Am călătorit în lumea creată de [616136]

1
Cuprins

Argument ……………………………………………………………….. ………………………………. …..2
Capitolul 1. Generația '60 – prez entare generală…………….. ………………………… ……4
Capitolul 2. Ștefan Bănulescu………….. ……………………. ………………………… ……………7
2.1. Date biografice. ………………………. …………… ……………. ………………………7
2.2. Debutul și activitatea literară………. ………………………… …………. ……….8
2.3. Crezul arti stic…………………. …………………………….. …….. ………. …………11
Capitolul 3. Proza scurtă din Iarna bărbaților ……………………………….. ……………..19
Capitolul 4. Romanul Cartea de la Metopolis ………………………………………… ………49
Capitolul 5. Cântece de câmpie ………………….. ………………………… …….. ……………….65
Capitolul 6. Studierea tex tului literar în gimnaziu .Aplicații metodice……… …….71
Concluzii……….. ……………. ……………. ……….. …………………………. …………. ……….. …..127
Bibliografie…………………… ………….. …………………… …………………………. ………. …….12 8
Anexă …………………………………………………………………………………………………… …..133

2

Argument

Interesul pentru elaborarea lucrării Ștefan Bănulescu și proza generației ᾽60.
Aplicații metodice a rezultat din dorința de a oferi o imagine de ansamblu a creației
scriitorului Ștefan Bănulescu și a generației sale. Textele bănulesciene incită la
reinterpretări, iar lucrarea aceasta reprezintă o încercare de ace stă factură în care
sunt dezvăluite, pe lângă aprecierile de specialitate, noi valori care dovedesc talentul
de scriitor al lui Ștefan Bănulescu, felul său de a -și crea propria lume .
Structural lucrarea este concepută pe șase capitole, dintre care cinci sunt
dedicate analizei personalității și operei scriitorului Șt efan Bănulescu, iar ultimul
capitol oferă câteva principii metodologice și aplicații didactice privind studierea
textelor literare în gimnaziu.
În capitolul I sunt evidențiate direcț iile literare cu principalele caracteristici
ale epocii aparținând generației șaizeciste. Generația ᾽60 din literatura română a avut
un rol esențial în desprinderea de paradigma literară a realismului socialist și în
mișcarea de refacere a legăturii cu modernismul interbelic și cu cel european. Din
această pleiadă fac parte scriitorii care s -au născut cu puțin înainte de al doilea război
mondial, sau în timpul lui, și au început să publice în anii '58, '59, '60, întâi prin
reviste și ieșind apoi cu primele volume. Când este să exemplificăm , ne vin înda tă în
minte Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Marin Sorescu, dintre poeți,
Ștefan Bănulescu, Nicolae Velea, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Sorin
Titel, Augustin Buzura, dintre prozatori, Lucian Raicu, Eugen Simion, Matei
Călinescu, Nico lae Manolescu, dintre critici. Toți ilustrează, în percepția comună,
categoria ,,șaizeciștilor” . Și se poate spune că și Nicolae Labiș, deși a murit în 1956,
o ilustrează, ca deschizător de drumuri, Eugen Simion numin du-l în Scriitori români
de azi din 1978, ,,buzduganul unei generații ”.
Capitolul al II -lea are trei subcapitole în care apar datele biografice, evoluția
literară a scriitorului Ștefan Bănulescu și crezul său artistic. Am considerat esențială
notarea principalelor repere biografice în primu l subcapitol, întrucât, însuși Ștefan
Bănulescu admitea că toate cărțile sale au rădăcini în locurile unde a copilărit și a
trăit. În al doilea subcapitol e urmărită evoluția literară a scriitorului de la primele
creații în paginile revistei ,,Avântul”, în perioad a studiilor liceale cu poezia La
mormântul unui erou , până la consacrarea ca prozator prin publicarea nuvelelor din
Iarna bărbaților în 1965 sau a romanului Cartea de la Metopolis în 1977. Crezul
artistic bănulescian din al treilea subcapitol e reconstituit mai ales din reportaje,
eseuri și interviuri.

3
Capitolul al III -lea are în vedere analiza nuvelelor cu care Ștefan Bănulescu
debutează în 1965 , obținân d Premiul Uniunii Scriitorilor și consacrându -se definitiv
printre prozatorii de seamă ai literaturii române.
Capitolul al IV -lea cuprinde prezentarea operei prin care Ștefan Bănulescu se
impune ca roma ncier, Cartea de la Metopolis , publicat în 1977 , prima dintr -o serie
de patru cărți proie ctate a fi reunite sub titlul Cartea milionarului .
Capitolul al V-lea prezintă Cântecele de câmpie , poeme publicate de Ștefan
Bănulescu în 1968, care au circulat, mai apoi, ca Addenda a volumul ui de nuvele
Iarna bărbaților . Aceste versuri scrise în manieră folclorică concentrează toate
esențele care fac din teritoriul câ mpestru unul dominat de vraja mitului și locuit de
creaturi stranii .
Ultimul capitol abordează câteva principii metodologice și aplicații practice
pentru analiza textelor literare la clasele gimnazi ale.

4
Capitolul 1
Generația 60 – prezentare generală
Generația 60 a scriitorilor români a avut un rol important în desprinderea de
paradigma literară a realismului socialist și în mișcarea de refacere a legăturii cu
modernismul interbelic și cu cel european. Până la instaurarea național –
comunismului în anii '7 0 au fost reeditați mulți scriitori interziși după 1948, s -a
afirmat o nouă generație, critica putând să pună în valoare fără strictețe ideologică
creațiile literare autentice. Astfel, pe funda lul dogmatismului ideologic al realismului
socialist, tineri prozatori precum F ănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Dumitru Radu
Popescu, Nicolae Velea, Ion Băieșu sau Teodor Mazilu au reușit să iasă din
schematismul care domina literatura la încep utul anilor '60 aducând în centrul
creațiilor lor probleme sociale ș i morale reale ale societății, redescoperind
interioritatea individului și introducând formule narative noi sau note satirice și
umoristice. Reabilitarea unor figuri de mar că ale literaturii interbelice, lărgirea
repertoriului teatral și cinematografic, amploarea traducerilor din literatura universală,
multitudinea revistelor de literatură și cultură care mizau pe elementul estetic , cum ar
fi ,,România literară ”, ,,Luceafărul ”, ,,Flacăra ”, au încurajat scriitorii români să
reînvie modernismul interbelic. Chiar și poezia s -a trezit din somnul dogmatic după
anii 60. Poeți precum Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Cezar Baltag
sau A.E.Baconsky, reluând tematica liricii interbelice, au reușit în versurile lor
ermetice să recupereze tematic inclusiv ruralismul și ortodoxismul interzise de
proletcultismul anilor '5 0. Eugen Negrici în studiul său subliniază faptul că slăbirea
cenzurii în deceniul al șaselea a însemnat lărgir ea sferei realismului, diversitatea
tipologiilor romanești , apariția individualității creatoare într-un ,,răstimp bizar în care,
în România, s -au putut publica lucruri mai îndrăznețe decât în oricare alt loc din
Est.”1 Valori ale civilizației occidentale s unt resimțite astfel în viața românească de
după 1960, modernismul interbelic, refacerea legăturii cu lumea ignorată aparând în
editările, reeditările, și traducerile unei generații care erau ,,fără părinți literari, fără
maeștri, o generație care pur și simplu a izbucnit ”2. Gruparea nou -formată care va

1 Eugen Negrici, Iluziile literaturii române , Editura Cartea Românească, București, 2008, p. 114.
2 Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, București, 1985, p. 398.

5
concura cu cea aservită politicii vremii continuă dezideologizarea literaturii, apelând
în prozele lor la mituri, zugrăvind o lume a satului înc ărcată cu simboluri și parabole
sau în poezii câștigă teren limbajul ambiguu, tendința de încifrare spre metafizică.
Tendința literaturii române în anii 60 este de a evada într -o lume
supranaturală, inedită dominată de superstiții, de ritual, de simboluri, prezentată
printr -o tehnică de ambiguizare a textului , incitând cititorul la mai multe interpretări.
Pătrunderea într -o astfel de realitate nouă ne propune realismul magic ce răspunde
dorinței interioare a omului de a fi permanent în inima miracolului, dincolo de
realitatea banală, un spațiu și t imp al tuturor posibilităților. Realismul magic este
legat în literatură mai ales de numele lui Gabriel García Márquez, care folosește în
capodoperele sale un nou limbaj romanesc , creând un curent artistic ce realizează
unitatea contrariilor: viață și moar te, perspectiva rațională asupra realității și
acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică. În cadrul acestei orientări literare,
descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive
din mituri și din basme. Autori precum Ștefan Bănulescu, Nicolae Velea, Fănuș
Neagu, D.R. Popescu construiesc un nou tip de relație a eroului cu lumea, a
naratorului cu personajele sale , astfel că ,,între lume și personaj există o zonă de
indeterminare, că raport cauză -efect poate suferi (…)”3. Se poate sesiza la nivelul
prozei un modernism ce îi predă neomodernismului câteva principii solide: „… con-
statăm o mizare exacerbată pe autenticitatea actului relatării, pe transpunerea
inovativă a acestuia într -un univers ficțional la a cărui decodificare accesul este, în
aparență, restricționat. Originalitatea noilor forme de a realiza actul literar pare să
facă apel exclusiv la interioritatea autorului, ignorând factorii extraliterari și
propunând o literatură a însingurării și a non -apartenenței, o literatură care își este
suficientă sieși, care nu comunică cu exteriorul. Aceste trimiteri la o literatură a
interiorizării dezvoltă o percepție limitativă a conceptului de literatură a unui anumit
spațiu; în fapt, reducerea tuturor dimensiunilo r noii literaturi la conceptul de
originalitate, nu numai că anulează e xistența și, în plan teoretic , coordonate spațiale,
dar are repercusiuni și asupra perceperii uneia sau a alteia dintre operele de mare
importanță ale acestei epoci ”4. Tot astfel, noua poezie formată în jurul Cercului

3 Ibidem ., p. 580.
4 Cornel Ungureanu, Geografie literară, studii, Editura Universității de Vest, Timișoara , 2002 , p. 57.

6
literar de la Sibiu se bazează pe idealuri expresive și estetice, o atracție spre cotidian ,
spre o viziune expresionist -simbolică a realității (Geo Dumitrescu, Ion Caraion) sau
una fantast -vizionară (Emil Botta) , deschider ea spre ilimitat și a confruntării ființei
umane cu absurdul existențial redefini nd lirismul românesc postbelic .
Merită consemnată contribuția lui Ștefan Bănulescu, c are, aflat la șefia
revistei ,,Luceafărul ” din iunie 1968, alături de Eugen Simion, timp de trei ani profită
de contextul politic favorabil și reușește să direcționeze publicația spre succes.
Revista devine un loc de adunare a valorilor în plină afirmare, dar și a celor cu un
statut bine consolidat. O simplă enumerare a colaboratorilor e eloc ventă: Nicolae
Breban, Nicolae Manolescu, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Emil Brumaru,
Gabriela Melinescu, Marin Preda, Sorin Titel, Emil Botta, A ugustin Buzura, Șerban
Foarță, Dimitrie Stelaru, Dumitru Micu și mulți alții, care, așa cum afirma
redactorul -șef al revistei în primul său editorial, put eau fi întâlniți în paginile
publicației ,,deosebiți sau originali cum sunt sau cum aspiră să fie, pentru a afla apoi
mai bine și a -și mărturisi cât mai curând, într -o mai sigură cunoaștere de sine, ce
respectabile și notabile particularități artistice le despart naturile creatoare, menindu -i
de fapt pentru un desti n frumos al literaturii noastre ” 5. Răsfățații și falșii scriitori
proletcultiști nu aveau ce căuta în noua revistă deoarece însuși Ștefan Bănulescu le
boicota atât numele, cât și titlurile cărților. Astfel, înt r-un timp record, revista
condusă de enigmaticul geniu al câmpiei, devine o emblemă a unei generații de
talente ce și -au găsit locuri privilegiate în literatura română contemporană.

5 Bogdan Popescu, Banul de Aur sau Viața din opera lui Ștefan Bănulescu , Editura Muzeul Literaturii
Române, București, 2010 , p. 294.

7
Capitolul 2
Ștefan Bănulescu
2.1. Date biografice
La 8 septembrie 19 26, în satul Făcă ieni din județul Ialomița, se naște Ștefan
Bănulescu, al optulea din cei unsprezece copii ai plugarilor Ion și Elena Bănulescu.
În perioada 1938 -l945, adolescentul Ștefan urmează și a bsolvă Liceul teoretic
Știrbei -Vodă, secția română -latină. În timpul studiilor liceale, participă la editarea
revistei școlare ,,Avântul”, în paginile căreia publică primele încercări literare. Între
1945 -1948 urm ează, fără să le încheie, cursurile Facultății de Drept și între 1948 –
l952 cursurile Facultății de Filologie din București, având ca profesori pe George
Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur.
Debutează în anul l949, în re vista ,,Viața Românească ”, cu un eseu despre
nuvelistica lui Gogol. Frecventează Școala de literatură Mihai Eminescu între 1950 –
1951 , avându -i colegi pe: Dumitru Micu, Georgeta Horodincă, Ilie Purcaru, Simion
Damian. În 1952 are loc debutul publicistic al lui Ștefan Bănulescu cu un eseu
despre opera lui Gogol în revista ,,Viața Românească”. În intervalul 1954 -l959, se
angajează redactor la revista ,,Gazeta Literară” coordonată de prozatorul Zaharia
Stancu. Debutează e ditorial în 1960 cu volumul de reportaje Drum în câmpie , iar în
intervalul 1963 -l964, publică nuvelele sale în periodice : ,,Gazeta Literară ”
și ,,Luceafărul ”: Mistreții erau blânzi , Dropia, Gaudeamus , Masa cu oglinzi , Satul
de lut , Vară și viscol . La vârsta de 39 de ani , în 1965, îi apare la Editura p entru
Literatură prima ediție a volumul ui de nuvele Iarna Bărbaților , apreciat cu P remiul
pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Volumul, în întregime sau doar unele nuvele, a
fost tradus în mai multe limbi . În 1966 primește o bursă la Universitatea din Urbino.
Un an mai târzu, în 1967, se reeditează ediția a doua a volumului Iarna Bărbaților iar
în 1968 îi apare volumul de poeme Cântece de Câmpie . Este redactor -șef la revista
literară ,,Luceafărul” , în perioada 1968 -l97l. Devine bursier la Universitatea din Iowa
City, Internațional Writing Program, în 197l. Publică în revistele ,,România Literară ”
și ,,Familia”, prin 1973 -1975 , seria de eseuri ce vor întregi volumul Scrisori din
Provincia de Sud -Est prem iat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Anul 1977, marchează
tipărirea romanul Cartea de la Metopolis , întâiul volum din ciclul Cartea

8
Milionarului proiectată în patru părți: Cartea de la Metopolis , Cartea Dicomesiei ,
Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat , ultimele două neapărute.
Romanul a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1977. În 1979 apare,
ediția a patra definitivă, a volumului de nuvele Iarna Bărbaților , cu un cuvânt înainte
al autorului și un addendum cuprinzând poemele Cântece de Câmpie , pentru a
sublinia universul uni tar al acestor poeme cu cel al nuvelelor . În 1983 obține o bursă
de studii în cadrul unui program de schimburi culturale la Academie der Künste din
Berlin. Între 1988 -1989 îi apar în presa literară fragmen te din noul roman Marile
cariere și din Cartea Dicomesie i. În perioada 1990 -1992 este vicepreședinte al
Uniunii Scriitorilor. În 1994 publică Scrisori din Provincia de Sud -Est sau O bătălie
cu povestiri iar în 1997 îi apare volumul definitiv de proză scurt ă Un regat imaginar ,
cu o prefață semnată de Georgeta Horodincă. În același an lui Ștefan Bănulescu i se
acordă Premiul Național pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga sa
creație literară. La 25 mai 1998 încetează din viață la București, fiind înmormântat la
cimitirul Bellu.

2.2. Debutul și activitatea literară

Debutul lui Ștefan Bănulescu în 1965 cu volumul de nuvele Iarna bărbaților
l-a consacrat printre scriitorii de seamă ai literaturii române. Meritul său este cu atât
mai mare cu cât el nu vine în narațiunile sale cu o lume nouă, ci povestirile lui ne
reîntorc spre o realitate umană și socială a satelor din câmpia Bărăganului,
cuprinzând și Dunărea cu bălțile și Delta, atât de explorată în literatura noastră de
scriitori precum Alexandru Odobescu, Duiliu Zamfirescu, Gala Galaction , Zaharia
Stancu, Marin Preda sau Fănuș Neagu. Apreciate în mod favorabil de critica vremii
și premiate de Uniunea Scriitorilor, aceste proze scurte vor sta cu cinste alături de
celelalte capodopere; co ntribuind la evoluția nuvelisticii românești, care atinsese
momente de maturitate artistică: de la prima nuvelă, cu subiect istoric, Alexandru
Lăpușneanul de Costache Negruzzi, la operele care au consolidat specia, repr ezentate
de creația lui Vasile A lecsandri, Alexandru Odobescu, până la construcția
monumentală din operele clasicilor realiști, Ion Creangă și Ioan Slavici, sau la
tulburătoarele dimensiuni romantice din nuvela filozofică a lui Mihai Eminescu.

9
Deceniul 60- 70 aparține nuvelei, meritul datorându -se celei mai tinere echipe
de prozatori, generația lui Marin Preda din care face parte și Ștefan Bănulescu,
alături de Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Fănuș Neagu sau Nicolae
Breban și care reușește să descopere noi valențe acestui gen, aducând o perfecționare
a genului, ,,acea formă candidă și rafinată ce îndeamnă la meditație”6. În ceea ce
privește substanța nuvelei, e sesizab ilă impresionanta diversificare a motivelor și a
stărilor conflictuale, supuse analizei în plan epic. Predilecția pentru stările tensionate,
pentru personajele și situațiile dilematice, relevează capacitatea nuvelei de a construi
planuri care generează atmosfera. Aceasta este potențată prin alte nivele precum
fabulosul, mitul, fantasticul interior sau miraculosul. Misterul prozei nuvelisticii
romantice, straniul și bizarul, situațiile și stările singulare, unice, intră în acest joc
superior al prozei de atm osferă. În nuvela secolului XX, la scriitorii consacrați
precum Mircea Eliade , La țigănci , Pavel Dan, Priveghiul, Cezar Petrescu Omul din
vis, Mateiu Caragiale, Remember etc. se observă modalități validate strălucit de
nuvela secolului XIX, ceea ce demonstrează durata și valoarea formei. Nuvelistul de
mai târziu, Ștefan Bănulescu, a studiat cu atenție modelele prozei românești, fixând
câteva momente ale studiului în Colocvii publicat în 1964, volum alcătuit împreună
cu Ilie Purcaru. Majoritatea exegeților au semnalat în nuvelistica bănulesciană o serie
de interferențe sadoveniene sau posibile repere I.L.Caragiale, Gala Galaction, Vasile
Voiculescu, Mircea Eliade, Fănuș Neagu, ca re, au scris despre aceeași lume
scufundată în mituri.
Ștefan Bănulescu a început cu exerciții umoristice, în stil atonpannesc iar apoi,
în volumul Drum în câmpie (1960) cultivă un pseudoreportaj despre Bărăgan,
priveliști decantate în poeme cu temă folclo rică, ce vor compune, opt ani mai târziu,
placheta Cântece de Câmpie publicată în ediția definitivă a volumului Iarna
Bărbaților din 1979. Proza practicată de Ștefan Bănulescu în nuvelele sale e
încadrabilă în sfera realismului mitologic, cu implicații fan tastice, abundând în
simboluri ce aparțin unui ezoterism folcloric.Volumul marchează în literatura
română trecerea de la rea lismul socialist al anilor 50 spre noul tradiționalism de la
sfârșitul deceniului al șaptelea. E, de fapt, o narațiune poematică, l uându -și lirismul
din eposul popular. Interesându -se de soarta unei colectivități, sau, pe alocuri, de

6 Ion Vlad, Aventura formelor – Geneza și metamorfoza genurilor , Editura Didactică și Pedgogică,
București, 1996, p. 126.

10
individul însuși, scriitorul asamblează într -o unitate ipostazele fundamentale ale
omului. Astfel de narațiuni au evidențiat talentul de scriitor al lui Ștefan Băn ulescu
care a întrunit, desigur ,, sufragiile criticii ”. Prozatorul însuși declara despre succesul
debutului său într -un interviu: ,,(…) o carte de literatură, la treizeci și nouă de ani, în
1965 (…) Exact anii cu câștiguri reale de viață literară, cu urmări foarte bune pentru
scrierea cărților (…). Ani în care rațiunea de breaslă începe să -și spună cuvântul și de
scriitori depinde, în primul rând, respectarea acestor câștiguri de climat, consolidarea
lor și ducerea lor mai departe. Demni tatea scriitorului trebuie făcută să fie mai bine
înțeleasă și stimată, și prin cărțile noastre, și prin ținuta noastră în presă ș i prin opinia
de breaslă ”7, naratorul subliniind și aprecierea exegeților: ,, (…) prima mea carte de
literatură (…) A fost foarte bine primită, paginile de critică strânse la un loc ar depăși
numărul file lor primei mele cărți de nuvele ”8. Explicația acestui succes imediat și de
anvergură se datorează atât valorii propriu -zise a prozei cât și formulei fantastice
adoptate, care după o lungă promovare a unui realism convențional, părea o revelație.
Nuvelele din Iarna bărbaților vor face o asemenea senzație, încât Pierre de
Boisdeffre îl și vede pe autorul lor candidat la premiul Nobel.
O altă carte a lui Bănulescu Scrisori provin ciale (1976) conține eseuri,
pseudo -reportaje, schițe, iar Scrisori din provincia de sud -est sau O bătălie cu
povestiri (1994) este o oarecare continuare a ei. În 1977, însă scriitorul își dezvăluie
talentul de romancier cu Cartea de la Metopolis primul volum din Cartea
milionarului , prezumtivă tetralogie ce urma să mai cuprindă Cartea Dicomesiei ,
Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat . Romanul, o cronică a unui ținut
imaginar, s -a bucurat de un mare succes de critică, fiind distins cu Premiul Uniunii
Scriitorilor, alături de Bunavestire de Nicolae Breban, Pasărea și umbra de Sorin
Titel și Istorii I de Mircea Ciobanu . În 1999 îi apare lui Ștefan Bănulescu un volum
postum Elegii de sfârșit de secol care conține memorialistică.

7 Ștefan Bănulescu, Fără o lume a sa, un om de condei riscă să devină fiu adoptiv al tututror
conjuncturilor , interviu acordat lui Adrian Păunescu, în Ștefan Bănulescu, Opere, vol.II, Ediție
îngrijită de Oana Soare, Prefață de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Ar tă,
București, 2005, pp. 313-314.
8 Romanul românesc în interviuri : o istorie autobiografică antologie, sinteze bibliografice și indice
de Aurel Sasu și Mariana Vartic , vol.I, partea I, Editura Minerva, București, 1985, p. 301.

11
2.2. Crezul artistic

Demiurg al unui univers propriu, scriitorul Ștefan Bănulescu și -a câștigat
faima prin o riginalitatea operei sale, stratificată pe mai multe nivele ce alcătuiesc un
discurs mozaicat. E, așa cum notează Bogdan Popescu, ,,un specialist al spa țiilor
stranii ori măcar neobișnuite, populate cu oameni și mai ciudați ce trăiesc întâmplări
încă și mai certate cu firescul ”9. Proza bănulesciană se leagă de o cronică rostită de
personajele regatului imaginar, aducând din vremurile de altădată tradiții și legende
ale unei lumi ce trăiește ,,altfel” . Eugen Simion recunoaște valoarea incontestabilă a
scriitorului atras de fantastic, notând într -o schiță de portret următoarele: ,,Om,
altminteri, misterios, reticent, obsedat de fantasmele literaturii sale. (…) Câmpia –
bălțile și un oraș de provincie în care se strâng mai multe straturi de civilizație,
constituie frontierele acestui original spațiu im aginar, construit cu osârdie de un
prozator care se întoarce de zece ori de la poarta editurii pentru că este nemulțumit de
sunetul unei fraze din nuvela pe care ar trebui să o predea. O proză artistă (estetă), nu
în maniera Mateiu Caragiale, nici în acea amplă, muzicală, epopeică a lui Sadoveanu.
Scriitura lui Bănulescu este strânsă, elaborată îndelung și spiritul lui nu fuge de
subtilitățile realului. De aici îi vine, cred originalitatea, din acest amestec de realism
și magie, mai precis: din observarea a tentă a părților umbroase ale lucrurilor și
întâmplărilor halucinant de reale, cum ar zice Călinescu ”10.
Crezul artistic al scriitorului Ștefan Bănulescu se poate reconstitui din
propriile mărturisiri publicate în reportaje, eseuri și interviuri. Fiind un î mpătimit de
cuvinte scriitorul afirmă în Scrisori Provincia de Sud -Est necesitatea alergării ,,cu
multe vorbe după câte un cuvânt, (…) ca rostit să fie doar cuvântul țintit” celelalte
cuvinte rămânând chinuite doar în minte. Lui Adrian Păunes cu îi mărturisea în cadrul
unei anchete literare câteva aspecte privind menirea creatorului de pagini
literare: ,,Printre ambițiile unui prozator cea mai tenace este dorința de a scrie simplu
și limpede. Fantasticul, cred, vine după aceea, când s -a evitat complicația inutilă a
lucrurilor (…) aceia care se ocupă cu scrisul pot fi suspectați de literatură și atunci
când tac (…) un lucru principal, un bun al meseriei care nu ne vine din cer și pe care
trebuie să -l câștigăm împreună, să -l avem totdeauna în vedere dincolo de simpatii și

9 Bogdan Popescu, op.cit. , p. 152.
10 Eugen Simion, Ștefan Bănulescu , în ,,Ziua”, 29 ianuarie 2005, p. 6.

12
antipatii: a spune în scrisul nostru ce avem de spus (…) a -i cere unui scriitor să
vorbească despre sine duce, de cele mai multe ori, la eșecuri (…) e vorba de a
sublinia o calitate esențială a scriitorului, blestemul lui frumos de a fi în stare să
vorbească mai ales despre alții.(…) scriitorul e un om al rațiunii și știe că a popula
lumea cu propria -ți imagine înseamnă să declari iminența pus tiului în aceste vremi și
așa amenințate de pericolul forței, al brutalității și răstălmăcirilor; și apoi, când un
scriitor ajunge la credința că știe totul despre sine, este aproape un om sfârșit, pierde
sensul profesiei, are prea puțin interes, sau deloc pentru ceilalți (…) Un scriitor nu
poate veni de nicăieri și pleca spre nică ieri. Fără o lume a sa, structural a sa, un om
de condei riscă să fie ad optiv al tuturor conjuncturilor ” 11. Întrebat în același interviu
de proveniența Cântecelor de câmpie , Ștefan Bănulescu admite născocirea din
copilărie a acestor versuri afirmând: ,,Poate am crescut cu ele. A doua oară nu le -aș
mai putea scrie și nici nu le imit. Iar să le explic, chiar dacă aș vrea, e greu, s -au
desprins definitiv din mine, le simt ca pe o pierdere ”12. Într-un alt interviu, scriitorul
subliniază legătura strânsă din tre creațiile sale literare și locul natal: ,,Am venit pe
lume într -o familie austeră care a dus o viață dură. Blândețea și căldura rămâneau
adesea nemărturisite, pentru a nu face loc, probabil, slăbiciunii. Poate nici viața n -a
fost mai târziu decât dură. Cine știe, dacă nu ești pregătit pentru așa ceva, riști să
îngroși rândurile acelora care așteaptă să se miște după cum bate vântul sau acelora
împăcați definitiv cu întâmplările și cu indiferent ce o să vină. Toate cărțile mele au
rădăcini în locurile de obârșie și în vârsta când retina e limpede și neatinsă de
oboseală”13. Pus în situația de a -și autodefini proza, scriitorul punctează câteva
repere ale conduitei unui autor: ,,Maturitatea profesiei, conduita unui autor înseamnă
recunoașterea posibilității opiniilor celor mai diferite. (…) O carte poate fi înțeleasă și
mai ales neînțeleasă. Nu m -a preocupat niciodată și nici nu mă preocupă realizarea
unei armonii între ceea ce crede cineva despre literatura pe care o scriu și între
sensurile pe care știu c ă le-am dat cărților mele ”14. La întrebarea dacă se recunoaște
sau nu în vreunul din personajele că rților sale, scriitorul admi te, totuși, apartenența

11 Ștefan Bănulescu Fără o lume a sa, structural a sa, un om de condei riscă să fie adoptiv al tuturor
conjuncturilor , interviu acordat lui Adrian Păunescu, în Ștefan Bănulescu, op. cit. , pp. 313 -314.
12 Ibidem , p. 314 -315.
13 Ștefan Bănulescu, Toate cărțile mele au rădăcini în locurile de obârșie și în vârsta când retina e
limpede și neatinsă de oboseală , interviu cu Ștefan Bănulescu , în Ștefan Bănulescu, op.cit. , pp. 324 –
325.
14 Ibidem , p. 329.

