Alexandru MARIN Coordonator: Lect.univ.dr. Tomiță CIULEI 2008 8 UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE Facultatea de Științe Juridice, Sociale ș i… [604395]

7
UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE
Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Student: [anonimizat]:
Lect.univ.dr. Tomiță CIULEI

2008

8 UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE
Facultatea de Științe Juridice, Sociale ș i Politice
Specializarea : Științe ale Comunicării

LUCRARE DE LICENȚĂ

Principiile deontologice ale jurnalistului

Student: [anonimizat]:
Lect.univ.dr. Tomiță CI ULEI

2008

9 CUPRINS

Introducere în problematica principiilor deontologice al e jurnalistului ………………….. 7

Capitolul I – Deontologia mijloacelor de comunicare …………………………………… 9

Secțiunea I – Morala, deontologie ș i control……………………………………………….11
Secțiunea a II -a – Interpretarea și aplica rea codurilor………………………………….…..15

Capitolul II – Principii și valori …………………………………………………………… 16

Secțiunea I – Valori umane……………………………………………………………….16
Secțiunea a II -a – Valori fund amentale………………………………………………….. 16
Secțiunea a IV -a – Libertatea de expresie……………………… …………………………17
Secțiunea a V -a – Valori mediatice……………… ……………………………………….17
Secțiunea a VI -a – Declarația îndatoririlor jurnaliștilor ……………………………………….18

Capitolul III – Deontologia. Codurile: tipuri și conținuturi …………………………. ..20

Secțiunea I – Autorii codurilor……………………………………………… ……………21
Secțiunea a II -a – Cod si ntetic…………………………………………………………….22
Secțiunea a III -a – Principiile meserie i de jurnalist……………………………………….33
1. Principiul legalității ………………………… ………………………………………33
2. Principiul bunei credințe……………………………………………………………34
3. Principiul adevarului………….. ……………………………………………………35
4. Principiul libertății de exprimare………………………………… ………………..37
5. Principiul responsabilității și răspunderii……………………………………………38
6. Principi ul imparțialității și obiectivității…………………………………………….39
7. Principiul secretului profesional…………………………………………………….40
8. Principiului umanismului……………………………………………………………41
9. Principiul liberulu i acces……………………………………………………………41
10. Principiul comunicării autorizate… ……………………………………………….. 42
11.Principiul libertății de gândire, creație, opinie și credință………………………….43
12.Principiul clauzei de conștiință………………………………………………… .…44
13. Principiul transparentei……………………………………………………………44

Capitolul IV – Norme adoptate de Centru p entru Jurnalism Independent …………… 46

Secțiunea I – Rolul jurnalist ului…………………………………………………………..46
Secțiunea a II -a – Conduita p rofesională…………………………………………………47
Secțiunea a III -a – Drepturile jurnalist ului…………………………………………… ….50

Capitolul V – Mijloacele de Asigurare a Responsabilității Sociale a Mijloacelor de
Comunicare (MARS) ……………………………………….…………… 51

Capitolul VI – Elemente de etică și legislația presei ………………………………. …60

10
Secțiu nea I – Modelul a merican …………………………………………………………61
Secțiunea a II -a – Modelul francez……………………………………………………….66
Secțiunea a III -a – Principii deontologice elabora te de codurile franceze……………….68
Secțiunea a IV -a – Rezoluția 10 03 a Consiliului Europei cu p rivire la etica jurnalistică..70
Secțiunea a V -a – Responsabilitatea jurnalistic ă și viața privată…………………………73

Capitolul VII – Studiu comparativ al dreptului comunicării sociale între Franța și
România ………………………………………………………………… 74

Concluzii ………………………………………………………………………………….. 79
Bibliografie ……………………………………………………………… .…..80

11
INTRODUCERE ÎN PROBLEMETICA PRINCIPIILOR DEONTOLOGICE
ALE JURNALISTULUI.

Despre evoluția jurnalismului românesc postdecembrist, există câteva studii de
referință în special cele de tip universitar, care jalonează principalele curente și tendințe
din sistemul mediatic românesc. E vorba de studiile lui Petter Gross1 sau Mihai Com an2.
Mass -media din România a cunoscut o serie de transformări inedite în perioada
postdecembristă. Goana după senzaționalism, preferința pentru zonele macabre ale
existenței (crime, accidente, droguri, prostituție, violuri etc.) au devenit obsesii ale mul tor
instituții de presă, mediatice. La nivel stilistic asistăm la invazia elementelor lexicale din
toate straturile limbii (argou, jargon, vulgarități lexicale, neologiosme).
Nu întotdeauna tendințele discursului jurnalistic se manifestă în sens pozitiv,
existând posibilitatea să apară anumite derapaje mai mult sau mai puțin vizibile.
Analizând tendințele jurnalismului românesc actual, putem observa că jurnalistul de
astăzi nu mai are aproape nimic în comun cu gazetăria secolelor trecute datorită
inovațiil or tehnologice accelerate, cu referire directă la Internet. Maniera de a polemiza
traduce gradul de cultură și instruire al individului și al societății în general. Unul din
cele mai frecvente reproșuri aduse jurnaliștilor apăruți după 1989 a fost acela c ă se
documentează “după ureche” – element ce vine în contradictoriu cu unul din cele mai
importante principii deontologice ale jurnalistului și anume principiul verificării surselor,
de unde derivă obligația jurnalistului de a verifica din cel puțin două s urse o informație
înainte ca aceasta să fie pusă în circulație. Sistemul comunicării de masă s -a impus ca o
componentă esențială a lumii moderne, acesta s -a manifestat permanent ca un actor activ
al jocului social, modelând celelalte subsisteme ale societă ții: nici politicul, nici
economicul, nici cultura și nici viața cotidiană nu a putut scăpa de presiunea exercitată de
mesajele presei3.

1 Petter Gross , Colosul cu Picioarele de lut. Aspecte ale presei romanesti postdecembriste , Editura
Polirom, Iasi, 1999.
2 Mihai Coman , Jurnalismul romanesc dupa 1989 , Editura Polirom, Iasi, 1999.
3 Mihai Coman , Introducere in sistemul mass -media , Editura Polirom, 2007.

12 Prin conținutul muncii sale, jurnalistul interferează cu alte tipuri de activități,
precum acelea ale liderului polit ic, istoricului, cadrului didactic etc. În sistemul francez
conform articolului 761, aliniatul 2 din Codul Muncii, jurnalistul profesionist este “o
persoană a cărei principală ocupație, efectută regulat și remunerat, constă în exercitarea
profesiei pentru un cotidian sau altă publicație ori agenție de presă și care obține
majoritatea veniturilor sale din această activitate”. Jurnalismul românesc în general a
cunoscut o ascensiune treptată în ultimii ani, moderată dar care a înregistrat și anumite
carențe, f ăcându -l să fie perceput astăzi de către unii analiști, un mijloc de manipulare,
dezinformare și o lipsă de profesionalism. În cele ce urmează vom vedea în ce mod
trebuie să -și desfășoare activitatea jurnalistul, care îi sunt drepturile dar mai ales
ogliga țiile ce îi revin din această importantă postură.
Tema aleasă este una de actualitate deoarece îsi propune să studieze cele mai
valoroase caracteristici ale meseriei de jurnalist, fără de care un stat democratic nu ar fi
putut funcționa. Prin lucrarea de față am încercat sa aduc contribuții la optimizarea
principiilor deontologice ale jurnalistului, să arăt rolul pe care jurnaliștii îl au prin ceea ce
fac, să evidențiez principalele trăsături etice și profesionale.
Rolul jurnalistului printre altele, este acela de a veghea la buna funcționare a instituțiilor
statului; iar atunci când se cere, acesta trebuie să ia atitudine față de abuzurile,
nedreptățile sau ilegalitatile care se petrec în interiorul comunitatii în care acesta trăiește.
De asemenea, mi -am propus să realizez un studiu comparativ între dreptul
comunicării sociale din Romania si cel al Franței, încercând să scot în evidență
asemenările privind atât normele deontologice cât și cele legislative dintre cele două țări
dar și deosebirile existen te între acestea. Printre altele am încercat să arăt care sunt
princiupalele norme, reguli, principii pe care mijloacele de informare dar mai ales
jurnaliștii, ar trebui să le aibă în vedere și să reflecte din acțiunile pe care acestea le
înteprind.

13 Capitolul I.
Deontologia mijloacelor de comunicare

Mijloacele de informare în masă nu pot exista într -un stat în care nu le sunt
recunoscute cetățenilor dreptul la libera exprimare, dreptul la gândire1, într -un stat în care
predomină ca ideologii politi ce comunismul, totalitarismul sau alte forme ideologice
similare. Miujloacele de comunicare reprezintă făra dar și poate un element esențial în
interiorul unei societăți deomocratice. Altfel spus, mijloacele de informare sunt un
serviciu de comunicare, în slujba a doi stăpâni: realitatea și publicul. Publicul alături de
jurnalist este martor la evenimente pe care le percepe într -un anumit mod și trage pe
urmă concluziile.
Jurnalismul reprezintă un tablou al lumii într -o continuă și nesfârșită miscare, un
tablou al oamenilor și al conduitelor lor: o lume comică, tragică, vicioasă, eroică, tristețe,
bucurie, o viață omenească în toate schimbările ei. Jurnalistul intra in contact cu cele mai
diverse domenii de activitate, care se concretizează prin actiuni (ev ernimente specifice ăi
prin limbaje specifice). Exista un stil jurnalistic diferit în cee ce privește gradul de
expresivitate și modul de articulare, de stilul literar. Jurnalismul nu este o știință exactă,
ca jurnalist nu trebuie sa deții lucrări știintif ice sau să fie nevoie de o autorizatie pentru a
practica profesia așa cum întâlnim în celelalte profesii libere ca: medicina sau dreptul.
Dacă în celelalte domenii sunt prevederi stricte, presei nu îi se impun restrictți în ceea ce
o privește.
Pornind de la citatul lui Albert Camus2, putem spune că, ar fi mai bine , într -adevăr,
ca presa să practice o autodisciplină, în limita rezonabilului. Acest ideal este în armonie
cu dorința formulate de anumiți practicieni de a vedea jurnalismul ridicat, la fel ca
medicina și dreptul, la rangul de profesiune liberală.
Însă jurnalismul nu este una dintre acestea din diverse motive. Mai întâi, el nu se
bazează pe o știința; jurnalistul nu este obligat să dețină titluri universitare justificând
transmiterea unei cunoaș teri. Si nu are nevoie de autorizație pentru a -și practica profesia.

1 Aici putem vorbi si de dreptul la asociere al cetatenilor.
2 Apud , Jean -Claude Be rtrand , Deontologia mijloacelor de comunicare , Editura Iasi, 2000, p. 44

14 El beneficiază rar de statutul de lucrător independent. Pe de altă parte, cum nu există
relație directă între practician și client, Statul nu s -a preocupat de protejarea cetățeanului
impu nând reguli presei sau creând tribunale speciale: nu există un ordin al jurnaliștilor
(cu excepția câtorva țări latine ca Italia, care pătimește prin faptul că a fost creat în
timpul lui Mussolini). Oricare ar fi acesta, eficacitatea acestor ordine ale med icilor sau
ale avocaților este prea puțin impresionantă.
Dată fiind funcția politică de supraveghere și de contestare, cea mai mare parte a
profesioniștilor și observatorilor cred că deontologia trebuie menținută din scurt de către
Stat. Există însă risc ul ca atunci când statul intervine în actvitatea editorială a unui ziar
sau organ media, indiferent sub ce formă și tip de argumentare, să pericliteză
independența jurnaliștilor și încălcarea principiilor de către aceștia. De aceea este
recomndabil ca stat ul să se implice cât mai puțin cu putință sau chiar deloc. Jurnaliștii,
prin asocierea lor într -un trust media puternic, își pot asigura minima independență
financiară în raport cu statul, așa fel încât aceștia să nu fie tentați să încline spre un
anumite tip de abordare, mai puțin deontologic.
In cazul televiziunii publice, cum este la noi TVR1, este discutabil cum pot
jurnaliștii din această televiziune să respingă orice acțiune a statului de manipulare și
abatere de la normele deontologice. Ei sunt cel mai mult predispuși tentației de a accepta
anumite forme de acțiune editorială. Este cunoscut faptul că televiziunea publică este
supusă sau mai bine zis subordonată statului, fie el parlament sau guvern.
Din păcate, astăzi, implicarea politicului în media , atât de subtil uneori, este tot mai
evidentă, de aceea, presa a devenit ușor un „instrument” de apărare împotriva
adversarilor politici în cazul mediului politic românesc și nu numai. Este regretabil că
pentru jurnalistul român în general, principiile de ontologice nu mai reprezintă un reper,
cel puțin la nivel teoretic dar mai ales simbolic, un model după care aceștia trebuie să se
formeze. Ar fi mult de vorbit de modul în care astăzi, presa mai reușește în condițiile
date, să rămână independentă, echidis tantă și un instrument de educare pentru publicul
sau. Mai poate ea, într -o economie aparent funcțională, să supravețuiască independent de
resursele financiare? Mă tem că răspunsul va fi unul negativ, având în vedere ultimele
evoluții ale presei românești, obiectivele pe care și le propun redacțiile ziarelor și

1 Televiziunea Română, televiziune finanțată de către Stat.

15 televiziunilor, dar nu în ultimul rând de calificarea profesională a viitorilor oameni de
presă sau televiziune. Am putea spune, de ce nu, că instruirea sau recrutarea oamenilor
specializați în jurna lism, poate să reprezinte un factor esențial în vederea schimbării
mentalității sau abordării în ceea ce privește jurnalismul românesc în general.

Morală, deontologie și control.

