ALMUSTAFA, cel ales și mult iubit, care era aurora propriei sale zile, [603688]

KAHLIL GIBRAN
PROFETUL
ALMUSTAFA, cel ales și mult iubit, care era aurora propriei sale zile,
așteptase timp de doisprezece ani în cetatea Orphales revenirea corabiei ce
urma să-l readucă în insula -i natală.
Și, în al doisprezecelea an, în a șaptea zi de Ielool, în luna recoltelor, el se
sui pe colina din afara zidurilor orașului și privi peste mare; și zări sosind cu
ceața, corabia lui.
Atunci porțile inimii brusc I se deschiseseră și bucuria -i zburdă departe pe
mare. Și închise ochii și în tăcerea sufletului se rugă adânc.
Apoi, coborând colina, fu cuprins de tristețe și gândi în inima sa:
„Cum aș putea să plec liniștit și fără părere de rău? Nu. Nicicum nu se
poate să părăsesc această cetate fără ca sufletu -mi să sângereze.
Lungi au fost zilele de amărăciune pe care le -am trăit între zidurile -i, lungi
nopțile singurătății; dar cine poate să -și abandoneze amărăciunea și
singurătatea fără părere de rău?
Pe aceste străzi am risipit prea mult din spiritul meu și prea numeroși sunt
copiii așteptării mele care merg goi printre aceste coline și deci nu mă pot
desprinde de ei fără o dureroasă apăsare.
Fiindcă toate acestea nu -s doar veșmântul pe care acum să -l arunc, ci-i
însăși pielea pe care mi -o smulg cu mâinile -mi proprii.
Și nu-i doar un gând pe care să -l uit în urma mea, ci -i o inimă îmblânzită de
foame și de sete.
O, dar nu pot rămâne mai mult.
Marea, care cheamă la sine toate lucrurile, iată, mă cere și trebuie să plec.
Fiindcă a rămâne, acum, când orele ard în noapte, înseamnă să mă las
prins în cristalul gerului și să rămân încremenit ca într -o scoică.
Bucuros ași lua cu mine totul de -aici. Dar cum ași putea?
O voce nu poate lua cu sine limba, nici buzele care i -au dat aripi.
Ea trebuie să se înalțe singură în ether.
Numai singur, fără cuibul său, vulturul va zbura spre Soare.”

Apoi, când ajunse la poalele colinei, se întoarse iarăși spre mare, își văzu
corabia apropiindu -se de port, iar la prova, marinarii, oamenii pământurilor
natale.
Și sufletul său striga spre el, iar el zise:
„Fii ai mamei mele străvechi, voi, călăreți ai valurilor,
De câte ori ați navigat în visurile mele! Și acum, iată -vă sosind la trezirea
mea, care-i visul meu cel mai scump.
Iată-mă-s gata de plecare, cu nerăbdarea în aripile desfăcute, așteptând
vântul.
Mai vreau, doar, să respir o ultimă adiere din acest aer calm, să mai arunc
o ultimă privire îndrăgostită în urmă,
Apoi voi fi în mijlocul vostru, năier între năieri,
Și tu, mare amară, mamă veșnic neadormită,
Care singură aduci pace și libertate țărmului și fluviului,
Acest fluviu care doar o cotitură mai are de făcut, o clipă doar spre a mai
murmura în această lumină,
Iar apoi voi sosi la tine, asemenea picăturii fără de margini în oceanul fără
de hotare…”
Și, în timp ce mergea, el văzu în depărtare bărbați și femei părăsindu -și
ogoarele și viile, grăbindu -se spre porțile cetății,
Le auzi vocile rostindu -i numele, strigându -se de la un ogor la altul,
vestindu-se despre sosirea corabiei sale.
Și el își spuse :
„Ziua plecării mele trebuie să fie cea a culesului roadelor?
Oare nu se va spune că înserarea nu -i, în fapt, decât răsăritul meu?
Și ce îi voi dărui celui ce și -a lăsat plugul în mijlocul ogorului, sau celui care
a oprit roata teascului său?
N-ar trebui, oare, ca inima mea să devină pomul greu de fructele pe care
să le culeg spre a le împărți acestora?
Și n-ar trebui, deci, ca dorințele -mi să țâșnească asemenea izvorului, spre
a le putea umple cupele?
Sunt eu o harpă pe care mâna celui Puternic să o poată atinge, ori un fluier
prin care suflarea -i să cânte?
Or, eu nu sunt decât un căutător de tăceri și ce comoară am găsit în
tăcerile mele, pe care să o împart cu încredere?
Dacă astăzi este ziua culesului roadelor, în care câmpuri mi -am aruncat
sămânța și în ce anotimpuri uitate?
Și dacă, într-adevăr, a sosit vremea să -mi ridic lampa, nu flacăra mea va
arde aici.
Goală și întunecoasă voi înălța lampa mea,
Iar paznicul nopții o va umple cu ulei și tot el o va aprinde…”
Acestor gânduri le dădu glas. Însă multe îi rămăseseră în inimă, nerostite.
Fiindcă lui însuși nu -și putea revela taina cea mai adâncă.
Și când intra în cetate, mulțimea îl întâmpină strigându -i numele ca într -un
glas,
Iar bătrânii cetății înaintară și spuseseră:
„Nu te îndepărta de la noi,
Tu, care ai fost splendoarea amiezii luminându -ne amurgul, tu, care cu
tinerețea ta, ai dăruit visuri visului nostru,
Tu nu ești, printre noi, nici străin, nici oaspete, ci fiul nostru cel preaiubit ;
O, fie ca ochii noștri să nu fie lipsiți de chipul tău.”
2

Iar preoții și preotesele îi ziseseră:
„Nu lăsa valurile mării să ne mai despartă de aici înainte, iar anii pe care
i-am petrecut împreună să rămână doar amintire.
Fiindcă tu ai umblat printre noi asemenea unui spirit și umbra ta a revărsat
lumină peste chipurile noastre.
Ce mult te-am iubit! Ci dragostea noastră era mută și ascunsă.
Dar acum iubirea noastră cu glas puternic te cheamă și ar vrea să ți se
arate întreagă.
Deoarece așa se întâmplă întotdeauna cu o astfel de dragoste: nu -i
cunoaștem adevărata adâncime decât în clipa despărțirii.”
Apoi veniră și alții și îl implorară. Ci el nu le răspunsese nimic. Înclină doar
capul; iar cei ce erau în preajma lui văzură cum lacrimile îi cădeau pe piept.
Și împreună cu mulțimea, el se întoarse în marea piață din fața templului.
Atunci ieși din sanctuar o femeie pe numele său Almitra. Și era o
prezicătoare.
Iar el o privi cu adâncă duioșie, fiindcă ea fusese cea care, prima, îl urmase
și care crezuse în el din prima zi în cetatea aceea.
Și ea I se înclină, zicându -i:
„Profet al Domnului, în căutarea celor necuprinse, îndelung I scrutat
orizonturile, pentru a -ți descoperi corabia.
Și acum, iată, corabia ta a sosit și trebuie să pleci.
Adâncă este așteptarea spre țara amintirilor tale, spre raiul arzătoarelor
dorințe, iar dragostea noastră nu ar vrea să te lege, nici nevoile noastre să te
rețină aici.
Totuși, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbești și să ne dezvălui câte
ceva din adevărurile tale.
Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceștia nepoților noștri și ele nu vor pieri
niciodată.
Fiindcă, în singurătatea ta, vegheat -ai zilelor noastre și, în veghea ta, ai
ascultat suspinele și râsetele somnului nostru.
Acum, arată-te, dar, nouă și vorbește -ne despre tot ce ai descoperit,
despre ceea ce se află între naștere și moarte.”
Și el răspunse:
„Omeni din Orphales, despre ce v -aș putea vorbi dacă nu despre ceea ce
vă învolburează acum sufletele?”
Atunci Almitra zise: „Vorbește -ne despre Iubire.”
Iar el își înălță capul privind mulțimea și o tăcere adâncă pogorî peste toți.
Apoi, cu o voce mare, începu:
„Când Iubirea vă face semn, urmați -i îndemnul,
Chiar dacă drumurile -i sunt grele și prăpăstioase,
Și când aripile-i vă cuprind, supuneți -vă ei,
3

Chiar dacă sabia ascunsă -n penaju-i v-ar putea răni,
Iar dacă vocea-i vă vorbește, dați -i crezare,
Chiar dacă vocea -i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din
miazănoapte care vă pustiește grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă și crucifice. Precum
vă face să creșteți, ea trebuie să vă și reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălțimea voastră, alintându -vă ramurile cele
mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând
încleștarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăța de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeți foarte supuși,
Ca apoi să vă hărăzească focului său și să puteți deveni pâinea sfântă la
ospățul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteți cunoaște
tainele inimii și astfel să deveniți o parte din inima Vieții.
Dar dacă, stăpâniți de teamă, veți căuta doar tihna și plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiți goliciunea și să ieșiți din treierișul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veți râde, dar nu cu
întreaga voastră bucurie și unde veți plânge, dar nu în toate lacrimile
voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine și nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpânește și nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.
Când iubiți, nu trebuie să spuneți: „Creatorul e în inima mea”, ci mai
degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Și să nu credeți că puteți croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o
meritați, vă va arăta drumul ea însăși.
Iubirea nu are nici o altă dorință decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubești și trebuie să ai dorințe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topești și să devii izvor ce sursurul în noapte -și cântă,
Să cunoști durerea prea marii duioșii,
Să fii rănit de înțelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie și bucurându -te,
Să te trezești în zori cu inima întraripată și să înalți mulțumire pentru încă o
zi de Iubire,
Să te odihnești la ceasul amiezii și să cugeți la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Și apoi, să dormi înălțând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un
cântec de laudă.”
4

