Algii Cronice Pelvine Neperiodice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Algii cronice pelvine neperiodice

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1. Anatomia pelvisului și a aparatul genital feminin

I.1.1. Pelvisul osos

I.1.2. Bazinul moale

I.2. Generalități ale durerii cronice pelvine

I.3. Etiologia și factorii de risc ai durerii cornice pelvine

I.3.1. Cauzele durerii cronice pelvine

I.3.2. Factori de risc ai durerii pelvine cornice

I.4. Simptomatologia durerii cronice pelvine

I.5. Diagnostic și manifestări clinice ale durerii pelvine

I.5.1. Consult de specialitate

I.5.2. Expectativa vigilentă și investigații

I.5.3. Manifestări clinice ale durerii pelviene

I.6. Tratamentul durerii pelviene cronice neperiodice

I. 6.1. Tratamentul unei cauze cunoscute

I.6.2. Tratamentul durerii

I.6.3. Tratament ambulator

I.6.4. Tratament medicamentos

I.6.5. Tratament chirurgical

I.6.6. Alte opțiuni terapeutice

I.7. Rolul kinetoterapiei în durerile pelvine cronice neperiodice

I.7.1. Date generale depre kinetoterapie

I.7.2. Evoluția kinetoterapiei

I.7.3. Kinetoterapia ca știință

I.7.4. Particularități și obiective ale kinetoterapiei

I.7.5. Mijloacele și tehnicile folosite în kinetoterapie

I.7.6. Kinetoterapia în durerile cronice pelvine neperiodice

CAPITOLUL II MOTIVAȚIE, IPOTEZĂ, SCOP, OBIECTIVE

II.1. Motivația legerii temei

II.2. Ipoteza lucrării

II.3. Scop și obiective

II.4. Metode de cercetare utilizate

II.5. Teste și măsurători

CAPITOLUL III ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

III.1. Locul și desfășurarea studiului

III.2. Durata studiului și etapele acestuia

III.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare

III.4. Programul kinetic

CAPITOLUL IV REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1. Prezentarea rezultatelor

IV.2. Interpretarea grafică a rezultatelor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Durerea cronică pelvină neperiodică este definită ca fiind acea durere pelvină continuă sau intermitentă care durează mai mult de șase luni, acest tip de durere neprezentând caracteristici în ceea ce privește tractul genital sau urinar.

Durerea localizată la nivelul pelvisului este o durere care afectează una sau mai multe zone ale abdomenului inferior și ale pelvisului. Cauzele sunt diferite, în funcție de cauză durerea putând fi caracterizată de continuitate sau de intermitențe. Acest tip de durere poate varia de la durere ușoară până la durere severă, interferând cu activitatea fizică sau cea sexuală, dar și cu responsabilităile de zi cu zi și cu starea de bună dispoziție.

Nu există o definiție unic-acceptată a durerii cronice pelvine, unii medici incluzând durerea ca fiind cauzată de o problemă medicală cunoscută, alți medici diagnosticând-o doar când nu există o cauză aparentă sau atunci când persistă după tratament. Acest lucru face ca acest tip de durere să fie destul de greu de tratat, cronicizarea durerii fiind totuși un indiciu destul de important atunci când urmează a se interveni terapeutic.

Manifestările dureroase pelviene cronice sunt frecvente: 5-8 % din populație (frecvent subestimate din cauze medicale sau socio-culturale), afectând calitatea vieții și având multiple etiologii.

Frecvența mare a durerilor pelviene este motivată de: inervația bogată a regiunii, de existența a numeroase anastomoze între componentele nervoase responsabile de inervația regiunii: somatică, simpatică și parasimpatică, precum și de proiecția unor dureri viscerale în teritorii cutanate. În patogenia durerilor pelviene, dar și pelvi-perineale se pot identifica distensia parietală, iritația directă a terminațiilor nervoase (prin ulcerații, inflamații, congestii), spasmul muscular, tracțiunea sau compresiunea mezourilor, mecanismul vascular de tip anginos, corticalizarea durerii, dar și cronicizarea durerilor.

Tratamentul specific al durerii pelvine va fi determinat de medicul specialist în funcție de particularitățile fiecărui pacient în parte, precum starea generală de sănătate și istoricul medical,

severitatea bolii, cauza bolii, toleranța pentru medicamente, investigații sau alte tratamente.

Conduita terapeutică este diversă și se poate opta pentru un tratament clasic (medicamentos), se poate realiza un tratament natural (care să includă exercițiul fizic terapeutic și alte terapii nonmedicamentoase) sau se poate opta pentru un tratament care să includă ambele abordări. În funcție de obiectivele urmărite opțiunile de tratament includ antibiotice, antiinflamatorii și antalgice, anticoncepționale orale, exerciții de relaxare, fizioterapie sau, în cazurile extreme, intervenția chirurgicală.

Există anumite cazuri în care durerea pelvină nu poate fi corelată cu o cauză fizică, aceasta putând fi atribuită unui mecanism de apărare psihologic sau unui mecanism compensator după un traumatism. În alte cazuri, medicul poate recomanda o abordare multidisciplinară a durerii pelvine, care include schimbări în schema de nutriție, schimbări de mediu, fizioterapie și managementul durerii.

Kinetoterapia în durerea pelvină cronică neperiodică este utilă prin complexitatea mijloacelor și tehnicilor pe care le încorporează. Prin acest tip de terapie se pot obține ameliorări importante ale durerii și se poate iniția și cu scop preventiv sau profilactic.

De o importanță semnificativă este ca pacienta să consulte un medic specialist, după care să încerce să respecte indicațiile și recomandările acestuia, făcând schimbări în toate domeniile vieții care sunt considerate cauzatoare ale durerii sau care duc la menținerea sau chiar mărirea acesteia.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1. Anatomia pelvisului și a aparatul genital feminin

,, Cavitățile visecrale, torace, abdomen, pelvis conțin organele interne specifice fiecărei zone în parte. Cavitatea abdominală este despărțită de cea toracică prin mușchiul diafragma. Cavitatea abdominal se continuă caudal cu cavitatea pelvină care este închisă inferior de diafragma pelvină și de cea uro-genitală.”

I.1.1. Pelvisul osos

Pelvisul osos prezintă o circumferință superioară și una inferioară, precum și o suprafață exterioară și una interioară.

A. Circumferința superioară este formată de:

a) baza sacrului;

b) crestele iliace;

c) marginea anterioară a coxalului;

d) extremitatea superioară a simfizei pubiene.

Diametrele circumferinței superioare sunt următoarele:

– diametrul biiliac superior (bispinos), care unește spinele iliace anterosuperioare și măsoară 24 cm;

– diametrul biiliac inferior (bispinos inferior) ce unește spinele iliace anteroinferioare și măsoară 20 cm;

– diametrul transvers maxim (bicret) unește puntele cele mai îndepărtate ale crestelor iliace și măsoară 28 cm;

– diametrul anteroposterior unește extremitatea superioară a simfizei pubiene și procesul spinos al celei de a cincea vertebră lombară, măsurând 20 cm.

B. Strâmtoarea superioară este formată de:

– posterior promontoriu și marginea anterioară a aripioarelor sacrului;

– lateral liniile arcuate și crestele pectineale;

– anterior extremitatea superioară a simfizei pubiene.

Bazinul la femeie – Vedere anterioara

(http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-PELVISULUI-SI-A-ORGAN64562.php)

C. Strâmtoarea inferioară este formată de:

– posterior- vârful coccisului;

– lateral – ramurile ischiopubiene, tuberozitatea ischionului, ligamentele sacrotuberale si sacrospinale;

– anterior- marginea inferioară a simfizei pubiene.

Între cele doua strâmtori se delimitează pelvisul mic. ,,Pelvisul mic sau excavațiunea pelviană (pelvis minor). Este porțiunea delimitată de cele două strâmtori. În clinică se utilizează și termenul de canal pelvian, înțelegându-se prin acesta pelvisul mic împreună cu cele două strâmtori ale lui.”

D. Rombul lui Michaelis este format de:

– superior – procesul spinos al L5;

– inferior – vârful plicii intergluteale;

– lateral – spinele iliace posterosuperioare.

Diametre: 11 cm pe verticală și 10 cm pe orizontală.

Pelvisul mare este delimitat superior de circumferința superioară și inferior de strâmtoarea superioară, fiind delimitat de următoarele structuri anatomice: fosele iliace și aripile sacrului.

Pelvisul mic este cuprins între strâmtoarea superioară și strâmtoarea inferioară și este format din următoarele structuri anatomice:

– anterior – fața posterioară a simfizei pubiene,

– lateral – suprafețele plane ce răspund acetabulului și de găurile obturatorii,

– posterior – fața anterioară a sacrului și coccisului.

Înclinația pelvisului

,,În stațiunea verticală pelvisul mic pare foarte înclinat față de coloana vertebrală, deoarece planul strâmtorii superioare este orientat dinapoi înainte și de sus în jos, trecând prin promontoriu și marginea superioară a simfizei pubiene.”

1. Unghiul de inclinație este format de planul strâmtorii superioare și orizontala ce trece prin extremitatea inferioară a simfizei pubiene și măsoară 60°.

Planul strâmtorii superioare trece prin promontoriu și extremitatea superioară a simfizei pubiene. În decubit dorsal unghiul de înclinație se reduce la 45°.

Planul strâmtorii inferioare (ce trece prin vârful coccisului și marginea inferioară a simfizei pubiene) formează un unghi de 10° care în decubit dorsal se anulează.

Pelvisul prezintă diferențe în funcție de:

– sex;

– vârstă;

– caracteristici individuale.

Clasificarea Caldwell-Moloy

În funcție de diametrele strâmtorii superioare se descriu 4 tipuri de configurații pelvine, cu importanță deosebită în actul travaliului.

(https://www.google.ro/search?q=caldwell+moloy&source)

1. Ginecoid – considerat ca fiind normal.

2. Antropoid

– diametrul anteroposterior al strâmtorii superioare mai mare decât cel transvers;

– configurație ovoidală în sens sagital.

3. Android

– diametrul sagital posterior al strâmtorii superioare este mult mai mic decât cel sagital anterior;

– segmentul anterior capătă formă triunghiulară.

4. Platipeloid- diametrul transvers mai mare ca cel anteroposterior.

I.1.2. Bazinul moale

Bazinul moale reprezintă totalitatea structurilor musculo-aponevrotice care au caracteristica de a tapeta, închide sau sunt continuate în bazin.

Regiunea urogenitală cuprinde de la exterior spre interior următoarele structuri:

● pielea;

● fascia perineală superficială care se inseră pe ramurile ischiopubiene și pe corpul perineal;

● fascia perineală profundă, care se continuă anterior cu fascia mușchiului oblic extern abdominal și posterior cu teaca rectului;

● spațiul perineal superficial, între fascia perineală profundă și membrana perineală și care conține următorii muschi:

– mușchiul transvers superficial al perineului, între ramurile ischiatice și corpul perineal;

– mușchiul ischiocavernos, întins de-a lungul marginii mediale a ramurilor ischiatice;

– mușchiul bulbocavernos, care se inseră pe corpul perineal și pe arcul pubian. Cei doi mușchi cuprind între ei portiunea inferioară a vaginului.

● membrana perineală (ligamentul triunghiular al perineului), o condensare de fibre conjunctive între arcul pubian și ramurile ischiopubiene;

● spatiul perineal profund, care conține mușchiul sfincter extern al uretrei și transvers profund al perineului (numiți si diafragma urogenitală).

Regiunea anală are aceeași structură cu exceptia faptului că între piele și diafragma pelvină cuprinde fosa ischiorectală.

Mușchii ridicători anali sunt formați din trei porțiuni:

– mușchiul iliococcigian (partea cea mai dezvoltată, dispusă posterior),

– mușchiul pubococcigian (câteva fibre mediale se inseră pe vagin formând mușchiul pubovaginal, alte fibre împreună cu cele controlaterale înconjoară vaginul și uretra formând mușchiul sfincter extern al vaginului),

– mușchiul puborectal (împreună cu cel din partea opusă formează o ansă musculară dispusă în jurul orificiului anal).

Anatomia ovarului

,, Ovarele sunt cele două glande sexuale care produc celulele sexuale feminine-ovulele. Acestea sunt conduse în tubele uterine,rele structuri:

● pielea;

● fascia perineală superficială care se inseră pe ramurile ischiopubiene și pe corpul perineal;

● fascia perineală profundă, care se continuă anterior cu fascia mușchiului oblic extern abdominal și posterior cu teaca rectului;

● spațiul perineal superficial, între fascia perineală profundă și membrana perineală și care conține următorii muschi:

– mușchiul transvers superficial al perineului, între ramurile ischiatice și corpul perineal;

– mușchiul ischiocavernos, întins de-a lungul marginii mediale a ramurilor ischiatice;

– mușchiul bulbocavernos, care se inseră pe corpul perineal și pe arcul pubian. Cei doi mușchi cuprind între ei portiunea inferioară a vaginului.

● membrana perineală (ligamentul triunghiular al perineului), o condensare de fibre conjunctive între arcul pubian și ramurile ischiopubiene;

● spatiul perineal profund, care conține mușchiul sfincter extern al uretrei și transvers profund al perineului (numiți si diafragma urogenitală).

Regiunea anală are aceeași structură cu exceptia faptului că între piele și diafragma pelvină cuprinde fosa ischiorectală.

Mușchii ridicători anali sunt formați din trei porțiuni:

– mușchiul iliococcigian (partea cea mai dezvoltată, dispusă posterior),

– mușchiul pubococcigian (câteva fibre mediale se inseră pe vagin formând mușchiul pubovaginal, alte fibre împreună cu cele controlaterale înconjoară vaginul și uretra formând mușchiul sfincter extern al vaginului),

– mușchiul puborectal (împreună cu cel din partea opusă formează o ansă musculară dispusă în jurul orificiului anal).