Distincția dintre acești trei noțiuni (numele care li se dă poate d iferi) este necesară,
însă adesea nu este făcută. Se poate rezerva termenul de “morală” pentru etica intimă a
fiecărui individ, pentru simțul datoriei bazat pe viziunea personală asupra lumii, pe
experiența sa de viață.
Pentru unii, ca J.C. Merrill1 este singura restricție admisibilă la adresa libertății
jurnalistului. Este utilă deoarece atlfel, s -ar putea cădea într -o direcție gresită. Spun asta
pentru că nu de multe ori, am putut observa în cadrul unor anumite abordări jurnalistice,
tendința omului de presă de a relata evenimente cu personaje de o anumită complexitate,
fără a -și impune o anumită conduită morală, care să afecteze mai puțin viața intimă a
fiecărui individ cu care ia contact. Se impune așadar, o „autocenzura” pentru jurnalist,
evitându -se astfel situațiile care ar putea degenera în fenomene sociale nedorite.
Deontologia. Ea se aplică în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiție nescrisă
care stabilește, prin consens, ceea ce “se face” și ceea ce “nu se face”. Însă în toate țările
lumii, unde organizațiile corporative au hotărât că este utilă redactarea unei carte a
îndatoririlor ce revin jurnaliștilor, dar în același timp există și unii profesioniști ce
denunță această inițiativă.
“Controlul calității” – acest concept puțin utiliza t până în present în cadrul
mediatic, are în primul rând avantajul de a fi larg: el înglobează morala, deontologia și,
de asemenea, inițiativele conducerii mijloacelor de comunicare vizând să satisfacă mai
bine publicul. El are înainte de toate avantajul d e a fi neutru, de a plăcea tuturor
protagonistilor. Pentru utilizatori, el evocă un serviciu de valoare. Pentru jurnaliști, el

1 John C. Merrill , The Imperative of Freedom: A Philosophy of Journalisitc Autonomy , New York,
Hastings House, 1974, apud Jean -Claude Bertrand , Deontologia mijloacelor de comunicare , Editura
Polirom, Iași, 2001, p. 45

16 semnifică un produs mai bun, credibilitate crescută, deci prestigiu mărit. În sfârșit, el
evocă acțiunea, și nu vorbăria1.
Avân d în vedere cerințele publicului telespectator care este un mare consumator de
divertisment, vom analiza în cele ce urmează codurile mijloacelor de comunicare
destinate divertismentului . De cele mai multe ori, în programele televiziunilor conțin
producții de divertisment în care adesea se regăsesc încălcări de la codurile deontologice.
Programelor de divertisment li se reproșează că acționează ca un drog, excitânt sau
anestezic, si că manipulează astfel masele în beneficiul celor puternici.
Jurnalism și div ertisment. Distincția dintre cele două, care este necesară, nu este
absolută. Necesitățile financiare duc la coruperea informației de către show business. În
Franța, confuzia crește prin aceea ca un același individ poate activa în ambele domenii,
ca jurnal ist și ca animator. Bineînteles, există adesea juxtapuneri: multe dintre faptele
diverse formează un divertisment și sunt numeroase filmele sau serialele din care pot
extrage informații.
Deontologia nu poate fi identică în cele două sectoare. De exempl u, inexactități,
dialoguri inventate, amestec de personaje și de evenimente reale și fictive, apărarea unei
teze: toate acestea sunt inacceptabile într -o dramă istorică și intolerabile într -o informare
asupra actualității. În realitate, unele greșeli denun țate în codurile jurnalistice sunt
rezultatul confuziei dintre informatți (utile, importante) și divertisment, comic sau
angoasant.
În sectorul divertismentului, deontologia nu este în totalitate diferită: se regăsesc
norme asemănătoare referitoare la ra sism, de exemplu, și la violența excesivă sau
gratuită. Dincolo de acestea, există un anumit consens: se regăsesc reguli asemănătoare
în legile anumitor țări, în „caietele de sarcini” din Franța, în tradiția BBC -ului2 din Marea
Britanie. Sunt condamnate tr ucarea jocurilor, senzaționalul morbid și obscenitatea,
incitarea la alcoolism etc. Totuși deontologia se inspiră și din valorile proprii culturii
înconjuratoare. Se percep diferențele comparând codurile sau uzantele; în special în
reacția anumitor țări fa ță de cultura, de masa occidentală, mai ales americană. În cazul

1 Jean -Claude Bertrand , Deontologia mijloacelor de comunicare , Editura Institutul European, Ia și, 2001,
p. 46.
2 British Broadcasting Corporation este denumir ea postului public de televiziune britanic.

17 televiziunilor din Arabia Saudită, exista puține producții hollywoodiene care să nu fie
considerate „pornografice”.
În cele ce urmează vom enumera câteva observații (aprecieri) cu privire la codurile
deontologice americane. În Statele Unite, unde reglementarea oficială a fost întotdeauna
mai puțin strictă decât în Europa, codurile deontologice puse la punct de către mijloacele
de comunicare de divertisment evocă adesea probleme care, în alte părtț, sunt rezolvate
prin lege: un timp maxim acordat publicității pe oră, reclamele pentru alcool și pentru
medicamente sunt interzise, la fel și cele pentru focurile de artificii (N.A.B.)1, astrologie,
pariuri, nu se fac promisiuni amăgitoare, nici recl ame in care apar pretinși medici.
Ceea ce rezultă este un rezumat al mai multor coduri americane, vechi și chiar
arhaice. Mai întâi celebrul cod Hays, care s -a impus la Hollywood intre anii ’30 si ’60
sub presiunea grupurilor catolice și protestante conser vatoare. El a fost unul dintre rarele
coduri precise și respectate căci prevedea sancțiuni reale2. Al doilea este codul
manierelor, aparținând NAB, care a fost adoptat în 1929, apoi amendat, iar în 1982
declarat prin justiție ca fiind contrar legilor antit rust și în final inlocuit cu o Declarație de
principii, in 1990. El a inspirat codurile particulare ale networks -urilor sau ale
numeroaselor posturi, și mai ales uzanțele industriei audiovizuale. A treia sursă utilizată
este un cod intern al CBS, o mare re țea de radioteleviziune din Statele Unite.
Codul de la Hollywood stipula în introducere ca cinematograful „putea fi direct
responsabil de progresul spiritual și moral, de formele mai elevate ale vieții sociale si de
o gândire mai corectă”.
Codul radiote leviziunii americane. Codul NAB arată ca este în interesul televiziunii
sa inoveze, să stimuleze creativitatea, să trateze marile probleme morale și sociale. Ea
trebuie nu doar să reflecte ordinea stabilită, ci să arate dinamica schimbării. Este indicat
așadar că, televiziunea sa prezinte o gamă largă de emisiuni, în special culturale și
educative. Stațiile de radio și televiziune au o responsabilitate deosebită față de copii. In
acest sens, mai multe state au emis legi care prevăd sancțiuni dure pentru or ganele media
care nu respectă drepturile copilului. Copiii sunt adesea, expuși programelor cu conținut

1 Asociatie a patronilor de radioteleviziune (Statele Unite si Japonia).
2 Un film avea mari probleme cu distribuirea daca nu purta însemnul MPAA (Motion Picture Association
of America), certificând astfel respec tarea codului.

18 violent, comportament antisocial sau acte obscene, care pot fi ușor imitate de către
aceștia.
Televiziunile din Statele Unite sunt obligate ca, înaintea difuzării unui program cu un
conținut descris mai sus, să atenționeze publicul telespectator prin afișarea unei inscripții
ce arată ce fel de public poate urmări productia respectivă ( de cele mai multe ori se face
referire la vârsta telespectatorului). D ivertismentul mediatic trebuie să promoveze
demnitatea și fratenitatea dintre oameni, valoarea vieții umane, respectarea drepturilor și
sensibilităților diverse. El trebuie să provăduiasca uzanțele oricărei societăți civilizate. El
trebuie sa evite toti te rmenii care incită la dispreț față de rasă, religie, naționalitate,
handicap, cu excepția cazului în care condamnă utilizarea acestora. El nu trebuie să
atace, nici să ridicularizeze religile si Bisericile. Nu tebuie să stimuleze instinctele de
joasă speță . Nici credulitatea : sa nu incite la a crede in previziuni sau in astrologie, in
cadrul unei emisiuni care accepta publicitatea pentru acestea.
Televiziunea trebuie să țină cont de faptul că ea pătrunde în locuințe și că publicul
său este familial: vulgar itatea, grosolănia sunt de condamnat. Nu se va prezenta o
ficțiune ca si cum ar fi vorba de evenimente autentice. Jurnalistul de televiziune, nu
trebuie să facă o descriere detaliată a violențelor, crimelor sau a torturilor ori a durerilor
intense (în spec ial când suferă animale) în cadrul reportajelor sale.
Televiziunea trebuie să informeze asupra nevoilor și dorințelor comunității pentru a
o servi mai bine. Ea trebuie să ia în calcul nevoile copiilor (educație, cultură, morală), să
ajute la dezvoltarea p ersonalității lor. Trebuie să suscite respectul pentru
comportamentele onorabile, pentru căsătorie, cămin, părinți; pentru instituțiile țării. Ea
nu trebuie să incite la consumul drogurilor sau să promoveze indirect, acțiuni ce pot avea
efect negativ asupr a comportamentului tinerilor mari consumatori de producții
audiovizuale.
Ea nu va prezenta sinuciderea ca pe o soluție. Activitățile sexuale trebuie să fie evocate
cu reținere și doar dacă derularea narațiunii o cer.

19 Interpretarea și aplicarea codurilo r

Acestea sunt două probleme de rezolvat după ce un cod a fost adoptat. Regulile sale
sunt întotdeauna vagi, niciodată absolute. Deontologia se regăsește la două niveluri:
fundamental și cotidian. Rolul mijloacelor de comunicare în societate trebuie inac ulat,
discutat, integrat în timp îndelungat. In fiecare zi există mii de mici decizii pe care
reporterii sau redactorul -șef trebuie să le ia rapid. Nici un cod nu poate prevedea toate
cazurile. Trebuie adesea să se facă apel la bunul simț sau la un „simt m oral” născut din
reflecție. Nici unul, nici celălalt de altfel nu poate scăpa tradiției politico -religioase a
țării, uneori milenare, ca tribalismul în Africa sau feudalismul în China.
Deoarece sunt utile, codurile cer deci un complement : formarea deonto logică a
jurnaliștilor. Tinerii au nevoie ca să le fie trezită conștiița, apoi să fie antrenați în
rezolvarea problemelor cotidiene. Apoi, trebuie să experimenteze pe un teren pentru a
interpreta codurile și a le adapta unei situații date. Codul ajută la l uarea deciziilor în caz
de urgență, bazându -se pe o înțelepciune colectivă, rezultat al unei lungi dezbateri. Există
însă cazuri în care un profesionist să ajungă la o decizie opusă celei luate de un coleg, la
fel de „responsabil” ca și el. Astfel jurnalis tul sau mai degraba redactorul -șef trebuie să
aleagă, fără prejudecăți ideologice, cu riscul de a -și atrage antipatia unei părți a
publicului.
De cele mai multe ori, pentru interpretarea și aplicarea codurilor cât mai corect de
către jurnaliști, sunt emise pe lângă aceste coduri deontologice, note reprezentative de
către același organism sau colectiv media care a adoptat și respectivul cod. Uneori se
simte nevoia ca anumite articole să sufere anumite schimbări, deoarece jurnaliștii trebuie
să știe cum să pr ocedeze într -o anumită situație.
Pot exista cazuri în care, pe lângă codul deontologic adoptat, anumiți jurnaliști să
emită un altul, mai complex, cu prevederi clare, în urma unor întâlniri, conferințe,
consfătuiri cu alți colegi din alte țări.

20 Capito lul II.
Principii și valori

2.1. Valori umane. Cunoaștem cu toții că atât drepturile cât și obligațiile sunt
inseparabile indiferent dacă suntem sau nu de acord cu acest lucru. De cele mai multe
ori, ființa umană este înclinată să ceară drepturi fără să -și amintească că mai are și
obligații. Acest fenomen îl întâlnim în toate domeniile de activitate. Astăzi, drepturile și
obligațiile sunt însoțite de reglementări, cu precădere în Occident. Deontologia, în
adevăratul sens al cuvântului se ocupă tocmai de obligații. Ea evidențiazș faptul că
libertatea și responsabilitatea sunt inseparabile. Ca orice alt domeniu de știință, religie
sau filozofie, formulează reguli care trasează anumite libertăți fiecărui individ și
deopotrivă obligații. Cu toții trebuie să f im responsabili. Aceste reguli decurg dintr -un
ansamblu de principii morale. O ființă umană adoptă aceste principii pentru că ele
corespund viziunii pe care el/ea o are despre semenii săi și despre instituțiile acesteia –
idei care se inspiră și ele din cu noștințele sale.

2.2. Valori fundamentale. Dacă există o valoare asupra căreia toți oamenii se pot
pune de acord, aceasta este supraviețuirea speciei1. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au
sau nu o credință religioasă, această preocupare trebuie să -i anime pe toți. Ei sunt acum
mai amenințați ca niciodată. Dușmanul l -au descoperit: este vorba chiar de ei înșiși. Toți
trebuie să se simtă responsabili. Se întâmplă, din fericire, ca oamenii să împărtășească
valori pe care se bazează morala socială: respect ul față de viața umană, preocuparea de a
nu face rău nimănui în mod inutil, promovarea dreptății și a drepturilor omului,
îmbunătățirea destinului aproapelui, democrația etc.
Dacă se poate vorbi de valori universale este, în parte, o consecință a globaliză rii
începute în secolul al IX -lea. Însă și astăzi există valori pe care anumite culturi
tradiționale nu le acceptă, ca egalitatea femeilor, toleranță față de ființele diferite, viața
privată sau democrația.

1 Hans Jonas , Das Prinzip Verantwortung , Frankfurt/Main, Insel, 1979, apud Jean -Claude Bertrand ,
Deontologia mijloacelor de comunicare, Editura Polirom, 2001, p.53

21 Fiecare cultură are particularitățile sale, indif erent de stadiul său de dezvoltare
economică: astfel, nuditatea feminină șochează foarte mult în Arabia Saudită sau Statele
Unite, în timp ce în Europa ea face parte din decorul estival (sau publicitar).

2.3. Libertatea de expresie. Toate statele lumii, au ca ideal proclamat să asigure
fiecăruia dintre cetațenii lor respectarea “drepturilor omului”. În practică, individul nu
dispune de nici unul dintre aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a
cunoaște. Orice drept se cucerește, apoi se apară fără încetare. Or, în această luptă, dacă
nu este informată, ființa umană este dezarmată.
Prima vocație a profesionistului din mass -media, oricare ar fi celelate funcții ale sale,
este aceea de a exercita libertatea de a comunica în vederea informăr ii oamenilor cu
privire la observațiile sale asupra lumii. Aceasta libertate este unul dintre drepturile
umane, numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Fără comunicare nu există
societate, deci nu există o supraviețuire îndelungată a individulu i.

2.4. Valori mediatice. A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre
îndatoririle jurnaliștilor. Aceste îndatoriri implică existența drepturilor pe care oamenii
de presă le posedă, atât în calitate de oameni, cât și în calitate de practicieni ai unei
meserii deosebite. Legea, de altfel, le garantează adesea unele dintre aceste drepturi, iar
unele coduri le evocă: dreptul la un salariu decent, dreptul de a fi informați în legătură cu
politică redacțională și consultați înaintea unei schimbari i mportante în conducere;
dreptul de a refuza o misiune incompatibilă cu convingerile lor sau cu deontologia,
dreptul accesului la informații etc.
Fiind purtători ai cuvântului, ei merg acolo unde acesta nu poate ajunge în masă, fac ceea
ce el nu poate face: jurnaliștii se bucură de prerogative, însă publicul trebuie să le ceară
socoteală.
Obligațiile jurnalistului constă mai ales în îndatoririle oricărei ființe umane, aplicate în
domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor instinctive pe care par să le resimtă toți
oamenii: încă din copilărie dorim să ne exprimăm liber; dorim ca adulții să spună
adevărul, să fie responsabili.

22 Valorile mediatice sunt, în foarte mare parte, aceleași în toate regiunile globului unde
guvernarea este democratică. Deontologia se bazează într -adevăr pe valori universale,
cum ar fi refuzul urii, al violenței, al disprețului față de om (fascism) sau față de anumiți
oameni (rasism). Deontologia se armonizează cu cea mai mare parte a ideologiilor:
iudaism, budhism, confucianism, cre știnism (catolic și protestant), islam moderat,
umanism, social -democrație. Însă ea nu se potrivește cu extremismul, cu totalitarismul
sau fundamentalismul1.
O profesie se întemeiază, pe valorile împărtășite de cea mai mare parte a membrilor
săi, chiar da că ele nu sunt scrise negru pe alb. În cazul jurnaliștilor: să publice o relatare
completă, exactă, pertinentă, echilibrată asupra actualității; să ofere cetățenilor informația
de care au nevoie; făcând acestea să nu aducă prejudicii nimănui. Să se pună în locul
persoanelor afectate de ceea ce se publică; să examineze efectele pe termen scurt și lung
a ceea ce se dezvăluie. Mai general, valorile jurnalistice sunt, bineînțeles, legate de
funcțiile mijloacelor de comunicare în masă. De unde necesitatea ca jur nalistul să
înțeleagă foarte clar aceste funcții.

Declarația îndatoririlor jurnaliștilor (text adoptat de Congresul Federației Internaționale
ale Jurnaliștilor, Bordeaux, 1954).