13
de un univers fictiv a eroilor: ,,La urma urmei, fiecare erou primește ceea ce -i oferă
autorul și capacit atea acestuia de a se autodepăși. Personajele ca și oamenii vii
trebuie lăsate libere să se desfășoare pentru a obține ceva de la ele. Personajele
strâmbate de patimile autorului, personajele inoculate insistent cu opiniile obositoare
ale autorului nu sunt persoanje firești. Un scriitor care se respectă nu face poliție cu
personajele sale. Marea satisfacție a unui scriitor e atunci când, în desfășurarea
paginilor, personajele sale îi fac surprize, îi răstoarnă previziunile.” 15 Crearea unei
opere ține de intelectul aparte al scriitorului: ,,Dacă un autor și -ar descoperi și și -ar
aplica în amănunțime cine știe ce mod de a scrie, bun în orice împrejurare, la orice
pagină indiferent de lumea pe care o îmbrățișează o carte sau alta, cred că atunci și -ar
putea semna inutilitatea. Profesia, ineditul, răspunderea originalității scriitoricești ar
fi anulate, existența însăși a meseriei scrisului ar deveni o combinaț ie mediocră, la
îndemâna oricui ”16. Literatura este pentru scriitorul Ștefan Bănulescu un
univers : ,,Literatura n -are de ce să se placheze în segmente sociale. Literatura e un
univers, domnule! Nu, poate să se specializeze. Literatura meșteșugului, literatura
țărănească, literatura citadină. Asta -i fals! Numai socialismul a inve ntat lucrurile
astea, despărțiturile, împărțiturile de acest fel. Când am început să mă luminez și am
spus ce m -ar interesa pe mine, încă de copil scriam caiete cu poezii, încercări de
proză și deschideam cărțile, nu -mi plăcea că erau scriitori, care se oc upau de așa zisa
lume țărănească ”17. Astfel, procesul scrisului bănulescian se bazează pe crearea unui
univers propriu diferit de lumea reală și redată prin harul creației: ,,Eu n -am fost
niciodată un om care să -mi explicitez scrisul.(…) Un proces al scri sului, al liter ei
scrise. Și în momentul când au început să se întocmească aceste cărți, sau să se
prefigureze, am avut conștiința unui univers unic, pe care să -l atingă toate aceste
segmente ale cărților prezente și viitoare. Am știut că trebuie să fac ac est edificiu și
conștient și nu -mi fac eu singur obstacole, ca să nu mai poată comunica o carte sau o
scriere cu alta. Din acest punct de vedere se poate spune că am avut răgazul singular,
din timp, al retragerii din lume, să -mi construiesc încet și minuți os universul, pe care
vroiam să -l redau. Pentru că, chiar dacă m -aș fi socotit purtătorul unui univers, asta
nu înseamnă în același timp că am și capacitatea de a -l repune în fața lumii. Fără

15 Ibidem , p.329.
16 Ibidem , p. 331.
17 Ibidem , pp. 373 -374.

14
puțin har de creație nu puteai să -l redai. Miracolul scriitorice sc stă cum să spun, nu în
ceea ce ai adunat, ci în felul cum ai gândit. Este harul redăr ii, care ține de harul
creației”18.
Originea lumii create, atmosfera specifică operei e descrisă de Ștefan
Bănulescu î ntr-un interviu acordat lui Farkas Jenö în 1990 : ,,Ar trebui să încep prin a
explica originea acestei lumi, despre locurile de unde eu am plecat, m -am format este
vorba de o regiune a Câmpiei Dunării, dinspre răsărit, deci de lângă Dunăre, unde
Dunărea face acel cot mare de la Siliștea și Călărași și urc ă spre vărsarea în Mare.
M-am născut și am crescut într -un sat izolat care a conservat vechi obiceiuri,
moravuri, eresuri. Aș zice, nu e numai o lume balcanică, ci o lume de interferențe, o
lume de trecere, de încrucișare a drumurilor, dintre Europa și Bi zanț și Asia, dintre
Rusia și Asia, dintre Rusia și Europa. Ca o dovadă aș aduce conglomeratul de etnii
dintr -un oraș al acestei regiuni: Călărași (vechiul său nume Fireș) așezat într -o
regiune care a fost teatru de război în numeroase conflicte între otom ani și Imperiul
țarist; pe de altă parte pe aici s -au perindat trupe austriece, germane care erau și ele
angajate în aceste conflicte. Din secolele XVI -XVII a fost o continuă trecere, iar
acest teatru de conflicte, de războaie a lăsat în urmă foarte multe elemente ale multor
nații (…) armeni, turci, ruși, greci nemaivorbind de masca valahă; au căutat o
împăcare pe care războaiele nu o aduceau. (…) Dacă ne întoarcem puțin la nuvelele
mele o să vedeți acea lume conservativă de obiceiuri, de moravuri, de e resuri, de
înțelegere, de existență în afară de timp care neagă conjunctura și care caută s -o
treacă, s -o răzbată și să supraviețuiască. Ac esta este înțelesul acelei lumi ”19. Crearea
lumii din Cartea de la Metopolis ține de ficțiune: ,,Dacă m -am referit mai târziu în
romanul meu Cartea de la Metopolis la rămășițele Bizanțului, asta nu înseamnă că
erau în realitate, deși în roman am trecut totul pe planul ficțiunii, și nu numai al
ficțiunii, de altfel, al unui teritori u complet imaginar, aproape rupt, aparent, de istorie,
dar de fapt era bine implantat în istorie (…) atât în nuvele, cât și în romane, chiar și în
Scrisori provinciale eu apelez dacă vreți, la starea spirituală care se așează dincolo de
timp și răzbate p ână la noi. Este un tezaur de spiritualitate, de moravuri, de obiceiuri,
barbare vărsate în cele creștine.(…) În primul ( Cartea de la Metopolis ) aveam în

18 Ibidem , pp. 388 -389.
19 Ștefan Bănulescu, Fantasticul ca semn al libertății , interviu acordat lui Farkas Jenö în Ștefan
Bănulescu, op.cit. , pp. 396 -397.

15
vedere un oraș care era o ,,sumbră” ca să spun așa, a întâlnirilor dintre Asia și Europa,
dintre Biz anț și Valahia. În Cartea Dicomesiei va fi vorba de această mască valahă
cu toată tragedia ei. Tocmai este o parte vitală, rezistentă. În Cartea de la Metopolis
este vorba de o lume care apune, de un oraș care se prăbușește, era un oraș așezat pe
o bogăție de marmoră roșie care, ca să viețuiască, trebuia să scormonească pământul
de sub oraș , să scoată marmora și s -o negocieze, și în măsură ce mâncau această
marmoră, orașul se prăbușea. Este și un simbol, și o realitate, poate și o realitate
contemporană, no i în tragedia contemporană pe care o trăim căutăm în aventura
civilizației, a avidității de câștig emulația aceasta de a -i depăși pe a lții, de a ne
consuma resursele ”20. Autorul insistă pe caracterul ironic al romanului său, o
tragicomedie sau o bufonerie d ar cu semnificații profunde ce țin de destinul vieții
omenești: ,,mai ales în roman, există ironie, este o competiție de ironii cu acei
povestitori care se prefiră în roman; tocmai prin scânteia care se aprinde din această
ciocnire de ironii, de povestitor i să apară, să lumineze câte ceva din tragedia acestei
lumi care, deși are o bună parte de tragicomedie, poate chiar bufonerie, dincolo de
aceasta există o mare tristețe, o mare amărăciune, și o întrebare: încotro merge
fiecare om?”21 Imaginarul , fantasticu l sunt semne ale libertății deoarece autorul, doar
prin ficțiune aspiră spre multitudini de realități, o universalitate din care artage
sinteze: ,,În literatură încă de la Arisotel s -a articulat o teorie asupra literaturii, după
care literatura este o ficț iune. Marele avantaj al unui scriitor – care nu se confundă
nici cu jurnalistul, nici cu retorul, cu oratorul, în general cu limbuția – este că tre –
când de la planul real la ficțiune, este un om total liber. Libertatea, un scriitor, în
literatura lui, nu și-o atinge decât prin ficțiune. Ficțiunea dă posibilitatea unei aspirări
a unei multitudini de realități din care să extragă sinteze. Există un erou balzacian
care vrea să -și trăiască în limitele unei vieți mai multe vieți puse cap la cap. Cam
aceasta este și drama scriitorului (drama frumoasă, vorbesc), dacă nu va găsi cale ca
prin literatura lui să aspire la cât mai multe realități întinse pe distanțe mari, aș spune,
de pături social e pe care nu să le prezinte în conglomerațiuni, ci în sinteze, în direcții
spirituale pe care pun eu accent. Spiritualitatea contează în literatură! Și dacă m -ați
întrebat cum se face alunecarea aceasta de la realitate spre fantastic, v -aș răspunde:
fiecare om care este o existență singulară, particulară, trăiește acest fantastic, acest

20 Ibidem , p. 398.
21 Ibidem , p. 398.

16
miracol. Fără acest fantastic personal și singular, niciun om nu s -ar putea ridica la
condiția sa umană, la acea condiție de meditație asupra existenței. Cărturarii trăiesc
mai ales această lunecare benefică în fantastic și imaginar. Fără imaginar nu există
ideea de depășire a condiției, pentru că, chiar în viața cotidiană, dacă nu te ridici la
meditație, la acest imaginar de desprindere de mizeria realității, sucombi, caz su b
conjuncturi, existența devine minoră. (…) această ficțiune, în ultimă instanță acest
fantastic este un semn al libertății, al aspirației spre universalitate – dacă nu supremă,
spre o universalitate maximă. Nu te mai izbești atunci de părerile teoretici enilor, de
părerile critice, de conjuncturile modului de a scrie într -un fel sau altul. Te face un
om liber de a deveni stăpân pe propriul tău condei, de a nu lua seama de mode, de
felul cum ar trebui să scrii ca să ai suc ces etc”22.
În interviul acordat lui Grigore Ilisei, s criitorul recunoaște dificultatea de a
crea o operă valoroasă: ,,Am lucrat în foarte multe variante. Adică, am lucrări
abandonate, care zac în dosare. Și m -am mirat, să știți, că am pierdut mai puțin timp
în lucrurile izbutite. Marele timp irosit a fost în lucrurile greșite, ratate, dar care au
stat la baza celor izbutite. Fără alea n -ajungeam. (…) Nu ajungeam la această
decantare. Eu Dropia, de pildă, am scris -o într -o noapte, dar am chinuit foarte mult la
Mistreții erau blânzi , care era făcută ca o factură de roman. Înțelegeți? Acele două
pagini din Casa cu ecouri târzii erau un fel de roman, Satul de lut era de mari
proporții.(…) Există naturi fericite ale oamenilor care elaborează mai ușor. Sunt
oameni care scriu direct la mașină . Nu am putut. Până nu mi -a trecut, cum să spun eu,
cuvântul prin degete și prin cerneală, ca să -l aștern pe hârtie, n -am izbutit. Și pe urmă
trebuia să -l citesc și să -l recitesc. Adică, recitindu -l fără să vorbesc, adică fără să o
fac cu glas tare, (…) E o muzică interioară a cuvântului. Nu se poate. Cuvântul în
limba română, în general cuvântul, cred că, în orice limbă cum spunea Filip Teologul,
Umilitul, domnule, trebuie să găsești să dai omului odată cu cuvântul oul de sub
cuvânt, pe care -l dai altora să-l clocească. Pentru că această așa -zisă creație literară
nu are valoare dacă nu incită mai departe, dacă nu iese o lume de creatori -cititori,
cărora le fertilizează imaginația și puterea de a înțelege. Acesta -i miracolul literaturii.
Nu e faptul că te -ai dus să lansezi cărți. Nu socotesc. Autorul și -a terminat misia. A
pus condeiul jos, a socotit că a terminat acea lucrare, nu mai are să însoțească ca pe

22 Ibidem , p. 399.

17
un câine de dus sau pe un infirm ca rte. El nu trebuie să mai apară ”23. Desăvârșit
stilist, Ștefan Bă nulescu insistă pe arta găsirii cuvântului perfect: ,,Nu e forțat, e
simplu. Într -adevăr poate să pară stil și muzică, dar aia nu -i meșteșugărie, nu vine din
meșteșugărie. E din principiile limbii române. Ai căutat sensurile și ai izbutit să
ajungi la cuvâ ntul potrivit. Eu, de pildă, la nuvele, n -aș mai schimba un cuvânt. E pus.
Nu poți să -l disloci. De aceea, după ce am avut acest mare examen al nuvelei, eu am
trecut la roman, unde am fost foarte degajat. Nici nu mai aveam nevoie să fiu atât de
atent. Dar acolo în nuvelă, la fiecare compoziție, la fiecare segment, la fiecare
personaj, ai un timp limită. Ai sărit peste el, ai greșit. Ai gâtuit personajul. Ești un
criminal. Sau, cum să spun, ai lungit ceva, pasiunea asta pentru un pasaj natural, sau
să mai câ nți o pasăre. N -are rost. Dacă nu e împlinită acolo nu văd ce rost are. De
aceea m -a pasionat Rebreanu, pentru că ajunsese la cuvântul simplu. Ajungi așa, sau
altfel. Dar prin Rebreanu înțelesesem ceva, că proza românească nu trebuie să fie
poetică. Poate să aibă valori simbolice sau orice vrei, dar trebuie să ajungă la
cuvântul simplu în primul rând. Vă spun, dintre proz atori l -am citat pe Negruzzi ,
l .am citat pe Filimon, l -am citat pa Caragiale, acolo e marea școală a sensurilor,
acolo e, să știți, bulg ărele de aur al cuvântului de proză ”24. Modelul perfect pentru
Ștefan Bănulescu rămâne Liviu Rebreanu, scriitorul care l -a obsedat o viață
întrebându -se: ,,Cum a fost posibil ca în această proză românească, invadată mereu
de bube de stil, cum a fost posibil ca omul acesta să aducă lumina cuvântului simplu?
Totdeauna am privit la el ca să fur o rigoare. Eu am fost num it stilist. Inexact! Să știți
că am căutat rigoarea cuvântului cu riscul existenței . Am scris ș i foarte puțin din
pricina asta ”25.
Întrebat de însemnătatea premiilor în biografia sa, Ștefa n Bănulescu dezvăluie
destinul oricărui scriitor care, în general, n umai spre sfârșitul vieții dobândește o
împlinire profesională și o comoditate materială: ,,un mare premiu se acordă unui
scriitor către sfârșitul vieții sale, deci după ce scriitorul cu pricina și -a riscat ce a avut
de riscat în primu l rând comoditatea ex istenței, și și-a cam încheiat socotelile cu

23 Ștefan Bănulescu, O lungă spovedanie , interviu luat de Grigore Ilisei, în Ștefan Bănulescu, op.cit. ,
pp. 389-390.
24 Ibidem , pp. 390-391.
25 Ștefan Bănulescu , M-a prins istoria pe jos, în Ștefan Bănulescu , op.cit. , p. 345.

18
blestemata condiție materială. Ți se recunoaște, adică, printr -un mare premiu
adevărul că ai înv ins, după ce ești total înfrânt ”26.

26 Ștefan Bănulescu, Toate cărțile mele au rădăcini în locurile de obârșie și în vârsta când retina e
limpede și neatinsă de oboseală , interviu cu Ștefan Bănulescu , în op.cit , vol.II, p. 33 0.

19
Capitolul 3
Proza scurtă din volumul Iarna bărbaților
În povestirile lui Ștefan Bănulescu descoperim o lume cu o mentalitate tribală
ieșită din timp și spațiu. Umanitatea aceasta manifestă o totală inaderență față de
structurile eului modern, sătenii fiind organizați pe neamuri, după obiceiuri, ritualuri
barbare. Pătrundem astfel într -un univers al miturilor, al legendelor, în care tradițiile
de înmormântare, metodele de vrăji, descântecele, alcătuiesc mitografia locului.
Infinitul c âmp imaginar al Dunării de Jos prezentat de scriitor devine un labirint
închis, o zonă a arhaicului unde miraculosul mitico -magic se conturează ca o realitate
neîndoielnică în conștiința unor colectivități ale căror tradiții datează din ,,illo
tempore”. Unei astfel de proze cu ancore în fantastic îi sunt caracteristice timpul
flexibil narativ și personajele cu identitate labilă.
Deși în operele sale sunt evidente elementele fantastice și acest lucru este
recunoscut în dialogul din 1990 cu Farkas Jenö de scriitorul însuși, în interviul din
1997 acordat lui Grigore Ilisei, la Ștefan Bănul escu constatăm o oarecare îndoială
privind fantasticitatea scrierilor sale: ,,Acel univers (al copilăriei), dacă vreți, se
transformase într -un imperiu dispărut. Eu eram un urmaș al acestui univers. Eu
trebuia să -l port cu mine. El dacă sfârșise prin alții , eu nu aveam dreptul prin sfârșitul
meu să -l sfârșesc. Eram prea legat, strânsesem prea mult în mine din această lume,
care nu era o lume ireală. Ireală a apărut criticilor, care erau crescuți în plin
comunism. Ei nu mai aveau nicio punte de legătură. Cri ticii fals au socotit că eu sunt
un scriitor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta este foarte realistă. Ceea ce am
pus eu pe masă era o lume care a trăit și trăiește încă în foarte mulți oameni. E o
memorie istorică a societății românești, a vieții s pirituale românești. Nu este o
evaziune în ireal, cum eram tra tați chiar de cenzura comunistă ”27. Chiar și unii dintre
exegeții scriitorului șaizecist, cum ar fi Sergiu Pavel Dan, Monica Spiridon sau
Nicolae Manolescu, neagă apartenența textelor bănulescie ne de proza fantastică.
Dacă în 1975 în lucrarea sa Sergiu Pavel Dan îl vedea pe Ștefan Bănulescu ca
reprezentant al miraculosului mitologiei autohtone alături de Gala Galaction, Ion

27 Ștefan Bănulescu, O lungă spovedanie , interviu luat de Grigore Ilisei, în Ștefan Bănulescu, op.cit. ,
p. 387.

20
Agârbicianu, Mihail Sadoveanu, în Fețele fantasticului: Delimitări, clasi ficări și
analize din 2005, același critic îl exclude pe autorul Iernii bărbaților din categoria
scriitorilor de proză fantastică. În monografia sa, Monica Spiridon îl consideră pe
Ștefan Bănulescu al doilea mare povestitor modern al limbii române după Mih ail
Sadoveanu. Scrierile sale prefigurează astfel ,,un univers de ficțiuni echivoce generic,
având un singur gen proxim – istorisirea”28. Un personaj raisonneur din Inefabilul,
cum sunt atâția în paginile prozatorului, explică: ,,Nu voi râde deci de poveștile tale,
știu că scrii povești chiar dacă se zice că le repeți și că le spui mereu sub altă
formă.”29 Criticul subliniază rolul important al inefabilului în prozele bănulescien e
care nu sunt ,,nici fantastice, nici mitologice, nici miraculoase. Lumea lor este mai
curând inefabilă și examinează, după cum precizează însuși autorul ˂˂partea
nevăzută a lucrurilor întâmplate˃˃”: ,,Păcatul meu este că nu știu să povestesc
lucruri exac t raportate strict la metru pătrat, nu mă atrage decât partea nevizibilă a
lucrurilor întâmplate și pe acestea pornesc mereu să le spun pe scurt și, dacă par
banale, vina nu poate fi decât a mea, fiindcă, altfel, eu le -am socotit hotărâtoare din
moment ce mi-au rămas în minte și continui să îndrăznesc să le spun altora. Îți
închipui deci, dacă îmi place partea neobservată a lucrurilor adevărate, cât de mult
mă uimesc poveștile inventate care cred că cer enorm de multă muncă și cât respect
am pentru aceia ca re posedă un asemenea dar, atât de puțin întâlnit pe lume!”30 De
asemenea, Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române vede în autorul
Iernii bărbaților un povestitor de excepție și un artist al cuvântului, găsind asimilări
ale spațiului bănul escian cu cel al lui Fănuș Neagu sau Panait Istrati. În ceea ce
privește fantasticul, criticul notează că: ,,povestirile lui Bănulescu nu aparțin propriu –
zis genului. Câteva sunt cât se poate de realiste ( Satul de lut , Masa cu oglinzi, Vară și
viscol, ca să nu mai vorbim de Gaudeamus ) (…) Ce a părut fantastic în aceste nuvele
ține mai degrabă de o anumită tehnică a autorului de a nu spune lucrurilor pe nume.
La propriu, ca și la figurat: onomastica și toponimia se bazează pe porecle, orașul
spre care merg de obicei personajele nu are nici măcar poreclă (…) Peste tot lipsește
motivarea acțiunilor personajelor. În mai toate nuvelele, debutul este același. Mai

28 Monica Spiridon, Ștefan Bănulescu, monografie, antologie comentată, receptare critică , Editura
Aula, Brașov, 2000, p. 9.
29 Ștefan Bănulescu, op.cit. , p. 866.
30 Ibidem , p. 865.

21
multe personaje deambulează (în Dropia călăresc, în Mistreții erau blânzi vâslesc)
spre un or aș nenumit ori spre o țintă pe care naratorul n -o divulgă decât spre
sfârșit.(…) De obicei însă, nu există un deznodământ al acțiunii din nuvele, care
rămâne deschisă. Și încă și mai curios, nu există propriu -vorbind intrigă. (…) Restul
ține de atmosfe ră și de acea încrucișare de povestiri din care realitatea iese deturnată
în fabulos și mitologic”31.
Mulți exegeți analizează însă textele bănulesciene ca fiind fantastice, stabilind
câteva din modalitățile de realizare a genului. Sintagmele ce pot defini inefabilul
operelor acestui autor controversat pot fi interesante. Mircea Iorgulescu încadrează
aceste proze într -un ,,fantastic premeditat, elaborat, calculat ”32, realizat cu
virtuozitatea unei tehnici speciale a misterului, prin discontinuitatea scrierilo r ori
prezența unor elemente cu valoare de simbol, fantasticul folcloric coexistând cu
fantasticul elaborat în care se menține echivocul textelor. ,,Tehnica lui Ștefan
Bănulescu – notează și Eugen Simion în Scriitori români de azi – e bazată pe o
subtilă alternanță de elemente reale și misterioase, cu o pauză, o ezitare între ele: este
tocmai momentul în care fantasticul pătrunde în povestire, pentru a se retrage, apoi,
în subteranele textului îndată ce personajul dă o explicație logică, liniștitoare ”33.
Analizând într -un articol fantasticul din opera bănulesciană, criticul S.Damian
constată, de asemenea, faptul că misterul folcloric se prelungește în real: ,,Sunt de
acord cu observația că literatura lui Bănulescu cultivă fantasticul și misterul pe o
linie folclorică. Cititorului nu i se propune însă dezlegarea unei enigme. Fantasticul
este la Ștefan Bănulescu, o prelungire a realului. Apelând la simbol sau alegorie, la o
atmosferă mitică, autorul încearcă să sintetizeze într -o imagine expresivă, datele
esențiale ale realității. (…) Toate datele converg spre nașterea unui univers neobișnuit:
un spațiu difuz, neconcretizat, în care nisipul mișcător nu primește trupul copilului
mort, lianele și vegetația luxuriantă nu pot fi străpunse de oameni, conturul or așelor
nu se distinge clar, străzile sunt pustii și fără zgomot. Oamenii se destăinuie în
metafore sclipitoare care acumulează o înțelepciune de veacuri. Decorul fabulos

31 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române , Edtura Paralela 45, 2008, Pitești, p p.1109 –
1110.
32 Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte , Editura Cartea Românească, București, 1974, p. 140.
33 Eugen Simion, Scriitori români de azi , vol.I, Editura Cartea R omânească, București, 1978, p. 603.

22
permite gesturile retorice și avântul vizionar, profetic. Pe această cale transmite
Bănulescu preze nța războiului și a fascismului ”34.
Întreaga l ume descrisă de Ștefan Bănulescu este înconjurată de un mister,
obscuritatea e dată în text, pe lângă simbolurile inedite, de prezența golului, a tăcerii.
Nicolae Balotă observă la autorul Iernii bă rbaților o sfidare a nimicului , a absenței,
un spațiu vag în care au loc misterioasele drame existențiale: „Este în proza lui
Ștefan Bănulescu o sfidare a nimicului (…). Arta lui Bănulescu este un mod de a face
o virtute dintr -o lipsă, o binecuvântare dintr -o condamnare (…) În spațiul vag care
privilegiază mirajele, în acel labirint deschis (…) al Bălții și Stepei, în acel cadru
temporal al tumultelor sfârșitulu i de război, al marilor răsturnă ri, povestitorul își
proiectează mi sterioasele drame exis tențiale. (…)35 Arta aceasta originală va fi folosită
de scriitor în crearea unei atmosfere cenușii în care se va ivi o umanitate care, deși
contemporană celui de -al Doilea Război Mondial dă impresia unei ,,protoistorii”, de
exotică ieșire din timp. În nuv ela Vară și Viscol este într -un fel definită această lume
atemporală : ,,Oamenii trăiesc după semne vechi fântâna lui Cu tare de când cu seceta
din 1880, Salcâmii Paparudelor, Câmpul Cocorilor, Drumul Subțire, Călcâiul
Mutului. Sat singur, la stânga soare, la dreapta soare, în față crivăț, în spate lup i, iar
noaptea lună – când este ”. Eugen Simion afirmă despre lumea bănulesciană că ,,e
mai veche decât ace ea a oierilor și pesc arilor sadovenieni”36 putând fi conside rată
una tribală, primordială, împărțită pe neamuri, din care cea mai reprezentativă e
neamul lui Dănilă așa cum reiese din nuvela Dropia ,,(…) în sat sunt de toate patru –
cinci neamuri. Cel mai vechi, neamul lui Pepene. Neam ostenit, cu meri bătrâni în
curte și cu femei iubețe. Se spune că neamul ăsta ar fi dat și câțiva cărturari. (…)
Apoi vine și neamul lui Poienaru – Păcuraru, cel mai rămuros. Pe urmă, neamul scurt
și cu talpă lată al lui D ordoacă – și neamul bătut de vânt al lui Sălcău.(…) Într -o parte
de tot stă neamul lui Dănilă, care-și ia neveste neștiute de nimeni, din sate străine.
Neamul ăsta se puiește mult, ca să aibă în curte slug i fără plată”. Comunitatea
aceasta trăiește într -o lume a simbolurilor, Neamul Nerejilor din nuvela Vară și

34 Cinci critici despre Ștefan Bănulescu, Iarna bărbaților , în ,,Gazeta literară ”, an.XII, nr.19, 6 mai
1965, p. 7.
35 Nicolae Balotă, Universul prozei , Editura Eminescu, București,1976, p p. 30-136.
36 Simion Eugen, op.cit. , p. 598.

23
viscol însuflețesc parcă elementele naturii dându -le nume de persoane: ,,Neamul
Nerejilor (…) pun nume de om pe coaja pământului, la fântâni, la copaci, la ani ( …)”.
Specificul lumii bănulesciene este atracția pentru povești, căci minte a lor
umblă în basme, în care integrează propriile întâmplări și experiențe de viață.
Oamenii păstrează ritualuri vechi, gândesc în simboluri în virtutea sentimentului
solidarităț ii cu elementele, știind că au o existență banală, încearcă să o depășească
împrumutând porecle și tinzând spre o soartă insolită. Supranumele indică
despărțirea omului de soarta reală și avântul acestuia spre o lume a surprizei. În
nuvela Dropia un sătean este numit spionul Mariei Tereza, deoarece este o poreclă
inexplicabilă, scoțând omul din monotonia cotidiană și plasându -l într -un alt
tărâm : ,,(…) l-au poreclit cu un lucru, care nu poate să fie pe aici și n -a fost niciodată,
ca să nu intre nici măcar în cuvintele îngăduitoare ale Ecleziastului: ˂ ˂ ce este a m ai
fost, ce a mai fost a mai fi ˃˃”. Se poate observa în nuvelele bănulesciene
obiectivitatea autorului și darul de psiholog și portretist care îi lasă pe eroi să lupte cu
propria lor soartă. Viaț a și moartea, tristețea și bucuria, tragedia și grotescul se
împletesc într -un mod inextricabil, V. Ardeleanu văzând în aceasta ,,figurația (…)
unui spectacol shakespearian ”37.
Ștefan Bănulescu, asemenea lui Fănuș Neagu, practică o narațiune poematică,
extrăgând lirismul din eposul popular, motivele din nuvele sunt restrânse, temele sunt
obișnuite, modalitatea de dezbatere și asamblarea într -o unitate sunt neobișnuite.
Deși se prezintă obișnuitele datini de în mormântare, viața în preajma răz boiului,
vânătoarea de dropii, perspectiva narativă este insolită. Miturile, alegoria, lirismul,
parabola au menirea de a sugera o atmosferă stranie. De la început narațiunile
dezvăluie un cadru complicat și, deș i pe parcurs există impresia de elucidare a
lucrurilor, sensurile se încurcă treptat și mai mult, deznodământul dovedindu -se
întotdeauna incert. Scriitorului îi place să mizeze pe imaginația cititorului,
explicațiile sale sunt minime. Metoda aceasta apropie opera lui Ștefan Bănulescu de
proza modernă, de cl arobscurul folosit de autori celebr i ca: Malraux, Kafka sau
Camus. Jocul permanent dintre real și fabulos folcloric apro ape imperceptibil,
suprapunerea planurilor, cuvintele cu mai multe sensuri uzitate pentru a da paste cap
semnificațiile obișnuite, aprop ie nuvelel e bănulesciene de cele ale lui Ion Luca

37 Virgil Ardeleanu, Însemnări despre proză , E.P.L, Cluj, 1966, p. 171.

24
Caragiale sau Vasile Vo iculescu. La autorul Iernii bărbaților fiecare cuvânt sau gest
devine astfel esențial , tentație observată de majoritatea criticilor: ,,Nimic din ce
spune nu i se pare și nu este în ra țiunea sa neesențial, totul e demn de a fi luat în
seamă, privit din perspectiva unei intensități de început sau de sfârșit de lume. Viața
se desfășoară sub ochii săi ca un ritual plin de enigmatice gesturi, ascunzând fiecare
o semnificație dincolo de oriz ontul văzut ”38.
Obscuritatea nuvelelor bănulesciene este dată, așa cum sesiza și Eugen
Simion, și de dispariția impresiei de măreție a geologicului și fraternizare între om și
natură. La fel ca în Focul și lumina lui Tudor Arghezi, stihiile se manifestă, ducând
la excesul elementelor: secetă, inundații, vegetație devenită monstruos abundentă.
Mecanismul ceresc este atât de dereglat încât haosul provocat șterge orice speranță a
omenirii. Autorul Iernii bărbaților nu este un observator romantic al naturii, deși o
oarecare sensibilitate la viața materiei descrise în povestirile sale există, ,,o
sensibilitate de tip expresionist (…) o intuiție a materiei în stare de fierbere și
dislocare” 39. Răvășite precum natura sun t și sufletele oamenilor disperați să înfrunte
atât furtunile mediului înconjurător cât și vitregia sorții. Interesul dramatic în aceste
nuvele rezultă din prezentarea existenței răvășite ale eroilor care, marcați de ororile
războiului, trebuie să se lupt e și cu flagelul natural. Vegetalul și animalul suferă
alături de om dezastrul din cauza dereglării mecanismului ceresc. Simbol al măreției,
stejarul este smuls din rădăcini și culcat la pământ de furtună în mijlocul pădurii,
macii înfloresc în încheieturi le plopului, mistreții sunt îmblânziți de potopul ce
mistuie totul. Acestea sunt scene paroxistice, comuniunea oamenilor cu sălbăticiunile
devenind cât se poate de nefirească. O imagine asemănătoare a panicii în rândul
animalelor găsim, de exemplu, și la N .Dunăreanu În Deltă în care avem scena
terifiantă a unui lup amenințat de ape și retras urlând sub burta unui cal, și el
înspăimântat de moarte.
Narațiunile bănulesciene sunt, în general, de tip static, compuse după tehnica
montajului40 de situații, stări ale colectivității la un eveniment tragic. Scriitorul
creează astfel o atmosferă, nu o intrigă, o figurație magico -folclorică, asemenea lui
Vasile Voiculescu, dar la el rosturile magiei efective sunt mai vagi. Detaliile

38 Lucian Raicu, Structuri literare , Editura Eminescu, București, 1973, p. 277.
39 Eugen Simion, op.cit. , p. 599.
40 Ion Negoițescu, Scriitori români , E.P.L., București, 1966, p. 71.