Anatomia ovarului

,, Ovarele sunt cele două glande sexuale care produc celulele sexuale feminine-ovulele. Acestea sunt conduse în tubele uterine, unde se produce fertilizarea.” Caracteristici ale ovarului:

› organ pereche;

› formă ovoidală;

› culoare – albicioasă la nou-nascută, roz palidă la fetiță, roșiatică la femeia adultă, alb-cenusiu la menopauză;

› volumul – în timpul ciclului menstrual ovarul răspunzător de ovulație își dublează volumul, după 40 ani își reduce volumul, în sarcină ovarul în care se găsește corpul galben își mărește volumul;

› greutate – 2-3 g la copil, 6-8 g la adult, 1-2 g după menopauză;

› dimensiuni – 1/2/4 cm;

› consistență – fermă la femeia activă genital, în sarcină este renitent, crecută în menopauză;

› aspect exterior – neted și regulat până la pubertate, apoi devine neregulat și cu cicatrice, după menopauză devine iar neted;

› mijloace de fixare: ligamentul larg, ligamentul suspensor, ligamentul propriu al ovarului (utero-ovarian,) ligamentul tuboovarian;

› funcții: gametogenetică, endocrină (secreția de estrogeni, progesteron, androgeni);

› vascularizație se realizează prin artera ovariană (ram din aortă), artera uterină, prin ramura ovarian;

› inervație din plexul ovarian și plexul hipogastric inferior.

(http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-PELVISULUI-SI-A-ORGAN64562.php)

Anatomia uterului

,, Uterul este un organ musculos, cavitar, în care se dezvoltă oul; la sfârșitul sarcinii el expulsează fătul și anexele lui. Este un organ median nepreche. Forma, dimensiunile, raporturile lui variază în funcție de vârsta femeii, diferite stări funcționale, graviditate.”

Are formă de con cu baza în sus, iar greutatea variază de la 50 la 70 g. Este situat în centrul cavității pelvine, sub planul strâmtorii superioare a bazinului.

Vascularizația uterului este realziată prin artera uterină, ram din artera iliacă internă, artera ovariană și artera ligamentului rotund. Inervația se realizează din plexul hipogastric inferior.

Anatomia trompelor

○ formă – de trompetă;

○ dimensiuni – lungime= 10-12 cm;

○ situație – în pliul superior al ligamentului larg – mazosalpinx- între ovar (posterior) și ligamentul larg (anterior);

○ mijloace de fixare prin ligamentul tuboovarian;

○ funcții – captarea și transportul ovocitului în cavitatea uterină;

○ vascularizatie realizată de artera uterină și artera ovariană;

○ inervație – din plexul ovarian și din plexul hipogastric inferior.

Anatomia vaginului

Vaginul este un conduct musculo-conjunctiv, median și nepereche. Prin extremitatea superioară se inseră pe colul uterin, iar prin extremitatea inferioară se deschide în vulvă. Vaginul este organul copulației, servind, de asemenea, la eliminarea fluxului menstrual și la expulzia fătului în timpul nașterii.

Din punct de vedere al formei este aplatizat, dimensiunile fiind de aproximativ 8 cm lungime, cu calibru neregulat.

Raporturile vaginului sunt:

– anterior cu baza vezicii urinare și cu uretra;

– posterior cu canalul anal, rectul și fundul de sac Douglas;

– lateral cu pediculul vascular, mușchii ridicători anali, mușchii bulbospongioși și glandele Bartholin;

– inferior – la virgine vine în contact cu himenul.

Funcțiile vaginului se regăsesc în statica pelvină, în timpul nașterii contribuie la expulzia fătului, iar în timpul actului sexual are rol în lubirifiere, prin alungirea și distensia părții distale.

Vascularizația este asigurată de artera uterină și cea vaginală, iar inervația este asigurată de nervii iliaci laterali.

Anatomia vulvei

Vulva este alcătuită din două labii mari acoperite, 2 labii mici, clitoris, orificiu uretral (de eliminare a urinii), vestibul vaginal și numeroase glande.

· formă – ovoidală cu axul mare dispus longitudinal;

· dimensiuni – canalul vulvar are o profunzime de 5-6 cm și o deschidere de 7 cm;

· formațiuni anatomice:

– muntele pubian,

– labiile mari,

– labiile mici,

– clitorisul,

– glandele vulvare: glandele vestibulare mici, glandele uretrale (Skene), glandele vestibulare mari (Bartholin);

· aparatul erectil – este format din clitoris și bulbii vestibulari;

· funcțiile vulvei ;

– în mictțune,

– în actul sexual,

– în nastere.

· vascularizație realizată prin arterele rușinoase externe și interne, ramuri din artera obturatorie și artera funiculară;

· inervație realizată de nervul ilio-hipogastric, nervul ilio-inghinal, nervul genito-femural, nervul rușinos intern, nervul perineal și plexul simpatic hipogastric.

http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-PELVISULUI-SI-A-ORGAN64562.php

I.2. Generalități ale durerii cronice pelvine

,, Senzația de durere este provocată de acțiunea unor stimuli nocivi asupra unor receptori specializați (nociceptori) sau terminațiilor nervoase libere și este condusă prin fasciculul spino-talamic lateral, fasciculul oleo-spino-talamic, fasciculul spino-cervico-talamic, tractul arhi-spino-talamic, tractul spino-parabrahio-amigdalian și hipotalamic, tractul spino-mezencefalo-talamic, proiecția fiind pe toată suprafața cortexului.”

Atunci când se ia în considerare tratarea durerii importante sunt informațiile cu privire la afecțiunea de bază, tipul durerii, simptome asociate, data apariției durerii, tratamentele efectuate, precum și complicațiile ce pot apărea. În toate cazurile trebuiesc avute în vedere efectele secundare ale tratamentului.

Durerea pelvină este acea durere care afectează una sau mai multe zone ale abdomenului inferior și ale pelvisului. În funcție de cauze, durerea poate fi continuă sau intermitentă apărând la fiecare ciclu menstrual sau fără avertisment. Durerea pelvină poate varia de la ușoară, neplăcută până la severă, interferând cu activitățile fizice și sexuale, responsabilitățile zilnice, relațiile din cadrul familiei sau profesiei, precum și cu starea de bună dispoziție.

Termenii de durere cronică pelvină este utilizat pentru a descrie o durere pelvină care a durat cel puțin 6 luni. Dincolo de aceasta nu există o singură definiție acceptată în unanimitate pentru durerea cronică pelvină. Unii medici includ durerea cauzată de o problemă medicală cunoscută, în timp ce alții diagnostichează durerea cronică pelvină doar când nu există o cauză aparentă sau atunci când persistă după tratament.

Tratamentul algiilor pelvi-perineale este uneori dificil, reunind specialiști din multiple domenii: internist, ginecolog, proctolog, chirurg, urolog, reumatolog, neurolog, neurochirurg, psihiatru, fizioterapeut sau chiar specialist în terapia durerii.

Specialiștii care se ocupă cu managerierea durerii trebuie să înteleagă toate cauzele posibile ala durerii pelvine, mai ales când aceasta s-a cronicizat. Din acest motiv unele femei au dureri cronice pelvine fără o cauză cunoscută, chiar după examinări amănunțite.

Atunci când vorbim despre durerea pelvină ca fiind rezultatul uneia sau mai multor cauze există mai multe variante:

– când o cauză este diagnosticată și tratată, precum un chist ovarian, durerea poate dispărea;

– pentru durerea dificil de diagnosticat medicul poate efectua mai multe investigații care să excludă diferite boli. De asemenea, poate încerca diferite tratamente pentru a vedea dacă funcționează, ceea ce va ajuta la stabilirea diagnosticului;

– când o cauză este dificil de tratat, precum endometrioza, durerea poate urma un curs imprevizibil;

– pentru durerea nediagnosticată după investigații îndelungate, medicul împreună cu pacientul pot lua în considerare unele tratamente cunoscute în diminuarea durerii cornice.

În unele cazuri, durerea persistă de la 4 până la 6 luni devenind cronică și reprezintă o condiție medicală în sine. Chiar după tratarea cauzei, nervii afectați continuă să transmită semnale dureroase., acest sindrom numindu-se neuropatie și fiind un tip de durere cronică. Odată instalată este posibil ca tratamentul să țină durera sub control dar nu și să o vindece.

În același timp este important să se țină cont de faptul că un procent destul de ridicat din femeile cu durere cronică pelvină au în trecut un abuz sexual sau fizic. Cu toate că nu este bine înteles, abuzul trecut sau prezent poate fi strâns legat de durerea cronică pelvină.

I.3. Etiologia și factorii de risc ai durerii cornice pelvine

I.3.1. Cauzele durerii cronice pelvine

În cazul existenței unei dureri pelvine medicul specialist va lua în considerare o gamă largă de cauze posibile. Aceste dureri sunt de obicei cauzate de o disfuncție a organelor reproducătoare, a tractului urinar sau localizată la nivelul tractului gastro-intestinal inferior. Unele cauze sunt mereu acute, iar altele pot deveni cronice dacă nu sunt tratate corespunzător.

,, Uneori durerea cronică persistă chiar și după vindecarea procesului patologic care a generat-o, fiind însoțită de reacții somato-vegetative și senzitivo-senzoriale exagerate.”

Durerea cronică fără o cauză ce poate fi diagnosticată poate apărea în orice parte a corpului. Mult după ce o boală sau o rană s-a vindecat, nervii pot continua să emită semnale dureroase (neuropatie), considerându-se că este cauzată de o supraîncărcare a sistemului nervos datorată unei dureri extreme sau îndelungate. În acest fel se explică cum este posibil ca o durere cronică pelvină să nu aibă o cauză evidentă.

Condiții cauzatoare de durerea acută pelvină sunt:

• ovulația normală care poate cauza un ușor disconfort ovarian. Această durere este ciclică, adică are loc odată la fiecare ciclu menstrual normal;

• sarcina ectopică, care necesită tratament de urgență;

• calculi renali (piatră la rinichi), care pot deveni cronici;

• apendicita, care necesită tratament imediat;

• chist ovarian funcțional, care se poate croniciza;

• infecții ale tractului urinar;

• bolile inflamatorii pelvine sau abcese tubo-ovariene, care necesită tratament;

• boli cu transmitere sexuală.

Condiții cauzatoare de durere cronică pelvină:

● endometrioza, creșterea mucoasei ce căptușește peretele uterului (endometru) în afara acestuia, cauzează dureri ciclice și sângerări;

● adenomioza, creșterea țesutului endometrial în mușchiul uterin, cauza unor dureri ciclice și sângerări;

● tumorile benigne (necanceroase) ale uterului precum fibroza uterină;

● polipi endometriali;

●cicatricile (aderențe) abdominale și pelvine, cauzate de boli inflamatorii pelvine, tratament cu radiații sau chirurgie abdominalo-pelvină ;

● probleme intestinale, precum sindromul de intestin iritabil;

● abuzul fizic sau sexual recent sau nu (trauma emoțională și fizică poate cauza sau înrăutăți durerea cronică);

● problemele tractului urinar precum inflamația vezicii urinare (cistita cronică interstițială);

● cancerele organelor pelvine;

● malformații uterine.

,, Un prim element comun al stărilor de boală este procesul de cauzalitate. Astfel, orice boală are o cauză determinantă.”

I.3.2. Factori de risc ai durerii pelvine cronice

Din rândul factorilor de risc putem enumera:

○ sarcina și nașterea care au afectat spatele și pelvisul, incluzând nașterea unui copil mai mare, nașterea dificilă, nașterea cu ajutorul forcepsului sau aspiratorului;

○ abuz fizic sau sexual în copilărie sau la maturitate;

○ boli inflamatorii pelvine antecedente;

○ terapie cu radiații sau chirurgie abdominală sau pelvină (incluzând operații pentru incontinența vezicală) în antecedente;

○ diagnostic de depresie în trecut sau în prezent. Senzația de durere și depresia pot fi interdependente;

○ abuz de alcool sau droguri;

○ malformații congenitale (structuri anormale din naștere) ale uterului, colului sau vaginului.

I.4. Simptomatologia durerii cronice pelvine

Simptomele durerii cronice pelvine sunt diferite în funcție de anumite particularități ale fiecărui pacient în parte. Cele mai frecvente sunt:

– durere ușoară până la severă;

– durere nelocalizată până la înțepătură;

– crampe menstruale (dismenoree);

– durere lombară joasă cu 1-2 zile înaintea începerii perioadei menstruale (sau chiar mai devreme), persistând în timpul acesteia;

– durere în timpul actului sexual (dispareunia);

– micțiuni dureroase;

– durere rectală;

– durere în timpul mișcărilor intestinale.

Simptomele ce pot acompania durerea pelvină în funcție de cauză:

– sânge în urină sau scaun;

– sângerări vaginale după actul sexual;

– sângerări vaginale puternice sau neregulate.

Simptome de depresie pot fi legate de durerea cronică. Acestea includ tulburările de somn, schimbarea apetitului, sentimente de tristețe și goliciune, încetinirea reacțiilor și a mișcărilor corporale. Orice persoană cu simptome de depresie trebuie să consulte un specialist în acest domeniu. Depresia trebuie tratată în același timp cu orice cauză fizică cunoscută a durerii în vederea obținerii unui success total al recuperării.

I.5. Diagnostic și manifestări clinice ale durerii pelvine

Pentru a putea determina cauza durerii pelvine se efectuează diferite investigații și teste diagnostice. În plus, medicul va pune întrebări legate de durerea resimțită, cum ar fi:

› Când apare durerea și unde este ea localizată?

› Cât timp durează durerea?

› Durerea este legată de ciclul menstrual, urinat și/sau contactul sexual?

› Cum simți durerea (ascuțită, surdă etc)?

› În ce circumstanțe a început durerea?

› Cât de brusc a început durerea?

Informațiile suplimentare legate de momentele în care apare durerea și de prezența sau absența altor simptome asociate, legate sau nu de activități cum sunt mâncatul, dormitul, activitatea sexuală, mișcarea, pot orienta medicul în stabilirea diagnosticului.