Prezenta declarație precizează îndatoririle esențiale ale jurnaliștilor în căutarea, și
comentarea evenimentelor:
1) Să respecte adevărul în virtutea dreptului publicului de a -l cunoaște;
2) Să apere libertatea informației, a comentariului și a criticii;
3) Să publice doar informații a căror origine este cunoscută, să nu supri me informații
esențiale și să nu falsifice documente;
4) Să nu folosească metode incorecte pentru a obține informații, fotografii și documente;
5) Să rectifice orice informație publicată și dovedită inexactă;

1 Rezultă ca ierarhia valorilor variază de la o cultură la alta. Astfel, un s tudiu comparativ, avându -i ca
subiecți pe jurnaliștii americani și pe cei chinezi, a arătat că cele doua grupări apreciază că informația dată
trebuie să fie exactă și completă, însă primii plasează pe prim plan al virtuțiilor jurnalisitce agresivitatea și
curiozitatea, în timp ce ceilalți evidentiază ân primul rând modestia și loialitatea.

23 6) Să păstreze secretul profesional în ceea ce privește sursa informațiilor obținute în mod
confidențial;
7) Să -și interzică plagiatul, calomnia, defăimarea, bârfa și acuzațiile nefondate, ca și
primirea oricărei răsplăți în vederea publicării sau suprimării unei informații;
8) Orice jurnalist demn de acest nume își face o datorie din a respecta principiile sus
menționate: recunoscând legile cunoscute ale fiecărei țări, jurnalistul nu acceptă, în plan
profesional, decât juridiscția colegilor săi, exluzând orice intruziune guvernamentală sau
de altă n atură.
Același reguli fundamentale se regăsesc în majoritatea codurilor deontologice emise de
mijloacele de informare prin reprezentanții ei.

24 Capitolul III.
Deontologia. Codurile : tipuri și conținuturi

Cele mai multe state care ast ăzi au o formă de guvernământ democratică, posedă
cel puțin un cod deontologic al jurnaliștilor, al oamenilor de presă sau televiziune.
Uneori el se numește cod etic, al onoarei sau de conduită. De exemplu, în Franța, acest
tip de cod poartă denumirea de c hartă a jurnaliștilor sau declarație de principii.
Francezilor, fără îndoială din cauza Codului civil și a Codului Penal, le repugnă
utilizarea termenului de “cod”. Ei preferă “charta”, chiar dacă la origine o charta este o
listă de drepturi (și nu de înda toriri) adesea acordate de un suveran.
În multe state, în momentul în care este adoptat un cod fie el deontologic, seltic sau
un cod de conduită profesională, adesea există o lege emisă care reglementează statutul
jurnaliștilor, atribuțiile acestora și no rme pe care cu toții trebuie să le respecte. Însă
redactorii codului sau a chartei percep totodată insuficiența și pericolele acesteia . Ceea
ce radactează jurnaliștii nu reprezintă (un cod deontologic) un text sacru, față de care se
consideră ca fiecare î și va lua un angajament absolut, ci un vademecum, a cărui eficiență
presupune că jurnalistul posedă un simț moral.
În orice meserie, există lucruri “care se fac” și “lucruri care nu se fac”. În mod
tradițional, ele se învață la locul de muncă. Pentru a ră mâne vie, tradiția are nevoie să fie
dezbătută, purificată, actualizată, organizată și pusă negru pe alb, la nivel local sau
național. Dacă nu, există riscul ca ea să devină prea vagă, uneori ambiguă sau chiar
foarte contestabilă. În paralel, în cea mai ma re parte a instituțiilor de presă, există
principii editoriale, fie transmise pe cale orală, fie redactate (uneori pentru public, alteori
pentru ofertanți de publicitate).
Într-o breaslă, codul deontologic vizează îndepărtarea escrocilor și a șarlatanilor .
Codul informează publicul asupra profesiei: semnalează faptul că acesta are reguli de
conduită. Sporindu -i credibilitatea, codul garantează fidelitatea clientelei și, în cazul
mijloacelor de comunicare, atașamentul ofertanților de publicitate, deci prosp eritatea.
Codul protejează clientul, însă dincolo de aceasta creează o solidaritate în interiorul
grupului și menține prestigiul profesiunii, deci influența sa. Codul dă fiecăruia un
sentiment de securitate, de forță colectivă. În acest fel codul este un “scut” împotriva

25 oricărei forme de intervenție din partea statului, care de cele mai multe ori, poate fi
puternică în cazul mijloacelor de informare în masă. Apariția acestui pericol declanșează
în rândul profesioniștilor gesturi autoreformiste: primul est e acela de a elabora un cod.
Charta, în special dacă ea presupune și o listă a drepturilor jurnalistului, poate un mod
util să constrangă conducerea. De unde rezultă foarte des, ca în Franța, refuzul patronilor
de a și -o asuma.

3.1. Autorii codurilor.

În afara codurilor de origine guvernamentală, care se pot simila decretelor, există
coduri naționale, concepute de către o asociație sau mai multe (patroni și jurnaliști) și
coduri internaționale, cum ar fi cel al Federației Internaționale a Editorilor de Ziare1.
Altele au fost făcute de asociații patronale sau de sindicate (ca în Elveția și Marea
Britanie) sau chiar de asociații de jurnaliști (Society of professional Journalists – SDX în
Statele Unite). Există coduri monomedia, ca cel al ASNE2 pentru pres a scrisă si cel al
NAB pentru radioteleviziune. Există coduri proprii unui organ de presă, fie pentru un
ziar ca “La Croix” (Paris) sau “Chicago Tribune”, fie pentru o rețea de radioteleviziune
ca NHK din Japonia.
Un “cod deontologic” ar trebuie să fie fo rmulat în mod voluntar în cadrul unui grup
care exercită acea profesiune. Din acest motiv, unii refuză să ia în considerare
reglementăririle hotărâte de patroni pentru angajații lor, precum “charta redacțională” sau
acele style-books ce cuprindeau toate in strucțiunile pentru jurnaliști (atât în ceea ce
privește punctualitatea, cât și punctuația) însă cuprindeau și deontologia.
Adesea aceste “coduri de comportament” erau obiectate, sigur, această obiecție fiind și
ea la rândul ei contestabilă: într -adevăr, e le constau din reguli care nu sunt diferite, cu
condiția să fie mai corecte, mai precise. Aceste norme deontologice sunt redactate în
primul rând la inițiativa cadrelor superioare ale redacției, deci jurnaliști, împreună cu
personalul.

1 Rebotezată “World Association of Newspaper” in 1996.
2 ASNE – asociație americană a redactorilor șefi de cotidiane; NAB (National Association of
Broadcasters), sindicat patronal al radioteleviziunii

26 Aceste coduri au av antajul de a putea fi integrate în contractele de angajare și de a
putea conține sancțiuni. Acest tip de abordare (formalitate) a început să fie aplicat și în
România de marile trusturi de presă. De altfel, anumite coduri sunt puse la punct de
jurnaliști ș i patroni împreună, în cadrul unui organism cu statut referențial dar și juridic,
care îi regrupează, cum ar fi Consiliul presei germane. Chartelor li se adaugă, de
asemenea, jurisprudenta consiliilor presei – când ei se preocupă să le compileze, ca și
declarațiile de principii pe care le pot propune.
Atunci când mai multi ziariști își propun să redacteze un cod deontologic (un cod al
principiilor), este de dorit ca ei să invite anumiți experți, care observă și analizează
comportamentele și conținuturile m ijloacelor de comunicare, dar mai ales anumiți
beneficiari care asigură libertatea presei. Este bine ca un cod să fie acceptat de către toți
membrii corpului profesional. Ar fi și mai bine dacă acesta ar fi aprobat și de societatea
în care acesta este elob orat.
În lucrarea „Deontologia mijloacelor de comunicare” , Jean -Claude Bertrand,
evidentiază câteva trăsături esențiale adunate într -un cod, numit sugestiv: cod sintetic.

3.2. COD SINTETIC

Valori fundamentale
 Să respecți viața
 Să promovezi solidarita tea între oameni

Reguli morale generale

 Să nu minți
 Să nu -ți însușeti bunul altuia
 Să nu provoci inutil suferință

Principii jurnalistice

 Să fii competent (deci sigur pe tine, gata să -ți recunoști erorile)

27  Să nu faci nimic care să diminueze încerederea publicului față de mijloacele de
comunicare
 Să ai o viziune largă și profundă asupra informării (informația să nu se limiteze la
evident, la interesant, la superficial)
 Să oferi o imagine exactă, completă și inteligibilă despre actualitate
 Să deservești to ate grupurile (bogați, săraci, tineri, bătrâni, stânga, dreapta
 Să stimulezi comunicarea, deci întelegerea între oameni
 Să aperi și să promovezi drepturile omului și democrația
 Să contribui la armonia societății

Adesea, recomandările codurilor sunt enunț ate una peste alta. Chiar experții care pretind
că analizează codurile, se împotmolesc din cauza confuzei. Schițarea unei panorame
inteligibile a deontologiei cere să se facă puțină ordine.
Un număr mare de reguli au fost trasate în coduri internaționale, naționale sau
interne. Ele sunt distribuite în 6 categorii. Pentru a evita repetițiile, fiecare clauză este
enumerată numai o dată.

1. După natura regurilor

Reguli ideale. Este bine să fie definit un scop spre care profesioniștii trebuie să
tindă, chiar d acă li s -ar părea adesea imposibil de atins: să nu accepte niciodată misiuni
contra deontologiei; să dispună de o cunoaștere excelentă a subiectelor de care vorbesc;
să-și lase propiile opinii în afara reportajului pe care il realizează; să prezinte întotd eauna
mai multe puncte de vedere; să lupte în mod constant pentru a apăra drepturile omului.
Reguli generale. Anumite reguli putem spune că sunt valabile și celorlalte categorii
de persoane decât jurnaliștii, valabile pentru toți cetățenii.
Astfel de regu li pot face obiectul justiției sau al prescripțiilor religioase, acestea sunt: să
nu minți, să nu furi, să nu provoci în mod inutil o suferință cuiva, oriciune ar fi.
Alte reguli se adresează în mod special jurnaliștilor: să nu falsifice în mod voluntar o
informație; să nu accepte avantaje financiare sau în natură privind publicarea sau

28 nepublicarea unui articol, material video sau fotografii; să nu provoace nici o suspiciune
asupra faptului că ar avea un comportament contrar deontologiei.
Reguli privitoar e în excepții. Uneori scopul scuză mijloacele. Există reguli pe care
un jurnalist le poate neglija când acestea servește interesul public, în special când el
dezvăluie comportamente antisociale sau amenințări la adresa sănătății publice.
Jurnalistul nu tre buie să -si stimuleze identitatea în fața surselor, nici să culeagă în mod
clandestin informația1, nu trebuie să incite pe nimeni să comenteze un delict, nici să se
amestece în mod inutil în viața privată a oamenilor, doar acolo unde există indicii că
anumi ți reprezentanți ai guvernului, parlamentului sau ai altor instituții ale statului
încalcă în mod clar legea sau duc o viață mai puțin “acceptată” de societate.
Reguli controversate. În ceea ce privește această categorie, jurnaliștii pot avea
puncte dife rite față de codurile deontologice, în special asupra anumitor puncte.
Este obligația mijloacelor de comunicare să pună în discuție tot ce se hotărește la nivel
guvernamental, ca în Statele Unite, sau nu trebuie să procedeze la atacuri “nejustificate”
la adresa aleșilor, a înalților funcționari și a instituțiilor statului.
De exemplu, în Marea Britanie în cadrul normelor deontologice, se arată că
redactorii șefi sunt responsabili de actele jurnaliștilor din echipa lor. Mai concret spus,
redactorii șefi din tr-o redacție coordonează întreaga echipă editorială și veghează asupra
acesteia pentru a nu se abate de la codul deontologic prestabilit.
În Franța, însă, jurnalistul nu trebuie să arunce niciodată responsabilitatea textelor
sale asupra unui superior din grupul redacțional.

2. După funcțiile mijloacelor de comunicare

Cum cea mai mare parte a codurilor privesc jurnalismul, este evident că în această
categorie intră majoritatea clauzelor. Jurnalistul nu trebuie să cedeze nici unei presiuni
care urmarește să influențeze selecția sau prezentarea știrilor, fie că aceasta vine din
interiorul sau din exteriorul profesiei.

1 În prezent este tot mai întâlnit, în cadrul programelor de știri din România, tehnica reportajului cu camera
ascunsă. Este discutabilă această metodă din punct de vedere deontologic, deoarece nu există o prevedere
clară, ca re să reglementeze această tehnică folosită în media.

29
Împingând lucrurile mai departe, anumite coduri îi trasează jurnalistului misiunea
de a cere ca afacerile publice să fie realmente publice, f ie decizii ale guvernanților, fie
dezbateri ale adunărilor reprezentative (cum este societatea civilă) sau arhive oficiale.
Jurnalistul are menirea să ofere o imagine asupra lumii. Atât timp cât esențialul a ceea ce
știm despre planeta ne este transmis pr in intermediul mijloacelor de comunicare,
jurnalistul trebuie să se preocupe să ofere o imagine exactă a acesteia, să nu provoace
xenofobie, rasism etc. El trebuie să îmbunătățească portretul tradițional făcut altor
popoare în țară și să suscite curiozitat ea și simpatia pentru culturile lor.
O altă trăsătură a jurnalistului este aceea de a facilita publicului comunicarea,
indiferent de tipul de cultură, organizație, educație etc. El se adresează tuturor
categoriilor de persoane, urmărindu -se astfel ca dest inatarul să perceapă în condiții cât
mai bune mesajul transmis.
Prin intermediul media se realizează comunicarea socială, necesară pentru a se
ajunge la compromisurile indispensabile. Trebuie să fie prezentate diverse puncte de
vedere asupra marilor probl eme de actualitate. Codul lituanian cere să fie prezentă toată
gama opiniilor. Diverse grupuri sociale trebuie să poată să se exprime și cel puțin să
poată să răspundă atunci când sunt implicate.
Nu puține sunt cazurile în care unii jurnaliști, se abat d e la principiile deontologice,
prin publicarea unor informații false, care sunt lipsite de un temei solid, mai ales în
domenii ca: turismul, moda, auto, sportiv etc. Anumite rubrici din diferite cotidiane sunt
suspectate de corupție. Există chiar reviste c are trăiesc aproape în exclusivitate din
publicarea unui sector restrâns al economiei. Codurile sunt clare: este interzisă
eliminarea, distorsiunea, inventarea de știri pentru a face pe placul ofertanților de
publicitate. Acestora nu li se face nici o favo are: fie că este vorba de publicarea unor
comunicate de presă în legătură cu deschiderea unui magazine, cu un nou model de
mașină, o prezentare de modă sau chiar cu un spectacol nou. Aceste reglementări se
regăsesc mai ales în codul deontologic suedez.

30
3. In funcție de aria de acțiune a regulilor

Reguli proprii anumitor mijloace de comunicare . Cea mai mare parte a codurilor se
concentrează pe jurnalismul scris. Ar fi bine ca toate mijloacelor de comunicare,
cotidienele, radio -televiziunea publică, radio -televiziunea comercială, presa de tip
magazin, editurile de fonograme, editurile de cărți să aibă fiecare codul lor, ca în Japonia.
Există destul de puține coduri specifice radio -televiziunii, cu excepția Statelor
Unite. Motivul este, se spune, acela că î n ciuda scoaterii sub incidenta reglementărilor
din anii ’80 aceste media rămân mai supuse legilor decât presa scrisă. Jurnaliștii din
domeniul audiovizual, încărcați cu echipamentul lor, trebuie să intervină într -un mod cât
de discret posibil pentru a evi ta deformarea evenimentelor (defilări, procese). Involuntar,
ei încurajează uneori manifestațiile, violența. Telespectatorul trebuie avertizat înaintea
unei secvențe susceptibile să șocheze sau când se utilizează imagini de arhivă sau de
reconstituire a un ui eveniment.
De notat, este faptul că, pentru respectarea acestor prevederi de către jurnaliștii români,
C.N.A.1 este cea care veghează asupra mijloacelor de informare cum ar televiziunea sau
radioul pentru ca acestea să nu se abată de la normele juridice stabilite de Consiliul
National al Audiovizualului.
Reguli privind un sector al actualității . Anumitor categorii de oameni de presă li se
impune un ansamblu de reguli specifice: jurnaliști financiari, reporteri care realizează
anchete, jurnaliști catolic i, reporteri sportivi sau fotografi în presă. În general, aceste
reguli precizează anumite clauze din codurile obținute.
Acestea fiind spuse,există trei sectoare, adesea acoperite de jurnaliști în general, care fac
obiectul unei atenții deosebite: terorism ul, faptele diverse și procesele. Câteva mari
mijloace de comunicare au prevăzut atitudinea care trebuie luată în cazul tulburărilor
urbane: să fii discret, rece, foarte prudent în ceea ce privește zvonurile. Să eviți
reportajele în direct, să nu fie deran jate de forțele de ordine.