Atunci Almitra vorbi din nou: „Dar despre Căsătorie, Stăpâne?”
Și drept răspuns, el zise:
„V-ați născut împreună și împreună veți rămâne pentru totdeauna.
Veți rămâne împreună până ce albele aripi ale morții vă vor împrăștia
zilele.
Da, veți fi împreună până și în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Dar este bine să existe spații în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiți-vă unul pe altul, dar nu faceți din Iubire o opreliște,
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între țărmurile sufletelor voastre.
Umpleți-vă, unul altuia, cupa, dar nu beți dintr -o singură cupă.
Împărțiți-vă pâinea, dar nu mâncați din aceeași bucată.
Cântați și dansați și veseliți -vă laolaltă, dar faceți ca fiecare să rămână
singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeași
armonie.
Dăruiți-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieții vă poate cuprinde inimile
Și țineți-vă alături, dar nu chiar așa de aproape,
Căci coloanele templului înălțate -s la anume distanță,
Iar stejarul și chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: „Vorbește -ne despre
Copii”.
Și el glăsui:
„Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi
Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.
5

Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteți găzdui trupul dar nu și sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți
vizita nici chiar în vis.
Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să -i faceți asemenea vouă,
Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri.
Voi sunteți arcul din care copiii voștri, ca niște săgeți vii, sunt azvârliți
Pe drumul nesfârșirii. Arcașul vede ținta și cu puterea Lui vă încordează,
astfel ca săgețile -i să poată zbura iute și departe.
Și puterea voastră, prin mâna Arcașului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubește săgeata călătoare, tot la fel iubește și arcul cel
statornic.”
Atunci, un om bogat zise: „Vorbește -ne despre Daruri.”
Și el răspunse, zicând:
„Nu dați decât puțin, când dați din ce -i al vostru.
Numai dând din voi înșivă, dați cu adevărat.
Pentru că, spuneți -mi, ce-s averile voastre decât niște lucruri pe care le
păstrați cu strășnicie, crezând că mâine veți avea nevoie de ele?
Iar mâine, ce -i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte,
ascunzând oasele în nisipul mișcător, în timp ce -i urmează pe pelerini către
orașul sfânt?
Și ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăși?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu -i oare setea cea mai
nestinsă?
Sunt unii care dau puțin din belșugul pe care îl au și aceasta pentru a li se
recunoaște dărnicia, însă acea dorință ascunsă umilește darul făcut.
Sunt, apoi, alții care, puțin având, dau totul.
Aceștia cred în viață și în mărinimia vieții, iar sacul lor niciodată nu -i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.
Dar sunt și din cei ce dau cu durere și doar durerea rămâne botezul
acestora.
În sfârșit, sunt cei ce dau fără a simți nici durere, nici bucurie,
necunoscându-și virtuțile.
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care își răspândește parfumul în spațiu.
Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbește Dumnezeu și dindărătul
ochilor acestora El surâde Pământului.
6

E bine să dai când ți se cere, dar și mai bine fără să ți se ceară, din
înțelegere.
Iar pentru cei dornici să dea, a -i căuta pe necăjiți este o bucurie mai mare
decât darul însuși.
Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ți -l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce îți aparține va fi dăruit într -o zi,
Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moștenitorilor tăi.
Deseori spuneți: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”
Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel și nici turmele din imașuri.
Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
Desigur, cel care -și merită zilele și nopțile, merită totul și din partea
voastră.
Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieții, are tot dreptul să -și umple
cupa și din micul vostru pârâu.
Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul și încrederea de a
primi milostenie?
Și cine vă credeți voi, pentru ca oamenii să -și sfâșâie pieptul și să lepede
orgoliul, ca să le puteți vedea meritele și mândria terfelită?
Luați aminte, ca mai întâi voi să meritați a fi dăruitorul și instrumentul
dărniciei,
Pentru că, într-adevăr, viața e cea care dă viață, în timp ce voi, care vă
socotiți binefăcători, nu sunteți decât martorii acesteia.
Iar voi care primiți – și cu toții primiți! – nu vă luați povara vreunei
recunoștințe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă și celor ce dăruie.
Înălțați-vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu -i darurile ca pe niște aripi,
Fiindcă, a ține prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi
de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă și a
cărui tată însuși Creatorul este.”
Și un bătrân, stăpânul unui han, zise: „Vorbește -ne despre Mâncare și
Băutură.”
Iar el dădu răspuns:
„O, dacă ați putea trăi din aroma pământului și, asemenea plantelor, să vă
îndestulați cu lumină!
Dar dacă trebuie să ucideți pentru a mânca și să furați mieilor și iezilor
laptele de la mamele lor pentru a vă potoli setea, atunci faceți din acestea un
act de sfințenie.
Și fie-vă masa un altar pe care cei puri și nevinovați din păduri și câmpii
sunt jertfiți, pentru tot ce este mai pur și încă mai nevinovat din om.
Atunci când ucideți o vietate șoptiți -i în cugetul vostru:
7

„Aceeași putere care te dă morții, mă va ucide și pe mine, și eu, la rândul
meu, voi fi devorat,
Fiindcă legea care te dă mâinilor mele, mă va da apoi unor mâini și mai
puternice,
Sângele tău, ca și sângele meu, nu este decât vlaga care hrănește arborele
cerului”.
Când, cu gura însetată, mușcați dintr -un măr, spuneți -i în cugetul vostru :
„Semințele tale vor trăi în trupul meu și mâine mugurii tăi vor înflori în
inima mea.
Și împreună ne vom veseli în toate anotimpurile”.
Toamna, când culegeți viile și vă stoarceți mustul strugurilor, să ziceți în
sinea voastră:
„Și eu, la fel, sunt o vie și rodul meu va fi cules și stors
Și ca și vinul cel nou voi fi depus în vasele veșniciei.”
Iar în iarnă, când veți pitroci vinul, să tresalte în inima voastră un cântec
pentru fiecare cupă.
Și să aveți în fiecare melodie câte un gând, pentru zilele toamnei, pentru
vie și pentru teascuri."
Atunci un lucrător spuse: „Vorbește -ne despre Muncă.”
Și el răspunse zicând:
„Munciți spre a vă ține pasul cu ritmul pământului și cu sufletul său,
Fiindcă a trândăvi înseamnă să rămâneți străini anotimpurilor, să ieșiți din
alaiul vieții care înaintează majestuos și în nobilă supunere spre infinit.
Când munciți deveniți un fluier, prin care murmurul orelor se schimbă în
cântece,
Care dintre voi ar dori să fie o trestie mută și liniștită, atunci când totul
cântă la unison?
Totdeauna vi s-a spus că munca este un blestem și truda o nenorocire,
Ci eu vă asigur că, muncind, transpuneți în faptă o părticică din cel mai
îndepărtat vis al pământului, care v -a fost hărăzit când acest vis s -a născut.
Și rămânând uniți în muncă, iubiți viața cu adevărat
Și iubind viața prin muncă, înseamnă că ați fost inițiați în cea mai lăuntrică
taină a trăirii.
Dar dacă, în durere fiind, vă veți blestema ceasul nașterii, iar povara cărnii
o veți simți ca un stigmat pe fruntea voastră, atunci, vă asigur, numai
sudoarea vă va spăla păcatul de pe chip.
8

Vi s-a mai spus, cum că viața -i doar întuneric și în slăbiciunea voastră
repetați mereu spusele celor sleiți de puteri
Ci eu vă spun că viața -i într-adevăr un întuneric numai atunci când e lipsită
de dăruire,
Că orice dăruire este oarbă când nu există știință,
Că orice știință este zadarnică dacă -i lipsită de muncă,
Că orice muncă este goală fără de dragoste,
Iar când munciți cu dragoste vă legați de voi înșivă, unul de altul și,
împreună, față de Creator.
Dar ce înseamnă să muncești cu dragoste?
Înseamnă să țeși stofa cu fire toarse din sufletul tău, ca și când iubita -ți ar
trebui să o poarte,
Înseamnă să clădești o casă cu tragere de inimă, ca și când iubita -ți ar
trebui să o locuiască,
Înseamnă să semeni boabele cu duioșie, iar spicele să le seceri cu bucurie,
ca și când iubita -ți ar trebui să mănânce pâinea caldă,
Înseamnă să pui în toate lucrurile pe care le faci o fărâmă din sufletul tău
Și să știi că toți morții fericiți se țin în preajma ta, veghindu -te.
Adesea v-am auzit zicând, ca și când ați fi vorbit în somn: „Cel ce taie
marmura și care află în aceasta însuși chipul sufletului său, e mai presus
decât cel ce trudește pe ogor,
Iar cel care prinde curcubeul și îl așterne pe pânză spre a reda imaginea
omului, e mai presus decât cel ce croiește sandale pentru picioarele noastre”.
Ci, eu vă vorbesc, nu însă în somn, ci treaz, în plină zi, că vântul nu
grăiește mai melodios bătrânului stejar decât celui mai nezărit fir de iarbă
Și doar acela este mare care știe să transforme vocea vântului într -un
cântec ce se aude și mai alinător datorită dragostei sale.
Munca este dragostea scoasă la lumină
Și, dacă nu poți să muncești cu dragoste ci cu scârbă, atunci mai bine
părăsește lucrul tău și așează -te la poarta templului spre a primi pomană de
la cei care cu bucurie muncesc
Iar dacă, cu nepăsare, vei face pâinea, va fi o pâine amară, care nu va
potoli decât pe jumătate foamea omului.
Deoarece dacă, fără tragere de inimă, vei stoarce mustul din struguri,
atunci nepăsarea ta ca o otravă se va răspândi în acel vin.
Și chiar dacă vei cânta asemeni îngerilor, dar nu vei iubi cântecul, auzul
oamenilor va rămâne surd la glasul zilei ca și la acel al nopții”.
Atunci o femeie zise: „Vorbește -ne despre Bucurie și despre Tristețe”.
Iar el răspunse:
„Bucuria este tristețea fără mască
9