25
inextricabile sun t filmate de aproape adaptând tehnica amânuntulu i,41 punerea în
scenă fiind rezumată la o relatare succintă. Temperamentul interiorizat, discursul
narativ înto rs spre inedit, spre atemporal, utilizarea unor metode adecvate
construcției dezvăluie talentul sc riitorului, noutatea prozei sale constând în modul de
dispunere a componentelor, suprimarea cursivității și stilul aluziv și metaforic.
Prin viziunea ,,lumii elementare, halucinantă în chip folcloric”42, Ștefan
Bănulescu creează în nuvelele sale o lume nouă , magică, cu personaje ale căror
identitate se ascund după porecle ermetice absurde. Proză tragică cu infuzii de
grotesc, cu tendință spre parabolă, nuvela este constituită astfel încât să îngroașe și
mai mult esențele situațiilor expuse. Epicul se bazează pe arta litotei, pe talentul
scriitorului de a exprima prin puține cuvinte semnificații multe și profunde. De aici
se naște stilul multivalent al narațiunilor din Iarna bărbaților , un strat secund de
semnificații dezvăluite în proză prin revelări treptate. Întâmplările, gesturile,
cuvintele simbolice, trezesc șiruri de asociații, încărcate cu sensuri neverosimile,
nuvelistul reușind să asambleze armonios contrucția eliptică a unui mo ment sau altul,
cu o viziune generală a clarobscurului. Evenimentele sunt selectate în ordinea
semnificației, o cronologie a faptelor nu există, limbajul folosit este în multe locuri
parabolic, ce îngreunează înțelegerea textului . Totuși, Eugen Simion evidențiază
darul de povestitor al lui Ștefan Bănulescu constând în ,,arta înceată, fraza
ceremonioasă, limba păstoasă și aluzivă”43 ale operelor sale . Ion Rotaru acuză însă
povestirile din Iarna bărbaților considerându -le: ,,aspre în sunet, chiar stângace pe
alocuri” dar semnificativ rămâne faptul că pornește în explorarea operei bănulesciene
cu afirmația preluată de la Marin Sorescu: ,,Ștefan Bănulescu (…) neîntrecut în fraza
care cântă cu sufletul”44. Criticul Lucian Raicu îl numește pe nuvelist ul Ștefan
Bănulescu ,,un nou Caragiale ”,care-și ațintește privirile în interior, pândind ani în șir,
cu o extraordinară răbdare, crista lizarea unui univers misterios: ,,Fără să ridice glasul,
menținându -se aproape continuu la tonalitatea cea mai joasă, scrii torul deapănă cu
monotonie de oracol o aspră și revelatoare relatare, având aerul de a face grave
destăinuiri. Nimic din ce spune nu i se pare și nu este, în ordina sa, neesențial, totul e

41 Ibidem , p. 71.
42 Cinci critici despre Ștefan Bănulescu, ,,Iarna bărbaților” , în op.cit., p.7.
43 Eugen Simion, op.cit. , p. 598.
44 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, București, 1987, p.756.

26
demn de a fi luat în seamă, privit din perspectiva unei intensități de început sau de
sfârșit de lume ”45. Se poate observa în substanța epică bănulesciană vorbe și cântări
care provin din pasiunea scriitorului pentru stilizare verbală și pentru jocul cuvintelor,
înclinație sesizabilă și la Tudor Arghezi. Formulele aparțin unui fond arhaic, dar sunt
rodul unei invenții personale, fiind expresa unor emoții puternice. Un exemplu în
acest sens este versul din nuvela Vară și viscol din care reiese disperarea femeii care –
și vede bărbatul plecat pe drumul fără întoarcere : ,,Omule – pomule , omule – pomule,
nu pleca, n -am să te mai văd niciodată.” Limbajul prozei bănulesciene este bogat în
expresii idiomatice sau euforistice: ,,dracu să -i ia de proști”, ,,alerg cu calul să prind
ce nu apuc cu vederea”, hiperbole: ,,pasărea…bea din stele lapte”, ,,un vițel de lapte,
stă cu gâtul întins și linge soarele”, metafore: ,,rece și pufos” (zăpada), ,,ziua cu lună”
(moartea), comparații: ,,viața e o câmpie fără margini” , ,,marginea dunei crapă pe
toată lungimea ei, se căscă și alunecă toată ca un perete”, personificări: ,,apa cu
gheață aleargă sunând pe lângă barcă”. Fraza, de obicei lungă, ermetică, este
încărcată cu forme dialectale și populare specifică lumii arhaice: ,,ți-oi da”, ,,ta –
su' ”, ,,dadă”. Adjectivele și adverbele abundă în portretele făcute personajelor, în
Mistreții erau blânzi , schițând fo arte bine liniile fundamentale ale
exponenților: ,,Pântecosul tace un timp, să se odihnească. Suflă greu și -și șterge cu
mâneca șubei îmblănite sudoarea amestecată cu ploaie și noroi de pe fruntea îngustă
și de pe obrajii roșii rotunzi. Își prinde cu mâinile piciorul drept de lemn și -l așează
pe marginea bărcii, ca să țină mai bine echilibrul lotcii bătute de furtună…” . În Satul
de lut însă descrierea devine bogată, ce poate obosi cititorul obișnuit cu o nuvelă
bănulesciană concentrată în câteva pagini: ,,Începuse să se lumineze și am văzut că
omul era tânăr, purta o bărbuță mică, neagră, rotunjită îngrijit. Avea fața sl abă, lungă,
ciupită de vărsat, nasul coroiat, sprâncenele rare, ochii mici verzi. Purta o pălărie
cenușie, cu boruri late. Haina neagră, închisă până sus la mărul lui Adam, părea
făcută dintr -un anteriu vechi . Cred că așa era, lucrată dintr -un anteriu, se încheia
peste piept, cu nasturi mulț i, mărunți și ro tunzi, înveliți cu stofă neagră ”.
Originalitatea scriitorului este evidențiată și de criticul I.Simuț care sesizează forma
și fondul nuvelelor create de un expert: ,,Nuvela e construită în tensiune egală, fără
precipitarea epicului, cu un calcul lucid de romancier. În construcție preferă tăieturile

45 Lucian Raicu, în op.cit. , p. 277.

27
decise ale capitolelor în hiat, alăturată de un montaj expert. Poetica ei se centrează
vizibil, are seninătatea, lipsa de relief accidentat și oriz ontul câmpiei ”46. Frecvența
dialogului și monologului interior clarifică sau adâncește și mai mult misterul unei
lumi arhetipale:
,, -Ai zis bine, sună ceva ascuns. Trece pe furiș la dropie neamul lui Dănilă.
Miron s -a ridicat în picioare pe cal, și -a pus palmele pâln ie la gură și a strigat:
-Ascultați, neam ascums al lui Dănilă! Întoarceți -vă caii și mergeți omenește
prin iarba pe care o călcăm cu toții! (…)
Izolat cum eram, începusem să vorbesc noaptea în vis. Mă culcam, adormeam
adânc, și pe la miezul nopții visam cu glas tare. Se vede că vorbeam frumos, soția
mea luase într -un timp obiceiul că se scula noaptea, se da jos din pat, își lua lucrul de
mână, se așeză pe scaun, rezemată de sobă și mă asculta ”.
Cea mai bună nuvelă din volumul Iarna bărbaților este, fără îndoială, prima
din sumar Mistreții erau blânzi , construită pe un subiect original și dramatic.
Inundațiile apocaliptice provocate de revărsarea Dunării la sfârșitul iernii zdruncină
din temelii existența personajelor, zbuciumul lor sufletesc f iind sfâșietor. Nuvela este
în întregime o simfonie a materiei în stare de convulsie. Deasupra satului devastat de
furia apelor se așterne, înghițind totul, inexorabila moarte. Locuitorii privesc
înspăimântați semnele ce vestesc apocalipsa: apa înghite fie care așezare omenească,
ciorile vestesc pericolul croncănind cât se poate de tare, bătând din aripile îngreunate
de ploaie. Pescarul Condrat, însoțit de soția sa și de preotul satului caută, înfruntând
lapovița și vântul nedomolit, un loc uscat unde să -și îngoape copilul mort. Cu o
ambarcațiune fragilă, ,,o altă arcă a lui Noe, purtând simbolurile vieții și ale morții”47,
aceste ființe ale deznădejdii , străbat labirintul de canale printre sloiuri desprinse,
căutarea lor luând o înfățișare sisifică: ,,Ceea ce săpa Condrat, în urma lui se astupa” .
Prin ampla descriere a acestui cataclism dezastruos, nuvela devine o parabolă a
potopului, o tragică epopee a căutării locului de veci, pentru a aplica o lege umană.
Tabloul revărsării apelor e pictat magnific dar ne apare ca o dezagregare a vieții
deorece sătenii suferă teribil din cauza acestui sfârșit iminent în care pământul uscat
încet dispare fiind supt de abis: ,,de coastele bărcii se lovesc bucăți de gheață și
crengi rupte (…) Furtuna târăște apa în vârtejuri printre copaci și hățișuri. Apa nu e

46 Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală , Editura Cogito, Oradea, 1994, p. 127.
47 Alexandru Oprea, Mișcarea prozei , E.P.L., București, 1967, p. 197.

28
prea adâncă, dar pe sub scoarța copacilor mai bătrâni a urcat până sus spre coroane –
și peste zgomotul furtunii și al bucăților de gheță, izbite sec de stejari, se aude forfota
apei de sub coaja trunchiurilor ”.
Simbol apocaliptic, stejarul, doborât de furtună, își dezvăluie putreziciunea
lăuntrică : ,,Uite -l acum ce gol e, poți privi prin trunchiul lui ca prin ochean, ca s ă
vezi mai bine sfârșitul. Deși era de multă vreme uscat și secase totul în jurul lui,
sătenii refuzau să taie acest stejar, mândr ie a pădurii. Orice speranță a sătenilor sunt
spulberate când arborele simbol se prăbușește , anunțând inexorabila apropiere a
morții. Inundația ia amplo are cu repeziciune, materia plânge, urletul preotului din
răsputeri, că nu mai e pământ – laitmotiv al nuvelei -, răzbate între aga pădure înecată
de valuri. Scena diluviului infernal apare ca un cadru filmat a fiecăre i porțiuni din
natura devastată ce provo acă prăbușirea întregului sat . Casele se scufundă, în apele
învolburate înoată vite cu lanțuri de gât, rupte; țâșnite din țarcul în care fuseseră
legate, iar o familie întreagă își găsește salvarea, plutind pe un pat: ,,(…) privind spre
sat cum se despri nd pereții unei case, cum cad în lături și se afundă și cum se ivește
plutind un pat, și în vârful patului un bărbat, o femeie și câțiva copii; bărbatul sare
din pat în apă, prinde barca târâtă de stâlpul – căzut și el – de care fusese legată, și -și
culege repede familia și țoalele de pe pat, urcându -se în lotcă.” Sentimentul general
este astfel o teroare cosmică de sfârșit de lume, trăit într-o oarecare lună martie, în
timpul celui De -al Doilea Război Mondial . Oamenii sunt puși în situația de a nu mai
putea comunica, la fel cum se neantizează lucrurile din jur, ceea ce spun emițătorii se
pierd, mesajele devin suprapuse, cuvintele căpătând astfel o materialitate magică.
Femeia ascultă ca într -o halucinație și somnanbulism vorbele lui Condrat care ies
din ,,ascunziș”, și ,,rătăcesc”: ,,Și totul se prăbuși. Nu se mai văzu decât pe ea însăși
în fundul bărcii, lângă sicriu, fără Condrat, fără diacon. Se strigă pe sine. Nu se mai
vedea nimic, nu mai era nimic (…) Era peste tot alb și liniște.” Discursul preotului
Ichim e, de asemenea, sfărâmat de viscol, neantul absoarbând fiecare sunet al
cuvintelor:
,, – Poate n -ar trebui să mai vorbesc, Condrate. Nu ma i am ce măsura cu
vorbele ” .
Ichim, un exponent simbol al lumii bănulesciene, a fost toată viața condamnat
la tăcere, la interiorizare: ,,(…) n-am avut cu cine vorbi în satul ăsta. Izolat cum eram,

29
începusem să vorbesc noaptea în vis.” Diaconul devine un condamnat în comunitatea
aceasta de pescari, el poate aspira la o altă lume numai prin vi s, având revelația
valorii frumosului, vrând să creeze un tot cu semnificații profunde. Motive romantice,
somnul, chiar somnanbulismul, și visele permit transcenderea într -o lume unde
posibilitățile nu au limite, un veritabil spațiu oniric eminescian: ,,Ai spus despre o
pasăre albă, care stătea într -un picior în Deltă printre trestii și bea din stele lapte. A
băut lapte din stele, s -a săturat și și -a tras ciocul înapoi, să se culce. Dar stelele au
rămas sparte. Și a curs atâta lapte din stele peste apa de j os, că s -a îngroșat așa de tare
apa, până s -a făcut un fe l de pământ pietros din lapte.” Personajul este convins că în
visul său inedit s -a aflat în posesia totalității pe care a pierdut -o odată cu deșteptarea
în contingent a ființei. Ichim se regăsește în pasărea albă, simbol al purității și al
speranței, care bea lapte din stele dar care infirm pășește pe împietrirea stelară unde
își va muta locuința inundată. Peregrinarea tragică a lui Condrat în împărăția apelor
învolburate într -o luntre în care s -a înfiltrat apa, în care sicriul copilului mort plutește
ca o lotcă în miniatură duce la senzația comprimării timpului: ,,Ziua și noapte vin
una după alta și trecem prin el e ca prin niște amintiri ”. Autorul reușește să sugereze
în aceste descrieri grandioase l imita de jos a umanității, îngroșând excesiv tonurile.
Fenia, de pildă, găsește sub pânza groasă de cânepă puțină căldură pentru mâinile ei
înghețate, ceea ce demonstrează că în această lume avertizată de distrugere, moartea
și-a pierdut atributul esențial , de spațiu al frigului absolut, împotriva deprinderilor
firești găsindu -se căldură lângă un cadavru. Contrastele continuă pe parcursul nuvelei,
când Ichim, exasperat de bocetele oamenilor, îi pune pe muzicanții grotești Dache și
Laliu să cânte melodii lum ești ,,ceva cu pământ și iarbă” sau, când, apare Vica,
simbol al erosului dezlănțuit , ce strică ori de câte ori este cu putință liniștea de
familie a sătenilor. Vica este un personaj feminin fabulos și mitologic, o știmă, un
simbol al vrăjii erotice, care a reușit să -i atragă pe mulți. Ea este izgonită din propria
sa casă, acum distrusă complet, pe considerent că din cauza fărădelegilor ei s -a iscat
cataclismul. Sătenii sunt convinși că Vica este fiica celebrului Andrei Mortu, un hoț
eminent, un fel de ,,haiduc sadovenian” care, deși se zvonește că ar fi murit de mai
multe ori, reapare în sat, parcă înviat pentru a înspăimânta întreaga comunitate.
Amândoi sunt fii nțe mitologice autohtone, personaje de legendă, existența lor fiind
prezente și în versurile:

30

,,Vica, fată de brezoi,
Din ce neam ești, din ce soi?
Te-a născut mă -ta în lotcă,
Dunărea îți fuse doică,
Albie ți -a dat și lapte
Din lună țâță de noapte… ”

Spirit al Deltei, întruchipare a vitalității, Vica se solidarizează cu natura, forța
ei provine tocmai din înfrățirea cu elementele ei, un mod natural de regresiune la
treapta naturală: ,,Cât a stat acolo ascunsă în stuf, tot să fi stat vreun an, putrez ise și
rochia pe ea, umbla înfășurată pe mijloc și pe piept cu frunză de papură, ca
paparudele și se hrănea prinzând peștele de sub apă cu botul, ca vidrele ”. Povestea
orientală, puțin ironică, integrată în biografia acestei femei mitologice înseninează
cerul de plumb al atmosferei descrise, dezvăluind colorismul reprimat al prozei
bănulesciene: ,,Și de la Bogdaproste, unde crezi că a răsă rit Vica? La Babadag! Oraș
mare, cu cale ferată și cu geamie. Și cum crezi că a răsărit Vica în Babadag? În
stampă înflo rată, roșu și galben, până la călcâie, și în cap cu piepteni albaștri. În
picioare ți -ai găsit să mai umble cu tălpile goale! Umbla -n sandale cu catif ea albă cu
cătărămi rotunde. Și cui crezi că i -a sucit capul în Babadag? Lui Hogea, popa al
tătarilor și a l turcilor. L -a scos din geamie. Hogea, tinerel de 78 ani, cu rat ca pereții
de Paști”.
Atmosfera de apocalips dezlănțuită în Deltă sperie lumea satului, chiar și în
teribila Vica trez indu-se instinctul uman de a se alătura oamenilor. Apariția ei în
acest scenariu este mai curând tragică, stârnind mila celor din jur : ,,…purta o haină
bărbătească veche, din doc alb, cu umeri lăsați, – fără nasturi – (…) rochie de stambă
înflorată, decolora tă, strânsă pe o talie groasă și pe un piept ma re, revărsat într -un
jerseu roșu, cu țesătură rărită, plesnită. În picioare fata purta niște bocanci scâlciați,
fără șireturi, legați în jurul gleznei cu sfori groase de năvod.” Umilința Vicăi
mulțumește acum pe Fenia care îi invidiază însă posesia căldurii trupești: ,,vorbi
Feniei, care se dădu înapoi, speriată de trupul mare și puternic al fetei. Căldura Vicăi
o dogorea. Fenia se dădea înapoi, Vica o urma, încălzindu -i femeii, de departe, cu

31
dogoarea ei, obra jii scofâlciți și îmbătr âniți, uscați, înghețați”. Căldura emanată de
corpul incandescent al Vicăi și de palma a sudată a lui Condrat are asupra Feniei efect
adormitor, integrând -o într -un haos al depersonalizării. Ultimele gânduri ale Feniei
pecetluiesc starea de sfârșit de lume: ,,O să mai fie iarbă vreodată, sau n -o să mai fie
pe lume? Nimeni nu poate să zică”. Ruperea Dunării și creșterea nivelului apei va
provoca disperarea tuturor, nimic nu -i oprește însă pe oameni să împlinească o lege a
firii: ,,Învățătoarea și Vica au scos dușumelele de la cancelarie și i-au făcut loc
copilului acolo ”. Înmormântarea copilului înseamnă pentru Condrat o dezlegare de
somnanbulismul trăirii în ef emer și o trezire într -un timp circular în care sufletul
omenesc râde de n emurire. Acesta este de fapt momentul culminant al nuvelei, o
ultimă scenă care descrie năvălirea unui cârd de mistreți ce provoacă o reacție psihică
neașteptată în rândul sătenilor spectatori: ,,Printre sloiurile înalte și groase care
zvârleau trombe de a pă, târând cu ele copaci descoperiți și insule de stuf, veneau
mistreți în cârduri, înotând în salturi repezi, tăind apa cu spinările sure, cu boturile
păroase, căscate, pline sub bărbie de țurțuri de gheață, pe colți cu smocuri de iarbă
uscată și albită d e zăpadă”. În fruntea cârdului se află binecunoscutul mistreț bătrân
și chior Vasile, animal blând ce accepta să mănânce chiar din palma sătenilor:
,, Condrat strigă, arătând spre mistreți:
– Uite-l mă pe Vasile! Mistrețul ăla bătrân și chior l -am întâlni t acum zece ani
la plaurul de la ghiolul Matița. Îi dădeam să mănânce boabe de porumb din palmă.
Sărea în sus de bucurie când simțea oameni pe aproape. El e, mă, că -i lipsește și un
colț! Vasile, ce mai faci, mă Vasile? Să tră iești, mă, chiorule, mă!”
Mistrețul poreclit Vasile e ,,o posibilă emblemă totemică”48, apariția lui
provocă râsul în rândul oamenilor ,,ilustrând modalitatea prin care o întreagă
umanitate (…) se eliberează de teroarea apocaliptică ”49. Râsul devine astfel simbol al
eliberării de sub teroarea potopului, sperând la o nouă revenire a vitalității, a
recuperării puterii oameni lor, învingând astfel această ,, iarnă a bărbaților ”: ,,Și se
porniră toți să h ohotească. Horobeț râdea gros, dogit, ținându -se cu mâinile de barba
galbenă, care -i acoperea pieptul. Căpuci chicotea subțire, Blegu pufnind în lături –
pfua – pfua -, Chizlinski scurt, repez it cu nasul în sus, Bălcău iar – ha, ha – Prișu cu

48 Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană , Editura Albatros, București, 1977,
p. 104.
49 Ibidem, p.104.

32
palmele la ochi, după ce mai întâi își scoase căciu la, cum obișnuia când râdea, iar
Pălici înfundat, din pântecul mare, pe care și -l sprijinea de pe margin i cu brațele lui
scurte.” Fenia însă nu înțelege cauza dispoziției bărbaților, deoarece, așa cum afirmă
Nicoale Balotă, ,,puterea femeii e alta, mai ins idios demonică, dar nu mai puțin
capabilă de o surprinzătoare resurecție”50.
Finalul nuvelei este diferit apreciat de exegeți. Al. Oprea consideră că utima
scenă dobândește o răsucire neprevăzută ,,când catastrofa pare a căpăt a un sens
absolut”, descoperind în acest sfârșit ,,un film nastratian”51 care conferă prozei
bănulesciene un profil definitoriu . Chiar și Lucian Raicu vede ultimele pagini ale
acestei proze scurte ca fiind neconvingătore, ,,o încheiere stridentă”52 dând în chip
artificial o idee despre tăria oamenilor.
Privit în ansamblu, Mistreții erau blânzi este nuvela ce dezbate problemele
unei comunități ce înfruntă stihiile naturii și trăiește într-o atmosferă enigmatică în
care pătrunderea miraculosului savant e evide ntă. Faptele ,,se înscriu într -un prezent –
cadru ce susține întoarcerile spre trecut, dar ca monologuri, partituri ale
protagoniștilor implicați în acțiunea pivot”53 iar povestirea în povestire, în care Ștefan
Bănulescu adoptă o manieră oarecum impersonală, devine modul de infiltrare a
misterului în planul realului. În context recunoaștem elemente sămănătoriste,
arborele simbolist, stejarul, prec um și grupuri de familii brave. De ase menea,
viziunea escatologică, imaginea uriașului spațiu acvatic dezvăluie un scriitor artistic
modern, care a creat, pornind de la un caz real dintr -un reportaj intitulat Sat în Deltă ,
o capodoperă literară : ,,…unui pescar i -a murit un copil. Nu avea unde să -l îngroape.
Cu cazmaua nu poți săpa morminte în apă, iar în dunele de ni sip dinapoia satului,
dacă l -ar fi îngropat, furtunile l -ar fi descoperit mai devreme sau mai târziu. I -a
îngăduit învățătorul să -l îngroape în curtea școlii, căci școala avea curte înaltă. L -a
tras inima și pe dascăl să -l înmormânteze acolo : copilul învăț a bine la școală ”. În
nuvelă, scriitorul in troduce un element dramatic în plus cu o puternică implicație de
ordin social. Mama copilului îl roagă pe cumnatul său bogat, Vlase, să -i dea voie să

50 Nicolae Balotă, op.cit. , p.139.
51 Al.Oprea, op.cit. , p.199.
52 Lucian Raicu, op.cit. , p. 279.
53 Ion Negoițescu, op.cit. , p.70.

33
își îngroape micuțul în curtea lui dar acesta refuză, demonstrâ ndu-și lipsa de suflet în
fața tragediilor oamenilor obișnuiți.
În cea de -a doua nuvelă, Dropia, Ștefan Bănulescu trece de la De lta inundată
la Câmpia Dunării aflată sub imperiul exceselor naturale, evocând viața țărănească
fabuloasă, cu obiceiurile, tradițiile, practicile magice, alcătuind mitogafia locului.
Creație forte a nuvelisticii bănulesciene, ,,perfectă în felul ei, de un relief artistic
neobișnuit” 54, o poezie sălbatică a stepei, în care straniul apare și dispare pe
neobservate, ,,o capodoper ă a literaturii fantastice”55, Dropia, ,,ne transportă în plină
mitologie”56, într-o lume de basm și legendă . Adoptând ,,un ton neutru, obiectiv,
impersonal”57 , putem descoperi în nuvelă caracteristicile basmului popular. Întreaga
narațiune este un labirint al discursurilor enigmatice, de poveste având formă
poetică: ,,mintea îi umblă cu basme și când să scoată basmele pe gură îi ies sub
formă de cântec.” Este o proză organizată prin împletirea unor legende și simboluri
cu dramele proprii trăite de personaje, întreaga lume rotindu -se în jurul imaginii
dropiei, o pasăre emblematică. În această nuvelă este extraordinară capacitatea
prozatorului de a produce un spectacol tulburător, bazat, în principiu, pe două
monologuri ce n e introduc în plină mitologie. Ca și în La hanul lui Mânjoală de Ion
Luca Caragiale sau La țigănci de Mircea Eliade întâmplările sunt privite dintr -un
unghi de vedere care le estompează liniile familiare, obișnuite sau le modifică, dând
impresia de ceva din afara realității. Eugen Simion observă în nuvela bănulesciană
că ,,nota narativă e aceea a unui fantastic jovial – ca în Moara lui Călifar de Gala
Galaction!”58 Ștefan Bănulescu, la fel ca Vasile Voiculescu, caută un moment
prielnic pentru desfășurarea călătoriei spre misterioasa ființă totemică, recurgând la
un fundal propice elementelor surpriză, un cosmos perturbat . După o secetă
apocaliptică, ploaia revigorează în exces natura:
,,- Era oul începutului și sfârșitului.
(…) a fost o secetă care a ținut din săptămâna Floriilor, până acum spre
toamnă. Și pe urmă a venit o ploaie de cincisprezece zile și a crescut iarba asta

54 Lucian Raicu, op.ci t., p. 280.
55 Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității , Editura Cartea Românească,
București, 1977, p. 104.
56 Dumitru Micu, Istoria literaturii române , Editura Saeculum I.O., București, 2000, p. 552.
57 Ovidiu Ghidirmic, op.cit. , p. 105.
58 Cinci critici despre Ștefan Bănulescu, Iarna bărbaților, în op.cit ., p.7.