1 Consiliul Național al Audiovizualului a apărut ca o necesitate pentru radioteleviziunea din Romania când
mijloacele de comunicare au cunoscut o anumită dezvoltare în peisajul mediatic. Acesta este o instituție
în subordinea Parlamentului României și poate emite acte normative cu valoare juridică. Toate instituțiile
din sectorul audiovizual din România sunt supuse reglementărilor C.N.A.

31 În povestirea faptelor diverse nu trebuie să se sublinieze trăsăturile acuzatului (rasă,
religie, profesie etc.) care nu sunt importante pentru caz, nici să se precizeze numele
minorilor acuzați de infracțiuni, nici să se citeze delictele sau infracțiunile trecute, mai
ales dacă ele au fost amnistiate, fără a mai vorbi de dreptul la iertare pentru condamnați
care și -au ispășit pedeapsa. Nu trebuie identificați apropiații sau prietenii persoanelor
acuzate de infracțiuni, cu excepț ia cazurilor grave; nu trebuie să se aducă prejudicii
victimelor sau actorilor involuntari în cazurile infracționale. Jurnalistul trebuie să facă
apel fără încetare la prezumția de nevinovăție: să nu decidă niciodată că un acuzat este
vinovat înainte de a fi judecat.
Orice cetățean are dreptul la un proces echitabil, fără ca judecătorul sau jurații să
fie influențați de presă. Anumite norme legislative din legile britanice, foarte stricte,
reglementează relatările despre procese; în mai multe țări aceste exigențe provin din
deontologie. Jurnalistul trebuie să explice bine termenii juridici și să nu publice nimic
care ar putea influența opinia unui tribunal.
Reguli specifice anumitor țări. Ele depind fie de moștenirea culturală, fie de gradul
de dezvoltare economică, fie de structura mijloacelor de comunicare. În timpul
Razboiului rece, codul austriac recomanda foarte multă prudență în relatările despre
țările cu regim politic totalitar, pentru a proteja persoanele care locuiau acolo. În țările
scandinave s e ține cont foarte mult de drepturile omului. În țările mulsumane etica este
intim legată de religie. În rândul anumitor elite ea este influențată de „modernismul”
occidental, însă multe dintre regimuri sunt autoritare, deci ostile libertății presei și, ca
atare, în afara deontologiei. Dacă există un cod, el este oficial.
Reguli specifice Lumii a Treia . Există regiuni unde se pun probleme pe care
democrațiile (aproape) industrializate nu le mai cunosc și unde „deontologia” presei
constă de obicei, într -o reglementare oficială. Găsim aici o puternică preocupare pentru
apărarea națiunii. Jurnalismul trebuie să nu atenteze la instituții; să respecte statul și pe
agenții săi; să nu pună în pericol securitatea țării provocând, de exemplu, dezorganizarea
în cadru l forțelor armate. Codurile solicită renașterea sentimentului național, să nu fie
încurajate conflictele între comunitățile etnice sau religioase, să se lupte împotriva
fanatismului și tribalismului.

32 Codurile recomandă să fii prudent în reportajul privind evenimentele (morți,
mișcări sociale etc.) care ar putea declanșa emulații. Aceasta grijă pentru apărarea
armoniei sociale nu se bucură de unanimitate; pentru unii nu este vorba decât despre
consemnarea unei ordini sociale injuste, despre un regim politic opresiv și despre o
viziune anacronică asupra lumii. Mijloacele de comunicare în masă trebuie să mobilizeze
energiile în vederea dezvoltării; să servească în mod activ intersele și obiectivele
naționale, educarea maselor, justiția socială și progresul eco nomic. Instituțiile mass –
media nu trebuie să fie dependente în nici un fel de capital străin. Jurnalismul nu trebuie
să accepte nici o subvenție.

4. În funcție de categoria profesioniștilor

Multe reguli se aplică și jurnaliștilor, și patronilor. Redactorii -șefi sunt întotdeauna
jurnaliști și reprezentanți ai conducerii. În organele de presă mici, proprietarul poate fi
principalul redactor. Există țări unde ambele categorii au semnat codul, ca în Suedia.
Tuturor li se cere să nu deformeze informația din moti ve personale (ambiții), caracteriale
(slăbiciune în fața presiunilor), ideologice sau financiare.
În coduri se pune destul de puțin problema obligațiilor „mijloacelor de
comunicare”. Aceasta cel puțin din două motive: în primul rând, legea le imp une deseori;
apoi, multe coduri au fost elaborate de grupuri de jurnaliști pentru membrii lor. Atenția
pe care o acordă patronii din presa deontologiei variază în funcție de țară: foarte scăzută
în Statele Unite și puternică în țările nordice. Este totuși util ca ei să dea exemplu și este
necesar ca ei să le permită salariațiilor lor să îi urmeze.
În primul rând acordându -le remunerații care le mențin demnitatea și onoarea: în
India, în Rusia, în America Latină, mulți jurnaliști nu pot supraviețui doar c u salariile lor.
Dar, pe de altă parte, ei nu trebuie să împlinească sarcini care ar risca să știrbească
reputația profesiunii.
Managerul unui mijloc de comunicare în masă trebuie să facă distincția clară între
interesele sale jurnalistice de cele comerc iale. El nu trebuie să omită anumite informații,
nici să dea altora o importanță indusă de un scop politic, publicitar sau demagogic, ori să
apere intersele propriului grup sau al mediilor de afaceri în general. Mai precis, el nu

33 trebuie să insereze din of iciu toate comunicatele de presă sau o reclamă oarecare, nici să
promită ofertanților de publicitate că le oferă suprafața redacțională și cu atât mai puțin
să facă o prezentare a unui eveniment sau a unei asociații în schimbul cumpărării
anticipate a unui număr de exemplare din acel jurnal. În sfârsit, el trebuie să se simtă
responsabil de conținuturile publicității în ceea ce privește bunul gust, exactitatea și
capacitatea de a fi nevătămatoare.
Până acum, am putut vedea cum ar trebui să procedeze patron ul în raport cu
jurnaliștii într -o anumită redacție. Dar, există situații în care politica editorială este
influențată, într -o anumită măsură, de simpatiile politice sau interesele personale ale
patronului. Exemple sunt anumite ziare în care s -a putut obs erva un anumit partizanat cu
ideile președintelui / premierului în exercițiu la un anumit moment. Aici putem vorbi de
o politică editorială impusă de patron, pentru a „beneficia” indirect de anumite servicii.
Deontologic, acest lucru nu trebuia să se întâm ple.
Ziarul trebuie să -și păstreze echidistanța în raport cu instituțiile statului și cu atât
mai mult față de liderii politici. Conform multor coduri, ei trebuie să rămână neutri; între
altele, nu trebuie să participe la manifestații sau să semneze peti ții. Însă există situații în
care instituții media au încălcat aceste norme. Un exemplu în acest sens îl constituie
campania postului de televiziune „Realitatea TV” pentru strângerea de semnături
împotriva taxei auto, încălcând astfel normele deontologice ale jurnalistului.
Înainte de toate, oamenii de presă scrisă și de televiziune trebuie să rămână cu
scrupulozitate onești: să evite orice conflict de interese neacceptând favoruri morale sau
materiale, cadouri, bonificații, servicii, călătorii, etc. Ei n u trebuie să primească bani sub
formă de premii atribute de la instituții nejurnalistice. Într -un sens mai general, ei nu
trebuie să -si utilizeze calitatea de jurnaliști pentru a obține un avantaj personal oarecare,
cum ar fi cazul în care face publicitat e clandestină. A fortiori, așa cum precizează unele
coduri, să nu -și vândă pana1, să nu se preteze la șantaj sau la estorcare de fonduri.
Cazul jurnaliștilor din domeniul financiar este particular. Ei nu trebuie să utilizeze în
profitul lor, informații fin anciare primite în cursul activității lor, înainte ca ele să fie
publicate. Nici să încerce, în interesul lor personal, să influențeze cursul la bursă prin

1 Stil de lucru încă prezent în multe din instituțiile presei d in România. Fie că ne place sau nu, trebuie să
admitem că mai sunt jurnaliști care practică astfel de obiceiuri iar pentru un câștig de moment sunt în stare
să-și piardă demnitatea și caracterul față de sine dar și de publicul larg.

34 articolele lor. Multe mijloace de comunicare, le impun jurnaliștilor să semnaleze
conducerii toate intersele lor financiare.
Jurnalistul profesionist nu trebuie să provoace nici măcar bănuiala că ar putea fi
corupt: este foarte regretabil că, în secolul XXI, un președinte de patronat poate să creadă
că jurnaliștii pot fi influențați cu mici atenții sau cu plicuri.

5. În funcție de responsabilitatea specifică

Nu se poate spune pur și simplu „responsabil”: există doar responsabilitate față de
cineva/ceva. Un bun profesionist din mass -media este responsabil în primul rând față de
el însuși. El nu trebuie să-și trădeze convingerile, trebuie să refuze să execute o sarcină
contra deontologiei. El este responsabil, de asemenea, față de cel care l -a angajat: nu
trebuie, de exemplu, să dezvăluie nimic din afacerile interne ale firmei; trebuie să
respecte legea și să nu atragă oprobiul asupra organului de presă pentru care lucrează.
Nici viața sa privată, nici angajamentele politice, nici foarte înalta remunerare a
prestațiilor exterioare nu trebuie să nască suspiciunea unui conflict de interese.
Însă jurnalistul este, înainte de toate, responsabil față de patru grupuri :
a) Față de colegii săi. El nu trebuie să -și discretizeze în nici un fel profesiunea. El
trebuie să lupte pentru drepturile jurnaliștilor, împotriva oricărei cenzuri și pentru
accesul la informație o ficială sau privată. Trebuie să fraternizeze cu ceilalți jurnaliști; să
nu le provoace prejudicii în scopuri egoiste; să nu se ofere să lucreze pentru un salariu
inferior; să nu -și însușească ideile, datele sau produsele aparținând altora. El trebuie să -și
ajute colegii aflați în dificultate, în special pe corespondenții străini1 .
b) Față de surse. Jurnalistul trebuie să respecte datele de publicare fixate pentru
comunicatele distribuite dinainte (embargourile). Trebuie să vegheze la exactitatea
oricărui cuv ânt utilizat (mai ales dacă îl plasează între ghilimele); să nu deformeze un
cuvânt citându -l în afara contextului, nici să deformeze un lung expozeu rezumându -l.
Nu trebuie să publice o informație care i -a fost dată cu condiția ca ea să nu fie făcută
publică cu atribuire, nici să dezvăluie o sursă căreia i -a fost promis anonimatul, cu

1 Reamintim aici, sit uaiția AFP când în timpul războiului din Golf, agenția a fost exclusă din programele
de informare realizate de către americani.

35 excepția cazului în care interesul public o cere. În schimb, el trebuie să -și exercite spiritul
critic față de informatorii săi, să nu se lase manipulat sau intoxicat, să se îndoiască de
informațiile persoanelor aflate în stare de șoc sau slabe de înger.
c) Față de persoanele controversate. Jurnalistul nu trebuie să lanseze acuzații, chiar
fondate, dacă ele nu servesc binelui public. Dacă acuză sau critică o persoană, el trebuie
să-i dea acestuia ocazia să -și exprime punctul propriu de vedere. Acest procedeu poartă
și numele de „drept la replică” existent în legislația audiovizuală adoptată de C.N.A.
pentru televiziunile românești. El nu trebuie să dezvăluie o caracteristică oar ecare (sex,
nume, naționalitate, religie, grup etnic, limbă, opțiune politică, loc de muncă, domiciliu,
preferința sexuală, handicap fizic sau mental) dacă această trăsătură nu este pertinentă. Și
mai puțin are voie să se servească de aceasta pentru a disc redita persoana respectivă. Nu
trebuie să utilizeze expresii în mod inutil peiorative, să nu întineze prin insinuare. În
principiu, chiar dacă interesul general este în joc, dreptul de a informa nu trebuie să fie
utilizat în scopul de a prejudicia persoane sau grupuri din punct de vedere fizic, moral,
intelectual, cultural sau economic. De exemplu, o prezentare în imagini a accidentelor
sau crimelor oribile riscă să rănească pe apropiații victimelor.
d) Față de utilizatori. În orice caz, profesionistul nu treb uie să cauzeze prejudicii
beneficiarilor, fie utilizând metode subliminale pentru a face să treacă un mesaj audio –
vizual, fie publicând reportaje senzaționale despre descoperiri medicale sau farmaceutice
susceptibile să creeze temeri sau speranțe nejustifi cate.
Mijloacele de comunicare au, de asemenea, îndatoriri față de comunitatea pe care o
deservesc: să nu șocheze conștiința morală a publicului; să -i descopere nevoile, să
deservească toate grupurile. Dincolo de acestea mijloacele de comunicare au îndator iri
față de societatea în întregul său (pe lângă respectarea legilor): să nu satisfacă
curiozitatea publicului în loc să -i servească interesele; să nu publice nimic care atentează
la instituția familiei; să nu facă elogiul legii junglei; să lupte împotriva nedreptăților și să
vorbească în numele celor neprivilegiați; să stimuleze comunicarea între popoare; să nu
speculeze frica; să nu cultive imoralitatea, indecența sau vulgaritatea; să nu încurajeze
instinctele josnice; să nu glorifice războiul, violența, crima.

36 6. În funcție de stadiul operațiunilor

În obținerea informației prima regulă, evidentă este: să nu inventezi informația.
Jurnalistul nu trebuie să utilizeze mijloace necinstite pentru a obține o informație sau o
fotografie, cum ar fi disimularea pr opiei identități, intrarea pe o proprietate privată,
înregistrarea unei conversații pe ascuns, furtul de documente – în afara de cazul în care
interesul public o justifică și în care nu există alt mijloc și are ca sarcină de a semnala în
relatarea sa.
Jurnalistul nu trebuie să plătească informația martorilor oculari sau criminalilor. Nici să
se utilizeze mijloace de comunicare coercitive (minciună, hărțuire, amenințare, șantaj).
Nu trebuie intervievați copii în chestiuni care îi depășesc posibilitatea de a naliză și
înțelegere. Nici să se pătrundă în viața privată a oamenilor, mai ales a celor modești,
atunci când o nenorocire îi lovește. Să nu se abuzeze de naivitatea oamenilor puțin
obișnuiți cu mass -media; să nu fie ridiculizați. Intervievatul trebuie să fie prevenit de
utilizarea ulterioară a declarațiilor lui și nu trebuie să fie informat despre conținutul
întrebărilor înaintea interviului.
De asemenea, nu trebuie evitate criteriile după care se face selecția știrilor sau
prezentarea unor reportaje. Ju rnalistul are obligația profesională să respecte niște cerințe
minime în ceea ce privește relatarea unor evenimente ce prezintă interes pentru public.
Putem spune că respectarea acestor cerințe se regăsesc într -un fel și în principiile
deontologice ale jur nalistului de care acesta trebuie să țină seamă.
În cadrul buletinelor informative (jurnale de știri, anchete sau reportaje) omul de
presă sau de televiziune, nu trebuie să prezinte o ipostază ca și cum ar fi vorba depre un
fapt confirmat. Trebuie înlătur ate zvonurile, informațiile neverificate, comunicatele
atașaților de presă. Recomandabil pentru jurnaliști ar fi să evite ”micro -sondajele” și alte
documente fără valoare în cadrul unor producții, fie ele audio sau video. Ziaristul are
menirea să facă o se lecție a informațiilor în funcție de importanța lor, de utilitatea lor
pentru public, și nu de curiozitatea unei mase subeducate, din dorința sa de divertisment,
de voyeur -ismul său. Să nu ofere prea mult spațiu informațiilor atrăgătoare (sex, crimă)
sau s usceptibile de a demoraliza populația (a se vedea cazul OTV, care nu respectă deloc
nici legislația audiovizuală, nici principiile deontologice ale jurnalistului).