Și însăși fântâna din care a țâșnit râsul vostru, a fost adesea plină de
lacrimi.
Și cum ar putea să fie altfel?
Cu cât mai adânc vă sapă -n ființă tristețea, cu atât mai multă bucurie veți
cuprinde în voi.
Cupa în care vă așteaptă vinul, nu este, oare, aceeași pe care focul a ars -o
în cuptorul olarului?
Iar alăuta care vă alină sufletul, nu este același lemn, mai înainte, chinuit
de cuțit?
Când sunteți veseli, scrutați -vă adâncul inimii și veți afla că ceea ce vă
umple de bucurie nu -i altceva decât ceea ce și tristețea v -a dăruit.
Când sunteți triști, iarăși scrutați -vă inima și veți vedea că, într -adevăr,
lacrimile vin de la ceea ce, cândva, desfătarea voastră fusese.
Unii dintre voi spun: „Bucuria este mai mare decât tristețea”, iar alții zic:
„Nu, tristețea este mai mare decât bucuria”.
Ci, iată, eu vă încredințez că ele sunt de nedespărțit.
Împreună sosesc în casa voastră și, când una se așează cu voi la masă, nu
uitați, cealaltă în patul vostru s -a și culcat.
Într-adevăr, sunteți în cumpănă, asemenea unei balanțe, între bucuriile și
tristețile voastre.
Numai când sunteți goliți de voi înșivă, talerele sunt nemișcate și în
echilibru.
Când, însă, paznicul comorii vă va ridica spre a -și cântări aurul și argintul,
va trebui ca bucuria și tristețea voastră să se ridice ori să scoboare”.
Atunci un zidar înaintă și spuse: „Vorbește -ne despre Case.”
Iar el răspunse grăind:
„Durați-vă din visuri un refugiu undeva, în deșert, înainte de a vă înălța o
casă între zidurile cetății.
Fiindcă, așa cum în amurg vă înturnați la vetrele voastre, tot astfel revine
călătorul în voi, cel care -i mereu îndepărtat și singur.
Casa este corpul vostru mai mare,
Ea crește în miezul zilei și doarme în tăcerea nopții și nu -i lipsită de vise.
Oare casa voastră nu visează, iar în vis nu părăsește ea cetatea pentru un
crâng sau pentru o colină?
O, dacă ași putea să adun în căușul palmei mele casele voastre și, ca
semănătorul, să le împrăștii în păduri și prin livezi!
Faceți ca văile să fie străzile voastre, iar înverzitele cărări, ulicioarele, spre
a vă căuta unul pe altul printre viile rodind, aromele pământului adunându -le
în veșmintele voastre.
Dar nu a sosit, încă, timpul acestora!
10

În teama lor, străbunii v -au strâns prea aproape unul de altul, iar această
teamă va mai dura încă un timp. Atâta timp cât zidurile cetății vor separa
vetrele de ogoarele voastre.
Ci, spuneți-mi, oameni din Orphales, ce păstrați în aceste case? Și ce
ascundeți îndărătul ușilor închise?
Aveți pacea, tihnitul impuls care să vă dezvăluie însăși puterea voastră?
Aveți amintiri, acele bolți strălucitoare, care se arcuiesc peste vârfurile
amețitoare ale spiritului?
Aveți frumusețea, care întoarce inima lucrurilor din lemn și din piatră, către
muntele sfânt?
Spuneți-mi, aveți în casele voastre toate acestea?
Sau nu aveți decât bunul trai, lăcomia bunului trai, acea dorință ascunsă,
care vă intră în casă, de parcă ar fi fost poftită, rămânâdu -vă oaspete iar apoi
stăpân definitiv?
Da, lăcomia vă subjugă, cu furca și cu biciul, preschimbând în niște biete
păpuși chiar și cele mi nobile dorințe ale voastre.
Fiindcă, deși mâinile -i sunt de mătase, inima sa e de fier.
Ea vă leagănă până vă adoarme, numai pentru a se așeza alături pe pernă,
spre a-și râde apoi de demnitatea cărnii.
Ea își bate joc de simțurile voastre și le culcă în vată ca pe niște vase
fragile.
Într-adevăr, lăcomia bunului trai ucide pasiunile sufletului și însoțește,
apoi, rânjind, convoiul lor funerar.
Dar voi, copii ai spațiului, voi, cei cu somnul neliniștit, voi nu veți fi nici
prinșii, nici îmblânziții,
Casa voastră nu va fi ancoră, ci catarg,
Ea nu va fi nici vălul sclipitor care acoperă rana, ci pleoapa care proteguie
ochiul.
Voi nu vă veți strânge aripile înainte să puteți trece prin porți, nici nu veți
pleca fruntea spre a nu vă lovi de grinzile caselor, nici nu vă veți opri
respirația de teamă să nu se crape, prăbușindu -se,
Nu, nu veți locui în morminte făurite de către morți pentru cei vii.
Chiar înălțate cu măreție și splendoare, casele voastre nu vor ști să vă
cuprindă tainele, nici să vă adăpostească dorințele,
Fiindcă, gândiți -vă, ceea ce este de necuprins în voi, locuiește în castelul
cerului, a cărui ușă e ceața dimineții, ale cărui ferești sunt cântecele și
tăcerile nopții.”
Și un țesător: „Vorbește -ne despre Veșminte”.
Iar el răspunse: „Veșmintele ascund o mare parte a frumuseții voastre, dar
nu vă acoperă urâțenia.
Și cu toate că, prin veșminte, căutați adăpost tainelor voastre, riscați a găsi
doar un ham și un lanț.
11

Fie ca soarele și vântul să îmbrățișeze mai mult pielea trupului vostru și
mai puțin veșmintele.
Deoarece suflul vieții este în soare, iar mâinile trăirii în adierea vântului.
Unii dintre voi zic: „Vântul dinspre miazănoapte este cel care ne -a țesut
hainele pe care le purtăm”.
Ci, eu vă spun: „Da, este vântul dinspre miazănoapte, însă rușinea fost -a
meseria lui și moleșirea nervilor ața cu care le -a însăilat.
Și când lucru-i a fost săvârșit, el a râs în pădure”.
Nu uitați că pudoarea nu -i decât o pavăză împotriva privirilor pângăritoare,
Iar când pângărirea dispare, ce devine pudoarea dacă nu o piedică și o
pată rușinoasă a spiritului?
Și, iarăși, nu uitați că pământul este bucuros să vă simtă picioarele goale,
sărutându-le și că vânturile s -ar juca voioase cu pletele voastre.”
Iar un neguțător înaintă și spuse: „Vorbește -ne despre a Cumpăra și a
Vinde.”
Iar el, răspunzând, zise:
„Pentru voi pământul își dăruie rodul și nimic nu v -ar lipsi dacă ați ști cum
să vă îndestulați.
Schimbând între voi darurile pământului, veți afla abundență și prisos veți
afla.
Cu toate acestea, dacă schimbul nu se face din dragoste și dreptate
binevoitoare, unii vor ajunge la nesațiu, alții vor fi înfometați.
Când vă întâlniți în târg, voi cei ce trudiți pe mare, pe ogoare și în podgorii
cu țesătorii, cu olarii și vânzătorii de arome,
Invocați atunci spiritul -stăpân al Pământului să vină printre voi spre a
binecuvânta cântarul și socotirea mărfurilor ce le vindeți unii altora.
Și să nu îngăduiți deloc celor cu mâinile goale să ia parte la învoielile
voastre, ei care își vând cuvintele în schimbul muncii voastre.
Acestor oameni spuneți -le:
„Veniți cu noi pe ogoare, ori mergeți cu frații noștri pe mare și aruncați -vă
năvoadele,
Fiindcă, precum nouă, așa și vouă, atât marea, cât și pământul vă vor dărui
cu generozitate.”
Și dacă vin cântăreții și dansatorii și cei din fluiere zicând, prețuiți -le de
asemeni ofertele,
Pentru că sunt, asemeni vouă, culegători de fructe și tămâie, iar ceea ce vă
oferă, deși plăsmuire de vis, veșmânt este și hrană pentru suflete.
Și, înainte de a părăsi târgul, trebuie să vedeți dacă nu cumva cineva n -a
plecat cu mâinile goale.
Fiindcă spiritul-stăpân al Pământului nu -și va afla liniștea pe aripile vântului
câtă vreme nevoile celor mai mici dintre voi nu vor fi alinate.”
12

Atunci unul dintre judecătorii cetății zise: „Vorbește -ne despre Crimă și
despre Pedeapsă.”
Și el răspunse, zicând:
„Acestea se întâmplă când judecata voastră rătăcește în vânt,
Fiindcă numai din nesocotință aduceți prejudicii altora și deci, vouă înșivă,
Iar pentru aceste prejudicii trebuie apoi să bateți la ușile dregătorilor și să
așteptați în dispreț.
Precum Oceanul este Eul vostru divin:
El rămâne pururi imaculat
Și asemeni etherului el nu -și desfășoară decât aripile.
Ca Soarele este Eul vostru divin,
El nu cunoaște drumurile cârtiței, nici nu caută ascunzătorile șarpelui.
Iar Eul divin nu e singur în firea voastră:
Multe în voi sunt omenești, dar multe nu sunt încă ale omului
Ci se arată asemenea unui pigmeu diform, care merge buimac, prin ceață
în căutarea propriei sale deșteptări.
Acum, despre omul din voi ași vrea să vorbesc,
Fiindcă omul, iar nu Eul vostru divin și nici pigmeul rătăcind prin ceață,
este cel care cunoaște crima și pedepsirea crimei.
Adesea v-am auzit vorbind despre cel care comite un lucru rău ca și cum
nu ar fi unul dintre ai voștri, ci un străin printre voi, un intrus în lumea
voastră.
Ci eu vă spun că, precum cel sfânt și cel drept nu pot să se înalțe deasupra
a ceea ce este mai înălțător în fiecare dintre voi,
Tot astfel și cel rău și cel slab nu pot cădea mai jos decât ceea ce aveți mai
josnic fiecare dinte voi,
Și precum o singură frunză nu se ofilește decât cu tăcuta învoire a
întregului arbore,
Tot astfel răufăcătorul nu poate să comită crima decât cu consimțământul
secret al vostru, al tuturor.
Fiindcă, asemeni unei procesiuni, înaintați împreună spre Eul vostru divin,
Voi sunteți drumul, dar și drumeții.
Iar când unul dintre voi cade, acesta -i pentru cei care sunt în urma lui,
prevenindu-i că o piatră le împiedică trecerea.
Da, dar el cade și pentru cei aflați înaintea lui, care, cu toate că au pasul
mai iute și mai sigur, nu au înlăturat piatra din cale.
Și iată încă de ce cuvântul trebuie să apese greu pe cugetele voastre:
Cel ucis nu rămâne nevinovat față de propria -i moarte,
La fel cum cel prădat nu -i nevinovat că a fost jefuit,
Și cel drept nu-i neștiutor de fărădelegile celui rău,
Iar cel care are mâinile curate, nu rămâne nepătat de fapta trădătorului.
Da, vinovatul este uneori victima ofensei
Și, mai adesea, condamnatul suportă pedeapsa și pentru cel nevinovat ca
și pentru cel fără de cusur.
Fiindcă nu puteți despărți pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel
rău,
Amândoi stau în fața Soarelui asemenea firelor, alb și negru, întrețesute,
Iar când firul negru s -a rupt, țesătorul controlează întreaga țesătură și, de
asemenea, războiul de țesut.
13