Pe lângă istoricul medical complet și examenul clinic fizic general și pelvin (ginecologic), testele utilizate în diagnosticul durerii pelvine includ:

– teste de sânge;

– test de sarcină;

– analiza urinii ;

– culturi din colul uterin;

– echografie;

– tomografie computerizată;

– rezonanță magnetică nucleară ;

– laparoscopie;

– radiografie.

I.5.1. Consult de specialitate

O durere cronică pelvină neperiodică necesită consult medical. Dacă a fost evaluată și apar dureri severe însoțite sau nu de sângerări vaginale este necesară intervenția de specialitate. Consultul de specialitate este absolut necesar în următoarele cazuri:

a) menstrele devin dureroase;

b) durerea determină restrângerea activităților zilnice;

c) dureri în timpul actului sexual;

d) micțiuni dureroase, urină de culoare închisă sau inabilitatea controlului urinării;

e) sânge în scaun sau peristaltică neobișnuită a intestinelor;

f) pentru orice simptome pelvine noi, trebuie consultat un specialist.

Medici specialiști recomandați

Următorii specialiști sunt cei care pot evalua și trata simptomele ce sunt specifice algiilor cronice pelvine:

1. medicul de familie;

2. medicul ginecolog;

3. medicul internist;

4. medicul urolog.

Pentru un diagnostic și tratament prin metode avansate va trebui să fie consultat un medic ginecolog sau urolog care sunt specializați în boli pelvine feminine. În caz de abuz psihic sau sexual trauma fizică sau psihică poate fi o cauză a durerii. De aceea este importantă apropierea de un cadru medical cu care să se poata discuta fără inhibiție despre abuzuri trecute sau prezente, precum și despre simptomele existente.

Dacî există o durere pelvină de durată (cronică) fără răspuns la tratament și fără cauze fizice poate fi suspectată o neuropatie. Dacă specialistul diagnostichează o neuropatie, tratamentul se va realiza la o clinică specializată și va consta în măsuri și intervenții terapeutice specific.

I.5.2. Expectativa vigilentă și investigații

Este perioada în care, împreună cu cadrul medical, pacientul va ține sub observație simptomele pelvine dureroase, fără a folosi medicație. În această perioadă se vor ține sub observație zilnică simptomele, menstrele și orice alte evenimente considerate importante. Această perioadă va varia de la câteva zile la câteva săptămâni, posibil chiar luni.

Investigatii

Datorită faptului că există o multitudine de cauze ale durerii pelvine la femeie e importantă efectuarea unui consult medical minuțios și precis. Cu toate că diagnosticul se poate stabili după primul examen există și posibilitatea realizării mai multor teste și examinări. Pentru multe femei cu dureri pelvine diagnosticarea cauzei se face prin eliminare și atunci este un proces de durată.

Examinarea inițială

Pe cât posibil pacienta trebuie să aibă o evidență a simptomelor, a ciclului menstrual, a activităților sexuale și fizice efectuate precum și a altor factori posibil importantți, evenimente stresante sau boli. Această evidentță va fi studiată de medic care va proceda la:

• ancheta antecedentelor cu privire la ciclul menstrual, chirurgie pelvină, radioterapie, boli cu transmitere sexuală, sarcini, nașteri;

• examinarea pelvină pentru depistarea eventualelor malformații la nivelul aparatului reproducător și poate un tușeu rectal. Medicul efectuează această examinare minuțios, inspectând fiecare arie. De asemenea poate cere examinări complementare ce includ:

– testul Papanicolau, care depistează cancerul de col uterin și leziunile precanceroase (displazii);

– test de sarcină (gonadotropina corionică umană hCG). La o testare pozitivă se recurge la ecografie pentru depistarea unei evetuale sarcini ectopice;

– analize sanguine complete care evidențiază semnele de infecție, anemie și celulele sangvine anormale;

– viteza de sedimentare a hematiilor (VSH), indicător al infecției ;

– teste pentru boli cu transmitere sexuală: chlamydia, gonoree, herpes genital;

– examen de urină ce evidențiază infecții și calculi renali;

– examenul scaunului pentru verificarea prezenței sângelui.

Testări ulterioare

În cazul în care examenul inițial nu a detectat cauza durerii sau dacă rezultatele indică o afecțiune anume, medicul recomadă și alte teste precum:

› ecografia abdominală și/sau transvaginală folosind un dispozitiv (transductor) introdus în vagin. Ecografia joacă un rol major în căutarea cauzelor durerii pelvine. Se pot detecta calculi renali în tractul urinar; hiperplazia endometriala; boli inflamatorii pelvine; formațiuni canceroase sau necanceroase (benigne) precum fibrom, chist, tumori ovariene, ale uterului, colului, ale tubelor uterine;

› pielografie intravenoasă: injectarea unui lichid colorat și examinarea la raze X pentru a se observa imaginea rinichilor, vezicii, ureterelor și uretrei;

› laparoscopie, procedură chirurgicală care utilizează un instrument fin cu cablu optic (laparoscop) introdus printr-o mică incizie abdominală. Aceasta permite vizualizarea pelvisului și găsirea cauzelor durerii: cicatrici, chiste, tumori, malformații și boli inflamatorii pelvine. Laparoscopia este singura metodă de confirmare a endometriozei. La nevoie, cicatricile și excrescențele pot fi îndepărtate în cadrul procedurii;

› tomografia computerizată (CT) a pelvisului folosește raze X pentru a crea imagini ale organelor și oaselor;

› rezonanța magnetică a pelvisului, care folosește câmpul magnetic și energia undelor radio pentru a crea imagini de organe și oase;

› cistoscopia, care folosește un instrument de vizualizare introdus prin uretră în vezică, punându-se în evidență semne de inflamație, excrescențe și calculi renali în vezică;

› studii urodinamice testează funcționarea vezicii urinare, punând în evidență dacă spasmele vezicii cauzează durerea;

› evidențierea sindromului de intestin iritabil.

Durerea cronică afectează comportamentul persoanei suferinde și poate face managementul durerii destul de dificil. Medicul poate recomanda evaluarea stării de sănătate mentală. Pacientului i se vor pune întrebări pentru a stabili dacă depresia, insomnia, stresul contribuie sau sunt cauza durerii cronice. Pentru cea mai bună recuperare aceste afecțiuni se tratează în paralel cu cauza fizică cunoscută a durerii.

I.5.3. Manifestări clinice ale durerii pelviene

Manifestările dureroase pelvi-perineale la femeie se pot clasifica în :

􀂾 dureri pelvi-perineale de etiologie necunoscută:

1.proctalgia fugax apare la 3-15% din sindroamele dureroase pelvi-perineale, fiind descrisă de Thaysen (1935). Acest tip generează: dureri anale brusc instalate, severe, repetate, nu iradiază, sunt descrise ca o crampă, spasm, lovitură de pumnal. Ele apar fără factor declanșator și durează de la câteva secunde până la 20 minute, dispărând complet, fără dureri între episoadele dureroase.

Proctalgia fugace a fost descrisă la bolnave anxioase, hipocondre, vârsta medie fiind de 45-55 ani, poate avea un caracter familial în cadrul unei miopatii ce interesează sfincterul anal intern. Examenele pelviene și proctologice sunt normale. În decursul timpului au fost propuse diferite etiologii: spasm muscular, vascular, durere cu punct de plecare colonul sigmoid etc. Tratamentele propuse: dilatări ano-rectale, inhalare de Salbutamol , antispastice, trinitrină, nifedipină, diltiazem nu și-au dovedit eficacitatea, examenul psihiatric fiind esențial în susținerea diagnosticului.

2.nevralgia ano-rectală esențială sau psihogenă: predomină la femei cu antecedente proctologice, ginecologice, colopatii funcționale, îndeosebi după menopauză, sunt variabile, fără orar și topografie precisă, cu iradieri derutante: fese, pelvis, perineu; se poate însoți de prurit anal idiopatic, nu au legătură cu defecarea. Durerile au un caracter postural net, cedează în decubit dorsal, se exacerbează spre seară. İnvestigațiile paraclinice sunt negative, tratamentul este medical cu antalgice, antidepresive, miorelaxante, intervențiile chirurgicale sunt inutile.

3.sindromul mușchiului ridicător anal. Sinonime: spasmul ridicătorilor, sindromul puborectal, proctalgia cronică induce dureri rectale profunde, vagi – senzație de presiune rectală permanentă sau repetată (durează 20 minute), cu caracter postural (crește în ortostatism, în poziție șezândă), apare la 6,6% din cazuri, îndeosebi la femei între 30- 60 ani. La tact rectal se evidențiază contractura ridicătorului anal și se poate reproduce durerea la palparea mușchiului. Nu există un tratament specific.

4.sindromul mușchiului piriform sau piramidal. Acest mușchi pelvi-trohanterian poate genera dureri fesiere joase, unilateral, mai ales în stânga, cu posibile iradieri pelviperineale anterioare sau posterioare. În etiopatogenia sindromului mușchiului piriform se consideră că tensiunea musculară prelungită, microtraumatismele generează serotonină, histamină, prostaglandine, activarea nociceptorilor musculari, declanșarea fenomenelor de convergență cu spasm muscular, diminuarea debitului sanguin, apariția fibrozei locale. İnfiltrațiile cu antalgice, corticoizi și fizioterapia în punctele trigger pot ameliora manifestările dureroase. Similar există sindromul miofascial al peretelui abdominal, perineal.

5.sfincteralgiile anale: dureri anale intense cu caracter de arsură. Nu se cunosc cauzele durerii, precum și sfincterul implicat: neted sau striat. Uneori se constată o hipertonie anală importantă la manometrie.

􀂾 durerile ano-pelvine adevărate reunesc dureri resimțite profund în regiunea anopelvină, fiind generate de:

1.tulburări de statică perineală : dureri cu caracter de “arsură”, “greutate perineală”; apar la sculare, sunt agravate de mers și de ortostatism, devin maxime spre seară, se pot asocia cu tulburări de defecație, apar frecvent pe un teren psihiatric specific – la bolnave cu depresii, ipohondrie, anxietate, cancerofobie. Deși examenul clinic este normal, uneori putem constata: un rectocel, prolaps mucos al rectului, perineu descendent. În aceste cazuri manometria ano-rectală și defecografia sunt utile pentru identificarea unei disinergii, a unui deficit sfincterian.

2.leziuni fără infecție HIV: generează dureri ano-pelvine adevărate , secundare proceselor compresive, inflamatorii, cicatriciale; caracter polimorf, cvasicontinui, intensitate variabilă, fără topografie precisă. De remarcat: defecația diminuă durerea, dilatarea sfincterului anal extern exacerbează durerea. De exemplu:

– hemoroizi externi și interni (trombozați, infectați), în pusee inflamatorii, congestive: durerea apare în timpul defecatiei, fiind însoțită de sângerări anale

– în fisura anală durerea apare prin spasmul sfincterului anal inițial în timpul defecației, apoi este cvasicontinuă; exacerbată la mișcare, posturi diverse, după efort de tuse; se însoțește de rectoragii.

– în abcesul perirectal, pilonidal, fistula anală, ulcerul solitar al rectului durerea este continuă, are caracter pulsatil, este accentuată în timpul defecației. Echografia endo-anală este utilă pentru a preciza un abces intramural cronic al rectului, dar și în diagnosticul diferențial cu un focar de endometrioză.

-prezența de corpuri străine în rect, supurații anale după viol pot fi generatoare de algii

exacerbate de defecație.

-tumori ulcerate ale fosei ischio-rectale: cancer ano-rectal infectat, limfom malign non hodgkinian induc dureri provocate sau exacerbate de defecație; frecvent se întâlnesc:durere, sânge, mucus, puroi, miros dezagreabil

-vulvodinia: durere cu caracter de arsură, accentuată de mers, uzitarea lenjeriei prea strânse, generează dispareunie. Alte cauze sunt: infecțiile genitale bacteriene, micotice (candidoza), dermatozele vulvare.

-endometrioza induce dureri cu topografie variabilă, însoțite de dispareunie exacerbate de menstruație. Echoendoscopia și RM sunt utile în a demonstra extensia lezională.

-dureri generate de epiziotomie: pot fi provocate de palparea zonei cicatriciale, se însoțesc de dispareunie în postpartum; infiltrațiile locale cu analgetice pot sidera durerea

-sindromul Master și Allen: durere posturală asociată unei dispareunii profunde ce cedează în decubit ventral produsă de ruptura ligamentului larg, poate fii obiectivată la celioscopie.

-prolapsurile: genital, vezical, rectal pot genera algii pelvine surde, exacerbate de ortostatism, efortul de micțiune, defecare. Defecografia poate evidenția un prolaps intrarectal. Manometria ano-rectală, electrofiziologia perineală posterioară pot evalua starea sfincterelor înainte de gestul chirurgical.

-cistocelul poate genera dureri perineale coroborate cu micțiunile; examenul local, recte colpocistograma susțin diagnosticul clinic

-cistalgiile- durerile la micțiune pot fi cu sau fără infecție urinară

-alte cauze de dureri perineale: boala Behçet (aftoza bipolară buco-genitală), pemfigusul cicatricial, tuberculoza anală, ulcerații postradice, boala Crohn, sindroame ischemice.

3.leziuni cu infecție HIV:

– rectite bacteriene sau virale

– ulcerații ano-rectale

– tumori benigne și maligne

􀂾 dureri referite la structuri somatice (mușchi, piele):

1.coccidinia: dureri ale coccisului cu topografie mediană, retroanală; pot iradia crural, pelvis, regiunea lombo-sacrată; pot fi permanente sau intermitente; exacerbate la defecație, tuse, strănut, poziție sezândă. La tactul rectal mușchii ischiococcigieni și ai rafeului ano-coccigian sunt dureroși și contractați, coccisul are o mobilitate anormală.

