• alin. = alineat • art. = articolul /articolele • C.pen. = Codul Penal • C.proc.pen. = Codul de Procedură penală • d.p.d.v. = prescurtare de la… [606999]
UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA – DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC,
Prof.univ. dr. Gheorghe Ivan
ABSOLVENT: [anonimizat]
2018
UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA – DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
cu tema
CUMPĂRAREA DE INFLUENȚĂ
ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC,
Prof.univ.dr. Gheorghe Ivan
ABSOLVENT: [anonimizat]
2018
Listă de abrevieri
• alin. = alineat
• art. = articolul /articolele
• C.pen. = Codul Penal
• C.proc.pen. = Codul de Procedură penală
• d.p.d.v. = prescurtare de la expresia uzuală „din punct de vedere”
• Ed. = Editura
• etc. = ”et cetera”, expresie care în latină se înțelege și celelalte…
• H.G. = Hotărârea de Guvern
• Ibidem = pe aceeași pagină se citează aceeași operă a aceluiași autor , pagina diferită
• Idem = pe aceeași pagină se citează aceeași operă a aceluiași autor și aceeași pagină
• Jud. = Judecătoria
• lit. = literă
• nr. = număr/numărul
• op. cit. = operă citată
• p. = pagină /paginile
• pct. = punctul
• rap. = raportat
• rev. = revizuită
• ș.a. = prescurtare de la expresia „și altele”
• vol. = volumul
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 1
CAPITOLUL I – DISCUȚII PRELIMINARE ASUPRA FENOMENULUI DE
CORUPȚIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 2
1.1 Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 2
1.2 Factori care încurajează apariția fenomenului de corupție ………………………….. . 4
1.3 Instituția înființată pentru combaterea corupției ………………………….. …………….. 5
CAPITOLUL II – ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL ……………. 8
2.1 Introducere în studiul materiei ………………………….. ………………………….. ………… 8
2.2 Principiile fundamentale ale dreptului penal ………………………….. ………………….. 9
2.3 Sistematizări in dreptul penal ………………………….. ………………………….. ………… 11
CAPITOLUL III – INFRACȚIUNEA: NOȚIUNE REGLEMENTATĂ DE LEGEA
PENALĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 13
3.1 Noțiunea legală de infracțiune ………………………….. ………………………….. ………. 13
3.2 Întrebări frecvente privind cazurile justificative si cele de neimputabilit ate …. 14
3.3 Trăsăturile generale ale infracțiunii ………………………….. ………………………….. .. 18
CAPITOLUL IV – CONȚINUTUL INFRACȚIUNII: GENERALITĂȚI …………….. 19
4.1 Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 19
4.2 Structura conținutului infracțiunii ………………………….. ………………………….. ….. 19
4.3 Schema exemplificativă a conținutului unei infracțiuni ………………………….. …. 20
4.4 Analiza elementelor constitutive ale infracțiunii ………………………….. ………….. 21
CAPITOLUL V – FORMELE INFRACȚIUNII ………………………….. ……………………. 42
1 .Forma actelor preparatorii ………………………….. ………………………….. ………………. 43
2. Forma tentativei ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 43
3. Forma faptului consumat ………………………….. ………………………….. ………………… 43
4. Forma faptului epuizat ………………………….. ………………………….. …………………… 43
CAPITOLUL VI – CUMPĂRARE DE INFLUENȚĂ: NOȚIUNE ȘI
INDIVIDUALIZARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 44
6.1 Rațiunea incriminării ………………………….. ………………………….. ……………………. 44
6.2 Modific ări aduse Noului Cod penal ………………………….. ………………………….. .. 44
6.3 Reglementarea actuală ………………………….. ………………………….. …………………. 45
6.4 Noțiunea de funcționar public și funcție publică ………………………….. ………….. 47
5.5 Paralelă între traficul de influență – cumpărarea de influență ……………………… 51
CAPITOLUL VII – STRUCTURA INFRACȚIUNII DE CUMPĂRARE DE
INFLUE NȚĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 52
6.1 Obiectul infracțiunii de cumpărare de influență ………………………….. ……………. 52
6.2 Subiecții infracțiunii de cumpărare de influență ………………………….. …………… 52
6.3 Latura obiectivă a infracțiunii de cumpărare de influență ………………………….. 54
6.4 Latura subiectivă a infracțiunii de cumpărare de influență …………………………. 56
6.4 Varianta atenuată ………………………….. ………………………….. …………………………. 57
6.5 Forme ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 57
CAPITOLUL VIII – STUDIU DE CAZ ………………………….. ………………………….. ….. 58
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 60
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 62
1
INTRODUCERE
O lucrare de licență, privită din perspectiva definiției sale, este un titlu obținut la
trecerea examenului de absolvire a învățământului superior. Acest examen este dat pentru
obținerea acestui titlu și în cele mai multe cazuri se cuantifică în forma unei diplome care
conferă acest titlu1.
Elaborarea unor texte științifice (de anvergura și dificultatea acestui tip de lucr ări) este
în primul rând o provocare , ca mai a poi să reprezinte o bună modalitate de învățare și nu în
ultimul rând un mod în care se pot atinge obiective esențiale ale educației cerute dintotdeauna
și anume: creativitatea, gândirea critică, analiză, sinteză. În acest mod, depășim pragul cu care
eram obișnuiți în ciclul liceal, respectiv acela în care profesorii noștri ne învățau doar să
scriem despre ce ne -au predat ei și de aici marele dezavantaj că în loc să ne solicite sau să
încurajeze să scriem despre ceva nou, din perspectivă proprie , se cerea d oar simp la
reproducere (îndeletnicire unde nu toți elevii excelau ); totodată trebuia să ne bazăm doar pe
textul din cursuri și manuale, în loc să aducem completări sau să combatem opiniile autorilor ,
acolo unde se putea bineînțeles.
Prezenta lucrare de li cență reprezintă în totalitate munca individuală a studentului (cu
specializarea drept, așa cum este cazul meu), o muncă de c ercetare a lucrărilor prestigioș ilor
autori în domeniu și nu numai. M ai apoi, această cercetare să se finalizeaz ă cu elaborarea unu i
text științific adecvat tuturor cerințelor ; iar incolo de latura obligativității, acestă sarcină aduce
multe beneficii utile de -a lungul întregii vieți; dintre aceste beneficii se pot enumera: învățarea
unor lucruri noi, însușirea unor tehnici de cercetare, formarea gândirii critice, stăpânirea unor
tehnici de redactare, și de ce nu, formarea unor de prinderi de comunicare.
Referitor strict la lucrarea mea de licență, am încercat să cuprind atât cerințele legate
de redactare, cât și cele legate de necesitatea de informare și de cercetare a lucrărilor celor mai
prestigioși și de actualitate autori din domeniul juridic, autori care și -au pus amprenta marcant
asupra doctrinei și t extelor de specialitate. Această lucrarea este structurată pe un număr total
de 8 capitole pe care (după studiul mai multor texte de specialitate) le -am considerat ca fiind
neces are sau chiar esențiale în elaborarea textului cât mai complet asupra temei alese,
respectiv tema cumpărării de influență .
Primul capitol al lucrării l -am dedicat discuției problematicii fenomenului de corupție,
dat fiind faptul că este întotdeauna o temă actuală și de uriaș interes al populației (cu referire
atât la beneficiarii corupției, cât și la cei afectați de acest fenomen); iar în ceea ce privește
corupția, teoriile mereu pot fi completate și legile mereu pot fi schimbate/abrogate/desființate
sau c um vrem să le spunem, ca urmare oarecum normală a dezvoltării societătii. Capitolele ce
urmează aparțin în totalitate abordării tematicii dreptului penal ca ramură de drept, a
noțiunilor sale ca mai apoi să urmeze aprofundarea temei alese cu referire la te xtele de lege
unde o regăsim (textele care o reglementează, în limbaj juridic), a diferențelor față de textele
de lege anterioare, a analizei infracțiunii după o schema generală unde sunt regăsite toate
elementele unei infracțiuni. În ultimul capitol am pr eluat de pe site -ul Ministerului Public o
speță care să exemplifice concret atunci când o faptă penală este încadrată ca infracțiune de
cumpărare de influență, pentru a înțelege exact prin situații de fapt ce înseamnă a comite o
infracțiune ca aceasta.
1 Definiție găsită în varianta on -line a DEX -ului român , link: https://dexonline.ro/definitie/licenta
2
CAPITOLUL I – DISCUȚII PRELIMINARE ASUPRA FENOMENULUI
DE CORUPȚIE
1.1 Noțiune
Prezentul capitol l -am dedicat în întregime abordării subiectului fenomenului de
actualitate și interes numit corupție dat fiind fapt ul că infracțiunea analizată în lucrare a de
licență, respectiv cumpărarea de influență, potrivit noului C.pen. , intră în categoria
infracțiunilor de corupție și serviciu alături de alte trei infracțiuni după cum urmează:
infracțiunea de luare de mită (care se găsește reglementată în baza art. 28 9 din C.pen.), darea
de mită (adusă în discuție în baza art. 290 al prezentului C. pen.), traficul de influență (al cărui
conținut îl găsim reglementat la art. 291) și în cele din urmă cumpărarea de influență a cărei
definiție și limite ale pedepsei le reg ăsim la art. 292 din prezentul Cod Penal.
Corupția însuși prezintă o amenințare gravă pentru supremația dreptului, a democrației
și a drepturilor omului care impiedică dezvoltarea economică și pune în pericol funcționarea
corectă a economiilor de piată, ia r analiza acesteia aduce în prim plan consecințele negative
ale corupției atât asupra persoanelor, cât și statelor, mai apoi și întreprinderilor la care se
adaugă ș i instituțiile internaționale.
Legat de originea cuvântul ui „corupție” , se poate afirma că acesta provine din
latinescul COR RUPTIO care definea o abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie;
desfrana re, depravare1. Acesta desemna și o „anumită conduită a funcționarului (sau
lucrătorului î n domeniul pulic) ce își comercializează, își vinde atributele funcției și
încrederea acordată de societate, în schimbul primirii unor bani sau altor foloase2”.
În literatura de specialitate, în legă tură cu istoricul fenomenului de corup ție, se
precizează că în vremurile trecute aceasta „era unul din comportamentele cele mai grave si
mai răspândite ale funcționarilor publici”.3 Acest fenomen s-a dezvoltat odată cu evoluția
omului și a întregii societăți, iar cel mai probabil că va fi eradicat doar odată cu dispariția
acestora .
La nivel național, în România, corupția nu este nici pe departe un concept cu un caracter
de noutate ci a existat chiar și în timpul regimului dictatorial care a luat sfârșit în anul 1989 și
se în tinde și până în ziua de astăzi; acest lucru este ceea ce îi conferă fenomenului a spect de
continuitate.
1 A se vedea definițiile puse la dispoziție în Dicționarul explicative a l limbii române în varianta on -line,
link: http://www.dex.ro/corupție
2 A se vedea Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova,
București , 1997
3 Pentru lectur ă V. Dobrinoiu, Corupția in dreptul penal roman, Ed. Atlas Lex, Bucuresti, 1995 p. 5
3
Chiar și după părăsirea regimurilor la care a fost supusă, legislația României privind
corupția nu a fost modificată, ea reflectând principii ce reprezintă constante ale dreptului
penal ce își mențin valabilitatea.1 Pentru acest l ucru, Comisia Europeană continuă să critice
România pentru situația actuală, fiindcă percepția de corupție și corupția în sine încă își
găsesc o foarte mare răspândire în rândul societății.
În opinia unui autor în domeni u se susține idea că „termenul de corupție este în directă
legătură cu acela de integritate”2. Conceptul de integritate a agenților publici este introdus și
promovat în conținutul Convenț iei ONU3, care înfățișează unul dintre cele mai importante
instrument e în domeniul corupției , însă c onținutul prezentei convenții însă nu oferă și o
definiție pentru „corupție”, considerând că acest concept este în continuă evoluție și natura sa
necesită multiple abordări.
După un proces îndelung de cercetare al specialiștilor (în principal juriști, soc iologi,
criminologi, practicieni) din diverse părți ale lumii s -a ajuns la constatarea unanimă a faptului
că actele de corupție sunt cele care sunt comise în legătură cu exercitarea unor funcții,
îndatoriri de serviciu și constau în încălcări ale atribuții lor, urmăr ind în toate cazurile
câștigarea unui profit4.
După modalitățile de săvârșire, corupția poate fi împărțită în două mari categorii și
anume corupția activă și pasivă. În categoria corupției active intră simpla promisiune,
oferire sau dare cu intenție, de către persoană, direct sau indirect (prin intermediul unui
terț), a unui folos necuvenit, unui funcționar public, pentru sine sau pentru altul, în vederea
îndeplinirea ori abtinerii de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcțiilor sale, pe când
corupția pasivă constă doar în solicitarea sau primirea cu intenție, de către un funcționar
public, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul, sau
acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndepliniri ori
abținerii de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcțiilor sale.5
Tentația unui câștig în plus (caracterizat în mod special de natura ilicită) a existat din
cele mai vechi timpuri și există în prezent, inclusiv în rândurile funcționarilor publici,
persoane care își desfășoară activitatea într -un serviciu public, în slujba statului și implicit și a
cetățeanului. Acest câștig presupune în primul rând traficarea funcției pe care o deține
funcționarul public pentru câștigarea unor foloase sau bani care nu i se cuvin de drept.
1 A se vedea C. -F. Ușvat, Infracțiunile de corupție în contextul reglementărilor europene , Ed. Universul
Juridic, București, 2010 p 13 -14
2 C. Danileț, Corupția și anticorupția în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, București, 2009 p. 5
3 Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției a fost adoptată prin rez oluția Adunării
Generale nr. 58/4 din 31 octombrie 2003 și a intrat în vigoare în 14 decembrie 2005. Ea a fost semnată de
România pe 9 decembrie 2003 și a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 365 din 15.09.2004,
publicată în M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004.
4 A se vedea Convenția penală privind corupția din 27 ianuarie 1999, adoptată prin Legea nr. 27/ 20002
publicată în Monitorul Oficial nr.65 din 30 ianuarie 2002 .
5 Pentru lectură Al. Boroi, Drept penal – Partea specială conform noulu i Cod Penal , Editia 2, Ed. C.H.
Beck, București, 2011 p. 424
4
În cadrul vieții sociale conduita fiecărui membru al societătii este evaluată și
încadrată în categorii precum conduită convenabilă și condu ită neconvenabilă, iar din
acest punct de vedere fenomenul de corupție intră desigur în categoria unei conduite total
neconvenabile pentru o societate, implicit și pentru membrii săi.
1.2 Factori care încurajează apariția fenomenului de corupție
La baza f enomenului de corupție stau atât factori de ordin subiectiv, cât și factori de
ordin obiectiv. Atunci când vine vorba despre factorul subiectiv , trebuie menționat faptul că
au existat întotdeauna, există și vor există persoane care exercită funcții publice și care nu
înțeleg importanța socială a activită ții lor1; acest lucru duce de cele mai multe la vinderea
funcției în schimbul unor câștiguri materiale sau de orice altă natură .
Referitor la acest aspect, se poate afirma faptul că apariția corupției poate fi determinată
fie de nivelul insuficient în ceea ce privește instrucția persoanei respective, fie de aprecierea
extrem de subiectivă din partea lor că prin ocuparea funcției respective le este permis orice. În
acest din urmă mod se ignoră total obligația apărării valorilor consacrate de lege, așadar
corupția devine un fenomen antisocial prin consecințele sale și atitudinea celor care permit
manifestarea ei este de condamnat atât pe plan social cât și pe plan penal. Corupția a devenit
un fenomen juridic to cmai din cauza faptului că a fost incriminată fie din pricina efectelor
negative fată de societate, fie din pricina efectelor fată de membrii săi; consecința gravă care
se vede din multe ori și în atitudinea cetătenilor este decredibilizarea autoritătilor publice.
La nivelul factorului obiectiv se poate discuta despre faptul că legislația este destul de
stufoasă și contradictorie , devenind astfel posibilă (prin reglementarea permisiva) existența
mai multor interpretări juridice . Din cauza lungului șir de l egi interpretative, al ordonanțelor
de urgență și a ordonanțelor simple de Guvern, cu mențiunea că sunt adoptate cu întârziere
pentru lămurirea aplicării respectivelor legi, permit existența unor perioade neclare de
tranziție interpretărilor diferite ale l egilor. În acest fel, alegerea unei interpretări a legii poate
fi influențată printr -o stimulare (bănească sau de orice altă natură) a funcționarului public,
acesta din urmă nerealizand că a încălcat grav legea și implicit aplicarea corectă a ei.
Un alt f actor care trebuie menționat atunci când se aduce vorba despre factorii obiectivi
ai fenomenului de corupție este motivarea pe care o are funcționarul public pentru realizarea
acestei acțiuni. Starea materială a acestui funcționar care rezultă și din salar izarea precară,
insuficientă nevoilor sale, încurajează foarte mult slăbirea puterii de rezistență a
funcționarului public la tentația de a se folosi de funcția sa publică.
În afară de factorii de mai sus, se mai pot identifica și numărul insuficient de fu ncționari
publici, volumul excesiv de muncă, lipsa dotărilor și a condițiilor corespunzătoare de muncă,
relații necorespunzătoare între factorul politic și funcționării publici, diminuarea
apolitismului2 administrației, competența profesională ca fiind fac tori ce încurajează apariția
fenomenului de corupție din sistemul public.
1 Pentru lectură M.I. Rusu, Funcționarul public și corupția , Ed. Universității „Lucian Blaga ” din Sibiu,
2008 p. 11
2 Apolitismul este indiferența și/sau antipatia față de toate afilierile politice.
5
1.3 Instituția înființată pentru combaterea corupției
Parchetului Național Anticorupție (sau prescurtat PNA) a fost înființat în anul 2002
prin Ordonanța de urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002 ca fiind un parchet specializat în
combaterea corupției , la nivel înalt și mediu, o entitate juridică de sine stătătoare.
Deși a reprezentat o etapă nouă într -o nouă viziune strategică în lupta anticorupție, a
fost considerat ca fiind un exemplu de ineficiență, ajungând ca aproape 90% din cazurile
instrumentate să primească ”neînceperea urmăririi penale”. Deși fusese declarat ca fiind
orientat pe lupta împotriva corupției la vârf, competența sa nu acoperea elita politică a țării, o
sferă care s -a dovedit deosebit de furnizoare de producătoare de insatisfacții .
Între octombrie 2005 – martie 2006 , parchetul a fost denumit Direcția Național ă
Anticorupție1.
Poate fi remarcat cu usurință că astăzi DNA rămâne, prin toate trăsăturile sale, una
dintre cele mai cumplite instituții de forță din România democratică. Instituțiile
sunt indispensabile în orice democrație pentru apărarea statului, dar fenomenul amestecului
brutal de forță în viața noastră social -politică a devenit realitate în ultimii 12 ani, de o rară
gravitate, prin folosi rea unor mijloace nedemne obscure pentru realizarea scopurilor, ducând
la încălcarea drepturilor omului în numele unor pretinse țeluri înalte: lupta împotriva
corupției, securitatea națională.
• Cine lucrează la DNA?
Direcția Națională Anticorupție este o st ructură complexă. Procurorii direcției sunt
sprijiniți în activitatea de urmărire penală de ofițeri și agenți de poliție judiciară, precum și de
specialiști cu înaltă calificare în domeniile economic, financiar, bancar, vamal, informatic și
în alte domenii . Aceștia își desfășoară activitatea în cadrul unor echipe operative complexe,
sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului, pentru a spori eficiența și
calitatea anchetelor penale.
Funcția de procuror, ofițer de poliție judiciară sau sp ecialist în cadrul DNA este incompatibilă
cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul
superior2.
• Cu ce se ocupă DNA?
DNA desfășoară urmărirea penală pentru infracțiuni de corupție, asimilate și în
legătură directă cu acestea. Modificările succesive ale legislației au vizat ca această structură
specializată să se ocupe numai de combaterea faptelor de corupție de nivel înalt și mediu. De
asemenea, DNA investighează infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților
Europene precum și anumite categorii de infracțiuni grave de criminalitate economico –
financiară3.