Dar dacă unul dintre voi încearcă să judece o soție infidelă,
Să pună atunci în balanță și inima bărbatului acesteia și, astfel, să -i
măsoare cu grijă sufletul,
Și, la fel, cel care vrea să -l biciuiască pe ofensator, să privească și în
sufletul celui ofensat,
Iar dacă cineva dintre voi pedepsește în numele dreptății, împlântând
securea în copacul răului, să ia aminte și la rădăcini,
Va găsi, acolo-n adânc, rădăcinile binelui și ale răului, ale purtătorului de
fructe și ale celui sterp, îmbrățișându -se în inima tăcută a pământului.
Iar voi, judecători, care vreți să fiți drepți,
Ce judecată veți pronunța împotriva celui care, cu toate că cinstit cu
trupul, este hoț în sufletul său?
Ce pedeapsă veți hotărî celui care răpune trupește pe cineva atunci când
el însuși este vătămat sufletește?
Și cum veți urmări pe cel care prin faptele sale se arată a fi de rea credință
și opresor,
Dar el însuși, la rându -i, este jignit și batjocorit?
Și, cum veți pedepsi pe cei a căror remușcare este deja mai mare decât
răul comis?
Remușcarea nu este oare pedeapsa dată, astfel, chiar de legea căreia voiți
a-i sluji?
Totuși, nu puteți pune remușcarea pe seama celui vinovat, nici să o
scoateți din inima vinovatului.
Fiindcă, de la sine, remușcarea va țipa, în tăcerea nopții, pentru ca oamenii
să se trezească și să se privească în față.
Iar voi, cei care voiți a înțelege dreptatea, cum veți reuși aceasta, dacă nu
veți privi toate faptele în plină lumină?
Atunci numai veți pricepe că cel drept și cel decăzut nu sunt decât un
singur om stând drept în crepusculul dintre noaptea eului -pigmeu și ziua
eului-divin
Și că piatra unghiulară a templului nu -i cu nimic mai presus decât cea din
adâncul temeliei”.
Apoi un jurist spuse: „Dar în ceea ce privește Legile, Stăpâne?”
Și el grăi:
„Vă complaceți în a stabili Legi,
Dar vă complaceți și mai mult în a le călca.
Asemeni copiilor care se joacă pe țărâmul oceanului și care, cu
perseverență construiesc cetăți de nisip și pe care tot ei le distrug, râzând.
Dar, în timp ce înălțați aceste turnuri, oceanul aduce și mai mult nisip,
Iar când le dărmați, oceanul râde cu voi.
14

Într-adevăr, oceanul râde întotdeauna cu cei inocenți.
Dar ce e cu cei pentru care viața nu -i un ocean și pentru care legile omului
nu sunt doar turnuri de nisip,
Pentru care viața este o stâncă, iar legea o daltă cu care voiesc a sculpta
după propria asemănare?
Ce putem spune despre ologul care -i urăște pe dansatori?
Sau despre boul care -și iubește jugul, văzând în căpriorii și elanul pădurilor
făpturi rătăcite sau vagaboande?
Dar despre bătrânul șarpe care nu -și mai poate lepăda pielea și care -i
numește pe ceilalți, mai tinerii, despuiați și fără de pudoare?
Și despre cel care, devreme sosit la nuntă, se ghiftuie repede și, obosit
apoi, se ridică afirmând că orice petrecere -i un păcat și orice nuntaș un
păcătos?
Ce pot spune aici despre aceștia decât că și ei stau în lumină, dar cu
spatele la Soare?
Ei nu-și văd decât umbrele, iar umbrele lor sunt legile după care trăiesc.
Și ce este Soarele pentru ei, dacă nu doar izvorâtorul de umbre?
Și ce-nseamnă pentru aceștia recunoașterea legilor, dacă nu faptul de a
îngenunchia și a -și desena pe pământ propriile umbre?
Iar voi care mergeți doar cu fața spre Soare, ce imagini oglindite de
pământ vă pot păstra?
Ori voi, care călătoriți după vânt, ce giruetă va orienta drumul vostru?
Care lege omenească vă va încătușa, dacă veți sfărma jugul de porțile
închisorilor?
De care legi vă veți teme, dacă veți dansa fără ca nici un lanț de fier să vă
împiedice?
Și cine va putea să vă dea în judecată dacă vă veți sfâșâia veșmintele, dar
nu le veți azvârli în calea altora?
Oameni din Orphales, puteți să ascundeți tamburul și să desfaceți corzile
lirei, dar cine va putea interzice vreodată ciocârliei să cânte?
Și un orator zise: „Vorbește -ne despre Libertate”.
Iar el răspunse:
„La porțile orașului ca și -nlăuntrul caselor v -am văzut prosternându -vă în
adorarea propriei voastre libertăți,
Asemenea sclavilor care se umilesc înaintea unui tiran, pe care îl glorifică,
în timp ce el îi zdrobește.
Da, în grădina templului, ca și în umbra cetății, i -am văzut pe cei mai liberi
dintre voi ducându -și libertatea ca un jug, purtând -o asemenea cătușelor.
15

Și inima-mi sângera de durere, fiindcă voi nu veți fi liberi decât atunci când
însăși dorința de a ajunge la libertate va fi pentru voi un ham și când veți
înceta a mai vorbi de libertate ca despre o țintă, ca despre o desăvârșire.
Veți fi liberi în adevăr nu doar când zilele vă vor fi fără de griji, iar nopțile
fără de dorințe ori fără de chinuri,
Ci, mai degrabă, când aceste lucruri vă vor cuprinde viața și când vă veți
ridica deasupra lor goi și fără de piedici.
Dar cum vă veți ridica deasupra zilelor și nopților voastre, dacă nu veți
rupe lanțurile cu care, în zorii înțelegerii voastre, v -ați și încărcat ora amiezii?
Într-adevăr, ceea ce numiți libertate este cel mai puternic dintre aceste
lanțuri, cu toate că verigile -i strălucesc în soare, luându -vă ochii.
Și ce sunt acestea dacă nu fragmente din voi înșivă, pe care vreți să le
îndepărtați spre a deveni liberi?
Or, dacă e nedreaptă legea pe care voiți a o aboli, această lege a fost
scrisă cu însăși mâna voastră pe propria frunte
Și dacă nu o veți putea șterge, arzându -vă cărțile legilor, nici spălând
mințile judecătorilor, chiar dacă veți revărsa asupră -le nesfârșirea mării.
Iar dacă e un despot pe care voiți a -l detrona, luați aminte mai întâi dacă
tronul acestuia a fost definitiv distrus în inima voastră.
Fiindcă, spuneți -mi, cum ar putea un tiran să -i domine pe cei liberi și
mândri, dacă nu ar exista o tiranie în propria lor libertate și o umilință în
propria lor mândrie?
Și dacă există o îngrijorare pe care voiți a o alunga, aceasta a fost aleasă
de voi înșivă, mai degrabă decât v -a fost impusă,
Iar dacă există o frică pe care vreți a o risipi, locul acesteia este în inima
voastră și nu în mâna temutului tiran.
Dar cum vă veți ridica deasupra zilelor și nopților voastre, dacă nu veți
rupe lanțurile cu care, în zorii înțelegerii voastre, v -ați și încărcat ora amiezii?
Într-adevăr, toate lucrurile amestecate sunt în firea voastră intimă într -o
constantă semiîmbrățișare, cele dorite cu cele nedorite, cele ce vă repugnă
cu cele nespus de plăcute,
Acestea toate laolaltă în voi sălășluiesc – lumini și umbre – perechi în
strânsă unire.
Iar când umbra se destramă și dispare, lumina care întârzâie devine umbra
altei lumini
Și, astfel, libertatea voastră, pierzându -și piedicile, devine ea însăși
piedica unei și mai mari libertăți.”
Iar o preoteasă îl rugă, zicând: „Vorbește -ne despre Rațiune și despre
Pasiuni”.
Și el răspunse:
16

„Sufletul vostru, adeseori, este un câmp de luptă, unde rațiunea și
judecata se înfruntă cu pasiunile și poftele voastre.
Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura și dușmănia din
voi în unitate și melodie?
Dar cum ași reuși, afară numai dacă voi înșivă nu sunteți, de asemeni,
liniștitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior?
Rațiunea și pasiunea sunt cârma și pânzele sufletului vostru mereu
navigând.
Dacă pânzele și cârma voastră se rup, nu puteți decât să vă clătinați pe
valuri la întâmplare, ori să rămâneți prinși în impas în mijlocul mării,
Fiindcă rațiunea, de una singură domnind, restrânge întregul elan; și
pasiunea, liber lăsată, e o flacără arzând până la propria -i mistuire.
De aceea, fie ca sufletul vostru să -și exalte rațiunea până la înălțimea
pasiunii, pentru ca astfel să poată cânta,
Iar rațiunea să vă conducă pasiunea astfel încât aceasta să poată dăinui în
permanentă reînviere și ca pasărea Phoenix să renască din propria -i cenușă.
Potrivit e să dați rațiunii și pasiunii aceeași prețuire, ca și când ați face -o
pentru doi oaspeți iubiți în casa voastră aflându -se,
Cu siguranță, nu veți onora pe unul în dauna celuilalt, pentru că, dând mai
multă atenție unuia, veți pierde dragostea și încrederea amândoura.
Când, printre coline, vă odihniți la umbra răcoroasă a plopilor argintii,
împărtășindu-vă din pacea ogoarelor și a pajiștilor până în zări întinzându -se
– atunci inima voastră să spună în taină: „Creatorul se odihnește în rațiunea
sa”.
Iar atunci când bubuie furtuna, când vântul năprasnic zdruncină pădurea și
când tunetul și fulgerul proclamă măreția cerului, atunci inima voastră să
șoptească smerindu -se: „Creatorul se frământă în pasiunea sa.”
Și, fiindcă sunteți un suflu în sfera celui Puternic și o frunză în pădurea
acestuia, asemeni lui trebuie să vă odihniți în rațiune și să vă mișcați în
miezul pasiunilor”
Atunci o femeie îndrăzni: „ Vorbește-ne despre Durere ”.
Și el începu:
„Prin durere se sparge cochilia care vă acoperă judecata.
Precum sâmburele fructului trebuie să se crape, ca astfel miezul de taină
să se poată dărui Soarelui: așa trebuie să vă cunoașteți durerea.
Și numai așa veți izbuti să vă păstrați inima în înflorirea miracolului zilnic al
vieții:
Numai așa durerea nu vă va părea mai puțin miraculoasă decât bucuria:
17

