propriu reduse;
să nu fie toxic nici pentru produs, nici pentru mediul extern;
să fie compatibil cu produsul căruia îi este destinat;
să nu prezinte miros și gust propriu;
să posede o rezistență mecanică cât mai ridicată;
să fie etanș față de gaze, praf, grăsimi;
să prezinte sau nu permeabilitate față de radiațiile luminoase;
să aibă formă, gulaore, grafică atractive.
În același timp, ambalajului i se cere să devină un permanent subiect al unei sfidări tehnice, industriale, el trebuind să fie tot mai ușor, mai simplu, recuperabil, reciclabil, înzestrat cu virtuți ecologice.
Ambalajul însă nu poate fi considerat ca fiind independent de alți factori care intervin într-o strategie comercială, dimpotrivă, el este unul din elementele importante ale sistemului global al distribuției. El nu își poate exercita rolul decât dacă modelul în care este definit răspunde unei strategii globale care regrupează atât calitatea produselor transportate, cât și circuitele de distribuție. Altfel spus, ambalajul ales trebuie să fie pe cât posibil adaptat produsului, mijloacelor de transport și piețelor. Aceasta, în condițiile în care toate produsele în stare naturală sau manufacturate trebuie să fie transportate de la locul fabricării până la cel al utilizării sau până la consumatorul final, în condiții de menținere a calității și integrității lor. În alți termeni, apare necesitatea menținerii calității intrinseci a produselor.
Ambalajul, ca orice produs industrial, în diferite stadii ale vieții sale, este responsabilul unui impact important asupra mediului înconjurător. Pentru a evalua acest impact real, trebuie să se ia în considerare existența sa în ansamblul “de la leagăn până la mormânt”.
Ciclul de viață al ambalajului trebuie evaluat atât din punct de vedere al mediului înconjurător, cât și din cel al multiplelor sale funcții, dintre care cea mai importantă este protejarea conținutului său de mediul înconjurător și a mediului de conținutul său. Scopul ambalării este deci de a conserva calitățile funcționale ale ambalajului, reducând la minimum impactul său asupra mediului. Astfel, ambalajul trebuie să răspundă unor sfidări cum sunt:
piața: natura consumatorilor, posibilități financiare;
produsul: caracteristici mecanice, componente;
utilizarea produsului: manipulare, sistemul de închidere și deschidere al ambalajului, condiții climatice de depozitare;
transportul: modul de transport utilizat;
rețeaua de distribuție: organizarea interioară a magazinelor, necesitatea de a marca produsul, numărul de unități dintr-un produs pe o unitate de vânzare, condiții de depozitare;
reglementări juridice: norme, uzanțe etc.
Cercetătorul vizează un cuplu ideal produs-ambalaj.
După J.H. Briston, “ambalajul trebuie să protejeze ceea ce vinde și să vândă ceea ce protejează”.
În plan simbolic, ambalarea este asociată ideii de cadru; tradițiile chineză și japoneză furnizează, în acest sens, o remarcabilă ilustrare: obiectul protejat în elemente de închidere de orice natură nu este decât un gest sau un gând.
În acest timp, concret, dezvoltarea ambalajului este corelată cu nivelul de bogăție al unei țări. Penuria de ambalaje se face simțită în țările lumii a treia sau în cele ale Europei de Est.
Totodată, își păstrează actualitatea afirmația că dezvoltarea ambalajelor constituie un factor de prosperitate, urmând o relație cauză-efect.
Ordonanța Guvernului României nr. 39/29 august 1995, definește ambalajul ca „un material specific, ca excepție și natură, destinat ambalării produselor alimentare în vederea asigurării protecției și utilizat pentru transportul, manipularea depozitarea sau desfacerea acestora”.
Ambalajele pot fi clasificate după mai multe criterii:
După natura materialului din care sunt constituite, ambalajele se clasifică în ambalaje din hârtie-carton, sticlă, metal, materiale plastice, lemn, materiale textile, materiale complexe;
După sistemul de confecționare, există următoarele tipuri de ambalaje: ambalaje fixe; ambalaje demontabile; ambalaje pliabile;
După tipul ambalajului, acestea pot fi: lăzi, cutii, flacoane, pungi etc;
După domeniul de utilizare, ambalajele acestea pot fi: lăzi, cutii, flacoane, pungi etc;
După domeniul de utilizare, ambalajele se clasifică în: ambalaje de transport, ambalaje de prezentare și desfacere;
După natura produsului ambalat: ambalaje pentru alimentare, ambalaje pentru produse industriale, ambalaje pentru produse periculoase;
După gradul de rigiditate: ambalaje rigide, ambalaje semirigide, ambalaje suple;
După modul de circulație: ambalaje refolosibile, ambalaje nerefolosibile.
1.2 FUNCȚIILE AMBALAJELOR
Dezvoltarea spectaculoasă a ambalajului, legată de evoluția modurilor de viață și consum pe tehnologiile de vârf, este însoțită de costuri ridicate asociate fazei de după utilizare, de un multiplu impact asupra mediului și uneori chiar de contestarea lui datorită risipei înregistrate.
În societatea de azi, ambalarea este atotpătrunzătoare și esențială. Fără ambalare materialele ar fi în dezordine și ineficiente. În ciuda importanței și rolului cheie pe care ambalajele îl joacă, ele sunt considerate adesea un rău necesar sau un cost nedorit. În plus, ele sunt considerate de unii consumatori drept ceva inutil, o pierdere serioasă de resurse și o amenințare pentru mediu. Asemenea puncte de vedere apar deoarece funcțiile pe care ambalajul trebuie să le îndeplinească ori nu sunt cunoscute, ori nu sunt complet considerate.
Indiferent de gradul de dezvoltare a unei țări, mărfurile produse și comercializate sunt de neconceput fără ambalaj. În momentul de față, la nivel mondial aproximativ 99% din producția de mărfuri este ambalată. Considerat mult timp ca un simplu obiect utilitar, concepția despre ambalaj s-a modificat considerabil, el fiind cel care permite circulația produselor din momentul fabricației până la consumatorul final.
Importanța ambalajului, considerat parte integrantă a unui sistem, este evidențiată de principalele funcții pe care ambalajul trebuie să le îndeplinească.
Acestea sunt: conservarea și protecția produselor, manipularea, transportul, depozitarea, informarea și promovarea produselor.
1.2.1 Funcția de conservare și protecție a produselor
Considerată funcție elementară a ambalajului, aceasta constă în protejarea conținutului de efectele mediului extern, în cazul în care există o corelare perfectă între ambalaj -produs – metodă de conservare.
Astfel, putem vorbi despre următoarele tipuri de protecție pe care trebuie să le asigure ambalajul:
Împotriva factorilor fizici (acțiuni mecanisme, lumină, temperatură, presiune);
Împotriva factorilor chimici și fizico-chimici (aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de sulf (SO2), dioxid de carbon (CO2));
Împotriva factorilor biologici (microorganisme, insecte etc).
Dintre factori fizici, solicitările mecanice la care sunt supuse produselor ambalate au efecte variabile. Trepidațiile din timpul transportului influențează atât produsul, cât și ambalajul. Ele pot comprima, tasa produsul în interiorul ambalajului, formându-se astfel spațiu liber care compromite protecția oferită de ambalaj împotriva șocurilor ulterioare.
Lumina este un factor fizic care produce decolorări și degradări profunde ale mărfurilor. Numeroase produse sunt sensibile la lumină care are rolul de a iniția reacții fotochimice, responsabile de a altera culorii, pierderea vitaminelor. Rolul ambalajelor în acest caz este fie de a filtra lumina de undă care produc deprecierea produselor, fie de a opri pătrunderea luminii în interiorul ambalajului.
În vederea conservării, numeroase produse necesită o stabilitate relativă la temperatură. Ambalajul trebuie să protejeze produsul de impactul cu temperaturi ridicate, deoarece o temperatură mai mare de 400C, poate provoca deformarea produselor, sau stimulează reacții chimice care duc la descompunerea produsului, modificarea gustului sau mirosului. În acest scop se utilizează ambalaje din materiale plastice, lemn sau protecții suplimentare cu rumeguș, fibre de bumbac, folii de aluminiu. Protecția chimică trebuie să răspundă unor produse de a nu veni în contact cu anumite substanțe chimice.
În vederea conservării, numeroase produse necesită o stabilitate relativă la temperatură. Ambalajul trebuie să protejeze produsul de impactul cu temperaturi ridicate, deoarece o temperatură mai mare de 40o C, pateu provoca deformarea produselor, sau stimulează reacții chimice care duc la descompunerea produsului, modificarea gustului sau mirosului. În acest scop se utilizează ambalaje din materiale plastice, lemn sau protecții suplimentare ca rumeguș, fibre de bumbac, folii de aluminiu.
Protecția chimică trebuie să răspundă necesității unor produse de a nu veni în contact cu anumite substanțe chimice agresive: H2, NH2, SO2, CO2. În acest scop ambalajul joacă un dublu rol:
Rolul de barieră la transferul de gaze din exterior către interiorul ambalajului:
Rolul de barieră la oxigen și vapori de apă pentru protecția produselor sensibile la oxigen (riscul dezvoltării mucegaiurilor sau bacteriilor aerobe; riscuri datorate oxidării produselor, riscul formării de soluții saturate cu produse zaharoase sau sărate;
Rolul de barieră împotriva tuturor substanțelor volatile prezente în mediu (hidrocarburi, fum, parfumuri)susceptibile de a antrena alterarea proprietăților organoleptice (gust, miros) ale produselor.
Rolul de barieră la transferul gazos din interior către exterior, pentru a evita:
Pierderea aromelor specifice produsului;
Deshidratarea produsului;
Pierderea gazelor sau amestecului gazos care a fost introdus în interiorul ambalajului în scopul conservării produsului (CO2, N2, vapori de alcool).
Prin protecția fizico – chimică se protejează mărfurile ambalate de acțiunea mediului extern (aer, umiditate, lumină). Calitatea protecției fizico – chimice depinde de materialele utilizate în confecționarea ambalajelor, fiecare material, având o anumită permiabilitate care depinde de caracteristicile structurii.
Protecția împotriva factorilor biologici are drept scop menținerea calității igienice și microbiologice a produselor alimentare. Astfel, rolul ambalajului este:
De a realiza o barieră fizică între microorganismele prezente în atmosferă și produsele ambalate, împiedicând astfel recontaminarea sau supracontaminarea acestora:
De a limita sau împiedica schimburile gazoase susceptibile de apariția și dezvoltarea germenilor patogeni;
De a asigura o etanșeitate perfectă la toți germenii microbieni și de a suporta condiții de sterilizare în cazul produselor care necesită acest tratament;
De a împiedica un contact direct între produsele sterile: pâine, zahăr, paste etc. și persoanele care le manipulează;
De a evita riscurile de intoxicație alimentară produsă de flora microbiană patogenă conținută în produsele ne – sterilizate: carne, pește.
Protecția și rezistența termică a ambalajelor ține seama de faptul că numeroase produse necesită, în vederea conservării o stabilitate relativă într-un anumit domeniu de temperatură. În acest sens ambalajul contribuie la conservarea produselor congelate și trebuie să aibă o rezistență termică bună, ținând seama de următori factori:
rezistența la șocuri termice;
rezistența la căldură, dacă produsul necesită sterilizare;
rezistență la temperaturi scăzute, atunci când condițiile de conservare a produsului necesită temperaturi scăzute sau dacă produsul este comercializat în țări unde temperatura exterioară atinge valori foarte scăzute (de exemplu, anumiți polimeri devin fragili la temperaturi joase, cum ar fi policlorura de vinil (PVC) la o temperatură de – 10o C .
Funcția de manipulare, depozitare și transport
Această funcție este legată de funcția de protecție deoarece pe parcursul operațiilor de manipulare – depozitare – transport, produsele ambalate sunt supuse unor solicitări mecanice, care le pot deteriora.
Funcția de manipulare
Ambalajul secundar facilitează manevrarea produsului prin forma sa, volumul,greutatea, prezența unor orificii în scopul prinderii sale cu mână sau cu un utilaj. Trebuie să asigure o securitate maximă pentru operatori, garantând în același timp o bună stabilitate a încărcării.
Funcția de depozitare
În timpul depozitării, ambalajul este acela care preia presiunea rezultată în urma operației de stivuire a produselor. De aceea, cerințele față de ambalaj, țin seama de următorii factori:
ambalajul să fie ușor de aranjat în stivă;
să fie precizate condițiile în care poate fi depozitat și eventualele precauții în manipulare;
să reziste la variații de temperatură și umiditate atunci când depozitarea are loc în spații deschise.
Utilizarea rațională a spațiilor de depozitare, ca și cerințele consumatorilor necesită fie divizarea cantităților mari de produse în unități mici, fie gruparea cantităților mici în unități mari.
Toate aceste cerințe sunt posibile numai prin fabricarea unor ambalaje corespunzătoare, care să poată fi preluate de mecanisme speciale fără a suferi deteriorări sau să poarte pe suprafața lor semne avertizoare cu privire la indicațiile de stivuire.
Funcția de transport
Transportul este prezent în toate etapele vieții ambalajului.
Pentru cvasi – totalitatea mărfurilor nu există transport fără ambalaj. Produsele sunt transportate pe căi rutiere, feroviare, pe calea aerului sau pe mare. Fiecare mod de transport are un impact mai mult sau mai puțin important asupra mediului, prin tipul de combustibil utilizat și necesitatea existenței unei infrastructuri.
Cerințele față de ambalajul de transport sunt axate pe:
Necesitatea adoptării ambalajului la norme le de transport;
Optimizarea raportului volum/greutate:
produsul trebuie să fie conținut într-un volum standard pentru a beneficia de un tarif avantajos și condiții mai bune de transport;
greutatea mai mică a ambalajului corespunde unei taxe mici;
posibilitatea de adaptare a ambalajului la unitățile de încărcare utilizate uzual în transportul principal și secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.)
1.2.3 Funcția de promovare a mărfurilor
Ambalajul este o interfață, un mediu, între produs și utilizator. Rolul său nu se limitează numai la acela de a conține și proteja produsul, ci și de a facilita vânzarea acestuia prin declanșarea actului de cumpărare.
Ambalajul prezintă produsul și contribuie substanțial la vânzarea acestuia. Adevărat „vânzător mut” al produsului, informează șu „seduce” consumatorul.
Elementele definitorii ale funcției de promovare a produsului, cuprinde:
identificarea și prezentarea produsului;
informarea cumpărătorilor;
crearea unei atitudinii pozitive față de produs;
modificări în mentalitatea și obiceiurile cumpărătorului;
comunicarea cu clientul.
Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenția cumpărătorului asupra unui produs, sunt: modul de realizare al ambalajului, eticheta, marca de fabrică sau de comerț, estetica ambalajului.
Informațiile pe care le conține ambalajul permit:
identificarea produsului, prezentarea caracteristicilor sale și a condițiilor de utilizare, cum ar fi: denumire, marcă, proveniență, mod de utilizare, compoziție, durata de conservare, toxicitate, impactul asupra mediului înconjurător.
Informațiile pot fi prezentate sub diferite forme: texte , etichete, pictograme, și coduri de bare.
Tendința generală în privința formei vizează simplitatea pentru o percepție mai ușoară și cu valoare informațională maximă. Forma aleasă pentru ambalaj trebuie să țină seama de ambianța, locul și modul de utilizare al produselor, condițiile de păstrare, modul de recuperare al ambalajului.
Alt element important este culoarea . Prin caracteristicile sale, culoarea permite identificarea ușoară a produsului ambalat. Atracția exercitată de culoare depinde de psihicul cumpărătorului. S-a demonstrat practic, că, în momentul vizualizării produsului, cumpărătorul sesizează mai întâi culoarea, apoi desenul și marca.
Grafica este un alt element important în realizarea ambalajului. Pentru ambalaje se impune o grafică simplă, expresivă, iar ilustrația oferită trebuie să fie compatibilă cu produsul ambalat. O grafică modernă se caracterizează prin sobrietate, echilibru, elemente coloristice, alegere judicioasă a caracteristicilor, cât și punerea în valoare a unor elemente ca: denumirea produsului, modalități de utilizare, recomandări, marca de fabrică.
Comunicarea cu consumatorul se realizează în următoarele direcții:
identificarea rapidă a produsului;
ambalajul trebuie să conțină informații cu privire la: marcă, compoziția, condiții sau sugestii de utilizare, garantarea calității, data limită de vânzare pentru produsele perisabile.
De asemenea, ambalajul trebuie să permită situarea produsului într-o grupă de referință (produs de lux. Produs alimentar, produs menajer) cât și în universul specific mărcii: de exemplu, ciocolata Valrona, pastele făinoase Barilla.
Tipuri de materiale utilizate pentru ambalaje
Materialele de bază din care se obțin ambalajele sunt:hârtia și cartonul (materiale celulozice), sticla, materialele metalice materialele plastice,lemnul, materialele complexe, materiale textile.
1.2.4.1 Caracteristicile ambalajelor din materiale celulozice
Hârtia și cartonul ocupă primul loc în materie de ambalaje cu un consum pe plan european de 40 kg/locuitor/an, iar în SUA depășește 130 kg/locuitor/an.
Hârtia este definită ca fiind un ansamblu de materiale fabricate prin depunerea fibrelor vegetale provenite din lemn.
Hârtiile utilizate în domeniul ambalajelor se pot clasifica după: gramaj, compoziție, destinație.
Se disting trei categorii de materiale de bază destinate fabricării ambalajelor din hârtie-carton: hârtia pentru ambalajul, cartonul plat, cartonul ondulat.