Etiologic coccidinia poate fi generată de:

– afecțiuni pelvine: celulită, infecții ano-rectale, genitale, fistule, congestii hemoroidale;

– trauma locală, uneori ignorata: fractură, luxație sau hipermobilitate (se vor efectua radiografii în ortostatism și în poziție șezândă, de profil, după 10 minute, pentru a evidenția instabilitatea regiunii sacro-coccigiene prin subluxație posterioară, respective creșterea flexiei peste 25 de grade în poziție șezândă);

– diformitate congenitală severă;

– fără substrat morfologic precis, cu interesarea nervilor vegetative.

Tratamentul este medicamentos și se adresează componentei nociceptive, asociată sau nu celei neuropate, infiltrații cu corticosteroizi și substanță de contrast sub control radiologic intradiscal, manipulări sacro-coccigiene pe cale intrarectală, exereza coccisului.

2. sindromul canalului Alcock prin compresiunea nervului pudendal (se formează din ramurile anterioare S2-S4) în canalul musculo-osteo-aponevrotic între ischion și mușchiul obturator intern; a fost descris de Amarenco în 1984, apare la cicliști: dureri perineale cu caracter de arsură ce iradiază în tot pelvisul, accentuate în poziție șezândă, fără tulburări de sensibilitate, ameliorate în ortostatism și în decubit. Electrofiziologia perineală indică creșterea caracteristică a latenței motorii distale a nervului pudendal, unilateral, de partea dureroasă. Explorarea prin RM este negativă. Alternativele terapeutice sunt: blocurile anestezice, infiltrațiile cu corticoizi ghidate CT, neuroliza, transpoziția chirurgicală.

3.nevralgii abdomino-genitale, genito-crurale, compresiunea nervului sacrat prin: tumoră, infecție, inflamație; după gesturi chirurgicale perineale ce generează o fibroză întinsă; sechele obstetricale ce generează dureri cu caracter de arsură cu iradieri în tot pelvisul; cauze rare: lipomatoza pelvină (situație în care chirurgia de derivație se impune în obstrucții digestive sau urinare)

4.cauze neurochirurgicale: canal lombar îngust, tumoră lombo-sacrată, hernie de disc lombară inferioară; entități clinice cu indicație chirurgicală

5.cauze venoase pelvi-perineale: sindromul congestiei pelvine, varicele vulvare, varice atipice crurale; echo-doppler indică stază și dilatațiile venoase. Tratamentul este medical (venotonice, contenție elastică), embolizarea venelor ovariene, a venelor hipogastrice; chirurgical: exereza varicelor vulvare, gesturi laparoscopice.

6.posttraumatice: postura șezândă prelungită pe ischioane, reducerea fracturilor prin tracțiuni excesive pe masa ortopedică.

I.6. Tratamentul durerii pelviene cronice neperiodice

Tratamentul durerii cornice pelvine neperiodice poate fi abordat în două moduri: prin tratarea cauzei specifice, cunoscute sau tratarea durerii ca o condiție medicală. Ideal ar fi ca medicul care se ocupă de managerierea pacientelor de acest fel să reușească să combine cele două abordări.

I. 6.1. Tratamentul unei cauze cunoscute

Ținând cont de antecedente, examinările pelvine și de rezultatele testelor medicul poate găsi una sau mai multe cauze pentru durerea pelvină: endometrioza, sindromul de intestin iritabil, fibromul uterin. În funcție de cauză tratamentul include:

○ medicația pentru controlul sau stoparea ciclului ovulației, dacă simptomele se agravează cu schimbările ciclului hormonal;

○ medicația specifică unor boli: antibiotic pentru infecție, medicamente pentru intestinul iritabil;

○ terapia comportamentală și consiliere;

○ chirurgie pentru îndepărtarea excrescențelor, chistelor sau tumorilor (îndepărtarea cicatricilor sau adeziunilor nu scade durerea decât dacă adeziunile sunt grave);

○ un mod de viață sănătos, exerciții de reducere a stresului și pentru întărirea rezistenței, dispoziției și sănătății generale alături de dietă (ca și cea recomandată pentru intestinul iritabil).

I.6.2. Tratamentul durerii

Atât pentru durerea acută cât și pentru cea cronică antiinflamatoarele nesteroidiene sunt prima opțiune terapeutică pentru durere și inflamație. Acestea sunt foarte eficiente și pentru durerile menstruale, blocând producerea de prostaglandină responsabilă pentru producerea crampelor. Medicul poate recomanda Ibuprofen care se administrează după un program regulat. Diferite tipuri de antiinflamatoare nesteroidiene sunt eficiente pentru unele persoane și ineficiente pentru altele. Dacă unul nu funcționează medicul va recomanda altul.

Pentru durerea ciclică produsă sau accentuată de menstruație, oprirea ovulației și controlul nivelului hormonal este recomandată și uneori eficientă.

● contraceptivele orale sau dozele mari de progesteron sunt prescrise pentru a reduce durerile menstruale. Acestea se prescriu și în cazul durerii din endometrioză. Când riscul utilizării contraceptivelor orale este mic, se încearcă pentru câteva luni;

● agoniștii de hormon eliberator de gonadotropină pot reduce durerea din endometrioză prin stoparea producerii de hormoni ce agravează boala. Tratamentul poate reduce durerile ciclice fără legătură cu endometrioza precum și durerea legată de intestinul iritabil. Acest tratament pe termen scurt induce menopauza pe perioada pe care se efectuează cu efecte secundare ca bufeuri și scăderea densității osoase;

● pentru durerea cronică pelvina tratamentul medical și psihologic sporește efectul benefic al tratmentului general.

,, Medicamentul este o substanță utilizată în scopul prevenirii, ameliorării, vindecării sau diagnosticării bolilor.”

Medicamente pentru durerea cronică pelvină:

1. antiinflamatoare nesteroidiene, luate după un orar regulat reduc durerea cauzată de inflamație sau menstruație. Dacă unul nu are efect medicul poate recomanda altul. De asemenea cadrul medical stabilește doza și orarul;

2. antidepresive triciclice, folosite în tratamentul durerii cronice din orice parte a organismului;

3. narcotice, recomandate doar în ultimă instantță, pe termen scurt pentru dureri pelvine severe datorită riscului de dependență.

Consilierea psihologică poate ajuta pacienta să facă față durerii și stresului care a cauzat-o, recomandându-se următoarele tipuri:

– terapia comportamentală, focalizată pe schimbarea modului în care pacienta percepe durerea și pe influențarea mentală a modului în care o afectează durerea;

– biofeedback, este controlul conștient al funcțiilor corpului, care în mod normal este controlat de subconstient;

– consiliere, ca pacienta să poată face față evenimentelor din viața sa, stresului și relațiilor cu persoanele din jur.

Tratamente alternative ca și acupunctura, stimularea nervoasă transcutanată, hipnoza, imagini artistice dirijate, aromoterapia, meditația și yoga sunt tratamente cu risc scăzut folosite de multe persoane pentru a face față durerii. Acupunctura și stimularea nervoasă transcutanată au avut succes în îndepartarea durerilor menstruale. Acupunctura a fost folosită si ca tratament în durerea cronică pelvină, putându-se obține rezultate pozitive prin intermediul acesteia.

Tratamentul chirurgical trebuie limitat la problemele ce pot fi corectate astfel. Chirurgia este folosită pentru tratarea cauzelor specifice ale durerii pelvine (fibroza, endometrioza).

Chirurgia efectuată pentru durere fără o cauză cunoscută (histerectomie sau rezecția nervilor unei arii pelvine) determină riscul menținerii și creșterii durerii după operație ca și al efectelor secundare operației.

După 4 până la 6 luni de durere, la unele persoane aceasta se cronicizează devenind un caz separat de cel de durere cu cauză cunoscută. Deoarece acest proces nu este bine înțeles tratamentul este dificil. Este normal ca femeile cu acest tip de durere să încerce mai multe tratamente înaintea găsirii unuia care funcționează și care duce la obținerea unor rezultate satisfăcătoare. Deciziile în privinta tratamentului sunt importante și trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:

– simptomele sunt atât de supărătoare încât să necesite tratament;

– dacă pacienta dorește să aibă copii;

– s-a descoperit o cauză a durereii sau nu;

– dacă în curând se va instala menopauza;

– părerea altui cadru medical;

– părerea unui specialist în boli cornice;

– dacă s-a încercat terapia comportamentală.

I.6.3. Tratament ambulator

Pacientele care suferă de dureri pelvine cronice pot utiliza și un tratament la domiciliu, alături de tratamentul medicamentos recomandat. Din categoria substanțelor ce pot fi folosite fac parte:

– medicamente care nu necesită rețetă, Ibuprofen (Advil sau Nurofen) sau Acetaminofen (Paracetamol)

– se ia doza recomandată când apare disconfortul. Când pacienta are perioade dureroase se ia medicamentul cu o zi înainte de perioada menstruală;

– medicamentul se ia în doze bine stabilite pentru a ține durerea sub control. Acesta funcționează cel mai bine când se ia după un anumit orar;

– înainte să se ia medicamente care nu necesită rețetă trebuie citit atent prospectul pentru a se înțelege cât și când se administrează precum și contraindicațiile medicamentului;

– nu se ia o doza mai mare decât cea recomandată;

– nu se administrează aspirina la un pacient cu vârsta până în 20 ani decât dacă este recomandat de medic;

– dacă există posibilitatea ca o femeie să fie însarcinată, aceasta trebuie să consulte un doctor înainte de a lua orice medicament;

– se aplică comprese calde, sticle cu apă caldă sau fașe încălzite pe abdomenul inferior sau este indicată o baie caldă. Căldura crește fluxul sangvin și poate duce la scăderea durerii;

– pentru durerile de spate este indicat ca pacientul să stea intins cu picioarele ridicate cu ajutorul unei perne plasate sub genunchi. Când pacientul este culcat pe o parte picioarele trebuie ridicate spre piept;

– trebuie încercate tehnici de relaxare ca: meditația, yoga, exerciții de respiratie și relaxarea musculară progresivă;

– exercițiile fizice îmbunătățesc fluxul sangvin și determină secreția de endorfine cu rol în reducerea durerii;

– activitatea sexuală poate reduce crampele și durerea de spate. Dacă durerea este dată de endometrioză sexul o poate înrăutăți.

I.6.4. Tratament medicamentos

Următoarele medicamente pot avea un rol important în vederea reducerii simptomelor:

a) antiinflamatoarele nesteroidiene prescrise și administrate după un orar regulat combat durerea cauzată de inflamații sau menstruație. Dacă un medicament nu funcționează, medicul poate recomanda altul înainte de oprirea acestui tratament;

b) contraceptivele orale reduc durerea menstruală și sunt prescrise și pentru durerea din endometrioză;

c) doze mari de progesteron sunt eficace în durerea din endometrioză;

d) agoniștii de hormon eliberator de gonadotropină reduc durerea din endometrioză, prin stoparea producerii de hormoni care agravează boala. Tratamentul poate reduce durerile ciclice fără legătură cu endometrioza precum și durerea legată de intestinul iritabil. Acest tratament pe termen scurt induce menopauza pe perioada pe care se efectuează cu efecte secundare ca bufeuri și scăderea densității osoase;

e) antidepresive triciclice, folosite în tratamentul durerii cronice din orice zonă a organismului;

f) narcotice, recomandate doar ca utimă opțiune medicamentoasă, pe termen scurt.

Este dificil ca un singur medicament să trateze cu succes durerea cronică pelvină la toate femeile, însă tratamentul medicamentos este preferat în pofida celui chirurgical.

Simptomele durerii cronice pelvine pot înceta la menopauză. O pacientă aproape de această perioadă poate pune simptomele pe seama dezechilibrelor hormonale și indicat ar fi tratamentul ambulator.

I.6.5. Tratament chirurgical

Intervenția chirurgicală se poate folosi atât pentru diagnostic cât și pentru tratament, fiind eficientă când se practică pentru o cauză determinată (fibroză, endometrioză).

Cu toate acestea nu s-a demonstrat că îndepărtarea chirurgicală a organelor reproducătoare pune capăt durerii fără cauza cunoscută ci din contră, chiar o poate înrăutți. Chirurgia efectuată pentru durerea fără o cauză știută (histerectomie sau suprimarea nervilor unei arii pelvine) prezintă riscul menținerii sau creșterii durerii după operație ca și al efectelor secundare operației.

Alternative chirurgicale

Laparoscopia (incizie mică) sau laparotomia (incizie abdominală mai mare) pot fi folosite în procedurile de tratament.

Histerectomia, îndepărtarea chirurgicală a uterului, folosită ca ultimă soluție pentru dureri cronice, severe. În funcție de cauză, histerectomia poate fi eficientă în unele situații.

Îndepărtarea țesutului cicatricial rezultat în urma unor operații anterioare sau în urma unor boli inflamatorii pelvine nu diminuează durerea decât dacă adeziunile sunt severe.

Laparoscopia diagnostică se efectuează înaintea tratamentului medicamentos (excepție contraceptivele orale) și intervenției chirurgicale. Unele zone ale endometriozei sau cicatricile (adeziuni) pot fi îndepărtate sau distruse prin laparoscopie.

Histerectomia este recomandată în cazul anumitor boli ale organelor pelviene în care există o afecțiune corectabilă chirurgical. Efectuată doar pentru durere poate avea rezultate nesatisfăcătoare.

Chirurgia poate duce la complicații precum durere, disconfort, infecții sau cicatrici.

Simptomele durerii cronice pelvine dispar fără tratament când apare menopauza și încetează variațiile hormonale. De aceea se poate realiza controlarea simptomelor prin tratament ambulator, medicamentos până la menopauză. Simptomele durerii cronice pot să reapară, dacă pacienta foloseste terapie hormonală pentru simptome datorate perioadei de menopauză.

Tratamentul durerii pelvine poate fi îmbunătățit prin consiliere, antrenament mental, relaxare și exerciții fizice.