Iar voi veți accepta vârstele inimii, precum totdeauna ați acceptat
anotimpurile trecând peste câmpiile voastre
Și veți veghea cu seninătate de -a lungul tristeții iernilor voastre.
O mare parte din durere voi înșivă ați ales -o,
Ea este doctoria amară cu ajutorul căreia neștiutul vraci din fiecare
tămăduiește Eul bolnav,
Mărturisiți-vă, așadar, acestuia și sorbiți -i leacul în tăcere și liniște,
Fiindcă mâna-i, cu toate că grea și dură, este condusă de mâna
binevoitoare a celui Nevăzut.
Iar cupa pe care v -o oferă, chiar dacă vă arde buzele, a fost modelată din
lutul pe care Olarul l -a muiat cu propriile sfinte lacrimi.”
Apoi un bărbat spuse: „Vorbește -ne despre Conștiința de sine ”.
Și el răspunse, zicând:
„Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor și a nopților,
Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoașterii din inima voastră.
Ci voi ați vrea să cunoașteți în cuvinte ceea ce deja știți din gânduri,
Ați dori să atingeți cu degetele trupul gol al viselor voastre.
Și este bine că voiți aceasta.
Izvorul ascuns al sufletului trebuie să țâșnească și apoi să alerge
murmurând către mare
Iar comoara adâncurilor voastre fără sfârșit vrea ochilor să se arate,
Ci nu există balanță pentru a cântări necunoscuta voastră comoară
Și nu cercetați adâncurile conștiinței voastre nici cu prăjina, nici cu sonda,
Fiindcă Eul omului este ca un ocean fără hotare și de nemăsurat.
Nu spuneți nicicând „Am aflat Adevărul” ci mai curând „Am aflat un
Adevăr”.
Nu spuneți „am găsit cărarea sufletului” ci, mai degrabă, „Am găsit sufletul
drumețind pe îngusta -mi cărare”.
Pentru că sufletul aleargă pe toate cărările.
El nu călătorește pe o anumită linie, nici nu crește asemenea trestiei,
Sufletul se desface precum un lotus în petale fără de număr”.
18

Atunci un dascăl îl rugă: „Vorbește -ne despre Învățătură”.
Și el începu:
„Nici un om nu poate să vă descopere nimic, afară numai de ceea ce zace
pe jumătate adormit, în zorii conștiinței voastre.
Învățătorul care pășește în umbra templului, printre discipoli, nu dăruie
acestora din înțelepciunea -i , cât mai degrabă din dragostea și din credința
sa.
Dacă este cu adevărat învățat, el nu -i îndeamnă să intre în casa
înțelepciunii sale, ci mai degrabă -i aduce pe fiecare în parte în pragul propriei
sale înțelepciuni.
Astronomul vă poate vorbi de înțelegerea sa asupra spațiului, dar nu vă va
putea să vă dea înțelegerea care -i numai a sa.
Muzicianul poate cânta pentru voi din ritmul care există pretutindeni în
spațiu, dar el nu poate da auzul cuprinzător de ritmuri și nici vocea care să -i
fie ecou.
Iar cel priceput în știința cifrelor vă poate vorbi despre domeniul măsurii și
greutății, dar nu vă poate conduce acolo,
Fiindcă viziunea unui om nu poate împrumuta aripile altui semen al său
Și, precum fiecare dintre voi stă singur în conștiința Creatorului, la fel,
fiecare dintre voi trebuie să rămână singur în conștiința sa despre Creator și
în cunoașterea celor pământești.”
Și un adolescent îndrăzni: „Vorbește -ne despre Prietenie”.
Și el zise:
„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănați cu dragoste și îl secerați din
recunoștință,
El este căminul și masa voastră,
Fiindcă la el veniți, asemeni flămânzilor, căutându -l pentru oaza de liniște.
Când prietenul își descoperă gândul, nu vă înclinați spre „nu” -ul sinelui
vostru, nici nu-i refuzați acel „da” așteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a -i asculta inima.
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorințele, toate așteptările se
nasc în tăcere și se împart într -o bucurie mută.
Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru,
19

Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în
absența-i, precum pentru un alpinist muntele apare cel mai deslușit de văzut
din depărtarea câmpiei
Și nu aflați alt țel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelația propriului mister,
numai e dragoste, ci -i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce -i
de prisos.
Tot ce aveți mai bun în voi înșivă pentru prietenul vostru să fie,
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască și
fluxul
Și la ce-i bun prietenul dacă îl căutați doar pentru pierdere de vreme?
Căutați-l totdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile dar nu și vidul din voi
Și în desfătarea prieteniei, domnească râsul și bucuriile împărtășite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și
prospețimea.”
Atunci un literat spuse: ”Vorbește -ne despre Cuvânt”.
Iar el începu:
„Vorbiți atunci când încetați a mai avea liniște cu propriile gânduri,
Când nu mai puteți rămâne în singurătatea inimii, viața vi se mută pe
buze, iar sunetele sunt un divertisment spre trecerea timpului.
Și, de cele mai multe ori, în discursurile voastre, gândirea vă este pe
jumătate ucisă,
Fiindcă gândirea este o pasăre a înălțimilor, care, în colivia cuvintelor,
izbutește doar să -și desfășoare aripile, dar nu poate zbura.
Unii dintre voi, din teama de a fi singuri, caută tovărășia vorbăreților.
Tăcerea singurătății le dezvăluie acestora Eul lor în toată goliciunea sa și ar
dori să fugă de ei înșiși.
Unii dintre voi vorbesc și, fără să știe și fără premeditare, dau la iveală un
adevăr pe care ei înșiși nu -l înțeleg.
Mai sunt alții care păstrează în ei adevărul, însă nu -l dau pe seama
cuvintelor,
În firea acestora spiritul sălășluiește în ritmul tăcerii.
Când îți întâlnești prietenul pe marginea drumului, ori în târg, fie ca spiritul
să-ți anime buzele și să -ți călăuzească limba,
Fie ca vocea-i prin vocea ta să grăiască auzului firii sale.
Numai astfel sufletul tău va păstra adevărul inimii tale, așa cum buchetul
vinului este cel care stăruie.
Chiar și când i-ai uitat culoarea, iar cupa de mult nu mai este”.
20

Și un astronom întrebă: „Stăpâne, dar despre Timp?”
Iar el răspunse:
„Ați vrea să măsurați timpul, cel nesfârșit și nemăsurat,
Ați dori să vă adaptați viața și chiar să vă dirijați mersul spiritului după cel
al orelor și anotimpurilor,
Și ați vrea să vă faceți din timp un râu, pe țărmul căruia stând, să -i priviți
trecerea.
În acest timp, însă, atemporalul din voi este conștient de fără -de-timpul
vieții,
Se știe că astăzi nu -i decât amintirea lui ieri, în timp ce mâine este visul
clipei de față.
Și că acel care cântă și contemplă în voi, este încă fixat în hotarele primei
clipe, cea care a semănat stelele în spațiu.
Cine dintre voi nu simte că puterea de a iubi îi este fără de margini?
Cu toate acestea, cine nu simte că chiar această dragoste, cu toate că de
necuprins, închisă -i în miezul firii sale și neizvorând dintr -un gând de
dragoste spre alt gând de dragoste, nici dintr -un gest de iubire spre un alt
gest de iubire?
Iar timpul nu-i oare asemeni dragostei, invizibil și fără de măsură?
Dar dacă, în gândirea voastră, trebuie să împărțiți timpul în anotimpuri,
faceți ca fiecare anotimp să le cuprindă pe toate celelalte,
Și ca prezentul să îmbrățișeze trecutul cu amintirea și viitorul cu năzuința.
Ci, unul din bătrânii cetății spuse: „Vorbește-ne despre Bine și despre
Rău.”
Și el răspunse:
„Despre Binele care sălăsluiește în voi ași putea vorbi, dar nu și despre
rău.
Fiindcă răul ce -i, oare, dacă nu binele chinuit de propria -i foame și de
propria-i sete?
Într-adevăr, când binele este hămesit, el își caută hrana chiar în cele mai
întunecate hrube, iar când este însetat se adapă chiar din apă moartă.
Sunteți buni când sunteți una cu voi înșivă,
Totuși, când nu sunteți numai cu voi înșivă nu sunteți răi,
21