37 Dreptul la replică este recunoscut în Franța și în țările latine. Aici instituțiile media
sunt obligate de lege să ofere, persoanelor vizate de un reportaj sau articol, drept la
replică. În țările anglo -saxone o asemenea obligație provoacă scandal, însă codurile
americane recomandă deseori să se acorde în mod voluntar acest drept. Dacă există o
plângere, trebuie să se lanseze repede o anchetă și, în cazul eșecului, să se publice
scuzele. Dincolo de aceasta, mijloacele de comunicare trebuie să -și recunoască erorile
rapid, clar, vizibil. Un exemplu în acest sens, îl constituie războiul din Golf, un de de cele
mai multe ori, cifrele date erau false. Foarte puține ziare sau jurnale de televiziune au
recunoscut acest lucru și și -au cerut scuze.

3.3 Principiile meseriei de jurnalist – aspecte generale1.

Principiile comunicării reprezintă reguli de ba ză general valabile care stau la baza
instituirii normelor juridice (domeniul legislativ) și deontologice (aspecte de ordin etic și
profesional) ale dreptului comunicării. În baza acestora sunt emise legi și acte normative
cu caracter juridic care la rându l lor instituie responsabilități și răspunderi.
În cele ce urmeaza voi enunța cele mai importante principii, norme, reguli pe care
jurnalistul profesionist nu trebuie să le scape din vedere. Acestea sunt:

Principiul legalității
Reprezintă recunoașterea c a valori supreme a drepturilor și libertăților cetățenești
în mod deosebit a libertății de conștiință, de opinie, a libertății de exprimare, a dreptului
la informație și a dreptății. Analizând acest prim principiu nu putem să nu remarcăm
importanța deosebi tă a prevederilor acestuia. Am putea spune că fără acest principiu,
jurnalistului nu ar putea să i să recunoască calitatea pe care acesta o are: aceea de
formator de opinie dar mai ales de „actor” al punerii informației în scenă. Fără libertatea
de conști ință a cetățeanului, acesta nu ar fi decât un simplu obiect care poate fi manipulat
după bunul plac al unuia sau mai mulți indivizi. Daca astăzi întâlnim persoane cu

1 Note de curs , Etică și deontologie profesională , lect.univ.dr. Tomiță Ciulei, Târgoviște, 2007.

38 mentalități „învechite”1 este și din cauza faptului că acești oameni au evoluat într -o
perioada istorică diferită. Mediul politic de atunci a favorizat crearea unei asemenea
atitudini în rândul cetățenilor. Consider că această temă poate face obiectul unei analize
mai complexe separate, raportându -ne la schimbările ce -au avut loc în ultimii 18 ani și la
perioada de atunci. Toate aceste drepturi sunt consființite de legea fundamnetală numită
Constituție, de convenții internaționale ratificate, legi organice, legi ordinare și actele
emise în baza acestora.
Pentru a putea jurnaliștii să -și desfășo are activitatea într -un cadru cât se poate de
legal, activitatea de comunicare va trebui să se desfașoare prin procedee și mijloace
permise de legi democratice. Orice lege poate fi supusă crticii dar nu încălcată. Potrivit
articolului 4, litera A din Legea 571/20042 privind protecția personalului din autorițile
publice, instituțiilor publice care semnalează încălcări ale legii, principiul legalității
presupune și că autoritațile publice, instituțiile publice și celelalte autorități au obligația
de a respect a drepturile cetțenilor, normele procedurale, libera concurență și tratamentul
egal acordat beneficiarilor serviciilor publice. Respectarea principiului supremației
interesului public conform căreia în întelegerea legii 571/2004 ordinea de drept,
integrita tea, eficiența autorităților publice sunt ocrotite și promovate de lege.
Principiul egalității în drepturi presupune: că toți oamenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice în sensul că sunt la fel de responsabili juridic și social. Nu trebuie să
existe privilegii sau discriminări în fața responsabilității morale, sociale sau juridice
pentru nici o persoană și nici pentru organele statului sau pentru orice alt funcționar
public sau privat. În exercitarea dreptului la antenă în comunicarea audio vizuală potrivit
articolului 40/2004 a CNA trebuie respectată regula celor 3 părți: o treime din timpul
destinat exprimării din punct de vedere al reprezentării puterii și opozitiei va fi alocată
reprezentanților opoziției parlamentare; o treime din timpu l total destinat
reprezentanțiilor puterii și opoziției va fi alocată reprezentanților autoritaților centrale

1A nu se întelege greșit folos irea termenului în contextul dat. Termenul este folosit pentru a reda o anumită
perioadă politică a țării, perioadă în care unii oameni au fost îndoctrinați cu anumite concepte politice din
păcate mai mult nocive pentru ei decât pozitive, cu referirea dire ctă la perioada comunistă. Efectele acelei
perioade se resimt și astăzi în dezvoltarea socio -economico -politico -administrativă a țării.
2 Legea 571/2004 emisă de Parlamentul României, reglementează condițiile în care personanul din
autoritățile publice be neficiază de protecție din partea Statului.

39 (prim -ministru, secretar de stat sau înalt functionar public etc.); o treime va fi alocată
partidelor care formează majoritatea parlamentară (sena tori, deputați).

Principiul bunei credințe
Principiul bunei credințe semnifică: exercitarea drepturilor și liberaților fără a
urmări sau a accepta încalcarea drepturilor și libertaților legitime ale celorlalți. Buna
credință este este opusul relei credin țe, altfel spus, este de bună credintă cel care prin
activitatea sa servește unui scop nobil, legal, just și legitim.
Orice destorsionare intenționată a informației reprezintă deteriorări ale mesajului mediatic
și pot angaja răspunderea juridică. Principiu l bunei credințe exclude manipularea, în acest
sens se are în vedere identificarea surselor de rea credință și tratarea acestora sub rezerva
necesară a îndoielii, a verificării, a neîncrederii. De asemenea, principiul bunei credințe
presupune întotdeauna v erificarea informațiilor înainte de difuzare din cel puțin două surse
credibile. Jurnalistul are obligația morală și profesională să îndeplinească acești importanți
pași înainte ca informația să fie dufizată publicului. Prin articolul 226 din Noul Cod Pena l
s-a rglementat proba veritătății sau a bunei credințe. În aceste condiții nu constituie
calomnie fapta cu privire la care făptuitorul dovedește ca a avut motive rezonabile
(temeinice) de a crede că este adevarată.

Principiul adevarului
Este unul din c ele mai importante principii pe care jurnalistul trebuie să -l respecte
cu sfințenie. Putem spune ca prin încălcarea acestui primordial princpiu, se încalcă indirect
și celelalte norme deontologice. De aceea este de dorit ca ziariștii prin ceea ce fac să se
raporteze întotdeauna la codurile deontologice existente pentru o mai bună transparență în
ceea ce privește meseria de jurnalist. Cum adevărul izovărește din realitate, trebuie căutat
pe ce se fundamentează ceea ce se pretinde că este adevarat.
Principiul adevărului presupune verificarea informațiilor înainte de a fi făcute
publice, informațiile care prezintă un grad mai mare de suspiciune trebuiesc calificate
corespunzător: zvon, informații neverificate, informații îndoielnice sau informații obținute
din sursa x și numim sursa.

40 De asemenea, libertatea de expresie și în special libertatea cuvântului contribuie la
aflarea adevărului, la aflarea și căutarea tuturor faptelor și argumentelor. În Codul
deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă se arată: ”Ziaristul are
datoria primordială de a relata adevărul indiferent de cosecințele ce le -ar putea avea
asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect
informat” .
Principiul corectei informări1 a opiniei pub lice este consfințit de articolul 31,
punctul 3 și 4 din Constituția României. Acest principiu presupune că autoritățile publice
sunt obligate să asigure informarea corectă a cetațenilor asupra treburilor publice și asupra
problemelor de interes public. Mi jloacele de informare în masă, publice sau private sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniilor publice, presupune excluderea
manipulării informației sau a consumatorului de informație.
Protrivit deciziei nr 40/2004 privind asigurarea informării corecte și a pluralismului emisă
de CNA trebuie respectate:
a) asigurarea impartialității, a echilibrului și favorizarea liberei formări a opinilor prin
prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție în perioada în care
problemele sunt puse î n dezbatere publică;
b) asigurarea unei distincții clare între opiniile prezentate și faptele reale;
c) evitarea oricaror forme de discriminare în special pe considerente de rasă, religie, sex,
orientare sexuală sau etnie;
În cadrul emisiunilor cu caracter infor mativ radiodifuzori trebuie să respecte:
a) rigoare și exactitate în redactarea și prezentarea informațiilor astfel încât sensul
știrilor să nu fie deformat prin modul de formulare, prin titluri sau prin alte procedee
tehnice de redactare;
b) între subiectul tra tat și imaginile ce însoțesc materialul să existe o conexiune reală;
c) să se asigure o distincție clară între reconstituirea faptului cu ajutorul altor persoane și
imaginile înregistrate la evenimentul real;
d) în cazul prezentaâării de materiale audio -vizuale provenind din surse exterioare
redactței, trebuie să se precizeze acest lucru;

1 Constituția României , Articolul 31, punctul 3 și 7.

41 e) în enunțarea unor ipoteze sau a unor relatări de cauzalitate privind producerea unor
eventuale catastrofe să se solicite și punctul de vedere al unei persoane având
competențele cunoscute în domeniu;
f) sondajele de opinie se prezintă întotdeauna insotite de urmatoarele informatii:
denumirea institutiei care a realizat sondajul, metodologia utilizată (interviu direct),
dimensiunea eșantionului, eroarea maximă de eșantionare și solic itantul eșantionului;
g) televotul sau anchetele făcute pe stradă nu trebuie prezentate ca fiind reprezentative
pentru opinia publică sau pentru un anumit grup social sau etnic. În Codul Deontologic al
Ziaristului adoptat de CRP1 se arată ca ziaristul care di storsionează intenționat informația
sau face acuzații nefondate săvârșește abateri profunde de maximă gravitate.
În același cod deontologic se arată că ziaristul poate da publicității numai informații a
căror veridicitate este sigur după ce în prealabil le -a verificat din cel puțin două surse
credibile. Mai mult, ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Știrea de
presă trebuie să fie obiectivă.

Principiul libertății de exprimare
Acest principiu presupune: libertatea de exprimare în cadrul privat este nelimitat,
numai libertatea de expresie a opiniei poate fi limitată în raport cu drepturile și
libertăților celorlalți consființite de lege. Libertatea de exprimare în public este
înviolabilă fiind limitată numai prin și în baza Constit uției atunci când se protejează
drepturile și libertățile fundamentale ale celorlalți și în condițiile prevăzute de
Constituție. În concluzie libertatea de exprimare actionează ca o supapă de siguranță
pentru tensiunile sociale permițând criticilor să par ticipe la schimbarea a ceea ce nu
corespunde pe cale pașnică.
Cenzura de orice fel este interzisă. Aceasta presupune că de regulă ca înainte de
publicare nu poate fi cenzurată libertatea de exprimare, dar aceasta nu înseamnă ca dacă
s-a încălcat un drept , o libertate, nu va răspunde pentru aceasta ulterior publicării.
Libertatea presei implică și libertatea de a înfiinîa publicații, asigurându -se astfel o presă
puternică actionând ca pondere la puterea guvernului preveninând sau demascând

1 Clubul Român de Presă – prima instituție de profil din România care a adoptat un cod deontologic
pentru ziariștii români. Astăzi sunt însă și alte instuții asemenea Clubului Român de Presă care și -au
elaborat propiul cod de principii, cum ar fi Asociația pentru Jurnalism Independent înființată în 2007.

42 abuzul. Nici o p ublicație nu poate fi suprimată. Suspendarea publicației poate fi făcută
doar în condițiile prevăzute de lege.
Exercițiul libetății de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități putând fi
supus unor formalități, condiții sau sancțiuni prevăzute de lege care contribuie la măsuri
necesare într -o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială,
siguranța publică, apărarea ordinii, prevenirea infracțiunilor, divulgarea de informații
confidentiale, însă libertatea de exprimar e poate fi limitată prin lege numai din punct de
vedere al formei, nu și al conținutului. Libertatea gândirii, a opiniilor, credinței nu poate
fi îngradită sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o anumită opinie, să
adere la o credință r eligioasa contrar convingerilor sale. Restrângerea exercitării a unor
drepturi sau ale unor libertăți este o excepție care se face numai în cazurile prevazute de
Constituție. În articolul 49 din Constituție se arată că: „exercițiul unor drepturi sau al
unor libertăți poate fi constrâns numai prin lege și numai dacă se impune dupa caz,
pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății, ori a moralei publice, a
drepturilor și a libertăților cetățenilor…”. Libertatea de exprimare este limitată num ai de
Constituție care prevede că „ sunt interzise de lege: defăimarea țării și a națiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ura națională, rasială sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau etnic, la violența publică precum și manifestații
obscene contrare bunelor moravuri”. În concluzie, restrângerea trebuie să fie
proporțională cu situația care a determinat această masură fără a stinge existența
drepturilor sau a libertății, putând doar limita exercitarea acestora.
În schimb libertatea de conștiință nu poate fi îngrădită sub nici o formă, nici măcar
prin lege, conform articolului 29 din Constituție.

Principiul responsabilității și răspunderii
Acesta presupune instituirea de responsabilități și înfăptuirea răspunderilor atunci
când se încalcă regulile dreptului și deontologiei comunicării. Aceasta înseamnă
responsabilitate și răspunderi pentru toți subiecții raporturilor juridice sau morale ce apar
în domeniul dreptului comunicării sociale (de exemplu: responsabilitatea jurnalistului față
de societate și față de cetățean, responsabilitatea autorității publice față de agenții media,
responsabilitatea și răspunderea juridică a agentului media, a cetățeanului, responsabil față

43 de surse și a surselor față de cetățeni). În cod ul etic al Societății Americane, Sigma Delta
Chi1 la capitolul responsabilități scrie: „Jurnaliștii care uzează de statutul lor profesional,
de reprezentanți ai publicului în interse egoiste sau din alte motive nedemne, abuzează de
o înalta âncredere”. În articolul 7, teza 1 din Codul Jurnaliștilor Români se arată:
„responsabilitatea presei față de public presupune că articolele redacționale nu sunt
influențate de influețtele comerciale sau personale ale unor terți” .