I.6.6. Alte opțiuni terapeutice

Consilierea are rolul de a ajuta pacienta pentru ca aceasta să facă față durerii și stresului care a cauzat-o. Există mai multe tituri de opțiuni terapeutice ce pot fi folosite cu succes:

A. terapia comportamentală, focalizată pe schimbarea modului în care pacienta percepe durerea și pe influențarea mentală a modului în care o afectează durerea.

B. biofeedbackul reprezintă controlul conștient al funcțiilor corpului care, în mod normal, este inconștient controlat.

C.consiliere, aceasta determinând ca pacienta să poată face față evenimentelor din viața sa, stresului și relațiilor cu persoanele din jur.

D. exercițiile fizice cresc forța anumitor grupe musculare, se îmbunătățește postura, mersul sau tonusul muscular.

E. tratamentele alternative nu sunt bine studiate dar sunt considerate ca fiind de ajutor pentru a se face față stresului și durerii. Acupunctura și stimularea nervoasă transcutanată au fost eficiente în combaterea durerii din perioadele menstruale. Acupunctura s-a utilizat și pentru durerea cronică nelegată de menstruație.

F. alte alternative de tratament cu risc scăzut cuprind:

– relaxarea și exercițiile de respirație;

– hipnoza;

– imagini artistice sugestive;

– aromoterapia;

– meditația;

– yoga;

– masajul.

I.7. Rolul kinetoterapiei în durerile pelvine cronice neperiodice

Kinetoterapie poate duce la obținerea unor efecte pozitive în ceea ce privește ameliorarea durerii la pacientele ce suferă de dureri cronice pelvine neperiodice. La baza acestei lucru se află afirmația conform căreia numeroasele mijloace și metode kinetice, prin complexitatea metodologiei de aplicare, pot fi adaptate în funcție de particularitățile și nevoile specifice fiecărei paciente în parte.

I.7.1. Date generale depre kinetoterapie

,, Kinetologia medicală este o știință bilogică interdisciplinară, care se ocupă esclusiv cu studiul mișcărilor corpului omenesc, a elementelor anatomo-funcționale care concură la realizarea acesteia și a modalităților de corectare și/sau compensare a perturbărilor reversibile, parțial reversibile sau ireversibile.”

Kinetologia sau kineziologia este o știință care se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii și al structurilor care participă la aceste mișcări. În accepțiunea ei curentă, se limitează la unul din domeniile kinetologiei, și anume aplicarea ei în medicină – kinetologia medicală. Kinetologia medicală studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură omului activitățile motorice normale, preocupându-se totodată de înregistrarea, analizarea și corectarea mecanismelor neuro-musculo-articulare deficitare.

Domeniul medical al kinetologiei, cunoscut mai bine sub denumirea de kinetoterapie, este vechi de secole. Termenul de kinetoterapie a devenit în ultimul timp prea limitativ pentru rolul practic tot mai important pe care îl joacă kinezia și anakinezia ca mijloace de bază în asistența medicală a omului sănătos și bolnav. Asistența medicală trebuie să fie diferită în concepție, mijloace și metode în funcție de obiectivul urmărit, ajungându-se până la diferențierea kinetologiei în profilactică, terapeutică și de recuperare.

Kinetologia profilactică cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor kinetologice care se adresează menținerii și întăririi stării de sănătate, deci prevenirii stării de boală.

Kinetologia de recuperare reprezintă principala armă a asistenței de recuperare funcțională și are azi o metodologie specifică. Kinetologia terapeutică și-a redus mult câmpul de acțiune propriu-zis, lăsând azi largi domenii kinetologiei profilactice și recuperatorii.

Kinetoterapia se definește azi ca terapie prin mișcare efectuată prin programe de recuperare medicală care urmăresc refacerea unor funcții diminuate sau creșterea nivelului funcțional în diverse suferințe.

Kinetoterapia este o formă terapeutică individualizată care, plecând de la programe de exerciții fizice statice și dinamice, se poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire), curative și de recuperare.

I.7.2. Evoluția kinetoterapiei

Vechimea impresionantă a acestei terapii se pierde în trecutul îndepărtat al omului. Deși primele informații scrise asupra terapiei prin mișcare datează de acum 5000 de ani, nu există nici o îndoială că omul a sesizat cu mult timp înainte beneficiile aduse de exercițiile de mișcare pentru refacerea stării de sănătate.

Concepțiile și metodologiile acestei terapii s-au transformat și modelat treptat sub influența tot mai puternică a achiziției de noi cunoștințe asupra structurii corpului omenesc și a funcțiilor lui, pe de o parte, ca și asupra cauzelor și efectelor bolilor asupra organismului, pe de altă parte. Primele referiri la kinetoterapie se găsesc în scrierile chinezești de acum 4700 de ani, apoi în ”Vedele” indiene de acum 3000 de ani.

Grecia antică este considerată leagănul exercițiului fizic, al gimnasticii profilactice și terapeutice. Herodicus a conceput un sistem complicat de exerciții fizice. Multe dintre ideile acestuia despre valoarea exercițiilor fizice în tratarea unor afecțiuni au fost criticate pentru exagerările conținute chiar de către contemporanii săi. Hipocrat, elevul acestuia, a dezvoltat ideea practicării gimnasticii, fiind primul care a remarcat relația mișcare – mușchi, imobilizare – atrofiere musculară, precum și valoarea exercițiului fizic pentru refacerea forței musculare. El considera exercițiul fizic o formă de terapie pentru bolile psihice. Este căruia i se atribuie intuirea și aplicarea pentru prima dată a noțiunii de recuperare funcțională.

Cinstea de a fi considerat azi fondatorul Kinesiologiei revine lui Aristotel. Acest mare filosof are merite deosebite în ceea ce privește descrierea acțiunii mușchilor. Privind mișcarea umană ca pe o interacțiune între mușchi și forțele externe, acesta a remarcat „animalul care se mișcă își face schimbarea pe poziție prin presarea contrasuprafeței care este dedesubtul lui”1 –suportul de mai târziu al „legii acțiunii și reacțiunii”. Asclepiade (124 – 40 î.Hr.), părintele gimnasticii terapeutice la Roma, recomandă exercițiile fizice pentru combaterea insomniilor și ascitei. Galen acorda o mare valoare masajului și exercițiilor terapeutice individualizate în funcție de starea pacientului, recomandându-le în lucrarea „Despre igienă”.

Alți medici greci și romani au îmbunătățit imaginea kinetoterapiei. Evoluția în domeniul medical a fost remarcabilă în secolele următoare. Reprezentanții de seamă ai medicilor, care au înțeles importanța practicării exercițiilor fizice și au adus contribuții în domeniul recuperării funcționale prin scrieri și practică au fost: Joseph Duchesne, Sanctorius Sanctorius, Thomas Sydenham.

După o perioadă destul de îndelungată de obscuratism, mai mult de un mileniu, deoarece atenția acordată forței și frumuseții era condamnată de canoanele bisericești, kinetoterapia începe să aibă un rol important în profilaxie, tratament și recuperarea bolii, iar astăzi are un rol deosebit de important în menținerea și refacerea stării de sănătate a pacientului.

I.7.3. Kinetoterapia ca știință

Kinetoterapia a apărut și s-a dezvoltat în strânsă legătură cu dezvoltarea științei medicale și ale educației. Kinetoterapia este o disciplină care are ca obiect de studiu „omul în procesul de recuperare” medicală specifică activității de educație fizică și sport precum și în activitățile recreative sau destinate altor scopuri.

În domeniul kinetoterapiei cunoștințele de anatomie, igienă, fiziologie, farmacologie, psihologie, ergonomie, stau la baza fundamentării științifice. Ca multe alte domenii, kinetoterapia s-a format prin sinteza multidisciplinară a mai multor științe.

Este un produs al ultimilor decenii având ca fenomene generatoare, pe de o parte evoluția impetuoasă a fenomenului de recuperare, iar pe de altă parte de diferențierea și specializarea cunoștințelor, dezvoltarea științelor de graniță și apariția celor integrative.

Etapele dezvoltării kinetoterapiei:

Etapa I – etapa pre științifică în care domeniul kinetoterapiei era studiat de specialiștii științelor medicale.

Etapa II – caracterizată prin manifestarea tot mai intensă a tendinței de aplicare în practică a cercetărilor efectuate de diferite științe (medicale, educației, sportului, farmacologiei). Această etapă poartă amprenta multidisciplinarității în care lipsește elementul sintetizator.

Etapa III – în care kinetoterapia devine obiect de cercetare de sine stătătoare, este studiată din interior de specialiști, în mod deliberat, voluntar și cu responsabilitate. Cercetările din această etapă au caracter de interdisciplinaritate.

I.7.4. Particularități și obiective ale kinetoterapiei

De-a lungul timpului obiectivele kinetotarapiei au fost enumerate și clasificate în moduri diferite, în funcție de apartenența și pregătirea profesională a autorilor, obiectivele de bază ale kinetoterapiei fiind:

• menținerea unei stări de sănătate în condiții optime;

• creșterea rezistenței organismului;

• asigurarea creșterii și dezvoltării fizice armonioase;

• formarea și dezvoltarea deprinderilor și priceperilor motrice sau a calităților motrice insuficient dezvoltate.

Obiectivele de bază în kinetoterapie sunt:

● relaxare generală;

● corectarea posturii și a aliniamentului corporal;

● creșterea mobilității articulare;

● creșterea forței și a rezistenței musculare;

● reeducarea coordonării și a echilibrului;

● antrenare la efort;

● educarea sau reeducare respiratorie;

● educarea sau reeducarea sensibilității.

,,Deși pe parcursul studiilor universitare, în Planul de învățământ al studenților de la specializarea Kinetoterapie și motricitate specială este cuprinsă și disciplina Teoria activităților motrice, considerăm important să facem unele sublinieri privind rolul exercițiilor fizice în evoluția omului, sănătatea și dezvoltarea sa, atât fizică, cât și moral-spirituală.”

Componentele kinetoterapiei medicale au o serie de caracteristici prin care se diferențiază de alte forme de terapie. Din punct de vedere al particularităților acestei terapii, putem afirma că kinetoterapia este:

› naturală, deoarece mijlocul principal folosit este exercițiul fizic, practic funcția fundamentală a materiei vii (mișcarea). În același timp exercițiile fizice pot fi asociate cu agenți fizici naturali precum apa, clima, nămolurile, etc. sau agenți fizici artificiali: curentul elctric, unde electromagnetice, ceea ce duce la imprimarea kinetoterapiei unui caracter de terapie complexă.

› kinetoterapia este activă deoarece pacientul trebuie să participe la tratament activ din punct de vedere fizic, dar și psihic, implicarea lui fiind una decisică în ceea ce privește obținerea unor rezultate satisfăcătoare.

› terapia prin mișcare este o formă specifică de tratament întrucât dispune de mijloace proprii de tratament, ce nu se regăsesc în alte forme de terapie. De asemenea este patogenică și simptomatică deoarece se opune mecanismelor de producere a îmbolnăvirilor și tratează unele manifestări clinice (durere, contractură, edem , etc).

› kinetoterapia este funcțională pentru că redă capacitatea de efort normală sau apropiată de normal, stimulând și perfecționând legăturile funcționale dintre aparatele și sistemele organismului. Deoarece nu produce doar vindecare fizică, ci contribuie într-un mod decisiv la normalizarea vieții psihice, kinetotetrapia este o terapie psihică, contribuind la integrarea socio-profesională și familială.

I.7.5. Mijloacele și tehnicile folosite în kinetoterapie

Mijloacele reprezintă modul cum se acționează pentru a se atinge un anumit scop, mijloacele mai fiind denumite modalități sau maniere de a obține un obiectiv.

Termenul de anakinezie poate distona în cadrul kinetologiei, repausul fiind considerat opusul mișcării. Cu toate acestea, starea de repaus conservă o activitate psihosenzorială (neuro-vegetativă), aparatul locomotor rămânând legat de sistemul nervos care, prin intermediul propriocepției primește continuu informații de la acesta. În acest fel, anakinezia este legată strict de suprimarea mișcării articulare și a contracției musculare voluntare.

Precizarea legată de anakinezie este importantă, pentru a evita orice apropiere de tehnicile dinamice sau de contracția izometrică, care este o tehnică de kinezie statică.

Mișcarea și/sau contracția musculară constituie elementul definitoriu al tehnicilor kinetice, acestea putând fi statice sau dinamice.

Tehnicile kinetice dinamice au la bază mișcarea sub toate formele ei, ponderea lor fiind de peste 90%. Tehnicile dinamice se realizează cu sau fără contracție musculară, ceea ce explică diferența dintre tehnicile pasive și cele active.

,,Metoda kinetologică este reprezentată de un grup de exerciții fizice, care au un sens și un scop final unic. În general, metodele kinetologice poartă numele autorilor care le-au conceput.” De-a lungul timpului au fost propuse și utilizate în practica kinetologică numeroase metode dintre care unele au dispărut, altele au dăinuit și s-au perfecționat.

Dintre cele mai practicate, fără a fi egale ca importanță, sunt:

􀂾 metoda Kabat – urmărește facilitarea actului motor voluntar prinsumarea de stimuli ai sistemului neuromuscular;

􀂾 metoda Bobath – are la bază reacțiile de redresare a capului, corpului și urmărește modificări ale tonusului muscular (prin facilitare sau inhibiție);

􀂾 metoda De Lorme – Watkins – pentru creșterea forței musculare prin exerciții cu rezistență progresivă;

􀂾 metoda Klapp pentru redresarea scoliozelor;

􀂾 metoda von Niederhoffer – Egidy pentru tratarea scoliozelor;

􀂾 metoda Muller – Hettinger – urmărește tonifierea musculară prin exerciții izometrice;

􀂾 metoda Mezieres pentru corectarea lordozelor;

􀂾 metoda Jacobson și Schultz – pentru mobilizările articulare (în special a umărului și șoldului);

􀂾 metoda Colson – pentru mobilizarea articulară progresivă;

􀂾 metoda Frenkel – urmărește recâștigarea coordonării în tulburările cerebrale;

􀂾 metoda respirației abdomino-diafragmatice – pentru sindromul

obstructiv bronșic;

􀂾 metoda Vogler – pentru realinierea segmentelor corpului și asuplizare articulară;

􀂾 metodele Fay, Phelps, Tardien, Vojda, Brunstorm, pentru facilitare neuromusculară;

􀂾 metoda culturistă pentru creșterea forței și volumului muscular.