Pentru că o casă învrăjbită nu -i un cuib de hoți, ea nu este decât o casă
învrăjbită,
Iar o corabie fără cârmaci poate rătăci fără scop printre stânci, fără să se
scufunde.
Sunteți buni când încercați să dăruiți din voi înșivă.
Totuși nu sunteți răi când căutați să câștigați pentru voi înșivă,
Fiindcă atunci când căutați un câștig, nu sunteți decât o rădăcină care,
prinzându-se de pământ, se hrănește din sânul acestuia.
Desigur, fructul nu poate spune rădăcinii: „Fii asemeni mie, plină și
rumenă, dăruind fără oprire din abundența ta.”
Fiindcă, pentru un fruct a dărui este o nevoie, așa cum pentru o rădăcină a
primi este o nevoie.
Sunteți buni când sunteți pe deplin treji în discursurile voastre,
Totuși nu sunteți răi când picotiți, când limba vi se clatină amețită
Și chiar un discurs cu poticneli poate fortifica o limbă slabă.
Sunteți buni când cu pas ferm, întreprinzători, mergeți spre scopul propus,
Totuși nu sunteți răi când vă îndreptați într -acolo șchiopătând, pentru că,
chiar cei ce șchioapătă nu rămân în urmă.
Însă cei care sunteți puternici și iuți, feriți -vă să șchiopătați în fața celor
schilozi, cu gândul că le faceți plăcere.
Sunteți buni în nenumărate feluri și nu sunteți numaidecât răi când nu
sunteți buni,
Nu faceți decât să hoinăriți și să leneviți.
Ce păcat că nici cerbii nu pot învăța broaștele țestoase să fugă precum
vântul!
În dorul după eul vostru uriaș vă stă bunătatea, iar această năzuință
trăiește în voi toți.
La unii, însă, bunătatea e ca un torent care se prăvale furtunos spre mare,
ducând cu el tainele colinelor și cântecele pădurilor.
Iar la alții, asemenea -i unui biet pârâiaș, care se pierde în meandre, ocolind
și întârzâind înainte de a atinge țărmul mării.
Dar cel cu năzuința arzătoare să nu zică, cumva, celui a cărui dorință este
domoală:
„Pentru ce ești încet și leneș?”
Fiindcă cei buni nu -i întreabă pe cel gol „Unde ți -s hainele?” nici pe cel fără
de acoperiș „Ce s -a întâmplat cu casa ta?”
Atunci o altă preoteasă zise: „Vorbește -ne despre Rugăciune.”
Iar el răspunse acestea:
”Vă rugați în clipele de deznădejde și de nevoie. Oh, de v -ați ruga, de
asemeni, în plinătatea bucuriei și în zilele ce vă sunt îmbelșugate!
22

Fiindcă rugăciunea ce -i oare dacă nu expansiunea firii voastre în etherul
mereu trăitor?
Și dacă, spre ușurarea voastră, stă faptul că aruncați în spațiu întunericul
din voi, este de asemeni, spre desfătarea voastră să răspândiți zorii din
sufletul vostru.
Iar dacă nu puteți decât să plângeți când sufletul vă chiamă la rugăciune,
aceasta trebuie să vă îmboldească iar și iar, în pofida lacrimilor, până veți
veni râzând la ea.
Când vă rugați, vă și înălțați, pentru a -i întâlni în văzduh pe cei care,
asemeni vouă, la aceeași oră se roagă și pe cei care în afara timpului de
rugă, nu-i puteți întâlni.
Se cuvine, de aceea, ca întâlnirea voastră în templul nevăzut să fie numai
pentru starea de extaz și dulce comuniune,
Fiindcă dacă veți intra în acest templu doar pentru a cere, nu veți primi
nimic,
Iar dacă doar spre a vă umili, nu vă veți înălța,
Sau chiar dacă veți intra spre a implora fericirea pentru semenii voștri, nu
veți fi auziți.
E destul numai, să intrați în acest templu nevăzut.
Nu ași putea să vă învăț cum să vă rugați cu ajutorul cuvintelor.
Cel Nevăzut nu ascultă vorbele voastre, afară doar dacă El însuși le
pronunță, prin buzele voastre.
Și n-ași putea să vă învăț rugăciunile mărilor, ale pădurilor și ale munților,
Însă voi, care v -ați născut în munți, ori în păduri, sau pe mări, puteți afla
aceste rugăciuni în inima voastră.
Iar dacă veți asculta, numai, în taina nopții le veți auzi șoptind în tăcere:
„Creatorule, tu, care ești eul nostru înaripat, în firea noastră voința ta
voiește,
În dorința noastră dorința ta arde,
Puterea ta e în noi, dorind să ne schimbe nopțile – care ale tale sunt – în
zile, care ale tale sunt, de asemenea.
Noi nu putem să -ți cerem nimic, deoarece tu ne cunoști trebuințele înainte
ca ele să se ivit înlăuntrul nostru.
Tu ești trebuința noastră și, dăruindu -ne cât mai mult din tine, totul ne
dărui.
Atunci un sihastru, care venea în cetate o dată pe an, înaintă și spuse:
„Vorbește-ne despre Plăcere.”
Și el răspunse, zicând:
„Plăcerea e un cânt de libertate,
Însă nu-i libertatea,
Ea este înflorirea dorințelor,
Dar nu-i încă fructul acestora,
23

Este o adâncime chemând către o înălțime,
Dar nu-i abisul și nici vârful dorit,
Ea este prizonierul care -și ia zborul,
Dar încă nu-i spațiul care să -l învăluie.
Da, într-adevăr, plăcerea este un cânt de libertate
Și cu simțire ași dori să vi -l cânt din toată inima. Nu ași voi, însă, nicicum
să vă pierdeți inimile în cântul acesta.
Printre tinerii voștri, unii caută plăcerea ca și când aceasta ar fi totul și de
aceea sunt judecați și pedepsiți.
În ceea ce mă privește, nu i -ași judeca și nu i -ași pedepsi, vreau doar să -i
văd căutând,
Fiindcă ei vor găsi plăcerea, dar nu numai atât.
Șapte sunt surorile acesteia, iar cea mai mică dintre ele este mai frumoasă
decât plăcerea.
Nu ați auzit oare, povestindu -se de omul care, tot scormonind pământul în
căutare de rădăcini, a descoperit o comoară?
Știu că unii dintre cei vârstnici își amintesc de trecutele lor plăceri cu
regret, ca de niște greșeli făptuite la beție,
Ci, regretul este numai umbra spiritului, dar nu și pedepsirea lui.
Aceștia ar trebui să -și amintească de trecutele plăceri cu mulțumire, ca și
când s-ar bucura de recolta unei veri bogate.
Totuși, dacă regretul le dă puteri, lăsați -i întru acesta.
Mai sunt, apoi, printre voi, unii, nici tineri pentru a căuta, dar nici bătrâni
pentru a-și aminti
Și în teama de a căuta și în cea de a -și aminti, fig de orice plăcere, ca nu
cumva astfel să -și neglijeze sufletul sau să -l jignească.
Or, chiar această îndârjită renunțare este însăși plăcerea lor,
Astfel că și ei, asemeni celorlalți, găsesc o comoară atunci când, cu mâini
nerăbdătoare, caută doar rădăcini.
Și acum spuneți -mi, rogu-vă, cine-i acel ce poate jigni spiritul?
Privighetoarea cu cântecul jignește cumva liniștea nopții ori licuriciul
stelele?
Iar flacăra voastră, ori fumul vostru pot împovăra baterea vântului?
Sau poate credeți că spiritul e asemeni unui lac liniștit, pe care -l puteți
tulbura cu un toiag?
Adesea, refuzându -vă plăcerea, nu faceți decât să o adunați în tainele firii
voastre.
Se știe, doar, că ceea ce ni se pare uitat așteaptă ziua de mâine.
Însuși corpul vostru își cunoaște moștenirea și adevărata -i nevoie și nu
vrea să fie dezamăgit.
Iar corpul e harpa sufletului vostru,
Și de voi depinde ca să obțineți de la ea o muzică dulce ori sunete fără de
noimă.
Acum știu că vă întrebați în inima voastră: „Cum să deosebim ceea ce -i
bun în plăcere de ceea ce nu -i?”
Mergeți pe ogoare și în grădinile voastre și învățați ce este plăcerea,
privind cum albinele culeg mierea din flori.
Însă aici e, de asemeni și plăcerea florilor de a -și dărui nectarul albinelor,
24

Fiindcă pentru albine, florile sunt o fântână a vieții,
Iar pentru flori, albinele sunt solii dragostei
Și pentru amândouă, albină și floare, a da și a primi plăcerea sunt o datorie
și extaz.
Oameni din Orphales, fiți în plăcerile voastre asemeni florilor, asemeni
albinelor.”
Apoi un poet zise: „Vorbește -ne despre Frumusețe.”
Iar el răspunse:
„Unde căutați voi frumusețea și cum o găsiți, dacă nu este ea însăși calea
și cel ce vă îndrumă spre ea?
Și cum puteți vorbi despre frumusețe dacă ea însăși nu e țesătoarea
cuvintelor voastre?
Cei mâhniți, ca și cei loviți zic: „Frumusețea este bună și dulce,
Asemeni unei tinere mame, speriată de propria -i glorie, ea trece printre
noi.”
Iar cei pasionați spun: „Nu, frumusețea este un lucru care ține de putere și
teroare.
Asemeni furtunii, ea zdruncină pământul sub picioarele noastre și cerul
deasupra frunților.”
Cei obosiți și cei slabi zic:”Frumusețea este făcută din dulci murmure, ea
vorbește în spiritul nostru.
Vocea-i se dăruie tăcerilor noastre, precum lumina subțire care freamătă în
teama-i de umbră.”
Iar zgomotoșii spun: „Noi i -am auzit strigătele printre munți.
Și cu strigătele -i veniră bocănitul copitelor, vâjâitul aripilor și răgetele
leilor.”
Noaptea, cei ce veghează cetatea zic: „Frumusețea se va arăta din răsărit
odată cu aurora.”
În timp ce, la amiază, muncitorii și drumeții spun: „Noi am văzut -o
aplecându-se peste pământ din ferestrele apusului.”
Iarna, cei înzăpeziți spun: „Ea va veni odată cu primăvara zburând peste
coline.”
Iar în zăpușeala verii, secerătorii zic: „Am văzut -o legănându-se cu frunzele
toamnei și am zărit apoi o pulbere de nea în pletele sale.”
Toate aceste lucruri le -ați spus despre frumusețe,
Dar, de fapt, nu ați vorbit despre ea, ci doar despre dorințele voastre
neîmplinite,
Iar frumusețea nu -i o dorință, ci un extaz,
Ea nu-i gura însetată, nici mâna care cere,
Ea nu are chipul pe care ați dori să -l vedeți, nici vorba pe care ați dori s -o
ascultați.
Ci, mai degrabă, este chipul pe care -l vedeți chiar dacă închideți ochii, sau
cântecul pe care -l auziți chiar dacă vă astupați urechile.
25