1 Informații preluate de pe site -ul d-lui Dorin Ciuncan, Licențiat în Drept, link:
http://dorin.ciuncan.com/jurisprudenta -cedo/infractiuni -de-coruptie -si-de-serviciu -comise -de-alte-persoane/
2 Informații preluate de pe site -ul oficial al DNA, link: http://www.pna.ro/cine_lucreaza.xhtml
3 Informații preluate de pe site-ul oficial al DNA, link: http://www.pna.ro/cu_ce_se_ocupa.xhtml
6
• Sursele de informații ale DNA
În activitatea curentă a Direcției Naționale Anticorupție, cele mai frecvente
modalități prin care procur orii iau cunoștință despre comiterea infracțiunilor pentru
care sunt competenți a efectua acte de urmărire penală, sunt:
A. Sesizări din partea cetățenilor și a persoanelor juridice:
– Plângerea (situația în care o persoană încunoștințează DNA, cu privire la o vătămare care i
s-a cauzat printr -o infracțiune de competența acestei direcții),
– Denunțul (situația în care o persoană, care deține informații despre săvârșirea unor
infracțiuni de corupție, le comunică DNA),
– Autodenunțul (situația în care o perso ană, care a săvârșit o infracțiune de corupție dorește să
beneficieze de circumstanțe de atenuare sau de exonerare a răspunderii penale, în condițiile
legii, anunță autoritățile judiciare despre comiterea infracțiunii, înainte ca acestea din urmă să
fi afl at din alte surse).
B. Sesizări din partea autorităților și instituțiilor publice:
– sesizări primite de la autoritățile cu atribuții de control (cum ar fi Garda Financiară, Agenția
Națională de Administrare Fiscală, Departamentul de Lupta Anti -fraudă);
– sesizări primite de la organele de poliție;
– sesizări primite de la alte parchete;
– sesizări și informări primite de la serviciile specializate în culegerea de informații.
C. Sesizări din oficiu – ca urmare a datelor/informațiilor obținute de procurori în
activitatea curentă sau ca urmare a materialelor publicate în mass media. .1
• Ce trebuie să conțină o sesizare?
Pentru a putea fi luată în considerare, orice sesizare trebuie să cuprindă obligatoriu
anumite elemente, așa cum sunt prevăzute în Codul de procedură penală, la articolul 289 și la
articolul 290.
Aceste elemente sunt:
✓ numele și prenumele ;
✓ datele de identificare (adresă, CNP) ;
✓ indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut ;
✓ descrierea faptei care formează obiectul plângerii ;
✓ indicarea mijloacelor de probă ;
✓ data și semnătura.
1 Informații preluate de pe site -ul oficial al DNA, link: http://www.pna.ro/sursele.xhtml
7
Fig.11
• Ce urmează după ce sesizez o faptă de corupție?
Indiferent de modalitatea prin care ajung la Direcția Națională Anticorupție, sesizările
sunt primite, de regulă, la Serviciul de registratură, grefă, arhivă și relații cu publicul.
Fig. 22
1 Imagine preluată de pe site -ul WEB al Direcției Naționale Anticorupție, link:
http://www.pna.ro/ce_contine_sesizare.xhtml
2 Imagine preluată de pe site -ul WEB al Direcției Naționale Anticorupție, link :
http://www.pna.ro/dupa_sesizare.xhtml
8
CAPITOLUL I I – ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL
2.1 Introducere în studiul materiei
Dreptul penal este o noțiune unică a sistemului de drept specific fiecărei societăti și
reglementează raporturile de drept public adică acele relații sociale ce se nasc între societate și
fiecare individ și de a căror respectare depinde însuși existența și fu ncționarea normală
societății.
În opinia unor autori, dreptul penal este definit ca fiind o ramură sistemului dreptului ,
un subsistem alcătuit din norme juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin
interzicerea unor infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse. Acesta mai
reglementează acțiunile sau inacțiunile periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării
acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prinaplicarea poedepselor persoanelor care
le săvârșesc.
Ceea ce rezultă din această definiție este că dreptul penal întrunește toate trăsăturile
caracteristice unei ramuri ale d reptului, un obiect de reglementare propriu, un procedeu
suigenesis de reglementare juridică, un scop specific și un mod original de realizare a acestui
scop1.
Prezentul drept penal cuprinde în sfera sa totalitatea normelor juridice care incriminează
fapte le sociale prevăzute că infracțiuni și sancțiunile specifice fiecă rei fapte vătămătoare,
sancțiuni care poartă denumirea de pedepse . Noțiunea de normă juridică penală (sau lege
penală ) întrunește un gen de norme juridice care se caracterizează prin conțin utul și structura
lor specifică prescriind reguli de drept penal și sancțiuni în cazul încălcării acestora, iar cele
mai multe norme de drept penal se regăsesc în Codul penal, acesta fiind denumit generic și
sediul penal al normelor penale.
Necesitatea dreptului penal:
▪ nevoia de apărare socială;
▪ existența fenomenului infracțional și necesitatea luptei împotriva acestuia;
▪ nevoia reglementării juridice a acțiunii de apărare a valorilor sociale2.
Știința dreptului penal este ramura științelor juridico -penal e care cuprinde sitemul
cunoștințelor privitoare la fenomenele juridico -penale, exprimate în concepțiile, teoriile,
ideile, principiile destinate să explice și să fundamenteze necesitatea scopul și sarcinile
dreptului penal, să stabilească metodele de inve stigație a fenomenelor juridico -penale, să
elaboreze mijloacele juridice de prevenire și combatere a fenomenlui infracțional cu ajutorul
dreptului penal.
1 Aceste argumente le regăsim în cartea Gh. Ivan, Drept penal. Parte a generală , Vol. 1 , Ed. Ga lați
University Press, Galați, 2010 p.8
2 Idem.
9
Această științ ă se concretizează în legi care (în raport de domeniul de reglementare,
conținutul și rolul acestora ) se clasifică în :
– legi penale generale care conțin toate dispozițiile cu caracter penal general care
asigură unicitatea sistemului dreptului penal, singura lege penală generală este
Codul Penal român.
– legi penale speciale ce cuprind dispo ziții derogatorii de la dreptul obișnuit,
descriind în mod expres că infracțiuni, faptele periculoase pentru societate
comise într -un anumit domeniu.
Deosebirea între legile penale generale și l egile penale speciale constă în aceea că legea
penală genera lă este de largă aplicabilitate, dar atunci când are loc un concurs de legi între
cele două se aplică întotdeauna cea specială. Sub un alt criteriu dispozițiile din Codul Penal
partea generală se aplică și părții speciale precum și instituțiilor reglementa te prin legi
speciale.
2.2 Principiile fundamentale ale dreptului penal
Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt acele idei, orientări de bază, care
călăuzesc atât elaborarea cât și realizare a normelor penale; sunt prin urmare prezente în
întreagă reglementare juridico -penală1. Aceste principii se regăsesc în cadrul principalelor
instituții ale dreptului penal (infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile penale).
Dintre aceste principii se pot enumera următoarele2:
✓ principiul legalității – exprimă regula ca întreagă activitate de apărare socială
împotrivă criminalității, în speță pedepsele aplicabile, măsurile educative sau
măsurile de siguranță care se pot lua față de persoanele care au săvârșit
infracțiuni, să se desfășoare pe baza legi i și în strictă conformitate cu aceasta;
Acest principiu al legalității în domeniul penal poate fi caracterizat de 3 expresii latine
și anume :
– „nullum crimae sine lege” (nu există crimă fără lege) ;
– „nulla poena sine lege” (nu există pedeapsă fără lege) ;
– „nullum judicium sine lege” (nu există justiție fără lege) .
În virtutea acestei reguli o faptă, oricât de vătămătoare ar fi, nu poate constitui
infracțiune dacă nu este prevăzută expres de legea penală, iar o constrângere nu poate
constitui pedeapsă decât în măsura aplicării legii, altfel ar fi o manifestare de voință arbitrară.
✓ egalitatea în fața legii – presupune ca toți membrii unei societăți i să fie egali în
față legii penale atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii pe care o oferă legea
penală, cât și în calitate de destinatari ai exigențelor acestei legi .
Acest principiu este consac rat și de Constituția României1 unde se menționează că: „(1)
Cetăț enii sunt egali în fața legii și a autorităț ilor publice, fără privilegii și fără discriminări. În
plus se mai aduce în discuție și faptul că: „(2) Nimeni nu este mai presus de lege ”.
1 A se vedea, Gh. Ivan, op.cit., p.13
2 Idem.
10
✓ umanismul dreptului penal – linie directoare a dreptului nostru penal în ceea ce
privește determinarea scopului acestuia, a valorilor ce urmează să fie aparate și a
mijloacelor prin care să se înfăptuiască această apărare.
Principiul acesta presupune că în treaga reglementare penală, trebuie să pornească de la
interesele fundamentale ale omului ceea ce înseamnă că în centrul legislației se află, deci,
omul cu drepturile și libertățile sale. De exemplu executarea unei pedepse nu trebuie să
cauzeze suferințe f izice persoanei condamnate și nici să o înjosească2.
✓ principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală că întreaga
reglementare juridico -penală trebuie să asigure, pe de o parte, realizarea funcției
preventiv generale a legii penale, iar pe de altă parte prevenirea săvârșirii de noi
fapte prevăzute de legea penală, că rezultat al aplicării sancțiunilor de drept
penal.
Ideea subliniată de acest principiu este că trebuie să asigure prevenirea săvârșirii
faptelor periculoase, atât prin confo rmare cât și prin constrângere față de cei care săvârșesc
astfel de fapte.
✓ infrac țiunea este unicul temei al ră spunderii penale – adică numai săvârșirea
unei infracțiuni (fapt stabilit de organul competent și în forma cerută de lege3)
poate servi ca temei pentru răspunderea penală a persoanei.
Prin acest lucru, se poate afirma că principiul funcționează că o garanție a libertății
persoanei.
✓ personalitatea răspunderii penale – stabilește regula că atât obligația de a avea o
anumită conduită, cât și răspunder ea care decurge din nerespectarea unei astfel
de obligații , au caracter personal .
Acest principiu se regăsește stipulat și în Codul penal, în secțiunea privind aplicarea
legii în spațiu. Aici, în baza art. 9 intitulat Personalitatea legii penale, se mențio nează expres
că: „Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un
cetățean român sau o persoana juridică română […]” .
✓ individualizarea sancțiunilor de drept penal – prevede că stabilirea și aplicarea
sancțiunilor de drept penal, în categoria cărora intră ped epsele, măsurile
1 Cu referire la dispozițiile art. 16 din Constituția României, articol cu denumirea marginală de Egalitate
în drepturi .
2 Referitor la o lege specială, Legea nr . 254/2013 privind regimurile de executare a pedepselor privative
de libertate unde în baza art. 30, respectiv alin. (3) , se menționează în mod expres că: „Regimurile de executare a
pedepselor privative de libertate asigură respectarea și protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor
condamnate, a drepturilor și libertăților acestora, fără să cauzeze suferințe fizic e și nici să înjosească persoana
condamnata”.
3 Cu trimitere la dispozițiile art. 15 din Codul penal, articol cu denumirea marginală de Trăsături
esențiale ale infracțiunii , unde la alin. (1 ) regăsim expres formularea: „Infracțiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o”. În completare alin. (1) vine
alin. (2) care stipulează faptul că : „Infracțiunea este singurul temei pentru răspunderea penală a persoanei”.
11
educative și cele de siguranță, trebuie să se facă prin determinarea concretă a
acestora în raport cu gravitatea faptei și persoana infractorului.
Cu alte cuvinte, aplicarea sancțiunii penale se face în funcție de gravitatea faptei, de
periculozitatea infractorului sau de necesitățile de îndreptare ale acestuia.
În Cod ul penal , în baza art. 74, regăsim câteva din criteriile generale de individualizare
a pedepsei. Acest articol dispune că : „(1)Sta bilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face
în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se
evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folo site;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;
d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;
g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială”.
2.3 Sistematizări in dreptul penal
Codul Penal român actual este împărțit la rândul său în două mari categorii, sau mai
precis părți care (aparent în strânsă legătură ) prezintă anumite particularități care le
individualizează și nu trebuie a fi confundate cu denumirile regăsite în clasificarea anterioară.
Dintre acestea regăsim :
• Partea generală
• Parte a specială
Prima parte a dreptului penal, denumită și Partea generală , reunește regulile legislației
penale, indiferent de natură și se înțelege a fi acea parte în categoria căreia intră normele
penale cu caracter de principii – aplicabile în raport cu relațiile de ocrotire socială1. Totodată
trebuie menționat că se reglementează condițiile generale de tragere la răspundere, sancțiunile
și modul lor de aplicare destinate tuturor persoanelor și faptelor. Se poate menționa c ă de la
normele Părții generale (care mai poate fi numită și dreptul comun sau ordinar ), derogă
normele reglementate în Partea specială.
În literatură de specialitate2, s-a mai precizat că partea generală a dreptului penal
cuprinde acele norme penale cu titlu gene ral care reglementează lupta împotriva
infracționalității prin intermediul mijloacelor tuturor de drept penal .
Partea specială , cea de -a doua parte a Codului Penal, se individualizează prin norme cu
caracter special, norme incidente în raport cu un anumit domeniul de activitate1 (rutier, vamal,
1 A se vedea, Gh. I van, op.cit., p.9
2 Pentru lect ura Gh. Ivan, Drept penal. Parte a special ă, Vol. 2, Ed. Galați Un iversity Press, Galați, 2010
p.7
12
silvic, etc.), anumite categorii de persoane (militari, magistrați, senatori, deputați etc.) sau cu
privire la anumite situații speciale, exemple pot fi starea de asediu sau urgență declarată
datorată situațiilor exc epționale precum război ul, calamitate, revoluție etc. Prin urmare, părții
speciale a dreptului penal îi revine sarcina de a examina fiecare dintre faptele prevăzute de
normele speciale, precum și modul în care ele sunt sancționate, în acest fel asigu rându -se o
înțelegere corectă și o aplicare uniformă , de că tre toate organele judiciare, în conformitate cu
voinț a legiuitorului.
Cu alte cuvinte, partea specială a dreptului penal cuprinde norme penale speciale care,
spre deosebire de cele generale, nu prevăd reguli aplicabile tuturor faptelor care prezintă un
anumit pericol social ci reglementează lupta împotrivă criminalității chiar prin stabilirea
concretă a acestor fapte.
Există și un exemplu concret care poate evidenția legătura dintre cele două părți ale
sistemului dreptului penal român este acela că în conținutul art.15 ( regăsit în Partea generală a
C.pen. ) se găsește definită infracțiun ea în totalitatea ei adi că „fapta prevăzută de legea penală,
săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă per soanei care a săvârșit -o”, iar în cea de -a
doua parte ( Partea specială ) noțiunea de infracțiune se concretizează prin enumerarea acelor
fapte, acțiuni ori inacțiuni care datorită gradului ridicat de pericol social sunt considerate
infracțiuni și anume in fracțiunea de omor, trădare, delapidare, dare de mită etc.
În opinia unui autor, se menționează că există și o a treia parte în care poate fi divizată
știința dreptului penal, înafară de cele două părți enumerate mai sus. Aceasta este denumită ca
Parte in troductivă2 și are că obiect de studiu dreptul penal privit din perspectivă generală, ca
ramură a dreptului. În această parte a sa, știința dreptului penal studiază caracterele dreptului
penal, scopul și funcțiile acestuia, principiile și izvoarele dreptul ui penal, raportul juridic
penal că tip de raport juridic, legea penală și interpretarea acesteia, principiile de aplicare a
legii penale în raport cu spațiul și timpul etc .
1 A se vedea Gh. Ivan, M -C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal , Ed. C.H.
Beck, București, 2015
2 Denumire regăsită in cartea Gh. Ivan, op.cit. p.12
13
CAPITOLUL I II – INFRACȚIUNEA : NOȚIUNE REGLEMENTATĂ DE
LEGEA PENALĂ
Analizând, se poate observa că aproape zilnic pot avea loc numeroase fapte ale omului
prin care se încalcă o normă de conduită sau se pun în pericol valorile s ocietății pe care legea
penală le ocrotește. Faptele penale de orice natură ar fi, omor, tâlhărie , viol, furt și altele,
tulbură ordinea publică devenind fapte antisociale. Indiferent de natura lor aceste fapte nu vor
deveni infracțiuni decât în măsura în care vor îndeplini două condiții esențiale: să fie
caracterizate ca fapte penale și sancționate c a atare. În această accepțiune infracțiunea este
prevăzută atât în partea specială a codului penal, cât și în legile penale speciale.
3.1 Noțiunea legală de infracțiune
În baza noului Cod penal (intrat în vigoare în anul 2014) n oțiunea de infracțiune se
găsește reglementată conform dispozițiilor art. 15 , de unde reiese că aceasta este: „(1) fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit -o”. Tot în cuprinsul aceluiași articol, în cadrul alin. 2, se mai menționează că
infracțiunea: „este singurul temei al răspunderii penale” .
Spre deosebire de vechiul cod penal, unde infracțiunea se găsea reglementată în baza
art. 17 și care prevedea că: „este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinov ăție și
prevăzută de legea penală”1, în definiția reglementată de noul C.pen. în baza dispozițiilor art .
15 se poate observa că s -a eliminat condiția ca infracțiunea să prezinte un pericol social. În
plus, se mai observă că s -a trecut ca fiind necesară precizarea ca infracțiunea să fie
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o.
O prima condiție ce se regăsește în definiția oferită de noul C.pen. este aceea că fapta
care constituie infracțiune să fie prevăzută de legea penală ce înseamnă că pentru existența
infracțiunii nu este suficient doar să existe o faptă care să fie săvârșită cu vinovăție și să fie
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o (bineînțeles să prezinte și un eventual
pericol pentru societate) ci trebuie că această să fie incriminată expres de legiutor.
Cea de -a doua condiție imputabilă pentru existența infracțiunii o reprezintă vinovăția ,
care este aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului față de
fapta să vârșită și de urmările acesteia. Ca trăsătură esențială pentru infracțiune, se poate
menționa că aceasta îmbracă două forme principale și anume: intenție și culpă la care se
adaugă o formă mixtă găsită sub denumirea de praeterintenție sau intenție depășită .
Legiuitorul mai evidențiază în cuprinsul definiției aspectul ca infracțiunea să fie
nejustificată iar în cazul în care există vreuna dintre cauzele justificat ive prevăzute de lege, o
faptă ( deși este prevăzută de legea penală) nu constituie infracțiune2 iar persoana care a
săvârșit fapta respectivă nu va fi trasă la răspundere penală.
1 Reglementare conform Codului Penal din 21 iulie 1968 publicat în Mon. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997,
găsit pe site -ul WEB: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/38070
2 Conform art. 18 din C . pen. actual care este primul articol de capitolul dedicat Cauzelor justificative .
14
Astfel, cauzele justificative (adică acele împrejurări care înlătură tragerea la răspundere
penală) sunt următoarele:
• legitima apărare;
• starea de necesitate;
• exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații ;
• consimțământul persoanei vătămate.
Cea din urmă condiție care incriminează o faptă ca infracțiune este imputabilitatea . Aici
legiuitorul menționează (la fel ca în cazul nejustificării) că dacă fapta a fost comisă în
condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate aceasta nu constituie infracțiune1, iar
persoana care a săvârșit fapta respectivă nu va fi trasă la răspundere penală.
În acest mod, dintre c auzele de neimputabilitate , enumerăm următoarele:
o const rângerea fizică;
o constrângerea morală;
o excesul neimputabil;
o minoritatea făptuitorului;
o iresponsabilitatea;
o intoxicația;
o eroarea
o cazul fortuit.
De menționat este faptul că efectul cauzelor justificative se răsfrange atât asupra
autorului, cât și asupra participanților; în ceea ce privește cauzele de neimputablitate sunt
cauze personale care nu se răsfrang asupra participanților, deoarece de ele beneficiază doar
persoana care a acționat sub imperiul lor.
3.2 Întrebări frecvente privind cazurile ju stificative si cele de neimputabilitate
A. CAZURI JUSTIFICATIVE
• Când o persoană se află în legitimă apărare?
Se arată în art. 19 alin. 2 din noul Cod penal că este în legitimă apărare persoana care
săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporț ională cu gravitatea atacului.
De asemenea, se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile art. 19 alin. 2 din noul
Cod penal, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într -o
locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență,
viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții.
1 Afirma ție conform dispozi țiilor art. 23 din C. pen. actual.
15
În ceea ce privește legitima apărare s -a renunțat la condiția pericolului grav generat de
atac, menționată în vechiul Cod penal, gr avitatea atacului a și a acțiunilor comise pentru
înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporționalității în accepțiunea noului Cod penal.
De exemplu , s-a considerat că făptuitorul s -a aflat în legitimă apărare în situația în care
victima a pătruns î n locuința făptuitorului noaptea, prin escaladare și efracție, și a lovit cu o
bâtă în cap pe cel aflat în încăpere, așa încât s -a considerat că riposta (care a avu t urmări
mortale pentru victimă) este justificată.
În schimb, s -a considerat că făptuitorul nu s-a aflat în legitimă apărare în situația în care
a fost atacat cu pumnii de victimă pentru a -i fura portofelul, dar acesta a ales să se apăre
împușcând -o în cap pe victimă (situație în care aceasta decedează) .
• Când o persoană se află în stare de neces itate?