I.7.6. Kinetoterapia în durerile cronice pelvine neperiodice

Kinetoterapia are un rol foarte important în terapia complexă a afecțiunilor de acest fel, atât în tratarea tulburărilor; cât și în prevenirea instalării unor agravări, prin menținerea mobilității articulare, a unui tonus muscular adecvat, a forței și rezistenței musculare în limitele normale.

Întocmirea unui plan de terapie trebuie coordonat în același timp cu tratamentul ajutător (fizioterapie, masaj etc.) și poate avea valoarea stabilirii unei conduite generale.

Exercițiul fizic terapeutic, mijloc de bază al kinetoterapiei, are efecte foarte bune asupra durerilor pelvine, prin practicarea periodică a acestuia și prin adaptarea lui la fiecare pacient în parte putându-se obține efectele scontate.

Cele care dau rezultate bune sunt considerate exercițiile simetrice. Exercițiile sunt recomandate pentru toate regiunile musculare și are loc progresiv.

Specialistul are un rol important în alcătuirea programului de kinetoterapie, deoarece este necesară o evaluare completă a potențialului pe care îl are pacientul, un bilanț al posibilităților fizice, articulare și musculare. Pentru evitarea accidentelor, a execuției incorecte, programul de terapie efectuat necesită supervizarea unui terapeut. Programul de exerciții poate avea modificării, în funcție de evoluția afecțiunii, în vederea unei evoluții benefice pentru toate funcțiile organismului.

Dotarea corespunzătoare a sălii unde se desfășoară programul kinetoterapeutic crește șansele de reușită prin mijloacele specifice pe care le pune la dispoziție și prin materialele cu care se lucrează.

Întocmirea planului terapeutic se face ținând cont de particularitățile și caracteristicile fiecărei paciente în parte, urmărindu-se:

ameliorarea durerii, prin reechilibrarea metabolică și funcțională regională;

creșterea mobilității articulare, prin utilizarea exercițiilor cu balansare, avânt, elan în care inerția/gravitația are un rol ajutător; precum și prin exercițiile excentrice (când forța externă alungește mușchiul), creșterea mobilității articulare;

prin majoritatea exercițiilor fizice creșterea tonusului muscular;

cu ajutorul mișcărilor lente, active, prin contracții izometrice (mușchiul nu își modifică lungimea), cu rezistență/împotriva gravitației concentrice (mușchiul învinge forța externă, scurtându-se);

ameliorarea respirației, prin sincronizarea respirației cu mișcările;

ameliorarea vitezei de reacție, prin mărirea forțelor externe, a repetărilor și seriilor;

ameliorarea posturii, prin atenție, coordonare, exercițiu specific.

În cazul unui exercițiu fizic de întindere la care multe femei constată că le sporește circulația către pelvis poate să ducă la obținerea unei reduceri sau ameliorări ale durerii.

În vederea combaterii stării de agitație sau de stres sunt recomadate plimbări în aer liber, executate mai ales în timpul de intensitate mare a durerii.

CAPITOLUL II

MOTIVAȚIE, IPOTEZĂ, SCOP, OBIECTIVE

II.1. Motivația legerii temei

Durerea cronică pelvină neperiodică reprezintă o afecțiune destul de des întâlnită în rândul femeilor din zilele noastre și care afectează mai mult sau mai puțin modalitatea de desfășurare a activităților zilnice.

Principalul motiv care stă la baza alegerii acestei teme se referă la faptul că îmi doresc ca prin studiul realizat să găsesc cele mai eficiente și mai ajutătoare metode de ameliorare a durerii și chiar de eliminare a ei.

Durerea cronică pelvină neperiodică este durerea localizată la nivelul bazinului inferior și a pelvisului, fiind continuă sau intermitentă, durata fiind de cel puțin șase luni. Având în vedere că este o durere ce afectează calitatea vieții îmi doresc să ofer informații complexe cu privire la modalitatea de prevenire a agravării simptomelor specifice, dar și de tratare a acestora.

Durerea localizată la nivelul pelvisului este o durere care afectează una sau mai multe zone ale abdomenului inferior și ale pelvisului, cauzele fiind diferite, în funcție de cauze durerea putând fi continuă sau intermitentă. Acest tip de durere poate varia de la durere ușoară până la durere severă, interferând cu activitatea fizică sau cea sexuală, dar și cu responsabilităile de zi cu zi și cu starea de bună dispoziție.

Un alt motiv pentru care am ales această temă este în strânsă legătură cu afirmație de mai sus, întrucât consider că conduita terapeutică în cazul durerii pelvine cronice are o importanță deosebită. În primul rând precocitatea intervenției este un factor decisiv în ceea ce privește evoluția afecțiunii. În al doilea rând intervenția terapeutică trebuie să fie adaptată la necesitățile și la particularitățile fiecărei paciente în parte. În acelasi timp este important să se țină cont și de afecțiunile asociate, dar și de modul în care pacinetele reacționează la metodele și mijloacele suspuse.

Consider că tratamentul nu poate fi același pentru toți pacienții, chair dacă aceștia suferă de aceeași afecțiune. De aceea este important a se ține cont de aspecte precum vârsta, antecedente, boli asociate, condiția psihică și emoțională.

În alegerea temei am fost motivată și de faptul că eu consider că kinetoterapia poate juca un rol foarte important în ceea ce privește ameliorarea și controlarea durerii pelvine cronice. Prin metodele și mijloacele propuse se pot obține efecte atât pe plan fizic (creșterea mobilității articulare, tonifiere musculară, îmbunătățirea capacității de efort), dar și pe plan psihic. Prin practicarea unui program de kinetoterapie regulat și cu simț de răspundere atât din partea kinetoterapeutului, cât și din partea pacientei pragul durerii poate fi scăzut considerabil.

Abordarea terapeutică este extrem de importantă atunci când este vorba de durerea cronică pelvină neperiodică, fiind absolut necesar a exista o colaborare între toți specialiștii implicați, de la medicul specialist până la kinetoterapeut.

II.2. Ipoteza lucrării

Presupunem că prin practicarea unui program de kinetoterapie adaptat particularităților și necesităților fiecărei paciente în parte vom obține rezultate pozitive în ceea ce privește ameliorarea durerii.

II.3. Scop și obiective

Scopul lucrării este acela de a prezenta informații veridice cu privire la afecțiunea numită algii cronice pelvine și să scoată în evidență modul în care metodele și tehnicile kinetice influențează simptomatologia și ajută la tratarea afecțiunii.

Obiectivele studiului:

● consultarea literaturii de specialitate în vederea stabilirii importanței actuale a temei și a locului ocupat de kinetoterapie în cadrul programului recuperator al algiilor pelvien cronice neperiodice;

● stabilirea unor măsuri în vederea observării modului în care decurge activitatea de recuperare a pacientelor;

● adoptarea unor măsuri care să permită observarea modului în care este schimbat modul de realizare a activităților zilnice;

● conștientizarea pacienților în ceea ce privește respectarea programului de recuperare și explicarea importanței acestui lucru;

● intervenția asupra unor variabili mediatori: familia, serviciul, activitățile zilnice etc;

● reevaluarea atitudinilor greșite a vieții cotidiene;

● identificarea și selectarea celor mai eficiente metode și tehnici kinetice, care sunt folosite pentru obținerea unor rezulatate favorabile;

● identificarea particularităților de care trebuie să se țină seamă în ceea ce privește aplicarea programelor de kinetoterapie;

● structurarea ședințelor de kinetoterapie în funcție de evoluția pacienților, dar și în funcție de rezultatele obținute;

● stabilirea concluziilor privind evoluția pacienților datorată practicării programului de kinetoterapie.

II.4. Metode de cercetare utilizate

Alegerea unor metode adecvate de cercetare a fost una din condițiile necesare realizării acestei lucrări. Metodele de cercetare au fost selectate în funcție de obiectivele pe care le-am urmărit, unele dintre ele fiind dominante în anumite circumstanțe sau reușind să se completeze una pe cealaltă.

Pe parcursul derulării cercetării am folosit mai multe metode, acestea fiind selectate în funcție de necesități.

Metoda documentării teoretice

În activitatea de cercetare documentarea face parte din rândul activităților de mare însemnătate, indispensabilă, deoarece prin intermediul ei se face legătura cu experiența socială anterioară dobândită de societate în diferitele domenii ale realității.

Metoda documentării teoretice a presupus căutarea celor mai potrivite și mai folositoare surse bibliografice, ajutătoare în ceea ce privește tratarea temei, studierea și selecționarea datelor necesare cercetării. Majoritatea materialelor au fost folositoare, unele dintre ele fiind în concordanță cu informațiile și resursele vremurilor respective, altele fiind de actualitate și tratând subiectele într-un mod mai adecvat. În ordinea lor cronologică, materialele s-au perfecționat permanent, ținând cont de noile invenții, dar și de cerințele oamenilor, care își doresc ca procesul de recuperare să fie cât mai scurt și cu obținerea celor mai bune rezultate.

Lucrările de specialitate sunt extrem de valoroase din acest punct de vedere și este de apreciat faptul că se dorește mereu să se facă îmbunătățiri în ceea ce privește menținerea sau redarea stării de sănătate a oamenilor.

Metoda observației

Această metodă este una dintre cele mai valoroase metode de investigație deoarece permite observarea directă a realității, ea reprezentând punctul de plecare în ceea ce a privit obținerea informațiilor. Aplicarea metodei observației a constat în urmărirea într-un mod sistematic a comportamentului pacienților, mai ales în timpul aplicării programelor de kinetoterapie.

În cadrul lucrării am utilizat observația directă, scopul fiind obținerea unor detalii cu privire la efectele tehnicilor și metodelor kinetice asupra stării fizice, dar și psihice, a persoanelor ce au fost diagnosticate cu algii cronice pelvine.

Metoda istorică

Practicarea exercițiului fizic terapeutic a fost un obicei cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, rolul acestuia fiind unul bine-definit, fiind aplicat, în general, pentru păstrarea sănătății sau pentru tratarea diferitelor afecțiuni.

Odată cu evoluția societății și cu descoperirea unor cunoștințe noi, practicarea kinetoterapiei a devenit sistematică, aceasta fiind fundamentată științific și având un rol important în cadrul recuperării.

Metoda studiului de caz

Studiul de caz a constat în aplicarea programelor de kinetoterapie pacientelor ce au fost diagnosticate cu dureri cronice pelvine.

Metoda interpretării grafice

Prin intermediul acestei metode am realizat graficele cu ajutorul cărora am putut scoate în evidență efectele kinetoterapiei și modul în care au acționat mijloacele și tehnicile kinetice speifice în ceea ce privește tratarea pacientelor ce au luat parte în cadrul studiului de caz.

II.5. Teste și măsurători

Examenul sindromului dureros pelvin este complex și cuprinde o serie de teste și măsurători:

1.anamneza poate oferi informații cu privire la:

– caracterele durerii: neuropată sau nociceptivă;

– contextul apariției durerii: după sarcină, postoperator, posttraumatic, după infecții;

– cronologia durerii: debut brusc, insidios, durată, dispare brusc sau insidios, între crize durerile dispar sau persistă;

– intensitatea, folosind scara vizuală analogică;

– topografia durerii;

– factorii declanșatori: schimbarea posturii (șezândă, ortostatism); după efort de mers, tuse, strănut, defecație; context psiho-social: probleme psihologice, comportament;

– semne de însoțire: diformitate congenitală, masă tumorală, tegumente hiperemice, febră, tulburări de tranzit, disurie, polakiurie, exteriorizare de sânge +/- puroi, impotență;

– dacă durerea cedează sau nu la repaos, toleranța la tratament analgetic, antiinflamator;

– antecedente personale: traumatice, reumatologice, chirurgicale, dermato-venerice, obstetricale;

– situația socială: angajat, șomaj, pensionar, invaliditate, fără loc de muncă;

– calitatea somnului;

– în sfera pelvi-perineală: intervenții anterioare, antecedente obstetricale, antecedente traumatice ale bazinului, preferințe sportive: ciclism, călărie, consemnarea tulburărilor vezico-sfincteriene, genitale; traumatisme sexuale în timpul copilăriei sau la vârsta adultă

2.examenul clinic obiectiv:

– la inspecție: tegumente hiperemice, contractură musculară, diformitate locală ce poate justifica existența unei tumori, chist, sinus pilonidal; un prolaps vezical, rectal, cicatricea după o epiziotomie, prezența unui nodul de endometrioză perineală vizibil, eczeme, herpes perianal, hemoroizi interni, recte procidenți trombozați, stenozați, abcedați; abcese și fistule perianale, intramurale; fisuri, ulcerații, inflamații specifice/nespecifice.

– la palpare: prin tact rectal, vaginal + anuscopia +/- rectoscopia sub anestezie locală sau regională se poate elimina contractura unui ridicător, un abces intramural: reproducerea durerii prin mobilizarea coccisului orientează spre o coccigodinie; dispariția durerii după infiltrarea punctului dureros cu un produs anestezic sau prin dispunerea unui tampon intravaginal.

3. investigațiile paraclinice sunt complexe:

Bilanțul biologic:

bilanțul biologic sanguin: urmărește a evidenția un sindrom inflamator și infecțios, culturi, serologie pentru o posibilă etiologie bacteriană, virală (de exemplu : HIV);

– examen LCR: citologie, bacteriologie, biochimie;

– frotiu vaginal: pentru a evidenția o afecțiune ginecologică, un herpes genital;

– urocultura: infecții urinare bacteriene, cu Chlamidia.