34
mare .(…) Sunt acuma, adică lunile aprilie, mai, iunie, iulie, august – toate în
septembrie. S -a luat timpul de la început să -și petreacă zilele netrăite. E cald ca -n
iulie, înfloresc salcâmii ca -n aprilie, și se coc strugurii de toamnă. (…) A fost o secetă
că și luna se înnegrise, de -i mai rămăse se într -o parte, a șa, ca un bănuț de ou ”. În
acest univers tulburat au loc noaptea istorisiri de tot felul, un grup de călăreți
înaintând spre o destinație ciudată. Deși timpul și locul călătoriei sunt precizate,
aceasta având loc în Bărăgan, cam cu zece ani după bătălia de la Mărășești, treptata
dezvăluire a unor semnificații ascunse aparținând unei mentalități arhaice dovedește
pătrunderea într -o lume fabuloasă. Ascultătorul din nuvelă este un neinițiat iar
povestitorii sunt niște păstrători ai semnelor mitice. O atmosferă de vrajă se degajă
din istorisiril e prezentate cu un inefabil farmec al relatării. Ceremonialul povestirii
ascultate într -o noapte de septembrie ,,simțindu -l pe Miron că măsoară lucrurile cu
basmul” – formulă de inițiere în poveste -, se oficiază o retrăire a întâmplărilor
miraculoase din viața personajelor. Semnificațiile relatării lui Miron nu sunt ușor de
dezlegat. Un oarecare Fuierea, plecat să -și caute nevasta fugită de foame pare a -și
face simțită prezența. Noaptea el se întoarce acasă, ziua pleacă iar, mergând călare
când pe cărarea obișnuită, când ,,pe sub ea”. Exegetul Bogdan Popescu observă în
repere biografice despre Ștefan Bănulescu că ,,mitul iubirii are și o altă față profundă
și tragică (…). Într-un loc în care se spunea că în vechime fusese o moară – Moara lui
Fuierea – copiii găsesc înțelesuri adânci, tragice și eterne ale iubirii. Morarului ce îi
încredința legenda, îi dispăruse de acasă nevasta, ˂˂luată de un vârtej alb, într -o vară
de secetă și de dogoare˃˃. Fuierea își părăsise moara și începuse șă -și caute soața în
goana calului, alergând fără încetare de la un capăt la altul al lumii. Gonea înainte și
înapoi ˂˂între orizonturi˃˃ ca sub blestem, la nesfârșit, până când copitele calului
său adânciseră așa de tare cărarea, încât aceasta se boltise deasupra lor, iar în veci
neodihnitul călăreț ajunsese să alerge pe sub pământ. Fănică, ˂˂păstrând ca pe un
secret și ca pe o atracție nemărturisită aminirea poveștii lui Fuierea˃˃ își lipea
urechea de poteca de sub care trecea năvalnic neostoitul morar…”59 Dialogul dintre
Miron și Corbu, reprezentant important al acestei lumi arhaice, se desfășoară într -un
limbaj ermetic, ca într -o stilizare a basmelor. De fapt, povestirea e în oameni : ,,Corbu
ăsta are un belșug: mintea îi umblă cu basme, și când să scoată basmele pe gură îi ies

59 Bogdan Popescu, Ștefan Bănulescu – repere biografice , I, ,,Caiete critice”, nr.5 211, 2005, p. 17.

35
în formă de cântec.Vorbele nu le cântă, pentru că nu -l ajută glasul, spune cânt ecele
ca și cum ar vorbi”. Criticul Sergiu Pavel Dan consideră că aceste legende, pe care
povestitorii le preiau din folclorul provincial, sunt istorisite pentru farmecul lo r
pitoresc: ,,Așa cum fabulosul feeric există pentru optica infantilă, miraculosul mitico –
magic se conturează la rândul său, ca o realitate neîndoielnică în conștiința unor
colectivități rurale, depozitară a tradițiilor arhaice.”60 Proza alunecă pe nesimțit e în
simbol, stabilind relații de analogie între starea vremii și starea lăuntrică a
personajului care se află la vârsta retrospectivelor și trăiește un sentiment de neliniște.
Stilizarea verbală, prin zicalele oamenilor , înfrumusețează nuvela
bănulesciană dându -i mare putere de atractivitate. Într -o asemenea atmosferă de mit,
un convoi înaintează prin întunericul nopții prin vegetația luxuriantă spre
misterioasa ,,dropie”, discutând în stare de somn fără să -și vadă fețele: ,,Iarba ne
ajunge la umeri, s -a umplut pământul de prepelițe. Roua ține până spre amiază. Când
s-o face ziuă, dacă ți -e cald, intri în iarbă să te scalzi. Așa fac fetele lui Arșunel, fug
dimineața din așternut, aleargă pe câmp și intră unde e iarba mai mare. Le zboară
prepelițele pe la s ubțiori și le cântă prigoriile cu gușă roșie pe la ascuțișurile
pieptului”. Ca la Mihail Sadoveanu, personajele povestesc pe întuneric istorisiri
legendare pline de mister. Întregul nucleu epic al prozei se identifică cu povestea lui
Miron, care ,,măsurând lucrurile cu basmul”, relatează ascultătorului străin
întâmplări din viața sa și a comunității. Odată ce începe istorisirea, planul real se
amestecă aproape imperceptibil cu ecouri mitologice sătești, ce conțin date despre
ritualuri barbare ale unor neamu ri arhaice și personaje enigmatice. Venirea dimineții
prin răsăritul soarelui – după părerea naratorului – anulează sau schimbă lucrurile
total: ,,la ziuă am să -i vorbesc altfel” . Miron, personajul principal al nuvelei
istorisește întâmplări reînviind trec utul într -un prezent stabil: într -o zi din septembrie,
după zece ani de la bătălia de la Mărășești. Reflexivul impersonal ,,se zice” exprimă
o nesiguranță, o introducere în poveste. Cărarea lăsată de Fuierea călare devine
vizibilă, acesta căutându -și necontenit nevasta : ,,Iar pe locul unde bătuse mereu calea
s-a surpat pământul. Așa spuneau niște văduve cu dragostea netrăită (…) Unii ziceau
că l-au mai auzit în câ te o noapte pe Fuierea, mergea cu calul pe sub pământul cărării
și-și căuta mai departe nevasta.” Nu numai viața de familie îi este plină de mister ci

60 Sergiu Pavel Dan, Proză fantastică românească , Editura Minerva, București, 1975, p. 48.

36
chiar și în curtea casei părăsite de Fuierea se întâmplă lucruri inedite: ,,În curte el
avea un plop înalt, plin de pământ până sus, că -l bătea tot anul praful adus de crivăț.
După secetă (…), am văzut cu toții la încheieturile crengilor de sus macii roșii
înfloriți. Se vedeau de departe înalți ca niște tufe, printre crengile plopului. Iar plopul
era uscat de sus până jos ”. În construcția prozei acestei nuvele se
observă ,,interferențele între planurile naratorului martor și comentator, precum și
acelea ale povestitorilor incluși în evenimente sau apropiați de ele ”61. Naratorul este
oprit din când în când de sunetul misterios al ierbii – laitmotiv al nuvelei –
intensificându -se ambiguitatea atmosferei: ,,Un timp s -a auzit numai iarb a ștergând
burțile cailor ”. Somnul în care este învăluit convoiul ce străbate câmpul noap tea
mărește starea de vrajă, cei care discută fără să -și vadă fețele devin tot mai
enigmatici. Corbu, umbra unui personaj ce se desprinde din convoi este reprezentant
de seamă al acestei lumi arhaice, atemporale, care, precum Miron, e înclinat să
măsoare l ucrurile cu basmul: ,,Corbul ăsta are un beteșug: mintea -i umblă cu basme,
și când să scoată basmele pe gură, îi ies în formă de cântec. Vorbele nu le cântă,
pentru că nu -l ajută glasul, spune cânt ecele ca și cum ar vorbi”. Dialogul dintre
Miron și Corbu s e desfășoară într -un limbaj ezoteric ca într -o stilizare a basmelor:
,, – Nu văd prea departe – răspunde Corbu. Ș i alerg cu calul să prind ce nu
apuc cu vederea, Miroane.
– Ferește -ți înțelepciunea de potriveli – îi strigă Miron, adică cel ce vorbise
mai înainte despre secetă.
– Mai chemat din răsărit, și -ți răspund din asfințit. Am plecat de acasă, cu
soarele asfințit în cămașă.
– Lung mai ești și câmpul nu -ți ajunge – îi strigă iar Miron, râzând, mai
mult pentru că, vorbind cu Corbu, simțea că și vorbele lui sună a cântec.
– Câmpul e mic, îi răspunse Corbul. Îmi întinse mâna -napoi și dau de
noapte în toi. Întind mâna înainte, și lovesc în soare un di nte, care tocmai
răsărea”.
Criticul Cornel Ungureanu sesizează în numero ase nuvele bănulesciene ,, o
cronică, un letopiseț rostit de personajul locului”62, este o cronică a unei lumi izolate,
arhaice, conservatoare. Locuitorii satului din nuvela Dropia provin din cinci neamuri,

61 Ion Vlad, op.cit. , p. 163.
62 Cornel Ungureanu, Proză și reflexivitate , Editura Eminescu, București, 1977, p. 149.

37
neamul de cărturari al lui Pepene, neamul ,,rămos” al lui Poenaru -Păcuraru, ,,neamul
scurt și cu talpa groasă” al lui Dordoacă, neamul bătut de vânt al lui Sălcău și
neamul ,,ascuns” al lui Dănilă, ce nu se amestecă cu celelalte, pe seama căruia
circulă numeroase legende. Legendară este și călătoria pe timp de noapte spre locul
numit ,, la dropie” unde se îndreaptă aproape tot satul, pentru a atinge intangibilul,
unde chiar vânătorii par neverosimili: ,,Mi se pare că se trag dintr -un basm cuvintele
astea: neamul lui Dănilă…” De fapt, ,,la dropie” poate avea mai multe semnificații ,
este un loc mitic, un simbol al vieții împlinite, un tărâm al erosului, o împărăție a
porumbului. Pasărea aceasta misterioasă a lui Ștefan Bănulescu poate fi asemănată
cu Mistrețul cu colți de argint al lui Ștefan Augustin Doinaș, cu Meka lui Alexandru
Macedonski sau cu ,, pasărea măiastră ” a lui Radu Gyr, toate fiind simboluri ale
absolutului, ale idealului, ,,obiectul aspirației mereu neîndeplinite ” 63. Dropia este
ținta spre ideal, afirmă Sergiu Pavel Dan, cu un anumit ,,sens general decantat (…)
din permanenta pendulare între particular și general, între realul concret și imaginar
(…) ni se propune o dropie a întregului grup și o alta a indivizilor (….) divizibile
semantic, la rândul lor fiecare ”64. Imaginea acestei păsări de stepă, având penajul
spatelui galben -ruginiu, amintește de culoarea porumbului, dar este și simbol al vieții
împlinite. Asemenea mistrețului Vasile, din prima nuvelă bănulesciană, dropia,
pasărea miraculoasă devine un adevărat totem. Mai mult, putem afirma, așa cum au
observat și unii critici, că în nuvelă apar, de fapt, două călătorii: una în spațiu și alta
în timp. Călătoria în spațiu reprezintă planul realist al nuvelei iar cea în timp
semnifică pătrunderea bruscă a miraculosului, Miron retrăindu -și erosul, povestea de
dragoste a vieții sale. Atmosfera de profundă neliniște, în care fenomenele naturale
anormale , ,,iarba suna altfel ”, intensifică trăirea interioară a personajului, are loc
nararea eșecului de a vedea dropia. Miron retrăiește întâmplările ce i -au marcat viața,
aflându -se la vârsta retrospectivelor și rememorează un trecut neverificabil măsurând
lucrurile cu basmul ,,ca să poată umple noaptea și iarba pe potrivă” . Înainte de a -și
prezenta povestea vieții sale, avertizează neamul lui Dănilă, care vrea să trișeze,
furișându -se pentru a scurta drumul:
,,-Ascultați, neam ascuns al lui Dănilă! Întoarceți -vă caii și mergeți omenește
prin iarba p e care o călcăm cu toți i”.

63 Dumitru Micu, op.cit. , p. 552.
64 Sergiu Pavel Dan, op.cit. , p. 174.

38
Miron își retrăiește sentimentul de neîmplinire erotică, marcat fiind de ratarea
a două iubirii adevărate, refuzat fiind, crede el, atât de Victoria, actualmente nevasta
lui Petre, cât și de fata care a devenit soția lui Paminode Dănilă. Ultima speranț ă o
trăiește când ajunge să își caute fosta dragoste în casa misterioasă a unui om
înconjurat de legende:
,,- M-am dus de -a dreptul acasă la Paminode, începe iar Miron. N -avea casă
în rândul oamenilor, ci peste un izlaz.(…) după o perdea de salcâmi era casa lui
Paminode. Am dat roata curții să -i găsesc poarta, n -am găsit -o, avea un zaplaz înalt
până la streșini. Era prea liniște ca să -i bat omului la amiază în zaplaz. Se auzea
dincolo de gard numai un hârșâit încoace și încolo și mi -am zis că o fi vreun câine
care-și poartă lanțul pe sârmă de la un capăt la altul al ogrăzii. Dar cum de nu latră,
mi-am zis, că de simțit mă simțise, se mișca tot mai des și mai repede, după puțină
vreme a început chiar să se zbată, și zăngănea lanțul, și zbârnâia sârma, de -ncepuse
până și pe mine să mă doară junghetura gâtului. După o vreme, o bufnitură ca și cum
cineva ar fi lovit un câine. Și s -a făcut liniște ca la început. O pasăre a trecut sus, cu
aripile întinse, și abia după ce a lăsat casa în urmă a început să fâlfâi e. Nu puteam
nici zări ceva în curte, scânduri le înalte ale zaplazului erau prinse una lângă alta cu
fâșii late de tablă. Am mai așteptat să aud din nou sârma și lanțul, că mă simțeam
prea uitat acolo, cu soarele amiezii care mă bătea în creștet. Dar nu s -a auzit nimic.
Mi-a venit în gând să plec peste câmp, să mă întorc noaptea și să încerc să sar
zaplazul. Măcar câinele să i -l văd”. Curtea lui Paminode se dovedește a fi un spațiu
magic închis în care lucrurile sunt învăluite într -un mister greu de explicat. Nici Petre
Uraru, pândarul ceairului nu poate da informații concludente despre femeia căutată
de Miron. Mai mult, afirmațiile Victoriei, vrăjitoarea satului, soția lui P etre adâncesc
și mai mult misterul, aceasta îndoindu -se chiar de existența lui Paminode Dănilă și a
consoartei sale : ,,După atâția ani? Cauți o fată care s -a măritat, care nu te -a chemat și
nu și -a dat niciun semn? (…) Fata pe care o caută omul ăsta cre zi că este? Și
Paminode care stă cu casa peste izlaz, cu streșinile prinse în cuie de vârful gardului,
crezi că e chiar Paminode? Dacă n ici Paminode, nici ea nu sunt?” Victoria ajunge la
această concluzie deorece știe de pățania vătășelului Dudulinei, care , suprins de o
furtună năprasnică anormală ,,cu spice de secară și cu flori de soc” și de comportarea
ciudată a animalului ,,Vaca pe care o păștea rupsese funia și alerga numai pe

39
picioarele dinapoi și se uita p e cer, la florile de soc” , a încercat să se adăpostească la
Paminode dar atmosfera ciudată din curtea acestuia l -a cam înspăimântat: ,,…văzuse
lanțul, zăngănea singur pe sârmă, îl bătea vântul de la un capăt la altul al curții.
Paminode nu are nici măcar un câine mut, cum se zicea! Un capăt al la nțului era tras
pe sub o feresatră a casei. Înseamnă că cineva nevăzut trage capătul din casă al
lanțului și -l face să zăngăne și în zilele când nu bate vântul” Tentativa lui Miron de a
găsi femeia i ubită sau de a și -o recupera ,, o iau și măritată”și prin derea vremii ,,din
urmă” devine similară cu atingerea dropiei: ,,Omul ăsta de -i zicem Miron vrea să
prindă dropia. Nu vrea să -i treacă anii care -i mai are fără s -o vadă măcar. Dropia nu
se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu și de zărit, stă la cap ăt de miriște, în
soare. Și -n soare nu te poți uita ”. Simbol al iluziei vieții și metaforă a timpului
obsedant, căutarea dropiei coincide cu imboldul obscur de a lua în stăpânire o
existență pur fictivă. Dropia înseamnă pentru Miron absolutul vieții sale p e care îl
caută peste tot, inclusiv în casa lui Paminode. Victoria, presupusă ființă legendară,
reprezintă pentru Miron o posibilă pereche ideală: ,,Eu mă înțelegeam bine cu
Victoria. Lumea îmi zicea că am fi fost nimeriți unul pentru altul, dar nu ne -am ș tiut
la timp firea, ca să ne luăm ș i să facem casă împreună ”. Momentele de dragoste trăite
alături de Victoria durează doar o noapte și pot fi puse sub semnul întrebării deoarece
amintirile naratorulu i sunt confuze, ezitarea lăsând loc fantasticului în povestirea
sa : ,,Când s -a lăsat noaptea, împreună cu Victoria am aflat de aprope mirosul de
pelin de sub pernă. Dimineața m -am trezit singur. În casă rămăsese scândura goală.
Am umbl at prin odăi, goale erau toate, (…) M-am întors î n odaia în care visasem că
am fost cu Victoria, să văd dacă mai e ceva din ce crezusem că a fost. M -am uitat
după sobă: lemnul cu inelele al lui Petre erau acolo, cu bobul alb înspre mine (…) Pe
pervaz, o rochie roșie răsucită de vânt se strânsese într -un colț al geamului. Am ieșit
în curte; ploua, o femeie s -a întors cu fața spre mine, avea părul veșted, nasul ascuțit
și gura pungă. Nu mai era ea, Victoria. Și -a adus palmele la urechi, și -a acoperit niște
cercei roșii și m -a întrebat răstit:˂ ˂Cine ești? ˃˃” Elementele care susțin misterul
sunt de exemplu rochia roșie și cerceii roșii iar meta morfoza, deoarece nu mai poate
fi încadrată într -o iluzie optică, reprezintă o transformare ca -n basme. Naratorul fictiv
nu poate explica dacă ceea ce a trăit a fost vis sau realitate iar singura persoană care
ar putea da o justificare logică, Victoria, a murit. Astfel, versiunea lui Miron nu poate

40
fi nici acceptată, nici contrazisă, aflându -ne deci în plină sferă fantastică unde atât
personajul cât și cititorul ezită. Metamorfoza este inacceptabilă în lumea cotidiană,
este un element principal care irumpe în realitatea obiectivă și o mistuie: ,,Fantasticul
– spune Roger Caillois – nu-i fantastic decât dacă se înfățișează sub forma unui
scandal pentr u experiență sau pen tru rațiune ”65. De aceea, afirmă criticul Ion Biberi
că ,,fantasticul trebuie căutat în obscuritatea, indeterminarea faptelor, caracterul
suspendat, neexplicat al întâmplărilor, în atmosfera în care su nt învăluiți oamenii și
faptele”66. Zeci de întrebări rămân astfel fără răspuns. Există posibilitatea ca ființa
căutată de Miron, prima sa iubire, să fie încă în viață, și totuși acesta renunță să o mai
caute, sau că soția lui Paminode și Victoria sunt una și aceeași persoană. Intervine
aici și legea prescrie rii destinului, întâmplările trăite de erou fiindu -i astfel
sortite : ,,Fantasticul, plecând de la sentimentul straniei neliniști, ajunge la concepția
de fatalism al destinului, sub a cărei divinitate omul trăi ește silnic, precar și
copleșit”67. Casa Victori ei se dovedește a fi un spațiu malefic unde își face apariția
macabrul, grotescul și, în cele din urmă, surpriza, suspansu l, ce învăluie totul în
mister. Putem să punem sub semnul întrebării metamorfoza d e tip gerontologic a
Victoriei dar apariția femeii î n vârstă cu cerceii roșii nu pare a fi o simplă coincidență .
Finalul nuvelei îngroașă din nou vagul atmosferei descrise deoarece, călătorii
ajung să zărească spre dimineață o ,,dungă galbenă ”, atingând sau nu locul mirific.
Explicațiile date sunt suspecte, miraculosul pătrunde în spațiul prezentat ca
fiind ,,porumbul sau soarele”: ,,Cocoșii din căruțele convoiului au început pe rând să
cânte. Calul lui Miron mergea cu gâtul întins prin iarbă și își ștergea dinții cu rouă. În
față începea să crească o dungă galbenă. Porumbul sau soarele ”.
În nuvela Dropia jocul cu timpul, metamorfozele ca -n basme, sau, cu alte
cuvinte, elementele inedite, fantastice amintesc de operele autorilor români precum
Vasile Voiculescu, Mateiu Caragiale sau Mircea Eliade. F antasticul mitologic sau
folcloric din prozele acestor scriitori se transformă uneori în fantastic filozofic,
textele abunând în simbluri ce necesită explicații științifice. Romantismul, realismul
magic, lirismul prozei sunt detectabile – scria I.Negoițesc u – în cele două capodopere
ale lui Ștefan Bănulescu , Dropia și Mistreții erau blânzi : ,,Pentru a le determina

65 Roger Caillois, În inima fantasticului , Editura Meridiane, București,1971, p. 22.
66 Ion Biberi, Eseuri, Editura Minerva, București, 1971, p. 98.
67 Ibidem , p. 115.

41
stilistic, s -ar cuveni să recurgem la term enul de realism magic, convertind astfel pe
Novalis. Nu atât aluzia sau chiar referirea le fapte, la practici de magie populară
îndreptățesc aceasta cât mijloacele stilistice propriu -zise care înrudesc, însă nu forma
ci și substanța prozei cu poezia ” 68.
Satul de lut , Vară și viscol și Masa cu oglinzi prelucrează motivul călătoriilor
inițiatice pe tărâmuri halucinante, unde -și petrec existențele, când reale , când mimate,
persoane considerate că ar fi murit de mai multe ori: factorul poștal din regimentul
14 sau Grigore Nereju, revenit din dezertare dup ă ce i se făcuse priveghiul pe gol.
Personajele din nuvelele bănulesciene sunt mereu în căutarea unui om sau a unui loc
sau a unui obiect. Condrat caută un loc unde să -și îngroape copilul, convoiul condus
de Miron caută imaginara dropie, în Satul de lut , povestitorul caută într -o localitate
denumită F ,,un om care nu mai este”, un locotenent și un caporal umblă să captureze
un dezertor în Vară și viscol , doi bărbați și un adolescent pornesc î n direcția unui
oraș ,, care s -a ascuns în sine însuși”, în Gaudeam us este rememorată o evadare plină
de peripeții, câțiva oameni călătoresc spre un sat pentru a se reculege Vieți provizorii ,
o întâlnire e zadarnică prin neconcordanța timpului în care trăiește fiecare personaj
Casa cu ecouri târzii . Personajele caută astf el întotdeauna ceva ce se află dincolo de
obiectul imediat al investigațiilor. Impresia de neliniște rezultă din modul în care
prozator ul, mereu supraveghetor lucid al montajului, juxtapune cadrele, printr -o
preluare a tehnicilor cinematografice cu ajutoru l cărora imaginile cele mai comune
dobândesc un aer nefiresc datorită iuțelii cu care se succed și a schimbării de ritm.
Astfel, discontinuitatea și prezența unor elemente, în sine cu valoare simbolică, sunt
procedeele prin care Ștefan Bănulescu își realiz ează fantasticul prozei sale, ,,un
fantastic elaborat, premeditat, calculat ”69.
Satul de lut este o narațiune cu caracter retrospectiv, în care evenimentele din
Cel de -al Doilea Război Mondial sunt istorisite de un narator homodiegetic, un străin
care vine într -un sat neidentificat pentru a găsi un om inexistent: ,,Călătorisem
aproape toată noaptea cu un tren (…) merg în satul F, să caut u n om care nu mai este.”
Nuvela mizează pe ambiguitate prezentând destin ul unui preot ce devine cântăreț,
autorul unui poem -simfonic numit Satul de lut. Acesta îi va povesti străinului despre
satul F și va fi alături de el în momentul bombardării gării în urma căreia își pierde

68 Ion Negoițescu, op.cit. , pp. 483-484.
69 Mircea Iorgulescu, op.cit. , p. 140.

42
viața atât el cât și oamenii din tren, care mor î n adăposturi. Monstruozitatea
războiului rezultă din paradoxul unor situații cum ar fi moartea tragică a preotului în
bombardamentele de la ora exactă, cu toate că sacul pe care -l căra rămăsese intact
sau entuziasmul cu care își însușesc sătenii butoaiele cu benzină aruncate din
avioanele provocatoare de moarte pentru a le ușura zborul. Recunoaștem în cadrul
acestei nuvele sentințele autorului însuși care definesc viața încătușată de ororile
războiului:
,,- Strălucești sau nu, ești fericit sau lipsit de noroc, parcurgi totuși minunatul
mister al existenței (…) viața e o câmpie fără margini, pe orizontala ei, o verticală cât
de mică poate însemna ori când ceva.”
Războiul provoacă tragedii absurde, nedrepte, existența umană fiind
influențată în mod negati v de avertismentele morții la tot pasul. Autorul Iernii
bărbaților reușește să insereze în această lume agitată un simbol pașnic, povestea
unui miner orb ,,un ultim Soleiman” care, cu un cârd de măgari, cântă mereu pe
câmpul nesfârșit unde e multă vegetați e și nu e lume: ,,Cu numele de Neriman chema
lucrurile care îi plăceau, dar cum astea nu prea erau, și nu le avea, spunea mereu
Neriman, ca o continuă speranță. Chema tot ce i se părea bun cu numele unei iluzii:
Neriman ?” Ca și dropia, Neriman – un nume de femeie – semnifică iluzia tuturor de
a atinge absolutul, perfecțiunea, ,,o continuă speranță”. Prin prezentarea
consecințelor războiului, schițând câte un tablou încremenit al cadavrelor, nuvela
Satul de lut se înscrie și în sfera tragicului:
,,N-am știut ce -au făcut avioanele lovite în cădere cu încărcătura lor de
explozibil, decât târziu, când s -a făcut peste tot liniște și când m -am ridicat din fumul
gros așternut peste câmpuri cu ierburi sălbatice. Copacul înalt și uscat, cumpăna de la
fântână nu mai erau…
Femeile de pe câmp, adunate în jurul meu, mi -au ajutat să -i ridic din praf și
să-i așez în căruță, unul lângă altul, pe compozitorul de lieduri și de poeme simfonice
și pe văduva factorului poștal din regimentul 14…
La liziera de salcâmi (u nde întâlnisem, la venire trenul de călători oprit în
așteptare)…câțiva oameni în tunici militare ciopleau rând pe rând salcâmii doborâți în
iarbă și pârjoliți de explozii (…)
– Câte facem?

43
– Faceți să ajungă. Încă nu s -a stabilit numărul exact al celor din cauză. Restul
de cruci le veți tran sporta spre celelalte puncte ”.
Ștefan Bănulescu își demonstrează în aceste imagini ale războiului talentul
său de scriitor original, din rândurile puțin încurcate ale compoziției răzbătând
suferința în urma conflictel or armate care i -a lăsat autorului însuși un gust amar.
Aceste scene sunt adevărate ,, secvențe cinematografice ” 70, în care, așa cum observa
și Gabriel Dimisianu, tragicul rezultă din consecințele evenimentului și nu din
eveniment : ,,subiectul e subînțeles sau, mai bine zis, își dezvăluie prezența prin
acțiunea ce o decl anșează. Se realizează astfel surpriza (…)”71.
Semnele și credințele arhaice le găsim și în nuvela Vară și viscol care
introduce în circuitul contemporaneității satul Glava, oarecum izolat de restul
lumii: ,,…nici șosea n -are, nici stâlp de telefon (…) sat singur, la stânga soare, la
dreapta soare, în față crivăț, în spate lupi (…) n -ai unde fugi, ești încolțit…”
Locotenentul și caporalul rătăcesc prin pustia arsă de soare în care își fac apariția caii
fantomatici cu bărbii galbene: ,,Pe creasta malului înalt dinspre câmpie au năvă lit și
s-au oprit brusc, (…) piepturi și capete de cai, s -au așezat la rând, până ce dunga
aceea lungă și albă a malului săltată pe cerul vânăt, s -a înțesat toată de nări care
aruncau abur peste golul de deasupra albiei ”.
Scriitorul valorifică în această nuvelă tradiții de înmormânatare ,,obiceiuri
vechi de pământ decât cele creștinești” ce datează din ,,illo tempore”. Prezumtivul
deces al lui Grigore Nereju devine pretextul ceremoniei fabuloase, magice, a
comunicării dintre tărâmurile celor vii și celor morți. Bătrânii sfătuitori, reprezentanți
ai spiritelor strămoșilor, sunt chemați să judece sufletul defunctului și să prezinte
starea comunității. Înmormântarea devine un adevărat ritual în care bătrânii sunt
îmbrăcați în cojoace întoarse, poartă măști și îndeplinesc toți pașii impuși de tradiție:
,,În curte a intrat un șir de oameni cu cojoace întoarse și cu măști pe față, s -au
prins de mâini și s -au rotit de câteva ori prin fața meselor, în jurul focurilor de
priveghi, strigând în bătaia repede a pașilor: Omule – pomule, omule – pomule,
omule – pomule (…)
Căpetenia a bătut din nou în poartă și a strigat spre focuri:

70 Virgil Ardelean, op.cit. , p. 171.
71 Gabriel Dimisianu, Nouă prozatori , Editura Eminescu, București, 1977, p. 18.

44
– Cum e so arele?
– Răsare și apune. Pepenele verde are miezul roșu, iar dovleacul e galben.
Dunărea e între maluri, iar crapii – grași. Pământul ne rabdă – a răspuns Sofia.
– Cine pleacă?
– Om tânăr, Grigore Nereju din spița Tobolilor, a răspuns Ilie Stroiescu.
– Cine -l izgonește?
– Casa l -a așteptat de dimineață până seara și de seara până dimineața –
răspunse Sofia cu voce înecată.(…)
– Să-i vină neamurile nemaiștiute, să -i ia vama cu vorbe și să -i cunoască
spițele”.
Ca și în creațiile sadoveniene, exponenții comunității sunt bărbații adevărați,
descendenți ai neamului Nerejilor:
,,Vorbeau de Nereji, de oameni cei mai vechi din Glava (…) unde era silit un
Nerej să -și plece capul se rușina locul ”.
Grigore Nereju din satul Glava, personajul central al nuvelei, este un soldat
român pe care nemții l -au dat dezertor și este căutat de locotenentul Oboga și
caporalul său. Deși satul Glava este un loc aspațial și chiar atemporal, intelectualul
Oboga este silit tocmai aici s ă-și caute suspectul. Destinul face ca dezertorul să fie
prins dar să scape prin mijloace misterioase. Naratorul recunoaște de la început că
operațiunea nu va avea sorți de izbândă, căutarea devenind inutilă: ,, n-am dat de
niciun om”. Grigore Nereju devin e un rătăcitor care se întoarce pe căi ocolite, numai
de el știute în sat; înfometat și însetat ajunge să se ospăteze din mâncarea rămasă de
la propriul priveghi.
Subiectul nuvelei Masa cu oglinzi este războiul, mai exact întoarcerea
armelor din 1944, pre zentarea faptelor făcându -se din mai multe perspective.
Adaptând poetica realistă, balzaciană, Ștefan Bănulescu prezintă o societate care
trezită din paralizia războiului devine interesată acum de obținerea câștigurilor
financiare. Orașul real -imaginar e ste atemporal și aspațial, parcă neexpus
evenimentelor. ,,Orașul ăsta nu -și anunță prin nimic așezarea. Ne spui că suntem
aproape de oraș, și nu se vede nimic. Câmpie goală, și atât. (…) Suntem la capătul
câmpiei, pe noi ne vor ocoli evenimentele ”. Câmpia nesfârșită poate fi asimilată cu
viața însăși, omul fiind silit să găsească în imensitatea vegetației sensurile potrivite

45
pentru a -și atinge scopul sau chiar pentru a supraviețui. Conglomeratul solid al
lucrurilor nu oprește pătrunderea vidului, provocând anxietatea personajului:
,,Nu era nimeni – și atunci am observat florile și iarba. Pe trotuar, prin
crăpăturile vechi ale asfaltului, crescuse iarbă și flori, cu tulpini înalte, drepte,
lemnoase – și stăteau deasupra nemișcate în bătaia soarelui . Parcă ar fi venit câmpia
pe dedesubtul orașului și săltase pietrele ca să -și arate iarba. Și tot în aceleași clipe,
am auzit un lucru uimitor: în liniștea orașului, suna apa Dunării, suna clar, niciodată
n-o auzisem din poarta casei mele, fluviul e la o depărtare de patru -cinci kilometri de
locuința mea. Se auzeau și sălciile de pe maluri, una scârțâia lung, poate era o salcie
cu scorbură. Dar ceea ce se auzea mai tare și mai îngrozitor e ra orăcăitul broaște lor”.
Înzestrați cu spirit de întreprinzători, o amenii efectuează numeroase tranzacții
cu cereale, își împart recolta adunată de pe moșia lui Silvestru, presimțind parcă
sfârșitul inevitabil al structurii sociale existente. Aceste pagini pot fi încadrate în
sfera clasică de factură obiectiv -tradițională , amintind de unele fragmente din
Răscoala lui Liviu Rebreanu, când sătenii exploatați se revoltă acționând în grup
împotriva proprietarilor de pământuri:
,,Săriră pe rampă și cei aflați în celelalte cîteva căruț e încărcate cu saci, după
ei alț i oameni, răsunau podelele și pereții magaziei – și pe rampă și înauntru, de
lovituri grele înfundate. Unul găsi un topor, și izbi în fruntea de lemn a magaziei,
grâul începu să curgă în iarbă …”
În subcapitolul Vești de pace poate fi sesizat din nou contrastul, c a mijloc
artistic, scoțând în evidență atât bucuria colectivității la instaurarea păcii, cât și
durerea unei mame bătrâne a cărei fiu rănit moare tocmai în ultima zi de război. Este
o tragedie memorabilă, ce amintește de eroina din Dura lex de I.Agârbiceanu:
,,Omul grăbi și mai iute pasul, trecu înainte calului și -l opri. Femeia nu zise
nimic, ră mase mai departe cu mâinile pe hățuri, privind înainte.
– Dadă, dumneata nu vezi? Dumnezeule! zise omul, și -și puse piciorul pe
roata din față. Se săltă aplecat deasupra căruței, întinse mâinile și ridică în palme
capul tânărului. Dumnezeu să -l ierte, dadă. S -a sfârșit”.
Descoperim în această nuvelă construcția unui colaj de imagini ale
exasperării, de absență a certitudinilor unde o serie de tablou ri, fără continuitate
directă , vor fi juxtapuse: trei oameni caută un oraș și îl descoperă cu multă greutate,

46
în text este intercalat jurnalul unui bolnav incurabil, martor exaltat al sentimentelor,
pe străzile orașului își face apariția, într -o viteză demențială, un straniu echipaj – o
trăsură galbenă cu cai negri, de undeva iese și o căruță condusă de o bătrână în care
se află un muribund, un soldat în trecere spre front și face un scurt popas, trăgându -și
tunul în curte și iubindu -și grăbit și cam impu dic nevasta, doi ,,intreprinzători”
încheie o tranzacție într -un cadru ireal, țăranii asaltează magaziile de grâu, un
proaspăt îmbogățit întâlnește din întâmplare doi ofițeri germani, pe care îi ucide, nu
înainte ca el însuși să fie rănit mortal, cei trei musafiri ai orașului îl părăsesc, rătăcind
în câmpie cu mințile furate de un miraj, delirând și invocând o apariție folclorică.
Scriitorul excelează în regie, în arta de a schimba aparențele printr -un aranjament
abil iar ciudata masă cu oglinzi, instalată în centrul a șezării e chiar o reprezentare a
tehnicii narative. Masa cu oglinzi este metafora unghiurilor și planurilor de percepție
și a transfigurării prin ficțiune, o permanentă jonglare între esență și aparență, într -o
imagine virtual răsturnată: ,,Silvestru mai a vu timp să -și vadă în Masa cu oglinzi
chipul crispat, într -o imagine răsturnată, capul în jos, mânând caii într -un gol imens,
în care singurul punct de sprijin era strada. Fantastic așezată și prinsă cu calupurile
de piatră direct pe bolta cerească ”. Oglin da multiplică, mărește, sau micșorează și
răstoarnă imaginile, dă alte dimensiuni și proporții lucrurilor, e simbol al
transcendenței, al iluziei ce se află dincolo de stratul de sticlă. Oricare i -ar fi forma și
menirea, oglinda este întotdeauna o minune î n care realitatea și himera se
întrepătrund. Alegorie a viziunii exacte, oglinda este în același timp expresia gândirii
profunde, a osârdiei spirituale, o dezvăluire a sinelui, sau poate deveni simbolul
imaginii nealterate a lucrurilor. Tzvetan Todorov cit ează în cartea sa despre fantastic
explicația dată de personajul lui Hoffmann oglinzii: ,,orice imagine dintr -o oglindă –
spune Erasmus – din Povestea imaginii din oglindă pierdute nu e decât iluzie,
întrucât a te privi pe tine, duce de -a dreptul la vanita te și întrucât , în fine, o asemenea
imagine desparte advăratul eu în două părți: adevăr și vis ”72. Astfel oglinda îngăduie
pătrunderea în universul miraculos al oniricului. Ea nu n e oferă lumea, ci o imagine a
ei, o materie dematerializată, devenind simbolul privirii indirecte, deformate,
răsturnate.