Este în stare de necesitate persoana care săvârșește o anumită faptă pentru a salva (de la
un pericol imediat care nu putea fi înlăturat altfel ) viața, integritatea corporală sau sănătatea sa
ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general,
dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s -ar fi putut produce în cazul în
care pericolul nu era înlăturat.
Cu titlu de exemplu : se prezumă a fi în stare de necesitate pompierul care, pentru a salva
o persoană dintr -un incediu izbu cnit într -un apartament, sparge sau distruge ușa imobilului
respectiv.
• Ce presupune cauza justificativă constând în ex ercitarea unui drept recunoscut de
lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege?
Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept
recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respecta rea condițiilor
și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută
de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Cu titlu de exemplu : în ceea ce privește exercitarea unui drept îl poate reprezinta
autoritatea parentală/dreptul de corecție al părinților asupra copiilor minori, cu condiția ca
această autoritate/acest drept să aibă caracter justificativ numai în rapor t cu fapte care nu
lezează demnitatea minorului și nu influențează negativ creșterea și educarea
acestora. Dreptul de corecție poate să fie delegat de către părinți în favoarea altor persoane
(educatori, persoane în grija cărora este lăsat minorul) și nu se recunoaște existența unui drept
de corecție asupra unui copil străin.
În ceea ce privește îndeplinirea unei obligații, trebuie reținut că aceasta își poate avea
originea atât într -o lege, cât și într -o dispoziție a autorității și presupune un comportam ent
care este impus.
Cu titlu de exemplu : în îndeplinirea activitații de menținere a ordinii publice de către
forțele de poliție/ jandarmerie pot fi săvârșite fapte care ar putea fi încadrate ca infracțiuni
16
contra integrității corporale, dar ele nu atrag r ăspunderea penală a persoanelor respective
întrucât reprezintă o cauză justificativă.
• Ce presupune cauza justificativă constând în consimțământul persoanei vătămate?
Art. 22 alin. 1 din noul Cod penal arată că este justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal
de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Așadar, consimțământul persoanei vătămate arată acordul unei persoane vătămate ca o
altă persoană să săvârșească asupra sa ori împotriva patrimoniului său o faptă prevăzută de
legea penală.
Cu titlu de exemplu : proprietarul unui teren pe care s -a cultivat porumb anunță, la
sfârșitul perioadei de recoltare, că oricine poate să c uleagă porumbul rămas pe câmp.
Consimțământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale
de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi aparțin ( spre exemplu, în cazul
infracțiunii de bigamie, consimțământul unui soț dat pentru ca celălalt să încheie o nouă
căsătorie nu este valabil, pentru că valoarea lezată nu îi aparține), fie pentru că ar duce la o
pierdere totală și ireversibilă a valorii soci ale (spre exemplu, consimțământul dat de victimă
ca autorul să îi amputeze un picior, fără a exista o necesitate medicală în acest sens ).
Tot astfel, consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor
contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.
B. CAZURI LE NEIMPUTABILITATE
▪ Constrângerile fizice și psihice nu atrag răspunderea penală?
Putem spune că DA, în temeiul art. 24, respectiv art. 25 din C.pen. actual unde
legiutorul prevede expres ca aceste două cazuri sunt cele care înlătură răspunderea penală a
persoanei care le săvârșește.
▪ Ce presupune excesul neimputabil?
În ceea ce privește excesul neimputabil, noul Cod penal în baza dispozițiilor art. 26
arată că nu este imputabilă fapta prevă zută de legea penală săvârșită de persoana aflată în
stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporționale cu gravitatea atacului.
De asemenea, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală să vârșită de persoana
aflată în stare de necesitate, care nu și -a dat seama, în momentul comiterii faptei, că
pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s -ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat.
▪ Este sau nu minoritatea făptuitorului o c auză de neimputabilitate?
17
Răspunsul este afirmativ, ceea ce înseamnă că nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile
legale pentru a răspunde penal. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal; minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a
săvârșit fapta cu discernământ; în schimb, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde
penal potrivit legii.
▪ Ce presupune iresponsabilitatea?
Iresponsabilitatea este o altă cauză de neimputabilitate, astfel: nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea
să-și dea seama de acțiunile sau inacțiun ile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza
unei boli psihice, fie din alte cauze.
Cu titlu de exemplu : o persoană care în ti mpul somnului, fiind somnambulă amenință o
altă persoană , nu va răspunde pentru infracțiunea de amenințare.
▪ Ce presupune cauza de neimputabilitate constând în intoxicație?
Art. 29 din noul Cod penal arată că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să -și dea seama de
acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu
alcool sau cu alte substanțe psihoactive; suntem în prezența unei alte cauze de
neimputabilitate, și anume intoxicația.
De reținut că intoxicația involuntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive
(droguri, medicamente etc). este singura formă care înlătură responsabilitatea din punct de
vedere al legii penale; intoxicația voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive nu
înlătură răspunderea penală.
▪ Când o persoană se află în stare de eroare?
Eroarea este penultima cauză de neimputabilitate, reglementată de legiutor în baza art.
30. Aceasta face referi re la faptul că în momentul comiterii faptei, persoana nu cunoștea
existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Cu titlu de exemplu : clasic la o partidă de vanătoare, A trage într -un tufiș crezând că
este un porc mistreț și îl ucide pe B; nu se va putea reține în sarcina lui A intenție din cauza
erorii, dar i se va putea reține in fracțiunea de ucidere din culpă .
18
3.3 Trăsăturile generale ale infracțiunii
Din definiția dată de Codul penal, reiese că t răsăturile infracțiunii sunt: tipicitatea,
antijuridicitatea și imputabilitatea.
Tipicitatea (sau prevederea în legea penală1) fiind enumerată ca o trăsătură esențială,
deosebită de vinovăție, nu poate să se refere decât la concordanța elementelor obiective ale
faptei cu cele ale conținutului incriminării. Cu alte cuvinte, este necesară condiția ca fapta
săvârșită în mod concret să fie descrisă într -o normă încriminatoare.
Antijuridicitatea ( sau caracterul nejustificat al faptei) presupune ca fapta pe care legea
penală o prevede este nepermisă de ordinea legală2. Coroborat cu această trăsătură specifică a
unei infracțiuni sunt legiferate în Codul penal cele 4 cauze justificative enumerate mai sus,
adică situațiile în care fapta prevăzută de legea pe nală este permisă.
Prevederea imputabilității în conținutul definiției infracțiunii ca o caracteristică a
acesteia rep rezintă o dorință a abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii .
În ceea ce privește vinovăția cerută de lege pentru existen ța infracțiunii, actualul Cod
penal prezintă în cadrul art. 16, respectiv alin (2), (3), (4) și (5) formele pe care le poate
îmbrăca vinovăția. Potrivit acestor prevederi vinovăția există atunci când faptă a fost comisă
cu intenție, din culpă sau cu intenț ie depășită.
Se poate spune că o faptă este săvârșită cu intenție atunci cand când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărește producerea l ui prin săvârșirea acelei
fapte sau intenție directă;
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu -l urmărește, accep tă posibilitatea
producerii lui sau intenție indirectă.
Fapta este săvârșită din culpă , atunci când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu -l acceptă, socotind fă ră temei că el nu se va
produce adică este vorba despre culpa simp lă;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă, cu alte
cuvinte este vorba despre culpa cu prevedere.
Există intenție depășită când fapta constând într -o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, datorat c ulpei făptuitorului.
Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în conținutul definiției legale
a infracțiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s -ar
explica limitele diferite ale pedepselor prevăz ute de lege pentru diferite infracțiuni.
1 Denumire folosită în M. Udro iu, Drept penal. Partea generală , Ed. C.H. Beck, București, 2014 p. 37
2 A se vedea O.E. Gălățeanu, Teme de drept penal general. Partea 1: legea penală, infracțiunea,
pluralitatea de infracțiuni , Ed. Pro Universitaria, București, 2015 p. 50
19
CAPITOLUL IV – CONȚINUTUL INFRACȚIUNII : GENERALITĂȚI
4.1 Noțiune
Noțiunea de infracțiune și cea de conținut al infracțiunii nu se identifică una cu cealaltă.
Cea dintâi noțiune este cea care dă expresie (ca urmare a unei operații de generalizare) tuturor
trăsăturilor esențiale a le oricărei infracțiuni, iar ce a de-a doua exprimă (bazându -se tot pe o
operație de generalizare, însă nivel diferit) ansamblul condițiilor cerute de lege pentru ca o
faptă să se considere infracțiune1.
În opinia aceluiași autor2, există și o serie de criterii după care se clasifică aceste din
urmă condiții ale conținut ului infracțiunii și anume:
a) după factorii la care se referă se disting condiții privitoare la:
– actul de conduită ;
– obiectul infracțiunii ;
– subiecții infracțiunii ;
– locul și timpul săvârșirii infracțiunii .
b) după cum condițiile conținutului infracțiunii vizează substanța activității
incriminate ca manifestare fizică sau psihică sau se raportează la stări, situații,
împrejurări etc. situate în exteriorul infracțiunii se enumeră condiții:
– intrinseci ;
– extrinsec;
– concomitente ;
– subsecvente .
c) după importanța și rolul pe care îl au pentru existența infracțiunii aceste condiții
sunt:
– esențiale
– circumstanțiale .
4.2 Structura conținutului infracțiunii
Întrucât toate condițiile pe care legiuitorul le însumează pentru existența infracțiunii se
referă la anumite date ale realității fără de care nu poate fi concepută infracțiunea. În sensul
acesta, prof. V. Dongoroz -specialist în domeniu – formulează propria opinie asupra existenței
unei infracțiuni. Acestă opinie subliniază faptul că: „nu se poate concepe o infracțiune fără o
dispoziț ie de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracțiune fără un
interes ori lucru care să fie vătămat sau periclitat prin săvârșirea faptelor care constituie
infracțiuni; nu se poate concepe o infracțiune făr ă o persoană care să o comită (infractor) și
fără o persoană care să fie vătămată sau amenințată în interesele sale”.
1 În opinia lui Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Vol. 1 , Ed. Galați University Press, Galați 2010, p.
46
2 Idem.
20
În plus, se mai susține și afirmația că „nu se poate concepe o infracțiune fără un loc
unde s -a comis și un moment în care a fost săvârși tă. Toate aceste date sau entități sunt
preexistente infracțiunii ”1.
4.3 Schema exemplificativă a conținutului unei infracțiuni
1 V. Dongoroz, Drept penal , 1939, p. 198 -199
21
4.4 Analiza elementelor constitutive ale infracțiunii
După cum se menționează în secțiunile anterioare , structura conținutului infracțiunii
întrunește următoarele elemente: obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul, timpul
săvârșirii infracțiunii și actul d e conduită cu cele două laturi: latura obiectivă și latura
subiectivă. În ceea ce urmează sunt redate succint fieca re din elementele pe care le întrunește
prezentul conținut al infracțiunii în ordinea pe care regăsim în majoritatea cărților de
specialitate; la fiecare din elemente se găsește definiția acestuia, importanța și eventuale
subcategorii de elemente, inclusiv condițiile îndeplinite de fiecare în parte.
4.4.1 OBIECTUL INFRACȚIUNII
A. Noțiune
Obiectivul legii penale, potrivit art.1 din C.pen., este sancționarea faptelor, în special
ilicite, „care constituie infracțiuni”. Această sancționare asigură ocrotirea val orilor
fundamentale statului nostru de drept, cum ar fi: suveranitatea, unitatea, independența și
indivizibilitatea statului alături de ocrotirea persoanelor, drepturilor și libertăților acesteia,
proprietatea și întreaga ordine de drept.
Legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această
cerință fiind îndeplinită atunci când un specialist în domeniul juridic are posibilitatea de a
cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării
acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele
și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în
virtutea acestora1.
Pentru o existență normală (care subzistă funcționalității corecte a valorilor sociale
prezentate mai sus ) statul, prin întreg organul său legislativ, a reglementat printr -o lege
organică relațiile sociale care se referă la comportamentul oamenilor față de aceste valori. În
speță această lege orga nică este regăsită sub denumirea de Cod Penal.
Norma de drept penal va întruni conceptul de îngrădire, prin sancționare, a acelor
acțiuni sau inacțiuni care ar putea periclita valorile sociale ocrotite. La momentul elaborării
unui text incriminator de fiec are dată se are în vedere valoarea socială care se ocrotește prin
dispozițiile sale și fapta vătămătoare față de care apare necesitatea acestei ocrotiri.
Nu există, așadar, incriminare ( adică includerea unei fap te în domeniul ilicitului penal)
care să nu privească ocrotirea unei valori sociale și, implicit, a relațiilor sociale ce se formează
și se dezvoltă în jurul acestei valori . Obiectul acestei ocrotiri constituie ceea ce știința
dreptului penal numește obiectul infracțiunii.
1 Informație preluată de pe site -ul http://www.unbr.ro cu privire la problema respectării standardelor de
claritate și predictibilitate ale legii penale legat de i nfracțiunea de abuz în serviciu, link:
http://www.unbr.ro/respectarea -standardelor -de-claritate -si-predictibilitate -ale-legii-penale -in-analiza -curtii-
constitutionale -cu-privire -la-infractiunea -de-abuz -in-serviciu/
22
Prin acest obiect al infr acțiunii se înțelege valoarea socială și relațiile sociale formate în
jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element
material al infracțiuni și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia. Chiar
dacă nu întotdeauna textele de incriminare fac referire la obiectul infracțiunii, nu este de
conceput o infracțiune fără obiect, căci, dacă n -ar exista o valoare socială lezată sau vătămată,
fapta n -ar prezenta pericol social.
B. Categorii ale obiectulu i infracțiunii
Obiectul juridic al infracțiunii pe grupe, în raport cu valoarea socială pe care o pun în
pericol toate infracțiunile dintr -o anumită grupă de infracțiuni. În sensul atribuit în explicațiile
precedente obiectul oricărei infracțiuni este ana lizat din perspectiva a două categorii ale
acestuia și anume: obiectul juridic (generic sau special) și obiectul material .
a) Obiectul juridic
Obiectul juridic generic sau de grup – constă în valorile sociale ocrotite prin dispozițiile
legii penale. Atributului „juridic” i se asociază uneori și acela de „social” (obiect social –
juridic), deoarece obiectul ocrotirii penale îl constituie valori sociale și pe cale de consecință,
relați i sociale legate de aceste valori.
O infracțiune determinată nu aduce atingere oricărei valori sociale sau tututror
valorilor sociale. Unele valori sociale pot puse în pericol prin unele infracțiuni, altele prin alte
infracțiuni. Astfel, patrimoniul, ca v aloare socială, poate fi periclitat prin anumite fapte, cum
sunt: furtul, înșelăciunea, tâlhăria, abuzul de încredere, etc.; persoana umană, cu toate
atributele ei esențiale, ca valoare socială, este lezată sau pusă în pericol prin alte fapte, ca de
exempl u: omorul, uciderea din culpă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de
libertate în mod ilegal, violul, calomnia etc.
Valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămat ă de un grup de
infracțiuni (ca în exemplul de mai sus ), constituie obiectul juridic generic sau de grup de
infracțiuni. Obiectul juridic generic este tocmai criteriul care a deservit legiuitorului la
clasificarea infracțiuni din partea specială a C.pen..
Obiectul juridic special – în cadrul aceluiași grup de i nfracțiuni care au același obiect
generic, procesul de concretizare a obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul că
fiecărei infracțiuni componentă a grupului sau numai unor dintre ele le este proprie (ca obiect
juridic) o valoare socială specifică. De exemplu, obiectul juridic generic al tuturor
infracțiunilor contra persoanei este o valoare socială unică: persoană umană. Aceasta are însă
mai multe atribute esențiale, care constituie tot atâtea valori sociale ocrotite pe cale penală:
viața , integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea, libertatea sexuală.
De reținut că fiecare infracțiune din grupa celor contra persoanei aduce atingerea uneia
dintre aceste valori sociale particulare, care reprezintă o parte din obiectul juridi c generic.
Astfel, omorul, uciderea din culpă, uciderea sau vatamarea nou -nascutului savarsita de catre
mama (pruncuciderea pe vechiul Cod) aduc atingere vieții; vătămarea corporală sau
vătămarea corporală din culpă periclitează integritatea corporală sau sănătatea; lipsirea de
libertate și hărțuirea ori sclavia și traficul de persoane lovesc în libertatea persoanei.
23
O asemenea valoare socială specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul
generic și aflată față de această într -un raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau
unora, din infracțiunile componente ale unui grupe de infracțiuni, constituie obiectul juridic
special al infracțiunii care poate fi simplu sau comple x.
De reținut este și faptul că sunt și infracțiuni p rin a căror incriminare sunt ocrotite
valori sociale alternative: de exemplu obiectul juridic special al infracțiunilor de abuz în
serviciu (art. 297 C.pe n.) și de neglijență în serviciu (art. 298 C.pen.) constă fie în bunul mers
al unei instituții publice , fie o pagubă adusă patrimoniului acestuia. De regulă, infracțiunile,
chiar și cele caracterizate printr -un obiect juridic special alternativ, au un singur obiect juridic,
în sensul că pentru existența lor este suficient ca fapta să aducă atingere uneia d in valorile
sociale ocrotite de legea penală. În aceste cazuri vom spune despre obiectul infracțiunii că este
un obiect juridic simplu.
Există însă și infracțiuni care se caracterizează prin faptul că periclitează două (sau
chiar mai multe) valori soci ale, din această cauză aceste infracțiuni au două obiecte juridice,
dintre care unul principal și altul secundar. De exemplu, infracțiunea de ultraj (prevăzută în
C.pen . la art. 2571) aduce atingere atât prestigiului organelor statului, cât și demnității s au
libertății psihice a persoanelor. Încriminarea ultrajului este destinată să apere în mod evident
prima din aceste valori, anume prestigiul organelor de stat și deci constituie obiectul juridic
principal al acestei infracțiuni, pe când demnitatea și lib ertatea psihică a persoanei reprezintă
obiectul juridic secundar. Existența a două obiecte juridice se întâlnește însă mai ales în cazul
acelor infracțiuni complexe, al căror element material se realizează prin săvârșirea a două
acțiuni prevăzute de legea penală (ex. tâlhăria).
Cunoașterea exactă a obiectul juridic al unei infracțiuni prezintă o importanță
deosebită pentru corecta încadrare juridică a acesteia în textul incriminator care îi este
propriu. Această problemă apare mai ales atunci când două inf racțiuni sunt asemănătoare sub
aspectul acțiunii săvârșite.
b) Obiectul material
Unele infracțiuni presupun, pe lângă obiectul juridic (care reprezintă baza incriminării
penale) și un obiect material unde valoarea socială ocrotită se exprimă printr -un concept
material fizic: în speță un lucru sau o persoană. Un prim exemplu pe care îl putem lua, în
cazul infracțiunilor contra patrimoniului, valoarea socială ocrotită o reprezintă patr imoniul
(care se exprimă în bunuri materiale, fizice ) asupra cărui a se îndreaptă în mod concret toate
faptele încriminate că infracțiunile patrimoniale cum ar furtul, tâlhăria, înșelăciune ș.a.
La infracțiunile contra vieții și integrității corporale, al căror obiect juridic generic este
persoana umană (ca valoare socială ocr otită), acțiunile sau inacțiunile prevăzute de legea
penală cu exemple omorul, vătămarea corporală etc. sunt îndreptate nemijlocit asupra unei
1 În baza dispozițiilor art 257 regăsim stipulat că inf racțiunea de Ultraj reprezintă: (1)Amenințarea
săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violen țe, vătămarea corporală,
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care
îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune,
ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
24
conținut material: corpul omenesc. În aceste exemple, bunul material sau corpul persoanei
asupra cărora sunt îndr eptate activitățile infracționale menționate, constituie obiectul material
al infracțiunii.
Obiectul material al infracțiunii constă, așadar, în lucrul, bunul sau per soană fizică faț ă
de care ori împotriva căruia s -a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incr iminată. Ca și obiectul
juridic al infracțiunii, obiectul material fiind preexistent acțiunii sau inacțiunii, nu constituie
un element, ci o condiție a infracțiunii.
Nu toate infracțiunile au un obiect material dat fiind că nu la orice infracțiune valoare a
socială ce constituie obiect juridic este susceptibilă de încorporare într -un lucru sau o
persoană. Dintre infracțiunile lipsite de obiect material, pot fi menționate: calomnia, mărturia
mincinoasă, nedenun țarea unor infracțiuni, favorizarea infractorulu i, prostituția s.a. În cazul
infracțiunilor care au un obiect material, absența acestuia, implicând lipsa obiectului juridic,
duce la inexistența infracțiunii. Dacă legea cere că obiectul material să îndeplinească o
anumită condiție (de exemplu, în caz de furt1, să fie un bun mobil și să aparțină altuia), lipsa
acestei a exclude caracterul penal al faptei.