Aceste produse se pot asocia între ele sau cu alte materiale în vederea realizării ambalajelor complexe. Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt:
Cartonul duplex, format din minimum două straturi diferite de material fibros, unite prin presare în stare umedă;
Cartonul triplex, format din minimum trei straturi diferite de material fibros unite prin presare în stare umedă;
Cartonul ondulat, format din unul până la patru straturi netede și unul sau trei straturi ondulate din hârtie interioară sau superioară de ambalaj, unite între ele printru-un adeziv. Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice) în scopul obținerii unor tipuri constructive de ambalaje mai eficiente și cu prioritățile mult îmbunătățite.
Calitatea cartonului ondulat este definită în funcție de calitatea sortimentelor de hârtie care intră în componența straturilor, de rezistența la compresiune, străpungere, plesnire și tracțiune, gramaj, grosime etc.
Cartonul ondulat este utilizat la:
Ambalarea produselor care necesită protecție împotriva șocurilor și presiuni exterioare;
Confecționarea cutiilor cu microcaneluri la nivelul ambalajelor primare;
Ambalajele secundare sub formă de cutii, cutii de prezentare;
Ambalajele terțiare sub forma învelișurilor de protecție în jurul paletelor încărcate.
Cartonul ondulat se caracterizează printr-o structură celulară care îi conferă o înaltă rezistență la compresiune și greutate relativ mare.
Acoperirea și laminarea conferă cartonului proprietăți de „barieră”. Astfel, laminarea cu parafină asigură barieră împotriva umezelii, căptușirea cu sticlă asigură rezistență la grăsimi, acoperirea cu plastic îmbunătățește proprietățile de barieră la grăsimi. Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite și utilizate în prezent, la ambalarea unei game largi de produse alimentare lichide.
Hârtia și cartonul au caracteristici identice, multe dintre ele putând fi îmbunătățite prin tratamente specifice. Pentru a concluziona, caracteristicile hârtiei și cartonul sunt:
Masa volumică cuprinsă între 0,8-1,2 g/m2 pentru hârtia de ambalaj, și max. 1 g/m2 pentru cartonul ondulat;
Sunt apte pentru contactul cu alimentele,
Sunt inodore și insipide;
Hârtia pergament are o permeabilitate scăzută;
Hârtia tip mătase, are o permeabilitate la aer foarte ridicată.
Proprietățile hârtiei și cartonului obținute ca urmare a tratamentelor aplicate, sunt: rezistență la ulei, gaze și hidrocarburi, rezistență la alcooli, eteri, hidrocarburi clorurate, esteri și cetone, rezistență la soluții apoase, acizi slabi și alcali, sigilare la cald, barieră la radiații U.V., rezistență la uleiuri și grăsimi, barieră la mirosuri și vapori de apă, anticoroziune, barieră la aer și gaze (O2, CO2 ETC), barieră la arome.
1.2.4.2 Caracteristicile ambalajelor din materiale plastice
Materialele plastice au introdus o adevărată revoluție în domeniul ambalajelor, pe de o parte pentru că oferă posibilități funcționale noi comparativ cu materialele considerate tradiționale, pe de altă parte, prin ideea de cercetare și competitivitate pe care au introdus-o pe piața ambalajelor.
Dicționarul Oxford definește cuvântul „plastic” ca fiind „un grup de rășini sintetice sau alte substanțe care pot fi modelate în orice formă”.
Materialele plastice sunt „materiale constituite din macromolecule înlănțuite, liniare, ramificate, grupuri laterale de molecule sau grupuri tridimensionale de monomeri, motive structurale repetitive atașate unor legături chimice”.
Conform Directivei din 18 octombrie 1982 a C.E.E. prin „material plastic” se înțelege un ansamblu de „compuși macromoleculari obținuți prin polimerizare, policondensare sau alte procedee similare, plecând de la molecule cu greutăți moleculare mici sau obținuți prin modificări chimice ale macromoleculelor naturale”
După originea și modul de sinteză ale substanțelor macromoleculare, materialele plastice se clasifică în următoarele grupe:
Substanțe naturale,nemodificate, compuse din polimeri naturali;
Substanțe artificiale, obținute prin modificarea substanțelor naturale provenite din vegetale și polimerizate natural. Este cazul plasticelor celulozice, sau mai rar proveniți din carbon.
Utilizarea materialelor plastice este greu de contestat, iar utilizarea lor ține seama de tipul și caracteristicile ambalajului.
Principalele produse obținute din materiale plastice destinate sectorului de ambalare, sunt: filme, folii sau materiale complexe:
Filmele flexibile, din care se obțin saci, pungi sunt utilizate la anvelopare sau supraanvelopare;
Foliile rigide permit realizarea de pahare, tăvițe sau platouri;
Materialele complexe,provenite din filme sau folii care servesc drept barieră la gaz sau umiditate în procesul ambalării;
Elementul de bază în obținerea acestor tipuri de semi- produse, îl constituie granulele de material cu diametrul de 2mm care servesc direct și la elaborarea formelor tridimensionale ale corpurilor pentru butelii, flacoane, bidoane.
Filmele utilizate în procesul ambalării, sunt livrate în bobine și au grăsimi maxime de 120 microni (cele mai mici grosimi ale filmului se obțin din polimeri cu proprietăți mecanice foarte bune)
Ambalajele flexibile din PE (polietilenă), PP(polipropilenă) (OPP), PVC (policlorură de vinil), PET (polietilenă tereftalat), PA (poliamidă) sunt utilizate în principal sub formă de straturi barieră sau lianți în materialele complexe de ambalare.
Acest tip de filme de ambalare au următoarele proprietăți:
Impermeabilitatea sau permeabilitate în conservarea conținutului; cele mai bune materiale utilizate ca suport flexibil, sunt:
PP, PE, PVCV, față de umiditate;
PET, PA, PVCR, față de gaz;
Să fie retractabile; în acest caz sunt utilizate filme din PEBD (polietilenă de joasă densitate) și PVCS; să posede stabilitate dimensională; această proprietate este importantă pentru menținerea aspectului vizual al conținutului sau pentru tipărire și este direct legată de absorbția apei. Cele mai bune materiale utilizate în acest scop sunt PET și PP.
Foliile utilizate în ambalare au următoarele caracteristici:
Grosimi cuprinse între 0,5 până la 2,5 mm;
Pot fi livrate în bobine sau sub formă plată;
Caracterizează ambalajul rigid, din PVCS, PS, PP, PET;
Proprietățile cerute acestui tip de material, sunt: rigiditate și capacitate de formare la cald.
Proprietăți particulare cerute de foliile și filmele de ambalaj sunt: transparență pentru conținuturi ce necesită vizualizare, strălucire, rezistență la radiații ultraviolete și infraroșii, stabilitate și posibilitate de lipire, posibilități de imprimare.
Produsele din materiale complexe sunt utilizate în special în sectorul băuturilor alimentare. Prin asamblarea mai multor tipuri de materiale, se obțin produse noi cu caracteristici superioare care răspund unor nevoi specifice. Astfel se disting următoarele tipuri de materiale complexe în funcție de;
Natura produsului:
Complexe ușoare(plastic ușor/plastic ușor);
Semirigide (plastic ușor/hârtie sau aluminiu)
Rigide (plastic ușor/carton sau plastic rigid între cele două straturi);
Suport:în această categorie intră PEBD, PEHD, PP, PVC, PS.
Liant: de exemplu materiale ca EVA (etilen vinil acetat)și IO(ionomer)se pretează cel mai bine acestei funcții;
Barieră: această funcție este deținută de EVOH (copolimer etilen alcool polivinil)impermeabilitatea la gaz, PVDC (impermeabilitate la vapori de apă);
Utilizare:în domeniul produselor transformate, pentru fabricarea pungilor și a sacilor de ambalaj, pentru fabricarea cutiilor de ambalaj.
Materialele complexe permit: ambalarea în vid, ambalarea în gaz inert, ambalarea produselor supracongelate.
Dezavantajele utilizării acestor cutii constau în prețul ridicat, durata de viață de 12 luni poate fi garantată numai pentru anumite produse, rezistență mecanică mai scăzută.
Aluminiul
Aluminiul pur (tipurile 1100 și 1050) este utilizat pentru producerea foilor și containerelor extrudate.
Foliile de aluminiu sunt folosite în special la ambalarea alimentelor sensibile care absorb arome din mediul exterior, sau mirosul din hârtia de ambalaj, de ex. batoane de ciocolată.
În alegerea ambalajului din tablă de aluminiu, trebuie să se țină seama de:
Caracteristicile produsului: valoarea Ph-ului, greutatea și volumul produsului densitate, mărime, durata de conservare.
Metoda de asamblare incluzând tipul de mașină și caracteristicile acesteia.
Alte cerințe de calitate se referă la produsele puternic acide la care folia de aluminiu trebuie lăcuită.
Foliile pentru tabla de aluminiu pot fi acoperite cu materiale plastice, ca: polietilenă de joasă densitate (PEhd) sau polipropilenă (PP), aceasta din urmă când este necesar să suporte temperaturi de aproximativ 1200C sau operația de vidare.
Avantajele utilizării foliile de aluminiu sunt:
Proprietăți barieră foarte bune;
Posibilități de tipărire;
Nu este toxică și poate veni în contact cu produsele alimentare;
Este utilizată în combinație cu materiale flexibile în special în aplicații la care sunt cerute proprietăți barieră la miros și aromă.
Folii complexe de aluminiu
Folia de aluminiu este unul din componentele principale ale cutiilor laminate.
Caracteristicile foliei sunt:
Grosimea utilizată la produsele cașurare este de 7,9 și 12 microni;
Nu este toxică și poate veni în contact cu alimentele;
Se asociază cu produsele flexibile în special când se cer proprietăți deosebite: barieră la umiditate și aromă (cafea, supe concentrate etc.)
Principalele tehnici de utilizare a acestor materiale sunt:
Laminarea (cașurarea) prin care trec cele două sau mai multe materiale plastice (până la 5) prin extrudare
Coextrudare este o metodă de combinare a două sau mai multe materiale plastice (până la 5) prin extrudare.
Combinațiile de materiale utilizate în mod curent la confecționarea ambalajelor sunt:
Hârtie/polietilenă de joasă densitate pentru pungi individuale destinate ambalării zahărului;
Hârtie Kraft albită sau satinată/folie de aluminiu/polietilenă de joasă densitate.
Tereflatat de polietilenă/clorură de polivinilden/polietilenă pentru pungi în care se ambalează produsele de panificație.
1.2.4.3 Caracteristicile ambalajelor din sticlă
Sticla este un material care deține o pondere importantă în sectorul ambalajelor fiind utilizată cu precădere la ambalarea produselor lichide sau păstoase.
Deși este puternic concurentă de materiale plastice, materialele celulozice și cele metalice, în ultima perioadă sticla este privită din nou ca un material de perspectivă.
Datorită structurii sale amorfe sticla este fragilă și se sparge în urma aplicării unei forțe exterioare.
Sticla are o structură cristalină, proprietățile optice se referă la gradul de penetrare al luminii și efectul transmisiei acesteia în funcție de lungimea de undă. Transmisia luminii poate fi controlată prin adăugarea aditivilor de colorare în compoziția sticlei.
Sticla este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar și în industria farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.
Material barieră excepțional la gaze, vapori, lichide;
Inertă din punct de vedere chimic față de lichide și produse alimentare și nu pune probleme de compatibilitate cu produsul ambalat;
Este un material igienic, ușor de spălat și care suportă sterilizarea,
Nu are miros, nu transmite și nu modifică gustul alimentelor (garantează menținerea proprietăților organoleptice și a aromei alimentare);
Este transparentă, ceea ce permite controlul vizual al produsului de către consumator;
Poate fi colorată, aducând astfel o protecție suplimentară a produsului împotriva radiațiilor ultraviolete;
Este un material rigid care poate fi utilizat în forme variate;
Are o bună rezistență la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor băuturi ca : șampanie, cidru etc;
Are o rezistență mecanică suficient de mare pentru a suporta șocuri externe;
Este un material economic, produs în cantități mari și care nu încetează să se perfecționeze;
Este un material reciclabil;
Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă și dezavantajele legate de:
Rezistență la șoc – slabă;
Greutatea care o face dificil de manevrat și ridică cheltuielile de transport;
Depozitare dificilă;
Nu rezistă la schimbări bruște de temperatură.
Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecției sănătății consumatorilor. Aceste prevederi indică valorile limită admisibile pentru cantitățile de plumb și cadmiu extractibile, în conformitate cu Directiva CEE 84/500 din 15 octombrie 1984. Aceasta se referă la armonizarea legislației statelor membre privind articolele din sticlă și ceramică ce urmează să intre în contact cu produsele alimentare.
1.2.4.4 Alte materiale de ambalare
Lemnul este puternic concurent de cartonul ondulat și materialele plastice. În compoziția sa există o serie de substanțe organice și anorganice (rășini, substanțe tanante, uleiuri eterice) care pot influența caracteristicile organoleptice ale produselor ambalate.
Datorită compoziției și umidității, ambalajele din lemn constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor și pătrunderii insectelor. Principalele caracteristici ale materialului lemnos sunt:
Rezistență bună la solicitări mecanice;
Rezistență bună la uzură;
Conductibilitate electrică foarte bună;
Este un material ecologic;
Lemnul este utilizat în special la confecționarea ambalajului de transport.
Ambalajele din materiale textile se utilizează la obținerea sacilor textili și pentru căptușirea ambalajelor din lemn sau carton.
Se caracterizează prin:
sarcină de rupere de 32-120 daN/cm2,
absorb umiditatea;
sunt permeabile la aer, apă, vapori;
constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor;
sunt atacate de rozătoare, insecte și nu rezistă la foc.
Acest tip de material are o aplicabilitate restrânsă în domeniul ambalării mărfurilor.
1.2.4.5 Materialele complexe de ambalare
Ultimii cincizeci de ani, s-au caracterizat prin apariția pe piața ambalajelor a unor produse obținute prin asocierea materialelor ușoare în cantitate și calitatea dorită în scopul obținerii, prin însumarea caracteristicilor lor individuale a complexului specific adaptat la exigențe particulare.
Calitatea esențială a unui material complex este impermeabilitatea sa la vapori de apă și la diferite gaze.
Alte proprietăți importante sunt transparența și sudabilitatea.
Materialul complex utilizat pentru obținerea celor mai bune suduri este copolimerul cunoscut sub numele de EVA: etilen/vinil/acetat.
Cerințele de calitate pentru foliile complexe sunt: rezistență mecanică, protecție împotriva luminii, rezistență la acțiunea produselor agresive, rezistență la temperaturi ridicate, etanșeitate.
În funcție de natura materialului suport, foliile complexe se pot clasifica în:
materiale complexe pe bază de aluminiu:
materiale complexe pe bază de hârtie și carton;
complexe pe bază de materiale plastice.
Foliile complexe de aluminiu, folosesc drept strat intern polietilena de joasă densitate și ocazional, polietilena de joasă densitate și polipropilena.
1.3 METODE DE AMBALARE A MĂRFURILOR
Ambalarea mărfurilor ține seama de caracteristicile actuale și tendințele de viitor în ceea ce privește producția și circulația mărfurilor.
Ambalajul și produsul, formează un system, care presupune o relație specifică între elementele sale componente,
Obiectivele la care trebuie să se raporteze actuale tehnici de ambalare, trebuie să răspundă unor probleme legate de:
Reducerea consumului de materii prime și materiale;
Creșterea duratei de conservare a produsului;
Combinarea anumitor materiale în scopul creșterii performanței ambalajului ;
Reconstituirea relației produs – ambalaj – mediu înconjurător.
Procedeele de ambalare a mărfurilor,cuprind,
Ambalarea pe volum; constă în dozarea volumetrică a cantității de produs care urmează să fie cuprinsă în ambalaj;
Ambalarea pe greutate; constă în dozarea gravimetrică a cantității de produs ce urmează să fie cuprinsă în ambalaj.
1.3.1 Ambalarea colectivă și porționată
Ambalarea colectivă, este metoda care permite gruparea într-o singură unitate de vânzare a mai multor produse. Materialele utilizate sunt: carton, folii contractabile sau hârtie.
Ambalarea colectivă se poate realiza și prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft, celofan sudabil etc., obținându-se pachete paralepipedice paletizate. Acest procedeu, denumit fardelare este aplicat la ambalare colectivă a unor produse ca: zahăr, făină, orez, mălai etc.
Ambalarea porționată, este procedeul de ambalare, în care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins folosire.
Produsele destinate ambalării porționate pot fi grupate astfel;
produse neperisabile ( zahăr, biscuiți, sare, cafea etc) care impun ambalajului să păstreze gustul și aroma produsului și să asigure protecției împotriva umidității și aerului;
produse perisabile, cele care se degradează în timp, de exemplu brânzeturi fermentate, untul.
Pentru ambalarea proporționată pot fi folosite : folii contractabile, folii termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate.
1.3.2 Ambalarea tip aerosol
În sens “clasic”, noțiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungată în suspensie în atmosferă.
Ambalajul tip « aerosol « , este un recipient rezistent la o presiune interioară dată, prevăzut cu o deschidere în care se montează « o valvă » care asigură etanșeitatea și distribuirea produsului conținut.
În conformitate cu Directiva Europeană din mai 1975 « prin generator de aerosol se înțelege un ansamblu construit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal, sticlă, material plastic, care conține un gaz comprimat, lichefiat și prevăzut cu dispozitiv ce permite ieșirea conținutului sub formă de particule solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub formă de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă ».
Acest tip de ambalare este utilizată în domeniul alimentar, al produselor farmaceutice și în industrie.
Un ambalaj tip aerosol constă din :
un recipient de presiune,
o valvă comandată de un buton ;
agent propulsor ;
produsul activ .
În figura 10-1 se prezintă o secțiune printr-un ambalaj tip aerosol.
Recipienții se confecționează din : tablă cositorită, aluminiu, sticlă și materiale plastice.
Recipienții din aluminiu sunt cei mai utilizați cu capacități care variază între 10-30 cm3 până la 1000 cm3 și rezistență la presiune în jur de 30 Kgf/cm2.
Gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul, să nu fie inflamabil, să nu prezinte riscul unei explozii și să nu intre pielea sau mucoasele.
Gazul propulsor se poate prezenta fie sub formă lichefiată sau sub formă comprimată.
În cazul gazelor comprimate, se utilizează :
azotul ; gaz inert față de majoritatea substanțelor farmaceutice și alimentare este incolor, netoxic, insolubil, neinflamabil, inodor ;
dioxidul de carbon ; este un bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil, protejează produsele contra oxidării, este bacteriostatic ;
butanul și propanul, sunt netoxice se combină ușor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt inflamabile și devin toxice.
Există mai multe sisteme de umplere cum ar fi :
umplere la temperatură scăzută ;
umplere la presiune și temperatură normală,
procedeu de umplere automatizat.
Noile tendințe în domeniul ambalării tip aerosol se axează pe următoarele direcții :
sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operației de umplere care elimină o posibilă recontaminare în timpul ambalării ;
inițierea unei concepții funcționale cu privire la distribuția mărfurilor.
Sterilizarea accesoriilor de ambalare se realizează cu aport de căldură și radiații gamma. Prima metodă are inconvenientul că poate determina coroziunea recipientului datorită apariției unor posibile fenomen de conducere în timpul transportului.
Tratamentul de sterilizare cu radiații gamma este mai costisitor, dar are avantajul etanșeității unității de transport.
Durata sterilizării cu radiații 9999999 se stabilește în funcție de dozarea și dimensiunea recipientului de expediție, ca fiind de aproximativ patru ore.
Concepția funcțională a unității de distribuție compusă din valvă și pulverizator depinde de însuși caracteristice produsului (vâscozitatea, solubilitatea azotului), de presiunea internă și concepția pulverizatorului.
Ambalarea în folii contractabile
Acesta este un procedeu de ambalare a produselor în bucăți mici, uniforme, prin așezarea lor pe o placă suport, având alveole termoformate, urmată de încheiere prin acoperirea cu folie și termosudare.
Prin folie contractabilă se înțelege o folie din material plastic, etirată în momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire și care în momentul încălzirii revine la poziția inițială.
Materialele întrebuințate sunt : polietilenă termo – conductibilă, policlorură de vinil, policlorură de vinilden, polipropilenă etc.
Ambalarea tip « skin », este un procedeu de ambalare sub vid a produselor, prin așezarea lor cu bucata sau grupat pe o placă suport plană, urmată de deschidere prin acoperire cu folie transparentă și termosudare.
Ambalarea tip « skin », este , deci un procedeu de prezentare a produselor, în folii contractabile utilizat în domeniul industriei alimentare și pentru ambalarea mărfurilor industriale. La produsele alimentare se urmărește obținerea unei permeabilități ridicate față de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului cărnii prin formarea oximioglobinei.
Ambalarea în folii contractabile își găsește o largă utilizare la prezentarea unor obiecte cu dimensiuni mici, din domeniul produselor cosmetice, jucării, medicamente, obiecte din sticlă sau porțelan.
Acest sistem se caracterizează prin ușurința în manipularea având un impact pozitiv asupra consumatorului.
Ambalarea tip « blister », este un procedeu de ambalare a produselor prin așezarea lor cu bucata sau grupate pe o placă suport plană, urmată de închidere prin folie transparentă, având alveole termoformate și închidere prin termosudare lipire sau capsare.
Ambalare alveolară, este procedeul de ambalare a produselor sub formă de bucăți mici uniforme prin așezarea lor pe o placă suport, având alveole termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu folie și termosudare.
1.3.4 Ambalarea aseptică
Ambalarea aseptică poate fi definitivă prin « introducerea unui produs sterilizat destinat comercializării într-un vas sterilizat, în condiții aseptice, urmată de închiderea vasului astfel încât să fie prevenită contaminarea produsului cu microorganisme »
Termenul « aseptic » desemnează absența sau excluderea microorganismelor, comparativ cu termenul « ermetic, care este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj sau material de a nu permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a microorganismelor în ambalaj.
=== capitlolul iv ===
Capitolul 5
METODE DE AMBALARE A MĂRFURILOR
Ambalarea mărfurilor ține seama de caracteristicile actuale și tendințele de viitor în ceea ce privește producția și circulația mărfurilor.
Ambalajul și produsul, formează un sistem, care presupune o relație specifică între elementele sale componente,
Obiectivele la care trebuie să se raporteze actuale tehnici de ambalare, trebuie să răspundă unor probleme legate de:
Reducerea consumului de materii prime și materiale;
Creșterea duratei de conservare a produsului;
Combinarea anumitor materiale în scopul creșterii performanței ambalajului ;
Reconstituirea relației produs – ambalaj – mediu înconjurător.
Procedeeele de ambalare a mărfurilor,cuprind,
Ambalarea pe volum; constă în dozarea volumetrică a cantității de produs care urmează să fie cuprinsă în ambalaj;
Ambalarea pe greutate; constă în dozarea gravimetrică a cantității de produs ce urmează să fie cuprinsă în ambalaj.
5.1 AMBALAREA COLECTIVĂ ȘI PORȚIONATĂ
Ambalarea colectivă, este metoda care permite gruparea într-o singură unitate de vânzare a mai multor produse. Materialele utilizate sunt: carton, folii contractabile sau hârtie.
Ambalarea colectivă se poate realiza și prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft, celofan sudabil etc., obținându-se pachete paralepipedice paletizate. Acest procedeu, denumit fardelare este aplicat la ambalare colectivă a unor produse ca: zahăr, făină, orez, mălai etc.
Ambalarea porționată, este procedeul de ambalare, în care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins folosire.
Produsele destinate ambalării porționate pot fi grupate astfel;
produse neperisabile ( zahăr, biscuiți, sare, cafea etc)care impun ambalajului să păstreze gustul și aroma produsului și să asigure protecției împotriva umidității și aerului;
produse perisabile, cele care se degradează în timp, de exemplu brânzeturi fermentate, untul.
Pentru ambalarea proporționată pot fi folosite : folii contractabile, folii termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate.
5.2 AMBALAREA TIP AEROSOL
În sens “clasic”, noțiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungată în suspensie în atmosferă.
Ambalajul tip « aerosol « , este un recipient rezistent la o presiune interioară dată, prevăzut cu o deschidere în care se montează « o valvă » care asigură etanșeitatea și distribuirea produsului conținut.
În conformitate cu Directiva Europeană din mai 1975 « prin generator de aerosol se înțelege un ansamblu construit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal, sticlă, material plastic, care conține un gaz comprimat, lichefiat și prevăzut cu dispozitiv ce permite ieșirea conținutului sub formă de particule solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub formă de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă ».
Acest tip de ambalare este utilizată în domeniul alimentar, al produselor farmaceutice și în industrie.
Un ambalaj tip aerosol constă din :
un recipient de presiune,
o valvă comandată de un buton ;
agent propulsor ;
produsul activ .
În figura 10-1 se prezintă o secțiune printr-un ambalaj tip aerosol.
Recipienții se confecționează din : tablă cositorită, aluminiu, sticlă și materiale plastice.
Recipienții din aluminiu sunt cei mai utilizați cu capacități care variază între 10-30 cm3 până la 1000 cm3 și rezistență la presiune în jur de 30 Kgf/cm2.
Gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul, să nu fie inflamabil, să nu prezinte riscul unei explozii și să nu intre pielea sau mucoasele.
Gazul propulsor se poate prezenta fie sub formă lichefiată sau sub formă comprimată.
În cazul gazelor comprimate, se utilizează :
azotul ; gaz inert față de majoritatea substanțelor farmaceutice și alimentare este incolor, netoxic, insolubil, neinflamabil, inodor ;
dioxidul de carbon ; este un bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil, protejează produsele contra oxidării, este bacteriostatic ;
butanul și propanul, sunt netoxice se combină ușor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt inflamabile și devin toxice.
Există mai multe sisteme de umplere cum ar fi :
umplere la temperatură scăzută ;
umplere la presiune și temperatură normală,
procedeu de umplere automatizat.
Noile tendințe în domeniul ambalării tip aerosol se axează pe următoarele direcții :
sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operației de umplere care elimină o posibilă recontaminare în timpul ambalării ;
inițierea unei concepții funcționale cu privire la distribuția mărfurilor.
Sterilizarea accesoriilor de ambalare se realizează cu aport de căldură și radiații gamma. Prima metodă are inconvenientul că poate determina coroziunea recipientului datorită apariției unor posibile fenomen de conducere în timpul transportului.
Tratamentul de sterilizare cu radiații gamma este mai costisitor, dar are avantajul etanșeității unității de transport.
Durata sterilizării cu radiații 9999999 se stabilește în funcție de dozarea și dimensiunea recipientului de expediție, ca fiind de aproximativ patru ore.
Concepția funcțională a unității de distribuție compusă din valvă și pulverizator depinde de însuși caracteristice produsului (vâscozitatea, solubilitatea azotului), de presiunea internă și concepția pulverizatorului.
AMBALAREA ÎN FOLII CONTRACTABILE
Acesta este un procedeu de ambalare a produselor în bucăți mici, uniforme, prin așezarea lor pe o placă suport, având alveole termoformate, urmată de încheiere prin acoperirea cu folie și termosudare.
Prin folie contractabilă se înțelege o folie din material plastic, etirată în momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire și care în momentul încălzirii revine la poziția inițială.
Materialele întrebuințate sunt : polietilenă termo – conductibilă, policlorură de vinil, policrorură de vinilden, polipropilenă etc.
Ambalarea tip « skin », este un procedeu de ambalare sub vid a produselor, prin așezarea lor cu bucata sau grupat pe o placă suport plană, urmată de deschidere prin acoperire cu folie transparentă și termosudare.
Ambalarea tip « skin », este , deci un procedeu de prezentare a produselor, în folii contractabile utilizat în domeniul industriei alimentare și pentru ambalarea mărfurilor industriale. La produsele alimentare se urmărește obținerea unei permeabilități ridicate față de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului cărnii prin formarea oximioglobinei.
Ambalarea în folii contractabile își găsește o largă utilizare la prezentarea unor obiecte cu dimensiuni mici, din domeniul produselor cosmetice, jucării, medicamente, obiecte din sticlă sau porțelan.
Acest sistem se caracterizează prin ușurința în manipularea având un impact pozitiv asupra consumatorului.
Ambalarea tip « blister », este un procedeu de ambalare a produselor prin așezarea lor cu bucata sau grupate pe o placă suport plană, urmată de închidere prin folie transparentă, având alveole termoformate și închidere prin termosudare lipire sau capsare.
Ambalare alveolară, este procedeul de ambalare a produselor sub formă de bucăți mici uniforme prin așezarea lor pe o placă suport, având alveole termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu folie și termosudare.
5.4 AMBALAREA ASEPTICĂ
Ambalarea aseptică poate fi definitivă prin « introducerea unui produs sterilizat destinat comercializării într-un vas sterilizat, în condiții aseptice, urmată de închiderea vasului astfel încât să fie prevenită contaminarea produsului cu microorganisme »
Termenul « aseptic » desemnează absența sau excluderea microorganismelor, comparativ cu termenul « ermetic, care este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj sau material de a nu permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a microorganismelor în ambalaj.
=== Capitolul 2 ===
Capitolul 2
IMPACTUL CALITĂȚII ȘI FEZABILITĂȚII MATERIALELOR DE AMBALARE ASUPRA CALITĂȚII CUPLULUI PRODUS-AMBALAJ
În literatura economică de specialitate se apreciază că în cadrul analizelor comparative nu este realist să compari, de exemplu – în ceea ce privește materialele de ambalare – o tonă de material plastic cu o tonă de alt material de ambalare, deoarece greutatea asociată a unității de ambalare, pentru același conținut, este diferită. Calculele trebuie să fie raportate la o “unitate funcțională”. Mai mult, se sugerează să nu se compare ambalajele, ci să se ia în considerare cuplul produs-ambalaj.
2.1 EVOLUȚIA DE LA INSTRUMENTALITATE LA EXPRESIVITATE
Pornind de la aceste funcții inițiale, ambalajelor le-au fost cerute gradual alte funcții: de a micșora pierderile, deteriorările și deșeurile la distribuitor și la consumator, de a accelera manipulările și operațiile comerciale, de a facilita stocarea, de a îmbunătăți rentabilitatea suprafețelor de vânzare, de a vehicula informațiile, de a asigura promovarea produsului și de a asigura securitatea consumatorului.
Această evoluție a ambalajului și condiționării de la instrumentalitate a fost influențată de trei factori: măsura în care condiționarea trebuie să motiveze actul cumpărării; condiționarea apare ca un mijloc de comunicare; condiționarea devine, ea însăți un autentic mesaj cu semnificații în tehnicile de expresie. Funcțiile ambalajului și condiționării au trecut astfel în mod gradual de la noțiunea de serviciu (utilitate), la noțiunea de semnal (valoare de percepție), apoi la noțiunea de informație (valoare de instrucție) și, în sfârșit, la noțiunea de semn (valoare de expresie).
Toate ramurile de activitate sunt în legătură cu ambalajul, dar principalele ramuri industriale utilizatoare sunt: industria alimentară, care absoarbe aproape 50% din totalul ambalajelor; produsele industriale manufacturate, cu 20%; farmacie-cosmetică, cu 15%; restul de 15% fiind repartizate între produsele de întreținere, jucării, instrumente de precizie, discuri și casete, produse fitosanitare, textile etc.
Fie că avem în vedere ambalajul de ieri, atât de limitat, sau ambalajul de astăzi atât de sofisticat, ambele răspundeau sau răspund unor funcții precise care nu au suferit modificări în principiu, dar cunosc o evoluție care marchează viața noastră cotidiană:
o funcție de conservare a conținutului, ambalajul fiind de altfel un recipient, asociat servituților reglementărilor metrologice (obligația de a indica exact masa sau volumul conținutului);
o funcție de prezentare, vizând reținerea atenției și influențarea cumpărătorului pentru cumpărarea produsului (este funcția de “marketing”);
funcția de informare, prin etichetare, din ce în ce mai importantă astăzi;
funcția de serviciu, în măsura în care ambalajul aduce un alt serviciu (flacon pulverizator, flacon pentru pudră etc.);
funcția de securitate alimentară, în cazul unei contaminări sau poluări;
funcția de conservare și de protecție a calității produselor împotriva agenților exteriori de alterare fizico-chimici și biochimici – în cazul alimentelor, asociată cu obligația de inocuitate și de inerție chimică a ambalajului însuși legat de conținutului său.
Condiționarea garantează conservarea și/sau starea bună a produsului conținut, această protecție rezultând din proprietăți fizice și chimice ale conținutului, în particular, impermeabiltatea sa la apă sau la gaz, comportamentul său termic sau la radiații ultraviolete, aptitudinea sa de a suporta sterilizarea, rezistența la șocuri sau la deșirare, dar și ușurința de a deschide ambalajul și bineînțeles compatibilitatea ambalajului-produs. Totodată, trebuie satisfăcute toate exigențele noi impuse de ambalarea subvid sau sub atmosferă controlată (conservare pe durată mare).
Foarte importante sunt adaptarea la mașinile de condiționare sau la grupuri de îmbuteliere și la faptul că ambalajul trebuie să aibă o greutate și un volum optimizat, o ușurință de manevrare și de depozitare, permițând astfel reducerea logisticii interne și a costurilor de transport. Din punct de vedere al prezentării, ambalajul trebuie să fie rigid sau suplu, să ușureze distribuirea.
Ambalajul este înainte de toate o barieră între produs și mediul exterior și constituie deci o protecție pasivă față de acest mediu. Din acest punct de vedere se poate considera că, de exemplu, coaja numeroaselor fructe (banane, portocale), coaja de nucă sau, pe de altă parte, coaja oului constituie deja forme naturale de ambalare cu rol de protecție pasivă.
Protecția mecanică este prima funcție a tuturor ambalajelor. Toate ambalajele trebuie să protejeze produsele împotriva șocurilor din timpul transportului, manevrării au depozitării. De asemenea, ele trebuie să asigure protecția față de pierderile de produse lichide ce pot apărea cu ocazia sudării sau închiderii ambalajelor.
Rolul protector al ambalajului este deosebit de complex. În acest sens vom trata în continuare o serie de aspecte edificatoare:
Protecția împotriva transferului de materie
Transferul de materie se poate reduce în fază lichidă (impermeabilitatea sau porozitatea ambalajului la lichide) sau, mai general, în fază gazoasă (etanșeitate/porozitate la gaze, vapori și alte substanțe volatile).
Impermeabilitatea. Transferul de lichide
Problema impermeabilității și etanșeității (în particular, a sudurilor) la produsele lichide se pune pentru materiale de ambalare simple sau complexe: polietilena asociată cu carton și cu aluminiu, filmele metalice utilizate pentru lapte sau băuturi.
Din punct de vedere al transferului de gaze, se poate afirma că nici un material, exceptând cutia metalică sudată, nu este în mod riguros etanș la gaz. Majoritatea materialelor utilizate (cartoane, folii metalice, plastice diverse) au o porozitate mai mult sau mai puțin accentuată la gaze: cinetica și intensitatea transferului de gaz răspund legilor clasice ale acestui transfer de masă și legii lui Fick și depind de însăși caracteristicile materialelor. În acest transfer de gaze, ambalajul joacă un dublu rol:
pe de o parte, un rol de baraj la transferul din exterior către interiorul ambalajului:
baraj pentru oxigen și vapori de apă atunci când se asigură protecția produselor sensibile la oxigen (riscuri de dezvoltare a bacteriilor aerobe; riscuri de oxidare, de alterare a texturii, riscuri de formare a soluțiilor saturate cu produsele alimentare dulci sau sărate);
baraj pentru toate substanțele volatile care pot fi prezentate în mediul înconjurător (hidrocarburi, fum, parfumuri…) și susceptibile de a altera proprietățile organoleptice (gustul, mirosul alimentului);
pe de altă parte, un rol de baraj la transferul invers, din interior către exterior, pentru a evita:
scurgerea aromelor specifice ale produsului;
deshidratarea produsului;
scurgerea de gaz sau amestec de gaze care poate fi introdus în interiorul ambalajului pentru conservarea produsului (CO2, N2, vapori de alcool).