72 Tzvetan Todorov , Introducere în literatura fantastică , Editura Univers, București,1973, p. 90.

47
În ultimul capitol al nuvelei sunt inserate legendele câmpiei. Lângă orașul
semifantasic se întinde o câmpie, de fapt un labirint al iluziilor unde răsună, ca un
ecou, glasul rătăcitorului Constantin Pierdutul Întâiul, spiridușul naturii , analfabetul
geniu în matematică : ,,Constantin e un rătăcitor trențăros, care trăiește singur și
ascuns, se ivește rar, și atunci când se ivește, mai a les după seceriș, își strigă venirea
după acest sunet gros de vapor. Constantin Pierdutul I -ul e înalt, i -a uitat soarta
măsura, mulți spun că atunci când își mișcă statura pe câmpie i se vede um bra
întunecând fața soarelui ”. Sălbăticia și influența negati vă printre oameni a acestui
rege nebun al câmpiei este descrisă de Bendorf:
,, -Vine Constantin Pierdutul, uite -l, Dumnezeu le, e plin de iarbă, e înalt și
plin de iarbă, vine într -un nor de praf, cred că pe umărul stâng are un cuib, îi dă roată
o pasăre c u aripile galbene…”
Personaje simbol ca și Constantin Pierdutul Întâiul sunt și Marteș, Bondorf și
Caius, care aleargă să se scalde în apa imaginară a Bărăganului, fenomen al iluziei
optice, denumit ,,fata morgana” – crezând că se află în fața fluviului : ,,Marteș începu
să cânte, călca sărind ca și cum și -ar fi bălăcit picioarele, Bendorf cânta și el după
Marteș râzând în hohote, Caius li se alătura (…) zâmbi, se descălță și el și intră cu
îndrăzneală în aerul de seară aprinsă care plutea gros și leneș (…) râdeau veseli,
ținându -se de braț, trecând prin apa imaginară, fericiți că zăriseră undeva în fața lor
niște stâlpi care anunțau o gară sau o haltă”. Deasupra întregii nuvele Masa cu
oglinzi plutește mirajul, semn al apusului, pe care oamenii îl num esc ,,apa celor fără
de viață” și care este, de fapt o iluzie.
În Gaudeamus și Vieți provizorii Ștefan Bănulescu revine la motivul drag lui,
incertitudinea cu privire la existența și identitatea personajelor și ineditul
întâmplărilor. Ca într -o parabolă, povestitorul Popescu își exprimă aici obsesia
esențială cu privire la regăsirea sinelui în universul lumii reale: ,,Mi -am adus aminte,
văzându -mă lipsă, că de câteva ori în ultimii ani numele meu n -a mai fost, nimeni nu
mai știa dacă mai pot fi cu adevărat , și ori de câte ori m -am ivit din nou am avut
sentimentul că trebuie să iau un loc pe care mi -l pierdusem și că multora le stârnesc
mirare prin firescul cu care îmi umplu iarăși un pahar cu apă sau ridic furculița din –
tr-un tacâm care începuse să devină numai o amintire a mea. Tragicul acesta simplu
al întoarcerii la existență l -am simțit de atâtea ori, și tinerețea mea, care a trecut prin

48
atâtea vieți întrerupte, fusese în stare să caute și nota de umor din acest tragic care nu
reușise să mă umilească ”. Dorința de a exista, de a avea o identitate rezultă din
afirmația personajului: ,,Vreau să -mi recapăt identitatea. Vreau să mă alipesc mie
însumi. Am fost despărțit de mine într -un mod fantastic, e un gol pe care mi -e frică
să-l măsor singur, eu n -am fost ceea ce un imaginar crease din persoana mea și a
creat apoi din mine pe niște tipare nepotrivite mie, în așa fel încât pot apărea multora
drept o tristă absență de la istorie, când de fapt existența mea e plină de istorie, atât
de plină, că de multe ori pa r neverosimil, incomod, arogant, neconform cu limitele
propriului meu destin ”.
Tema căutării o regăsim și în Casa cu ecouri târzii , ultima proză scurtă din
volum în care Filip Lăscăreanu își caută ruda îndepărtată, pe bătrâna doamnă Cuna
Bogumileanu, întâlnirea lor fiind zădărnicită de neconcordanța timpului în care
trăiește fiecare personaj. Locuința nu are calendar și ceas, iar fenomenul care se
manifestă în interiorul ei este inedit putând să reprezinte o imagine de film
SF: ,,…doamna Cuna nu are în casa cu ecouri târzii calendar și orologii, adică ziua și
anul ar fi fost abolite (…), locuința trăia o altă dimensionare a timpului, (…) se zărea
un fundal cu un enorm sistem de discuri albe care arătau mișcăr ile și conjuncturile
planetelor.” Eroul sosit în această zonă crepusculară recunoaște că el este cel care a
greșit întârziind un an de zile , el este cel cu ecouri târzii, un solidar pierdut care
observă, atunci când părăsește casa misterioasă ,,discurile albe ce arătau că lumea
începuse să intre în umbra solară a pământului ”. Casa acestei doamne misterioase
devine astfel locul ciudat unde stabilitatea timpului și a spațiului nu -și mai au rostul.

49
Capitolul 4
Romanul Cartea de la Metopolis

În unicul volum Cartea de la Metopolis (1977) apărut din tetralogia anunțată
Cartea Milionarului îl descoperim pe Ștefan Bănulescu, creatorul ,,unei singure
lumi”73, o lume fictivă în jurul căreia gravitează povești și legende. Mereu în
căutarea părții nevăzute a lucrur ilor, ,,al oului de sub cu vânt”, romancierul însuși
precizează în expunerea esteticii sale apa rtenența lumii în Inefabil ul: ,,Locuiesc și eu
într-o provincie de Sud -Est, de pe malul fluviului, într -un oraș puțin vizitat, unde cel
mai curent lucru mi se pare a fi nu ban alul, obișnui tul, ci inefabilul ”. Eugen Simion
sesizează în opera bănulesciană ,,un univers al istorisirii, născătoare deopotrivă de
Lume și de Carte. Urbea Metopolis, un model descendent al Bizanțului imperial,
abundă în mituri, povești fabuloase și parabole simbolice dominate de figuri
escatologice și decadente care își transcend epoca, personaje mitizate dar și parodiate.
Astfel la Metopolis ,,a fi, a face, a cugeta și a ve dea sunt deopo trivă variante ale
bizantiniză rii”74. Este interesantă și părerea lui Nicolae Iorga 75 în ceea ce privește
ipostaza crepusculară a bizantinismului care se află în spațiul dunărean pe care -l
descrie Ștefan Bănulescu, mai p recis în renașterea elino -bizantină din timpul lui
Nicolae Mavrocordat. Monica Spiridon subliniază rolul important al inefabilului în
prozele bănulesciene care nu sunt ,,nici fantastice, nici mitologice, nici miraculoase.
Lumea lor este mai curând inefabil ă și examinează, după cum precizează însuși
autorul ˂˂partea nevăzută a lucrurilor întâmplate˃˃”: ,,Păcatul meu – notează
autorul – este că nu știu să povestesc lucruri exact raportate strict la metru pătrat, nu
mă atrage decât partea nevizibilă a lucrurilor întâmplate și pe acestea pornesc mereu
să le spun pe scurt și, dacă par banale, vina nu poate fi decât a mea, fiindcă, altfel, e u
le-am socotit hotărâtoare din moment ce mi -au rămas în minte și continui să
îndrăznesc să le spun altora. Îți închipui deci, dacă îmi place partea neobservată a
lucrurilor adevărate, cât de mult mă uimesc poveștile inventate care cred că cer
enorm de mul tă muncă și cât respect am pentru aceia care posedă un asemenea dar,

73 Eugen Simion, Dicționarul literaturii române , vol.I, Editura Univers Enciclopedic Gold, București,
2012, p.153.
74 Ibidem , p.155.
75 Ibidem , p.155.

50
atât de puțin întâlnit pe lume!”76 Autoarea monografiei conchide la fel ca Eugen
Simion în Dicționarul literaturii române faptul că Ștefan Bămulescu nu a avut
precursori și până în prezen t nici urmași. Mutatis mutandis – acest scriitor este,
asemenea lui Balzac, creatorul unei singure Lumi ,,și în același timp, autor al unei
singure cărți – romanul în șantier perpetuu Cartea Milionarului , în jurul căruia
gravitează mai multe scrieri -satelit: eseuri, proze scur te, scrisori imaginare și reale.
Ca și lumea sa fictivă, cartea sa nu se poate imita decât pe sine ”77.
Personajul -autor numit Milionarul redactează cronica metopolisiană
exemplificând decăderea arhetipurilor într -un spați u fabulos ,,unde prefacerea este
justificată de existența unui mit al originilor și nutrită de o memorie generică difuză.
Toate personajele mai importante din roman stau sub semnul acestui sindrom,
îndeosebi trioul de raisonneur -i alcătuit din generalul Ma rosin, Topometrist și autorul
fictiv poreclit Milionarul. Literatura fabricată de Milionar – Cartea sa – e un prod us
desăvârșit al acestei lumi a alunecușurilor de spirit și de caracter, unde artificiul e
mai prețios ș i mai gustat decât realitatea ”78. Generalul Marosin, cunoaște amănunțit
viața metopolisienior și este criticul și sfătuitorul de seamă al Milionarului,
definindu -i programul estetic prin expresii inedite ,,falsificare exactă”, ,,hao sul de
artificii” sau ,,lovitură bizantină”. Eugen Simion consideră că din simbioza Marosin –
Milionar s -ar naște creatorul suprem ce dă naștere Cărții de la Metopolis , cronica
unei lumi în declin dar și un metaroman, ,,arătând cum se plănuiește, se face și se
citește literatura”79. Opera Milionarului este o ,,vastă epopee de simboluri și esențe
epice cu aspect mărturisit de feerie bizantină (…) se instaurează acum în proza lui
Bănulescu domnia imaginarului, a ficțiunii: o metaforă desfăș urată pe câteva sute de
pagini” 80 . Pe măsură ce înaintăm în epic percepem leg enda și misterul manifestate
în complicarea labirintică a narațiunii. Timpul este reversibil și c ircular, care ne
plimbă în pre zentul, trecutul și viitorul destinelor unor personaje și locuri fabuloase.
Pornind de la aspecte familiare, naratorul reia la nesfârșit întâmplări mai mult sau
mai puțin verosimile, dezbătute din mai multe puncte de vedere. Atrași de legende și

76 Ibidem , p. 865.
77 Eugen Simion, op.cit. , p. 153.
78 Ibidem , p.155.
79 Ibidem , p.156.
80 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu , Dicționarul scriitorilor români, vol.I, A -C, Editura
Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 77.

51
trăind înt r-un timp ,,de altădată”, eroii metopolisieni ,,încremenesc brusc în propria
lor virtualitate de natură emblematică”81. Mircea Zaciu sesizează în opera
bănulesciană o simultaneitate între realitate, ficțiune și legendă afirmând
că ,,realitatea prozei este f icțiunea, cu atât mai mult realitatea ficțiunii este legenda
însuși înfruntând și supunând realul, prin reducerea la prototipuri.”82 Acest ,,timp
oprit” notează același critic, ,,amintește întrucâtva de teoria timpului concentrat,
feeric, făcută de un perso naj al lui Mircea Eliade în romanul Noaptea de Sânziene ”.
E o lume cu gândire primitivă, invadată de ,,energii acaparatoare balzaciene, Glad,
Iapa-Roșie, Bazacopol, Havaet și ceilalți negustori care fac negoțul cu ani după
exemplul gogolian și totuși o lume bântuită de anacronisme, ce supravieț uiesc numai
în legendă și mit ”83. Nicolae Manolescu vede în prezentarea acestei lumi moderne
din secolul XX, absorbită de propriile povești un adevărat roman de care vorbește
Milionarul -narator: ,,prin toponimie și onomastică, prin sugestia spațiului circular și
prin viziunea lumii ca labirint. Primul strat al realității metopolisiene este dat de
nume: de locuri, de oameni, de societăți, de firme, nume de tot felul. Ca și în nuvele,
în roman începutul locurilor și al oamenilor pare a sta în chiar numele lor (…)”84. Din
amintirile locuitorilor zonei, Milionarul -narator creează ,,un imperiu fascinant al
ficțiunii vrăjite de propria strălucire. Acesteia îi corespunde nu mai puțin o geografie
fabuloasă, un spațiu cosmopo lit cu prelungiri în Orient, dar și în Occident, în Viena
lui Filip -Teologul -Umilitul și al Wandei Walberg; un spațiu plin de vestigii antice
rămase de la vechii greci, iar apoi de la romani și de la bizantini i care au stăpânit
acele locuri ”85. Aflate într -un spațiu fabulos dunărean, orașele Metopolis și
Mavrocordat, satele Dicomesiei, Cetatea de Lână, Insula cailor și Insula măcelarilor
sunt mândria Milionarului care, plimbându -se cu o drezină pe roți, ghidează cu
profesionalism orice vizitator străin care pătrunde în această lume aparte. Numele
orașului Metopolis evocă marea bogăție ce se află la subsol, marmura roșie,
împodobite cu basoreliefuri bizantine, metope, ale căror exploatare provoacă încet –
încet surparea întregii localități, reprezentată de o l ume îmbătrânită, așa zisă
bizantină, în pragul dispariției: ,,Cam în același timp cu orașul Mavrocordat și -a

81 Ibidem , p.77.
82 Ibidem , p.77.
83 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu , op.cit. , p.78.
84 Nicolae Manolescu, op.cit. , p. 1112.
85 Ibidem , p. 1112.

52
primit și Metopolis -ul numele de Metopolis, până atunci se chema cam turcește în –
tr-un fel foarte greu de pronunțat. Un arheolog descoperise prin părțile locului sub
niște dealuri un fel de metope – niște plăci de marmoră roșii cu basoreliefuri
bizantine. Și atunci i s -a spus repede orașului din apropiere Metopolis , adică orașul
metopelor, iar locuitorii lui și -au zis to t atât de repede metopolisieni, începând să
creadă că sunt cu adevăra t urmașii direcți ai romanilor – bizantini imperiali (bizantini
care-și întinseseră într -adevăr stăpânirea prin aceste locuri – singurul lucru de altfel
verificat de istorie) ”.
Romanul Cartea de la Metopolis începe cu sosirea în orașul marmurei roșii a
lui Glad, un individ ciudat, fost pușcăriaș de la Marmația, care dorește să facă avere
doar cu o roată. Este primit de Milionar, cronicarul zonei, personaj principal,
demiurg al destinelor metopolisiene, mai mult sau mai puțin fabuloase:
,, A venit în localiatea Metopolis, într -o zi de iulie pe amiază, un om uscat și
înalt, în pantaloni roșcați și cămașă în romburi cenușii fără guler, avea gâtul lung,
capul mic cu părul blond încâlcit, aco perit cu o șapcă decolorată cu cozorocul tras
peste ochi. Omul înainta pe șosea dând de -a dura o roată de căruță.(…)
Atunci am apărut eu. Am înaintat de -a dreptul spre necunoscutul oprit în
mijlocul șoselei. Eram în pantaloni albi cu dungă proaspătă și c ămașă galbenă, îmi
țineam mâinile la spate și -mi învârte am înapoia um erilor bastonul elegant cu
încrustații de sidef și măciulie argintată. L -am întrebat pe străin, oprindu -mă în fața
lui și privind când spre el, când spre roata din șanț:
– Ai venit aici să faci avere ? ”
Circularitatea, întoarcerea la origini sau o reîntoarcere la o lume unică a
autorului sunt evidențiate – e de părere Nicolae Manolescu – de simbolistica roții
aduse de Glad, sub semnul căreia ,,stau toate în orașul muribund, care, trăind din
amintiri, se întoarce în fond mereu spre origine. Toate personajele principale pleacă
(au plecat cândva) în lumea largă, ca să revină la sfârșit la matcă (…) Roata este un
simbol pentru o lume mitică, al cărei timp e unul de repetiție permanentă. O lume
închisă, rotundă, în care destinele se mișcă -n cerc”86. Identitatea personajelor este
învăluită de ,,misterul poreclelor, o mască oarecum parodică ”87 ce mitizează (sau

86 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc , Editura 100+1 GRAMAR,
București, 2001, p. 623.
87 Ion Vlad, op.cit. , p. 129.

53
demitizează) existența metopolisienilor, ce ,,au un gust acut pentru legende”: ,,…mie
mi se spune, aici în Metopolis, Milionarul. Mă îmbrac curat, port dungă la pantaloni,
am globuri colorate pe stâlpii gardului, locuiesc într -o casă de marmoră, la 6 kilo –
metri de Metopolis, pe care mi -am făcut -o din bucățele strânse de pe dealurile pe
care le vezi acolo. (…) Îmi place să -mi aleg cuvintele când vorbesc, nu înjur, nu mă
tem de ziua de mâine și n -o laud pe cea de azi, iar cu piatra nu arunc prea des în ziua
de ieri. Mi se spune Milionarul și e singura poreclă de aici din Metopolis, care nu e
scârboasă. În rest, toate, insulte grosolane, metopolisienii au un gust străvechi pentru
răutatea poreclelor, oamenii trăiesc și se mișcă, înfierați fiecare cu câte o poreclă. Tu,
străinule, caută din primele zile să capeți o poreclă cât mai puțin ble stemată, să zicem
Roată -Strâmbă sau Roată -Rece, altfel, dacă rămâi aici și capeți una mai rea, ești
condamnat să fii socotit și batjocorit înzecit după răutatea poreclei. Mie, e drept,
oamenii nu -mi dau bună -ziua dar îmi răspund la salut ori de câte ori m ă înduplec
să-i onorez cu un salut .”
Toposul mitologic creat de autor într -un spațiu dunărean cuprinde o lume
după modelul vechiului Bizanț și este prezentat cu minuțiozitate de către Milionar
care dintr -o drezină turistică survolează zona, arătând musafirului cu bastonul său
inscripționat punctele cheie ale Metopolisului și menționează rolul de dominator al
ținutului , al Generalului Marosin : ,,E acolo Insula Cailor (…) începe mult departe de
aici, înspre sud, cam din dreptul orașului Mavrocordat – acolo unde fl uviul se
desparte în două brațe – și se sfârșește aici, în partea de nord, din fața Metopolis -ului,
unde brațele fluviului se unesc din nou. Și după ce se unesc, fluviul se d esparte iar în
două brațe, formând în mijlocul lor o altă insulă, I nsula Măcelarilor, unde fără
întrerupere sunt spintecate și sunt sărate sute de oi pentru Turcia și pentru alte locuri
ale Orientului unde se mănâncă munți de pilaf. Pe malul de aici ne aflăm noi –
Metopolis -ul, adică, așezat cu casele în amfiteatru pe dea luri. Pe celălalt mal, se
întinde câmpia Dicomesiei. Ca să treci fluviul de la câmpie încoace, spre Metopolis,
cel mai bine e să folosești vadurile de la Cetatea de Lână, acolo se înghesuie multă
lume, e multă larmă, pe acolo trec și turmele de oi, de ca pre și cirezile de bivoli.
Între Metopolis și Cetatea de Lână, în mijlocul fluviului, am zis se sfârșește capătul
de nord al Insulei Cailor. Puterea Generalului Marosin înconjoară aproape întreg
perimetrul pe care și l -am descri s, cuprinzând ferme, grădină rii”. Este un univers

54
creat al bizantinismului poate fără Bizanț, în care ,,informații arheologice, culturale
ș.a. despre imperiul dispărut, o anumită iconografie văzută exclusiv, din unghiul
dedublării, în sfârșit, o sumă de alte cărți se distilează în Ca rtea de la Metopolis”88
Metopolisul, orașul ,,apusurilor” este în agonie, își trăiește ,,finalul fără glorie” astfel
că, după opinia lui Mircea Muthu cartea a treia (Sfârșit la Metopolis) nici nu mai
putea să fie scrisă”89. Metopolisul este condamnat la inevitabila dispariție din cauza
săpăturilor în exces pentru va loroasa marmură roșie, ceea ce constată și bătrânul
General Marosin : ,,Metopolis -ul, ca să poată supraviețui, a trăit mult tim p ,,mâncând
din dealurile sale – cum spunea o dată Generalul Marosi n. Marmora roșie și piatra de
mai bună cali tate au fost scoase aproape de peste tot unde existau, dealurile au fost
găurite și s -au surpat pe rând, sau au rămas din ele doar rămășițe părăginite. Surpările
s-au apropiat din ce în ce mai mult de oraș, pe măs ură ce căutătorii de marmoră roșie
și de piatră nobilă pentru construcții nu mai găsesc nimic pe dealurile mai
depărtate.<<Într -o zi o să începem să ne mâncăm dealurile de sub oraș. Dacă vom
găsi sub ele toată bogăția marmorei roșii pe care o sperăm, vom fi bogați în schimbul
scufundării orașului și a caselor noastre>> a zis cândva Generalul Marosin, dar pe
atunci pericolul scufundării era departe, calcare pure se mai găseau încă la distanțe
mari de oraș și de pădurile de nuci și gutui care -l înconjoară.(. ..) De când averea de
marmură și piatră a dealurilor a scăzut și a devenit tot mai puțină, Metopolis -ul,
pentru a -și prelungi viața și pentru a amâna atacul târnăcoapelor asupra propriilor
temelii și asupra dealurilor de sub case, și -a îndrep tat speran țele spre bogățiile
locurilor din jur . Metopolis -ul trăiește acum din mila fluviului și din mila câmpiei
Dicomesiei, din ce cade de la ospățul lor. Un o raș care -și hrănește existența cu
expediente. N -am văzut un oraș ai cărui oameni să fie mai rătăcitori ș i să dorească
mai mult fericirea celor din alte locuri pentru a -și primi și partea lor mică de fericire
din abundența și da rurile căzute de la masa altora ”. Chiar și așezarea caselor
metopolisiene simbolizează crepusculul, condamnarea la pierire: ,,Toate casele
Metopolis -ului stau cu spatele spre drumurile de Mare ale Dobrogei. Într -acolo, ele
își arată do ar zidul lor orb, fără ferestre ”. Generalul Marosin, încrezător cândva într -o
fericire autonomă a Metopoli s-ului recunoaște acum că visul său se va
destrăma: ,,Dacă destinul acestui oraș mi -ar fi fost dat în mâini, mi -ar fi trebuit peste

88 Mircea Muthu, Pulberea roșie , în ,,Apostrof”, nr.4, aprilie 2002, p. 12.
89 Ibidem , p. 12.

55
o sută de ani să -l descurc, să -l despart de sine însuși, să -l dărâm casă cu casă, să -i
șterg uliță de uliță și să -i fac altul. Am cincizeci și șase de ani și nu mai am tim p nici
măcar pentru mine însumi, să -mi iau viața încă o dată de la capăt așa cum mi -am
luat-o de atâtea ori. Dar aș fi făcut din Metopolis o capitală, aveam la îndemână
Fluviul și Marea. În spatele mării mi se deschidea Orientul. Iar dincolo de fluviu,
prin câmpia fertilă a Dicomesiei, aș fi tras drumurile netrase încă spre Occident. Un
nou Corn de Aur aș fi făcut din strâmtoarea dintre Metopolis și Cetatea de Lână, prin
care ar fi venit bogățiile pământului și, odată cu ele, cele mai strălucite minți să se
desfete înfrumusețând cu geniul lor constructor priveliștile Metopolis -ului, Câmpia
Dicomesiei, malurile fluviului, drumurile spre Mare, distanțele dintre ele și de peste
ele. (…) Pentru a schimba Metopolis -ul mi -ar trebui nu numai mulți ani, mi -ar treb ui
și o putere capabilă să răstoarne munții. Eu am răsturnat mulți munți în viața mea și
n-am găsit nimic sub ei. Dar cu Metopoli s-ul aș fi încercat. Fără să -i retez însă
dealurile, de dedesubt, pe care îi stau case le”.
Milionarul, cron icarul de excepție a zonei, observă și el, pe lângă
scufundarea ținutului și dispariția exponenților acestei lumi în declin:
,,Ce –aș mai putea face eu, Milionarul, pentru Metopolis?
Așa cum stau lucrurile, n -aș putea influența decât în mică măsură un des tin ca
a lui Glad și al I epei-Roșii. Dar știu eu ce va ieși mâine din ei? Sau să îmbunătățesc
cât de puțin condiția de prizonier a generalului Marosin, să mă vâr, adică, și să împac
din când în când certurile fără sfârșit dintre numeroasele sale rude din c urtea fermei.
Certuri care se împletesc, se îngroașă și se sparg mai rău decât rețeaua proastă de
irigații a fermei, idiot concepută, pe care au cârpit -o, în ultimele patruzeci de nopți în
schimbul unei haine uzate de general, fostul pușcăriaș Glad și aman ta lui marmațiană ,
enorma Iapa – Roșie”. Fiind un demiurg ce î și veghează de la înălțime teritoriul ,
stând în fotoliul de drezină ce lunecă încet pe șine , îi dă prilejul să contemple
împrejurimile într -un timp închegat , împreunând trecutul, prezentul și viito rul
destinelor metopolisiene: ,,Când stau în fotoliul meu de drezină care lunecă în
coborâre înceată pe șine, de pe platoul meu spre văile întortocheate ce se deschid
către amfiteatrul Metopolis -ului, capăt o predisp oziție specială pentru idei generale.
Și având sub ochi, ca și cum aș privi dintr -un cer mobil, cele mai mărunte mișcări de
prin curțile și ulițele localității, aș putea mări desenul cotidian și fugar, prins în

56
privirile mele la scara dimensiunilor trecut -prezent -viitor, să leg adică și să încheg
din frânturi milimetrice stupide de moment harta destinelor metopolisiene la scara
unu pe unu. (…) De pildă acum, când cobor cu drezina să mă întâlnesc cu
Topometristul și cu misitul Societății Arheologice Interb alcanice. Nu mai privesc
spre șo pronul de lângă casa parohială unde Glad și Iapa -Roșie au făcut dintr -o roată
strâmbă o fabrică de lumânări de seu. (…) am observat că pământul de pe un deal din
dreapta mea, singurul cultivat, și anume cu floarea soarelui , a început să se miște
încet, să se desprindă și să lunece cu lan de floarea soarelui cu tot, de pe spinarea
dealului care-l ținea deasupra. Localitatea Metopolis se stinge încet împreună cu
lumea sa aferen tă: ,,Locurile acestea și oamenii lor simbolizeaz ă arhaicul, anistoricul.
Cine știe cât vor mai dăinui sub înfățișarea specifică, în orice caz nu mult. Trama
epică, atâta cât există – produsă în special prin relatări ale unui bătrân, generalul
Marosin, notate de confidentul și cronicarul său zis Milionar ul, căruia i se atribuie
întreag a Carte – dezvăluie pe tocmai iminenta inevitabilă dispariție a tot ce mai
menține climatu l Vechimii. Zilele lui Andrei Mortu sunt numărate; succesorul său
prezumtiv, copilul -minune. Izgonit de dicomesieni din in sulă, se pri pășește la o
negustoreasă. Însăși cetatea metopelor, Metopolis, un fel de Isarlâk, se destramă.
Vechiul, legendarul, miticul evoluează spre un asfințit asemenea lumii de vis din
Craii de Curtea -Veche”90. Totuși, așa cum observă și esteticianul Corin Braga,
Milionarul reprezintă o lume ,,pe care prozatorul o modelează nu în funcție de
criteriile corespondenței cu realitatea înconjurătoare, ci în funcție de propriile
fantasme. Este un ținut desenat după liniile mnezice ale sufletului, o patrie afectivă
compensatorie, în care autorul se refugiază cu deliciu”91. Deși este o lume destinată
morții, coloriturile serbărilor metopolisiene reîncarcă pe moment cu energie toată
suflarea ce de Sfânta Mărie -Mică se ospătează cu bunătăți din țările nordice, asiatice
sau medi teraneene, pe mese fiind nelipsite vinurile dobrogene, țuica de Argeș,
cașcavalul și telemeaua brăileană, mierea din Moldova și Bucovina, merele și perele
de pe văile Carpaților, curmalele coapte și roșiile din Bagdad, icrele negre de la
Sulina. Metopolisu l este un bazar în care se întâlnesc mai multe civilizații, întâlnind
la tot pasul obiecte ce -i reprezintă: parfum de trandafiri din Bulgaria, cașmiruri din

90 Dumitru Micu, op.cit. , p. 554.
91 Corin Braga, în Dicționar analitic de opere literare românești , coordonator Ion Pop, vol.I: A -D,
Casa Cărții de Știință, Cluj –Napoca, 2000, p. 147.