Acest obiect material nu trebuie însă confundat cu mijlocul material (care poate fi un
instrument) de care făptuitorul s -a putut servi la comiterea fapte i. Adesea însă, mijlocul de
săvârșire poate fi și obiect material al infracțiunii (uniforma purtată „fără drept” de făptuitor2),
De asemenea, obiectul material nu trebuie confundat nici prin lucrurile produse prin
infracțiune (bancnota contrafăcută), nici cu bunurile dobândite din săvârșirea infracțiunii
(banii dobândiți prin infracțiune), nici cu urmele pe care le poate lasă o infracțiune (sângele de
pe haină victimei unei vătămări corporale).
Cunoașterea obiectului material este importantă din cel puțin două puncte de vedere.
În primul rând, pentru că obiectul material, fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite
prin incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic de care este legată în mod cert
încadrarea juridică a infracțiunii. În al doi lea rând, pentru că vătămarea produsă prin acțiunea
sau inacțiunea incriminată se produce asupra obiectului material, iar natura și gravitatea
acestei vătămări constituie un criteriu indubitabil de individualizare juridică a pedepsei.
4.4.2 SUBIECȚII INF RACȚIUNII
A. Definiția subiecților infracțiunii
Normele dreptului penal se adreseaza în mod unitar tuturor membrilor societății, iar
prin încălcarea acestora orice persoană este susceptibilă de a săvârși o infracțiune; astfel toți
membrii societății, fi ind titulari ai valorilor sociale ocrotite de legea penală, prin vătămarea
sau punerea în pericol a acestor valori orice persoană poate fi dusă în situația de a suporta
consecințele periculoase produse prin comiterea unei infracțiuni.
1 Infracțiune incriminată de legiutor în baza art. 228 din C.pen., articol ce poartă denumirea marginală de
Furt.
2 Se face referire la dizpozi țiile art. 258 din C.pen. care poartă den umirea marginală de Uzurpare de
calități oficiale. În cuprinsul acestui text de lege, respectiv la alin. 3, se incriminează ca infracțiune fapta de a
„purta, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorități publice”, iar pedeapsa aplicabilă fiind cea cu
închisoarea de la 1 la 5 ani.
25
Fie prin încălcarea obligației de a se conforma prescripțiilor legii penale, fie prin
suportarea consecințelor provocate de nerespectarea acestor obligații orice persoană poate fi
implicată, în primul caz, în mod activ, (sau pasiv după caz), în săvârșirea infracțiunii.
Subiecții infracțiunii sunt, așadar, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie
prin comiterea acestora, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei.
Implicit, după modul de implicare a lor în comiterea infracțiunii, sub iecții infracțiunii sunt de
două tipuri: subiecți activi și subiecți pasivi și constituie totodată (împreună cu obiectul
juridic și obiectul material) condiții preexistente comiterii infracțiunii.
a) Subiectul activ
Subiectul activ al infracțiunii este „persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă
prevăzută de legea penală ”1 și deci incriminată ca infracțiune. Aceasta poate participa la
săvârșirea acesteia, în calitate de autor, instigator sau complice. Prin urmare orice persoană
care comite o infr acțiun e, indiferent de forma acesteia sau care participă, indiferent de
calitatea în care o face, la săvârșirea ei, este subiect activ al acestei infracțiuni. Noțiunea de
subiect activ al infracțiunii se identifică cu aceea de infractor.
• Categorii de subie cți activi
În doctrină2, s-a făcut o clasificare a subiecților activi, printre care se regăsesc
următoarele categorii de subiecți:
a) subiect activ calificat – subiectul pentru care legea pretinde îndeplinirea unei
anume calități;
b) subiect activ unic – o sin gură persoană poată săvârși un anumit tip de infracțiune;
c) subiecți activi plurali – respectiv cei ai acelor infracțiuni care se pot săvârși doar
de două sau mai multe persoane.
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată fi subiect activ al unei infracțiuni,
este necesar că ea să îndeplinească unele condiții generale, cerute oricărei persoane care
comite o infracțiune, și, eventual, unele condiții speciale, cerute numai subiecților activi ai
unor anumite infracțiuni. Spre deosebire de acestea din urmă, care sunt prevăzute în textele
incriminatorii ale acelor infracțiuni, cele dintâi fiind comune tuturor subiecților activi de
infracțiune, rezultă din prevederile părții generale ale Codului penal3.
1 Incriminare făcută de legiutor în baz a dispozițiilor art. 46, alin.1 din C.pen. actual , articol intitulat
Autorul și coautorii .
2 A se vedea M. Udroiu, op.cit. , p. 46
3 Condițiile despre care se face vorbire sunt cele care se găsesc reglementate în primele 3 articole ale
capitolului VI denumit Autorul și participan ții, respectiv art. 46 -48 din C.pen.
26
• Condițiile generale care privesc persoanele fizice:
– condiția de vârstă : infracțiunea, fiind o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită
cu vinovăție, denotă faptul că făptuitorul trebuie să aibă capacitatea psihică de a înțelege și de
a-și manifesta conștient propria voință.
Această capacita te se dezvoltă decât treptat, odată cu vârsta . De aceea, se pune
problema de a ști d in ce etapă a dezvoltării sale ( copilărie, adolescență, maturitate ) o persoană
fizică dobândește acele capacit ăți psihice care îi oferă posibilitatea de a -și da seama de
acțiunile sale și de a le putea stăpâni.
Este evident că, în perioada copilăriei, capacitatea psihică lipsește în mod natural,
datorită unei dezvoltări insuficiente și totodată firești, iar nu datorită unei anomalii sau stări
patologice. Codul nostru penal subliniază faptul că până la împlinirea vârstei de 14 ani
persoana nu răspunde penal1 prezumâ ndu-se nu are capacitatea să înțeleagă semnificația
d.p.d.v. social a faptelor și să -și manifeste în mod conștient voința. De aceea, până la
împlinirea vârstei de 14 ani, nici o persoană nu poate fi subiect activ al unei infracțiuni și nu
poate fi supusă niciunei sancțiuni de drept penal.
Cu privire la perioada adolescenței (care se plasează între 14 și 18 ani) se face distincție
între două subperioade: adolescență primară (propriu -zisă) și adolescentă secundară (sfârșitul
adolescenței). În legătur ă cu prima perioadă, între 14 -16 ani, minorul „răspunde penal numai
dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”2. Se instituie astfel o prezumție relativă
de incapacitate, care poate fi combătută prin dovedirea discernământului.
Prin discernământ se înțelege aptitudinea unei persoane de a înțelege natura și
urmările faptelor pe care le săvârșește3, prin urmare se apreciază ca fiind capacitatea de a
acționa în deplină cunoștință de cauză, cu privire la o anumită faptă concretă, a periculozității
și urmărilor ei. Nu trebuie să confundăm discernământul și lipsa de discernământ, pe de o
parte, cu respo nsabilitatea și iresponsabilitatea, pe de altă parte. În cazul celor dintâi,
capacitatea psiho -fizică a făptuitorului trebuie raportată în mod strict la fapta comisă, pe când
în cazul celor de -al doilea, la toate faptele pe care acesta le -ar putea săvârși.
Pe cale de consecință, a tunci când se verifică existența discernământului (în spețele cu
minori cu vârste între 14 -16 ani acesta trebuie dovedit4) judecătorul nu se poate raporta numai
la starea de ordin intelectual și psihic a minorului, ci este obligat să aibă în vedere fapta
concretă, legată de experiența acestuia, de posibilitățile sale reale de a aprecia fapta și
consecințele ei. De altfel, chiar și mediul poate releva cu privire la existența discernământului
1 Cu referire la dispozițiile art. 113, în cauză alin (1), articol care are denumirea marginală Limitele
răspunderii penale și care este inclus în capitolul I, titlul V cu privire la Regimul răspunderii penale a minorului .
2 Referitor la dispozi țiile aceluia și articol eviden țiat anterior, fiind vorba de aceast ă dată de con ținutul
alin. 2.
3 Definiție preluată de pe si te-ul online cu profil juridic, link: https://legeaz.net/dictiona r-
juridic/discernamant
4 Legea 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice reglementează
în baza capitolului III (care are denumirea marginală de Evaluare a sănătății mintale și proceduri de diagnostic al
tulburărilor psihice), respectiv la art. 13 faptul că: „(1) Obiectivul evaluării este stabilirea diagnosticului. (2) În
anumi te cazuri specificate de lege evaluarea are ca obiective determinarea capacității psihice și a
discernământului, stabilirea periculozității pentru sine sau pentru alte persoane, determinarea gradului de
incapacitate, invaliditate și handicap psihic”.
27
în anumite situații: datorită contactului cu experiențe de viață deosebite, minorul din mediul
urban ar putea să aibă discernământ privitor la unele fapte, față de cel din mediul rural, care ar
putea să fie lipsit de discernământ, și invers.
În cea de -a două subetapă a adolescenței, situată între 16 și 18 ani, minorul se află în
deplină desăvârșire psihofizică, între el și omul matur nefiind diferențe sensibile în ceea ce
privește capacitatea de a înțelege și de a -și manifesta în mod liber voința. De aceea, cu privire
la el, legea stabilește o prezumție absolută de capacitate penală, care nu poate fi combătută.
Sub aspectul existenței răspunderii penale nu există, așadar, nicio deosebire între minorul care
a împlinit vârstă de 16 ani și infractorul major, diferența revenind – așa cum se va ară ta
ulterior – numai în măsura răspunderii, cu sancțiunile de drept penal ce pot fi aplicate
fiecăruia. Într -adevăr, față de lipsa de experiență a acestor minori, față de posibilitatea de a se
obține mai ușor îndreptarea lor, ei neavând încă o personalitate deplin formată, este firesc că
sancțiunile de drept penal ce le sunt aplicabile – că de altfel și minorilor între 14 și 16 ani care
au lucrat cu discernământ – să fie mai ușoare decât cele ce se pot aplica infractorilor majori.
– responsabilitatea – nu este stipulată expres în lege dar ea rezultă, în mod indirect,
din textul de lege: „fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană care, în mometul
comiterii acesteia, nu putea să -și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le
controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze” nu constituie infracțiune. De
asemenea, condiția mai sus menționată se desprinde și din dispozițiile altui articol unde se
menționează că vinovăția constituie una din trăsăturile esențiale al e infracțiunii, implicit că
făptuitorul „prevede rezultatul faptei sale, și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte”1.
Responsabilitatea fiind opusul iresponsabilității, din definiția legală a acesteia din
urmă poate fi dedusă, per a contrar io, și definiția responsabilității. Prin responsabilitate se
înțelege, așadar, stare a persoanei care o face capabilă pe această să -și dea seama de valoarea
acțiunilor sau inacțiunilor sale și implicit de urmările acestora, prin urmare își poate dirijă în
mod conștient voința, în raport cu aceste fapte. În consecință, persoana este responsabilă
numai atunci când, prin însușirile sale psihice, este aptă să -și reprezinte caracterul socialmente
periculos al faptei săvârșite și, totodată, este în măsură să se a bțină de la comiterea faptelor
interzise de legea penală.
Ceea ce presupune în mod obligatoriu responsabilitatea este existența factorilor
intelectuali (constând în capacitatea persoanei de a -și da seama de acțiunile sau inacțiunile
sale, de semnificația lor socială și de urmările acestora) și a celui care constă în aptitudinea
aceleiași persoane de a fi stăpână pe faptele sale, în sensul de a le putea dirija în mod
conștient. În concluzie inexistența responsabilității exclude clar și existența vinovăției.
– libertatea de voință și de acțiune – adica acea capacitate de reprezentare a
acțiunilor sau inacțiunilor sale, inclusiv a rezultatelor, precum și capacitatea de a fi stăpână pe
ele. Mai trebuie că ea să fi avut posibilitatea de a luă în mod liber hotăr ârea cu privire la
săvârșirea faptei și, de asemenea, să fi putut acționa liber, conform hotărârii luate, ceea ce
implică inexistența unei constrângeri asupra conștiintei și voinței sale.
1 Cu referire expresă la art. 16 al C.pen. intitulat Vinovăția , unde în cuprinsul alin . (3) se menționează
situațiile când faptele sunt săvârșite cu intenție .
28
Această condiție nu este prevăzută în mod expres de legea penală, d ar ea rezultă implicit
din textul de lege potrivit căruia „constrângerea exercitata prin amenințare cu un pericol grav
pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu putea fi inlaturat în alt mod”1 decât prin
săvârșirea faptei, constituie cauze de î nlăturare a caracterului penal al acesteia.
• Condiț iile generale care privesc persoanele juridice:
Orice persoana juridică „cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor
publice, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau
in interesul ori in numele persoanei juridice”2 sau reprezentanții acesteia. Răspunderea penală
a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la
săvârșirea aceleiași fapte.
• Condi țiile speciale ale subiectului activ
Pentru exis tența infracțiunii sau pentru ca aceasta să îmbrace o formă calificată, în
cazul anumitor fapte penale, subiectului activ i se cere să îndeplinească pe lângă condițiile
generale examinate mai sus și o condiție sp ecială, mai precis, să aibă o calitate specială . De
exemplu, pentru existența infracțiunii de delapidare, subiectul trebuie să fie funcționar cu
atribuții de gestiune sau administrare a unor bunuri3, pentru existența infracțiunii de trădare,
subiectul acti v trebuie să fie cetățean român4, pentru existența infracțiunii de bigamie,
subiectul trebuie să fi fost căsătorit în vederea încheierii unei noi căsătorii5 și exemplele pot
continua în acest mod . Această calitate este cerută de lege numai pentru autor nu și pentru
ceilalți participanți și ea trebuie să existe în momentul săvârșirii fa ptei prevăzute de legea
penală.
b) Subiectul pasiv
• Noțiune
Prin subiect pasiv al infracțiunii sau persoană vătămată se înțelege persoana fizică sau
juridică ce a suferit răul c auzat prin săvârșirea infracțiunii în calitate de titulară a valorii
lezate. Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană indiferent de vârstă, chiar
iresponsabilă pentru că orice membru al societății este titular al unor valori sociale ocrotite d e
legea penală. Persoanele juridice nu sunt excluse din sfera subiecților pasivi.
1 În discuție s e aduce tot o situație din sfera Cauzelor de neimputabilitate , situație care se găsește
reglementată în baz ă art. 25 cu privire la Constr âgerea morală .
2 Mențiune regăsită în baza art. 135 din C.pen. cu privire la Condițiile răspunde rii penale a persoanei
juridice .
3 Potrivit dispozițiilor art. 295, alin (1) ce poartă denumirea marginală de Delapidare .
4 În baza art. 394 este incriminată infracțiunea de Trădar e.
5 Reglementare din cuprinsul art. 376, alin (1) din C.pen. cu privire la infracțiunea de Bigamie , inclusă în
categoria infracțiunilor contra familiei .
29
Subiectul pasiv al infracțiunii (persoana vătăma tă) nu se identifică cu persoana
daunată prin comiterea infracțiunii, care este subiect pasiv de drept civil. În timp ce subiectul
pasiv al infracțiunii suferă o vătămare prin atingerea adusă uneia din valorile sociale al cărui
titular este, persoana vătămată suportă o pagubă de natură civilă, ce -și află sursa în săvârșirea
infracțiunii. De cele mai multe ori, subiectul pasi v al infracțiunii este și persoana daunata (în
caz de furt), dar există însă și situații când aceste calități nu se suprapun (în caz de omor,
subiect al infracțiunii este persoana care și -a pierdut viața, pe când persoane dăunate pot fi
soția și copiii vic timei).
• Condiții speciale
În unele cazuri, existența infracțiunii sau a unei variante agravante a acesteia este
condiționată de o anumită calitate a subiectului pasiv (de exemplu, la infracțiunea de corupere
sexuală a unui minor, subiectul pasiv trebuie să fie un minor care nu a împlinit vârsta de 13
ani).
• Categorii de subiecți pasivi ai infracțiunii
În literatura juridică1 se fac diverse clasificări ale subiecților pasivi iar dintre acestea
menționează următoarele categorii:
– subiect pasiv general și subiect pasiv special: subiect pasiv general în cazul tuturor
infracțiunilor este statul, ca reprezentat al societății, deoarece orice infracțiune lovește ordinea
de drept a cărei apărare constituie scopul legii penale; subiectul pasiv special este persoana
fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare. Calitatea de
subiect pasiv general conferă statului dreptul de a exercită, prin organele sale, în numele și
interesului societății, acțiunea pe nală împotrivă infractorului, iar calitatea de subiect pasiv
special dă dreptul persoanelor respective de a se constitui ca părți vătămate în procesul penal
și, în cazul anumitor infracțiuni, arătate de lege, de a pune în mișcare acțiunea penală prin
plâng ere prealabilă.
– subiect pasiv principal și subiect pasiv secundar: așa după cum s -a arătat mai
înainte, în cazul unor infracțiuni, în special al celor complexe, fapta vătămătoare pune în
pericol două valori sociale, ambele ocrotite de lege prin incriminare, dintre care una constituie
obiectul juridic principal și alta obiectul juridic secundar. În cazul în care titularii acestor două
valori sociale sunt două persoane, fizice sau juridice, vom avea doi subiecți pasivi speciali,
dintre care (în funcție de caracterul prin cipal sau secundar al valorii sociale căreia i s -a adus
atingere în cazul fiecăruia) unul va fi subiect pasiv principal și altul subiect pasiv secundar.
– subiect pasiv simplu (necircumstantiat) și subiect pasiv calificat (circumstanțiat).
Toate aces te clasificări ale subiecților pasivi – fiecare cu o sferă de cuprindere proprie
și cu caracteristici proprii, sunt utile pentru corectă încadrare juridică a diverselor infracțiuni.
1 A se vedea, M. Udroiu , op.cit. , p.47
30
4.4.3 LATURILE CONȚINUTULUI CONSTITUTIV
A. LATURA OBIECTIVĂ
a) Noțiune și structură
Având în vedere conceptul conținutului constitutiv al infracțiunii, putem defini latura
obiectivă că fiind o parte componentă a acestuia.Aceasta cuprinde totalitatea condițiilor
privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existenț a infracțiunii.
La orice infracțiune latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu,
următoarele elemente:
• elementul material constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată;
• condiții de timp, loc, mod și împrejurări când au rol de cerințe esențiale sau
elemente circumstanțiale ale formei agravate ale infracțiunii;
• urmarea sau rezultatul periculos produs;
• raportul de cauzalitate dintre acțiune, inacțiune și urmarea socialmente
periculoasă.
Elementul material
Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică ( poate fi o
manifestare sub o formă de acțiune sau inacțiune ) interzisă prin legea penală și reglementată
prin textul incriminator al acelei infracțiuni. În cuprinsul dispoziției tex tului de lege această
activitate materială se poate regăsi sub forma unui cuvânt (ca de exemplu „ amenințarea1”) sau
sub forma unei expres ii („pretinde ori primește bani2”).
În literatura juridică, infracțiunile ce se săvarsesc prin efectuarea a ceea ce legea
oprește sunt denumite infracțiuni de acțiune (sau comisive), iar celor ce se comit prin
neefectuarea a ceea ce legea ordonă, li se d ă denumirea de infracțiuni de inacțiune (sau
omisive) și întrucât elementul material al infracțiunii constă într -o acț iune sau inacțiune, este
necesară lămurirea sensului juridic al acestor noțiuni și delimitarea de alte noțiuni cu care sunt
uneori confundate („act”, „faptă”).
1 Reglementată în baza dispozițiilor art. 206 C.pen. , articol cu denumirea marginală de Amenințare și care
prevede că prezenta infracțiune este: „(1) Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a
unei fapte păgubitoare îndrepta te împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de
temere […]”.
2 Cu referire la infracțiunea de Luare de mită , incriminată de legiut or în baza art. 289 din C.pen. și care
define ște: „(1) Fapta funcționarului public care, di rect ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori
primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu
sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri […]”
31
Prin acțiune (comisiune) se înțelege o comportare umană pozitivă, conștientă și totodată
voluntară , prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abține de la o anumită
conduită, declanșează un proces de natură să producă o schimbare în lumea exterioară. De
menționat este însă că acțiunea (conduita umană conștientă și voită) nu intră în latura
obiectivă a infracțiunii decât prin materialitatea ei, în timp ce procesul psihic ce o precede și o
însoțește face parte din latură subiectivă a infracțiunii.
În raport cu mijloacelor de realizare, acțiunea se poate infăptui fie prin cuvinte ( în
cazul infracțiunii de șantaj1), fie prin scris (fals în declarații2), fie prin acte materiale (loviri,
furt, omor). Activitatea ce constituie elementul material al infracțiunii poate fi realizată de
către subiectul activ prin folosirea în mod exclusiv ș i nemijlocit a propriei sale energii sau cu
ajutorul al unei energii pe care el o utilizează că pe un instrument (un prim exemplu:
subiectivul activ care comite o infracțiune de amenințare cu ajutorul unei arme de foc).