Etanșeitatea la gaz nefiind niciodată totală, trebuie făcută o alegere judicioasă între tipurile de materiale sau combinații ale materialelor (multistrat, metalizare) în scopul optimizării permeabilității diferitelor gaze în funcție de: tipul produsului; modul de conservare (rece, cald etc.); atmosfera de păstrare a produsului; temperatura de păstrare; riscurile poluării de către mediul înconjurător; durata dorită de conservare.
Importanța permeabilității la gaz a materialelor în scopul conservării produselor ambalate și variabilitatea de permeabilități în funcție de compoziția materialelor justifică dezvoltarea metodelor de analiză și de măsurare a permeabiltății. Noile tehnici sunt bazate pe cromatografie și spectrofotometrie.
Permeabilitatea la oxigen
Este importantă pentru două categorii de produse: cele sensibile la oxidare și cele la care alți factori de mediu (temperatură, umiditate, compoziție etc.) favorizează dezvoltarea microorganismelor. Porozitatea la oxigen poate depinde de temperatura de stocare a produsului și de umiditatea mediului.
De alegerea materialului și depozitarea lui depind, prin urmare, sensibilitatea produsului la diferite mecanisme de alterare și viteza de consum a oxigenului de către acesta.
Permeabilitatea la vapori de apă
Este importantă pentru produsele sensibile la dezvoltarea microorganismelor. Mecanismul permeabilității la vapori de apă a făcut obiectul studiilor tehnice aprofundate care au permis stabilirea de modele matematice pentru alegerea materialului optim.
Un caz particular este cel al “structurilor-baraj” destinate să oprească migrația apei între mai multe părți ale unui produs ambalat. În acest scop, mai mulți autori propun filme comestibile.
Permeabilitatea la CO2
Este foarte studiată, aplicațiile condiționării sub CO2 fiind numeroase. Un exemplu în acest sens îl constituie frânarea migrării substanțelor volatile responsabile de aromă (este vorba de a conserva aromele produsului sau de a evita contaminarea de către mirosuri exterioare nedorite; în studiile de specialitate respective sunt ca model diverși vapori organici).
Protecția împotriva transferului de energie
Două tipuri de transfer de energie pot să se producă din mediul exterior către produs, traversând ambalajul (unul din rolurile acestuia va fi acela de a se opune) și declanșează sau accelerează procesele chimice sau microbiologice de alterare.
Transferul de energie luminoasă
Numeroase produse se dovedesc a fi sensibile la lumină, care inițiază reacții fotochimice responsabile între altele de: alterarea culorii, pierderea de vitamine etc.
Pentru aceste produse, rolul ambalajului este fie de a filtra lungimile de undă care dăunează produsului, fie de a opri pătrunderea luminii (ambalajul opac). Numeroase studii au fost orientate asupra rolului luminii în alterarea unor produs ca: iaurt, morcovi, vin.
Pentru condiționarea produselor livrate calde pentru consum cvasi-imediat, sunt cercetate proprietățile bune de izolație termică. În general, caracterul izolant al unui ambalaj este o caracteristică utilă de fiecare dată când recipientul este supus unor gradienți de temperatură care generează migrația căldurii și vaporilor de apă în interiorul produsului, din care numeroase părți pot suferi o creștere locală a temperaturii și a conținutului în apă până la atingerea valorilor ce depășesc criteriile unei conservări bune. Invers, o foarte bună conductibilitatea termică este dorită a fi obținută pentru cutiile destinate sterilizării, ambalajul neconstituind decât factorul limitant în majoritatea cazurilor.
Protecție împotriva microorganismelor prezente în atmosferă
Unul din rolurile esențiale ale ambalajelor este de menține calitatea igienică și microbiologică a alimentelor. Pe de altă parte, el este o barieră fizică între microorganismele prezente în număr mare în atmosfera mediului înconjurător și produsele ambalate, împiedicând astfel recontaminarea sau supracontaminarea acestora; pe de altă parte, limitează sau împiedică schimburile gazoase susceptibile de a favoriza dezvoltarea germenilor prezenți. În acest contest, se disting patru cazuri:
produse care nu sunt sterile (biscuiți, pâine, bomboane etc), în principal puțin alterabile de către microfloră (produse uscate sau protejate de către un agent de conservare – ambalajul va evita o contaminare excesivă sau aportul germenilor patogeni de către persoanelor care manevrează produsele);
produse care conțin o floră specifică, care nu trebuie să fie contaminate de către germeni susceptibili străini florei de origine (brânzeturi, iaurturi etc);
produse care, fără să fie sterilizate, necesită o igienă extrem de riguroasă (carne, pește, legume) pentru a evita riscurile de intoxicație a consumatorului de produse de flora patogenă;
produse sterile (lapte sterilizat) al căror ambalaj, în afara etanșeității absolute în raport cu toți germenii microbieni, trebuie să suporte condițiile de sterilizare sau trebuie să fie adaptate condițiilor de condiționare aseptică (intrând deja în categoria ambalajelor cu “rol Activ”).
Rolul de protecție activă a ambalajului
În numeroase cazuri, ambalajul nu joacă numai un rol pasiv de barieră între conținutul său și mediul exterior, ci face parte integrantă din procesul de pregătire și de conservare a alimentului. El este conceput pentru și adaptat la o anumită tehnologie de care este complet indispensabil.
2.2 RELAȚIA SISTEM NOU DE AMBALARE-PRODUS NOU
Un nou sistem de ambalare presupune fie introducerea unor ambalaje noi în procesul de expediție a mărfurilor, fie un nou sistem de realizare a ambalării. Ambalajele noi sunt cele nou proiectate sau cele existente, dar neutilizate încă, adaptarea lor de către firma respectivă situându-le în postura de ambalaje noi.
Lansarea noului sistem de ambalare necesită parcurgerea a trei etape: concepția, dezvoltarea și comercializarea noilor sisteme, fiecare etapă cuprinzând numeroase operațiuni și faze care conferă procesului un caracter de activitate originală, complexă.
Dezvoltarea sistemului strategic nou introdus presupune, la rândul său, mai întâi cercetarea pieței și a ambalajului, apoi elaborarea noului sistem de ambalare.
Un producător, prin compartimentul specializat în problematica ambalării, trebuie să identifice la timp produsele ce necesită o dezvoltare a ambalajului ca urmare a modificărilor intervenite în: ciclul de viață al produsului; reglementările tehnice, standardele, prescripțiile în domeniul ambalării, marcării și etichetării, metodele de certificare a conformității; forma produsului; logistica de marketing; merchandising etc.
După cum este cunoscut, în ultimele două decenii a fost mai mult decât evident faptul că înnoirea ambalajelor întrece ca frecvență înnoirea produselor. De multe ori chiar, modernizarea produselor se referă la modificări de ambalaj de natură să influențeze sensibil piața, asigurând produselor un întreg lanț mai eficient de manipulări, transport, depozitare.
Investigațiile ample ce vizează cerințele în materie de ambalare, reacțiile utilizatorilor, frecvența livrărilor și vânzărilor etc. Asigură suport de informații necesare direcționării creației de ambalaje. Concretizat în prototipul noului produs, acest suport de informații este completat, prelucrat și transpus într-o altă serie de investigații sub forma testelor de accesibilitate. Problematica ambalajului nou furnizează marketingului un larg câmp de investigație și aplicativ, în același timp.
Evoluția rapidă a psihologiei consumatorului impune ca, la conceperea noului ambalaj, o atenție deosebită să se acorde designului, componentă importantă a procesului tehnologic d elaborare a produsului și care contribuie chiar la anticiparea poziției ambalajului în desfacerea produsului. Mai mult chiar, orice program de design structural este grevat de acerba concurență internațională în domeniul ambalajelor, care obligă la o adaptare permanentă în raport cu cerințele în evoluție. Această adaptare trebuie să se manifeste incluzive în cazul relației materie primă-echipament de prelucrare a procesului de fabricație a noului ambalaj; ambalajului colectiv cu impact asupra manipulării și transportului; capacității estetice a ambalajului; creării unei supergrafici.
Concept ca un proces de atribute concrete și abstracte incluzând ambalajul, culoarea, prestigiul producătorului, prețul, serviciile postvânzare ș.a., produsul este afectat de orice schimbare a unei caracteristici fizice, ceea ce de altfel generează un nou produs. În contextual relației complexe produs-ambalaj, pe parcursul cercetării-proiectării-testării sistemului produs-ambalaj, ambalajul se adaptează la produs, dar, pe de altă parte, apar numeroase noi produse ca urmare a transformărilor impuse de ambalaj.
Principalele avantaje ale acestor sisteme optice erau considerate, inițial, îmbunătățirea productivității la standul de verificare și o mai bună servire a consumatorilor. La aceste avantaje se mai adaugă: o mai mare exactitate la standul de verificare, obținerea de date supra mișcării produselor, controlul îmbunătățit al stocului.
Sistemele optice de explorare secvențială sunt conectate la minicalculatorul din magazin, care transmite informațiile (înregistrate ca urmare a vânzărilor realizate), prin linii telefonice normale, computerul central de la sediul firmei, permițând astfel lansarea automată de comenzi.
Cu toate că detailiștii au căutat și elaborat metode mai eficiente de aprovizionare prin folosirea calculatoarelor, asigurând astfel un sistem mai bun de administrare a stocului, progresele realizate au fost anihilate de numărul crescând de noi produse comercializate.
Indiferent de metoda aleasă pentru prezentarea noului produs, aceasta este influențată atât de caracteristicile noului articol, cât și de programul de marketing care susține noul produs. Un stimulent utilizat în mod obișnuit de producători este așa-numitul “pachet premiu”, prin care se oferă două sau mai multe produse la preț de special, fie la un preț atașat sau inclus în produsul promovat. Scopul acestor pachete este încurajarea consumatorului în a-și face provizii, respective determinarea consumatorului de a testa produsul.
Un tip aparte de promovare utilizat de producători este oferirea gratuită a unui produs complet diferit pentru fiecare achiziționare a unui produs complet diferit, ceea ce este cunoscut sub denumirea de “Near pack” (de exemplu, la cumpărarea unui pachet de detergent la prețul obișnuit se oferă gratuit un alt produs). Cât privește promovarea prin recurgerea la eticheta “bani economisiți”, detailiștii îi reproșează faptul că mai degrabă permite favorizarea consumatorilor actuali ai produsului decât încurajarea de noi clienți în a testa produsul.
Există multe alte tipuri de promovare, cum ar fi, de exemplu, promovarea prin utilizarea cupoanelor ca mijloc de reducere temporară a prețului unui produs specific la consumator (care are în vedere îndeplinirea unei serii întregi de obiective comerciale).
Introducerea autoservirii a determinat o schimbare în modul în care consumatorii iau deciziile de cumpărare. Produsele, cu ambalajele lor atractive, au devenit adevărați reprezentanți comerciali, contactul direct dintre vânzător și marfa expusă fiind eliminat. Comercializarea cu amănuntul s-a maturizat sub forma supermarket-urilor, clientul acestora fiind astăzi individul cu cel mai studiat comportament comercial.
Multe tipuri de supermarket au inclus în strategia lor de comercializare conceptual expunerii eficiente, cu costuri scăzute. Astfel, acestea primesc frecvent transporturi de marfă direct de la producători (DSD), rolul ambalajului în manipularea eficientă a produselor fiind deosebit de important.
Magazinul cu număr limitat de sortimente reprezintă un alt format de supermarket care a dezvoltat o strategie de comercializare ținând cont de elementele economice ale expunerii produselor. Și în acest caz ambalajului îi revine un rol foarte important, permițând transportul produselor sub formă complet patetizată pe traseul: deposit-raio al magazinului-formă de vânzare.
Atractivitatea, pentru consumator, a ambalajului produsului este esențială în stabilirea spațiului pe raft alocat uni produs în încercarea de a influența cererea de consum. Studii de specialitate arată că există o relație directă între numărul de “FACINGS” (numărul articolelor de același fel expuse linear pe raft) al unui produs și vânzarea acestui articol. Vânzările cresc pe măsură ce se mărește și spațiul alocat sau în funcție de modificarea poziției pe verticală a produsului pe raft. Articolele expuse cel mai aproape de nivelul ochilor sunt avantajate din punct de vedere al volumului vânzărilor comparativ cu produsele situate la nivelul taliei sau cele aflate la nivelul podelei.
Atractivitatea nu poate fi însă separată de competitivitate, mai exact de costurile cerute de aducerea produsului în spațiul alocat pe raft. Institutul de marketing alimentar din capitala SUA a introdus în acest sens conceptual articolelor individuale. Prin aplicarea conceptului PDP, costurile se împart în trei categorii principale: costul de manipulare; costul de inventar (al stocului); costul spațiului.
Într-adevăr, în contextual “nevrozei inovației”, consumatorul este foarte sensibil la echilibrul care trebuie să se stabilească între ambalaj și produs. Ca factor inovator, ambalajul este perceput în mod divers de consumator în funcție de costul, natura și gradul de inovație sau chiar de diferențierea produsului.
Imaginea produsului din punct de vedere al inovației și al costului determină așteptările consumatorului în materie de ambalare, noutatea ambalajului fiind practic un semnal (prin formă, material, culoare, ilustrate, inscripționare etc.) Pentru consumator în ceea ce privește: preocuparea pentru echilibrul dintre produs și ambalaj; grija pentru un aspect cât mai funcțional posibil: preocuparea estetică în creștere; dorința de a fi cât mai bine informat: preocuparea pentru echilibrul ecologic; traducerea în realități concrete și accesibile a progresului științific și chiar tehnic; rolul privilegiat acordat mărcii de calitate în lansarea noului produs; formulele “multi-packs”, “in-packs premiums”, ‘on-packs premiums”, “coupon plans”, “self liquidators” ș.a.; fidelitatea față de punctual de vânzare și față de marcă etc.
Interacțiunea ambalaj nou-produs nou constituie un adevărat factor accelerator al evoluției pozitive pe linia tendințelor de consum. Acest lucru a fost reliefat și de ultimele ediții ale Salonului Internațional Alimentar (S.I.A.L.), desfășurate în luna octombrie, din doi în doi ani, la Paris, adevărate vitrine de prestigiu pentru produsele noi, cu deschidere asupra unei lumi profesionale în progres rapid, oglindă pentru tendințele de consum. Colocviile și seminariale au evidențiat că, deși în prezent nu se poate spune că există un consumator European (deoarece fiecare naționalitate își păstrează caracteristicile), există însă și puncte comune, care evoluează, în pofida specificului cutumelor naționale și chiar regionale.
S.I.A.L. ’92, de exemplu, a permis evidențierea câtorva mari orientări, cum sunt: anul 1992 a fost anul ecoproduselor (produse “bio” în ambalaje “bio’), cu un anumit avans pentru America de Nord și cu o percepție mai puțin favorabilă a publicului european; creșterea cererii de produse individuale vândute în ambalaje care servesc și ca veselă, chiar dacă sunt în contradicție cu cerințele ecologiei; modificarea largă a tendinței “nutriționale”, respectiv pierdere de viteză cu mici excepții pentru produsele “fără” (sare, grăsimi, colesterol etc.), creșterea pentru produsele “plus'” (bogate în vitamine, proteine, fibre etc.), referitor la tendința “nutrițională” dezbaterile reliefând că ambalajele pentru produsele care o urmează se disting prin culori calde, tonuri însorite, iar copiii impun “noul” în familie, inovațiile mergând în sensul gusturilor lor (inclusiv, de exemplu, ambalajul în formă de joc).
2.2.1 Interacțiunea ambalaj-produs. Funcții-mijloace-obiective
Prima etapă în lansarea unui nou sistem de ambalare constă în conceperea acestuia. Ideea unanim acceptată în ceea ce privește realizarea funcționalității sistemului de ambalare este că, pentru a putea face față succesiunii diverselor și nenumăratelor medii, trebuie găsită soluția etnică adecvată protejării unui produs, compensându-l astfel eventualele neajunsuri.
Studiul interacțiunii ambalaj-produs vizează optimizarea ansamblului produs-ambalaj, cu încadrarea în raportul dintre “performanță-cost” urmărit. Performanțele se concretizează în asigurarea protecției cât mai perfecte a produsului ambalat într-un volum cât mai redus și cu greutate minimă, pentru a limita și cheltuielile de transport.
Adaptarea ambalajului la un anumit produs constituie un proces complex care presupune identificarea (și acționarea în consecință) funcțiilor pe care ambalajul trebuie să le asigure, mijloacelor prin care se pun în acțiune aceste funcții, obiectivelor care se doresc a fi atinse. Din această perspectivă, schema alăturată reprezintă un ghid orientativ pentru studiul relațiilor ambalaj-produs, care confirmă de altfel importanța opticii de marketing.
2.2.2 Interacțiunea ambalaj-produs și codul de bare
Eticheta cod cu bare se bazează pe simbolizarea prin alternanța de linii albe și colorate de diferite grosimi a unor elemente de identificare a unor mărfuri sau produse.