57
India sau mătăsuri din China, neamurile încrucișându -se, vorbind fiec are limba
necesară conviețuiri i.
Deși întâmplările romanului au loc la începutul secolului al XX -lea și în
perioada interbelică, așa zisa realitate istorică ne conduce de fapt spre lumea mitică,
atemporală a scriitorului născută din frânturile memoriei sale. Având formula
romanului -fluviu92, fără o unitate în acțiune, captivantele povestiri ce se întrepătrund
devin pagini ale destinului unei colectivități ale căror reprezentanți frapează prin
simbolistica lor alegorică. Astfel, așa cum sesizează Corin Braga , autorul Cărții de la
Metopolis reușește performanța narativă ,,de a topi într -o pastă narativă omogenă o
serie de intrigi și fabule disparate. (…) Țesute pe canavaua unei narațiuni à tiroirs,
întâmplările tuturor personajelor actanți încheagă destinul unei colectivități și d au
romanului o tentă și deschidere epopeică. Într -o panoramare contrastivă a celor trei
mari regiuni, Metopolis, Dicomesia și Mavrocordat, unul dintre protagoniști,
generalul Marosin, schițează tipologia umană a fiecăreia dintre acestea, sistematizând
personajele într-o tipologie caracterială ”93.
Dicomesia, ținut al unei populații cu trăsături primitive, cu sărbători
precreștine, cu rituri ciudate atrage prin elementele inedite cum ar fi Biserica pe
Roate trasă de șase cai (acum pierdută) sau portrete le exem plare ale memorabilelor
genii, cel al lui Constantin Pierdutul I -ul și cel al lui Filip Lăscăreanu Umilitul.
Dicomesienii, stăpânitorii unei imense câmpii ,,atrag prin grâul, prin caii și prin
obiceiurile lor de început de lume, femeile tinere și pe cei ca re vor să se
îmbogățească. Insula Cailor – care se întinde în mijlocul fluviului, cam din dreptul
Cetății de Lână și al Metopolis -ului și până în fața orașului Mavrocordat – este a
dicomesinilor, acolo își cresc și -și leapădă ei caii, ca să nu -i mai aibă î n grijă, dar și
ca să -i sălbăticească pentru a -i avea mereu iuți și cu dracu -n ei. În Dicomesia nu
numai familiile au cai, ci fiecare copil își alege de mic un cal ori un mânz de îndată
ce poate înota singur spre insulă, unde învață să călărească și să se bată cu cei de -o
vârstă. Când ajung de vârsta însurătorii pun ochii de cu toamna pe un cal cât mai
neînblânzit pentru alegerile de Bobotează. Întrecerile barbare pe zăpadă, prin lunca
de la Cetatea de Lână și salcâmii Glavei, sunt aproape numai ale tineril or

92 Ibidem , p.119.
93 Ibidem , p. 119.

58
dicomesieni și rar s -a văzut ca un străin de ținutul Dicomesiei să apară la alergări și
să se măsoare cu ei în fuga cailor. La alergări ei răpesc fetele, venite să -i privească de
prin toate așezările întinse de -a dreapta și de -a stânga fluviului. Fetele străine răpite
devin dicomesience și așa neamul dicomesienilor se înmulțește, se aprinde din nou și
se împrospătează cu fiecare generație tânără și se naște mereu din dragostea care
începe în fi ecare an pe zăpadă ”. Comportamentul barbar și gândirea înapoiată
dicomesiană scoate în evidență o lume ancestrală bazată pe legi nescrise devenite
proverbe arhicunoscute:
,,Nu-ți bate calul, înainte de a -ți bate copiii și nevasta.
Decât să -ți moară calul mai bine să -ți ardă grajdul.
Dar,
Calul fără grajd, ca omul fără dinți.
Unde nu e cal, vai de drum.
Poți să -ți vinzi un prieten ca să cumperi un dușman,
dar calul să nu -l dai decât dacă ți -l ia Dumnezeu și
nici lui decât dacă -ți dă unul mai bun în schimb.
Arhiereul se cunoașt e după cucă, calul după fugă.
Ia-ți mai întâi cal și apoi nevastă,
Nevasta te poate lăsa în drum, calul te duce mai departe,
Însă,
Cu un cal bun îmblânzești o femeie rea.
Cu o nevastă bună nu dregi un cal stricat.
Cine are și cal bun și nevastă bună n -a trăit degeaba,
Dacă nevasta îți mai și naște băieți, nici calul n -o
să-ți rămână fă ră grăunțe și fără iepe.”
Generalul Marosin atrage atenția Milionarului în ceea c e-i privește pe
dicomesieni, agresivi și barbari dar drepți în hotărârile l or. Astfel –așa cum sesizează
Corin Braga – ,,dicomesienii sunt totuși oamenii cei mai recți caracterial, cei mai
drepți, care au ˂˂lumina lor ascunsă și rămasă în oase˃˃. Locuitorii Dicomesiei
reprezintă substratul etnic al microuniversului bănulescian, făpturile prin care
scriitorul exprimă intuiția fondului ancestral al umanități i”94:

94 Ibidem , p. 119.

59
,,Îți spun astea, Milionarule, ca să fii atent în cartea ta ce faci cu dicomesienii.
Știu că iubești adevărul, dar nu -ți displac nici fețele lor ascunse, ca și acelea
alunecoase. Știu că vei f i nemilos cu lipsa lor de lumină, cu felul lor barbar de a -și
trata familiile și femeile, cu felul lor înapoiat de a trăi, cu înclinația lor spre
regresiune. Dar aș vrea să știi de la un om ca mine care i -a cunoscut foarte bine, că ei
pot fi ascunși, chiar răi, dar niciodată trădători ai cuvântului dat.
Pot umbla cu ocolișuri, dar nu cu minciuni otrăvitoare. Pot fi nemiloși, brutali
și grosolani, dar nu ucigași sau prieteni cu simbrie. Dacă vei greși în Carte asupra lor
și nu vei avea timp să le arăți și lu mina lor ascunsă și rămasă în oase, mai greu de
prins, de văzut și de scos la iveală, atunci tra nscrie aceste cuvinte ale me le și
socotește -te corectat, ch iar fără să mai revii asupra a ceea ce ai greșit, nu reveni,
pentru că e bine să se vadă în cartea ta că ai lăsat libere cuvintele să se bat ă între
ele.(…)
Cu mavrocordații m -am înțeles cel mai repede, dar m -au și trădat repede,
redevenindu -mi prieteni ori de câte ori vedeau că balanța înclină iarăși în favoarea
mea.
Pe metopolisieni n -am putut să -i cunosc limpede, nici într -un fel, nici în altul.
Spuneau că -mi sunt prieteni, dar pe dedesubt puteau oricând să -mi poarte o vrăjmășie
capabilă să mă secere fără milă; (…) Dacă aș vrea să fac o țară, numai cu
metopolisienii sau numai cu mavrocordații n -aș putea închega un popor. Osul unei
țări nu l -aș putea avea fără oam eni ca dicomesienii ”.
Din rândul dicomesienilor, din lumea prin care putem descoperi o nouă
Americă, se ivește rar câte o personalitate cum este Filip Lăscăreanu sau
bizantinologul Constantin Pierdutul I -ul. Teolog și istoric al Bizanțului, Filip
Teologul, poreclit Umilitul din cauza supunerii sale în căsătorie este considerat un
geniu, mereu în căutarea esențelor, în găsirea ,,oului de sub cuvânt”. Rătăcit ani de
zile prin străinătate, Umilitu l se întoarce acasă și, în loc să -și trăiască liniștit ultimele
zile din viață, el este ,,răpit” pe rând de familiile rudelor sale din Dicomesia, care
speră astfel să atragă alături de recunoștința bătrânului și o parte din avere. Un
personaj interesant, v ăzut ca un fel de rege în utopica Insulă a Cailor, este și
Constantin Pierdutul, aproape un analfabet care descoperă singur secrete ale
matematicii, inventând de exemplu cifra zero și învață să comunice cu armăsarii

60
semisălbatici. Gândirea sa abstractă îl împinge însă la nebunie și la sălbăticie, ceea ce
îi atrage porecla Constantin Pierdutul Întâiul și îl determină să provoace revolta
hergheliilor, care atacă Metopolisul. Alungat de dicomensieni, Constantin rătăcește
în propria sa lume abstractă, simbolizâ nd omul de geniu în veci neînțeles și
condamnat la izolare . Tot aceeași alură de demiurg o are și croitorul Polider, personaj
dicomesian, proiectat în manieră fabuloasă deoarece știe pe de rost atât măsura cât și
povestea vieții locuitorilor din ținut.
La antipodul dicomesienilor se află mavrocordații, care exemplifică cea de -a
doua tipologie a universului bănulescian. Locuitorii orașului cu nume de domnitor
sunt afaceriști rafinați având ,,o intelig ență și instabilitate fanariotă ”95. Personaj -cheie
ce reprezintă tipologia trișorilor profesioniști este Emil Havaet Lăscăreanu care,
împreună cu W.W. Bazacopol caută mereu prilejul încheierii unor afaceri profitabile,
chiar dacă implic ă forțarea unor bătrâni să își vândă ,,ani de viață”, cedându -și casele
și terenurile pe sume neînsemnate. Același Havaet uneltește și împotriva Umilitului
iar la dispariția bătrânului savant îi preia nu doar pălăria, ci și comportamentul și
aspectul fizic, astfel că ,,printr -un adevărat transfer de identita te, el trăiește un episod
de demență confuzională, devenind, dintr -un individ parțial oligofren (în ciuda
inteligenței sale practice, are dificultăți în vorbire) un savant genial, în fapt, Umilitul
însuși, căruia i-a canibalizat personalitatea ”96. Chiar și numele său este ,,simptomatic,
fiind de fapt o poreclă provenind dintr -un cuvânt turcesc ce desemna un pescheș
oficial dat slujbașilor fanarioți ”97.
Locuitorii orașului metopelor bizantine, metopolisienii f ac parte din a treia
tipologie umană a romanului , exponenți ce aparțin unei lumi crepusculare. Analizând
psihologia locuitorilor Metopolisului , Corin Braga sesizează caracteristicile lor
definitorii din care se poate intui oarecum specificul nostru etnic: ,,Imprevizibili și
contradictorii, profunzi și d erutanți, metopolisienii îmbină primitivismul matricial al
dicomesienilor cu superficialitatea sclipitoare a mavrocordaților. Prin conjugarea
celor trei seminți, Ștefan Bănulescu pare să obiectiveze o anumită intuiție empatetică
asupra specificului nostru etnic, în termeni cu totul diferiți de cei vehiculați în teoriile

95 Ibidem , p. 119.
96 Ibidem , p. 120.
97 Ibidem , p.119.

61
curente (și desuete) de morfologie a culturii ” 98. Conducătorul acestui oraș iluzoriu
aflat în declin este Generalul Marosin care dictează Milionarului frânturi din
memoriile sale, de fapt, istoria umanității universului său. Întâmplările din viața
oamenilor, știute de aproape toți locuitorii din zonă, vor alcătui Cartea milionarului ,
în paginile căreia lumea, adineauri condamnată la pierire, va fi salvată. Milionarul,
cel mai enigmatic perso naj, autorul fictiv al romanului, creează porecle, ține evidența
destinelor, pătrunde dincolo de aparențe, pentru a da acestora semnificații de
parabolă și simbol.
Ștefan Bănulescu își creează ținutul Metopolis, un spațiu al său al cărui
cronică fabuloas ă este narată de Milionar – alter ego al autorului. Povestitor de
excepție, scriitorul, împletind mereu realul cu imaginarul, reușește să dea naștere
unei opere în care abundă miturile și legendele. Nesfârșitele povestiri în povestire cu
evidente elemente de basm conferă textului o s tructură labirintică, aparținând prozei
fantastice. Gheorghe Glodeanu sesizează în textele bănulesciene mânuirea într -un
mod inedit a instrumentelor prozei fantastice în care ,,prozatorul nu dezvăluie
niciodată adevărul ultim asupra întâmplărilor. Dimpotri vă, asistăm la un procedeu
savant al proliferării neîntrerupte a misterului (…) Ca urmare, realul este mereu
ascuns în spate le unui strat de mit și legendă ”99. Romanul Cartea milionarului este,
în viziunea lui Ion Vlad, ,,un joc al miturilor și al demiti zării (prin ironie și prin
parodiere)”100 într-un spațiu fabulos în care realul se îmbină cu im aginarul. Geografia
mitologică ce cuprinde Metopolisul, Dicomesia, Cetatea de Lână, Insula Cailor și
Orașul Mavrocordat, este ținutul propriu bănulescian în care v iețuiește lumea
alcătuită după un model vechi bizantin. Nicolae Manolescu sesizează originalitatea
lui Ștefan Bănulescu de a ,,produce ceața mitică”: o anume întrebuințare dată
numelor (de locuri și de persoane); crearea unui spațiu circular; v iziunea lumi i reale
ca labirint ”101. Astfel, toponimia dă naștere topografiei, poreclele identifică și
definesc lumea a cărei univers este circular. Destinele p ersonajelor se
întrepătrund, ,,amintirile unora le repetă pe ale altora, ca și cum aceleași întâm plări

98 Ibidem , p. 120.
99 Gheorghe Glodeanu, Orientări în proza fantastică românească , Editura Tipo Moldova, Iași, 2014,
p. 517.
100 Ion Vlad, op.cit. , p.129.
101 Nicolae Manolescu, op.cit. , p. 621.

62
s-ar fi petrecut de mai multe ori; poveștile lor confundă începutul cu sfârșitul”102.
Toate povestirile ce se țes la Metopolis și în jurul acestuia sunt ele înseși labirinturi
din care nu se poate ieși. Deși pornește de la elemente autobiografice, poveste a
spațiului câmpiei de la Dunăre cu viziunea bizantină devine la Ștefan Bănulescu o
cronică fabuloasă. Este ceea ce Alejo Carpentier a numit ,,realismul magic” iar
Gabriel García Márquez l-a folosit, cu succes în romanul său , Un veac de
singurătate . ,,Realitatea ” fantastică, onirică, mistică se suprapune peste ,,realitatea”
fizică prezentă. Metopolisul lui Bănulescu este insula fabuloasă în care viețuiesc
personaje și animale cu aură de basm, Constantin Pierdutul, analfabetul genial, Kiva –
Cea-Mare și bivolii ei, Fibula și Guldena, Iapa-Roșie, croitorul Polider care -și
însoțește croiala și lucratul pantalonilor cu povești minunate ,,pline de idei morale și
mântuitoare pentru fiecare client în parte”.
Atât Cornel Regman cât și Nicolae Manolescu susțin că romanul bănulescian
sintetizează ceremonia povestirii cu ironia, capacitatea personajelor de a fabula, de a
întoarce lumea actuală în ,,illo tempore ”, într -un timp mitic, de aici rezultând
performanța autorului care folosește ,,ceața” mitică în mod conștient ,,ca un tehnician
de platou cinematografic de reflectoarele lui, ceea ce echivalează cu risipirea
mirajului. Pe scurt, mitificarea recurge la lumina crud ă a ironiei: rezultatul este o
utopie burlescă (deși nu satirică și deloc argheziană), un basm parodic și în definitiv
un roman comic ”103. Chiar și Gheorghe Glodeanu identifică în Cartea milionarului ,
parodia și stilistica narațiunii tipic postmoderne în car e Ștefan Bănulescu ,,nu se mai
mulțumește cu arta mimetică, ci descoperă volupatatea autoreflectivității. În plus,
pentru a sfida și mai mult clișeele specifice prozei tradiționale, el substituie mereu
vocile narative, relatarea la persoana a III -a singula r alternând cu cea la persoana
întâi. Permanentele schimbări ale punctelor de vedere se explică prin faptul că fiecare
personaj își are propria sa poveste, pe care încearcă să o facă publică ”104. Umorul se
poate găsi la tot pasul în ceremonialul povestirii, exemplificatoare fiind, de exemplu,
istorisirile Generalulul Marosin, care , pentru a prezenta pățaniile Gorei Serafis ,
apelează și la talentul de povestitor al unui plutonier. Nicolae Manolescu vede
umorul în povestirea labirintică , în ,,conflictul dintre respectarea meticuloasă a

102 Ibidem , p. 623.
103 Ibidem, p. 627.
104 Gheorghe Glodeanu, op.cit. , pp. 516-517.

63
aparenței de seriozitate a actului povestirii și referință echivocă menită a -l pune în
dubiu. Alteori el este rodul excesului intenționat, Generalul Marosin relatează pe mai
multe pagini istoria lui Filip, până la călătoria lui în Dicomesia și dispariție.
Relatarea e un veritabil delir interpretativ: Marosin nu doar colportează știrile, dar se
dedă la o cazuistică infinită, explicând fiecare element din atâtea puncte de vedere
câte sunt posibile. Rezultatul este că motivația psihologică devine inextricabilă iar
firele epice se încâlcesc definitiv ”105.
Umorul și ironia rezultă și din titlurile și subtitlurile capitolelor scrise cu litere
de tipar, care rezumă uneori înșelător subiectul, autorul preluând voit pro tocolul
scriitorilo r de succes cum ar fi Cervantes sau Boccaccio. De exemplu într -un
subcapitol al capitolului 8 din Cartea de la Metopolis titlul ne dă destul de multe
informații despre întâmplările prezentate în următoarele paispr ezece pagini:
,,VAP OARELE. REVOLTA CAILOR DIN INSULĂ. DECĂDEREA LUI CONSTANTIN. ANDREI
MORTU ÎL ÎNCORONEAZĂ REGE AL INSULEI CAILOR DÂNDU -I NUMELE DE CONSTANTIN
PIERDUTUL, I -IUL. ASEDIUL DICOMESIENILOR ASUPRA INSULEI. ULTIMUL LOR ATAC. FUGA LUI
CONSTANTIN ÎN CÂMPIA ASCUNSĂ A DICOMESIEI. MOARTEA CEA ADEVĂRATĂ A LUI ANDREI.
FOSTUL REGE CONSTANTIN, PENSIONAR AL IEPEI -ROȘII.”
Parodia este un izvor important de comic în romanul bănulescian. Personajele
și felul lor de a povesti sunt parodiate în scopuri comice; evenimentele prezen tate, de
cele mai multe ori derizorii, ironizează exponenții unei lumi în declin. Recunoaștem
în descrierea legendarului Andrei Mortu, de exemplu, o tehnică portretistică folosită
și de Urmuz: ,,De aceea Andrei era numit, de către dicomesieni, Andrei Mortu ,
pentru că se credea că, asediat și atacat cu arme de foc pentru a fi prins, ar fi murit de
mai multe ori (de patru ori), dar de fiecare dată apăruse iar, strecurându -se din nou pe
culoarul de broaște țestoase din mlaștini spre Palatul de Papură, șchiopăt ând și
târându -și, din carapace în carapace, piciorul drept, aproape un ciot, răn it mai demult
într-o încăierare sângeroasă cu un pluton de urmăritori.(…) Ceea ce i -a mirat atunci
mai mult pe dicomesieni a fost că l -au zărit întâia oară pe Andrei Mortu c um arată el
mai de aproape, nu -l văzuseră niciodată de la o distanță atât de mică și și -a dat seama
că e bătrân și beteag și că mult nu mai are de trăit. Chipul viteaz și lipsit de moarte al
lui Andrei – lăudat în cântecele cunoscute în toate Dicomesia, și răspândite până spre
Bulgaria, Serbia și chiar spre Turcia – arăta jalnic. Ca să -și ducă mâna la gură Andrei

105 Nicolae Manolescu, op.cit. , p. 628.

64
trebuia s -o împingă cu cealaltă, iar ca să se ridice din iarbă folosea un băț cu cârlig pe
care-l agăța de salcia sau de plopul cel mai apropiat.” Pentru a rămâne în memoria
dicomesienilor, Andrei Mortu plătea lăutari să -i răspândească celebrele cântece
despre vitejia sa drept doine populare, deși erau scrise de el. Parodie este și destinul
geniului la matematică, Constantin Pierdut ul, pustnic ul care, înnebunit de logica lui,
ajunge să fie folosit ca un simplu instrument de calculat la cafeneaua Iepei -Roșii ,
Cenușăreasa din Metopolis. Întâmplările ironice țesute în jurul Femeii -paraclisier
determină o oarecare tensiune în acțiune atunci când aceasta încetează de a mai trage
câteva luni clopotele provocând locuitorilor orașului un șoc teribil. Oamenii aduc la
biserică Păcatele lumii, copiii din flori ai femeii, pentru a o impresiona să renunțe la
așa zisul post negru pentru greșelile vieții. Clarifica rea ironică vine când se află că
Femeia -paraclisier, personaj fabulos, a dor mit câteva luni și trezindu -se își reia
ocupația obișnuită de a trage clopotele vestind sărbătorile metopolisiene. Așa cum
observă Nicolae Manolescu, la autorul Cărții de la Metopo lis ,,ispășirea e ridiculizată
ca și păcatul. Acest similiepic transformă unele pagini din roman în tr-un fel de
epopee eroi -comică” 106 .
Cartea milionarului este romanul unui ,,univers imaginar autarhic”107, ,,un
univers eroic și comic deopotrivă, legendar și modern”108, o lume eterogenă în care
negustoria e pe primul loc, chiar dacă e vorba pe lângă bani și marmură și de negoțul
cu ani. Deși se presupune că această umanitate a jucat cândva un rol important în
imperiul bizantin, în realitate, atât spațiul cât și exponenții lui sunt condamnați la
dispariția lentă, neră mânându -i timp nici lui Havaet să-și prezinte
descoperirea, ,,Feeria bizantină”, piesa de teatru compusă de un pensionar
metopolisian, ce poate fi considerată sceneta esenței lumii bănulescien e.

106 Nicolae Manolescu, op.cit. , p.630.
107 Corin Braga, op.cit. , p.120.
108 Nicolae Manolescu, op.cit. , p.630.

65
Capitolul 5
Cântece de câmpie

Cântecele de câmpie au fost concepute anterior sau simultan nuvelelor , cum
însuși scriitorul declară, în ,,Argument la retipărirea de față”, în 1979, odată cu
apariția ediției a IV -a a Iernii bărbaților . Ștefan Bănulescu creează aceste versuri ca
un ,,mic codice care ar cuprinde documentele lirice ale teritoriului sever pe care se
desfășoară proza din Iarna bărbaților (după cum ele cuprind în germene și imagini
transmise mult timp după aceea , la o altă măsură, dimensiunilor teritoriului imaginar
din Cartea Milionarului )109.
Poemele bănulesciene zugrăvesc o lume magică și mitică formând împreună
cu textele în proză un trunchi comun. Se poate identifica în universul bănulescian o
contopire a devierii cu observația morală și cu lirismul. Viața se desfășoară sub ochii
săi ca un ritual cu enigmatice gesturi, ascunzând fiecare o semnificație dincolo de
orizontul văzut. Satul românesc este înzestrat cu haruri uitate de restul lumii, cu un
zăcământ folcloric autentic notate în enigmaticele Cântece de câmpie :

,,Câmpiile, cu porți dărâmate,
Cu ierbile -n cer vărsate,
Crește iarba -n cer, și -n stele,
Și în călcâiele mele…”
(Mistreții erau blânzi , Cântec lăutăresc din tradiția înmormântării )

,,Ioane, Ioane,
Gheorghe, Andrei și Miroane,
Nu te uiți la vremea mea,
Ai lăsat -o și pe -a ta,
Și te duci pe Dunăre,
Pe scândură, bulgăre,
Îngroși apa și valul,

109 Ștefan Bănulescu în Cântece de câmpie , Argument la retipărirea d e față, Un regat imaginar, cu o
prefață de Georgeta Horodincă și Notă bio -bibliografică, Editura ALLFA, București, 1997, p. 363.

66
În urma ta crește malul.
( Satul de lut , Bocet )
,,De m -ai vedea bătrân, mamă, am îmbătrânit c -o haină.
Haina ea, minune mare, pleacă singură să are, îndoită
De spinare. Caut haina -n buzunare, dau de grăunțe și soare,
De m -ai vedea bătrân, mamă, îmi crește grâul în haină.”
(Vară și viscol, Cântec lăutăresc )

Semne ale unei lumi vechi, simbolurile ce înconjoară personajele ies la
suprafață din când în când pentru ca tradiția să nu fie compromisă: ,,Sunt poa te
lucruri potrivite, ca să nu se prindă semnele oamenilor dinainte” . Această comunitate
este organizată pe neamuri, niște veritabile triburi în care exponenții sunt înclinați
să ,,măsoare lucrurile cu basmul”. Corbul, un personaj simbol, reprezintă cel ma i
bine această lume mitică sau Vica, expresie a feminității dezlănțuite, variantă a
motivului erotic ridicat la dimensiuni mitice. Suveran al pustiului, Constantin
Pierdutul I -ul, extraordinarul geniu matematic dar analfabet este, poate, personajul
bănulescian cel mai ciudat, pe care oamenii îl ocolesc, neștiind la ce să se aștepte de
la el. Andrei Mortu, h oț legendar și un fel de haiduc sadovenian e ființă nemuritoare,
e presupusul tată al enigmaticei Vica despre care s -au compus numeroase cântece
lăutăreși:

,,Andrei Mortu din Săltava,
Hoț de fete și de mori,
A murit de patru ori.

L-a-mpușcat întâia oară
Pe un piept de fată mare.
A vrut fata să -l îngroape,
Dar nu l -a găsit pe -aproape.
Numai hainele din pat
Sângerate, le -a-gropat.

67
Corbii trec, timpul se duce,
Hainele goale zac sub cruce.

Andrei Mortu, gură dulce,
S-a sculat un deal să urce,
Că uitase să mănânce.
S-a ivit a doua oară,
Încerca un geam să sară
C-un picior de lemn de plop,
Într-o noapte la o moară.
L-a-mpușcat din nou, să moară,
Și-a căzut în noaptea chioară
Pleoscăind apa murdară.
I-a rămas lemnul de plop
În roata oprită -n loc.
S-a sculat Andrei din baltă
Că vroia apă curată.
S-a ivit și -a treia oară
Pe câmp gol de Bărăgan,
Într-o vară, într -un an,
Pe la Conacul lui Ceară.
Și era a treia oară
Făr-o mână și -o ureche,
Cu iarbă crescută -n ghete.
A cerut And rei, să plece,
O cană de apă rece.
Ca să -i dea, Ceară Sucitul
I-a cerut în schimb cuțitul.
I l-a dat Andrei, iar Ceară
L-a-mpușcat din nou, să moară.
A murit Ceară Sucitul
Și-a-ngropat cu el cuțitul.

68

Nu putea Andrei să moară
Și-a venit și -a patra oară,
Era toamnă, era seară.
N-avea mâini bune s -apuce,
Picioare -ncotro se duce
Numai ochii priveau dulce.
Era alb, albit și -n gene,
Avea barbă și -n sprâncene.
Nu putea Andrei să m oară
Și-a venit și -a patra oară
Într-o margine de sat:
Spunea basme la copii
Prin tufișuri și prin vii.
Dar aici l -a împușcat
Și nu s -a mai arătat.
(Andrei Mortu)

Lumea fabuloasă bănulesciană se rotește în jurul unor simboluri, printre care
cel mai reprezentativ este cel al absolutului ce niciodată nu poate fi atins. Dropia
semnifică o iluzie, perfecțiunea intangibilă care fascinează prin misterul
profund: ,,Este pasăre piciorongată de mari dimensiuni (…) nu se desparte niciodată
de pământ, căci nu poate zbura, (…) Pasăre fabuloasă, ea îl sfidează pe vânător,
fiindcă îi scapă mereu (…) În regim nocturn, dropia simbolizează lumea
atemporală ”110. Dropia devine astf el un duh amăgitor al câmpului; puterea acestui
animal e redată de Ștefan Bănulescu printr -o imagine a unui șarpe cu cap de vultur,
cu piept și sfârcuri de fată:

,,Pe miriștea arsă și lată,
La dunga cerului spartă
De-o vizuină de soare,

110 Jean Chevalier, Alain Cheerbrant, Dicționar de simboluri , vol.I, Editura Artemis, București, 1994,
p.469.

69
Spre asfințit și răcoare
Se saltă un cap de șarpe
Printre năluci verzi de ape.

Șarpele cu cap de vultur,
Cu plete galbene -n jur,
La gât cu soarele roată,
Cu piept și sfârcuri de fată,
Cu coroană de regină,
Cu aripile -n țărână.
Stă cu pieptul dezgolit
Tremurat în asfințit.

Am cătat dropi -n soare
Că eram de -nsurătoare.
Mi-am dus mâna peste câmpi
Printre praf și printre ghimpi:
Am vârât mâna în cer
Și am dat, vara, de ger.
Mi-a degerat mâna toată:
O-ntinsesem după fată,
Când s -o fur – prin degete
Mi-a trecut șarpele rece.”
(Dropia)
Cuvintele relativ simple ale acestor versuri ascund o realitate magică, o lume
atemporală, aspațială scufundată în mituri, tradiții, existând o credibilitate
extraordinară în ceea ce ,,se spune”, mai ales dacă autorii sunt văduve ,,cu dragoste
netrăită” s au oameni în vârstă ,,fără dinți în gură”. Victoria, personaj principal al
nuvelei Dropia , exponent al lumii din illo tempore , când istorisește întâmplări
petrecute în sat reușește să îi înfioare pe cei din jurul ei, cu toate că cei mai mulți le
consideră doar legende. Cuvintele vrăjitoarei devin însă reprezentative pentru
întreaga lume bănulesciană, a căror existență se țese în jurul basmelor și credinței în

70
legende și mit: ,,Petre nu -ți râde de poveștile oamenilor tineri, că poveștile ăstora nu
albesc ca iarna, și nu trec o dată cu anii. Vorbe cu ziua și cu ceasul, destule tot să
auzi cum le mestecă tot atâtea perechi de oameni însurați” .
Poeziile bănulesciene prezintă astfel imaginile halucinante și magice ale
câmpiei, un univers care simte alături de om zbuciumul sufletesc, suferința,
ostilitatea existenței. Aceste cântece înglobează ,,spiritualitatea mitică în marginea
căreia Ștefan Bănulescu meditează cu gravitate, fantazând ”111.