Frumusețea nu -i seva de sub coaja crăpată a trunchiului, nici aripa
alăturată unei gheare,
Ci, mai degrabă, o grădină mereu înflorită, un nor de îngeri fără oprire
zburând.
Oameni din Orphales, frumusețea este viața arătându -și sacrul său chip.
Ci voi sunteți viața și voi sunteți voalul de pe chipu -i.
Frumusețea este eternitatea contemplându -se în oglindă.
Ci voi sunteți eternitatea și tot voi oglinda.”
Atunci un preot bătrân spuse:”Vorbește -ne despre Religie.”
Iar el zise:
„Dar, oare, am vorbit altceva până acum?
Religia nu-i oare orice act, sau orice reflecție
Și ceea ce nu -i nici act, nici reflecție, e doar uimire și surpriză mereu
născându-se în suflet, chiar când mâinile taie piatra sau meșteșugesc la
războiul de țesut!
Cine-ar putea despărți credința de faptele sale, ori credința de ocupațiile -i
zilnice?
Și cine ar putea să -și așeze în față orele vieții și să spună: „Acestea -s
pentru Creatorul, iar acestea pentru mine însumi, acestea -s pentru
sufletu-mi, iar acestea pentru trupul meu?”
Toate orele voastre aripi vă sunt și bat tăind spațiul de la un eu la altul.
Acel care nu-și poartă moralitatea decât ca pe un veșmânt de zile mari,
mai bine să rămână gol,
Vântul și soarele nu -i vor străpunge pielea.
Ce lcare-și orânduie viața potrivit eticii, își întemnițează pasărea
cântătoare într-o colivie.
Și chiar și ce mai liber cântec nu poate trece prin zăbrele și plase de
sârmă,
Iar cel pentru care adorația este o fereastră, ce poate fi deschisă dar și
închisă, acesta, cu siguranță, nu și -a vizitat încă locuința sufletului, ale cărui
ferestre sunt deschise de dimineața până seara și de seara până dimineața.
Viața de fiecare zi este templul și religia voastră
Și când intrați înlăuntrul ei luați cu voi întreaga -vă fire,
Luați cu voi plugul și forja și ciocanul și lăuta,
Toate lucrurile pe care le -ați modelat pentru nevoile ori pentru plăcerile
voastre,
Fiindcă în vis nu vă puteți înălța deasupra desăvârșirii, nici cădea mai jos
decât neizbânzile voastre.
Și mai luați-i cu voi pe toți oamenii
Pentru că în adorație nu vă puteți înălța mai sus decât speranțele lor, nici
să vă coborâți mai jos decât deznădejdile acestora.
26

Și dacă doriți a -L cunoaște pe Creator, nu vă preocupați de dezlegarea
enigmelor.
Priviți mai degrabă împrejurul vostru și -L veți vedea jucându -se cu copiii,
Priviți marile spații și -L veți vedea mișcându -se cu norii, în fulgere brațele
întinzându-și peste pământ, căzând cu ploaia.
Priviți și Îl veți vedea în flori surâzând, apoi sculându -se și semne făcând cu
mâinile în arborii mari.”
Iarăși Almitra grăi: „Acum am dori să te întrebăm despre Moarte.”
Iar el începu:
„Ați vrea să cunoașteți taina morții?
Ci cum veți afla -o, dacă nu căutând -o în inima Vieții?
Bufnița, cu ochii -i atotvăzători noaptea, în timpul zilei stă oarbă,
neputându-și dezvălui misterul luminii.
Dacă, într-adevăr, voiți a contempla spiritul morții, deschideți -vă larg inima
spre trupul vieții,
Fiindcă viața cu moartea una sunt, cum mai sunt fluviul cu oceanul.
În adâncul speranțelor și al dorințelor se odihnește tăcuta voastră știință
despre viața de dincolo
Și asemeni semințelor visând sub zăpezi, inima voastră visează la
primăveri.
Încredințați-vă visurilor, deoarece în ele stă ascunsă ușa ce dă spre
eternitate.
Frica voastră de moarte nu -i decât fiorul păstorului, când îngenunchează în
fața regelui său, a cărui mână i se va așeza pe creștet, cinstindu -l.
Oare păstorul nu se bucură, înfiorându -se chiar, de faptul că va purta
semnul regelui?
Totuși, nu-i el mai atent la propriul său fior?
Pentru că, în fapt, ce -nseamnă a muri, dacă să nu rămâi gol în bătaia
vântului și a te topi în soare?
Și ce-i, oare, a nu mai respira, dacă nu a elibera respirația mareelor sale
neliniștite, pentru că astfel acesta să se poată înălța și mări întru căutarea,
fără de piedică, a Creatorului?
Numai atunci când veți sorbi din râul tăcerii veți începe cu adevărat să
cântați
Și numai când veți fiatins vârful muntelui, veți începe cu adevărat să urcați
Și numai când pământul vă va cere ce -i trupesc în voi, veți dansa cu
adevărat.”
27

Și iată se făcu seară.
Și Almitra, prezicătoarea, spuse:
„Binecuvântată fie această zi și acest loc și spiritul tău care a cuvântat.”
Iar el răspunse: „Eu am vorbit, cu adevărat? Nu am fost oare, asemeni
vouă și un ascultător?…”
După aceea coborî treptele templului și tot poporul îl urmă. Și, ajungând la
corabia lui, se sui pe punte.
Și, din nou, întorcându -se spre mulțime, își înălță glasul și spuse:
„Oameni din Orphales, iată, vântul mă învață să vă părăsesc și chiar dacă
graba mea este mai mică decât a vântului totuși trebuie să plec.
Noi, rătăcitorii, mereu în căutarea drumului cel mai singuratec, nu începem
niciodată o zi acolo unde s -a terminat cea dinainte și niciodată răsăritul nu ne
găsește unde ne -a lăsat apusul soarelui.
Chiar când pământul doarme, noi călătorim,
Fiindcă suntem semințele unei plante îndârjite și stă în maturitatea și
bogăția inimii noastre să fim dați și răspândiți în vânt.
Puține au fost zilele -mi între voi, dar și mai puține cuvintele ce v -am spus.
Ci, dacă vocea-mi s-ar stinge în auzul vostru, iar dragostea -mi s-ar încețoșa
în amintirea voastră, atunci aș veni din nou,
Dar, cu o inimă mai bogată și cu gura mai supusă spiritului.
Da, voi veni cu fluxul
Și chiar dacă moartea mă va ascunde și cea mai mare tăcere mă va
acoperi, voi căuta iarăși înțelegerea voastră.
Și nu voi căuta în zadar.
Da, dacă ceea ce am grăit este adevărat, acest adevăr se va înfățișa, cu o
voce mai clară în cuvinte și mai apropiate de priceperea voastră
Oameni din Orphales, acum plec, dus de vânt, dar nu înspre neant
Și dacă ziua de azi nu aduce împlinirea dorințelor voastre și a iubirii mele,
fie ca ea, măcar, promisiunea unei alte zile să fie.
Năzuințele omului se schimbă, dar nu și dragostea sa, nu și dorința -i de
a-și vedea iubirea împlinindu -i nevoile.
De aceea, să știți că din cea mai adâncă tăcere mă voi întoarce,
Iar ceața care se topește cu zorii, nelăsând pe câmpii decât roua, se va
ridica și se va îngrămădi într -un nour, ca ploaie recăzând apoi pe pământ, cu
nimic de ceață deosebindu -mă.
În tăcerea nopții am mers pe străzile cetății, iar spiritu -mi a pătruns în
casele adormite
Și bătăile inimilor voastre erau în inima mea, suflarea voastră o simțeam
pe chipul meu, pe toți cunoscându -vă.
Da, eu vă înțelegeam bucuriile și suferințele și, în timp ce dormeați, visele
voastre – visele mele erau.
Și adesea stam între voi, asemeni unui iezer între munții pământului
Și vă oglindeam vârfurile și pantele arcuindu -se și chiar rătăcitele turme
ale gândurilor și ale dorințelor voastre,
Iar către tăcerea mea soseau, asemeni unor pârâiașe, râsetele copiilor
voștri și asemeni unor râuri, dorințele celor tineri.
28

Și când îmi atingeau adâncurile, pârâiașele și râurile nu -și încetau
cântarea.
Dar a mai fost ceva cu mult mai plăcut decât râsul și cu mult mai mare
decât dorința
Aceasta a fost nemărginirea din voi,
Omul vast în care, voi toți, nu sunteți decât celule și nervi
Acel om în cântecul căruia toate cântecele voastre nu sunt decât o tăcută
vibrație.
Întru acest om nelimitat sunteți voi nelimitați,
Și, contemplându -l, pe voi vă contemplam iubindu -vă.
Fiindcă dragostea ce dimensiuni ar putea să atingă spre a nu fi cuprinsă în
această uriașă sferă?
Ce viziuni, ce așteptări și ce presupuneri se pot ridica mai presus de orice
zbor?
Ca un uriaș stejar acoperit cu flori de măr este omul cel vast în fiecare din
voi.
Puterea lui vă ține legați pământului, parfumul său vă înalță în spațiu și cu
netrecerea-i vă face nemuritori.
Vi s-a spus că, precum într -un lanț, sunteți la fel de slabi ca și cea mai
slabă verigă a acestuia,
Dar lucrul e numai pe jumătate adevărat, pentru că sunteți de asemeni la
fel de puternici ca și cea mai tare dintre verigile lanțului.
A vă potrivi celor mai mărunte dintre faptele voastre, seamănă cu a
măsura puterea oceanului cu fragilitatea spumei valurilor sale,
Iar a judeca doar după trecătoarele slăbiciuni, e ca și când ați reproșa
anotimpurilor eterna lor nestatornicie.
Da, sunteți asemenea unui ocean,
Și deși corăbii eșuate așteaptă fluxul pe țărmurile voastre, totuși, precum
oceanul, nici voi nu vă puteți zori mareele.
Și sunteți asemeni anotimpurilor,
Și găsindu-vă în iarnă, vă tăgăduiți primăvara,
Dar aceasta, odihnindu -se în voi, surâde în ațipeala -i, nesupărându-se.
Să nu credeți că vă înșir toate acestea ca să vă spuneți unii altora: „Ne -a
lăudat fără reținere, fiindcă nu a văzut decât binele din noi.”
Eu nu vă spun în cuvinte decât ceea ce voi înșivă cunoașteți în gânduri.
Și ce-i cunoașterea prin cuvinte dacă nu o umbră a cunoașterii fără
cuvinte?
Gândurile voastre și cuvintele mele sunt undele unei memorii pecetluite,
ce păstrează aminitrile de ieri.
Și ale zilelor străvechi, când pământul nu știa nimic despre noi nici despre
el însuși,
Precum și ale nopților în care pământul era chinuit de confuzii.
Înțelepții au venit la voi pentru a vă dărui din înțelepciunea lor. Eu am venit
spre a vă lua din înțelepciunea voastră.
Și iată că am găsit ceva mai important decât înțelepciunea. Este un spirit
de foc, fără oprire crescând în voi din el însuși,
În timp ce, nepăsători la desfășurarea -i, deplângeți veștejirea zilelor
voastre.
29