Principiul impartialității si obiectivi tății
Principiul impartialității și obiectivității reprezintă un alt principiu important din
aria deontologică a jurnalistului. Acesta presupune independența agenților media, a
mijloacelor de informare în raport cu cetațenii dar mai ales cu institutuțiile statului;
relațiile principiale nu trebuie să fie discriminatorii între autorități și agenții media. În
realizarea investigațiilor și a anchetelor aplicarea principiului „consultarea părților” este
obligatorie. Atunci când prin intermediul mijloacelor de i nformare sunt prezentate și
transmise informații, acestea trebuie să fie obiective și imparțiale, aceasta presupune din
partea jurnalistului o distincție clară între informație, opinie, credință, părere. Este
exclusă manipularea și prezentarea subiectivă s au parțială a unei informații (înclinarea
mesajului media către o anumită parte și nu către adevar poarta denumirea de
propagandă). În cadrul emisiunilor, moderatorul are obligația să asigure ambelor părți în
timpul dezbaterilor, spațiu necesar pentru pre zentarea opiniei văzută din punctul lor de
vedere. În cazuri excepționale, se prezintă și punctul de vedere al persoanei afectate în
urmatoarea emisiune. În momenentul în care cei solicitanți refuza să -și precizeze
punctele de vedere, acest fapt se menține pe post.
De exemplu industria agenției media poate fi influențată de: presiuni generate de
fluxul permanent de informații care pot influența prin intoxicare, selectarea subiectivă,
deturnarea intenționată publica și manipulare ca act final al scopului pr opus. În Codul
Deontologic al Jurnalistului adoptat de Clubul Român de Presă, se arată: „ În exercitarea
profesiunii și în relațiile pe care le inteprinde cu autoritățile publice sau comerciale,
ziaristului îi sunt interzise orice înțelegere care ar putea afecta imparțialitatea”.

1 Note de curs, Etica și deontologie profesională , lect.univ.dr. Tomiță Ciulei, Târgoviște, 2007.

44 Principiul secretului profesional
Presupune protejarea surselor în cazul și în condițiile prevăzute de lege (în articolul
91 din Legea nr.8/1996 se dispune:
1) Editorul sau producătorul la cererea autorului este obligat să păstrez e secretul
surselor de informație folosite în opere și să nu publice documentele referitoare la
acestea;
2) Dezvăluirea secretului este permisă cu consițământul persoanei care l -a încredințat
sau în baza unei hotăriri judecătorești definitive și irevocabile. Dezvăluirea unei surse de
informații poate fi dispusă de instanțele judecătorești numai dacă aceasta este necesară
pentru apărarea siguranței naționale și nu există sau au fost epuizate măsuri alternative la
divulgare cu efect similar, iar interesul legiti m al divulgării depășește interesul legitim al
nedivulgării). Nepublicarea informațiilor și datelor care în interesul general nu sunt
destinate publicității sau prin care se încalcă nejustificat, ilegal și nelegitim drepturile,
libertătâțile și interesul public;
3) Protecția secretului profesional;
4) Respectarea drepturilor și libertăților legitime protejate prin instituirea secretului
profesional;
5) Confidentțalitatea comunicațiilor efectuate prin intermediul unei rețele publice de
telecomunicații este garantat ă prin legea 676/2001;
6) Ascultarea, înregistrarea, stocarea sau orice alte forme de interceptare este interzisă cu
excepția cazurilor următoare: când se realizează de utilizatorul care participă la
comunicarea respectivă; cand utilizatorii care participă la comunicația respectivă și -au
dat acordul în prealabil; când se realizează în exercitare autorității publice în condițiile
legii. Un utilizator are obligația de a -l informa pe celălalt atunci când în cursul
convorbirii se utilizează echipamente care permit ca această convorbire să fie ascultată,
stocată de alte persoane.
7) Orice imixtiune a autorității publice în conținutul unei comunicări inclusiv utilizarea
unor mijloace de intercepatare sau supraveghere a comunicațiilor sunt interzise
exceptând cazurile în care asemenea ingerințe sunt prevăzute de lege ăi constituie o
măsură necesară într -o societate democratică pentru:
a) protecția securității statului, a siguranței publice, a intereselor monetare ale statului;

45 b) protecția persoanei în cauză la cererea a cestei, ori a drepturilor si libertăților
persoanei;

Principiul umanismului
Este un principiu cosubstanțial în istoria omenirii, însă este formulat de Kant în
Critica Ratiunii Practice: „acționează astfel încât niciodată omul să nu fie privit ca
mijloc, ci întotdeauna ca scop” . Principiul umanismului este un principiu moral
universal. El rămâne fără obiect dacă nu este raportat la o relație umană bazată pe
autoritate. Umanismul dreptului presupune o ierarhizare făcută de legiutori a elementelor
(ca scop a l răspunderii juridice) prin punerea accentului în primul rând pe prevenire , apoi
pe reparare și abia în ultimul rând pe represiune . Ideea principală este cea de protecție,
ocrotire și educare. În codul etic al Societății Sigma se arată ca mediile de infor mare nu
trebuie să arate o curiozitate morbidă cu privire la detalii ale violului și ale crimei.

Principiul liberului acces la informații
Referitor la acest principiu, Parlamentul României a adoptat legea 544/2001 privind
liberul acces la informații de in teres public la care este reglementată comunicarea.
Excepțiile acestui principiu sunt următoarele: informația privată care satisface anumite
interese ale unui număr de persoane private poate fi făcută publică numai în anumite
condiții deosebindu -se de info rmația publică ce trebuie cunoscută de public prezentând
interes pentru acesta. Informația de interes privat este o informație ce satisface o
necesitate privată, în timp ce informația de interes public este o informație ce satisface o
necesitate generală, național sau local, fie public fie secret. În articol 2, litera b din Legea
544/2001 prin informație de interes public se înțelege orice informație care priveste
activitățile sau rezultă din activitatea unei autorități publice sau instituției publice
indif erent de suportul sau de modul de exprimare a informației.
În raport cu caracter legal sau ilegal, just sau injust, drept sau nedrept al necesității
de satisfăcut, precum și căile și nijloacele folosite, interesul poate fi legitim sau ilegitim.
Informația de interes public și informațiile publice nu se confundă deoarece nu tot ce este
de interes public este și public. Potrivit articolului 12, legea 544/2001, privind liberul

46 acces la informații de interes public, se exceptează de la accesul liber al cetățen ilor
prevăzute la articolul 1 urmatoarele informații:
– Informații din domeniul apărării naționale, siguranței și ordinii publice dacă fac parte
din categoria informațiilor clasificate potrivit legii;
– Informațiile privind deliberările autorităților precum și cele care privesc interesele
economice și politice ale României ;
– Informații privind activitățile comerciale sau financiare dacă publicitatea acestora
aduce atingeri grave;
– Informațiile cu privire la datele personale;
– Informații privind procedura în timpu l anchetei penale dacă se periclitează rezultatul
anchetei, și dezvoltă surse confidențiale, ori se pune în pericol viața unei persoane;
– Informații privind procedurile judiciare, dacă publicarea acestora aduce atingere unui
proces echitabil ori interesul l egitim al părților implicate;
– Informații a căror publicare prejudiciază măsurile de protecție a tinerilor, conform
articolului 31, punctul 1 din Constituție cu aceste excepții accesul la informații de
interes public nu poate fi ingrădit;
În concluzie, dre ptul la informație presupune accesul la informații de interes public
și la unele de interes personal în condițiile legii fiind astfel garantat. Acestui principiu i
se circumscrie: dreptul de a fi informat, dreptul de acces a surselor de informare, dreptul
la replică, dreptul la rectificare, dreptul la tăcere, dreptul și obligația de a fi informat,
dreptul de a -ți face cunoscută informația, dreptul la propia imagine și dreptul la viața
intimă, familială, privată precum și obligațiile corelative acestora.

Principiul comunicării autorizate
Subnumit ca „Principiul respectării dreptului de autor” . Dreptul de autor asupra
unei opere literare artisitce științifice, precum și asupra oricăror opere de creație
intelectuală, este recunoscut și protejat independent de aducerea ei la cunoștiința
publicului prin simplul fapt al realizării ei chiar și în etapa de finalizare a operei
respective. Prin opere literare, artistice sau științifice se înțelege orice creație în aceste

47 domenii, oricare ar fi forma de exprimare și i ndependent de valoarea și destinația lor1.
Constituie obiect al dreptului de autor și operele derivate din cele principale. Potrivit
articolului 9 din Legea 9/1996, nu pot beneficia de protecția legala a dreptului de autor,
următoarele: ideile, teoriile, c onceptele, descoperirile și invențiile conținute într -o opera
oricare ar fi modul de preluare, descriere, de explicare sau de intelegere; textele oficiale
de natură politică, legislativă, administrativă, juridică precum și traducerile oficiale ale
acestora ; simbolurile oficiale ale statului, ale autorității publice și ale organizațiilor
precum stema, sigiliul, drapelul, emblema, insigna, ecusonul;

Principiul libertății de gândire, creație, opinie și credință .
Potrivit articolului 29 din Constituție, liber tatea gândirii și a opiniilor și libertătii
credințelor religioase, nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns
să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă contrar convingerilor sale.
Libertatea credinței fiind garantată trebuie să se manifeste în spirit de respect reciproc.
Libertatea gândirii presupune că, gândirea nu are și nu trebuie să aibă limite. Aceasta
libertate este garantată distinct în Constituție pentru a proteja spiritul uman de orice
manipulare, spălare a c reierului, hipnoză sau dezinformre. Manipularea calificată
afectează libertatea de gândire în așa fel încât subiectul chiar crede că exteriorizarea în
activitate este rezultatul unei acțiuni libere, nesesizând faptul că voința sa a fost dirijată
prin mijl oace pe care nu le -a perceput ca atare. Libertatea gândirii exclude orice
constrângere psihică sau fizică pentru a impune mijloace, concluzii sau scopuri.
Libertatea de opinie reprezintă posibilitatea oricărei persoane fizice de a -și forma și a
avea o păre re personală în orice domeniu, ceea ce presupune să dispuna de informații
necesare și de libertatea de a -le folosi. Nimeni nu poate fi constrâns să -și însușească
opiniile altora și să nu aibă propiile opiniile, păreri sau atitudini. În actul de educație
persoana are dreptul de a alege ceea ce învață, cât învață, având dreptul la opinie
pesrsonală care în raport cu actul de motivare (argumentare) și de modul de exprimare ,
trebuie respectată.

1 A se ve dea în acest sens Legea 77/1998 pentru aderarea României la Convenția de la Berna, privind
protecția operelor literare din 9 septembrie 1886. Textul a fost revizuit la Paris pe 24 Iulie 1971 și
modificat la 28 Septembrie. 1979.

48 Principiul clauzei de conștiință
Iși are izvorul în articolul 29 din Constituție și poate fi invocat ori de câte ori cineva
în cadrul raportului de servicii încalcă libertatea de conștiință a altei persoane, încercând
să-i impună voința în actul comunicării contrar voinței celalalte. În articolul 8, aliniatul 2
din Cod ul Deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă, se arată: „..în
cazul în care are știință de abuzuri sau încălcări ale legilor potrivit clauzei de conștiință,
ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerință care să -i influențeze decizia”.

Principiul transparenței presupune transparență în domeniul informațiilor de interes
public și în general a activitățiilor publice a autorităților și instituțiilor publice. Acest
principiu este unul universal valabil deoarece poate fi aplicabil în mai t oate domeniile de
activitate, accentul picând pe autoritățile și instituțiile publice. În cazul mijloacelor de
informare, principiul transparenței este necesar deoarece este nevoie de o mai mare
transparență în activitățile pe care le prestează jurnaliștii , cunoscându -se rolul și influența
pe care aceștia o au asupra societății în general. De multe ori, jurnaliștii sunt asimilați ca
apărători ai dreptății, a principiilor iar simpla bănuială asupra unui fapt de care jurnalistul
s-ar face vinovat, ar arunca o umbră de îndoială asupra corectitudinii acestora. Mijloacele
de informare în masă nu se pot considera propietari ai informației de interes public, ei
având obligația de a o difuza.
De asemenea, principiul transparenței presupune publicarea conducerii a
patronatului și a surselor de finanțare a mijloacelor de informare în masă; publicarea
declarațiilor de avere a demnitarilor și funcționarilor publici. Însă pentru a avea
autoritatea morală în a critica puterea, moravurile și raul social s -ar putea pune pro blema
extinderii acestei aplicații și la ziariști, jurnaliști cu atât mai mult când aceștia sunt
acționari la anumite mijloace de comunicare în masă sau chiar la agenții economici care
au o mare vizibilitate în presă. Pentru aplicarea acestui principiu, to ți cei în cauză trebuie
să aibă în vedere respectarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese și
incompatibilitățile; instituțiile publice să respecte principiul licitațiilor publice care
privesc avutul public sau avutul privat al statului. Com unicarea dintre autoritățile și
instituțiile publice pe de o parte cu media și individul pe de altă parte prin structuri și
forme institutionalizate (compartimente de informare și relații publice, conferințe de

49 presă). Pentru a asigura transparența în dome niul agențiilor de stat și al relațiilor
financiare dintre autoritățile publice și interprinderile publice, a fost elaborată Ordonanța
de Guvern nr. 97 din 16 August 2002. Totodata articolul 10 din legea Audiovizualului nr.
504/2002, amintește alături de a lte atribuții ale CNA și obligația de transaparență pe care
aceasta instituție trebuie sa o asigure în comunicarea audiovizuală, aplicabile pe doua
principii esențiale:
– transparența mijloacelor de comunicare în masă din domeniul audiovizual;
– transparenta a ctivității propii;
Informațiile de interes privat (nu trebuiesc confundate cu informațiile private) cu
excepția celor care în anumite condiții pot fi de interes public (îmbogățirea fără justa
cauza a unui funcționar public) sunt protejate de lege atăt la n ivel instituțional cât și la
nivel international. În articolul 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului se
arată: „Nimeni nu va fi suspus unor imixtiuni arbitrare în viața particulară, în familia sa,
în domiciliul sau sau în corespondența sa. Nu i se va putea atinge onoarea și reputația.
Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau
atingeri”.

50 Capitolul IV.
Norme adoptate de Centrul pentru Jurnalism Independent

Pentru eficientizarea mijloacelo r de informare (presa scrisă, radioul și televiziunea)
dar mai ales pentru aplicarea principiilor deontologice ale jurnalistui, pot spune că
elaborarea unor norme care să reglementeze statutul jurnalistului, de către Centrul
pentru Jurnalism Independent su nt de bun augur.
Din analiza proprie privind nivelul la care se află sistemul media din România și
din ultimele rapoarte realizate de organisme specializate din țară și străinătate, consider
că se impunea elaborarea unor noi reglementări pe lângă cele exi stente la momentul
respectiv1 deoarce orice reîmprospătare, fie și în segmentul mass -media (cu referire
directă la jurnalisti), nu face decât să îmbunătățească calitatea jurnalismului în general,
dar mai ales a celui românesc. Jurnalismul românesc încă mai are nevoie de schimbări
importante pentru a ajunge la nivelul celorlalte state din Comunitatea Europeană în
domeniul mass -media.

Norme adoptate de Centrul pentru Jurnalism Independent
Prezentul Cod Deontologic a fost elaborat de organizațiile membre în Convenția
Organizațiilor de Media. Prevederile prezentului Cod Deontologic sunt liber consimțite
de jurnaliștii membrii ai organizațiilor profesionale, patronale și sindicale, semnatare ale
Statutului Jurnalistului adoptat de către Convenția Organizațiilo r de Media, la Sinaia, în
perioada 9 – 11 iulie 2004.
Aplicarea prevederilor Codului Deontologic se va realiza prin grija organelor
specializate ale fiecărei organizații semnatare a Statutului Jurnalistului.

1. ROLUL JURNALISTULUI
1.1. Jurnalistul este dator să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea
dreptului publicului de a fi informat.

1 A se vedea Codul Deontolog ic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă, care prezintă anumite
carențe, analizând aici conjuctura, momentul și perioada în care acesta a fost elaborat

51 Jurnalistul se bucură de o protecție sporită în exercitarea acestui drept datorită rolului
vital, de apărător al valorilor democratice, pe care pres a îl îndeplinește în societate.
1.2. Jurnalistul este dator să caute, să respecte și să comunice faptele – asa cum acestea
pot fi cunoscute prin verificări rezonabile – în virtutea dreptului publicului de a fi a fi
informat.
1.3. Jurnalistul este dator să exprime opinii pe o bază factuală. În relatarea faptelor și a
opiniilor, jurnalistul va acționa cu bună -credință1.
1.4. Jurnalistul este dator să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel.
1.5. În demersul său de a informa publicul, jurnalist ul este dator să reflecte societatea în
ansamblul și diversitatea ei, acordând acces în presa și opiniilor minoritare și individuale.
Publicul are dreptul să cunoască nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu
indiferență ori considerate inof ensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau
deranjează.
Acestea sunt cerințe ale pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu
există societate democratică.
1.6. Profesia de jurnalist implică drepturi si obligații, libertăți și responsabilități.