Noțiunea de acțiune nu trebuie conf undată cu aceea de act. Actul este o mișcare
materială, o operație materială care intră în compunerea acțiunii, este un fragment, o parte a
acțiunii. De regulă, actele ce compun acțiunea nu se aseamănă între ele și nu sunt descrise în
textul de incriminare , fiind presupuse implicit de însăși natura faptei săvârșite (pentru a ucide
o persoană, subiectul activ ia armă, o încarcă, o îndreaptă către cel vizat și apasă pe trăgaci).
Actele de acest fel nu prezintă un interes juridic deosebit, ele putând fi luate în considerare
doar la individualizarea pedepsei.
În alte cazuri acțiunea se realizează printr -o pluralitate de acte materiale, repetate,
similare între ele cât și cu fapta incriminată însăși (o persoană aplică victimei, în aceeași
împrejurare, mai multe lovituri cu un obiect contodent). Aceste acte, deși privite separat, pot
constitui fiecare în parte o infracțiune (în speță infracțiunea de lovire) și alcătuiesc o singură
acțiune care constituie elementul material al unei singure infracțiuni. În cazul in fracțiunilor
denumite de obicei, acțiunea unică se compune în mod obligatoriu din mai multe acte
materiale similare, repetate, care însă nu au valoare infracțională proprie, ci dobândesc
caracter penal prin repetare și prin însumarea lor într -o singură acț iune (prostituția).
Noțiunea de acțiune nu trebuie identificată nici cu noțiunea de faptă, care include (pe
lângă acțiunea sau inacțiunea prevăzută de lege) și rezultatul acesteia. Faptă se identifică, în
concluzie cu latura obiectivă a infracțiunii. Ea e ste mai mult decât acțiunea incriminată și mai
puțin decât infracțiunea, care presupune și un element subiectiv, absent din conținutul faptei.
Prin inacțiune (omisiune) se înțelege rămânerea în pasivitate; făptuitorul se abține sau
omite să acționeze în s ensul îndeplinirii unei obligații care îl îngrădește. Pentru ca o atitudine
pasivă să poată constitui elementul material al unei infracțiuni este necesar să existe o
îndatorire legală de a face ceva, de a interveni, luând anumite măsuri sau precauții pentr u a
preîntâmpina, opri sau a înlătura anumite consecințe negative pentru societate (subiectul activ,
1 Reglementat în baza art. 207 din C.pen. care prevede că Șantajul este : „(1)Constrângerea unei persoane
să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru
sine ori pentru altul […]” .
2 Infracțiune incriminată de ar t. 326 din C.pen. și definită ca fiind : „(1)Declararea necorespunzătoare a
adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară
activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice[…]”.
32
proprietar al unui câine din rasa periculoasă sau agresivă, iese cu acesta pe stradă, fără botniță
și într -un conflict spontan câinele mușcă o altă persoan ă).1
În cazul unora din infracțiunile denumite complexe, elementul material este alcătuit
din două sau mai multe acțiuni, fiecare incriminată separat, dar reunite prin voința legii într -o
singură acțiune cu caracter complex) la infracțiunea de tâlhărie (art. 23 3 C.pen.), elementul
material constă într -un furt și o lovire sau amenințare).
Locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a faptei
În cazul anumitor infracțiuni, acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material
este întregită, prin prev ederile normei de incriminare, cu unele condiții denumite în literatura
juridică cerințe esențiale, a căror neîndeplinire face fie că fapta respectivă să nu constituie
infracțiune, fie că ea să nu întrunească elementele unei variante agravate a infracțiuni i.
Aceste condiții se pot referi la:
– locul săvârșirii faptei – pentru existența infracțiunii este necesar ca fapta de a
conduce un autovehicul neînmatriculat ori fără permis de conducere, ori având o
îmbibație alcoolică ce depășește limita legală sau în stare de ebrietate să fie
comisă pe un drum public2 sau pentru existența unei variante agravate de furt
(furt calificat) se cere ca fapta să fie săvârșită în public.
– timpul săvârșirii faptei – de exemplu pentru existența unei circumstanțe a
furtului c alificat, fapta trebuie comisă pe timpul nopții.
– modul și mijloacele de săvârșire a faptei (ocuparea fără drept a unui imobil aflat
în posesia altuia sau împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătorești,
constituie infracțiuni prevăzute în art. 220, alin. (1) și respectiv art. 287 alin. (1)
din C. pen , dacă au fost săvârșite prin violențe ori amenințare).
LOCUL SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII
Infracțiunea, fiind o activitate umană, o faptă a omului se realizează într -un anumit loc,
prin urmare se plasează t otdeauna în spațiu. De aceea, în raport cu orice infracțiune se pune în
discuție problema determinării locului comiterii acesteia.
Prezentul loc al săvârșirii infracțiunii nu influențează asupra existenței infracțiunii,
trăsăturile esențiale și conțin utul acesteia putându -se realiza în orice loc în care s -a săvârșit
respectiva faptă ilicită. Determinarea locului săvârșirii infracțiunii se face referitor la acțiunile
„săvârșite pe teritoriul Romaniei3”.
1 Există o reglementare specială, O.G. nr. 55/2002 cu privire regimul de deținere al câinilor periculoși
sau agresivi unde se specifică clar că: „(4)Accesul câinilor prevăzuți la art. 1 lit. b), precum și al exemplarelor cu
potențial agresiv în localurile publice, în mijloacele de transport în comun, în locurile publice, precum și în
părțile comune ale imobilelor este pe rmis numai dacă aceștia poartă botniță[…] ”.
2 Infracțiune incriminat ă de legiuitor în baza art. 336 din C.pen. cu privire la Conducerea unui vehicul sub
influența alcoolului s au a altor substanțe .
3 Textul de lege care face referire la Teritorialitatea legii penale este art. 8 din C. pen. român actual.
33
Această noțiune este necesară mai apoi la stabilir ea competenței teritoriale a organelor
judiciare1 în soluționarea oricărei cauze concrete și a aplicărilor dispozițiilor legale în
sancționarea făptuitorului. În plus, locul săvârșirii infracțiunii este un factor de influențare a
pericolului social concret al infracțiunii săvârșite.
Uneori însă legea condiționează fie existența, fie gravitatea infracțiunii de natura
locului unde s -a comis fapta, dar aceste situații vor fi explicate în cadrul laturii obiective a
infracțiunii, tratată în secțiunea următo are, pentru că ele sunt legate de activitatea materială a
faptei.
TIMPUL COMITERII INFRACȚIUNII
În măsura în care activitatea se desfășoară în spațiu, în aceeași măsură se desfășoară în
timp. Durata săvârșirii infracțiunii cunoaște două limite: limita min imă, care coincide cu
începerea executării rezoluției infracționale, și limita maximă, ce se identifică cu momentul în
care activitatea ilicită a luat sfârșit2.
Stabilirea timpului în care s -a săvârșit infracțiunea are relevanță juridică din mai
multe puncte de vedere.
• ajută la determinarea legii care trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor
penale în timp.
• contribuie la stabilirea capacității psiho -fizice a infractorului, adică dacă el era
capabil când a comis infracțiunea.
• determină punctul de plecare al prescripției acțiunii penale, cât și al termenului
pentru introducerea plângerii prealabile.
• prezintă importanță în aplicarea actelor de clemență (am nistie, grațiere) și pentru
stabilirea stării de recidivă.
• de timpul săvârșirii infracțiunii se ține seamă la stabilirea pericolului social
concret al faptei.
De subliniat însă că uneori legea penală condiționează existența infracțiunii de
locul săvârșir ii acesteia sau, alteori, locul de comitere al infracțiunii constituie
element circumstanțial în forma agravantă a acesteia. Asemenea cazuri vor fi
analizate la latura obiectivă a infracțiunii pentru că sunt legate de activitatea
materială a ei.
Urmarea sau rezultatul produs
Urmarea sau rezultatul este cea de -a doua componentă a laturii obiective a infracțiunii.
Nu există infracțiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice infracțiune aduce atingere
unei valori sociale ocrotite de legea penală și pentru că, în mod obligatoriu, orice asemenea
atingere se concretizează într -o anumită urmare care, tocmai datorită faptului că lovește într -o
valoare pe care legea o apăra, este socialmente periculoasă.
1 Cu trimitere la dispozițiile art. 30 din C.proc.penală care susține: „Competența după teritoriu este
determinată de: a) locul unde a fost săvârșită infracțiunea; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c ) locul unde
locuiește făptuitorul; d) locul unde locuiește persoana vătămată”.
2 A se vedea, Gh. Ivan, op. cit ., p.50
34
Obligativitatea existenței unui rezultat, în cazul oricărei infracțiuni, reiese, de altfel,
implicit din dispozițiile art . 16 C.pen ., care, definind formele și modalitățile vinovăției, arată
că acestea constau, sub aspectul factorului intelectiv, în prevederea sau lipsă de prevedere a
rezultatului.
Aceste u rmări trebuie considerate din două puncte de vedere: fizic și juridic.
Din punct de vedere fizic, urmarea este o modificare pe care acțiunea sau inacțiunea
incriminată a produs -o în lumea obiectivă, externă. Uneori, această modificare poate constă în
schimbarea unei anumite situații, determinată de efectuarea activității fizice; alteori, ea se
poate concretiza într -o transformare de ordin material adusă obiectului material al infracțiunii.
În primul caz urmarea este o stare, adică o situație nouă față de cea anterioară, care decurge,
în mod necesar, din însăși activitatea fizică efectuată (de exemplu, când cineva tulbură
folosința locuinței locatarilor dintr -un imobil se trece de la o stare de liniște, de respect pentru
alții, în mod necesar, automat, la o stare contrară; când cineva conduce un autovehicul fără a
avea permis de conducere, se trece de l a o stare de siguranță a circulației pe drumurile
publice, la o stare de insecuritate rutieră); în cel de -al doilea caz, urmarea este un rezultat
material, adică o schimbare substanțială adusă bunului sau persoanei asupra căreia s -a
îndreptat acțiunea sau inacțiunea (uciderea unui om, distrugerea unui bun, falsificarea unui
înscris).
Din punct de vedere juridic (sub aspectul consecințelor pe care acțiunea sau
inacțiunea incriminată le are asupra valorii sociale ce constituie obiectul juridic al infracț iunii)
urmarea poate constă fie într -o vătămare, într -o atingere efectivă adusă acestei valori, ocrotită
prin incriminare, fie într -o stare de pericol, de amenințare, produsă pentru valoarea socială pe
care legea penală o apăra. Noțiunile de vătămare și de stare de pericol nu sunt, de fapt, decât
expresia juridică a noțiunilor de rezultat material și stare, folosite pentru caracterizarea
urmărilor sub înfățișarea lor fizică.
După cum urma rea este sau nu inclusă în norm a de incriminare, infracțiunile sunt
clasificate în două categorii: infracțiuni materiale (sau de rezultat) și infracțiuni formale (sau
de pericol). În ceea ce privește cea dintâi categorie urmarea are caracter material și este
prevăzută în norma de incriminare, pe când la cele formale, urmare a constă într -o stare de
pericol care nu este menționată în textul incriminator. Această clasificare nu este lipsită de
consecințe practice, întrucât în cazul infracțiunilor materiale trebuie să se facă dovada nu
numai a acțiunii sau i nacțiunii încriminate, ci și a rezultatului prevăzut de lege, precum și a
legăturii dintre elementul material și acest rezultat, în timp ce în cazul infracțiunilor formale,
rezulta tul și raportul de cauzalitate sunt prezumate, în acest mod nu este necesar să se facă
dovada lor. Pe de altă parte, infracțiunile materiale se consumă numai în momentul producerii
rezultatului, pe când în cazul celor formale consumarea are loc odată cu efectuarea acțiunii
sau inacțiunii încriminate.
În mod obișnuit, infracțiunil e sunt caracterizate printr -un singur rezultat. Există însă și
infracțiuni cu două sau mai multe rezultate. De exemplu: tâlhăria, al cărei element material
este alcătuit din două acțiuni conjugate, produce două rezultate: unul principal, aferent
acțiunii p rincipale de furt și altul secundar de lovire sau amenințare.
Orice rezultat infracțional concret are o semnificație calitativă și una cantitativă. Cea
dintâi este dat ă de obiectu l juridic al infracțiunii și ca atare poate contribui la o corectă
încad rare juridică a faptei. Semnificaț ia cantitativă a rezultatului; chiar dacă nu orice rezultat
poate fi evaluat valoric sau în unități de măsură (urmările cu un conținut organ izatoric, politic,
35
moral etc.) are o importantă considerabilă pentru evaluarea per icolului social concret al
infracțiunii și, deci, pentru o bună individualizare a pedepsei.
Legătura (raportul) de cauzalitate
Potrivit unor specialiști în domeniul juridi c1, raportul de cauzalitate dintre relația de la
cauză la efect care trebuie să exis te între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea
imediată (sau rezultatul acesteia). Deși un asemenea raport există în conținutul oricărei
infracțiuni, problema stabilirii acestuia prezintă importanță practică, numai în cazurile în care
pentru exi stența infracțiunii este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să se
producă un rezultat material, cerut expres de normă de incriminare. În cazul infracțiunilor
formale, urmarea (starea de pericol) fiind determinată de săvârșirea acțiunii s au inacțiunii,
chestiunea stabilirii legăturii de cauzalitate nu se pune în discuție.
Faptele, al căror element material constă într -o inacțiune, sunt sancționate nu pentru că ar
fi produs un rezultat vătămător sau periculos, deoarece ele nu pot da nașter e unui asemenea
rezultat, atâta vreme cât din nimic nu se poate naște nimic – ci, pentru că legea penală le -a
declarat ilicite. Acest punct de vedere este infirmat însă de constatarea că și neîndeplinirea
unei îndatoriri legale poate deveni cauza unui rezu ltat socialmente periculos, deoarece, dacă
obligația respectivă ar fi fost îndeplinită, acel rezultat nu s -ar fi produs. Persoana care nu
acționează pentru a se opune că alte acțiuni să provoace rezultate, deși avea obligația să le
împiedice, lasă acestora posibilitatea de a acționa, ca și cum s -ar fi folosit ea însăși de ele.
Mai înainte de a aborda propriu -zis problema raportului d e cauzalitate se impun și câteva
precizări prealabile:
• raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă, prin aceea că el e xistă în mod
obiectiv, indiferent dacă și cum se oglindește în conștiința noastră. Orice
fenomene – inclusiv cele ce caracterizează ilicitul penal – au, în mod
indiscutabil, o anumită cauză, un anumit factor generator, iar relația de
cauzalitate dintre ace ste două fenomene există în mod obiectiv, chiar dacă n -am
reușit să o stabilim ori am stabilit -o greșit.
• raportul de cauzalitate presupune cu necesitate doi termeni, și anume: fenomenul
cauză, ca factor generator și fenomenul efect, ca rezultat generat. Cauza este
fenomenul care, în anumite condiții precede și determină un alt fenomen
denumit efect. Efectul es te fenomenul care urmează cauzei și este determinat de
acesta.
Când se pune problema raportului de cauzalitate în dreptul penal, cei doi termeni ai
acestora (fenomenul cauză și fenomenul efect) trebuie considerați în lumina caracteristicilor,
particularităților și atributelor proprii fenomenelor ce formează obiectul studiului dreptului
penal. Aceasta înseamnă că, în ceea ce privește fenomenul efect, vor fi socotite ca atare numai
acele rezultate vătămătoare care privesc valori sociale ocrotite penal, celelalte rezultate care
nu prezintă caracteristici, particularităț i sau atribute care să le lege de vreun obiect al ocrotirii
penale, trebuind ignorate, nefiind luate în considerare. Cât privește fenomenul cauză, vor fi
socotite că atare numai acele acte de conduită care sunt interzise prin legea penală, orice alte
fenom ene care nu ar prezenta elementele unei i nfracțiuni ieșind din discuție.
1 Gh. Ivan, op. cit. , p. 51
36
Teorii referitoare la legătura de cauzalitate
În literatura penală s -au formulat mai multe teorii referitoare la legătura de cauzalitate,
care pot fi cuprinse în două categorii. Din prima categorie fac parte teoriile care susțin că din
acțiunile care au precedat rezultatul una singură trebuie considerată drept cauza lui, celelalte
fiind doar cu semificatie de condiții. În ce -a de-a doua categorie se includ acele teorii care
admit o p luralitate de cauze ce concurează la proceducerea rezultatului.
În acest mod, ne vom limita la a enunța pe cele mai importante dintre aceste teorii , așa
cum au fost prezentate în doctrina penală 1 și anume:
▪ teoria cauzei preponderente , consideră cauză a re zultatului acea condiție care a
fost determinantă în producerea rezultatului socialmente periculos, ce a avut cea
mai mare contribuție în survenirea acelui rezultat;
▪ teoria cauzei eficiente, subliniază faptul că este considerată drept cauză acea
condiție care a declanșat procesul genetic, propulsând și alte energii care s -au
angrenat în dezvoltarea cauzală, cu rol de condiții;
▪ teoria cauzei terminale, potrivit căreia cauză o constituie ultima condiție care a
precedat rezultatul ;
▪ teoria cauzei adecvate (tipice), conform căreia este cauză acea condiție care,
conform experienței de toate zilele este proprie, adecvată să producă rezultatele;
▪ teoria însumării condițiilor în baza căreia toate condițiile laolaltă alcătuiesc
cauza. Prin urmare, cauza rezultatului este una singură, dar această cauză unică
este alcătuită din toate condițiile;
▪ teoria echivalenței condițiilor sau teoria condiției sine qua non2 în care se
susține că, din moment ce o condiție poate fi legată de un rezultat, implicit
trebuie să considerăm că acea condiție constituie una din cauzele rezultatului.
Astfel, oricât de puțin ar fi intervenit o condiție în producerea unui rezultat, ea
are, prin această, valoare cauzală și deci, este o cauză a rezultatului. Pentru ca o
condiție să fie în să considerată drept cauză, trebuie ca ea să fi contribuit la
producerea rezultatului, să fie o condiție „sine qua non” a acestui rezultat, în
sensul că fără contribuția acelei condiții, rezultatul să nu se mai fi putut produce,
așa cum s -a produs.
În cee a ce ne privește, considerăm că ar fi mai exactă și utilă – deși nu perfectă –
pentru determinarea fenomenului sau fenomenelor cauză, așa -numita teorie a condiției „sine
qua non”. Potrivit acestei teorii, orice condiție care poate fi legată de rezultatul p rodus trebuie
considerată ca fiind o cauza a acestuia, dacă a contribuit – indiferent în ce măsură – la
producerea lui. Cu alte cuvinte, toate condițiile care au o oarecare legătură cu rezultatul
survenit sunt socotite cauze ale acestui rezultat, dacă au a vut o contribuție, oricât de modestă,
la producerea să. Singură cerința impusă în acest sens fiecăreia în parte – pentru a i se
recunoaște valoarea cauzală – este aceea că fără ea rezultatul respectiv să nu se fi produs.
Raportul de cauzalitate se întrer upe atunci când, pe parcursul desfășurării procesului
cauzal, intervine o energie independentă care produce ea însăși rezultatul. O acțiune sau
inacțiune poate fi considerată una din condițiile rezultatului survenit doar în măsura în care a
contribuit la p roducerea acelui rezultat, chiar dacă între ea și urmarea produsă există o cât de
1 Teorii regăsite în cartea Al. Boroi, op.cit. , p.185
2 Traducerea este: ( condi ție) fără care nimic nu se poate face, indispensabil ă.
37
mică legătură. Această legătură necesară este însă frântă atunci când între acea acțiune sau
inacțiune și rezultatul considerat s -a interpus o energie independentă, care prin intervenția sa,
a generat ea însăși, singură sau împreună cu altele ce i -au succedat, acel rezultat.
Edificator în acest sens este exemplul în care o persoană, fiind lovită de alta, fuge și, în
timp ce traversa regulamentar strada, este accidentată și lo vită de un autovehicul, prin
nerespectarea regulilor de circulație. Fiind consultată de un medic, acesta stabilește ca
victimei, deși grav rănită, nu îi este pusă în pericol viața și îi permite să se întoarcă acasă,
putând să consume orice aliment; ea însă consumă un aliment alterat, se intoxică în mod grav
și încetează din viață după câteva ore. În această succesiune de condiții care precede rezultatul
letal, legătura cu aceasta din urmă s -a rupt în momentul în care victima a consumat alimentul
alterat, aș a încât în sarcina celui care a aplicat lovituri și conducătorului auto imprudent se vor
putea reține numai infracțiunile de lovire și respectiv, vătămare corporală din culpă.
În practica juridică s -a apreciat că existența raportului de cauzalitate nu es te influențată
de faptul că rezultatul acțiunii sau inacțiunii nu s -a produs imediat, ci după trecerea unui
interval de timp chiar îndelungat. De asemenea, există raport de cauzalitate și în cazul în care
același rezultat (moartea victimei) s -ar fi produs datorită altei cauze (pe calea evoluției
naturale a unei boli grave).