Sistemul comercial al codificării cu bare se bazează pe decodificarea cu ajutorul aparatelor laser (scannere) a unor simboluri inserate pe ambalajele produselor, simboluri representând codificat informațiile principale de identificare a produselor respecyive. Apărută în anii’50 în SUA, codificarea cu bare a fost utilizată, inițial, de către căile ferate americane, pentru a ține o evidență operativă a vagoanelor de marfă și a produselor transportate în trafic. Ulterior, sistemul s-a extins și în alte domenii, fiind astăzi obligatoriu în multe țări ale lumii și pentru o gamă variată de mărfuri. În principal etichetele cod cu bare trebuie să conțină toate elementele specificate pe eticheta clasică (firma și țara producătoare, denumirea produsului, standardul, masa, capacitatea ambalajului, termenul de garanție etc.). dimensiunile etichetelor cu bare și ale simbolurilor pe care ele le utilizează (bare, cifre, litere), precum și culorile sunt reglementate pe plan internațional prin norme ISO. Codul propriu-zis al țării este însă acordat, pentru Europa, de Asociația Europeană pentru Coduri cu Bare, cu sediul la Bruxelles.
În prezent există peste 30 de diferite coduri și structuri ale simbolizării prin linii, cele mai răspândite fiind deci Codul universal al produselor (UPC) (folosit în SUA și Canada și pe care l-am amintit la începutul secțiunii) și Codul European al mărfurilor (EAN). Pentru introducerea acestuia din urmă s-a format în 977 o Asociație Internațională (IANA) la care au aderat țări și de pe alte continente (ex: Japonia, Argentina), precum și unele dintre țările din fostul bloc estic (Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS). La împlinirea a 10 ani de activitate IANA număra deja 35 de țări membre din cele cinci continente.
De remarcat că atât compoziția (numărul de linii 13 sau 18), cât și structura codurilor diferă de la o țară la alta. În Japonia, de exemplu, codul EAN are următoarea structură (de la stânga la dreapta): prima grupă de simboluri semnifică o cifră care indică țara, urmează simbolurile semnificând, prin cinci cifre, firma producătoare, apoi alte cinci cifre indicând produsul și, în final, un simbol de control, care permite lectorului optic să verifice dacă decodificarea s-a efectuat corect. De altfel, cel mai mare număr de firme producătoare sau comerciale care au introdus codul EAN (sub formă ușor modificată) este chiar în Japonia, unde funcționează și o asociație națională a acestora (“Centrul de codificare în sfera distribuției mărfurilor”). Asociația acordă cifre de cod pentru firmele solicitante, dintre care cele mai multe sunt angrosiști, producători de bunuri de consum sau care exploatează mari magazine.
În cazul magazinelor, sistemul codificării cu bare poate fi folosit pentru: automatizarea decontărilor cu cumpărătorii, evidența vânzărilor și a stocurilor de mărfuri, utilizarea optimă a programului de lucru, automatizarea mișcării mărfurilor în depozitele și bazele comerțului de gros, respectiv reglarea automatizată a recepției mărfurilor, păstrarea lor pe termen scurt sau în stocuri sezoniere și de rezervă, formarea partizilor de mărfuri în vederea livrării către magazinele cu amănuntul, întocmirea facturilor, contabilizarea, analiza activității.
Pentru introducerea acestui sistem de codificare, este necesară îndeplinirea concomitentă a două condiții: existența unui cod (numeric, alfa-numeric sau cu bare) al mărfurilor; existența aparaturii electronice necesare decodificării la punctele de vânzare sau depozitare.
Aparatura electronică necesară decodificării este reprezentată începând cu a II-a generație de case electronice de marcat, programabile, dotate cu periferice de citire și care sunt branșate la calculatoare electronice performante. Lectorul optic (care poate avea diverse forme constructive) citește codul produsului și-l transmite prin intermediul terminalului – în formă codificată – calculatorului, care îl decodofică, prelucrează informațiile astfel obținute și le stochează (după cum am mai arătat).
Gama terminalelor s-a diversificat treptat, aparatele fiind adaptate cerințelor “scanner”-izării.
Studiile și sondajele efectuate ca urmare a introducerii și funcționării scannerizării evidențiază o serie de aspecte, printre care: timpul afectat decontării la casă nu se reduce prin folosirea lecturii optice; costul echipării este însă destul de mare; există un prag în ceea ce privește volumul mărfurilor livrate de furnizori și marcate cu simboluri, care trebuie depășit pentru a rentabiliza această investiție; așa cum susțin producătorii, aceste investiții se pot recupera însă rapid, mai ales în cazul magazinelor de mare dimensiune și importanță, în cadrul cărora aparatura poate fi utilizată nu doar la casele de marcat, ci, prelucrând complex datele stocate, se poate urmări evoluția stocurilor, se pot valorifica informații pentru managementul magazinelor, utilizând optim programul de lucru (valorificând și alte facilități oferite prin diverse programe special realizate de firme specializate).
Este interesant a semnala, în context, intensificarea preocupărilor în acest domeniu în țara noastră începând cu anul 1990. din inițiativa colectivului de cercetare în domeniul ambalajelor, LAREX (Centrul Național pentru încercarea și Expertizarea Produselor), s-a constituit în anul 1992 Centrul Român pentru Codificarea EAN, recunoscut de fapt prin colaborările realizate cu instituțiile guvernamentale și neguvernamentale. Interesantă este și evoluția EAN România, demersurile specifice demonstrând existența unei strategii clar conturate și având ca fundal dimensiunea internațională.
2.2.3 Interacțiunea ambalaj-produs, o provocare “merceologică”
Asistăm în prezent, pe plan internațional, la mutații profunde în cadrul unei științe aparte, și anume merceologia, poziția sa fiind puternic reconsiderată ca urmare a exploziei sortimentale a bunurile de consum. Această explozie sortimentală evidențiază de fapt una dintre trăsăturile caracteristice ale etapei actuale de dezvoltare tehnologică a societății umane – complexitatea, evidențiată prin creșteri cantitative și schimburi calitative a tot ce ne înconjoară, ca urmare a aplicațiilor noilor tehnologii avansate.
Amplificarea efervescenței științifice în domeniul studiului complex al mărfii, (Japonia, Coreea de Sud, China, Italia, Germania, Austria, Belgia, Polonia, Ungaria, Rusia etc.) pune în evidență necesitatea, pe de o parte, a identificării unor direcții și metode noi de cercetare merceologică, iar pe de altă parte, a unor acțiuni operaționale concrete în zonele prioritare, îndreptate către optimizarea legăturii organice dintre protecție și consum.
Abordând interacțiunea ambalaj-produs într-o viziune merceologică, cercetarea se concentrează asupra proprietăților componentelor suplului, transformabile în caracteristici de calitate ale ansamblului, stimulând performanțele și limitând neperformantele în raport cu imperativul asigurării protecției consumatorului și mediului înconjurător.
O asemenea abordare presupune adoptarea unui sistem informațional capabil să sigure cercetării merceologice informațiile noi, exacte și pertinente, indispensabile formării unei gândiri manageriale inovatoare.
Considerăm că un studiu aprofundat care să stea la baza unei viziuni novatoare poate trezi interesul științific și operațional practic nu numai al Asociației Internaționale de Merceologie (IGWT, cu sediul în capitala Austriei, Viena), pentru că, în contextual unei revoluții globale în raport cu care se fac propuneri de creare a unor “Centre Naționale pentru Tehnologie Curată”, consumatorul (toți suntem consumatori), beneficiar al mărfii, trebuie să fie bine informat și să înțeleagă consecințele inacțiunii în direcția optimizării relației biunivoce dintre dezvoltare și mediu, ceea ce presupune: o transformare reală a gândirii și comportamentului; standarde mai înalte; încurajarea eforturilor de creare a unui sistem endogen de capacități de cercetare științifică și tehnologică (în acest al doilea caz, în domeniile eficienței energetice și al materialelor); înfrângerea inerției și a rezistenței la schimbare; evitarea conflictelor intersectoriale; aplanarea conflictului între probleme pe termen scurt și cele pe termen lung; un sistem armonios și eficace de luare a deciziilor și de evaluare a rezultatelor; evitarea pericolului bazării în exclusivitate pe forțele pieței; o capacitate novatoare și adaptare la schimbare; asigurarea continuității reale a discutării direcțiilor de orientare structurală; înțelegerea faptului că, pe de o parte, R&D (cercetare și dezvoltare) determină știința (sistem deschis, cu produse răspândite liber în lume) și tehnologia (sistem condus de motivații economice, cu produse păzite cu grijă ca proprietăți comerciale), iar pe de altă parte abordarea multidisciplinară permite cercetătorilor din științe diferite, care analizează o problemă complexă particulară, să atingă rapid un grad de comunicare ce depășește granițele dintre discipline; însușirea provocării.
2.2.4 Atribuțiile ambalajului în construirea de produs nou; analiza calității și a fiabilității
După cum am menționat anterior, în contextual “nevrozei inovației”, ambalajul ca factor inovat este perceput în mod divers de consumator, în funcție de costul, natura și gradul inovației sau chiar de diferențierea noului produs. O abordare multidisciplinară a complexei probleme a cuplului ambalaj nou-produs nou, este de natură a permite cercetătorilor să atingă rapid acel grad de comunicare favorizant pentru dobândirea unei viziuni asupra sistemului Merceologie – Marketing – Management.
Dezvoltarea de concepte de produse noi constituie o sarcină deosebit de dificilă. Serviciile de marketing și cercetare-dezvoltare ale unei firme trebuie să permită funcționalitatea unui sistem intern de comunicare a ideilor, care să permită respectarea principiului: cei care emit idei trebuie să poată să le discute, să beneficieze de resurse și sprijin organizatoric pentru a le dezvolta.
Printre metodele de descoperire a ideilor care să conducă la conceptele de noi produse se numără: fixarea “țintei” (bază a strategiei de extindere a mărcilor și proliferării produselor, presupunând o focalizare pe nevoi identificate ale pieței în stabilirea parametrilor produsului); scanningul (cercetare meticuloasă a realizării tehnologice și de inginerie care pot conduce la investiții); identificarea ferestrelor de oportunități și punctelor slabe ale concurenței. În acest al treilea caz există cinci abordări de bază: adăugarea de caracteristici (extinderea funcțiilor produselor existente); reducerea produsului la funcțiile sale de bază; inventarea sau adaptarea în raport cu nevoi precise și prețuri cuvenite; analiza calității; analiza fiabilității (examinarea produselor și serviciilor concurenței prin raportare la nevoile și atitudinile consumatorilor); o strategie fondată pe fiabilitate poate lua forma: extinderii garanțiilor, absenței penelor de motor, compatibilității pieselor de schimb, sprijinirii serviciilor de vârf.
În contextual analizei calității, se are în vedere atât evaluarea fizică a calității produselor concurente, cât și studiul nevoilor și percepțiilor psihologice ale consumatorilor pentru a descoperi care atribute ar trebui să fie incorporate în noul produs în materie de: design, ambalaj, aparență și senzație fizică, preț.
Alte metode de descoperire a ideilor care să conducă la concepte de noi produse mai sunt: gândirea laterală (raportarea la ținte precise sau continuarea dezvoltării ideilor personalului, prin juxtapunerea conceptelor la o problemă de idee de produs); consultanți în dezvoltarea noilor produse; colaborarea și așa-numitul “Corporate Venturing”.
Managementul firmei, asigurându-se de accesul la idei, trebuie să permită tratarea și evaluarea ideilor de noi produse ca surse potențiale de valoare, răspunzând atât de pierderile de oportunități, cât și de succesele de noi produse. În acest sens, va cerne toate aceste idei, acționând etapizat: eliminarea ideilor de produse impracticabile sau inacceptabile; identificarea, pe toate piețele-țintă, a deținătorilor de brevete și licențe și a domeniilor neprotejate prin brevete; analiza economică (natura și mărimea pieței, modificările pe care le implică distribuția, metodele de vânzare, organizarea și producția) care să ofere ideea generală asupra valorii conceptului de produs pentru dezvoltările ulterioare; examinarea conceptului produsului și evaluarea acestuia în funcție de concluziile primelor trei etape; evaluarea impactului conceptului de produs asupra firmei și a pieței în situația în care un concurent ar lansa un produs similar.
Abia din acest moment începe practice a doua fază a dezvoltării conceptului (transformarea ideii în concept de produs tangibil și comercializabil), dezvoltare care privește aspectele de inginerie, de metode de fabricație și producție și, în termeni de “package” complet, ca propunere către consumatori a mărcii, ambalajului, suportului promoțional și prețului. Au loc încercări pe terenul piețelor-țintă în scopul stabilirii capacităților de performanțe funcționale în diferite condiții de piață și utilizare. Se derulează o serie de activități prealabile pieței-martor, deoarece, așa cum arăta W.J. Keegan, există un potențial de incompatibilități surprinzătoare și neașteptate în cazul interacțiunii produsului cu elementele umane, mecanice sau chimice – de aici importanța testării produsului în condiții reale.
O asemenea testare urmărește eliminarea eventualelor defecte ale unui nou produs (producție, sistem ligistic, rezistența la manipulare și transport, canale de distribuție) și, mai ales, gradul de acceptabilitate de către consumatori. În acest stadiu se efectuează pretexte ale apelului publicitar și ale ambalajului, astfel încât – la reasamblarea elementelor pentru stabilirea propunerii piețelor martor – să poată fi testat produsul cu toate caracteristicile care corespund interpretării de către firmă acelei mai bune abordări pentru a influența și stimula consumatorul să încerce produsul.
Un alt pas, după dezvoltarea conceptului de produs nou, constă în crearea produsului nou, ceea ce presupune asamblarea avantajelor fizice și psihologice într-un proces “package” (componentele produsului legate într-un tot), în jurul căruia se poate recurge la comunicația promoțională. Pentru a da viață produsului nou, ingredientele necesare sunt: funcția produsului, stilul și designul, numele de marcă, ambalajul, fiabilitatea și sprijinirea prin servicii postvânzare, strategiile de preț și de comunicație.
În ceea ce privește ambalajul, acesta îndeplinește, după cum am văzut, o serie de sarcini importante în construirea ansamblului conceptului de produs, șase fiind cele cheie în prezentarea noului produs: atragerea consumatorului la punctual de vânzare; funcționarea ca support de informații de vânzare în punctual de vânzare; protejarea imaginii produsului; furnizarea de informații asupra utilizării și funcționării produsului; furnizarea informațiilor cerute în mod legal; protejarea produsului.
Pe această linie se impune a face câteva sublinieri, având în vedere faptul că ambalajul trebuie: să anunțe consumatorului mai întâi natura produsului, după care să-i atragă atenția; să întrezărească întotdeauna dorința de cumpărare, proiectând atracția către punctual de vânzare; să reflecte “gustul” zilei, imaginea produsului fiind un avantaj psihologic important; să-l determine pe cumpărător să devină un utilizator regulat; să țină cont de prevederile legale, care impun existența, în general, a următoarelor informații: greutatea, dimensiunile sau capacitatea produselor, avertizările pe linie de securitate, prezența anumitor ingrediente și formule, țara de origine, prețul; să asigure încrederea consumatorului în calitatea produsului; să se conformeze exigențelor nu numai legale, dar și lingvistice ale fiecărei piețe.
2.2.5 Raportul calitate/cost al cuplului ambalaj-produs
În mod uzual, noțiunea de calitate raportată la un produs este privită prin prisma realizării gradului de satisfacție pe care-l oferă produsul respective individului în raport cu o sumă dată, evaluată în mod direct.
Fiind unul dintre elementele calității produsului valoarea și rațiunea de a fi există numai prin raportare la produs), un nou ambalaj nu poate fi conceput fără cunoașterea produsului conținut. Este dificil a disocia calitatea ambalajului de cea a produsului, ambalajul contribuind direct la menținerea calității produsului, proprietățile componentelor cuplului fiind transformabile în caracteristici de calitate ale ansamblului.
În domeniul alimentar, de exemplu, menținerea calității presupune: cunoașterea componenților calități produsului ambalat și factorii de modificare a lor (evaluare cifrică, în general); cunoașterea sau mai degrabă fixarea limitelor de timp între momentul fabricării produsului și cel al utilizării acestuia (limita poate fi fixată de fabricant în funcție de organizarea circuitelor logistice); cunoașterea nevoilor și constrângerilor fazelor intermediare dintre cele două momente amintite ale circuitului cuplului produs-ambalaj; cunoașterea și evaluarea riscului noncalității.
În contextual obiectivului optimizării echilibrului performanțe-cost al ambalajului se impune a se avea în vedere ponderea costului ambalajului în costul total al evoluției cuplului produs-ambalaj din faza de materie primă până la eliminare. Acest cost total, pentru o firmă, este compus din costul: ambalajului; realizării cuplului produs-ambalaj; cuplului distribuit; avariilor; eliminării.
Calitatea ambalajului include o serie de elemente, respective calitatea față de: produs; el însuși; punerea în funcțiune; circuitul logistic; informație; utilizare; eliminarea sa. Pe de altă parte, elementele de cost legate de ambalaj sunt strâns legate de parametrii calității. Aceste elemente sunt: costul ambalajului; costul de punere în funcțiune (productivitatea liniilor; costul pierderilor ambalaj-produs; costul paletizării; costul stocării; costul reparației); costul analizei de cost detaliate; costul logistic; costul eliminării ambalajului; costul avariilor și returnărilor.
O abordare calitate/cost implică o participare activă a diferitelor servicii și include următoarele mari etape: cunoașterea ansamblului circuitului și al constrângerilor; definirea unui program de încercări; aplicarea acestui program;aplicarea rezultatelor obținute;studii de modificări; realizarea programelor de încercări; examenul raportului calitate/cost.
Firmele trebuie să-și claseze exigențele, funcțiile și constrângerile și să le dea un ordin de prioritate, știind că ordinul ales va influența direct raportul calitate/cost al ambalajului.
=== capitolul i ===
Capitolul 2
CONCEPTUL MODERN DE AMBALAJ ȘI AMBALARE
Dezvoltarea spectaculoasă a ambalajului este strâns legată de evoluția modului de viață și de consum. Bazată pe tehnologii de vârf, ambalarea este însoțită de costuri importante asociate fazei de post-consum, impact asupra mediului înconjurător și asupra consumatorului. Fără ambalare, materialele ar fi în dezordine și ineficiente.