2. CONDUITA PROFESIONALĂ

2.1. Respectarea drepturilor omului
În exercitarea rolului său de garant al democrației, presa are datoria primordială de a
respecta drepturile omului. Astfel :
2.1.1. Jurnalistul este dator să respecte prezumț ia de nevinovăție.
2.1.2. Jurnalistul este dator ăa respecte viața privată a persoanei (inclusiv aspectele care
țin de familie, domiciliu și corespondență). Amestecul în viața privată este permis
atunci când interesul public de a afla informația prevalează . În acest context este
irelevant dacă o persoană publică a dorit sau nu să dobândească această calitate. O
activitate nu este privată doar pentru motivul că nu este desfășurată în public.

1 În relatarea unor evenimente, situații sau informații, jurnalistul trebuie să aibă în vede re principiul
adevărului, principiu care îl obligă să furnizeze numai informații reale, fără alte adăugări care ar putea
deforma într -un fel mesajul transmis.

52 2.1.3. Jurnalistul este dator să țină cont de interesul legitim al minorului. El va proteja
identitatea minorilor implicați în infracțiuni, ca victime sau ca autori, cu excepția
situației în care interesul public cere ca aceștia să fie identificati, sau la solicitarea
expresa a părinților sau a reprezentanților lor legali , în vederea protejării interesului
superior al minorului.
2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamităților, infracțiunilor, cu precădere cele
ale agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepția situației în care există
acordul al acestora sau când un interes public major prevalează. De același regim
beneficiază și persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilități, refugiați, etc.).
2.1.5. Jurnalistul este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie,
religie, sex, vârsta, orientare sexuală ori dizabilități și să nu instige la ură și violenta
atunci când relatează fapte sau îsi exprimă opiniile.

2.2. Regulile redactării

2.2.1. Informația trebuie delimitată clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri
rezonabile în acest sens.
2.2.2. Jurnalistul va verifica informațiile în mod rezonabil înainte de a le publica și va
exprima opinii pe o baza factuală. Informațiile vădit neadevărate, sau cele despre care
jurnalistul are motive temeinice să creada că sunt false nu vor fi publicate.
2.2.3. În chestiunile despre care relatează, jurnalistul trebuie să faca eforturi pentru a
prezenta punctele de vedere ale tuturor părților implicate.
2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citării. În cazul citari i parțiale a unei
persoane, jurnalistul are obligația de a nu denatura mesajul acelei persoane.

2.3. Protecția surselor

2.3.1. Jurnalistul are obligația de a păstra confidențialitatea a celor surse care solicită să
își păstreze anonimatul sau a acelor surse a căror dezvăluire le poate pune în pericol
viața, integritatea fizică și psihică sau locul de muncă.

53 2.4. Colectarea informațiilor

2.4.1. Jurnalistul va obține informații în mod deschis și transparent.
Folosirea tehnicilor speciale de investigație este justificată atunci când există un interes
public și când informațiile nu pot fi obținute prin alte mijloace. Se recomandă ca
utilizarea tehnicilor speciale de investigație să fie menționată explicit în momentul
publicării informațiilor.

2.5. Abuzul de sta tut

2.5.1. Folosirea statutului de jurnalist pentru a obține beneficii personale sau în
favoarea unor terte părți constituie o gravă încălcare a normelor etice și este
inacceptabilă.
2.5.2. Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natură sau orice alte avantaje care îi
sunt oferite în considerarea statutului său profesional.
2.5.3. Jurnalistul va evita să se afle într -o situație de conflict de interese. Se recomandă
separarea activităților editoriale ale jurnalistului de cele politice și economice.

2.6. Independența

2.6.1. Jurnalistul își va exercita profesia conform propriei sale conștiințe și în acord cu
principiile prevăzute de Statutul Jurnalistului și prezentul Cod Deontologic.

2.7. Corecția erorilor. Dreptul la replică

2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale.
Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice și scuze.
2.7.2. Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptățită
și rezonabilă.

54 3. DREPTU RILE JURNALISTULUI

3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele și convențiile internaționale la care România
este parte și care garantează libertatea de exprimare și liberul acces la informații,
precum și la toate sursele de informare.
3.2. Jurnalistul ar e dreptul de a se opune cenzurii de orice fel.
3.3. Protecția secretului profesional și a confidențialității surselor este în egala măsura
un drept dar și o obligație al jurnalistului .
3.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de constiință. El are libertatea de a refuza orice
demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri.
Aceasta libertate derivă din obligația jurnalistului de a informa publicul cu buna –
credință.
3.5. În virtutea bunei practici de separare a activit atilor economice de cele editoriale,
jurnalistul are dreptul de a refuza să atragă contracte de publicitate sau sponsorizare
pentru instituția de presă la care lucrează.
3.6. Jurnalistul se bucură, potrivit legii, de protecția drepturilor de autor.
3.7. Ju rnalistul își afirmă dreptul de a fi aparat de către instituția de presă unde își
exercită profesia, precum și de către asociația profesională ori sindicală care îi
reprezintă interesele împotriva oricărei presiuni exercitate contra sa, de natură să
determ ine o încălcare a conduitei profesionale prevăzute de Statutul Jurnalistului și de
Codul deontologic.
Codul deontologic adoptat face parte din Statutul Jurnalistului adoptat de catre
Conventia Organizațiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 – 11 iulie 20 04 .

55 Capitolul V.
Mijloacele de Asigurare a Responsabilității Sociale a mijloacelor de comunicare
(M.A.R.S.)

Deontologia ridică o problemă majoră: găsirea unor mijloace acceptabile, adică
non-etatice, pentru a determina respectarea sa. Cum să dete rmini o ființă umană să se
comporte bine? Se poate observa că asupra sa se exercită trei tipuri de presiune.
Presiunea publicului, în interesul semenilor săi, ea trebuie supusă unei presiuni psihice
externe. Partea sa nobilă o face sensibilă la valoarea an umitor principii și deci la o
presiune morală internă. Ambivalența sa conduce la speranța ca o presiune morală
externă este suficientă; este vorba despre cea pe care o exercită regulile eticii
profesionale, a căror violare de către individ îi aduce dezapro barea din partea partenerilor
săi și disprețul utilizatorilor1.
În materie de presă, de -a lungul secolelor, singurele utilizate au fost primele două dintre
aceste trei reguli: jurnalistul virtuos se supune conștiinței sale; gazetărașul fără scrupule
se tem e de jandarmi și de magistrați. Astăzi, în condițiile date, devine indispensabil
apelul la cea de -a treia regulă daca dorim o presă liberă și democratică. Într -adevăr, de
când mijloacele de comunicare au devenit o mare industrie, conștiința individuală est e
mai insuficientă ca niciodată. De aici și aici conceptul M.A.R.S. formultă la începutul
anilor ’90. Un M.A.R.S. este un mijloc non -etatic utilizat pentru a face mijloacele de
comunicare responsabile față de public. Conceptul este global și deci putin c am vag. El
se referă la indivizi sau la grupuri dar și la reuniuni regulate, documente scrise, mijloace
de comunicare mici sau chiar la un proces îndelungat sau la o abordare particulară. În
mod normal, M.A.R.S. nu acționează decât prin presiunea morală. Î nsă acțiunea lor poate
fi aprofundată prin autoritatea conducătorilor mijloacelor de comunicare sau prin
dispoziții legale preexistente.
În Franța, dacă „a vorbi” de etica este la modă începând din 1991, se pune rar
problema de „a face” în acest domeniu. E ste foarte regretabil faptul că jurnalistii care
scriu cărți despre deontologie resping a priori orice mijloc de a o face respectată. De -a
lungul timpului, cea mai mare parte a oamenilor de presă ocultează sau resping orice

1 Jean -Claude Bertrand , Deontologia mijloacelor de comunicare , Editura Polirom, Iasi, 2000, p. 12 3.

56 M.A.R.S. pretinzând că este vorb a de o amenințare la adresa libertății presei, a
drepturilor omului, a democrației. Unul declară că un cadru deontologic ar fi totalitar.
Altul devine furios numai în fața eventualității unui cod de conduită, astfel o abordare a
temei cu pricina creează un disconfort pentru mulți dintre profesioniști, fie că sunt
europeni sau americani.
Când trecem la controlul calității serviciilor aduse publicului de către media,
trebuie să ne asigurăm mai întâi ca mijloacele de comunicare au ca obiectiv prioritar
deservi rea publicului. După aceea trebuie verificat dacă ele sunt satisfăcute. Cei trei
protagoniști (patroni, profesioniști, utilizatori) pot să se consacre acestui control în
moduri diverse, împreună sau separat. Statul nu participă la control1, rareori sub for mă
amenințării care uneori este necesară pentru a declanșa procesul de autoreglare.
În cazul patronilor mijloacelor de comunicare, ne putem imagina că ei își organizează
propiul control al calității, însă există puține exemple de industrii care, fără presi uni
exterioare, s -au dotat cu un cod al onoarei, fără a mai vorbi despre câte dintre ele țin cont
de acesta. În situație de monopol, prosperitatea „adoarme” conștiința.
În situație de concurență, este suficient ca unii indivizi fără scrupule să refuze ori ce
deontologie pentru a -i obliga pe ceilalți să facă la fel. Evident, mijlocul cel mai simplu,
cel mai puțin scump, cel mai eficient de a determina respectarea unui cod, este acela de a
încredința sarcina aceasta direcțiunii redacției. Este ușor atunci cân d codul face parte
dintr -un contract de angajare: sancțiunea (mustrare, aviz, suspendare, concediere) este în
acest caz aplicabilă rapid, adică imediat și fără apel. Însă, dacă conducerea actionează
singură, inconvenientele sunt numeroase. Cadrele redacție i ocupa o poziție ambiguă: ei
sunt jurnaliști, însă, într -o mare măsura, și mâna drepata a propietarului. Atât timp cât
direcțiunea se preocupă mai întâi de rentabilitate, ea nu ar trebuie să fie însarcinată cu
deontologia. Ea poate fi tentată să ascundă o greșeală când aceasta îi satisface interesele
sau poate fi chiar ea, de altfel, aceea care și -a solicitat angajatul. În cazul unui scandal
public, jurnalistul devine țap ispășitor, iar codul poate servi la înlăturarea angajaților care
displac.

1 Participarea legislatorilor nu este recomandabilă, însă ea există în câteva țări (Consiliul Presei din India)
fără a produce neplăceri. În cazul implicării statului, există riscul ca independența jurnaliștilor să fie
afectată, ceea ce nu este agreabil .

57 Jurnaliștii sunt principalii beneficiari din îmbunătățirea calității activității
mijloacelor de comunicare și cei care se fac cel mai des responsabili de mediocritatea
acesteia. Codul RTNDA (1966)1 concluzionează astfel: „Jurnaliștii din radio și
televiziunea vor con damna activ și vor încerca să împiedice valoarea acestor norme; vor
încuraja activ respectarea acestora de către toti jurnaliștii”. În realitate, sindicatele și
asociațiile dispun adesea de comisii de disciplină, însă întotdeauan le este neplăcută
aplicare a de sanctiuni.
Codul Federației Jurnaliștilor Arabi emis în 1972, cere ca profesioniștii să -și denunțe
colegii care nu se comportă bine. Această practica uimitoare „nu se face”, însă se mai
pune problema loalității în caz de violare foarte gravă a deon tologiei. În teorie, asocierea
voluntară a junaliștilor și a patronilor în scopul de a dicta presei un comportament
esponsabil din punct de vedere social ar fi o soluție eficientă și simplă, însă încrederea
publiclui ar risca să fie scazută. Experiența ara tă că orice corporație privilegiază apărarea
intereselor sale și neglijează autocrtica.
De cele mai multe ori, utilizatorii sunt uitați atunci când se vorbește de deontologie,
deveninând neputincioși în fața mijloacelor de comunicare.
Ca urmare, în mod f iresc ne punem întrebarea, pot ei să actioneze singuri? Este
necesară implicarea asociațiilor consumatorilor în ceea ce privește mass -media? Unii tind
să răspundă afirmativ, motivând că, este necesara protecția consumatorului și în raport cu
sistemul media , deoarece de foarte mlte ori, în mod indirect, publicul este „lezat” mai
mult sau mai puțin de calitatea programelor care îi sunt oferite de mijloacele de
comunicare. Rar se întamplă să întâlnim cazuri în care, cetățeni militanți, se asociază și,
cu ajuto rul experților în comunicare, inteprind o analiză critică a conținutului mijloacelor
de comunicare, culeg plângerile publicului și le studiază.
Formarea . Aceasta este soluția pe termen lung a celor mai multe probleme legate de
calitate: educarea publicului în ceea ce privește mass -media și formarea universitară a
profesioniștilor. O formare a jurnaliștilor în stil vechi, la locul de muncă, practică însă
lipsită de subtilități, a devenint insuficientă. Universitatea ca mijloc de educare și
formare profesiona la poate să le dea: o cultură generală; cunoștințe specifice unui sector
și o cunoștiință deontologică. În Franta, aceste două ultime sarcini sunt de asemnea

1 Asociația americană a directorilor informării (radio și televiziune).

58 asigurate prin intermediul școlilor specializate, de nivel superior. Astfel, jurnalistul poate
deveni competent și responsabil, deci respectat și autonom. Cea mai bună metodă de
îmbunătățire a mijloacelor de comunicare dar și cea mai ușoara, este critica negativă și
pozitivă. Ea vine, bineînteles, din partea oamenilor politici, a managerilor din indust rie, a
apărătorilor consumatorului și intelectualilor – însă ea trebuie să vină și din partea altor
grupuri. În primul rând, din partea profesioniștilor din mass -media, a căror credibilitate
este cea mare pe acest plan.
Observarea sistematică sau „monitorin g” cum mai poate fi numită, este extrem de
necesară în zilele noastre, datorită faptului că produsele mediatice sunt extrem de
numeroase și că multe sunt efemere. Dar și din cauza cș greșelile mijloacelor de
comunicare provin adesea din omisiuni, greu de r eparat. Doar experții independenți,
universitari, pot să se dedice unui studiu prelungit asupra mijloacelor de comunicare,
unei analize aprofundate a conținuturilor, unei cercetări a efectelor lor.
Retroacțiunea . Nu de multe ori au fost situațiile în care mijloacele de informare erau
acuzate că nu sunt receptive la mesajul consumatorului, grupului etc. Studiile au arătat
frecventul decalaj dintre gusturile utlizatorilor și ideea pe care și -o fac depre conducătorii
mijloacelor de comunicare. Aceștia din urmă trebuiesc informați. A privi curbele
vânzării și segmentele de audiență nu este suficient chiar dacă acestea sunt aducatoare de
profit unei corporații media. În practică, un anume M.A.R.S. poate fi insoțit de mai multe
dintre aceste abordări; un jurnal ca „American Journalism Review” critică, observă, oferă
utilizatorilor posibilitatea exprimării și îi învață pe jurnaliști. Ceea ce urmează este un
catalog al M.A.R.S., împărțit conform naturii lor.

1. Documente scrise sau radiotelevizate

Dreptul la replică . Acest mijloc poate părea neglijabil: nu este așa. În primu rând,
el are rarul avantaj de a nu costa nimic. Apoi, el combate realizarea ideii de “o țară a
presei”: aversiunea față de recunoașterea propiilor erori. Prin acest M.A.R.S., cu
condiția să fie foarte vizibil, ea semnalează faptul că presa nu se consideră infailibilă.
Mijloacele de comunicare isi maresc astfel credibilitatea si încrederea publicului.