Bilanțul imagistic:

– radiografii convenționale lombo-sacrate, bazin pentru evaluarea aspectelor anatomice (modificări radiologice de discartroză, tumori osoase lombo-sacrate, fractură de sacru, etc.), dar și funcționale (ortostatism, poziție șezândă; de exemplu pentru depistarea instabilității sacro-coccigiene: luxație, hipermobilitate sau artroză);

– explorarea CT și RM a coloanei lombo-sacrate, dar și a pelvisului pentru a evidenția o tumoră pelvină, endometrioză, tumori osoase benigne, maligne; tumori în canalul rahidian: neurinom, ependimom;

– scintigrafia osoasă: poate decela o leziune osoasă posttraumatică, postinfecțioasă

-echografie pelvină: indică procese expansive intra pelvine, patologie viscerală și echografie endo-anorectală: indică leziuni la nivelul rectului inferior, sfincterului anal;

– cistoscopie, cistografie pentru a evidenția tulburări de statică vezicală, cistite cornice;

– defecografia, rectografia dinamică, timpul de tranzit colic: identificarea unui prolaps intra-rectal, tulburare de statică rectal;

– tripla opacifiere pelvină: este utilă pentru a pune în evidență un proplaps pelvin complex: helitrocel, enterocel.

Bilanțul funcțional pelvin :

– explorarea uro-dinamică obiectivează o disfuncționalitate vezico-sfincteriană în tulburări de statică vezicală, cistita interstițială;

– manometria ano-rectală: indică o disfuncționalitate recto-sigmoidiană în constipații cronice, rectită cronică, tulburări de statică rectală, perineu descendent

– explorările neurofiziologice ale perineului;

– studiul latențelor sacrate indică integritatea arcului reflex nerv pudendal internmetamerele S2-S3-S4, îndeosebi în cazul unei interesări proximale; se fac prin stimularea cu electrozi externi a aferenței senzitive: nervul clitoridian, recte cu electrod de contact a efectorului – unul din mușchii planșeului perineal; latența normală este < 44 milisecunde;

– electromiograma sfincterului anal, dar și a mușchilor perineali pentru a decela semne neurogene periferice în cazul unei neuropatii;

– studiul potențialelor evocate somestezice și motorii corticale ale nervului rușinos: permit studiul căilor lemniscale de la nervul rușinos intern până la cortexul parietal (este mai puțin sensibil și specific în caz de diabet, etilism);

– latențele distale motorii ale nervului pudendal: indică interesarea focală, distală, unilaterală, monotronculară a nervului; se obțin prin stimularea endo-rectală a nervului pudendal la spina ischiatică introducând electrozii în mușchiul bulbocavernos.

Alte investigații: biopsie, endoscopie ano-rectală, colonoscopie.

Pentru a scoate în evidență modul în care a fost ameliorată durerea am utilizat scala analog-vizuală. Aceasta cuprinde o linie verticală sau orizontală cu fixare verbală sau picturală, permițând pacientului să-și exprime durerea (0-durere absentă, 10-durerere severă).

Figura 1- scala analog-vizuală

(http://www.scribd.com/doc/88541987/Scala-analog-vizuală)

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

III.1. Locul și desfășurarea studiului

Subiecții ce au făcut parte din cadrul studiului de caz au beneficiat de aplicarea programului de kinetoterapie la o sală de recuperare medicală, acest lucru realizându-se doar din momentul ce aceștia au primit recomandare din partea medicului specialist de a urma o astfel de terapie.

Din punct de vedere al dotării sălii de kinetoterapie aceasta a fost dotată cu materiale și parate diverse:

obiecte/instrumente de evaluare

› cântar, taliometru, bandă metrică;

› compas pentru diametre;

› cadru somatoscopic;

› goniometrul.

materiale fixe

spalier;

bancă de masaj;

oglinzi verticale;

bare fixe pentru reeducarea mersului;

materiale mobile

›pedalier;

› dispozitiv de mobilizare a gleznei;

› roată pentru mobilizarea umărului;

› saltele de gimnastică;

obiecte portabile

mingi medicinale, mingi de cauciuc;

gantere de diferite mărimi;

săculeți cu nisip;

III.2. Durata studiului și etapele acestuia

Finalizarea studiului s-a realizat după o perioadă de aproximativ un an, perioadă în care toate eforturile depuse au avut ca și scop final redactarea unei lucrări veridice. În elaborarea lucrării s-au succedat mai multe etape.

În cadrul primei etape atenția a fost concentrată pe căutarea a cât mai multor informații legate de tema mea, studiind și citind atât materiale aparținând litetraturii autohtone, cât și celei străine. Această primă etapă a reprezentat etapa documentării teoretice, obiectivul principal stabilit în cadrul acesteia fiind acela de a intra în contact cu realitatea actuală a temei și de a observa cele mai veritabile și eficiente mijloace folosite în zilele noastre în vederea tratării afecțiunii specifie.

A doua etapă a constat în activitatea de observare, aceasta fiind realizată în cadrul ședințelor de kinetoterapie din cadrul centrului de recuperare medicală. În acest fel am putut observa în realitate efectele și importanța aplicării mijloacelor și tehnicilor kinetice pacienților care au fost diagnosticați cu algii cronice pelvine neperiodice..

A treia etapă a cuprins activitatea practică a cercetării și având în vedere faptul că tema mea se referă la importanța kinetoterapiei în ceea ce privește ameliorarea durerii la persoanele ce suferă de dureri pelvine cronice, am încercat să folosesc mijloacele cele mai eficiente pentru îndeplinirea acestui obiectiv, programul kinetic și mijloacele kinetice specifice fiind selectate și adaptate fiecărei paciente în parte.

Ultima etapă a constat în consemnarea consecințelor și efectelor pe care le-a avut aplicarea mijoacelor kinetice asupra activității de recuperare a pacientelor. Acest lucru a fost realizat prin discuții cu pacienții, dar mai ales prin urmările obiective asupra segmentelor afectate. În același timp am făcut anumite comparații în ceea ce privește durerea inițială și cea de la finalul programului de kinetoterapie, iar cu ajutorul acestor informații am realizat procesul de prelucrare și interpretare a datelor.

III.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare

Studiul a fost realizat pe un eșantion de patru subiecți, criteriile de selectare fiind vârsta acestora, precum și patologia prezentă. Aceștia au beneficiat de kinetoterapie în vederea ameliorării durerii pelvine, alte obiective specifice fiind obținerea unei relaxări atât fizice cât și psihice, dar și îmbunătățirea stării de sănătate generală. În cadrul studiului fiecare subiect a beneficiat de kinetoterapie timp de zece ședințe.

Fișele subiecților (tabel 1)

III.4. Programul kinetic

Programul kinetic trebuie să cuprindă exerciții globale de menținere a stării de sănătate fizică, dar și psihică, ținându-se cont cont de obiectivele, indicațiile și contraindicațiile specifice.

Obiectivele programului de kinetoterapie:

› deprinderea unui autocontrol prin care pacienta să mențină o postură corectă și un aliniament corporal fiziologic;

› recâștigarea tonusului muscular;

› refacerea elasticității musculare și a mobilității articulare;

› educarea musculaturii pelviperineale în vederea îmbunătățirii autocontrolului;

› menținerea sau revenirea la o capacitate de efort adecvată.

Mijloacele folosite:

Exerciții libere;

Exerciții de stretching;

Exerciții cu îngreuiere prin gantere sau săculeți de nisip;

Exerciții la aparate (bicicleta ergometrică, covor rulant, scripeți, scară fixă, fzioball);

Masaj.

Indicații metodice:

Adoptarea unor poziții de lucru cu baza largă de susținere, în vederea evitării apariției unor dezechilibre;

Se vor evita săriturile, exercițiile de forță, exercițiile de viteză, suprasolicitarea organusmului;

Se va pune accent pe exercițiile de respirație;

Adaptarea programului kinetic în funcție de vârstă, stare de sănătate, afecțiuni asociate;

Recomandarea unor poziții specifice de odihnă, de lucru și de relaxare;

Exerciții de stretching.

Program de kinetoterapie

Exerciții de mers:

mers pe partea internă/externă a labei piciorului;

mers încrucișat;

mers cu ridicarea brațelor;

mers cu palmele așezate la nivelul umerilor;

mers fandat;

mersul piticului:

mers corelat cu mișcări de respirație (inspir cu ridicarea brațelor, expir cu coborârea acestora);

Exerciții de alergare

alergare ușoară;

alergarea cu pendularea gambelor înapoi;

alergare cu genunchii întinși;

alergare cu pași laterali;

alergare cu pași încrucișați;

Exerciții pentru cap, gât și centura scapulo-humerală

Poziția inițilală stând:

adoptarea unei posturi corecte;

exerciții pentru centura scapulo-hunerală: ridicări și coborâri ale umerilor, rotații ale umerilor;

exerciții pentru cap și gât: flexii, extensii, înclinări, rotații.

Poziția inițială: așezat pe fizioball se execută:

Fandări laterale cu trunchiul drept și palmele așezate la nivelul umerilor;

Translații laterale sau sagitale ale bazinului, cu brațele întinse.

Exerciții de stretching pentru partea superioară a corpului

Poziția inițială de stând depărtat;

Înclinarea laterală a trunchiului, cu brațele sus, brațul din direcția mișcării menținând întinderea trăgând de brațul opus;

Cu palmele la nivelul toracelui răsucirea trunchiului menținând poziția obținută

Poziția inițială pe genunchi, cu sprijin înainte pe palme (cvadrupedie) se va exexuta așezarea șezutei pe călcâie, cu extensia trunchiului și brațele întinse;

Exerciții de respirație

Poziție inițială decubit dorsal, membrele inferioare flectate executarea respirației de tip toraco-abdominal și diafragmatic ;

Exerciții adresate musculaturii pelviperineale

Poziția inițială decubit lateral (ulterior așezat). Din decubit lateral cu genunchii îndoiți executarea de contracții ale musculaturii planșeului pelvin urmate de contracții ale musculaturii fesiere cocncomitent cu ridicarea gambelor și menținerea lor un timp în această poziție;

Poziție inițială ortostatism, așezat cu sprijin pentru spate sau pe genunchi în vederea realizării distensiei perineale voluntare.

Exerciții de stretching pentru musculatura laterală a trunchiului și pentru membrele inferioare

Poziția inițială decubit dorsal cu un membru superior întins oblic pe sol și capul răsucit în direcția acestuia flectarea genunchiului homolateral și rotirea capului în partea opusă, menținându-se întinderea cu brațul corespunzător direcției rotirii;

Poziție inițială așezat cu un membru inferior întins având talpa în extensie și cu celălalt membru inferior în flexie și abducție, brațele sus se va executa înclinarea laterală a trunchiului de partea piciorului întins, menținând întinderea brațelor și revenire;

Poziție inițială aceeași de mai sus – executarea unor aplecări ale trunchiului cu prinderea gleznelor piciorului întins, menținerea întinderii și relaxare.

Exerciții de tonifiere musculară

Poziție inițială decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe sol

Cu spijin pe coate se execută flexii ale capului și umerilor până la ridicarea omoplaților de pe sol și aplatizarea zonei lombare;

Rotiri de trunchi cu sprijin pe cotul homolateral, până când palma heterolaterală ajunge la genunchiul heterolateral ;

Ridicarea bazinului și a zonei lombare de pe sol cu menținerea poziției și revenire lentă inițiată la nivel lombar;

Poziția inițială ,,mahomedană” se întinde banda elastică înaintea sau în spatele trunchiului

Poziția inițială decubit ventral cu palmele pe sol la nivelul capului executarea extensiei capului și a umerilor concomitent cu tragerea spre înăuntru și în jos a omoplaților (contracții izometrice timp de 5-6 secunde);

Poziția inițială decubit ventral cu brațele pe lângă corp extensia trunchiului și a capului, menținându-se o contracție izometrică timp de 5-6 secunde;

Poziție inițială decubit dorsal cu brațele pe lângă corp și palmele așezate pe abdomen rotirea brațelor extern, adducându-se omoplații și micșorându-se curburile cervicale și lombare;

Poziția inițială stând ridicarea pe vârfuri și ducerea brațelor înainte, menținându-se o contracție izometrică timp de 5-6 secunde.

Exerciții la aparate: bicicleta ergometrică, scara fixă, scripeți.

Relaxare musculară

Din decubit dorsal scuturări ale membrelor și exerciții de respirație;

Mers cu rotații de trunchi;

Mers cu pendulări ale membrelor ;

Mers corelat cu exerciții de respirație;

Masaj/automasaj.

Variantă

Plie-uri

Pacienta așezată în poziție corectă, cu spatele drept și alungit, gâtul aliniat cu coloana, umerii relaxați. Se inspiră și pe măsură ce se expiră se retrage abdomenul către coloană.

La următoarea expirație se depărtează labele picioarelor, câlcâiele fiin așezate în V. Genunchii trebuie să fie pe aceeași direcție cu labele picioarelor, iar spatele trebuie să se mențină drept.

Se inspiră și pe măsură ce se expiră se îndoaie genunchii, câlcâiele nedesprinzându-se de pe podea.

Se inspiră și pacienta se ridică, iar pe măsură ce se îndreaptă picioarele se continuă mișcarea astfel încât vârfurile picioarelor se ridică.

Se depărtează picioarele la aproximativ 50 de cm, menținând aceeași postură.

Se inspiră și pe măsura expirului se retrage abdomenul către coloana vertebrală și se îndoaie genunchii atât cât călcâiele să nu se desprindă de pe podea.

Se inspiră și se îndreaptă picioarele, continuând mișcarea. Se repetă de 10 ori.

Întinderi ale mușchiului cvadriceps

Pacienta așezată pe podea, cu spatele drept și umerii relaxați, picioarele întinse în față. Se așează laba piciorului stâng pe coapsa dreaptă, lăsând piciorul stâng să se relaxeze. Se inspiră și pe măsura expirului se apleacă spre piciorul drept, menținând spatele drept. Se inspiră profind și pe fiecare inspir se încearcă o aplecare din ce în ce mare. Se repetă același lucru și de partea cealaltă.