Ambalarea și ambalajul sunt definite pe numeroase căi.
Din punct de vedere etimologic, ambalajul conține prefixul „en” și cuvântul „balla”, al cărui sens este „de a strânge în balot”. „Ambalare” derivă din cuvântul latin „condere” cu sensul de a stabili, a stabiliza, prezentare stabilă. Din punct de vedere comercial, ambalajul este „un container care permite asigurarea în cele mai bune condiții a manevrării, conservării, depozitării și transportului produselor”. Din același punct de vedere, ambalarea poate fi definită ca: „realizarea unui înveliș material, sau primul conținător al unui produs care constituie o unitate de vânzare en detail”.
Institutul Francez al Ambalajului și Ambalării propune următoarele definiții în „Petit glossaire de lemballage”:
Ambalajul este obiectul destinat să învelească sau să conțină temporar un produs sau un ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitării sau prezentării, în vederea protejării acestora sau facilității acestor operații.
Ambalarea reprezintă operația de obținere a „primului înveliș aflat în contact direct cu produsul”.
Termenul engleză de „packaging” este mult mai largă, ea regrupează următoarele funcții: protecție, conservare, ușurință în utilizare, comunicare (prin grafică, etichetare), și facilitarea vânzării.
Institutul de Ambalare din Anglia furnizează trei direcții:
Sistem coordonat de pregătire a bunurilor pentru transport, distribuție, depozitare, vânzare cu amănuntul și consum;
Cale de asigurare a distribuției la consumatorul final, în condiții optime și cu costuri minime;
Funcție tehnico-economică care urmărește minimizarea costurilor la livrare.
Conform STAS 5845/1-1956, ambalajul reprezintă un „mijloc destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecția temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic în scopul menținerii calității și integrității acestora în stare de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării și desfacerii – până la consumator sau până la expirarea termenului de garanție”.
Tot în conformitate cu STAS 5845/1-86, ambalarea este definită ca fiind „operație, procedeu sau metodă, prin care se asigură cu ajutorul ambalajului, protecția temporară a produsului, în decursul manipulării, transportului, depozitării, vânzării, contribuind și la înlesnirea acestora până la consumare sau până la expirarea termenului de garanție”.
În literatura de specialitate ambalării i se atribuie numeroase definiții. O sursă Americană de referință definește ambalarea ca o tehnică industrială și comercială pentru protecția, identificarea și facilitatea vânzării și distribuirii produselor agricole, industriale și de consum.
Institutul Internațional de Ambalare (P.I.I.) definește ambalarea ca operație de închidere a produselor, articolelor sau pachetelor introduse în saci, pungi, borcane, cutii, tăvi, bidoane, tuburi, sticle sau alte forme de conteinere care să îndeplinească funcții cum ar fi: protecție și/sau conservare, funcție informațională și utilitate sau performanță.
Institutul de Ambalare din Anglia furnizează trei definiții ale ambalării:
sistem coordonat de pregătire a bunurilor pentru transport, distribuție, depozitare, vânzare cu amănuntul și, în final, consum;
cale de asigurare a distribuției la consumatorul final în condiții optime și cu costuri minime;
funcția tehnico-economică care urmărește minimizarea costurilor la livrare în timp ce vânzările sunt maxime.
Este important însă să facem o distincție între ambalarea definită mai sus și termenul „ambalaj”care poate fi definit ca element de închidere a unui articol individual (sau a câtorva articole) într-un conteiner, utilizat de obicei pentru vânzare sau distribuție.
Este de asemenea necesar, să se facă distincție între diversele niveluri de ambalare și anume:
Ambalarea elementară este cea care vine în contact direct cu produsul. Ea furnizează protecția inițială a produsului (exemplu de ambalaje elementare: bidoane din metal, sticle și saci din plastic).
Ambalarea secundară conține un anumit număr de ambalări elementare. Este o susținătoare a distribuției fizice și poate fi folosită pe piața de desfacere cu amănuntul pentru expunerea ambalajelor elementare.
Ambalarea terțiară cuprinde un număr de ambalări secundare (exemplu: strech-wrappead pallet of corrugated cases = ambalaj colectiv din carton ondulat în care produsele sunt izolate între ele cu paie/talaș/resturi de mucava).
Ambalarea cuaternară este frecvent utilizată în comerțul internațional și în cel dintre statele americane cu scopul de a facilita manevrarea ambalajelor terțiare. Ea se realizează cu ajutorul conteinerelor de metal, verticale, de 12 metri lungime, care pot susține mai multe palete. Ele pot fi transferate de la sau către vapoare, trenuri, platforme, cu macarale gigantice. Desigur, este posibilă obținerea temperaturii, umidității și a atmosferei gazoase controlate, iar acestea sunt necesare în situații particulare cum ar fi transportul alimentelor înghețate sau al legumelor și fructelor proaspete.
Lexiconul tehnic din țara noastră definește ambalajul ca: obiect destinat să cuprindă și să învelească în mod temporar un produs sau un grup de produse în timpul manipulării, transportului sau desfacerii acestora. În 1967 s-a acceptat următoarea definiție: ambalajul este un sistem care însoțește produsul pe toate fazele circulației sale de la producător la consumator sau numai în unele din aceste faze, îndeplinind funcții legate de manipularea, protejarea, conservarea și desfacerea produselor.
Conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse pentru a le asigura protecție temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menținerii calității și integrității acestora în starea de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării și desfacerii, până la consumare sau până la expirarea termenului de garanție.
Un ambalaj trebuie să îndeplinească în principal următoarele cerințe:
să aibă masă și volum propriu reduse;
să nu fie toxic nici pentru produs, nici pentru mediul extern;
să fie compatibil cu produsul căruia îi este destinat;
să nu prezinte miros și gust propriu;
să posede o rezistență mecanică cât mai ridicată;
să fie etanș față de gaze, praf, grăsimi;
să prezinte sau nu permeabilitate față de radiațiile luminoase;
să aibă formă, culoare, grafică atractive.
În același timp, ambalajului i se impun și alte condiții, el trebuind să fie tot mai ușor, mai simplu, recuperabil, reciclabil, înzestrat cu virtuți ecologice.
Nu putem considera ambalajul fiind independent de alți factori care intervin într-o strategie comercială, dimpotrivă. El este unul din elementele importante ale sistemului global al distribuției. Ambalajul își poate îndeplini rolul care a fost creat decât dacă modelul în care este definit răspunde unei strategii globale care regrupează atât calitatea produselor transportate, cât și circuitele de distribuție. Altfel spus, ambalajul ales trebuie să fie pe cât posibil adaptat produsului, mijloacelor de transport și piețelor. Aceasta, în condițiile în care toate produsele în stare naturală sau manufacturate trebuie să fie transportate de la locul fabricării până la cel al utilizării sau până la consumatorul final, în condiții de menținere a calității și integrității lor. În alți termeni, apare necesitatea menținerii calității intrinseci a produselor.
Ca orice produs industrial, în diferite stadii ale ciclului său vital, ambalajul este responsabilul unui impact important asupra mediului înconjurător. Pentru a evalua acest impact real, trebuie să se ia în considerare existența sa în ansamblul “de la leagăn până la mormânt”.
Ciclul de viață al ambalajului trebuie evaluat atât din punct de vedere al mediului înconjurător, cât și din cel al multiplelor sale funcții, dintre care cea mai importantă este protejarea conținutului său de mediul înconjurător și a mediului de conținutul său. Într-o asemenea accepție scopul ambalării este deci de a conserva calitățile funcționale ale ambalajului, reducând la minimum impactul său asupra mediului. Astfel, ambalajul trebuie să răspundă unor sfidări cum sunt:
piața: natura consumatorilor, posibilități financiare;
produsul: caracteristici mecanice, componente;
utilizarea produsului: manipulare, sistemul de închidere și deschidere al ambalajului, condiții climatice de depozitare;
transportul: modul de transport utilizat;
rețeaua de distribuție: organizarea interioară a magazinelor, necesitatea de a marca produsul, numărul de unități dintr-un produs pe o unitate de vânzare, condiții de depozitare;
reglementări juridice: norme, uzanțe etc.
Cercetătorul vizează un cuplu ideal produs-ambalaj.
În plan simbolic, ambalarea este asociată ideii de cadru; tradițiile chineză și japoneză furnizează, în acest sens, o remarcabilă ilustrare: obiectul protejat în elemente de închidere de orice natură nu este decât un gest sau un gând.
În prezent, dezvoltarea ambalajului este corelată cu nivelul de bogăție al unei țări. Penuria de ambalaje se face simțită în țările lumii a treia sau în cele ale Europei de Est.
Totodată, își păstrează actualitatea afirmația că dezvoltarea ambalajelor constituie un factor de prosperitate, urmând o relație cauză-efect.
Ordonanța Guvernului României nr. 39/29 august 1995, definește ambalajul ca „un material specific, ca excepție și natură, destinat ambalării produselor alimentare în vederea asigurării protecției și utilizat pentru transportul, manipularea depozitarea sau desfacerea acestora”.
Ambalajele pot fi clasificate după mai multe criterii:
După natura materialului din care sunt constituite, ambalajele se clasifică în ambalaje din hârtie-carton, sticlă, metal, materiale plastice, lemn, materiale textile, materiale complexe;
După sistemul de confecționare, există următoarele tipuri de ambalaje: ambalaje fixe; ambalaje demontabile; ambalaje pliabile;
După tipul ambalajului, acestea pot fi: lăzi, cutii, flacoane, pungi etc;
După domeniul de utilizare, ambalajele acestea pot fi: lăzi, cutii, flacoane, pungi etc;
După domeniul de utilizare, ambalajele se clasifică în: ambalaje de transport, ambalaje de prezentare și desfacere;
După natura produsului ambalat: ambalaje pentru alimentare, ambalaje pentru produse industriale, ambalaje pentru produse periculoase;
După gradul de rigiditate: ambalaje rigide, ambalaje semirigide, ambalaje suple;
După modul de circulație: ambalaje refolosibile, ambalaje nerefolosibile.
=== Capitolul ii ===
Capitolul 3
FUNCȚIILE AMBALAJELOR
Dezvoltarea spectaculoasă a ambalajului, legată de evoluția modurilor de viață și consum post-utilizare, a fost însoțită de costuri ridicate asociate fazei de după utilizare, de un multiplu impact asupra mediului și uneori chiar de contestarea lui datorită risipei înregistrate.
În societatea de azi, ambalarea este atotpătrunzătoare și esențială. Fără ambalare produsele ar fi în dezordine și ineficiente. În ciuda importanței și rolului cheie pe care ambalajele îl joacă, ele sunt considerate adesea un rău necesar sau un cost nedorit. În plus, ele sunt considerate de unii consumatori drept ceva inutil, o pierdere serioasă de resurse și o amenințare pentru mediu. Asemenea puncte de vedere apar deoarece funcțiile pe care ambalajul trebuie să le îndeplinească ori nu sunt cunoscute, ori nu sunt complet considerate.
Indiferent de gradul de dezvoltare a unei țări, mărfurile produse și comercializate sunt de neconceput fără ambalaj. În momentul de față, la nivel mondial aproximativ 99% din producția de mărfuri este ambalată. Considerat mult timp ca un simplu obiect utilitar, concepția despre ambalaj s-a modificat considerabil, el fiind cel care permite circulația produselor din momentul fabricației până la consumatorul final.
Importanța ambalajului, considerat parte integrantă a sistemului, produs-ambalaj este evidențiată de principalele funcții pe care ambalajul trebuie să le îndeplinească.
Acestea sunt: conservarea și protecția produselor, manipularea, transportul, depozitarea, informarea și promovarea produselor.
3.1 FUNCȚIA DE CONSERVARE ȘI PROTECȚIE A PRODUSELOR
Considerată funcție elementară a ambalajului, aceasta constă în protejarea conținutului de efectele mediului extern, în cazul în care există o corelare perfectă între ambalaj -produs – metodă de conservare.
Astfel, putem vorbi despre următoarele tipuri de protecție pe care trebuie să le asigure ambalajul:
Împotriva factorilor fizici (acțiuni mecanisme, lumină, temperatură, presiune);
Împotriva factorilor chimici și fizico-chimici (aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de sulf (SO2), dioxid de carbon (CO2));
Împotriva factorilor biologici (microorganisme, insecte, rozătoare etc).
Dintre factori fizici, solicitările mecanice la care sunt supuse produselor ambalate au efecte diferite. Astfel trepidațiile din timpul transportului influențează atât produsul, cât și ambalajul. Ele pot comprima, tasa produsul în interiorul ambalajului, formându-se astfel spațiu liber care poate compromite protecția oferită de ambalaj împotriva șocurilor ulterioare.
Lumina este un factor fizic care produce decolorări și degradări profunde ale mărfurilor. Numeroase produse sunt sensibile la lumină care are rolul de a iniția reacții fotochimice, responsabile de a altera culorii, pierderea vitaminelor. Rolul ambalajelor în acest caz este fie de a filtra lumina de undă care produc deprecierea produselor, fie de a opri pătrunderea luminii în interiorul ambalajului.
În vederea conservării, numeroase produse necesită o stabilitate relativă la temperatură. Ambalajul trebuie să protejeze produsul de impactul cu temperaturi ridicate, deoarece o temperatură mai mare de 400C, poate provoca deformarea produselor, sau stimulează reacții chimice care duc la descompunerea produsului, modificarea gustului sau mirosului. În acest scop se utilizează ambalaje din materiale plastice, lemn sau protecții suplimentare cu rumeguș, fibre de bumbac, folii de aluminiu. Protecția chimică trebuie să răspundă unor produse de a nu veni în contact cu anumite substanțe chimice.
Protecția chimică trebuie să răspundă necesității unor produse de a nu veni în contact cu anumite substanțe chimice agresive: H2, NH2, SO2, CO2. În acest scop ambalajul joacă un dublu rol:
Rolul de barieră la transferul de gaze din exterior către interiorul ambalajului:
Rolul de barieră la oxigen și vapori de apă pentru protecția produselor sensibile la oxigen (riscul dezvoltării mucegaiurilor sau bacteriilor aerobe; riscuri datorate oxidării produselor, riscul formării de soluții saturate cu produse zaharoase sau sărate;
Rolul de barieră împotriva tuturor substanțelor volatile prezente în mediu (hidrocarburi, fum, parfumuri)susceptibile de a antrena alterarea proprietăților organoleptice (gust, miros) ale produselor.
Rolul de barieră la transferul gazos din interior către exterior, pentru a evita:
Pierderea aromelor specifice produsului;
Deshidratarea produsului;
Pierderea gazelor sau amestecului gazos care a fost introdus în interiorul ambalajului în scopul conservării produsului (CO2, N2, vapori de alcool).
Prin protecția fizico – chimică se protejează mărfurile ambalate de acțiunea mediului extern (aer, umiditate, lumină). Calitatea protecției fizico – chimice depinde de materialele utilizate în confecționarea ambalajelor, fiecare material, având o anumită permiabilitate care depinde de caracteristicile structurii.
Protecția împotriva factorilor biologici are drept scop menținerea calității igienice și microbiologice a produselor alimentare. Astfel, rolul ambalajului este:
De a realiza o barieră fizică între microorganismele prezente în atmosferă și produsele ambalate, împiedicând astfel recontaminarea sau supracontaminarea acestora:
De a limita sau împiedica schimburile gazoase susceptibile de apariția și dezvoltarea germenilor patogeni;
De a asigura o etanșeitate perfectă la toți germenii microbieni și de a suporta condiții de sterilizare în cazul produselor care necesită acest tratament;
De a împiedica un contact direct între produsele sterile: pâine, zahăr, paste etc. și persoanele care le manipulează;
De a evita riscurile de intoxicație alimentară produsă de flora microbiană patogenă conținută în produsele ne – sterilizate: carne, pește.
Protecția și rezistența termică a ambalajelor ține seama de faptul că numeroase produse necesită, în vederea conservării o stabilitate relativă într-un anumit domeniu de temperatură. În acest sens ambalajul contribuie la conservarea produselor congelate și trebuie să aibă o rezistență termică bună, ținând seama de următori factori:
rezistența la șocuri termice;
rezistența la căldură, dacă produsul necesită sterilizare;
rezistență la temperaturi scăzute, atunci când condițiile de conservare a produsului necesită temperaturi scăzute sau dacă produsul este comercializat în țări unde temperatura exterioară atinge valori foarte scăzute (de exemplu, anumiți polimeri devin fragili la temperaturi joase, cum ar fi policlorura de vinil (PVC) la o temperatură de – 10o C .
FUNCȚIA DE MANIPULARE, DEPOZITARE ȘI TRANSPORT
Această funcție este legată de funcția de protecție deoarece pe parcursul operațiilor de manipulare – depozitare – transport, produsele ambalate sunt supuse unor solicitări mecanice, care le pot deteriora.
Funcția de manipulare
Ambalajul secundar facilitează manevrarea produsului prin forma sa, volumul,greutatea, prezența unor orificii în scopul prinderii sale cu mână sau cu un utilaj. Trebuie să asigure o securitate maximă pentru operatori, garantând în același timp o bună stabilitate a încărcării.
Funcția de depozitare
În timpul depozitării, ambalajul este acela care preia presiunea rezultată în urma operației de stivuire a produselor. De aceea, cerințele față de ambalaj, țin seama de următorii factori:
ambalajul să fie ușor de aranjat în stivă;
să fie precizate condițiile în care poate fi depozitat și eventualele precauții în manipulare;
să reziste la variații de temperatură și umiditate atunci când depozitarea are loc în spații deschise.
Utilizarea rațională a spațiilor de depozitare, ca și cerințele consumatorilor necesită fie divizarea cantităților mari de produse în unități mici, fie gruparea cantităților mici în unități mari.