Aceasta e viața în căutarea vieții în trupurile care se tem de mormânt,
Dar aici nu-i nici un mormânt.
Acești munți și câmpiile sunt ca un leagăn, ca o trambulină.
Când treceți prin apropierea cimitirelor unde v -ați îngropat strămoșii,
priviți-le bine și-i veți vedea pe copiii vosștri și pe voi înșivă dansând mână în
mână.
Într-adevăr, adesea vă bucurați fără să vă dați seama de bucurie.
Alții au venit la voi cu făgăduieli aurite, pentru care voi le -ați dat bogăția,
puterea și gloria.
Eu v-am dat mai puțin decât o promisiune și, cu toate acestea, voi ați fost
cu mult mai generoși față de mine,
Fiindcă mi-ați dat cea mai arzătoare sete de viață.
Desigur că nu există un dar mai mare pentru un om decât acel care îi
schimbă toate intențiile într -o gură însetată și întreaga -i viață într-o fântână,
Și în aceasta constă onoarea și recompensa mea,
Fiindcă de fiecare dată când vin la fântână pentru a bea, găsesc apa vieții
ea însăși însetată.
Iar ea, adânc mă soarbe în timp ce o sorb cu nesaț.
Unii dintre voi m -au socotit prea mândru și prea reținut pentru a prmi
daruri.
Într-adevăr, sunt destul de mândru pentru a primi recompsne, nu însăși
daruri
Și deși m-am hrănit cu fructe sălbatice printre coline, atunci când voi m -ați
fi voit alături de voi la masă,
Și am dormit sub porticul templului atunci când voi m -ați fi adăpostit cu
drag,
Totuși, grija voastră afectuoasă față de zilele și nopțile mele a fost cea care
dulce hrană a dat buzelor mele, iar somnul mi l -a încununat cu viziuni.
Binecuvântați fiți voi, mai ales că:
Dăruiți mult și nu știți nicicum că dăruiți,
Într-adevăr, bunătatea care se contemplă în oglindă, până la urmă se
pietrifică,
Iar o binefacere care se proclamă pe sine cu nume dulci devine rădăcina
unui blestem.
Unii dintre voi m -ați crezut distant și amețit de propria -mi singurătate, Și
ați spus: „Iată-l vorbind cu arborii pădurii și nu cu oamenii,
Iată-l așezându-se singur în vârful colinelor și privindu -ne de sus cetatea.”
E adevărat că m -am urcat pe coline și că am umblat în locuri mai
depărtate,
Cum ași fi putut, oare, să vă văd, dacă nu de la o mare înălțime, ori de la o
bună depărtare?
Și cum poți, într -adevăr, să fii aproape, dacă nu te ții, cât de cât, departe?
Iar alții dintre voi au strigat către mine, desigur nu în cuvinte, zicând:
„Străine, străine, îndrăgostit de înălțimi de neatins, pentru ce rătăcești
printre piscuri unde doar vulturii își așează cuiburile?
La ce bun să tot cauți ceea ce nu -i de găsit?
Ce furtuni vrei, oare, să prinzi în biata -ți plasă,
30

Și ce păsări de ceață te fac să le urmărești până la cer?
Vino și fii unul dinre ai noștri,
Coboară aici și astâmpără -ți foamea cu pâinea noastră și setea ți -o stinge
cu vinul nostru.”
Da, în tăcerea sufletului lor au spus ei aceste lucruri,
Dar dacă această tăcere a lor ar fi fost și mai profundă, ei ar fi înțeles că eu
nu caut, de fapt, decât taina bucuriilor și a durerilor voastre.
Și că nu urmăresc decât marele vostru Eu care cutreieră cerul.
Dar vânătorul era la rândul său cel vânat,
Fiindcă multe dintre săgețile mele nu -mi părăsiseră arcul decât pentru a -mi
căuta propriul piept.
Și la fel, cel care zbura se și târa în același timp,
Deoarece, când aripile -mi vâsleau larg desfăcute în soare, umbra lor pe
pământ se târa, ca o broască țestoasă,
Mai mult, chiar eu, credinciosul,în același timp, am fost scepticul,
Pentru că deseori am pus degetul pe propria -mi rană, pentru a avea mai
multă încredere în voi și o mai adâncă cunoaștere a voastră.
Da, cu această credință și cu această cunoaștere vă vorbesc,
Voi nu puteți fi niște prizonieri ai corpului vostru, nici înlănțuiții caselor sau
ai ogoarelor,
Ceea ce sunteți cu adevărat, locuiește mai presus decât munții și împreună
cu vântul zboară sub cer,
Iar aceasta nu-i ceva care se târăște sub soare pentru a se încălzi, ori ceva
ce sapă găuri în întuneric pentru a se apăra ascunzându -se,
Ci este un fapt de libertate, un spirit care acoperă pământul și frământă
întregul ether.
Dacă aceste cuvinte sunt prea vagi, nu căutați mai mult a le lumina,
Vag și neguros este începutul tuturor lucrurilor, dar nu și sfârșitul acestora,
Și ași fi bucuros să vă amintiți de mine ca de un început.
Viața și tot ce e viu este conceptul în adâncul cețos, iar nu în sclipirea
cristalului.
Și cine știe dacă însuși cristalul nu -i decât o ceață în destrămare?
Aceasta ași vrea, gândindu -vă la mine, să vă reamintiți:
Ceea ce pare mai slab și mai tulburător în voi, sunt în fapt lucrurile cele
mai puternice și care vă determină ființa.
Nu-i oare respirația cea care v -a crescut și v-a învârtoșat oasele?
Și nu-i, oare, un vis pe care nici unul dintre voi nu -și amintește să -l fi visat,
cel care a zidit această cetate, cel care a dat formă la tot ce se găsește în ea?
Dacă ați putea vedea numai mareele acestei respirări, nu ați dori să mai
vedeți nimic altceva.
Iar dacă ați putea auzi murmurele visurilor, nu ați voi să mai ascultați nici
un alt sunet.
Dar voi nu vedeți, nici nu auziți și e bine așa.
Vălul care vă acoperă ochii va fi ridicat de mâinile care l -au țesut,
Și argila care vă astupă urechile va fi străpunsă de către degetele,
aceleași, care v -au închis auzul.
Și veți vedea,
31

Și veți auzi.
Totuși nu vă veți plânge nicicum că ați cunoscut orbirea, nici nu veți
regreta de a fi fost surzi,
Fiindcă, în acea clipă chiar, veți cunoaște scopul învăluit al tuturor
lucrurilor,
Și veți binecuvânta întunericul așa cum ați dori să binecuvântați lumina…”
După ce a spus aceste cuvinte, privi împrejurul său, văzu pilotul corăbiei cu
mâinile pe bara cârmei, cu ochii când la pânzele umflate de vânt, când în
depărtare,
Și atunci spuse:
„Răbdător, o, prea răbdător este căpitanul corăbiei mele,
Iată, vântul suflă și pânzele freamătă,
Cârma însăși își cere direcția,
Totuși, calm, căpitanul îmi respectă tăcerea.
Și acești marinari, care au auzit huietul celei mai întinse mări, ei înșiși m -au
ascultat cu răbdare.
Acum, însă, mai mult nu vor aștepta,
Sunt gata.
Iată, fluviul a atins marea și încă o dată această interminabilă mamă își
strânge fiul la piept.
Rămas bun, oameni din Orphales!
Această zi s-a sfârșit.
Ea se închide peste noi, precum nufărul peste propriu -i mâine:
Ceea ce ni s-a dat aici, veșnic păstra -vom însuflet.
Iar dacă nu-i de ajuns, va trebui ca din nou să ne -adunăm și împreună
mâinile noastre să le întindem spre Cel care -mparte.
Nu uitați, așadar, că eu voi reveni printre voi.
O clipă din clipă, doar, va fi de -ajuns ca doru-mi să strângă praf și spumă,
spre închegarea unui alt corp,
O clipită, doar, un moment de repaos în respirarea vântului și, iarăși, o altă
femeie mă va zămisli.
Rămas bun, vouă și tinereții pe care cu voi am trăit -o.
Parc-a fost ieri, într-un vis întâlnindu -ne.
Da, voi ați cântat singurătății mele, iar eu din aspirațiile voastre am înălțat
un turn până la cer.
Ci, iată, acum somnul nostru -a fugit, visul s-a spulberat, iar ceața zorilor
departe-i.
Amiaza cade peste noi, semi -trezia s-a destrămat în lumina zilei și, iată,
trebuie să ne despărțim.
Dar dacă, vreodată, într -un târziu de amintire ne vom reîntâlni, atunci
iarăși ne vom bucura, iar voi îmi veți șopti un cântec și mai adânc.
Și dacă mâinile noastre într -un alt vis se vor întâlni, vom înălța împreună
un alt turn până în miezul cerului…”
Spunând acestea, el făcu un semn marinarilor și pe dată ei ridicară ancora,
dezlegară din otgoane corabia și o îndreptară spre Răsărit.
32

Atunci un strigăt veni dinspre mulțime, ca dintr -o singură inimă,
ridicându-se în amurg, alergând peste mare asemeni unei înalte chemări de
trompetă.
Singură Almitra ședea în tăcerea de piatră, urmărind cu privirile corabia
până ce se topi în ceață,
Și încă, după ce toată mulțimea se răspândise, ea rămase acolo, pe dig,
repetându-și în suflet cuvintele lui:
„O clipită doar, un moment de repaos în respirarea vântului și, iarăși, o altă
femeie mă va zămisli…”
33