Întinderi ale mușchilor fesieri

Pacienta se întinde pe spate cu genunchii îndoiți și labele picioarelor pe podea. Se așează glezna stângă peste genunchiul drept și se ridică, apropiindu-se de piept. Se menține poziția câteva secunde și se revine. Se repetă și pe partea cealaltă.

Înclinări de pelvis

Pacienta se întinde pe podea și labele picioarelor sunt așezate pe un scaun stabil. Se așează brațele depărtate de corp cu palmele pe podea.

Se inspiră și pe măsura expirului se retrage abdomenul către coloana vertebrală, încordând mușchii planșeului pelvin și musculatura șezutei.

Se menține poziția și se trage partea inferioară de pe podea. Se repetă de 10 ori.

Exercițiul ,,cobra”

Pacienta se întinde cu fața în jos, picioarele ușor depărtate, coatele îndoite, antebrațele și palmele pe podea. Se inspiră și pe măsură ce se expiră se retrage abdomenul către coloana vertebrală și se încordează mușchii din partea inferioară a șezutului și ai planșeului pelvin.

Se coboară umerii, se încordează musculatura părții superioare a trunchiului și se ridică capul de pe podea menținâmd capul extins.

Se inspiră și se revine la poziția inițială. Se repetă de 10 ori.

Tonifierea și întinderea brațelor

Pacienta așezată cu spatele la perete pe o distanță de aproximativ 30 de cm, cu picioarele depărtate la o distanță egală cu lățimea șoldurilor. Se îndoaie genunchii și spatele se lasă ușor pe perete,

Se inspiră și pe expir se menține abdomenul retras spre coloană. Se trag în jos omoplații, pe măsură ce brațele se ridică prin lateral.

Se ridică brațele prin față, îndoind coatele pentru a aduce mâinile la umeri.

Abdomene

Pacienta stă întinsă pe spate, cu genunchii flectați și tălpile pe sol. Se așează o pernă între genunchi, umerii fiind relaxați.

Se inspiră și pe expir se retrage abdomenul către coloana vertebrală. Se încordează mușchii planșeului pelvin și ai șezutei și se desprind capul și umerii de pe podea.

Când se ajunge sus se inspiră și se revine pe podea.

Înclinări ale pelvisului

Pacienta așezată în decubit dorsal, genunchii îndoiți, cu o pernă între ei și tălpile pe sol.

Se inspiră și pe expir se retrage abdomenul către coloana vertebrală, încordând mușchii planșeului pelvin. Se retrage abdomenul și se desprinde vertebră cu vertebră.

Se menține corpul în această poziție, gâtul și umerii fiind relaxați. Se inspiră și se ridică brațele, ducându-se deasupra capului. Se menține poziția și expirând se revine cu spatele pe podea, vertebră cu vertebră.

Se inspiră și se descrie un cerc cu brațele, aducându-le către părțile laterale ale corpului. Se repetă de 10 ori.

Exerciții de relaxare

Pacienta este întinsă pe podea, cu spatele drept și brațele pe lângă corp, cu palmele privind spre tavan. Se închid ochii și se conștientizează greutatea corpului, pacienta acomodându-se și așezându-se confortabil. Se rotește capul lateral de câteva ori, pentru a relaxa zona capului și a gâtului.

Începându-se cu degetele de la picioare se începe obținerea stării de relaxare a întregului organism, segment cu segment, pacienta concentrându-se din aproape în aproape asupra fiecăeri părți a corpului.

Pacienta simte ,,valul” împrăștiindu-se în picioare, gambă, genunchi, coapse. Membrele inferioare se rotesc spre exterior din șolduri. Șoldurile și șezuta se lasă libere, după care efectul de relaxare ajunge la nivelul abdomenului, în timp ce coloana inferioară se relaxează, lăsându-se pe podea.

Stomacul, talia și coatele se destind și se relaxează. Respirația devine extreme de ușoară, valuri relaxante trecând din torace în spate scurgându-se în podea. Relaxarea ajunge în umeri, gât și pe toată lungimea membrelor superioare, până la nivelul vârfurilor degetelor.

Întregul corp se relaxează, pacienta conștientizând și bucurându-se de această senzație.

Apoi se adâncește respirația, lăsând coastele să se relaxeze, plămânii umplându-se de aer. După câteva respirații profunde degetele mâinilor și picioarelor sunt mobilizate cu ochii închiși, ridicându-se brațele deasupra capului și întinzându-se brațele și membrele inferioare, depărtându-se unele de altele. După care pacienta se rostogolește pe o parte și deschide ochii, apoi se ridică.

Exerciții de respirație

Conștientizarea abdomenului

Pacienta se întinde pe spate, cu o pernă așezată la nivelul capului și cu picioarele sprijinite pe un scaun, astfel încât gambele și coapsele să formeze un unghi drept. Se așează o mică pernă sau un prosop între genunchi și se menține în timpul exercițiului. Pe urmă se așează brațele pe abdomen în așa fel încât degetele mijlocii abia să se atingă. În timpul inspirului mișcarea trebuie să ajungă până la abdomen și să despartă degetele, iar în timpul expirului acestea trebuie să se reunească.

Conștientizarea coastelor

Pacienta se așează pe un scaun sau pe fizioball, cu picioarele sprijinite pe podea, depărtate la o distanță egală cu lățimea șoldurilor, degetele fiind îndreptate spre înainte. Se alungește spatele, evitându-se tensiunile la nivelul gâtului și a umerilor. Se înfășoară o eșarfă în jurul corpului, la nivelul coastelor, după care se încrucișează în față și se ține câte un capăt în fiecare mână, menținând eșarfa întinsă, dar nu exagerat de strânsă. Se inspiră adânc și se încearcă să se simtă coastele extinzându-se astfel ăncât să fie nevoie a se elibera eșarfa puțin. Se expiră încercându-se a se simți coastele contractându-se.

Alternarea respirației

Pacienta este așezată pe podea, cu picioarele încrucișate sau pe scaun cu picioarele așezate pe podea.

Se închid ochii și se respiră. Pacienta ridică brațul drept în așa fel încât să ajungă la nivelul feței și să pună presiune la nivelul nării drepte a nasului cu degetul mare. Se expiră pe nara stângă și apoi se inspiră încet pe această nară.

Ulterior se acoperă nara stângă cu al patrulea și al cincilea deget. Se expiră și se inspiră pe nara dreaptă. Se repetă câteva minute.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1. Prezentarea rezultatelor

Evaluarea și interpretarea rezultatelor fac parte din rândul acțiunilor care au un rol semnificativ în ceea ce privește prezentarea și observarea modului în care programul de kinetoterapie a înfluențat recuperarea generală a subiecților.

Atunci când pacienții s-au prezentat la sala de recuperare am efectuat în cadrul primei ședințe măsurători în vederea determinării potențialului motric al acestora, acest lucru realizându-se pe baza a unor teste specifice, cel mai semnificativ pentru studiul nostru fiind testul evaluării durerii, cu ajutorul scalei analog-vizual, teste ce au fost realizate pe parcursul tuturor ședințelor de kinetoterapie, inclusiv la sfârșitul tratamentului.

Prin intermediul tabelelor și garficelor de mai jos se poate observa modul în care programul de kinetoterapie a înfluențat modul de resimțire a durerilor pelvine de către subiecții studiului.

Tabel 2- scala analog-vizuală ( evaluarea durerii )

I-Inițial (la începutil ședinței de kinetoterapie)

F-FINAL(la sfârșitul ședinței de kinetoterapie)

IV.2. Interpretarea grafică a rezultatelor

Procesul de interpretare grafică reprezintă un proces ce facilitează observarea modului în care s-au desfășurat programele kinetice și în ce măsură au înfluențat acestea parametrii urmăriți la fiecare subiect în parte.

Grafic 1- evaluarea durerii prin intermediul scalei analog-vizuale a subeictului1 L. G.

Grafic 2- evaluarea durerii prin intermediul scalei analog-vizuale a subeictului 2 T. A.

Grafic 3- evaluarea durerii prin intermediul scalei analog-vizuale a subeictului 3 C. I.

Grafic 4- evaluarea durerii prin intermediul scalei analog-vizuale a subeictului 4 G. O.

Grafic 5- evaluarea colectivă a durerii prin intermediul scalei analog-vizuale (șed. 1)

Grafic 6- evaluarea colectivă a durerii prin intermediul scalei analog-vizuale (șed.5)

Grafic 7- evaluarea colectivă a durerii prin intermediul scalei analog-vizuale (ședința numărul 10)

Tabel 3- media valorilor primelor zece ședințe

Ix10 (media testărilor inițiale pe primele zece ședințe)

Fx10 (media testărilor finale pe primele zece ședințe)

Grafic 8- evaluarea individuală a durerii subiect 1 L. G.- media primelor zece ședințe

Grafic 9- evaluarea individuală a durerii subiect 2 T. A.- media primelor zece ședințe

Grafic 10- evaluarea individuală a durerii subiect 3 C. I.- media primelor zece ședințe

Grafic 11- evaluarea individuală a durerii subiect 4 G. O.- media primelor zece ședințe

Grafic 12- evaluarea colectivă a durerii prin intermediul scalei analog-vizuale (media primelor 10 ședințe)

CONCLUZII

Algiile cronice pelvine neperiodice fac parte din cadrul afecțiunilor a căror tratament este complex, pacientele diagnosticate cu o astfel de patologie beneficiind atât de un tratament medicamentos, cât și de terapii naturale, kinetoterapia fiind benefică datorită complexității de mijloace și metode pe care le propune în vederea ameliorării simptomatologiei.

Ipoteza formulată a fost confirmată, acest lucru bazându-se pe:

mijloacele și metodele kinetice utilizate în cadrul programului de recuperare au dus la ameliorarea durerilor în cazul tuturor subiecților ce au luat parte în cadrul studiului de caz ( acest lucru este reflectat prin tabelele și graficele prezentate în capitolul 4);

ameliorarea simptomatologiei specifice fiecărei paciente în parte s-a datorat modului de desfășurare a pragramului kinetic, acesta fiind adaptat și particularizat în funcție de specificul fiecărei paciente;

practicarea kinetoterapiei de către persoanele diagnosticate cu algii cronice pelvine duce la îmbunătățirea stării generale de sănătate, datorită înfluențării mobilității articulare și a tonusului muscular general, precum și a funcțiilor de coordonare și echilibru.

În cazul persoanelor care suferă de algii cronice pelvine este esențial să se consulte un medic specialist, acesta urmând a dicta pașii ce trebuiesc urmați în ceea ce privește conduita terapeutică, kinetoterapia fiind una din terapiile ce ameliorează semnificativ simptomatologia acestei afecțiuni.

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu, V., Compendiu de kinetoterapie, tehnici și metode, Ed. Cermi, iași, 2005

Chitulea, P., Orizontul psihosomatic și social al medicinei perinatale, Editura Durans, Oradea, 2001

Cordun, M., Kinetologie medicală, Ed. Axa, București, 1999

Cotoman R., Kinetoterapie-metodica desfășurării activității practice, Ed. Funației României de mâine, București, 2005

Drosescu, P., Toader S., Anatomie, caiet de lucrări practice, Ed. Pim, Iași, 2010

Hagiu, B. A., Terapia durerii, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012

Hagiu, B. A., Fiziologie patologică, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011

Hagiu, B. A., Farmacologie, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005

Papilian, V., Anatomia omului, Vol. 1 Aparatul locomotor, Ediția a VI-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982

Papilian, V., Anatomia omului, Vol. II Splanhnologia, Ediția a VI-a, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucrești, 1982

Tudor Sbenghe, Kinesiologia, știința mișcări, Editura Medicală, București, 2005

Staumont G., Suduca J.M., Suduca P. – Algies anorectales chroniques, Encycl. Méd. Chir., Gastroentérologie, 1996;

Văleanu, V., Psihosomatica feminină, Editura Medicală, București, 1997

Villet R., Buzelin J.M., Lazorthes, Les troubles de la statique pelvi-périnéale de la femme. Algies pelvi-périnéales, Vigot, 1995

Surse electronice:

› http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-PELVISULUI-SI-ORGAN64562.php)

› (https://www.google.ro/search?q=caldwell+moloy&source)

› (http://www.scribd.com/doc/88541987/Scala-analog-vizuală)

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu, V., Compendiu de kinetoterapie, tehnici și metode, Ed. Cermi, iași, 2005

Chitulea, P., Orizontul psihosomatic și social al medicinei perinatale, Editura Durans, Oradea, 2001

Cordun, M., Kinetologie medicală, Ed. Axa, București, 1999

Cotoman R., Kinetoterapie-metodica desfășurării activității practice, Ed. Funației României de mâine, București, 2005

Drosescu, P., Toader S., Anatomie, caiet de lucrări practice, Ed. Pim, Iași, 2010

Hagiu, B. A., Terapia durerii, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012

Hagiu, B. A., Fiziologie patologică, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011

Hagiu, B. A., Farmacologie, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005

Papilian, V., Anatomia omului, Vol. 1 Aparatul locomotor, Ediția a VI-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982

Papilian, V., Anatomia omului, Vol. II Splanhnologia, Ediția a VI-a, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucrești, 1982

Tudor Sbenghe, Kinesiologia, știința mișcări, Editura Medicală, București, 2005

Staumont G., Suduca J.M., Suduca P. – Algies anorectales chroniques, Encycl. Méd. Chir., Gastroentérologie, 1996;

Văleanu, V., Psihosomatica feminină, Editura Medicală, București, 1997

Villet R., Buzelin J.M., Lazorthes, Les troubles de la statique pelvi-périnéale de la femme. Algies pelvi-périnéales, Vigot, 1995

Surse electronice:

› http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-PELVISULUI-SI-ORGAN64562.php)

› (https://www.google.ro/search?q=caldwell+moloy&source)

› (http://www.scribd.com/doc/88541987/Scala-analog-vizuală)