B. LATURA SUBIECTIVĂ
a) Noțiune și structură
Potrivit art. 1 5 alin. 1 C.pen .(care definește conceptul de infracțiu ne), acestea se
caracterizează ( așa cum s -a ară tat în explicațiile a nterioare) prin trei trăsături e sențiale:
existența unei fapte: acțiune sau inacțiune , săvârșirea acestei fapte cu vinovăție și existența
unei norme încriminatoare care să prevadă fapta respectivă, considerând -o infracțiune.
Această înseamnă că, în co nținutul constitutiv al fiecărui tip particular de infracțiune,
trebuie să coexiste, alături de latura obiectivă și o latură subiectivă, a cărei componentă
esențială și indispensabilă (vinovăția întrunită ca element subiectiv ) este însă reglementată de
Partea generală a Codului penal (art. 16).
Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor
cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiintei și a
voinței sale – față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune, inacți une, rezultat, raport de
cauzalitate), pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.1
Elementul de bază (care este uneori singurul ) care intră în structura laturii subiective a
oricărei infracțiuni e vinovăția. În cazul anumitor infracțiuni, pentru completarea laturii
subiective,prin textele de incriminare a acestora, sunt prevazute insa si alte conditii referitoare
la scop sau mobil.
1 A se vedea Gh. Ivan , op. cit . p.51
38
b) Vinovăția ca element al laturii subiective
După cum în conținutul fiecărei infracțiuni intră un element care este descris în
norma încriminatoare, tot astfel intră și un element subiectiv care trebuie indicat în textul
legii. Codul penal român folo sește, pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor
infracțiuni, două procedee: cu privire la anumite infracțiuni stabilește, doar, unele reguli
cuprinse în partea generală, cu privire la anumite tipuri particulare de infracțiune, însă, el
indică, în mod special și explicit, formă de vinovăție necesară, în însuși textul incriminator.
Este de menționat că, în concepția legiuitorului nostru, ceea ce prezintă interes pentru
existența diverselor infracțiuni este forma de vinovăție cu care a fost să vârșită fapta (intenție
sau culpă) și nu modalitățile pe care le poate îmbrăca intenția sau culpa. De aceea doar rareori
în textele de incriminare se face referire ș i la aceasta din urmă. Astfel că , de principiu,
infracțiunile, pentru a căror existența est e necesară intenția, pot fi comise fie cu intenție
directă, fie cu intenție indirectă, după cum infracțiunile caracterizate, sub aspectul elementului
subiectiv, prin culpă, pot fi săvârșite fie din ușurință, fie cu prevedere.
În cadrul dispozițiilor pena le, prin care se prevede forma de vinovăție necesară pentru
anumite categorii de infracțiuni, se face distincție între acțiunile săvârșite prin acțiune
(comisive) și infracțiunile săvârșite prin inacțiune (omisive).
În explicațiile precedente s -a definit vinovăția și s -au arătat f ormele acesteia (intenția,
culpa și intenția depășită), precum și modalitățile fiecărei forme: intenția directă și int enția
indirectă, respectiv culpa cu prevedere (ușurință) și culpă fără prevedere ( simplă, neglijența ).
În compl etare, trebuie evidențiat că în cazul intenției directe, în literatura de specialitate1
se menționează că nu prezintă mare importanță dacă producerea rezultatului este probabilă
sau certă, ci numai că aceasta să fie urmărită de făptuitor; iar în structura prezentei intenții
intră un element intelectiv , adică adică făptuitorul prevede elementele ce țin de tipicitatea
obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia și un element volitiv , ce semnifică faptul
că autorul urmărește producerea rezultatului prin însuși comiterea faptei.
Pe de altă parte, în ceea ce privește intenția indirectă, legea nu prevede un tratament
sanctionar speciale însă determinare modalității intenției cu care a fost comisă fapta poate
prezenta relevanță în procesul de individuali zare judiciară a pedepsei ori a executării ei2.
În doctrină , se mai precizează că există și modalități ale intenției dintre care regăsim
următoarele tipuri de intenție:
– calificată (realizarea scopului prevăzut de norma încriminatoare ca element al
infracțiunii) ;
– determinată (făptuitorul are reprezentarea unui anumit rezultat al faptei sale)
– alternativă (făptuitorul își reprezintă mai multe rezultate ale faptei sale care s -ar
putea produce alternativ) ;
– inițială (faptuitorul își prevede rezultatul faptei sale chiar în momentul săvârșirii
acesteia) ;
– premeditată (hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de norma încriminatoare este
pusă în executare după un interval mai îndelungat de tim p; nu implică în mod
1 M. Udroiu, op. cit. , p.52
2 Ibidem , p. 53
39
necesar existența unui scop ori a unui mobil special și poate reprezenta o cauză
de agravare a răspunderii penale) ;
– spontană (hotărârea de a săvârși fapta este pusă în executare de îndată sau într –
un interval scurt de timp de la luarea hotărârii; poate reprezenta o cauză de
atenuare a răspunderii penale, nu este incompatibilă cu reținerea provocării);
– supravenită (faptuitorul își prezintă rezultatul faptei pe parcursul comiterii
acesteia, în cazul în care inițial nu prevăzuse alt rezult at; poate fi reținută în
cazul concursului ideal de infracțiuni).
În ceea ce privește cea de -a doua formă a vinovăției și anume culpa, potrivit opiniei
aceluiași autor in domeniu1, se menționează că există și aici câteva modalități ale acesteia și
anume:
– culpă in agendo atunci când culpa se referă la o acțiune;
– culpă in omitendo în cazul în care se referă la o omisiune;
– culpă comună este urmarea activității culpabile a făptuitorului și persoanei vătămate;
– culpă concurentă atunci când rezultat ul este activitatea culpabilă a mai multor
persoane ;
c) Mobilul ca element al laturii subiective
Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și det erminată de
un impuls interior ( constând într -o necesitate, dorință, p asiune, sentiment, emoție etc. care a
inspirat făptuitorului ideea de a o comite. Acesta este mobilul (motivul) infracțiunii.
Prin mobil al infracțiunii se înțelege, așadar, cauza internă din care se naște rezoluția
infracțională și, pe cale de consecință, punere a în executare a acesteia2. De fapt, nu numai
infracțiunile ce se comit sub impulsul u nui anumit mobil, ci orice faptă , conștientă și
voluntară, a omului își are sursă într -o componentă emotivă a proceselor psihice, care
contribuie la luarea rezoluției de a acționa, și la mobilizarea energiilor destinate trecerii la
acțiune, conform hotărârii luate. Dar, dacă în cazul faptelor ilicite, mobilul nu este nociv ( el
putând fi chiar util), în cazul faptelor prevăz ute de legea penală el este antisocial, chiar dacă
uneori s -ar părea că nu este așa (de exemplu în cazul unui omor comis din compasiune, pentru
curmarea suferințelor unui bolnav incurabil).
Asemenea impulsuri interne, susceptibile de a sta la baza săvârșirii unei infracțiuni pot
fi: dorința obținerii unor foloase ilicite (în cazul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, luare
de mită, trafic de influență), tendința de îmbogățire fără muncă (de ex. la infracțiunile de
delapidare, furt, tâlhărie, abuz de încredere), dușmănie politică (trădare sau spionaj) etc.
1 M. Udroiu, op. cit. , p. 55
2 A se vedea Gh. Ivan, op. cit ., p. 51
40
În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existența
infracțiunii, considerându -se că prezența v inovăției este suficientă pentru a atribui faptei
pericolul social al unei infracțiuni. Sunt totuși și unele excepții: u na dintre acestea apare în
cazul infracțiunii de abuz în serviciu1 unde se îngrădesc unele drepturi; al cărui conținut nu se
consi deră r ealizat decât dacă fapta a fost săvârșită „pe temei de rasă, naționalitate, origine
etnică , limbă, religie , sex, orientare sexuală etc .”.
Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea diverselor fapte penale concrete
este necesară nu numai în caz ul acelor infracțiuni caracterizate (fie în formă lor tipi că, fie într –
o formă calificată) de existența unui anumit mobil, ci întotdeauna, chiar și atunci când acesta
nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanțiale ale infracțiunii, deoare ce
servește la aprecierea gradului de pericol social al faptei și a periculozității persoanei
infractorului, care constituie criterii de individualizare a pedepsei.
d) Scopul – componentă a laturii subiective
Prin scop al infracțiunii se înțelege finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârșirea
acțiunii sau inacțiunii ce constituie element material al infracțiunii2. De menționat este faptul
că scopul se deo sebește de mobil, astfel în cazul unui o mor comis pe fondul geloziei mobilul
este gelozia ( impulsul interior care a determinat săvârșirea faptei) iar scopul este uciderea a
unei persoane . Scopul nu se confundă nici cu rezultatul faptei comise, acesta fiind calea de
realizare a scopului (astfel, în același exemplu, rezultatul omorului este moarte a victimei, iar
prin moartea victimei se realizează scopul, adică suprimarea vieții persoanei fizice).
Scopul poate fi :
▪ imediat (în caz de furt ,însușirea pe nedrept a bunului altuia)
▪ final (cumpărarea cu banii furați a unui anumit bun).
La unele inf racțiuni, scopul reprezintă un element constitutiv al laturii subiective.
Astfel, pentru existența infracțiunii de trădare, este necesar că fapta subiectului activ de a intra
în legătură cu o putere sau organizație străină ori cu agenți ai acestora, să se săvârșească „în
scopul de a suprima sau știrbi unitatea, suveranitatea sau independența statului3”. La alte
infracțiuni scopul constituie numai un element circumstanțial, propriu unei variante agravante
a infracțiunii. De exemplu, infracțiunea de vătămare corporală se pedepsește mai aspru „când
faptă a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor […]”.
Toate infracțiunile în a căror latură subiectivă intră, că element, un anumit scop, sunt
infracțiuni care se comit cu intenție, și cel mai adesea, cu i ntenție directă, care devine astfel
calificată. În aceste cazuri, pentru existența infracțiunii – în formă de faptă penală consumată
– nu este necesar că scopul urmărit de infractor să fi fost realizat, este suficient că el a existat.
1 Reglementată în baza dispozi țiilor art. 297 din C.pen., articol cu denumirea marginală de Abuz în
serviciu care incrimineaz ă: „(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu
îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu
închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ”.
2 A se vedea Gh. Ivan, op. cit ., p. 51
3 Cu privire la infracțiunea de Trădare , reglementată de C.pen. în baza art 394 .
41
După cum s -a put ut observa din dispozițiile legale reproduse parțial mai sus, cerința
că acțiunea sau inacțiunea să fi fost comisă cu un anumit scop, nu este întotdeauna formulată
în cuprinsul legii penale prin folosirea chiar a cuvântului „scop”; uneori sunt utilizați te rmeni
sau expresii echivalente, cum ar fi: „s -a urmarit…”, „pentru a…”, „în vederea…” etc. În toate
aceste cazuri existența scopului trebuie dovedită, pentru că în absența unei asemenea dovezi
faptă săvârșită nu va putea fi încadrată în dispoziția legală, care prevede infracțiunea sau
variantă agravanta respectivă.
Dar scopul urmărit de făptuitor trebuie cunoscut și în celelalte situații, deoarece el
este unul din criteriile ce servesc la evaluarea gradului de pericol social concret al faptei
săvârșite și a periculozității persoanei făptuitorului și, implicit la individualizarea pedepsei.
42
CAPITOLUL V – FORMELE INFRACȚIUNII
Faze de desfășurare a activității infracționale reprezintă etapele pe care le poate
parcurge activitatea infracțională din momen tului cele dintâi materializări a hotărârii de a
săvârși infracțiunea până în momentul produc erii integrale a rezultatului. Desfășurarea
activității infracționale cunoaște mai multe etape, momente, perioade. Acestea sunt: perioada
internă și perioada exter nă1.
Perioada internă sau psihică este determinată de două momente: momentul încolțirii
ideii de a săvârși o infracțiune (ca moment inițial) și momentul luării hotărârii de a săvârși
infracțiunea (ca moment final). Între cele două momente s e situează deliberarea sau lupta
motivelor.
Cum am menționat anterior,în perioada internă se disting trei momente:
a) cel al nașterii, al conceperii ideii de a săvârși o infracțiune; motivația
acestei idei interesează pe criminolog și deopotrivă pe judecător, acest a
din urmă având de individualizat pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită;
b) următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântărește
motivele pro și contra ideii de a săvârși o infracțiune;
c) cel de al treilea moment este cel al deciziei, al h otărârii de a săvârși o
infracțiune moment ce finalizează perioadă internă, subiectivă, psihică,
perioadă care este întâlnită numai la infracțiunile intenționate.
Întrucât luarea hotărârii de a săvârși și inf racțiunea nu depășește complexul interior al
unei persoane și există doar în conștiința acesteia, perioada nu are relevanță pena lă; luarea
hotărârii de a săvârși o infracțiune nu este incriminabilă deoarece nu este o manifestare a
individului în sfera rela țiilor sociale. Gândul criminal nu reprezintă un pericol (o amenințare)
câtă vreme nu s ‑a realizat intr ‑o faptă.
Faza internă intervine înaintea fazei externe chiar și în situațiile în care timpul de la
luarea hotărârii până la executarea in fractiunii es te foarte scurt.
În perioadă externă a activității infracț ionale se disting mai multe mo mente, etape în
realizarea hotărârii infracționale, ce se succed spre obținerea rezultatului socialmente
periculos. Aceste mom ente, etape, în desfășurarea ac tivitati i infracționale pe drumul
infracțional „iter criminis” capătă relevanță penală pe măsură ce se apropie de realizarea
rezul tatului socialmente periculos.
În general, perioadei externe a activității inf racționale îi corespund ini țial 3 faze:
• faza a ctelor de pregătire;
• faza actelor de executare;
• faza urmărilor.
1Informa ții preluate de pe site -ul STIU CUM, link:
http://www.stiucum.com/drept/drept -penal/Formele -infractiunii23355.php
43
În literatura juridică1 se apreciază că fiecărei faze îi corespunde o formă infracțională
distinctă. În acest mod, se disting următoarele tip uri de forme infracționale:
1 .Forma actelor preparatorii
2. Forma tentativei
3. Forma faptului consumat
4. Forma faptului epuizat
Actele preparatorii sunt actele efectuate în vederea realizării laturii obiective a
infracțiunii pe care subiectul s -a hotărât să o comită. Aceste acte se pot înfățișa sub una din
următoarele modalități:
• procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor ne cesare
săvârșirii infracțiunii (cumpărarea unui pistol în vederea comiterii unei fapte de
omor);
• culegerea de date sau informații de natură să facă posibilă ori să ușureze
săvârșirea infracțiunii;
• luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii fapt ei ce se va comite sau în
vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracțiune.
Tentativa este punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care
a fost întreruptă ori nu și -a produs efectul, deși executarea a fost efectuată în întregime.
Din noțiunea dată tentativei se desprind următoarele condiții:
▪ să existe o hotărâre sau rezoluție de a săvârși o infracțiune;
▪ rezoluția să fie pusă în executare;
▪ executarea să fie întreruptă.
În ceea ce privește sancționarea tentativei le giutorul a adoptat teoria diversificării
pedepselor ce presupune că sancționarea tentativei se realizează în limite mai reduse decât
infracțiunea consumată.
Infracțiunea de fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracțiunii, în
raport cu f azele desfășurării activității infracționale. Ea se realizează atunci când activitatea
infracțională a dus la producerea rezultatului urmărit și prezintă toate condițiile cerute de lege
pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia.
Infracțiunea de fapt epuizat se caracterizează prin producerea, după momentul
consumării faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs inițial, fie prin
continuarea activității infracționale însăși, după ce această a atins momentul cons umării,
aceste urmări noi continuă să se producă până la momentul epuizări faptului.
1 Gh. Ivan, op.cit. , p. 55
44
CAPITOLUL V I – CUMPĂRARE DE INFLUENȚĂ: NOȚIUNE ȘI
INDIVIDUALIZARE
6.1 Rațiunea incriminării
Legiuitorul a decis, în mod corect că infracțiunea de cumpărare de influență, ce se află
în strânsă legătură cu cea de trafic de influență, să se regăsească în același act normativ cu
aceasta (respectiv Codul Penal) în capitolul consacrat infracțiunilor d e corupție. Această
decizie nu numai că produce efecte formale, ci produce și consecințe importante în legătură cu
acele cauze de nepedepsire, restituirea bunurilor date sau primite în cazul unui autodenunț.
Din perspectiva rațiunii incriminării, fapta de cumpărare de influență nu era incriminată
în Codul penal anterior, probabil pentru că la acea vreme legiuitorului i s -a părut că există o
distanță prea mare între o persoană care dorește să rezolve o problemă cu un funcționar public
public prin intermediu l discuțiilor sau tranzacțiilor cu un terț (sau intermediar) și infracțiunile
de corupție clasice, infracțiuni regăsite în vechiul Cod1.
În opinia acelorași autori, această decizie de a incrimina fapta de cumpărare de influență
ca fiind o infracțiune bila terală a traficului de influență este firească numai din perspectiva
coerenței și consecvenței, astfel se poate spune că ele relevă lezarea aceleiași valori sociale,
chiar dacă sunt îndepărtate ca moment al unei eventuale încălcări a atribuțiilor de servic iu.
O altă opinie pe care autorii o susțin este faptul că această infracțiune este acum
sancționată între aceleași limite ca la infracțiunea de trafic de influență, iar acest lucru va face
dificilă aplicarea cauzei de nepedepsire a autodenunțului. În aces t mod egalitatea între cele
două sancțiuni nu este total justificată. Aceștia mai susțin și că există totuși o diferență
cantitativă la nivelul intensității cu care acestea lezează valoarea socială protejată, chiar dacă
ambele conduite sunt acte pregătitoa re pentru o posibilă viitoare faptă de corupție. Diferența
despre care se face vorbire ar trebui să fie totuși cea care ar trebui să separe limitele speciale
ale sancțiunilor celor două fapte.
6.2 Modific ări aduse Noului Cod penal
De-a lungul vremii, cumpărarea de influență pe care o persoană o are pe lângă un
funcționar public nu a constituit obiectul preocupărilor legiuitorilor acelor perioade și deși
unanim s -a apreciat că este imorală cumpărarea de influență pe lângă un funcționar, nu s -a
apreciat că ar prezența un pericol social grav, de manieră să atragă aplicarea unei pedepse.2
În literatura de specialitate se menționează că vechile coduri române (cele din anii 1865,
1937,1969) incriminau traficul de influență, dar nu și cumpărarea de influență. De aceea, la
consultarea unor cărți scrise autori din domeniul juridic, la capitolul infracțiunilor de serviciu
nu se regăsește incriminată și infracțiunea de cumpărare de influență; se poate spune de altfel
1 A se vedea Noul Cod penal: analiză, explicații, comentarii, Perspectiva clujeană , Ed. Universul Juridic,
București, 2014 p. 429
2 Informație preluată din cartea lui M.I. Rusu, Funcționarul public și corupția , Ed. Universității „Lucian
Blaga” din Sibiu, 2008 p. 159
45
că este o incriminare făcută de legiutor relativ recent și necesară probabil și din cauza
evoluției și diversificării fenomenului de corupție din sistemul de stat actual.
O primă modificare adusă textului de lege nou este schimbarea denumirii din simpla
formulare funcționar (așa cum era denumit în baza art 61 din Legea nr. 78/2000, în forma
anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012) în expresia funcționar public (a cărei definiție
o regăsim analizată în cele ce urmează, potrivit dispozițiilor art. 175 din C.pen. actual).
Cea de -a doua modificare a dusă de legiuitor s -a făcut din perspectiva prevederii
explicite în cazul infracțiunii de luare de mită, mai cu seamă a modalităților în care
funcționarul poate să -și îndeplinească sau să nu -și îndeplinească atribuțiile de serviciu. În
acest mod s -a impus modificare textului de incriminare a cumpărării de influență1.
În formă anterioară a textului de lege, fapta se comitea pentru a -l determina pe
funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. În ceea ce
privește forma act ualizată a textului incriminării se precizează expres ca fapta cumpărătorului
de influență se comite pentru a -l determina pe funcționarul public să indeplinesca, să nu
îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoriri le de
serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri .
Potrivit opiniei autorilor unui Cod penal însoțit de comentarii2, aceștia consideră că
această precizare mai degrabă îngreunează decât să faciliteze aplicarea textului. În acest mod,
se precizează că s -ar putea produce controverse în practica judiciară pentru ipoteza urgentării,
care nu găsește că scop al luării de mită comisă în condițiile art. 289, alin. (2). Această
urgentare, în schimb, apare ca motivație a faptelor de trafic și cump ărare de influență.