111 Eugen Simion, Scriitori români de azi , vol.III, Editura David -Litera, București, 1998, p. 280.

71
Capitolul 6
Studierea textului literar în gimnaziu . Aplicații metodice.

Conform programei, predarea limbii și literaturii române în școală presupune
texte valoroase și interpretări care să combine abordarea estetică și morală cu cea
expresivă, socială și filosofică. În gimnaziu, se folosește î ndeosebi comentariul literar
și se urmărește îmbunătățirea comunicării bazându -se pe rigoare științifică și o
perspectivă clară a abordării .
În Metodica predării limbii și literaturii române , Ioan Derșidan structurează
lecția de asimilare a cunoștințelor, de comentare a unui text lit erar în gimnaziu , în 12
secvențe:
1. Verificarea cunoștințelor din lecția precedentă;
2. Conversația introductivă pentru lecția nouă;
3. Anunțarea titlului lecției;
4. Pregătirea lecturii textului literar;
5. Lectura model a textului;
6. Conversația de orientare după lectură;
7. Lectura analitică a textului, pe unități logice;
8. Întocmirea planului de i dei (urmând subiectul, acțiunea, concomitent se
face explicarea cuvintelor necunoscute și a expresi vității);
9. Reproducerea textului (urmărind planul, problematica, structura și modul
de expunere);
10. Caracterizarea personajelor;
11. Evidențierea valorii artistice;
12. Concluzii.

Desigur, pe lângă aceste secvențe oarecum standardizate, trebuie avute în vedere și
alte aspecte ce îmbunătățesc înțelegerea de către elevi a textului studiat. P entru ca
receptarea unei opere literare să fie accesibilă, alături de caracteristici fundamentale,
este necesară prezentarea contextului social, istoric și cultural. Pregătirea l ecturii și
interpretării textului literar presupune o stabilire a legăturii între context și experiența
de viață a elevilor, care devine o introducere în atmosfera operei propuse spre

72
analiză. Informațiile istorice și culturale stimulatoare sunt însoțite d e explicarea și
folosirea cuvintelor noi ce apar în textul ce urmează a fi studiat. Dezvoltarea
exprimării orale și scrise a elevilor are loc pe baza acestor exerciții de cultivare a
limbii, abordarea lecțiilor devin acte de creativitate și de formare a pr iceperilor și
deprinderilor. Elevii învață astfel să redacteze logic și coerent, să comunice cu
ceilalți, să fie receptivi, încrezători și originali.
Lectura model a textului, dacă este de dimensiuni reduse, trebuie făcut de
către profesor pentru ca elevii să sesizeze expresivitatea ș i intonația adecvată
operelor literare. Conversația de după lectură verifică atenția elevilor și fixează
problemele generale bazate pe text: atmosferă, sentimentul dominant etc. Studierea
propriu-zis a textului urmează după le ctura pe unități logi ce, făcută de elevii mai
buni, întocmind astfel planul de idei și, în finalul lecției, reconstituirea textului.
Explicațiile privind cuvintele noi sunt notate pe tablă pentru ca elevii să le rețină mai
ușor, clarificându -și astfel prob lemele de vocabular. Întocmirea planului de idei a
operei epice studiate se realizează pe măsură ce fiecare fragment se explică. Ideile
dominante pot fi reprezentat e și printr -un citat sau titlu. Sunt esențiale stabilirea
temei, prezentarea subiectului, caracterizarea personajului, luarea în considerare a
speciei literare corespunzătoare, cunoașterea întregii opere și a unor informații
privitoare la geneza acesteia și la locul său în ansamblul creației scriitorului analizat.
La textele lirice analiza se b azează pe sugestiile limbajului figurat, pe ideile poetice
și pe înțelegerea structurii compoziționale. La receptarea operelor dramatice
importante vor fi evenimentele, conflictul și personajele.
Priceperea comentariului literar se învață încă din clasa a V-a, urmărindu -se
atât înțelegerea și explicarea textelor, cât și utilizarea instrumentelor de abordare a
acestora. Cerințele stabilite de programele școlare actuale pentru receptarea textelor
literare au în vedere încadrarea acestora în genuri și caracterizarea lor, structura și
limbajul, caracterizarea personajelor, argumentarea unei aprecieri critice, explicarea
unui citat etc. În lecția de literatură este esențial ca elevii să intuiască artisticul din
operele scriitorilor consacrați, explicațiile, exer cițiile, citatele, sintezele constituind
repere esențiale ale receptării textelor. Desigur, investigația aprofundată a operei
literare se va face la nivelul sonor, cel gramatical, lexical și semantic, se va avea în

73
vedere sistemul imaginilor literare dar ș i raportul operă -realitate (concepția
scriitorului, mesajul operei, referințele istorico -literare etc.).
Succesul unei ore de literatură se bazează pe talentul profesorului în a -și alege
acele metode didactice potrivite problematicii operei dezbătute care vor stârni
interesul elevilor și îi vor antrena în activitățile exploratoare ale universului textului
literar. Elevii de astăzi nici nu -și mai pot imagina ora de limba și literatura română
fără prezent ări Power -Point, fără internet, e -book -uri, tablete, fără foi flipchart și fișe
de lucru, fără cartoane colorat e, markere și jocuri didactice și, nu în ultimul rând, fără
un cadru didactic model care să -i direcționeze spre găsirea răspunsurilor la mulțimea
de întrebări specifice vârstei.

74
Aplicații metodic e
Proiect didactic

Școala Gimnazială : ,,Bem József” Cărășeu
Profesor : Meșco Elisabeta
Data : 29.04.2015
Aria curriculară : Limbă și comunicare
Disciplina : Limba și literatura română
Clasa : a VIII -a
Subiectul : Pe urmele scriitorilor români la orele de lectură: Ștefan Bănulescu .
Tipul lecției : de transmitere ș i însușire de noi cunoștințe
Scopul: familiarizarea elevilor cu personalitatea și operele unor scriitori români.
Motivația :
Cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în
domeniul literaturii.
Competențe specifice:
1.1. Înțelegerea semnificaț iei generale a mesajului oral;
2.2. Construirea unui discurs oral pe o temă dată;
3.2. Dovedirea înțelegerii unui text literar pornind de la ce rințele date;
4.1. Redactarea unor texte adaptându -le la situația de comunicare concretă.

Competențe derivate :

La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:
1-să sesizeze trăsături ale generației șaizeciste și ale operei lui Ștefan
Bănulescu;
2-să explice titlul și tema operelor studiate;
3-să stabilească semnificația globală a textelor;
4-să identifice în texte trăsăturile genului epic;
5-să-și consolideze deprinderile de analiză a textelor literare;
6-să emită păreri proprii în raport cu lumea descrisă;

75
Strategii didactice :
1. Metode și procedeee : conversația euristică, explicația, scaunul
povestitorului, lectura expresivă, observația, lucrul cu textul, jocul didactic.
2. Resurse materiale : tabla, caietele elevilor, markere, fișe de lucru, material
vizual PPT, foi de flipchart, manualul de limba română, diplome, volume de
opere de Ștefan Bănulescu.
3. Forme de organizare : frontală, individuală și pe grupe.
4. Timp și spațiu : 50 de minute, sala de clasă.

Bibliogafie

1. Programa școlară. Limba și literatura r omână, clasele V -VIII, București,
2009.
2. Crăciun, Corneliu, Limba și literatura română , clasa a VIII -a, manual
destinat claselor cu predare în limba maghiară, Editura Corvin, Deva,
2002.
3. Derșidan, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române , Editur a
Universității din Oradea, Oradea, 2004.
4. Goia, Vistian, Metodica predării limbii și literaturii române , Editura
Dacia Educațional, Cluj, 2002.
5. Bănulescu, Ștefan, Opere, Ediție îngrijită de Ioana Soare, Prefață de
Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă,
București, 2005.

76
SCENARIUL DIDACTIC

I. MOMENT ORGANIZATORIC: salutul, notarea absențelor, verificarea
existenței materialelor necesare pentru lecție. (2 min.)

II. ACTUALIZAREA CUNOȘTINȚELOR ÎNSUȘITE ANTERIOR (5 min.)
Se verifică tema pentru casă: Elevii au avut de lecturat și de povestit două
nuvelele : ,,Dropia” și ,,Mistreții erau blânzi” de Ștefan Bănulescu, scriitor român
propus pentru studiere la ora de lectură.
Doi elevi vor citi tema în fața clasei, stând pe scaunul poves titorului. Se vor face
eventuale observații cu privire la temă.
III. CAPTAREA ATE NȚIEI (7 min.)
Profesorul propune elevilor o Prezentare Power -Point despre Ștefan Bănulescu.
(Anexa 1) Au loc discuții pe marginea materialului vizionat.
• MOMENT ORTOGRAFI C
Elevii sunt solicitați să explice rolul cratimei în structura: ,,i -au apărut”.
IV. ANUNȚAREA TITLULUI LECȚIEI ȘI A OBIECTIVELOR (1 min.)
Profesorul notează pe tablă titlul lecției: Ștefan Bănulescu și enumeră
competențele derivate.
V. DIRIJAREA ÎNVĂȚĂRII (20 min.)
Profesorul pune elevii să -și aleagă câte un cartonaș inscr ipționat cu un număr de
la 1 la 4 iar apoi îi grupează în funcție de cartonașul extras. Li se distribuie fiecărei
echipe fișele de lucru cu texte din opera bănulesciană și câte cinci sarcini. (Anexa 2)
VI. ASIGURAREA FEED -BACK -ULUI
Feed -back -ul are loc pe parcursul întregii ore și se concretizează prin
aprecieri verbale.

VII. ASIGURAREA RETENȚIEI ȘI A TRANSFERULUI (15 min)
Liderul fiecărei grupe prezintă de pe f oaia flipchart răspunsurile la cerințe.
Elevii din grupa care a obținut cel mai mare punctaj p rimesc câte o diplomă.

77
• ESEUL DE 5 MINUTE
Elevii vor răspu nde la întrebările de pe fișă .

VIII. TEMA PENTRU ACASĂ: Elevii au ca temă pentru acasă alcătuirea unei
compuneri, de 10 -12 rânduri , având ca titlu: Am călătorit în lumea creată de
Ștefan Bănulescu.

78

Anexa 1: Prezentarea Power -Point

79

80

Ștefan Bănulescu (1926 -1998)
• n. 8 septembrie 1926 în comuna Făcăieni, județul
Ialomița – d. 25 mai 1998 în București

81
OPERE

82

Ștefan Bănulescu
Date biografice
•n.8 septembrie 1926 încomuna Făcă ieni, județul Ialomița
•Ștefan Bănulescu a fost al optulea fiu dintre cei unsprezece ai plugarilor Ion și Elena
Bănulescu.
•Urmează șiabsolvă Facultatea deFilolog iedinBucureș ti,având caprofesori peGeorge
Călinescu, Tudor Vianu ,Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur .
•Colaborează larevistele Contemporanul ,Gazeta literară ,Tribuna ,Steaua etc.cuoserie
decreații literare .
Opere reprezentative:
Iarna bărbaților , 1965, ediție definitivă, 1979
Scrisori din provincia de Sud -Est sau O bătălie cu povestiri , București, 1994
Cartea Milionarului. Cartea de la Metopolis , Vol. I, 1977
Un regat imaginar , București, 1997
Elegii la sfârșit de secol , București, 1998
Ștefan Bănulescu și generația ′60
Activitatea literară în contextul generației ′60
•Generația' 60ascriitorilor români aavut unrol important îndesprinderea de
paradigma literară arealismului socialist șiînmișcarea derefacere alegăturii cu
modernismul interbelic șicuceleuropean .Până lainstaurarea comunismului înanii
'70aufost reeditați mulți scriitori interziși după 1948 ,s-aafirmat onouă generație,
critica putând săpună învaloare fără strictețe ideologică creațiile literare autentice .
•Tineri prozatori precum Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Dumitru Radu Popescu,
Nicolae Velea, IonBăieșu sau Teodor Mazilu aureușit săiasă dinschematismul care
domina literatura laînceputul anilor '60aducând încentrul creațiilor lorprobleme
sociale șimorale reale ale societății, redescoperind interioritatea individului și
introducând formule narative noisaunote satirice șiumoristice .
•Debutul luiȘtefan Bănulescu în1965 cuvolumul denuvele Iarna bărbaților l-a
consacrat printre scriitorii deseamă ailiteraturii române .Meritul săueste cuatât mai
mare cucâtelnuvine înnarațiunile sale cuolume nouă, cipovestirile luinereîntorc
spre orealitate umană șisocială asatelor din câmpia Bărăganului, cuprinzând și
Dunărea șiDelta, atât deexplorată înliteratura noastră descriitori precum Alexandru
Odobescu, Duiliu Zamfirescu, Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda sau Fănuș
Neagu .Apreciate înmod favorabil decritica vremii șipremiate deUniunea Scriitorilor,
aceste proze scurte vor stacucinste alături decelelalte capodopere, contribuind la
evoluția nuvelisticii românești .

83

Proza lui Ștefan Bănulescu
•Proza practicată deȘtefan Bănulescu înoperele sale eîncadrabilă însfera
realismului mitologic ,cuimplicații fantastice ,abundând însimboluri ce
aparțin unui ezoterism folcloric .Aceste creații literare seleagă deo
cronică rostită depersonajele regatului imaginar, aducând dinvremurile
dealtădată tradiții șilegende aleunei lumi cetrăiește ,,altfel” .
•Eugen Simion recunoaște valoarea incontestabilă ascriitorului atras de
fantastic, notând într-oschiță deportret următoarele :
,,Scriitura luiBănulescu este strânsă, elaborată îndelung șispiritul luinu
fuge desubtilitățile realului .Deaici îivine, cred originalitatea, dinacest
amestec derealism șimagie, mai precis :dinobservarea atentă apărților
umbroase alelucrurilor șiîntâmplărilor halucinant dereale ,cum arzice
Călinescu .″(Eugen Simion,ȘtefanBănulescu ,în,,Ziua”, 29ianuarie 2005 ,
p.6.)
Universul unic miraculos bănulescian
•Creator deatmosferă exoticmiticășifolclorică ,opera
luiȘtefanBănulescu poate fiîncadrată într-ungende
parabole șidelegendă, destructură modernă .Proza
saprefigurează olumearhaicăbazată pemituri
autohtone șiuniversale, ununivers unic miraculos, cu
legi proprii ceconturează destinecopleșitoare .Cu
alte cuvinte, fantasticul scrierilor bănulesciene
rezultă din anularea frontierelor între realitate și
irealitate precum și din tehnica menținerii
echivocului .

84

Mistreții erau blânzi -e ,,o simfonie a
materiei în stare de convulsie”

Mistreții erau blânzi
•Cea mai bună nuvelă din volumul Iarna bărbaților este, fără îndoială,
prima dinsumar Mistreții erau blânzi ,construită peunsubiect original și
dramatic, oparabolă apotopului, oepopee alocului deveci pentru a
aplica olege umană .
•Scena diluviului infernal apare cauncadru filmat afiecăreiporțiuni din
naturadevastată sub uncerdeplumb ocupat denori, unsatîntreg se
prăbușește .Sentimentul general este astfel oteroarecosmică desfârșit de
lume,trăitîntr-ooarecarelună martie,întimpul celui De-alDoileaRăzboi
Mondial .Oamenii suntpușiînsituația deanumaiputea comunica, lafel
cum seneantizează lucrurile dinjur,ceea cespunemițătorii sepierd,
mesajele devin suprapuse, cuvintele căpătând astfel omaterialitate magică .
Fenia trăiește caîntr-ohalucinație dizolvarea lentă acelor existente :
,,Se strigă pesine.Nusemai vedea nimic, numai eranimic -șipoate de
aceea strigătul einuajunse până laea.Numai eraniciea.Pierise șiea,ca
șipădurea, canorii, caulițele, cașiCondrat .Erapeste totalbșiliniște .”

85

86

Anexa 2: Caracteristicile textului

87
Fișa de lucru – Grupa 1
Citiți textul apoi răspundeți la cerințe:
,,- Iarba ne ajunge la umeri. S -a umplut pământul de prepelițe. Roua ține până
spre amiază. Când s -o face ziuă, dacă ți -e cald, intri în iarbă să te scalzi. Așa fac
fetele lui Arșunel, fug dimineața din așternut, aleargă pe câmp și intră unde e
iarba mai mare. Le z boară prepelițele pe la subțiori și le cântă prigoriile cu gușă
roșie pe la ascuțișurile pieptului.
– Fântâni nu sunt pe câmp?
– Nu sunt pentru că nimeni n -a săpat vreuna. Ar fi săpat -o degeaba. Abia la
vreo treizeci de metri sub pământ dai de apă. Și când dai , fuge mai la
adânc.(…) Eu atâta știu, a fost o secetă care a ținut din săptămâna Floriilor
până acum, spre toamnă. Și pe urmă a venit o ploaie de cincisprezece zile și a
crescut iarba asta mare prin care călcăm acuma cu caii. Sunt acuma, adică,
lunile a prilie, mai i unie, iulie și august – toate în septembrie.”
(Ștefan Bănulescu , Dropia )

Punctaj: 2p. x 5- 10p.

1. Precizați timpul și spațiul în care are loc acțiunea din fragment.
2. Identificați modurile de expunere folosite în text.
3. Menționați două trăsături ale genului epic prezente în citat.
4. Găsiți în primul alineat un epitet.
5. Prezentați, în 4 -5 rânduri, caracteristicile naturii descrise de Ș. Bănulescu.

88

Fișa de lucru – Grupa 2
Citiți textul apoi răspundeți la cerințe:
,, Petre – a început iar Victoria – dropia e greu de văzut, nu numai de prins. Omul
ăsta de -i zicem Miron vrea să prindă dropia. Nu vrea să -i treacă anii care -i mai
are fără s -o vadă măcar. Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu
și de zărit, stă la capăt de miriște, în soare. Și în soare nu te poți uita. Numai iarna
pe polei o poți atinge când are aripile îngreunate și nu poate zbura și seamănă la
mers cu o găină. Greu și atunci. Rar cineva să prindă clipa potrivită.”
( Ștefan Bănulescu , Dropia )

Punctaj: 2p. x 5 – 10p.

1. Identificați personajele din text.
2. Precizați modul de expunere predominant.
3. Găsiți în text o figură de stil.
4. Notați două trăsături ale genului epic prezente în text.
5. Explicați, în 4 -5 rânduri, titlul nuvelei folosindu -vă de citat.

89
Fișa de lucru – Grupa 3
Citiți textul apoi răspundeți la cerințe:
,, – Întoarce barca! – urlă din răsputeri pântecosul. Înapoi Condrate! Asta -i tot.
Nu-i pământ. N -are rost să mergem mai depar te.(…) Nu -i pământ în pădure – nu-i
nicăieri! E înecat peste tot, în sat, în pădure, în stuf. Înapoi! N -avem unde -ți
înmormânta copilul! Nu -i pământ pentru groapă. Înapoi în sat! Poate găsim o
tindă, o odaie neînecată la vreun om, ne învoim și -l îngropăm acolo.(…)
Condrat vrea să se așeze, să se ghemuiască. Îi e frig. Dârdâie. Se uită spre
fundul bărcii și cască ochii mari, vede apa trecută de crivace. Sicriul copilului
plutește în apa din barcă. Ploaia și zăpada cad ca o pâclă sunătoare pe capacul
coșciugului.”
(Ștefan Bănulescu, Mistreții erau blânzi )

Punctaj: 2p. x 5 – 10p.

1.Identificați personajele din text.
2.Precizați modul de expunere predominant.
3.Găsiți în text două figuri de stil.
4.Notați două trăsături ale genului epic prezente în text.
5. Prezentați, în 4 -5 rânduri, caracteristicile naturii descrise de Ș. Bănulescu

90

Fișa de lucru – Grupa 4
Citiți textul apoi răspundeți la cerințe:
,,Printre sloiurile înalte și groase care zvârleau trombe de apă, târând cu ele
copaci despicați și insule de stuf – veneau mistreții în cârduri, înotând în salturi
repezi, tăind apa cu spinările sure, cu boturile păroase, căscate, pline sub bărbie
de țurțuri de gheață, pe colți cu smocuri de iarbă uscată și albită de zăpadă.
Condrat, strigă, arătând spre mistreți:
– Uite-l, mă, pe Vasile! Mistrețul ăla bătrân și chior pe care l -am întâlnit acum
zece ani la plaurul de la ghiolul Matița. Îi dădeam să mănânce boabe de
porumb din palmă. Sărea în sus de bucurie când simțea oameni pe aproape. El
e, mă, că -i lipsește și un col ț! Vasile, ce mai faci, mă, Vasile? Să trăiești, mă,
chiorule, mă! ”
(Ștefan Bănulescu , Mistreții erau blânzi )

Punctaj: 2p. x 5 – 10p.
1. Identificați personajele din text.
2. Precizați modul de expunere predominant.
3. Găsiți în text o figură de stil.
4. Notați două trăsături ale genului epic prezente în text.
5. Explicați, în 4 -5 rânduri, titlul nuvelei folosindu -vă de citat.

91

ESEUL DE 5 MINUTE

1. Prezintă un lucru pe care l -ai învățat în această oră de lectură.

2. Întrebări pentru profesor.

92

Grupa…………

Se acordă elevului (ei)………………………………. ………………….. .
din clasa a VIII -a de la Școala Gimnazială ,,Bem József” Cărășeu
pentru punctajul obținut la ora de lectură din data de 29.04.2015.

Director, Profesor de limba română,

93
Proiect didactic
Școala Gimnazială : ,,Bem József” Cărășeu
Profesor : Meșco Elisabeta
Data : 29.04.2015
Aria curriculară : Limbă și comunicare
Disciplina : Limba și literatura română
Clasa : a VII -a
Subiectul lecției : Genul epic. Argumentarea apartenenței operei literare ,,Mistreții
erau blânzi” de Ștefan Bănulescu la genul epic.
Tipul lecției : de sistematizare și consolidare a cunoștințelor

COMPETENȚE SPECIFICE:
1.2. sesizarea sensului unităților lexi cale noi în funcție de context ;
3.3 sesizarea valorii expresive a unităților lexicale în textele citite ;
4.1redactarea textelor cu destinații di verse ;
4.2 utilizarea unui lexic diversificat, re curgând la categoriile semantice stu diate și la
mijloacele de îmbogățire a vocabu larului, pentru exprimarea nuanțată ;
COMPETENȚE DERIVATE:
C1: sǎ precizeze trǎsǎturile specifice genului epic ;
C2: sǎ precizeze speciile epice;
C3: sǎ încadreze un text dat în gen și specie;
C4: sǎ alcǎtuiascǎ rezumatul unui text dat, conștientizând și
respectând cerințele unui astfel de text;
C5: sǎ argumenteze apartenența unui text la genul epic.

94
Strategii didactice
Metode: conversația euristică, explic ația, exercițiul oral și scris, lect , munca în
echipă, metod a ciorchinelui, Diagrama Venn, turul galeriei, brainstormingul, scaunul
autorului, învățarea prin descoperire.

Materiale: fișe de lucru , foi flipchart, tabla, mark ere, calculato r, videoproiector,
buline roșii, cartonașe cu numere.
Forme de organizare: frontal, individual, pe grupe. .
Timp : 50 de minute
Bibliografie:
1. Programa școlară. Limba și literatura română, clasele V -VIII ,
București, 2009.
2. Leu Maria, Kortiș Maria, Limba și literatura română , clasa a VII -a,
manual destinat claselor cu predare în limba maghară, Editura Corvin,
2002.
3. Bănulescu, Ștefan, Opere, Ediție îngrijită de Ioana Soare, Prefață de
Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă,
București, 2005.
4. Derșidan, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române , Editura
Universității din Oradea, Oradea, 2004.
5. Pamfil, Alina, Limba și literatura romănă în gimnaziu – structuri
didactice deschise , Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

95
DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE
Nr.
crt. Etapele
lecției Com –
pe-
ten-
țe
deriv. Timp Activitatea profesorului Activitatea elevilor Metode și
procedee For-
me de
orga –
niza-
re Mate –
rial
didac –
tic Evaluare
1. Momen tul
organiza –
toric

1
min. Salutul, notarea absențelor,
pregătirea celor n ecesare
pentru lecție
Elevii își pregătesc pentru
ora de limba română
materialele necesare,
numesc absenții și respectă
indicațiile profesorului. Conversa –
ția Fron –
tală
2.

Verifica –
rea temei
pentru acasă

7
min.

Profesorul verifică tema
pentru acasă, constând în
completarea unei fișe de
lectură a nuvelei ,,Mistreții
erau blânzi ”de Ștefan
Bănulescu .
Profesorul cere unui elev
să explice rolul cratimei
din structura ,,s -au
prăbușit”.
Este momentul ortografic
al lecției.
Doi elevi, solicitați de
profesor, își prezintă în fața
clasei fișele.

Un alt elev explică în fața
clasei rolul crati mei dintr -o
structură dată de profesor.
Ceilalți elevi notează pe fișa
pe care o vor pune în Plicul
cu momente ortografice.
Conversa –
ția
Scaunul
Autorului

Exercițiul

Fron –
tală

Fișe
de
lectură

Fișe
de
lucru

Aprecieri
verbale

96

3.

3.

4.

Captarea
atenției

Anunțarea
titlului și a
obiective
lor

Dirijarea
învățării

C 1,
2,3,
4,5

5
min.

1
min

30
min

Profesorul inițiază o
discuție despre pagubele
provocate de inundații.
Apoi propune elevilor
vizionarea unor imagini pe
calculator ca prezintă
situațiile limită prin care
trec oamenii

Profesorul notează titlul
lecției pe tablă și anunță
obiectivele.

Prin întrebări succesive
elevii sunt antrenați să
răspundă frontal la
întrebările puse de
profesor privind trăsăturile
genului epic:
Elevii își expun părerile
despre tema propusă de
profesor.

Vizionează materialul
propus.

Elevii ascultă și notează în
caiete.

Elevii răspund la întrebări .
Apoi, are loc o discuție
având la bază ciorchinele
recapitultiv. (Anexa 2)

Brainstor –
ming
Explicația
Expunerea

Explicația

Conversa –
ția
Învățarea
prin
descoperi –
re
Fron –
tală

Fron –
tală

Fron –
tală

Imagini
pe
calcula –
tor

Fișă cu
ciorchi –
nele

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

97

Cum își exprimă autorul
ideile și sentimentele într –
un text epic?
Care este modul de
expunere specific operei
epice?
Care sunt speciile literare
aparținătoare genului
epic?
Cum se numesc cele cinci
momente ale subiectului?
Care sunt tipurile de
narator?
Care este diferența dintre
naratorul obiectiv și
subiectiv?

Apoi, pe baza ciorchinelui ,
se vor fixa cunoștințele
despre genul epic.

Elevii sunt împărțiți pe
grupe în funcție de
numărul de pe cartonaș
extras din bol.

Elevii se organizează pe
grupe, își aleg un lider și
ascultă cu atenție indicațiile

Ciorchine –
le

Jocul
didactic
Exercițiul

Pe
grupe

Fișă cu
ciorchi –
nele

Fișe de
lucru
Aprecieri
verbale

98

5.

6.

Asigurarea
feedback –
ului

Evaluare

5
min

Fiecare echipă are de citit
un fragment din nuvela
bănulesciană, are de
răspuns la trei cerințe și de
completat un model de
argumentare a apartenenței
la genul epic. Se face apoi
turul galeriei pentru
verificarea acestora.

Se fac observații asupra
modului cum s -a lucrat.

Pe parcursul lecției,
profesorul notează cu
bulină roșie (echivalent cu
un punct în plus la notă)
elevii merituoși. profesorului.

După expirarea timpului,
liderul fiecărei echipe va citi
în fața clasei textul de pe
fișă și rezolvarea cerințelor
de de pe foile flipchart.
Prin metoda turul galeriei ,
elevii verifică răspunsurile
de pe foile flipchart.

Elevii sunt informați
continuu despre felul cum
își îndeplinesc sarcinile de
învățare.

Elevii merituoși primesc
bulină roșie.

Turul
galeriei

Conversa –
ția

Conversa –
ția

Indi-
vidual

Foi
flip-
chart

Buline
roșii

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

Aprecieri
prin buline
roșii

99

7.

Tema
pentru
acasă

C1,5

1
min La sfârșit, elevii primesc
câte o fișă cu eseul de
cinci minute . (Anexa 3)
Câțiva elevi își vor citi
eseul în fața clasei.

Ca temă pentru acasă
elevii vor avea de
completat o diagramă
Venn în care să
evidențieze asemănările și
deosebiril e dintre genul
liric și cel epic.
De asemenea, vor avea de
demonstrat, într -un eseu de
10-12 rânduri, faptul că
opera literară ,,Mistreții
erau blânzi ” de Ștefan
Bănulescu aparține de
genul epic.
Elevii redactează eseul de
cinci minute iar câțiva
dintre ei și le prezintă în fața
clasei.

Elevii notează tema, ascultă
explicațiile și pun întrebări.

Eseul de 5
minute

Conversa –
ția
Explicația
Diagrama
Venn

100

(Anexa 1)
IMAGINI

101
INUNDAȚII

102

(Anexa 2)

Genul epic – Metoda Ciorchinelui

103
( Anexa 1)

Genul
epic

epic specii literare moduri de
expunere
mesaj artistic
transmis indirect
narațiune descriere
monolog
personaje narator
momentele
subiectului basm poem
baladă
schița parabola
deznodământul
punctul
culminant dialog
subiectiv
obiectiv
expozițiun e
aea desfășurarea
acțiunii
intriga
roman
nuvelă fabulă
spațiu
timp
Ciorchinele:
Genul epic

104
Grupa I
FIȘĂ DE LUCRU

Se dă textul:
,,Condrat stă în picioare, proptește vâsla de trunchiurile groase ale stejarilor și
impinge barca prin pădure. De coastele bărcii se lovesc bucăți de gheață și crengi rupte,
amestecate cu plavie, cu frunze vechi și cu pene de cormorani și de stârci. Furtuna târăște
apa în vârtejuri printre copaci și hățișuri. (…)
Toată greutatea pe care o pune ca să împingă barca și să o țină în echilibru prin
pădure aproape că nu se observă în mișcările liniștite ale lui Condrat. Își ține ochii albaștri,
spălăciți, pironiți undeva înainte.
– Ai zărit ceva, Condrate? – strigă omul gras, burduhănos, din celălalt colț al bărcii,
răcnind cuvintele, ca să fie auzit prin zgomotul furt unii și al crengilor.”
(Ștefan Bănulescu, Mistreții erau blânzi )
Se cere:
1.Aduceți două argumente prin care să arătați că textul de mai sus aparține genului epic.
2.Precizați modurile de expunere prezente în citat.
3.Prezentați, în 4 -5 rânduri, imaginea naturii descrise de scriitorul artist.
4. Model de argumentare a apartenenței unui text la genul epic
În opinia mea, opera ……………… …………………….. . (titlul), de . ………………………. …….
(numele autorului), aparține genului epic, în care autorul se exprimă în mod indirect, prin
intermediul personajelor, care sunt antrenate în derularea unor evenimente, într -un anumit
timp și spațiu.
În primul rând, se r emarcă prezența narațiunii, ca mod de expunere specific. Aceasta
se face la persoana ……………….. (la ce persoană se face narațiunea), implicând prezența unui
narator ………………… (obiectiv/ subiectiv -personaj/ subiectiv -martor, în funcție de persoana
la care se face narațiunea).
În al doilea rând, apar personaje ……………… (ce personaje apar în textul suport), care
sunt implicate în derularea unor evenimente ……………. (se vor prezenta pe scurt
evenimentele). Aceste acțiuni sunt plasate într -un anumit timp …………….. (exemple de indici
de timp din text) și spațiu ……………….. (exemple de indici de spațiu).
În concluzie, trăsăturile mai sus prezentate justifică încadrarea textului suport în
genul epic.