Toate aceste cerințe sunt posibile numai prin fabricarea unor ambalaje corespunzătoare, care să poată fi preluate de mecanisme speciale fără a suferi deteriorări sau să poarte pe suprafața lor semne avertizoare cu privire la indicațiile de stivuire.
Funcția de transport
Transportul este prezent în toate etapele vieții ambalajului.
Pentru cvasi – totalitatea mărfurilor nu există transport fără ambalaj. Produsele sunt transportate pe căi rutiere, feroviare, pe calea aerului sau pe mare. Fiecare mod de transport are un impact mai mult sau mai puțin important asupra mediului, prin tipul de combustibil utilizat și necesitatea existenței unei infrastructuri.
Cerințele față de ambalajul de transport sunt axate pe:
Necesitatea adoptării ambalajului la norme le de transport;
Optimizarea raportului volum/greutate:
produsul trebuie să fie conținut într-un volum standard pentru a beneficia de un tarif avantajos și condiții mai bune de transport;
greutatea mai mică a ambalajului corespunde unei taxe mici;
posibilitatea de adaptare a ambalajului la unitățile de încărcare utilizate uzual în transportul principal și secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.)
3.3 FUNCȚIA DE PROMOVARE A MĂRFURILOR
Ambalajul este o interfață, un mediu, între produs și utilizator. Rolul său nu se limitează numai la acela de a conține și proteja produsul, ci și de a facilita vânzarea acestuia prin declanșarea actului de cumpărare.
Ambalajul prezintă produsul și contribuie substanțial la vânzarea acestuia. Adevărat „vânzător mut” al produsului, informează șu „seduce” consumatorul.
Elementele definitorii ale funcției de promovare a produsului, cuprinde:
identificarea și prezentarea produsului;
informarea cumpărătorilor;
crearea unei atitudinii pozitive față de produs;
modificări în mentalitatea și obiceiurile cumpărătorului;
comunicarea cu clientul.
Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenția cumpărătorului asupra unui produs, sunt: modul de realizare al ambalajului, eticheta, marca de fabrică sau de comerț, estetica ambalajului.
Informațiile pe care le conține ambalajul permit:
identificarea produsului, prezentarea caracteristicilor sale și a condițiilor de utilizare, cum ar fi: denumire, marcă, proveniență, mod de utilizare, compoziție, durata de conservare, toxicitate, impactul asupra mediului înconjurător.
Informațiile pot fi prezentate sub diferite forme: texte , etichete, pictograme, și coduri de bare.
Tendința generală în privința formei vizează simplitatea pentru o percepție mai ușoară și cu valoare informațională maximă. Forma aleasă pentru ambalaj trebuie să țină seama de ambianța, locul și modul de utilizare al produselor, condițiile de păstrare, modul de recuperare al ambalajului.
Alt element important este culoarea . Prin caracteristicile sale, culoarea permite identificarea ușoară a produsului ambalat. Atracția exercitată de culoare depinde de psihicul cumpărătorului. S-a demonstrat practic, că, în momentul vizualizării produsului, cumpărătorul sesizează mai întâi culoarea, apoi desenul și marca.
Grafica este un alt element important în realizarea ambalajului. Pentru ambalaje se impune o grafică simplă, expresivă, iar ilustrația oferită trebuie să fie compatibilă cu produsul ambalat. O grafică modernă se caracterizează prin sobrietate, echilibru, elemente coloristice, alegere judicioasă a caracteristicilor, cât și punerea în valoare a unor elemente ca: denumirea produsului, modalități de utilizare, recomandări, marca de fabrică.
Comunicarea cu consumatorul se realizează în următoarele direcții:
identificarea rapidă a produsului;
ambalajul trebuie să conțină informații cu privire la: marcă, compoziția, condiții sau sugestii de utilizare, garantarea calității, data limită de vânzare pentru produsele perisabile.
De asemenea, ambalajul trebuie să permită situarea produsului într-o grupă de referință (produs de lux. Produs alimentar, produs menajer) cât și în universul specific mărcii: de exemplu, ciocolata Valrona, pastele făinoase Barilla.
STANDARDIZAREA ȘI TIPIZAREA – CONDIȚII DE BAZĂ ÎN PROCESELE DE DESIGN ȘI ESTETICĂ ALE AMBALAJELOR ACTUALE
Între funcțiile de bază menționate și alte funcții rezultate din ele, există o dependență multilaterală, care trebuie luată în considerare sub toate aspectele din timp în cazul promovării de noi produse și procedee, în vederea realizării de la început a unității între produsul ambalat și ambalaj, care să asigure o ambalare rațională și corespunzătoare astfel încât produsul ambalat fără micșorarea valorii de consum să poată fi desfăcut pe piață.
În stadiul actual al procesului de ambalare un rol important îi revine interacțiunii între etichetă și design, pe de o parte și standardizarea și tipizare, pe de altă parte. În practică, este necesară înfăptuirea năzuinței ca un număr determinat de caracteristici ale sistemului de consumatori și criteriile acestora din punct de vedere al etichetei și designului să fie reflectate în standardele sirforme cât mai unificate și totodată pe această bază, să fie relevată interacțiunea respectivă. Condiția ce trebuie pusă este că aceste caracteristici și criterii să se bazeze pe interdependența din sistemul „produs – om – mediu” și să fie garantate în producție și în consum prin modalitatea de standardizare, în spiritul normelor moderne.
O particularitate caracteristică a situației o constituie faptul că problemele de estetică industrială și design sunt deosebit de complexe, deoarece conțin niveluri diferite, deseori depășite în timp și spațiu. În prim plan se disting două grupe de probleme, și anume: social-economice și social-culturale, pe de o parte și probleme legate de modelarea formelor, pe de alta.
Problematica din prima grupă le sunt caracteristice particularitatea aplicării designului și esteticii în structurile economiei naționale și culturii în etapa actuală, precum și particularitățile legate de specificul economiei naționale și culturii în etapa actuală, precum și particularitățile legate de specificul modelelor social – economice ale consumului, când consumatorul prezintă cerințe crescute față de calitatea mediului obieto – spațial de viață. Pe de o parte se pune sarcina accelerări modernizări, iar pe de alta, de a găsi căi pentru economisirea maximă a resurselor materiale investite. În cea de-a doua grupă se includ probleme nu numai în soluționarea corectă estetico – funcțională ci și în organizarea rațională a structurii constructive și, înainte de toate, în procesul de ambalare și la ambalaje cercetate dialectic ca produse industriale.
Sarcina esticii și designului este facilitatea legăturilor estetico-calitative ale tendinței de dezvoltare și ale modalităților diferite de interpretare a noțiunii de tipizare și unificare în scopul materializării lor în sisteme de proiectare și prognoze concrete, deoarece numai astfel, începând cu proiectarea și terminând cu determinarea legăturilor în procesul de consum, se pot asigura complexe, concordanța optimă și cantității garantate de produse ambalate.
În prezent trebuie luați în corelația standardizării și tipizării designului estetica, parametrii ergonomicii, care sunt determinații în baza cuceririlor cele mai moderne ale economiei. Împreună cu calitățile estetice, ergonomia reprezintă o direcție de bază în perfecțiunea proprietăților de consum ale produselor și a producției industriale de serie a ambalajelor, îmbunătățind îndeosebi condițiile de exploatare și protecția muncii. Includerea criteriilor estetice, a metodei designului, ținând cont totdeauna de datele ergonomice actuale, într-un sistem unitar de standardizare – tipizare a ambalajelor ca parte integrantă a specificului standardizării produselor industriale acoperă multe rezerve nefolosite în direcția creșterii substanțiale a eficienței social – economice și va facilita și crește influența produselor românești pe piețele externe.
Legătura dialectică a esteticii tehnice și a designului cu standardizarea și tipizarea ca un întreg, precum și specificul acestora în domeniul ambalării duc la următoarele concluzii:
utilizarea ambalajelor unificate nu trebuie făcută în mod mecanic, după aprecierea producătorului produselor, deoarece nu întotdeuna ambalarea corespunde calității produsului ambalat și nu de fiecare dată este în concordanță cu gradul de perfecțiune al acestora și cu cerințele consumatorului;
problema ambalării produselor, standardizarea și tipizarea să fie în dependență directă și nemijlocită cu producția produselor ambalate și cu standardele acestora;
soluționarea problemei asimilării rapide a ambalajelor noi de cele mai eficiente este unul dintre factorii importanți ai ridicării calității și se include în reducerea termenelor de aplicare nemijlocită a standardelor;
ciclul integrat „proiectare-producție-exprimare-evaloare” nu trebuie desfășurat izolat în diferite ramuri, pentru ca astfel concura la micșorarea calității;
la proiectarea produselor incluse în diferite complexe, în fazele inițiale ale fabricării trebuie luate în considerare condițiile de ambalare și cerințele față de ambalaj atât din punct de vedere estetico-design și al tipizării;
Omiterea acestor criterii la proiectare este o greșeală și are influența decisivă asupra eficienței ambalării și asupra economisirii resurselor la fabricarea ambalajului.
Trebuie realizate un sistem unic de cerințe ale esteticii și designului, care să fie legiferat în forma unor normative și parametrii care să reflecte interdependențe între proprietățile produselor și ale ambalajelor în ramuri distincte, în scopul punerii de acord a acestora la nivelul întregii economii;
Luarea în considerație în interacțiunea design – standard – ambalaj a principiilor ergonomice și a cerințelor actuale de automatizare – robotizare.
=== Capitolul iii ===
Capitolul 4
TIPURI DE MATERIALE FOLOSITE ÎN CONFECȚIONAREA AMBALAJE
Materialele de bază din care se obțin ambalajele sunt:hârtia și cartonul (materiale celulozice), sticla, materialele metalice materialele plastice,lemnul, materialele complexe, materiale textile.
4.1 CARACTERISTICILE AMBALAJELOR DIN MATERIALE CELULOZICE
Hârtia și cartonul ocupă primul loc în materie de ambalaje cu un consum pe plan european de 40 kg/locuitor/an, iar în SUA depășește 140 kg/locuitor/an.
Hârtia este definită ca fiind un ansamblu de materiale fabricate prin depunerea fibrelor vegetale provenite din lemn.
Hârtiile utilizate în domeniul ambalajelor se pot clasifica după: gramaj, compoziție, destinație.
Se disting trei categorii de materiale de bază destinate fabricării ambalajelor din hârtie-carton: hârtia pentru ambalajul, cartonul plat, cartonul ondulat.
Aceste produse se pot asocia între ele sau cu alte materiale în vederea realizării ambalajelor complexe. Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt:
Cartonul duplex, format din minimum două straturi diferite de material fibros, unite prin presare în stare umedă;
Cartonul triplex, format din minimum trei straturi diferite de material fibros unite prin presare în stare umedă;
Cartonul ondulat, format din unul până la patru straturi netede și unul sau trei straturi ondulate din hârtie interioară sau superioară de ambalaj, unite între ele printru-un adeziv. Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice) în scopul obținerii unor tipuri constructive de ambalaje mai eficiente și cu prioritățile mult îmbunătățite.
Calitatea cartonului ondulat este definită în funcție de calitatea sortimentelor de hârtie care intră în componența straturilor, de rezistența la compresiune, străpungere, plesnire și tracțiune, gramaj, grosime etc.
Cartonul ondulat este utilizat la:
Ambalarea produselor care necesită protecție împotriva șocurilor și presiuni exterioare;
Confecționarea cutiilor cu microcaneluri la nivelul ambalajelor primare;
Ambalajele secundare sub formă de cutii, cutii de prezentare;
Ambalajele terțiare sub forma învelișurilor de protecție în jurul paletelor încărcate.
Cartonul ondulat se caracterizează printr-o structură celulară care îi conferă o înaltă rezistență la compresiune și greutate relativ mare.
Acoperirea și laminarea conferă cartonului proprietăți de „barieră”. Astfel, laminarea cu parafină asigură barieră împotriva umezelii, căptușirea cu sticlă asigură rezistență la grăsimi, acoperirea cu plastic îmbunătățește proprietățile de barieră la grăsimi. Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite și utilizate în prezent, la ambalarea unei game largi de produse alimentare lichide.
Hârtia și cartonul au caracteristici identice, multe dintre ele putând fi îmbunătățite prin tratamente specifice. Pentru a concluziona, caracteristicile hârtiei și cartonul sunt:
Masa volumică cuprinsă între 0,8-1,2 g/m2 pentru hârtia de ambalaj, și max. 1 g/m2 pentru cartonul ondulat;
Sunt apte pentru contactul cu alimentele,
Sunt inodore și insipide;
Hârtia pergament are o permeabilitate scăzută;
Hârtia tip mătase, are o permeabilitate la aer foarte ridicată.
Proprietățile hârtiei și cartonului obținute ca urmare a tratamentelor aplicate, sunt: rezistență la ulei, gaze și hidrocarburi, rezistență la alcooli, eteri, hidrocarburi clorurate, esteri și cetone, rezistență la soluții apoase, acizi slabi și alcali, sigilare la cald, barieră la radiații U.V., rezistență la uleiuri și grăsimi, barieră la mirosuri și vapori de apă, anticoroziune, barieră la aer și gaze (O2, CO2 ETC), barieră la arome.
4.2 CARACTERISTICILE AMBALAJELOR DIN MATERIALE PLASTICE
Materialele plastice au introdus o adevărată revoluție în domeniul ambalajelor, pe de o parte pentru că oferă posibilități funcționale noi comparativ cu materialele considerate tradiționale, pe de altă parte, prin ideea de cercetare și competitivitate pe care au introdus-o pe piața ambalajelor.
Dicționarul Oxford definește cuvântul „plastic” ca fiind „un grup de rășini sintetice sau alte substanțe care pot fi modelate în orice formă”.
Materialele plastice sunt „materiale constituite din macromolecule înlănțuite, liniare, ramificate, grupuri laterale de molecule sau grupuri tridimensionale de monomeri, motive structurale repetitive atașate unor legături chimice”.
Conform Directivei din 18 octombrie 1982 a C.E.E. prin „material plastic” se înțelege un ansamblu de „compuși macromoleculari obținuți prin polimerizare, policondensare sau alte procedee similare, plecând de la molecule cu greutăți moleculare mici sau obținuți prin modificări chimice ale macromoleculelor naturale”
După originea și modul de sinteză ale substanțelor macromoleculare, materialele plastice se clasifică în următoarele grupe:
Substanțe naturale,nemodificate, compuse din polimeri naturali;
Substanțe artificiale, obținute prin modificarea substanțelor naturale provenite din vegetale și polimerizate natural. Este cazul plasticelor celulozice, sau mai rar proveniți din carbon.
Utilizarea materialelor plastice este greu de contestat, iar utilizarea lor ține seama de tipul și caracteristicile ambalajului.
Principalele produse obținute din materiale plastice destinate sectorului de ambalare, sunt: filme, folii sau materiale complexe:
Filmele flexibile, din care se obțin saci, pungi sunt utilizate la anvelopare sau supraanvelopare;
Foliile rigide permit realizarea de pahare, tăvițe sau platouri;
Materialele complexe,provenite din filme sau folii care servesc drept barieră la gaz sau umiditate în procesul ambalării;
Elementul de bază în obținerea acestor tipuri de semi- produse, îl constituie granulele de material cu diametrul de 2mm care servesc direct și la elaborarea formelor tridimensionale ale corpurilor pentru butelii, flacoane, bidoane.
Filmele utilizate în procesul ambalării, sunt livrate în bobine și au grăsimi maxime de 120 microni (cele mai mici grosimi ale filmului se obțin din polimeri cu proprietăți mecanice foarte bune)
Ambalajele flexibile din PE (polietilenă), PP(polipropilenă) (OPP), PVC (policlorură de vinil), PET (polietilenă tereftalat), PA (poliamidă) sunt utilizate în principal sub formă de straturi barieră sau lianți în materialele complexe de ambalare.
Acest tip de filme de ambalare au următoarele proprietăți:
Impermeabilitatea sau permeabilitate în conservarea conținutului; cele mai bune materiale utilizate ca suport flexibil, sunt:
PP, PE, PVCv, față de umiditate;
PET, PA, PVCr, față de gaz;
Să fie retractabile; în acest caz sunt utilizate filme din PEbd (polietilenă de joasă densitate) și PVCs; să posede stabilitate dimensională; această proprietate este importantă pentru menținerea aspectului vizual al conținutului sau pentru tipărire și este direct legată de absorbția apei. Cele mai bune materiale utilizate în acest scop sunt PET și PP.
Foliile utilizate în ambalare au următoarele caracteristici:
Grosimi cuprinse între 0,5 până la 2,5 mm;
Pot fi livrate în bobine sau sub formă plată;
Caracterizează ambalajul rigid, din PVCs, PS, PP, PET;
Proprietățile cerute acestui tip de material, sunt: rigiditate și capacitate de formare la cald.
Proprietăți particulare cerute de foliile și filmele de ambalaj sunt: transparență pentru conținuturi ce necesită vizualizare, strălucire, rezistență la radiații ultraviolete și infraroșii, stabilitate și posibilitate de lipire, posibilități de imprimare.
Produsele din materiale complexe sunt utilizate în special în sectorul băuturilor alimentare. Prin asamblarea mai multor tipuri de materiale, se obțin produse noi cu caracteristici superioare care răspund unor nevoi specifice. Astfel se disting următoarele tipuri de materiale complexe în funcție de;
Natura produsului:
Complexe ușoare(plastic ușor/plastic ușor);
Semirigide (plastic ușor/hârtie sau aluminiu)
Rigide (plastic ușor/carton sau plastic rigid între cele două straturi);
Suport:în această categorie intră PEbd, PEhd, PP, PVC, PS.