6.3 Reglementarea actuală
Pentru început trebuie specificat faptul că infracțiunea în atenția căreia se află prezenta
lucrare este incriminată atât în partea specială a codului penal român, cât și în legi penale
speciale.
• Reglementare potrivit Codului penal actual
Legiuitorul român a incriminat prezenta infracțiune în baza dispozițiilor art. 292 din
C.pen. în vigoare, articol care se găsește sub denumirea marginală de cumpărare de
influență . Aceasta este definită ca fiind infracțiunea ce constă în „(1)Promisiunea, oferirea
sau darea de bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct sau indirect, unei
persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar
public pentru a -l determina pe aces ta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau
să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau să îndeplinească un
act contrar acestor îndatoriri.”
1 A se vedea S. Bogdan, Noul Cod penal: analiză, explicații, comentarii, Perspectiva clujeană , Ed.
Universul Juridic, București, 2014 p. 429
2 Ibidem , p. 430
46
În plus, potrivit aceluiași articol, în baza alin. (2) se mai sp ecifică și faptul că:
„Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte că organul de urmărire penală
să fi fost sesizat cu privire la acesta ”. Cu alte cuvinte, acest alineat aduce în discuție aspectul
că în cazul în care făptuitorul se autodenunță, acest nu va tras la răspundere penală.
Ca o adăugare, legiuitorul mai menționează că: „(3) Banii, valorile sau orice alte
bunuri se restituie persoanei care le -a dat in cazul prevazut la alin. (2)” și că: „(4) Banii,
valorile sau orice alte bu nuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se
găsesc se dispune confiscarea prin echivalent” .
Legat de cuprinsul alineatului (3) al prezentului articol, în doctrina juridică, se apreciază
că această normă este discutabilă, atâta ti mp cât legiuitorul actualului Cod penal militează
pentru descoperirea infracțiunii de trafic de influență prin consacrarea instituției cauzei
speciale de nepedepsire1. Se analizează problema care apare atunci când acest cumpărător de
influență s -ar presupu ne că ar ști (indiferent dacă ar denunța sau nu fapta comisă) că nu va
beneficia de restituirea acelor bunuri de valoare, de pildă, date vânzătorului de influență
anterior că acesta să formuleze denunțul. Răspunsul dat acestei probleme se pare că este unul
afirmativ, sprijinit chiar de teoreticieni în domeniul dreptului penal2.
• Reglementare potrivit unei legi speciale
Dispozițiile prezentului art. 292 care privește infracțiunea de cumpărare de influență
are în parte corespondent într -o lege specială. Ace astă lege despre care se face vorbire este
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care
reprezintă în tot o luptă hotărâtă și declarată împotrivă corupției la nivel național.
Dispozi țiile prezentei legi amin tesc (în baza art. 61) oarecum definiția dată infracțiunii
de cumpărare de influență și anume că se constituie ca infracțiune : „(1) Promisiunea, oferirea
sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are
influență s au lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a -l determina
să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 10 ani. (2) Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorită ții fapta
mai înainte că organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. (3) Banii, valorile sau
orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă
acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. (4) Banii,
valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le -a dat în cazul prevăzut la alin.
(2)”.
1 A se vedea Gh. Ivan, M .-C. Ivan, op. cit. , p. 384
2 Idem.
47
6.4 Noțiunea de funcționar public și funcție publică
Abordarea prezentei definiții a infracțiunii este destul de amplă, iar pentru asta trebuiesc
precizate câteva aspecte înainte de a se trece la analiza propriu -zisă a infracțiunii. Un prim
aspect care prezintă un real interes și necesită adus în atenție este expresia funcționar public
care delimitează sfer a persoanelor care își desfășoară activitatea în slujba statului de restul
angajaților. Cel de -al doilea aspect care trebuie adus în vederea este noțiunea de funcție
publică pe care o desfășoară acest funcționar public.
6.4.1 Funcționarul public
Definiția dată funcționar public se găsește reglementată de legiuitor în Codul penal la
art. 175 din care reiese că: “[…] în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent
sau temporar, cu sau fără remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități , stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau
judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice
natură; c)exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadr ul unei regii autonome, a
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de
stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.”
Pentru a se reține dacă o persoană intră sau nu în categoria fu ncționarilor publici,
trebuie retinută și definiția acestuia , așa cum este ea formulată în baza art. 2 din Legea nr.
188/19991 privind St atutul funcționarilor publici din care reiese faptul că: „(2) F uncționarul
public este persoana numită, în condițiile legii, într -o funcție publică. Persoana care a fost
eliberată din funcția publică și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici își
păstrează calitatea de funcționar public” .
Din definiția dată funcționarului public se pot de sprinde și următo arele trăsături :
▪ funcționarul public este o persoană fizică desemnată în funcție conform legii sau
actelor juridice emise pe baza legii;
▪ funcționarul public exercită o funcție publică cu caracter permanent;
▪ funcționarul public îndeplinește atribuțiil e funcției în scopul realizării
competenței autorității publice d in care face parte acea funcție ;
▪ funcționarul public este investit în mod legal în funcție printr -un act de voință
unilaterală, urmat mai apoi de depunerea jurământului prevăzut de lege.
Orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege poate să aspire la o anumită
funcție publică, dar pentru a o putea exercita în mod efectiv, trebuie să fie numit în funcție
prin modalitățile stabilite de lege. Pentru ca o persoană fizică, cu cetățeni e română și
domiciliul în țara să poată fi numită într -o funcție publică cu calitatea de funcționar public
trebuie ca:
• să existe, în cadrul serviciului public, o funcție publică vacantă;
• să aibă capacitate deplină de exercițiu;
• să cunoască limbă română, scris și vorbit;
• să fie aptă din punct de vedere medical pentru îndeplinirea funcției publice;
• îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;
1
48
• nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni care ar face -o
incompatibilă cu exercitarea funcției publice;
• a câștigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru ocuparea funcției
publice.
În ceea ce prive ște activitățile funcționarilor publici, acestea se găsesc reglementate tot
în baza prezentei legi , respectiv la art. 2: „(3) Activită țile desfășurate de funcționarii publici,
care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice
autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor și st rategiilor, a programelor, a studiilor,
analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice,
precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării
competenței autorității sau instituției publice;
d) consilierea, controlul și auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
f) colectarea creanțelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia
cu persoane fizice sau jurid ice de drept public sau privat, din țara și străinătate,
în limită competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției
publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în
care își desfășoară activitatea;
h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a
administrației publice”.
Funcționarul public este legat de administrație printr -un statut legal, în care sunt
prevăzute atribuțiile, drepturile și obligațiile, deci, situația funcțion arului public este statuară1.
Situația juridică a funcționarului public trebuie socotită o situație juridică obiectivă, că
urmare, raportul dintre funcționar și funcția publică este un raport juridic obiectiv.
Funcționarul public care îndeplinește atribuț iile ce -i sunt stabilite, exercită o putere legală și
nu un drept subiectiv.
Într-o opinie recentă din literatura noastră de specialitate2 se face distincție „ între
funcționarii care sunt titularii unei funcții, în baza regimului statuar, regim de drept public, și
lucrătorii salariați obișnuiți din aparatul organelor de stat ori ale colectivităților teritoriale care
desfășoară o activitate, inclusiv tehnico -administrativă, în baza unui regim de dreptul muncii,
bazat pe contractul individual de muncă.”
1 Informa ții preluate de pe site -ul http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/FUNCTIONARUL –
PUBLIC -SI-FUNCTIA48.php
2 Idem.
49
6.4.1 Funcția publică
În același mod, în baza Legii 188/19991 actualizată, se regăsește reglementată și
definiția că: „(1) Funcția publică r eprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților,
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative
autonome” .
Preze nta noțiune de funcție publică este utilizată pentru a caracteriza personalul propriu
al autorităților și instituțiilor publice, mai ales în raport cu salariații din sectorul privat și a
evidenția regimul juridic diferit aplicabil funcției publice.
Conceptul de funcție publică este în strânsă legătură cu noțiunea de putere publică,
autoritate publică sau organ public, cea de serviciu public și interes public. Orice societate
organizată în stat se bazează pe prerogativele puterii publice, în vederea s atisfacerii intereselor
publice (generale) ale societății.
În baza dispozițiilor aceleiași legi, respectiv la art. 6 , se regle mentează expres faptul că:
„Prevederile legii nu se aplică:
a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autoritățil or și
instituțiilor publice
b) care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire,
întreținere -reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal
care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele car e ocupă aceste
funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii;
c) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul
demnitarului;
d) corpului magistraților;
e) cadrelor didactice;
f) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică ”.
În literatura de drept administrativ funcția de stat era caracterizată ca „un complex de
drepturi și obligații cu care este investită o persoană fizică, ce face parte din cadrul unui organ
al statului care are caracter de continuitate și care se exercită în realizarea puterii de stat,
pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului” sau ca o „situatie juridică impersonală
(obiectivă) creată și organizată prin acte normative, în vederea realizării puterii de stat ori
pentru a concura la realizarea acesteia”.
1 Legea 188/1999, Actualizată 2018, privind Statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată prin
Legea 129/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 422 din 08 iunie 2017 , site on -line:
http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1292/LEGEA_188_1999,_Actualizata_2018,_privind_Statutul_functiona
rilor_publici,_REpublicata/page/1#nextPage
50
După regimul juridic aplicabil distingem trei mari categorii ale funcției publice:
1. funcțiile cărora li se aplică un regim de drept public axat pe competiție politică
(funcțiile de parlamentar, mi niștrii, secretari de stat, prefecți, aleși locali);
2. funcții cărora li se aplică regimul juridic al dreptului comun, respectiv cel
instituit prin Statutul funcționarilor publici;
3. funcții cărora li se aplică regimuri statutare speciale, adaptate conform
principiilor Statutului funcționarilor publici (cadre active ale armatei, polițiști,
funcționării publici din autoritatea vamală, serv iciile diplomatice și consulare).
Funcțiile publice, potrivit legislației incidente în domeniu, trebuie exercitate cu
respe ctarea unor principii , cum sunt:
• principiul legalității , imparțialității și obiectivității activităților desfășurate de titularii
funcțiilor publice, care presupune obligația tuturor funcționarilor publici de a asigură
împărțirea egală și imparțială a ser viciilor efectuate pentru fiecare cetățean, că
modalitate esențială a principiului constituțional al egalității în drepturi.
• principiul transparenței presupune realizarea întregii activități la vedere, transmiterea
tuturor informațiilor de interes public , referitoare la conținutul activității, la drepturile
și serviciile de care beneficiază cetățenii, precum și supunerea acesteia controlului
public și civic.
• principiul stabilității funcționarilor publici, constă în asigurarea continuității în funcții
a titularilor funcțiilor publice, respectarea drepturilor prevăzute în Statutul
funcționarilor publici, îndeosebi cele care privesc transferul, mutarea, delegarea și
detașarea, încetare a raporturilor de serviciu și/sau destituirea din funcția publică.
• principiul eficienței și eficacității , privește creșterea operativității, calității și finalității
activităților titularilor funcțiilor publice, răspunzând nevoilor de conformitate,
oportu nitate, ritmicitate și celeritate ale actelor îndeplinite, precum și pe cele de
productivitate generală și individuală a întregului corp de funcționari publici.
51
5.5 Paralelă între traficul de influență – cumpărarea de influență
Această paralelă este adusă în discuție pentru a evidenția eventualele diferențe între
infracțiunea de trafic de influență și infracțiunea (relativ nouă ) de cumpărare de influență. Din
perspectiva acestor diferențe s -a simțit nevoia individualizării celor două fapte ilicite și dintr -o
singură infracțiune să se formeze două infracțiuni disctincte.
Imaginile au caracter informativ, sunt preluate de pe un site cu profil juric AVOCATOO, link:
http://blog.avocatoo.ro/traficul -de-influenta -vs-cumpararea -de-influenta/
52
CAPITOLUL VII – STRUCTURA INFRACȚIUNII DE CUMPĂRARE DE
INFLUENȚĂ
În prezentul capitol sunt prezentate elementele constitutive ale infracț iunii de cumpărare
de influență, elemente care se gasesc prezenta te general și analizate mai sus și anume :
obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul și actul de conduită cu ce le două laturi –
latura obiectivă și latura subiectivă alături de varianta atenuată și formele infracțiunii .
6.1 Obiect ul infracțiunii de cumpărare de influență
Obiectul infracțiunii de cumpărare de influență este împărțit în două categorii și anume:
a) Obiectul j uridic – este alcătuit din totalitatea relațiilor sociale referitoare la
activitatea unităților publice sau private și care exclud orice încercare de a crea
suspiciune în legătură cu corectitudinea funcționarului public sau a persoanei
care exercită permanent sau t emporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare
de orice natură în serviciul unei persoane fizice din cele prevăzute la art. 175,
alin (2) ( art. cu denumirea marginală de funcționar public ) din C.pen. sau în
cadrul oricărei persoane juridice.
b) Obiect ul m aterial – în principiu nu există, banii sau foloasele pretinse sau
primite de la subiectul activ constituind lucruri date pentru săvârșirea
infracțiunii.1
6.2 Subiecții infracțiunii de cumpărare de influență
Subiectul prezentei infracțiuni se împarte la rândul lui în două categorii:
• un subiect activ
• un subiect pasiv
A. Subiectul a ctiv ( în persoana unui autor , coautor, instigator, complice2) poate fi orice
persoană fizică sau juridică cu capacitate penală, funcționarul public iar participația penală
este posibilă sub toate formele sale.
1 A se vedea Al. Boroi, Drept penal – Partea specială conform noului Cod Penal , Ed. C.H. Beck,
București, 2011 p.455
2 În opinia M. Udroiu, Fișe de drept penal – Partea specială conform noului Cod Penal , Ed. Universul
Juridic, București, 2014 p. 340
53
În plus, în baza dispozițiilor art. 294 din C.pen., se mai pot constitui cu titlu de subiecți
activi1 și următoarele categorii de persoane (dacă prin tratatele internaționale la care România
ia parte nu se dispune altfel):
– funcționari sau persoane care își desfășoară activitatea în baza unui contract de muncă
ori alte persoane care exercită atribuții simil are în cadrul unei organizații publice
internațional e la care România ia parte;
– membrii adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este
parte;
– funcționari sau persoane care își desfășoară activitatea în bază unui contract de muncă
ori alte persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene;
– persoa nele care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror
competență este acceptată de România, precum și funcționării de la grefele ace stor
instanțe;
– funcționarii unui stat străin;
– membrii adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;
– jurații din cadrul unor instanțe străine.
Potrivit art. 308, alin (1) din C.pen., subiecți activi ai infracțiunii de cumpărare de
influență mai pot fi și persoanele care au săvârșit fapta în legătură cu persoanele care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice din cele prevăzute la art. 175, alin (2) ( a rticol cu denumirea marginală de
funcționar public ) din C.pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice2.
În situația în care infracțiunea de cu mpărare de influență este săvârșită prin intermediar,
cumpărătorul poartă titlul de autor al infracțiunii și n u acela de instigator; ceea ce denotă că
intermediarul nu poate fi instigat de către cumpărător.3 O altă precizare legată de infracțiunea
mai sus menționată săvârșită cu intenție de către un intermediar este că: fapta ilicita comisă
printr -un astfel de in termediar constituie infracțiune doar în cazul în care promisiunea, oferta
sau folosul ajunge la traficant, nu și atunci când acțiunea tipică (darea banilor de exemplu),
necunoscută traficantului, se oprește la intermediar.4
Activitatea de mijlocire desfă șurată între cumpărătorul și vânzătorul de influență prin
intermediar se va constitui, după caz, complicitate la cumpărare sau vânzare de influență
atunci când se va constata ajutorul de orice fel adus prin acțiunile intermediarului pentru a
finaliza fapta ilicită .5
1 A se vedea Gh. Ivan, M -C Ivan, Drept penal – Partea specială conform noului Cod Penal , Ed. C.H.
Beck, București, 2013 p. 356-357
2 Pentru lectură Gh. Ivan, M -C Ivan, op.cit ., 357
3 Al. Boroi, op. cit. , p.455
4 Idem.
5 Ibidem, p. 456
54
B. Subiectul p asiv care poate fi general în categoria căreia intră statul și special în
categoria căreia intră autoritatea publică, instituția publică, instituția sau persoana juridică de
interes public ori privată în cadrul căreia funcționarul public se află în exercitarea atribuțiilor
de serviciu; deasemenea subiectul pasiv este și funcționarul public cu privire la care se
pretinde că există o influență.
În opinia unui alt autor1, împărțirea subiectului pasiv al infracțiunii de cum părare de
influență se face după cum urmează: se apreciază că există un subiect pasiv principal în
componența căruia intră organul de stat, instituția publică sau orice altă persoană juridică în al
cărei serviciul se găsește funcționarul public pentru a că rui influențare făptuitorul promite,
oferă sau dă bani ori alte foloase și un subiect pasiv secundar este reprezentat de funcționarul
public al cărui influență este traficată.
6.3 Latura obiectivă a infracțiunii de cumpărare de influență
Aceasta este compusă din următoarele elemente :
A. Elementul material cu cerințele esențiale , care se regăsesc și în defin iția
infracțiunii este constituit din următoarele noțiuni :
– promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite făcută unei persoane care are influență
sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a -l determina pe
acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act
ce intră în îndatoririle lui de serviciu sau să îndeplinească un act contrat acestor îndatoriri ->
făgăduința de bani sau alte foloase, realizată direct sau indirect, verbal ori în scris, expres sau
implicit, fără ca bunurile promise să fie prezentate.
– oferirea de bani sau alte foloase necuvenite făcută unei persoane care are influență sau
lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a -l determina pe acesta
să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinir ea unui act ce intră
în îndatoririle lui de serviciu sau să îndeplinească un act contrat acestor îndatoriri ->
prezentarea bunurilor oferite persoanei mituite, chiar dacă oferta este acceptată sau nu.
– darea de bani sau alte foloase necuvenite făcută un ei persoane care are influență sau
lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a -l determina pe acesta
să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră
în îndatoririle lui de se rviciu sau să îndeplinească un act contrat acestor îndatoriri ->
consecința este remiterea efectivă a banilor sau a altor foloase necuvenite, precum și primirea
acestora direct sau indi rect de traficantul de influență .
1 A se vedea Al. Boroi, op.cit. , p.456
55
Aceste noțiuni componente ale elemen tului material au același înțeles că și în cazu l
infracțiunii de luare de mită1.
Pentru întregirea laturii subiective a infracțiunii de cumpărare de influență, este necesară
îndeplinirea anumitor condiții2 esențiale precum:
a) persoana la care se raportează cele trei noțiuni ale elementului material să aibă
influență sau să se lase să creadă că are influență pe lângă un funcționar
public (sau alte persoane dintre cele menționate la art. 294, respectiv art. 308
ale prezentului C. pen. în vigoare);
b) această influență la care se face referire poate fi reală sau presupusă
(imaginară) și privește întotdeauna un fun cționar public care exercită atribuțiile
de care depinde efectuarea actului solicitat de cumpărătorul de influență .
Influe nța de care se prevalează vânzătorul de influență poate privi un funcționar public
în sensul larg al expresiei, aici fiind incluse ambele noțiuni de funcționar public redate în baza
art. 175 C.pen. De asemenea, această influență raportată la vânzătorul de influență poate privi
și o persoană dintre cele menționate în art. 308, alin. (1) C.pen., adică persoana care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice din cele prevăzute la a rt. 175, alin (2) sau în cadrul oricărei persoane
juridice ”.
Tot astfel, influența de care se prevalează vânzătorul de influență poate privi și una din
persoanele menționate în dispozițiile art. 294 C.pen., dupa cum urmeaza:
– funcționarii sau persoanele ca re își desfășoară activitatea în baza unui contract de
muncă ori alte persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații
publice internaționale la care România ia parte;
– membrii adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale l a care România este
parte;
– funcționarii sau persoanele care își desfășoară activitatea în bază unui contract de
muncă ori alte persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene;
– persoanele care exercită funcții juridice în cadrul in stanțelor internaționale a căror
competență este acceptată de România, precum și funcționării de la grefele acestor
instanțe;
– funcționarii unui stat străin;
– membrii adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;
– jurații din cadrul unor instanțe străine.
c) funcționarul public sau persoana asimilat ă (art. 294 și art 308) trebuie să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act
contrar acestor îndatoriri .
1 Potrivit opiniei Gh. Ivan, M .-C. Ivan, Drept penal : Partea specială conform noului Cod Penal , Ed.
C.H. Beck, București, 2013 p. 357
2 Idem.
56
De menționat este că , întotdeauna, acest element material al infracțiunii se săvârșește
mai înainte că funcționarul public a cărei influență va fi traficată (sau pe lângă care s -a promis
că se va interveni ) să fi îndeplinit deja actul sau cel mai târziu în timpul îndatoririlor de
serviciu (ori imediat după) să îndeplinească, să nu îndeplinească, să întârzie sau să urgenteze
acel act de serviciu .