105
Grupa II
FIȘĂ DE LUCRU
Se dă textul:
,, Pântecosul tace un timp, să se odihnească. Suflă greu și -și șterge cu mâneca șubei
îmblănite sudoarea amestecată cu ploaie și noroi de pe fruntea îngustă și de pe obrajii roșii,
rotunzi. (…)
Poate n -ar mai trebui să mai vorbesc, Condrate. Nu mai am ce măsura cu vorbele.
Ziua și noaptea vin una după alta și trecem prin ele ca prin niște amintiri. Unde mai e pământ
nu se mai poate trece. În iarna asta păsările polare n -au mai venit în Delta noastră, cum
obișnuiau să vină în vreme de pace să -și petreacă vacanța mare. (…) E aproape început de
martie – și ai să vezi, cocorii n -au să mai vină de la sud în primăvara asta.(…)
– Întoarce barca! – urlă din răsputeri pântecosul. Înapoi, Condrate! (…) Nu -i pă-
mânt în pădure, nu -i nicăieri! E înecat peste tot, în sat, în pădure, în stuf. Înapoi! N -avem
unde -ți înmormânta copilul!”
(Ștefan Bănulescu, Mistreții erau blânzi )
Se cere:
1. Aduceți d ouă argumente prin care să arătați că textul de mai sus aparține genului epic.
2. Precizați locul și timpul acțiunii.
3. Prezentați, în 4 -5 rânduri, drama prin care trec personajele acestei opere literare.
4. Model de argumentare a apartenenței unui text la genul epic

În opinia mea, opera ……………… ………………………. . (titlul), de ………………………..
(numele autorului), aparține genului epic, în care autorul se exprimă în mod indirect, prin
intermediul personajelor, care sunt antrenate în derularea unor evenimente, într -un anumit
timp și spațiu.
În primul rând, se remarcă prezența narațiunii, ca mod de expunere specific. Aceasta
se face la persoana ……………….. (la ce persoană se face narațiunea), implicând prezența u nui
narator ………………… (obiectiv/ subiectiv -personaj/ subiectiv -martor, în funcție de persoana
la care se face narațiunea).
În al doilea rând, apar personaje ……………… (ce personaje apar în textul suport), care
sunt implicate în derula rea unor evenimente ……………. (se vor prezenta pe scurt
evenimentele). Aceste acțiuni sunt plasate într -un anumit timp …………….. (exemple de indici
de timp din text) și spațiu ……………….. (exemple de indici de spațiu).
În concluzie , trăsăturile mai sus prezentate justifică încadrarea textului suport în
genul epic.

106
Grupa III
FIȘĂ DE LUCRU
Se dă textul:

,,Printre sloiurile înalte și groase care zvârleau trombe de apă, târând cu ele
copaci despicați și insule de stuf – veneau mistreții în cârduri, înotând în salturi
repezi, tăind apa cu spinările sure, cu boturile păroase, căscate, pline sub bărbie
de țurțuri de gheață, pe colți cu smocuri de iarbă uscată și albită de zăpadă.
Condrat, strigă, arătând spre mistreți:
– Uite-l, mă, pe Vasile! Mistrețul ăla bătrân și chior pe care l -am întâlnit acum
zece ani la plaurul de la ghiolul Matița. Îi dădeam să mănânc e boabe de
porumb din palmă. Sărea în sus de bucurie când simțea oameni pe aproape. El
e, mă, că -i lipsește și un colț! Vasile, ce mai faci, mă, Vasile? Să trăiești, mă,
chiorule, mă! ”
(Ștefan Bănulescu , Mistreții erau blânzi)

1.Aduceți două argumente prin care să arătați că textul de mai sus aparține genului epic.
2.Precizați modurile de expunere prezente în citat.
3.Prezentați, în 4 -5 rânduri, imaginea mistreților descrise de scriitorul artist.
4. Model de argumentare a apartenenței unui text la genul epic .

În opinia mea, opera ………… …….. ……. (titlul), de ……………………….. (numele
autorului), aparține genului epic, în care autorul se exprimă în mod indirect, prin intermediul
personajelor, care s unt antrenate în derularea unor evenimente, într -un anumit timp și spațiu.
În primul rând, se remarcă prezența narațiunii, ca mod de expunere specific. Aceasta
se face la persoana ……………….. (la ce persoană se face narațiunea), implicând prezenț a unui
narator ………………… (obiectiv/ subiectiv -personaj/ subiectiv -martor, în funcție de persoana
la care se face narațiunea).
În al doilea rând, apar personaje ……………… (ce personaje apar în textul suport), care
sunt implicate în der ularea unor evenimente ……………. (se vor prezenta pe scurt
evenimentele). Aceste acțiuni sunt plasate într -un anumit timp …………….. (exemple de indici
de timp din text) și spațiu ……………….. (exemple de indici de spațiu).
În conclu zie, trăsăturile mai sus prezentate justifică încadrarea textului suport în
genul epic.

107

Evaluare

Eseul de 5 minute

1.Prezintă, în trei -patru rânduri, informațiile pe care ți le -ai clarificat
despre genul epic în timpul orei.

2 Adresează o întrebare în legătură cu tema discutată.

108
Tema : Completează o diagramă Venn în
care să evidențiezi asemănările și diferențele dintre genul liric și cel epic.

Gen Gen
liric – trăsături epic – trăsături

Asemănări între cele două genuri

109

Proiect didactic
Școala : Gimnazială ,,Bem József” Cărășeu
Profesor : Elisabeta Meșco
Clasa : a VII -a
Data : 28.04.2015
Obiectul : Limba și literatura română
Subiectul : Textul literar descriptiv
Tipul lecției : de consolidare a deprinderilor de analiză a unei descrieri literare
Scopul lecției : identificarea și înțelege rea particularităților textelor descriptive
Competențe specifice :
– utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea
mesajelor în diferite situații de comunicare;
– analiza principalelor componente de structură, de compoziție ș i de limbaj specifice
textului liric descriptiv;
– folosirea unor modalități diverse de înțelegere și de interpretare a unor texte lirice la
prima vedere;
– elaborarea unor compuneri în care să fie exprimată opinia despre semnificația și
mijloacele de real izare a unei descrieri literare.
Competențe derivate :
La sfârșitul orei elevii vor fi capabili :
1- să-și însușească trăsăturile textelor descriptive;
2- să precizeze structura operei lirice Dropia de Ștefan Bănulescu;
3- să identifice tema poeziei raportând -o la titlu;
4- să descopere modul de expunere dominant și să analizeze modul de realizare
a descrierii;
5- să găsească figuri de stil și imagini artistice în textul dat;
6- să exprime opinii asupra conținutului și componentelor de ordin struct ural
specifice textului dat;
7- să asocieze opera literare analizată cu o creație plastică cu aceeași temă;
8- să-și consolideze deprinderile de analiză a unui text descriptiv;
9- să manifeste spirit de competiție în rezolvarea sarcinilor.

110

Strategia didactică:
a. Metode și procedee: expunerea, conversația euristică, explicația, învățarea
prin descoperire, metoda cubului, profesor pentru 5 minute, problematizarea,
jocul didactic , ciorchinele.
b. Forme de organizare: activitate frontală, alternând cu activita tea pe grupe și
individuală.
c. Resurse: CD cu poezia Dropia recitată de Ștefan Bănulescu, portofolii,
cunoștințele anterioare ale elevilor despre textul liric descriptiv.
d. Mijloace de învățământ: cartonașe colorate, calculator, videoproiector, fișa
de lucru cu textele suport, portofolii, plicul cu momentul ortografic, test
formativ, creații plastice, cubul, buline roșii.

Bibliografie
1. Programa școlară. Limba și literatura română, clasele V -VIII ,
București, 2009.
2. Bănulescu,Ștefan, Opere, Ediție îngrijită de Ioana Soare, Prefață de Eugen
Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2005.
3. Aura, Brais, Michiele Poenaru, Dicționar de termeni literari pentru elevi ,
Editura Coresi, București, 2005.
4. Crăciun, Corneliu, Limba și literatura română , clasa a VIII -a, manual
destinat claselor cu predare în limba maghiară, Editura Corvin, Deva, 2002.
5. Derșidan, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române , Editura
Universității din Oradea, Oradea, 2004.
6. *** Dicționarul explicativ al limb ii române , Ediția a II -a, ( Coor d. acad.
Ion Coteanu, dr.Luiza Seche, dr. Mircea Seche), Academia Română,
Institutul de lingvistică ,,Iorgu Iordan”, Editura Univers enciclopedic,
București, 1998.
7. O voce pentru Fonoteca de aur , audio book, Ștefan Bănulescu, Ediție
îngrijită de Grigore Ilisei, Editura Doxologia, 2013.

111
DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE
Nr.
crt. Etapele
lecției Com –
pe-
ten-
țe
deriv. Timp Activitatea profesorului Activitatea elevilor Metode și
procedee Forme
de
orga –
nizare Mate –
rial
didac –
tic Evaluare
1. Momen –
tul
organiza –
toric 1
min. Se asigură climatul optim
pentru buna desfășurare a
lecției Elevii își pregătesc cele
necesare pentru ora de
limba română Conversa –
ția Fronta –
lă
2.

Spargerea
gheții

10
min.

Care -i părerea ta despre…?

În fața clasei, doi elevi
discută în contradictoriu
despre necesitatea de a
avea omul in preajmă un
animal de companie.
Argumentele pro și contra
din eseul dat ca temă
pentru acasă sunt
enumerate de fiecare elev.

Un alt elev joacă rolul
profesorului care le
corectează eventualele
greșeli de exprimare. Conversa –
ția
Joc
didactic

Profesor
pentru 5
minute Fronta –
lă

Foaia
flip-
chart

Aprecieri
verbale

112

3.

Moment
ortografic

Captarea
atenției

3
min.

6
min

Profesorul propune unui
elev să explice rolul
cratimei în structura:
,,s-au întâlnit ”.

Invită elevii să vizioneze
într-o prezentare Power –
point imagini din viața
fascinantă a unei păsări
numită dropia, acum pe
cale de dispariție. Întrebare
problematizantă:
Ce-am putea face pentru a
salva dropia, acum pe cale
de dispariție?

Profesorul propune elevilor
să asculte versurile
poeziei ,,Dropia ”, recitată
Un elev explică în fața
clasei rolul crati mei
dintr – o structură dată de
profesor. Ceilalți elevi
notează pe fișa pe care o
vor pune în Plicul cu
momente ortografice.

Vizionează materialul
propus.

Elevii propun soluții
pentru evitarea dispariției
acestei specii de pasăre.

Elevii ascultă recitarea
făcută de s criitor.

Explicația
Exercițiul

Expunerea
Învățarea
prin
descoperi –
re

Problemati
zarea

Fronta –
lă

Fronta –
lă

Fișe
de
lucru

Prezen –
tare
Power –
Point

CD

Aprecieri
verbale

Aprecieri
verbale

113
de însuși AUTORUL
Ștefan Bănulescu.

3.
Enunțarea
titlului și a
obiective –
lor 1
min. Proiectează titlul și obiec –
tivele lecției cu ajutorul
videoproiectorului. Notează în caiete titlul și
obiectivele lecției Conversa –
ția

Video –
proiec –
tor Observa –
rea com –
portamen –
tului ele –

vilor
4.

Dirijarea
învățării

C1,
2,
3,
4,
5,
6,
7,
8,
9,
15
min

Reactualizează cunoștin –
țele despre descrierea
literară propunând elevilor
un ciorchine pe fișa nr.1.

Împarte elevii în șase grupe
în funcție de culoarea
cartonașului extras de Elevii analizează fișa
nr.1 și răspund la
întrebări

Alcătuiesc grupuri de câte
trei.
Discută și redactează
răspunsurile. Conversa –
ția
Ciorchine –
le

Fronta –
lă

Pe
grupe

Observa –
rea com –
portamen –
tului elevilor .

114

5.

Evaluarea

.

8
min

fiecare din bol.

Împarte fișele de lucru cu
textul. Îndrumă activitatea
echipelor, explicând pașii
receptă rii textului literar
după metoda cubului.

Anunță timpul rezervat
cerinței de pe fiecare față a
cubului.
Postează lângă cub o
imagine înfățișând dropia .

După scurgerea timpului
rezervat, profesorul îi
invită pe reprezentații
fiecărei grupe să expună
răspunsurile conform
cerințelor de pe fețele
cubului.
Solicită întreaga clasă
Elevii răspund la
cerințele de pe fișă.
Discută și redactează
răspunsurile.

Un lider al fiecărei grupe
prezintă de pe foi le
flipchart răspunsurile.

Cubul

Expunerea
Explicația

Pe
grupe

Foi
flip-
chart
Fișă cu
imagini

Buline
roșii

Aprecierea
răspunsu –
rilor ele –
vilor .

115

6.

Testul de
5 minute

Tema
pentru
acasă

C8
C9

5
min.

1
min. pentru evaluarea răs –
punsurilor.
Apreciază calitatea inter –
vențiilor și premiază cu
bulină roșie (1 pun ct în plus
la notare) grupele cu
răspunsuri corecte.

Spre finalul orei elevii vor
fi evaluați printr -un test de
5 minute.

Tema pentru acasă:
realizarea unei compuneri,
de 10 -12 rânduri, în care să
se demonstreze că poezia
Dropia de Ștefan
Bănulescu este o descriere
în versuri.

Se implică întreaga clasă
pentru evaluare.

Elevii completează
individual testul propus

Elevii notează tema pentru
acasă.

.

Indivi –
duală

Fișe de
evalua –
re

Notarea
individuală a
elevilor pe
baza testului.

116

Dropia
de Ștefan Bănulescu

Pe miriștea arsă și lată,
La dunga cerului spartă
De-o vizuină de soare,
Spre asfințit și răcoare
Se saltă un cap de șarpe
Printre năluci verzi de ape.

Șarpele cu cap de vultu r,
Cu plete galbene -n jur,
La gâ t cu soarele roată,
Cu piept și sfâ rcuri de fată
Cu coroană de regină,
Cu aripile -n țărână.
Stă cu pieptul dezgolit
Tremurat în asfințit.

Am cătat dropia -n soare
Că eram de -nsurătoare.
Mi-am dus mâna peste câ mpi
Printre praf și printre ghimpi:
Am vârât mîna în cer
Și am da t, vara, de ger.
Mi-a degerat mâ na toată:
O-ntinsesem după fată,
Cînd s -o fur prin degete
Mi-a trecut șarpele rece.

117
Grupa 1 – DESCRIE

-primele impresii după lectură;
-apartenența la genul liric (trei argumente);

DESCRIE

118
Grupa 2 – INDICĂ

-semnificațiile titlului;
-sursa de inspirație ;

INDICĂ

119

Grupa 3 – ANALIZEAZĂ
-tema operei;
-ideile poetice;
-elementele descrise;

ANALIZEAZĂ

120

Grupa 4 – COMPARĂ

– ideile poetice cu mijloacele de realizare artistică din opera literară propusă.

COMPARĂ

121

Grupa 5 – ASOCIAZĂ

-corespondențe între creația literară descriptivă analizată și creațiile plastice, imaginile ce
înfățișează dropi a. (Anexa 2)

ASOCIAZĂ

122

Grupa 6 – ARGUMENTEAZĂ
-Poezia ,,Dropia” de Ștefan Bănulescu este o descriere literară deoarece:
…………………………………………………………………………………………………………….. …………………………
………………… …………………………………………………………………….. ……………………………………………..

ARGUMENTEAZĂ

123

124
Anexa 1
Ciorchinele – Descrierea literară

Descrierea este modul de
expunere prin care se
prezintă trăsăturile
particulare ale unui
personaj, fenomen, obiect,
colț din natură. predomină adjectivul și
substantivul, cu accent
pe verbele statice la
modul indicativ, timpul
prezent sau imperfect;
Caracteristicile
descrierii
literare comunică prin
transfigurare
artistică și printr -un
stil adecvat,
observații, reflecții,
trăiri
prezența imaginilor
adresate simțurilor:
auditive, vizuale,
cromatice, olfactive,
tactile; au mare frecvență
procedeele de
expresivitate
comparația, metafora,
epitetul,comparația,
metafora etc. prezența cadrului
temporal și spațial:
ex: un peisaj, un
anotimp, un
moment al zilei;
Descrierea poate fi :
Tablou – înfățișează o priveliște, un
eveniment sau un fenomen al naturii.
Portret – prezintă imaginea unui
persona j literar.
Autoportret – autorul, naratorul sau
personajul se referă la el însuși

Descrierea poate fi:
Literară (subiectivă)
Nonliterară (obiectivă) Descrierea poate fi:
în versuri sau în
proză

125

Anexa 2
Comparați opera literară analizată cu imaginile următoare:

126
Testul de 5 minute
Numele:……………………………
Folosindu -vă de cunoștințele despre descrierea literară dobândite
în această oră de limba română, compl etați textul următor cu
cuvintele potrivite:

Descrierea este modul de …………………..prin care se
prezintă ………………………particulare ale unui personaj, fenomen, obiect, colț din natură. Cele
mai cunoscute tipuri de descriere sunt: portretul, ……………………………………….
Există descrieri în care autorul, naratorul sau personajul se referă la el însuși. Acestea
se numesc… …………………………. De asemenea, există descrieri literare și descri –
eri……………………………..
Trăsăturile descrierii literare sunt:
s…………………………………………………………………………………………………………….. ……………………
………………………………………………………………………………………. ……………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. ……………………..
……………………………………………… …………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………….. ……………………..

127

Concluzii

Generația '60 din care face parte și Ștefan Bănulescu – a reușit să -și dovedească
valoarea incontestabilă prin numeroase opere originale. Proze ca Dropia, Mistreții erau blânzi
sau Cartea Milionarului , stau cu cinst e alături de celealte capodopere ale timpului precum
Dincolo de nisipuri de Fănuș Neagu sau Duios Anastastia trecea de D.R.Popescu.
În cele cinci capitole ale lucrării sunt reanalizat e coordonatele operei scriitorului
șaizecist, în principal nuvelele din volumul Iarna bărbațil or și romanul Cartea Milionarului
dezvăl uind, pe lângă aprecierile de spe cialitate, noi valori care dovedesc talentul lui Ștefan
Bănulescu de a-și crea propr ia lume în creaț iile sale original e. E relevantă puternica atracție a
autorului către paraboli c, simbolic, fabulos, atemporal, prin care nuvelele și romanul său tind
spre straniu și halucinant. Ambiguizarea realității plutește deasupra fiecărei narațiuni, finalul
rămâne deschis, lăsându -i cititorului libertatea opțiunii privind o posibilă e xplicație. Prin
urmare, am remarcat faptul că Ștefan Bănulescu nu este autorul ideal pentru cititorul comod,
obișnuit ca scriitorul să -i ofere pe tavă toate demersurile n ecesare decodificării textului.
Dimpotrivă, aceste narațiuni se adresează celor interesați de pro ze dificile dar atrăgătoare prin
ambianța pe care o creează : descrierea unei naturi haotice, apariția unor animale simbol și a
unor personaje ciudate care sunt puse să acționeze într -un moment limită a existenței într-un
realism magic în care conceptele de spațiu și timp sunt reformulate .
În ultimul capitol sunt prezentate câteva principii din metodologia prelucrării textelor
literare în gimnaziu și proiecte didactice propuse pentru orele de lectură.

128
Bibliografie

1. Ardelean, Virgil, Însemnări despre proză , Cap. Ștefan Bănulescu. Iarna bărbaților ,
Editura pentru literatură, București, 1966.

2. Balotă, Nicolae, Universul prozei , Cap. Ștefan Bănulescu , Editura Eminescu,
București, 1976.

3. Baltrušaitis, Jurgis, Oglinda. Cuvânt înainte și traducere d e Marcel Petrișor, Editura
Meridiane, Sibiu, 1981.

4. Bănulescu, Ștefan, Opere , vol.I -II, Ediție îngrijită de Oana Soare, Prefață de Eugen
Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2005.

5. Bănulescu, Ștefan, Un regat imaginar , [I. Iarna bărbaților ; II. Banchetul de la
Castelul Alb ; III. Un al t colonel Chabert ; Cu o Addenda cuprinzând Cântece de
Câmpie ], cu o prefață de Georgeta Horodincă și Notă bio -bibliografică (date
selective), Editura ALLFA, București, 1997.

6. Biberi, Ion, Eseuri, Editura Minerva, București, 1971.

7. Brion, Marcel, Arta fantastică , traducere și postfață d e Modest Morariu, București,
Editura Meridiane, 1970 .

8. Caillois, Roger , De la basm la povestirea științifico -fantastică , studiu introductiv la
Antologia nuvelei fantastice . Traducere de Dumitru Țepeneag, cu o prefață de Matei
Călinescu și un studiu de Roger Caillois , Editura Univers, București, 1970 .

9. Caillois, Roger , În inima fantasticului . În românește de Iulia S oare, un cuvâ nt
introductiv de Edgar Papu , Editura Meridiane, București,1971.

10. Călinescu, Matei , Despre conceptul de fantastic , în Antologia nuvelei fantastice , cu o
prefață de Matei Călinescu și un studiu de Roger Caillois, Seria ,,Antologii”, Editura
Univers, Bu curești, 1970 .

11. Cerghit, Ioan, Metode de învățământ , Editura Didactică și Pedagogică, București,
1997.
12. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri . Mituri , vise, obiceiuri,
gesturi, forme, figuri, culori, numere, Vol. 1, A -D, Traducere de Daniel Nicolescu,
Doina Uricariu, Olga Zaicik, Laurențiu Zoicaș, Irina Bojin, Victor -Dinu Vlădulescu,
Ileana Cantuniari, Liana Repețeanu, A gnes Davidovici, Sanda Oprescu, Editura
Artemis, București , 1994.

129
13. Cinci critici despre Ștefan Bănulescu, Iarna bărbaților , (Eugen Simion, Marin Bucur,
Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, S. Damian), în ,,Gazeta literară”, an.XII, nr.19,
6 mai 1965.

14. Corniță, Georgeta, Metodica predării și învățării limbii și literaturii române
(grădiniță, clasele I -IV, gimnaziu, liceu), Editura Umbria, Baia Mare, 1993.

15. Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și
gradele didactice , Editura Polirom, Iași, 1998.

16. Dan, Sergiu Pavel , Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize , Pitești,
Editura Paralela 45, 2005 .

17. Dan, Sergiu Pavel, Proză fantastică românească , Editura Minerva, București, 1975.

18. Derșidan, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române , Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj -Napoca, 2003 .
19. De Solier, René, Arta și imaginarul , traducere de Marina și Leonid Dimov, București,
Editura Meridiane, 1978 .

20. Dicționar analitic de opere literare românești , Ediția a II -a revăzută și adăugită,
Coordonato r Ion Pop, vol.I, A -D, vol.II, E -L, Editura Casa Cărț ii de Științe, Cluj –
Napoca, 2000.

21. Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a, Coordonatori acad. Ion Coteanu,
dr.Luiza Seche, dr. Mircea Seche, Academia Română, Institutul de lingvistică ,,Iorgu
Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

22. Dimisianu, Gabriel, Nouă prozatori , Cap. Ștefan Bănulescu , Editura Eminescu,
București, 1977.
23. Dimisianu, Gabriel, Prozatori de azi , Cap. Ștefan Bănulescu. Iarna bărbaților ,
Editura Cartea Ro mânească, București, 1970.

24. Florina Achim, Alina Boja, Olimpia Ignat, Monica Maier, Maria -Tereza Pirău,
Prelegeri de didactică generală – în sprijinul candidaților la examenele de definitivat
și gradul II din învățământ, Editura Univestității de Nord, Baia Mare, 2009.
25. Ghidirmic, Ovidiu, Proza românească și vocația originalității , Editura Cartea
Românească, București, 1977.

26. Glodeanu, Gheorghe, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade ,
Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2006.

27. Glodeanu, Gheorghe, Dime nsiuni ale romanului românesc contemporan , Editura
Gutinul, Baia Mare, 1998.

130
28. Glodeanu, Gheorghe, Orientări în proza fantastică românească , Editura Tipo
Moldova, Iași, 2014.

29. Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu , Editura
Dacia, Cluj, 2002.

30. Ilie, Emanuala, Didactica literaturii române: fundamente teoretico -aplicative , Ediția
a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008.
31. Iorgulescu, Mircea , Rondul de noapte , Editura Cartea Românească, București, 1974 .

32. Ivanovici, Victor, Formă și deschidere , Editura Eminescu, București, 1980.

33. Livescu Cristian, Voluptatea labirintului, Glose la o hermeneutică a insolitului ,
Editura Timpul, Iași, 1996 .

34. Lovinescu, Monica , Unde scurte , Editura Humanitas, București, 1990 .

35. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc , Editura 100+1
GRAMAR, București, 2001.

36. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române , Editura Paralela 45, Pitești,
2008.

37. Marino , Adrian , Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, București,1973.

38. Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism ,
București, Editura Saeculum, 2000.

39. Muthu, Mircea, Pulberea roșie , în ,,Apostrof”, nr.4, aprilie, 2002.

40. Negoițescu, Ion, Scriitori români , Editura pentru literatură, București, 1966.

41. Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române , Editura Cartea Românească, București,
2008 .

42. Oprea, Alexandru, Mișcarea prozei , Editura pentru literatură, București, 1967.

43. Oprea, Crenguța, Strategii didactice interact ive, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2006 .

44. Pamfil Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise ,
Editura Paralela 45, Pitești, 2004.

131

45. Parfene, Constantin, (coord.), Aspecte teoretice și experimentale în st udiul literaturii
în școală , Editura Universi tății ,,Al.I. Cuza”, Iași, 2000 .

46. Pirău, Maria, Tereza , Introducere în pedagogie , Ediția a II -a revizuită și adăugită,
Editura Risoprint, Cluj -Napoca, 2008.
47. Popa, Marian, Dicționar de literatură română contempor ană, Editura Albatros,
București, 1977.

48. Popescu, Bogdan, Banul de Aur sau Viața din opera lui Ștefan Bănulescu , Editura
Muzeul Literaturii Române, București, 2010 .

49. Popescu, Bogdan , Ștefan Bănulescu – repere biografice , I, ,,Caiete critice”, nr.5 211,
2005 .

50. Pricop, Lucian, Dicționar de teorie literară , Editura Cartex, București, 2009.

51. Programele și manualele de limba și literatura română pentru gimnaziu.

52. Raicu, Lucian, Structuri literare , Editura Eminescu, București, 1973.

53. Romanul românesc în interviuri . O istorie autobiografică ; Antologie, sinteze,
bibliografie și indice de Aurel Sasu și Mariana Vartic, vol.I, partea I, Editura Minerva,
București, 1985 .

54. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române , Editura Minerva, București, 1987.

55. Simion Eug en, Dicționarul literaturii române , vol.I, Editura Univers Enciclopedic
Gold, Bucur ești, 2012.

56. Simion Eugen, Scriitori români de azi , vol.I, Editura Cartea românească, București,
1978 .

57. Simion, Eugen, Ștefan Bănulescu , în ,, Ziua”, 29 ianuarie 2005.

58. Simuț, Ion, Incursiuni în literatura actuală , Editura Cogito, Oradea, 1994.

59. Spiridon, Monica , Ștefan Bănulescu, monografie, antologie comentată, receptare
critică, Editura Aula, Brașov, 2000.

60. Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică , traducere de Virgil Tănase,
prefață de Al Sincu, E ditura Univers, București, 1973.

61. Ungureanu, Cornel, Proză și reflexivitate , Editura Eminescu, București, 1977.

132

62. Ungureanu, Cornel , Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, București,
1985 .

63. Ungu reanu, Cornel , Geografie literară, studii, Editura Universității de Vest,
Timișoara , 2002 .
64. Vlad, Ion, Aventura formelor – Geneza și metamorfoza genurilor , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1996.

65. Zaciu Mircea, Papahagi Marian, Sasu Aure l (coordonatori), Dicționarul esențial al
scriitorilor români , Editura Albatros, București, 2000.

Webografie

1.Audio -book -ul: O voce pentru Fonoteca de aur: Ștefan Bănulescu. Prezentarea cărții
în format audio este realizată de Grigore Ilisei , Editura Doxologia, 2013.

2.http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_B%C4%83nulescu
3.http://www.romlit.ro/tefan_bnulescu?caut=la%20o%20noua%20lectura%20stefan%
20banulescu
4.http://www.o bservatorcultural.ro/MONOGRAFIE. -Georgeta -HORODINCA -Stefan –
Banulescu -sau-ipotezele -scrisului*articleID_7497 -articles_details.html
5.www.edu.ro
6.www.didactic.ro

133

ANEXĂ
Activități la ora de limba română
de la Școala Gimnazială ,, Bem
József” Cărășeu

134

135

Declarație

Subsemnata, Meșco Elisabeta Ana , domiciliată în Comuna Culciu Mare, nr. 136,
județul Satu Mare, posesor al C.I., seria SM, nr.296012,eliberat de SPCLEP Păulești la data
de 04.09.07, CNP: 2770713240011, candidat la examenul de obținere a gradului didactic I, la
Universitatea Tehnică din Cluj -Napoca, Centrul Universitar Nord, Baia Mare, Facultatea de
Litere, specializarea Limba și literatura română, declar pe propr ia răspundere că lucrarea de
față este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele și a informațiilor obținute din surse
care au fost citate și indicate conform normelor etice în note și în bibliografie.
Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilega l munca altora și că nicio parte din
lucrare nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva, persoană fizică sau juridică.
Declar, de asemenea, că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei
instituții de învățământ superior î n vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.

Semnătura,
____________________________

Baia Mare,
28 august 2015