Liant: de exemplu materiale ca EVA (etilen vinil acetat)și IO(ionomer)se pretează cel mai bine acestei funcții;
Barieră: această funcție este deținută de EVOH (copolimer etilen alcool polivinil)impermeabilitatea la gaz, PVdC (impermeabilitate la vapori de apă);
Utilizare:în domeniul produselor transformate, pentru fabricarea pungilor și a sacilor de ambalaj, pentru fabricarea cutiilor de ambalaj.
Materialele complexe permit: ambalarea în vid, ambalarea în gaz inert, ambalarea produselor supracongelate.
Dezavantajele utilizării acestor cutii constau în prețul ridicat, durata de viață de 12 luni poate fi garantată numai pentru anumite produse, rezistență mecanică mai scăzută.
Aluminiul
Aluminiul pur (tipurile 1100 și 1050) este utilizat pentru producerea foilor și containerelor extrudate.
Foliile de aluminiu sunt folosite în special la ambalarea alimentelor sensibile care absorb arome din mediul exterior, sau mirosul din hârtia de ambalaj, de ex. batoane de ciocolată.
În alegerea ambalajului din tablă de aluminiu, trebuie să se țină seama de:
Caracteristicile produsului: valoarea Ph-ului, greutatea și volumul produsului densitate, mărime, durata de conservare.
Metoda de asamblare incluzând tipul de mașină și caracteristicile acesteia.
Alte cerințe de calitate se referă la produsele puternic acide la care folia de aluminiu trebuie lăcuită.
Foliile pentru tabla de aluminiu pot fi acoperite cu materiale plastice, ca: polietilenă de joasă densitate (PEhd) sau polipropilenă (PP), aceasta din urmă când este necesar să suporte temperaturi de aproximativ 1200C sau operația de vidare.
Avantajele utilizării foliile de aluminiu sunt:
Proprietăți barieră foarte bune;
Posibilități de tipărire;
Nu este toxică și poate veni în contact cu produsele alimentare;
Este utilizată în combinație cu materiale flexibile în special în aplicații la care sunt cerute proprietăți barieră la miros și aromă.
Folii complexe de aluminiu
Folia de aluminiu este unul din componentele principale ale cutiilor laminate.
Caracteristicile foliei sunt:
Grosimea utilizată la produsele cașurate este de 7,9 și 12 microni;
Nu este toxică și poate veni în contact cu alimentele;
Se asociază cu produsele flexibile în special când se cer proprietăți deosebite: barieră la umiditate și aromă (cafea, supe concentrate etc.)
Principalele tehnici de utilizare a acestor materiale sunt:
Laminarea (cașurarea) prin care trec cele două sau mai multe materiale plastice (până la 5) prin extrudare
Coextrudare este o metodă de combinare a două sau mai multe materiale plastice (până la 5) prin extrudare.
Combinațiile de materiale utilizate în mod curent la confecționarea ambalajelor sunt:
Hârtie/polietilenă de joasă densitate pentru pungi individuale destinate ambalării zahărului;
Hârtie Kraft albită sau satinată/folie de aluminiu/polietilenă de joasă densitate.
Tereflatat de polietilenă/clorură de polivinilden/polietilenă pentru pungi în care se ambalează produsele de panificație.
4.3 CARACTERISTICILE AMBALAJELOR DIN STICLĂ
Sticla este un material care deține o pondere importantă în sectorul ambalajelor fiind utilizată cu precădere la ambalarea produselor lichide sau păstoase.
Deși este puternic concurentă de materiale plastice, materialele celulozice și cele metalice, în ultima perioadă sticla este privită din nou ca un material de perspectivă.
Datorită structurii sale amorfe sticla este fragilă și se sparge în urma aplicării unei forțe exterioare.
Sticla are o structură cristalină, proprietățile optice se referă la gradul de penetrare al luminii și efectul transmisiei acesteia în funcție de lungimea de undă. Transmisia luminii poate fi controlată prin adăugarea aditivilor de colorare în compoziția sticlei.
Sticla este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar și în industria farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.
Material barieră excepțional la gaze, vapori, lichide;
Inertă din punct de vedere chimic față de lichide și produse alimentare și nu pune probleme de compatibilitate cu produsul ambalat;
Este un material igienic, ușor de spălat și care suportă sterilizarea,
Nu are miros, nu transmite și nu modifică gustul alimentelor (garantează menținerea proprietăților organoleptice și a aromei alimentare);
Este transparentă, ceea ce permite controlul vizual al produsului de către consumator;
Poate fi colorată, aducând astfel o protecție suplimentară a produsului împotriva radiațiilor ultraviolete;
Este un material rigid care poate fi utilizat în forme variate;
Are o bună rezistență la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor băuturi ca : șampanie, cidru etc;
Are o rezistență mecanică suficient de mare pentru a suporta șocuri externe;
Este un material economic, produs în cantități mari și care nu încetează să se perfecționeze;
Este un material reciclabil;
Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă și dezavantajele legate de:
Rezistență la șoc – slabă;
Greutatea care o face dificil de manevrat și ridică cheltuielile de transport;
Depozitare dificilă;
Nu rezistă la schimbări bruște de temperatură.
Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecției sănătății consumatorilor. Aceste prevederi indică valorile limită admisibile pentru cantitățile de plumb și cadmiu extractibile, în conformitate cu Directiva CEE 84/500 din 15 octombrie 1984. Aceasta se referă la armonizarea legislației statelor membre privind articolele din sticlă și ceramică ce urmează să intre în contact cu produsele alimentare.
4.4 ALTE MATERIALE DE AMBALARE
Lemnul este puternic concurent de cartonul ondulat și materialele plastice. În compoziția sa există o serie de substanțe organice și anorganice (rășini, substanțe tanante, uleiuri eterice) care pot influența caracteristicile organoleptice ale produselor ambalate.
Datorită compoziției și umidității, ambalajele din lemn constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor și pătrunderii insectelor. Principalele caracteristici ale materialului lemnos sunt:
Rezistență bună la solicitări mecanice;
Rezistență bună la uzură;
Conductibilitate electrică foarte bună;
Este un material ecologic;
Lemnul este utilizat în special la confecționarea ambalajului de transport.
Ambalajele din materiale textile se utilizează la obținerea sacilor textili și pentru căptușirea ambalajelor din lemn sau carton.
Se caracterizează prin:
sarcină de rupere de 42-120 daN/cm2,
absorb umiditatea;
sunt permeabile la aer, apă, vapori;
constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor;
sunt atacate de rozătoare, insecte și nu rezistă la foc.
Acest tip de material are o aplicabilitate restrânsă în domeniul ambalării mărfurilor.
4.5 MATERIALELE COMPLEXE DE AMBALARE
Ultimii cincizeci de ani, s-au caracterizat prin apariția pe piața ambalajelor a unor produse obținute prin asocierea materialelor ușoare în cantitate și calitatea dorită în scopul obținerii, prin însumarea caracteristicilor lor individuale a complexului specific adaptat la exigențe particulare.
Calitatea esențială a unui material complex este impermeabilitatea sa la vapori de apă și la diferite gaze.
Alte proprietăți importante sunt transparența și sudabilitatea.
Materialul complex utilizat pentru obținerea celor mai bune suduri este copolimerul cunoscut sub numele de EVA: etilen/vinil/acetat.
Cerințele de calitate pentru foliile complexe sunt: rezistență mecanică, protecție împotriva luminii, rezistență la acțiunea produselor agresive, rezistență la temperaturi ridicate, etanșeitate.
În funcție de natura materialului suport, foliile complexe se pot clasifica în:
materiale complexe pe bază de aluminiu:
materiale complexe pe bază de hârtie și carton;
complexe pe bază de materiale plastice.
Foliile complexe de aluminiu, folosesc drept strat intern polietilena de joasă densitate și ocazional, polietilena de joasă densitate și polipropilena.
=== capitolul v ===
Capitolul 3
AMBALAJUL, FACTOR DE CREȘTERE A COMPETITIVITĂȚII PRODUSELOR PE PIAȚA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ
Rațiunea de a fi a ambalajului constă prin urmare, pe de o parte, în protecția produselor, permiterea stocării și transportului acestora, facilitarea și promovarea vânzării lor. Pe de altă parte, ambalajului I se cere cu vehemență să devină un permanent subiect al unei sfidări tehnice, industriale. El trebuie să fie tot mai ușor, mai simplu, mai recuperabil, mai reciclabil, mai înzestrat cu virtuți ecologice. Iar succesiunea alertă a manifestărilor expoziționale și a conferințelor internaționale pe tema ambalajului demonstrează dificultatea găsirii soluțiilor de rezolvare a acestei ecuații aparte.
3.1 REACȚIA CONSUMATORULUI ÎN FAȚA SISTEMULUI AMBALAJ-PRODUS-TEHNOLOGIE
Congresul Internațional al îmbutelierii și condiționării, desfășurat în mai 1991 la Monaco și având ca temă “Ambalajul și condiționarea: angajament și responsabilitate a fabricanților”, a avut ca punct de plecare Directiva din 25 iulie 1985 a Consiliului Comunității Europene referitoare la aplicarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative a statelor member în materie de responsabilitate din cauza produselor defectuoase.
Un an mai târziu, respective în lunile aprilie-mai 1992, societatea de studii MV 2 Conseil, la solicitarea organizatorilor Salonului Internațional al Ambalajului (12-18 noiembrie 1992), un vast studiu de piață internațională asupra existenței sau nu a unui consumator European unic în materie de ambalaje. După interogarea a cca.. 1400 persoane din șapte țări (Franța, Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Suedia, Olanda), studiul a concluzionat că nu se poate vorbi de un consumator European, nici măcar de două tipuri de consumatori. Dacă piețele se internaționalizează, consumatorii au în schimb propriile lor culturi și obiceiuri de consum.
Se pot distinge totuși patru tipuri de euroconsumatori: cei pentru care primul și chiar unicul criteriu de alegere este ecologia (34,5% din populația studiată); cei care caută calități ale ambalajului, divizându-se între simplificatori (10,95 – conservând ambalajele și reutilizându-le în cele mai diverse moduri); cei patru care prima necesitate constă în accesul direct la produs și care caută o minimalizare și nu o optimizare (17,4%).
În ceea ce privește primul tip (34,5%), ei pot fi împărțiți în progresiști (17,8%) și conservatori (16,7%), după cum caută noutățile tehnice sau sunt refractari la orice inovație. În general preferă hârtia carton, material pe care-l consideră ca mai natural, eficace și de un preț abordabil. Sunt disciplinați și reutilizează, în măsura posibilului, ambalajele care le sunt propuse. În Germania, de exemplu, promovarea pentru a deveni efectivă, la data de 1 ianuarie 1993, a celei de-a treia faze a controversatei legi a reciclării deșeurilor de ambalaje legi a reciclării deșeurilor de ambalaje a provocat o lungă dezbatere. De fapt, intrarea în vigoare a acestei legi a constituit un punct fierbinte al discuțiilor care s-au purtat cu ocazia celui de-al 13-lea Târg de comerț internațional pentru aparate de ambalate, materiale de ambalare și aparate de confecționat, care a avut loc în perioada 6-12 mai 1993 tot în Germania, la Dusseldorf.
De menționat că, în ceea ce privește Salonul Internațional al ambalajului, condiționării și prezentării din 1992, cu ocazia acestuia au fost remise și premiile OSCAR ’92 I.F.E.C., dosarele finale selecționate fiind prezentate în fața a patru jurii (în funcție de specific: prestigiu, vânzare promoțională, tehnică, sisteme de procedee), operand cu următoarele criterii: estetică, ecologie, inovație, securitate, informație, protecție.
Succesiunea alertă a manifestărilor expoziționale internaționale confirmă de fapt și imperativul demersurilor foarte metodice în conceperea, ameliorarea și optimizarea sistemului ambalaj-produs-tehnologie. Asemenea demersuri implică competențe variate în raport cu produsul, condițiile logistice, constrângerile economice, comerciale sau diferitele reglementări.
Peste tot în jurul nostru este ușor sesizabilă evoluția permanentă a ambalajului și a condiționării în legătură cu obiceiurile de consum și modurile de distribuție. Ambalajul, prin extensie de la “en”-ulfrancez și “balla”-ul german vechi, reprezintă un ansamblu de materiale destinate protejării unui produs care trebuie să fie transportat. Condiționarea (termen derivat din latinescul “condere”) permite o prezentare definitivă și stabilă. Ambele au cunoscut evoluția de la instrumentalitate la expresivitate.
3.2 SISTEMUL AMBALAJ-PRODUS-TEHNOLOGIE ȘI EVOLUȚIA CICLULUI DE VIAȚĂ AL PRODUSULUI ȘI AL PIEȚEI
Sfârșitul anilor ’60 a consacrat, printre preocupările multiple legate de măsurarea responsabilității pentru marketing, și o abordare a marketingului privit ca o creație și comercializare a unui nivel de viață. Satisfacerea nevoilor și dorințelor omului de-a lungul vieții sale se realizează în contactul pe care acesta îl are cu produsele. Tocmai de aceea este util de a distinge produsele și funcțiile pe care le îndeplinesc acestea, consumatorul cumpărând produsul pentru funcția îndeplinită, valoarea produsului fiind dată de capacitatea acestuia de a satisface nevoile și dorințele respective.
3.2.1 Exigența față de produs; normarea ambalării
Exigența cu care este înconjurat, în general, produsul este demonstrată, de exemplu, și de ghidul ISO 7-1982 consacrat exigențelor referitoare la normele destinate certificării produselor. În acest spirit, un produs este declarat conform unei norme dacă el satisface toate prescripțiile acestei norme, norma facilitând dezvoltarea tehnicilor. Norma trebuie astfel să specifice prescripțiile privind ambalajul produsului, având ca scop protejarea produsului sau prevenirea pericolelor, contaminării sau poluării rezultând dintr-un ambalaj nesatisfăcător. Mai mult, chiar în cazul ambalajului există stabilite norme speciale, prin respectarea cărora să se poată asigura concordanța cu exigențele consumatorilor. Ambalajul, conform ghidului ISO 41-1984, este un produs prezentând un interes pentru consumatori, al cărui cost este plătit în mod indirect de către consumatori. Normarea ambalării trebuie deci să poarte asupra unor factori ca securitatea, sănătatea, aptitudinea în utilizare, confortul, fiabilitatea, ca și asupra nevoilor de ordin general cum sunt protecția mediului și economiile de energie.
Preocuparea pentru produs, pentru nivelul de viață, pentru protecția sănătății și securității consumatorului a fost consfințită pe continentul European prin semnarea la 25 martie 1957 a Tratatului de la Roma (art. 2, din Tratat este relevant în acest sens). Ulterior, Adunarea Generală a ONU, prin rezoluția nr. 39/248 din 9 aprilie 1985 a adoptat principiile directoare pentru protecția consumatorului, care stipulează, printre altele, imperativul certificării siguranței, calității și performanțelor principalelor produse de consum și servicii (art. 26) și inscripționării adecvate pe etichetele produselor (art. 42). Un nou pas, relativ recent, pe această linie îl reprezintă intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1992 a Tratatului asupra Uniunii Europene, care prin art. 2 și art. 3 (lit. a, c, k, o, s) confirmă, printre altele, și continuarea preocupărilor în direcția menționată.
O abordare interesantă a produsului, care ține cont de aceste preocupări, trebuie să aibă în vedere atât calitatea produsului (nivelul calității, protecția calității), cât și prezentarea lui. Un produs nu se justifică decât în măsura în care aduce o soluție în raport cu o problemă cu care ne confruntăm. Iar orice nevoie este satisfăcută cu ajutorul unei tehnologii, o nouă tehnologie aducând o soluție superioară celei preexistente.
În istoria comercială a unui produs, ciclul de viață identifică în general patru faze (lansare, creștere, maturitate, declin). Acest ciclu de viață servește în marketing îndeosebi drept cadru de analiză pentru elaborarea strategiilor adaptate la diferite faze de evoluție a vânzărilor unui nou produs. Ciclul de viață este însă mai mult o rezultantă decât un determinant al acțiunii de marketing. De aceea, analiza ciclului de viață al produsului trebuie completată cu analiza ciclului de viață al pieței.
Variabila cea mai importantă de marketing-mix este produsul, prin el înțelegându-se tot ce se poate oferi pe o piață pentru a fi remarcat, achiziționat și consumat, fie că este vorba de un produs individual, de o gamă de produse, de un sortiment sau de un serviciu. În analiza unui produs se disting cinci niveluri: nucleu, produs generic, produs așteptat, produs global și produs potențial. Numeroase produse, înainte de a fi oferite pe piață, suportă operațiuni de condiționare (ambalare) și etichetare. În alegerea unui circuit de distribuție, cele mai importante caracteristici ale produsului sunt: durata vieții, volumul, gradul de standardizare, tehnicitatea și valoarea unitară.
Condiționarea, ca ansamblu de activități legate de conceperea și fabricarea ambalajului produsului (primară, secundară și de excepție), aduce produsului protecție, economie, comoditate, servind și ca instrument promoțional. Rolul crescând jucat de condiționarea produsului în promovarea vânzărilor se explică atât prin ponderea autoservirii, cât și prin progresul nivelului de viață. Identificarea produsului, a caracteristicilor sale și a modului său de utilizare este permisă de o etichetare adecvată. Numeroase fraude în materie de etichete au determinat o jurisprudență bogată.
Caracterul practice al condiționărilor moderne este, desigur, apreciat de cei care acceptă principiul suveranității consumatorului. Spre deosebire de aceștia, ecologiștii, preocupați de protecția și ameliorarea mediului natural al omului, critică excesul de ambalare a produsului și insistă ca producția produselor de ambalare să sporească natura biodegradabilă a produselor sale, reducând astfel, de exemplu, ponderea deșeurilor de ambalaje în totalul deșeurilor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ambalajul Factor de Crestere a Competivitati Produselor pe Piata (ID: 134382)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.