Există totuși și o diferență între infracțiunea de cumpărare de influență și cea de luare de
mită și este aceea că: în cazul dării de mită promisiunea, oferirea sau darea se face pentru a
cumpăra direct (fără a exista vreun intermediar) îndeplinirea, neîndeplinirea etc. actului ce
intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarul public sau persoanelor asimilate (prevăzute la
art. 294 și art. 308), pe când în cazul cumpărării de influență aceste activități (promisiune,
oferire, dare) sunt desfășurate pentru a cumpăra influența unui terț (sau intermediar) care are
influ ență (sau se lasă să creadă că are influență asupra funcționarului public sau persoanelor
asimilate .
B. Urmarea imediată este reprezentată de crearea unei stări de pericol în ceea ce
privește buna desfășurarea a raporturilor de serviciu în cadrul unităților
prevăzute de art. 175 C. pen. sau al persoanelor juridice de drept privat.
C. Legătura de cauzalitate rezultă din însuși materialitatea faptei, nefiind nevoie
a fi dovedită.
6.4 Latura subiectivă a infracțiunii de cumpărare de influență
Este evidențiată de următoarele componente :
• faptele ilicite se comit întotdeauna cu intenție directă ;
• scopul urmărit este determinarea funcționarului public sau a funcționarului să facă ori
să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu;
• nu pr ezintă importanță mobilul comiterii faptei tipice.
Se menționează că există și o cauză specială de nepedepsire: nu se pedepsește
făptuitorul care denunță fapta de cumpărare de influență mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat cu privire la această infracțiune1.
1 A se vedea M. Udroiu, op.cit. p. 340
57
6.4 Varianta atenuată
Varianta atenuată1 a infracțiunii cumpărarea de influență este reprezentat ă de fapta
comisă în legătură cu persoana care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o
remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175, alin. 2 C. pen. ori în ca drul oricărei persoane juridice .
În cazul mai sus pre zentat, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în art. 292 alin (1)
C.pen. se reduc cu o treime ; ceea ce rezultă că pedeapsa închisorii va fi cuprinsă între 1 an și
4 luni și 4 ani și 8 luni2. Se va aplica, însă, și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
unor drepturi.
6.5 Forme
Forme le infracțiunii , așa cum le regăsim enumerate în doctrina juridică3, sunt
următoarele :
1. Actele premergătoare comiterii faptei ilicite sunt posibile, dar neincriminate dat fiind
faptul că promisiunea care este un ac t pregătitor (și pe care legiuitorul l -a incriminat că
un act de sine stătător) dar este inclus în conținutul infracțiunii de cumpărare de
influență;
2. Tentativa (reprezentată de actele de executare ) nu este pedepsită, cu mențiunea că
oferirea este un act de executare unic și de șine stătător incriminat de legiuitor dar care
este inclus în conținutul infracțiunii de cumpărare de influență ;
3. Consumare : faptă con sumată (la momentul promiterii, oferirii, sau dării banilor sau a
altor foloase necuvenite traficantului de influență) și faptă epuizată (poate fi comisă în
formă continuată, epuizându -se după efectuarea ultimului act de executare – unitate
legală
1 A se vedea Gh. Ivan, M .-C. Ivan, op. cit. , p. 384
2 Idem.
3 În opinia M. Udroiu, op.cit. p. 340
58
CAPITOLUL V III – STUDIU DE CAZ
Prezenta speță are strict caracter informativ cu privire la tema tratată, respectiv
cumpărarea de influență și este cu titlu de exemplu pentru persoanele interesate. Acest studiu
relatează aspecte de fapt și de drept constate în săvârșirea unor infracțiuni de către mai multe
persoane fizice în raport cu unul sau mai mulți funcționari publici.
“COMUNICAT
Biroul de informare și relații publice din cadrul Parchetului de pe langă Înalta Curte de
Casație și Justiț ie este împuternicit să aducă la cunoștință opiniei publice următoarele:
Procuror al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe
langă Înaltă Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea în judecată a inculpaților:
-M.A., R.A., I.I.A., C.I., C.F.C, C.M.C, T.C.M., U.A.G., B.C.G., T.I., B.A.G., S.A. și
I.V., sub aspectul săvarsirii infracțiunii de cumpărare de influentă, faptă prev. de art. 292 alin.
1 din Codul penal rap la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
-L.S.I., sub aspectul săvarsirii infracțiunii de cumpărare de influentă, faptă prev. de art.
292 alin. 1 din Codul penal rap . la art . 6 din Legea nr. 78/2000, și da re de mită, prev. de art.
290 din codul penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplic. art . 38 alin. 1 din
Codul penal;
-D.M.M., sub aspectul săvarsirii infracțiunii de dâre de mită, prev. de art. 290 din Codul
penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Din rechizitoriul întocmit în cauză a reieșit următoarea situație de fapt:
În curs ul lunii iunie 2016, în calitate de studenți în anul VI la Facultatea de Medicină
Veterinară din cadrul Universitătii de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, inculpații
I.V., I.I.A., S.A., B.A., R.A.și T.I, au oferit, prin intermediar, câte 350 de le i, inculpatului
S.O., cadru didactic de la Facultatea de Medicină Veterinară (trimis în judecată în altă cauză),
pentru că acesta să -și traficheze influență pe langă tatăl său, profesor la aceeași facultate,
pentru a le asigură promovarea examenului restan t la disciplină Lucrări practice în unitătile de
sacrificare și procesare a produselor alimentare, din semestrul 2, la care acesta din urmă era
titular.
De asemenea, în calitate de studentă în anul VI la Facultatea de Medicină Veterinară,
inculpată D.M.M . a oferit în cursul lunii iunie 2016, prin intermediar, sumă de 500 de lei
aceluiași cadru didactic, pentru a efectuă un act contrar atribuțiilor de serviciu, respectiv
pentru a o declară promovată la disciplină la care el însuși era titular, respectiv c ea de Știință,
Tehnologia și Calitatea Alimentelor.
Totodată, inculpații U.G., T.C.M., C.M.C, B.C., C.F. și C.I., în calitate de studenți la
Facultatea de Medicină Veterinară, în anul VI, au oferit în cursul lunii iulie 2016, prin
intermediar, sume de 350 sau de 400 de lei lui S.O. pentru că acesta, în calitate de cadru
didactic în cadrul Facultătii de Medicină Veterinară, să -și traficheze influența pe langă tatăl
său, care făcea parte din comisia de examinare, pentru a le asigură promovarea la examenu l de
practică din cadrul examenului de licentă.
59
Inculpata M.A., în calitate de studentă la Facultatea de Medicină Veterinară, anul V, a
oferit în cursul lunii iulie 2016, tot prin intermediar, sumă de 900 de lei inculpatului S.O.
pentru că acesta să -și traficheze influența pe langă tatăl său, cu scopul de a pro mova examenul
restant la disciplină Controlul și Expertiză Produselor Alimentare, la care acesta era titular.
În ceea ce o privește pe inculpata L.S.I., aceasta a oferit în calitate de studentă la
Facultatea de Medicină Veterinară, anul V, prin intermedi ar, în cursul lunii iulie 2016, sumă
de 600 de lei lui S.O.pentru a o promova la disciplină Igiena și tehnologia alimentară, cu
incălcarea atribuțiilor de serviciu, dar și sumă de 900 de lei pentru că același cadru didactic
să-și traficheze influența pe la ngă tatăl să , care făcea parte din comisia de examinare, pentru a
le asigura promovarea la examenul de practică din cadrul examenului de licență.
Inculpata M.A., în calitate de studentă la Facultatea de Medicină Veterinară, anul V, a
oferit în cursul luni i iulie 2016, tot prin intermediar, suma de 900 de lei inculpatului S .O.
pentru ca acesta să -și traficheze influența pe lângă tatăl său, cu scopul de a promova examenul
restant la disciplina Controlul și Expertiza Produselor Alimentare, la care acesta era titular.
În ceea ce o privește pe inculpata L .Ș.I., aceasta a oferit în calitate de studentă la
Facultatea de Medicină Veterinară, anul V, prin intermediar, în cursul lunii iulie 2016, suma
de 600 de lei lui S.O.pentru a o promova la disciplina Igiena și t ehnologia alimentară, cu
încălcarea atribuțiilor de serviciu, dar și suma de 900 de lei pentru ca același cadru didactic
să-și traficheze influența pe lângă tatăl său și pentru a -și asigura promovarea la examenul de
Controlul și Expertiza Produselor Alimen tare.
Sumele de bani erau strânse de intermediar (o studentă, persoană de încredere a cadrului
didactic), fie direct de la studenți, fie prin șefii de grupă, apoi predați cadrului didactic
menționat, împreună cu lista celor care au dat bani, precizându -se disciplinele la care trebuiau
promovați.
De menționat faptul că discuțiile referitoare la suma strânsă și la numărul de studenți care
au dat bani în vederea promovării examenului au fost purtate cu inculpatul S.O. prin
intermediul sistemului de comunicare Telegram.
Cercetările efectuate în cauză au relevat faptul că promovarea examenelor contra cost
era o practică generalizată a cadrului didactic respectiv, care nu declara admiși studenții la
examene, indiferent de modul cum tratau subiectele, pentru a -i determina să -i ofere bani,
încălcându -se atât dispozițiile legale, dar și codul de etică și deontologie profesională.
Menționăm faptul că, așa cum am informat prin comunicatul din data de 14 septembrie
2016, inculpatul S.O. a fost trimis în judecată în star e de arest preventiv pentru săvârșirea
infracțiunilor de luare de mită în formă continuată (2 acte materiale) și trafic de influență în
formă continuată (4 acte materiale), fiind ulterior condamnat în primă în instanță de
Tribunalul Buucurești.
Totodată, p recizăm că în total au făcut obiectul cercetărilor 41 de studenți de la facultatea
menționată. Cu 26 de studenți s -au încheiat acorduri de recunoaștere a vinovăției (25 dintre
aceștia fiind deja condamnați de către Tribunalu l București cu pedepse de câte 1 an și 4 luni
de închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), restul de 15 fiind trimiși
în judecată în prezenta cauză.
Dosarul a fost trimis spre competentă soluționare Tribunalului București. ”
60
CONCLUZII
În capitolul I am abordat Discuții preliminare asupra fenomenului de corupție, dat fiind
că tema aleasă, infracțiunea de cumpărare de influență intră, potrivit Noul Cod penal în
vigoare, în categoria infracțiunilor de corupție și am decis că problematica fenomenului de
corupție tre buie adusă în prim plan, ca mai apoi să aprofundez studiul în materia dreptului
penal – partea specială II. Prezentul capitol este împărțit în total pe 3 secțiuni intitulate după
cum urmează: prima secțiune poartă denumirea a de noțiune și surprinde tot de ține de
definiția cuvântului corupție, originea acestuia, istoricul și eventualele categorii în care se
împarte corupția. Cea de -a doua secțiune abordează aspectul factorilor care încurajează
apariția fenomenului de corupție dintre care pot fi identificați factori obiectivi și factori
subiectivi. Ultima secțiune a primului capitol este dedicată în totalitate subiectului de interes
cu privire la instituția care este investită pentru lupta statului român în ceea ce privește
combaterea corupției; această insti tuție poartă denumirea de Direcția Națională Anticorupție.
Cel de -al doilea capitol al lucrării poartă denumirea de Aspecte generale privind
dreptul penal și este divizat tot în 3 secțiuni distincte. Prima din cele 3 secțiuni intitulată
sugestiv Introducer e în studiul materiei abordează tema definiției generale a dreptului penal,
necesitatea unei astfel de ramuri ale dreptului alături de știința acestei ramuri. Secțiunea a
doua cuprinde principiile generale ale dreptului penal, principii care călăuzesc atât elaborarea
cât și realizarea normelor penale și care însumează un număr de 7 principii. Cea de -a treia
secțiune ce poartă denumirea de Sistematizări în dreptul penal surprinde aspectul că prezentul
Cod penal român actual este împărțit la rândul său în dou ă mari subcategorii, sau mai precis
părți care (aparent în strânsă legătură) prezintă anumite particularități care le individualizează
dintre acestea regăsim: Partea generală și Partea specială.
Conținutul capitolului III este intitulat Infracțiunea: noți une reglementată de legea
penală și este împărțit la rândul său în 3 mari secțiuni. Aceste secțiuni au, după cum urmează,
următoarele denumiri: Noțiunea legală de infracțiune care reprezintă și prima din cele 3
secțiuni și care surprinde aspecte privind fa ptul că în baza noului Cod penal (intrat în vigoare
în anul 2014, respectiv pe 1 februarie) noțiunea de infracțiune se găsește reglementată
conform dispozițiilor art. 15 și există câteva condiții pe care o faptă trebuie să le îndeplinească
pentru că aceast a să fie încadrată de legiuitor ca infracțiune. Secțiunea a doua este alcătuită
din câteva întrebări frecvente care privesc cazurile justificative și cele de neimputabilitate,
aceste cazuri fiind unele din cele două condiții aduse în discuție pentru încadr area unei fapte
în regimul infracțiunilor. Ultima din cele 3 secțiuni poartă numele de Trăsături generale ale
infracțiunii de unde regăsim 3 trăsături: tipicitatea, antijuridicitatea și imputabilitatea
împreună cu noțiunea fiecăreia dintre acestea.
Capitol IV abordează Conținutul unei infracțiuni din perspectivă generală și are în total
un număr de 4 secțiuni. Cea dintâi secțiune denumită Noțiune evidențiază faptul că noțiunea
de infracțiune și cea de conținut al infracțiunii nu se identifică una cu cealaltă; anume că cea
dintâi noțiune este cea care dă expresie (ca urmare a unei operații de generalizare) tuturor
trăsăturilor esențiale ale oricărei infracțiuni, iar cea de -a doua exprimă (bazându -se tot pe o
operație de generalizare, însă nivel diferit ) ansamblul condițiilor cerute de lege pentru ca o
faptă să se considere infracțiune. Secțiunea a doua cuprinde structura conținutului unei
infracțiuni , de unde reiese că acesta întrunește următoarele elemente: obiectul infracțiunii,
subiecții infracțiunii , locul, timpul săvârșirii infracțiunii și actul de conduită cu cele două
laturi: latura obiectivă și latura subiectivă surprinse doar prin simpla enumerare. Următoarea
secțiune prezintă schematic acestă structură a conținutului infracțiunii pentru a se ve dea o
eventuală delimitare sau așezare în cadru; aceast ă schemă se aplică în mod unitar analizei
61
tuturor infracțiunilor regăsite în Codul penal . În cea din urmă secțiune sunt analizate succint
fiecare din elemente pe care le întrunește prezentul conținut a l infracțiunii, cu definiția
fiecăruia, importan ța și eventuale subcategorii de elemente, inclusiv condițiile îndeplinite de
fiecare în parte.
În cadrul capitolul V am abordat aspectul Formelor infracțiunii . Acest aspect
presupune că fazele de desfășurare a activității infracționale reprezintă etapele pe care le poate
parcurge activitatea infracțională din momentului cele dintâi materializări a hotărârii de a
săvârși infracțiunea pană în momentul producerii integrale a rezultatului; iar în literatura
juridi că se apreciază că fiecărei faze îi corespunde o formă infracțională distinctă. În acest
mod, se disting următoarele tipuri de forme infracționale: forma actelor preparatorii, forma
tentativei, forma faptului consumat și forma faptului epuizat.
Capitolul V I este intitulat Cumpărarea de influență: noțiune și individualizare și este
împărțit pe 5 secțiuni separate. Primele două secțiuni prezintă succint aspecte privind rațiunea
incriminării și modificările pe care le aduce Noul Cod penal în raport cu reglemen tările
anterioare. Mai apoi, în secțiunea ce urmează, am analizat încriminarea actuală a infracțiunii
de cumpărare de influență, incriminare regăsită atât în textul de lege general (Codul penal) cât
și într -o lege specială cu privire la infracțiunile de co rupție. În ceea ce urmează, am adus în
discuție noțiunea de funcționar public alături de ce presupune efectiv funcția publică. În
finalul capitolului am abordat o paralelă între infracțiunea de trafic de influență și cumpărare
de influență, dat fiind faptu l că s -a simțit nevoia individualizării celor două pedepse și dintr -o
singură infracțiune să se formeze două infracțiuni distincte.
Capitolului VII îi sunt atribuite Elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare
de influență , elemente care se gases c prezentate general și analizate în capitolele anterioare.
Dintre acestea regăsim obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul și actul de conduită cu
cele două laturi – latura obiectivă și latura subiectivă alături de varianta atenuată și formele
infracțiunii. Totodată aceste elemente formează subsecțiunile prezentului capitol.
Capitolul VIII prezintă un Studiu de caz , mai precis o speță prin care se vrea
înțelegerea prin aspecte de fapt și de drept constate în săvârșirea unor infracțiuni de către mai
multe persoane fizice în raport cu unul sau mai mulți funcționari publici ; faptul că pentru a
exista o astfel de infracțiune subiectul pasiv trebuie să fie un funcționar public, iar subiectul
activ nu necesită o astfel de condiție și el poate fi orice persoană fizică cu capacitate penală.
Prezenta speță are strict caracter infor mativ cu privire la tema tratată, respectiv cumpărarea de
influență și este cu titlu de exempl u pentru persoanele interesate.
62
BIBLIOGRAFIE
A. Tratate , cursuri și monografii
• G. Antoniu și autorii, Explicatii preliminare ale noului Cod Penal, Vol. I, Ed.
Universul Juridic, București, 2010
• Al. Boroi, Drept penal – Partea specială conform noului Cod Penal . Curs universitar ,
Ed. C.H. Beck, București, 2011
• S. Bogdan, Noul Cod penal: analiză, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană , Ed.
Universul Juridic, București, 2014
• C. Dani leț, Corupția și anticorupția în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, București,
2009
• V. Dobrinoiu, Coru pția in dreptul penal roman, Ed. Atlas Lex, Bucuresti, 1995
• O.E. Gălățeanu, Teme de drept penal general. Partea 1: legea penală, infracțiunea,
pluralitatea de infracțiuni, Ed. Pro Universitaria, București, 2015
• Gh. Ivan, Drept penal. Parte a generală , Vol. 1 , Ed. Galați Un iversity Press, Galați,
2010
• Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială , Vol. 2, Ed. Galați Universi ty Press, Galați,
2010
• Gh. Ivan, M .-C. Ivan, Drept penal . Partea specială conform noului Cod Penal , Ed.
C.H. Beck, București, 2013
• Gh. Ivan, M .-C. Ivan, Drept penal . Partea specială conform noului Cod Penal , Ediția
a 2-a, rev., Ed. C.H. Beck, București, 2015
• Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, Ed. Europa
Nova, București , 1997
• M.I. Rusu, Funcționarul public și corupția , Ed. Universității „Lucian Blaga” din
Sibiu, 2008
• M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea specială conform noului Cod Penal , Ed.
Universul Juridic, București, 2014
• M. Udroiu, Drept penal. Partea generală conform noului Cod Penal, Ed. C.H.Beck ,
București, 2014
• M. Udroiu, Drept penal. Partea specială conform noului Cod Penal, Ed. C.H.Beck,
București, 2014
• C.-F. Ușvat, Infracțiunile de corupție în contextul reglementărilor europene , Ed.
Universul Juridic, București, 2010
B. Legislație
o Noul Cod Penal, Ediția a 15 -a actualizată la 16 aprilie 2018 și îngrijită de avocat dr.
Petruț Ciobanu, Ed. Rosetti International, București, 2018
o Legea nr. 254/2013 privind regimurile de executare a pedepselor privative de libertate ;
o Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupț ie;
o Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, consolidată 2009 ;
o Convenția penală privind corupția din 27 ianuarie 1999, adoptată prin Legea nr. 27/
20002 publicată în Monitorul Oficial nr.65 din 30 ianuarie 2002 ;
63
o Legea 487/2002 republicată 2012, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu
tulburări psihice
o O.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi ;
C. Site-uri WEB
▪ http://www.stiucum.com/drept/drept -penal/Structura -si-elementele –
consti51159.php
▪ http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/14_09_2005__54_ro.doc (Convenția civilă
privind corupția )
▪ http://www.pna.ro/ (site DNA)
▪ http://blog.avocatoo.ro/traficul -de-influenta -vs-cumpararea -de-influenta/
▪ http://www.mpublic.ro/ro/content/c_25 -09-2017 -16-09 ( speță cumpărarea de
influență )
▪ http://www.dex.ro (DEX online)
▪ http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/38070 – Codul Penal din 21
iulie 1968 care a fost publicat in Mon. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: • alin. = alineat • art. = articolul /articolele • C.pen. = Codul Penal • C.proc.pen. = Codul de Procedură penală • d.p.d.v. = prescurtare de la… [606999] (ID: 606999)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.