59 „Corespondența cu cititorii”. O funcție majoră a mijloacelor de comunicare este
aceea de a oferi un „forum”. În democrație, toate grupurile trebuie să poată să se exprime
și nu doar prin intermediul instituțiilor. De aici interesul pentru M.A.R.S. În Statele
Unite, aceasta metoda s -a dezvoltat foarte mult în anii ’70, până la a ocupa zilnic o
pagină, alaturi de editoriale. Statiile de radio și televiziune consacră, de asemenea, timp
de emisie corespondenței si „liberelor opinii”.
Codul deontologic . Un cod redactat dupa o dezbatere de către profesioniști este un
M.A.R.S. doar în măsura în care este cu noscut. Simpla sa existență exercită atunci o
presiune morală. In Statele Unite, unde majoritatea jurnalelor și -au redactat o „charta
redacțională”, unele dintre ele o republică la anumite intervale.
Reviste critice . Aceste journalism review , locale sau n aționale, sunt consacrate
criticării mijloacelor de comunicare din țară sau dintr -un oraș, identificării distorsiunilor
și omisiunilor lor și publicării informațiilor ascunse. În Franța, „Le Canard enachaîne”
aproape că ar putea intra în această categorie. Rapoartele elaborate de comisii de experți
la inițiativa asociațiilor (ca MTT)1 sau a serviciilor oficiale (ca Senatul), uneori cu ocazia
unei crize, evidențiază lipsurile mijloacelor de comunicare și recomandă mijloacelor de
comunicare anumite îmbunătăți ri. Aceasta fac și cărțile scrise de profesioniști sau
observatori.
Filme și emisiuni . Universul mijloacelor de comunicare este prezent fără indulgență
de lung metraje și de seriale televizate sau uneori de emisiuni care satirizează media.
Mijloace de co municare contestatare . Organe de partid, jurnale paralele, talk -show –
uri politice, statii FM asociative, canale închiriate pe cablu fac, de asemenea, cuoscut
ceea ce altfel ar risca să fie disimilat. La fel, în regimurile autoritare, samizdat -urile
(texte difuzate pe sub mana) informează și stigmatizează implicit de mijloacele de
comunicare – ca și radiourile clandestine sau superficiale, televiziunile prin satelit, audio
și videocastele.
Radioteleviziunea publică . Să fie și ea oare un M.A.R.S.? Răspunsul este unul
afirmativ deoarece se cunoaște faptul că atât radioul cât și televiziunile aflate în
subordinea statului, se consacră serviciului public și pentru că, prin simpla sa existență,

1 Asociație franceză a utilizatorilor televiziunii, fondată în 1990, care provine din Liga Învățământului și
Uniunea natională a asociațiilor familiale.

60 ea constituie o critică la adresa radioteleviziunii comerciale: fără pauze publicitare la
fiecare 10 minute, fără divertisment ademenitor, fără informații filtrate prin
multinaționalele furnizoare de publicitate și fără publicarea de știri sub formă de
spectacol. De exemplu, în Romania, stația comercială Pro TV pune accent foarte mult pe
relatarea evenimentelor șoc, evenimente spectacol, exitând riscul ca jurnaliștii din acest
trust să se abată ușor de la principiile deontologice. Campania împotriva torturării
animalelor inițiată de Pro TV, în esență laudabilă, prin prezent area unor imagini șocante
cu animale maltratate în ultimul hal, nu a făcut prin mediatizarea excesivă, decât să
determine și alte persoane cu devieri de la conduita normală, să imite ceea ce au văzut la
televizor. Am folosit acest exemplu pentru a înțeleg e mai bine diferențele de abordare
dintre televiziunea publică și cea privată, care nu urmăreste altceva decât dublarea
cifrelor de audiență și a profitului trustului respectiv.

2. Indivizi sau grupuri.

În măsura în care comisiile etice ale instituțiilo r media nu primesc ordine de la
guvern și ele au ca prim scop protejarea publicului, putem fi tentați să le considerăm unul
dintre M.A.R.S. În Franța, Comisia cărții de identitate a jurnaliștilor (creată prin legea
din 1935) este indepedentă. Fără a fi un ordin profesional, ea este strictă în ceea ce
privește respectarea anumitor reguli, însă nu dispune de mijloace de a deschide anchete,
dacă ar dori să o facă. Mijloacele de comunicare au întotdeauna tendința de a trece sub
tăcere propiile afaceri1. Totuși , acum, când constituie unul dintre sistemele nervoase ale
corpului social, publicul are nevoie să fie informat asupra acestor probleme. Trebuie deci
ca unii jurnaliști să se specializeze în acest domeniu pentru a acoperi actualitatea și
pentru a se dedica anchetelor fără complezență.
Am putea spune că autocrtica în cadrul redacțiilor atât din presa scrisă cât și din
televiziune este benefică pentru jurnaliști. Pentru o mai bună funcționare a activității din
interiorul redacției, se impune adesea o autocri tică în ceea ce -i privește pe jurnaliști.
Aceasta nu îi face decât să se perfecționeze și mai mult în profesia de gazetar. Autocrtica

1 A se vedea, cazul ziaristul ui Bogdan Chiriac, care în urma unui scandal de presă privitor la derularea
unor afaceri personale cu Statul, a fost nevoit să demisioneze de la redacția ziarului Gândul.

61 are totodată menirea de a -i determina pe jurnaliști să -și recunoască propriile greșeli în
raport cu publicul său, dar și f ață de instituțiile statului.
În Statele Unite, anumiți jurnaliști sunt însărcinați cu in-house critic1. Japonezii au
shinshashitsu din 1992. Aceste comisii de evaluare a conținuturilor există în toate
cotidianele importante2. O echipă de jurnaliști este desemnată să examnize în fiecare zi
propiul ziar (jurnal) în căutarea de încălcări ale codului urmată de prezentarea unui
raport.
Criticile interne contribuie la educarea deontologică a personalului căpătând
totdodată semnificații de ordin etic. Se pot în ființa, de asemenea, „comitete de etică”,
compusă din jurnaliști care analizează problemele deontologice, își dau avizul asupra
cazurilor pe masură ce apar, organizează ateliere și dacă se impune, redactează un cod.
Există și „consilii de redacție”, compus e din reprezentanți ai conducerii și din junaliști.
Sarcina lor este de a -i informa pe noii angajați. Această sarcină este asumată cel mai des
de către un jurnalist cu experiență care este angajat de ziar, de un post de radio sau
televiziune sau chiar de un organism mai larg, ca un trust mare de presă. Este necesar ca
el să fie respectat de partenerii săi și să nu aibă nici o temere sau vreo speranță în ceea ce
privește ierarhia. Rolul său este de a -i asculta pe utilizatorii nemultumiți, de a face o
anchet a și, în cazurile importante, de a -și publica concluziile într -o cronică săptămânală.
El deschide o ușă publicului, îi dovedeste că este gata să -i asculte criticile. Avantajele
sale față de consiliul presei : facilitatea accesului și reacția rapidă. Dificul tatea: dacă
intentionează să rămână eficient, el nu trebuie să apară nici ca un avocat al ziarului, nici
ca un purtător de cuvânt al publicului. De asemenea, poate servi drept ghid în domeniul
deontologiei.
Consiliul național sau regional al presei este c el mai cunoscut M.A.R.S. căci este
prezent în toate democrațiile nordice, germanice și anglo -saxone, cât și în țări atât de
diferite ca India, Chile, Israel și Estonia. La origine ideea este suedeză și datează din
1916, reapărută în 1928, apoi într -un proi ect al Curții de onoare de către Federația
Internațională a Jurnaliștilor în 1931, urmând ca în 1935 Marea Britanie să înființeze
primul său consiliu al presei (Press Council), care avea să devină un model. Adevaratele

1 Autocritica în interirul redacție văzută ca mijloc de perfecționare în practicarea meserie de jurnalist.
2 La fel, în agențiile și sindicatele editorilor de cotidiane.

62 consilii din zilele noastre, sunt în mod normal formate din o treime sau chiar jumatate
utilizatori. În mod ideal, ele ar trebui să utilizeze toate mijloacele pentru a îmbunătăți
activitatea presei. Sau, cel puțin, conform prevederilor fostului Press Council britanic:
să apere libertatea pr esei și să intervină, dacă este cazul pe lângă guvernanți; să
supravegheze evoluțiile susceptibile de a limita informarea și să prezinte statistici despre
starea presei. Altele adaugă un interes pentru învățământul jurnalistic și pentru cercetare.
Aceste consilii și -au propus însă atingerea unor obiective:
a) să ajute presa în lupta sa împotriva adversarului tradițional al libertatii sale, guvernul;
b) să incite presa să dea socoteală în fața publicului. Însă acestea se limitează adesea la
cea de -a doua. Trebuie subliniat faptul că un consiliu nu are nici o putere de a sancționa:
mijloacele de comunicare participante se angajează doar să -i publice hotăririle.
Și în cadrul mijloacelor de informare în masă exista organizații nonguvernamentale care
activeză î n domeniul media. De cele mai multe ori, prezența acestor ONG -uri este
benefică pentru mijloacele de comunicare dar mai ales pentru jurnaliști in activitatea pe
care aceștia o realizează de zi cu zi. Sunt situații în care prin implicarea lor, ONG -urile
aduc un plus de valoare, de credibilitate și corectare a eventualelor derapaje de la
normele deontologice existente. Așadar ONG -urile reprezintă grupuri a căror activitate
este legată de mass -media, ca sindicatele (Sindicatul National al Jurnaliștilor, SNJ, î n
Franța sau Asociația Jurnaliștilor din România, de exemplu), asociațiile corporative sau
organizațiile non -guvernamentale (ca Reporterii fără Frontiere) execută operațiuni de
„control al calității”, ocazionale sau periodice; sau chiar fundațiile independ ente.
Educatia universitară joacă un rol important în formarea unui viitor jurnalist. Exista însă
riscul ca jurnalistul sa fie un nepriceput care tratează cu ușurință subiectele din diferite
domenii, este supus ierarhiei și notabilităților – prea preocupat de interesele sale și prea
puțin de deontologie1. În zilele noastre trei sferturi din tinerii jurnaliștii francezi sau
americani au facut studii de jurnalism la universitate, ea poate furniza așadar o baza de
acțiune pentru numeroase M.A.R.S. Un lucru îmb ucurător este faptul că, și în România,
instituțiile mass -media au inceput să puna accent și pe recrutarea tinerilor absolvenți de
jurnalism.

1 Este și normal să existe acest risc, dar acumularea experinței în domeniu, îl va ajuta pe viitor, să aplice
mai eficient codul deontologic în cadrul redacției.

63 Jurnaliștii trebuie să aibă în vedere trebuie să -și ridice gradul de competență într -o
specialitate și să ia dista nță uneori pentru a medita asupra meseriei lor. Aceasta se poate
realiza înr -un an sau un semestru la universitate sau prin seminarii de o saptămână.
Ateliere de o zi (fie în cadrul redacțiilor, fie în interiorul acestora) sunt organizate de
către asociați i profesionale, școli de jurnalism, ONG -uri. Având un caracter practic
(studiu de caz, joc de rol), ele accentuează în rândul jurnaliștilor, conștientizarea
responsabilitățiilor lor și le oferă ghiduri de comportament față de surse, angajatori și
utilizato ri.
Este recomandabil ca în cadrul fiecărei redactți a unui ziar sau a unei televiziuni să
existe un departament specializat care să suprevegheze în permanență modul în care
membrii redacției respectă normele deontologice la care instituția media a aderat dar și
modul în care publicul gândește despre jurnaliștii redactiei respective, cum este
perceputa redacția în comunitatea în care își desfășoara activitatea etc.
Un mijloc de comunicare trebuie să -și verifice nivelul etic. Care este proporția
erorilor sale? Regulile interne sunt cunoscute, înțelese, apreciate de personal? Ce
gândește publicul despre serviciile sale? Contactele cu acesta sunt suficiente, eficiente?
Ce s-ar putea face pentru îmbunătățirea situației? Un simplu control poate să modifice
comportamentele. Se impune realizarea de sondaje, intervievări sau contacte cu publicul
sau pentru a identifica nevoile/dorințele pe care acesta le exprimă.
În Europa există un cod aproape general recunoscut. Acesta provine cel mai desde
la sindicate al e jurnaliștilor, unori asociate cu editori (Norvegia, Suedia). În două cazuri
(Germania și Austria) codul provine de la consiliul presei, el însuși ncreat de sindicatele
jurnaliștilor și editorilor. Pretutindeni sindicatele au abordat deontologia în cărți sau
propriile ziare, au organizat congrese și seminarii.

64
Capitolul VI.
Etica si legislatia presei

Cristalizarea reperelor și apoi a eticii jurnalistice parcurge același drum aneveios,
decât am fi tentați să credem, al constituirii principiil or și valorilor statului de drept, acel
stat care se concentrează în centrul funcționării sale, mergându -se pe rațiunea
fundamentală de a fi, individul – cetățeanul, cu drepturile sale în raport cu
responsabilitatile față de societate, în același timp cont rabalansate de tot atâtea îndatoriri.
Este drept că, această balanță drepturi – îndatoriri, se evidențiază în principal pe
următoarele caracteristici: drepturi/îndatoriri în relațiile sociale interumane, normele
sociale (tot ce ține de comportament etic, r eglementări sau atribute deontologice) și
drepturi/îndatoriri față de instituțiile/puterile statului, cei care sunt indreptăți să emită
normele constituționale și juridice care permit o mai bună funcționare a instituțiilor
statului de drept.
Specu lându -se la maxim unul dintre drepturile prevăzute de Constituția României,
simplificându -l în același timp, dreptul la libera exprimare , avea să fie invocat drept
unul dintre drepturile fundamentale; la rândul ei presa (sistem de comunicare
instituționali zată), văzută ca un mijloc de a asigura exercitarea acestui drept în calitatea
ei de portavoce a cetățenilor, a devenit personajul fără de care un stat de drept nu poate fi
conceput1. Libertatea presei, într -un cuvânt, reprezintă libertatea cetățenilor. Ef iciența
presei sau puterea presei, cum îi se mai spune astăzi, decurge tocmai din aceea că nu se
considera o putere politică sau recunoscută în mod oficial. Putem afirma că puterea
presei, cunoscută și sub denumirea de „a patra putere” este una mai mult si mbolica dar și
concretă, de ce nu, este una din frumusețile democratiei moderne. Astăzi presa a ajuns să
joace un rol esențial în raport cu instituțiile statului, în raport cu liderii politici, reușind

1 Este cunoscut faptul că acolo unde nu există garantarea dreptului la liberă exprimare, întreg aparatul
admnistrativo – politic nu poate să asigure cetățenilor săi un stat de drept în adevăratul sens al cuvântului.
Cu atât mai puțin se poate vorbi de o independe nță a instituțiilor mass -media, sistem media controlat în
totalitate de forțele represive ale respectivului stat. Putem numi un stat de drept doar atunci când instituțiile
statului sunt independente iar puterile legislativă, executivă și judecătorească nu se suprapun și nu sunt
supuse presiunii politice.

65 de foarte multe ori să producă schimbări majore în ce ea ce privește derularea unor
anumite evenimente fie ele de interes local, național sau chiar internațional. După
enumerarea tuturor acestor elemente diverse, rezultă că profesiunea de jurnalist a avut,
are și va avea întotdeauna o încărcătură aparte în ce privește responsabilitatea față de
societate, media fiind văzute drept un bastion redudabil al supravegherii, respectării și
prezervării drepturilor omului.
În ceea ce privește, jurnalismul românesc actual, profesiunea se afla într -o situație
paradoxală: teoretic, la nivel retoric, „buna purtare” jurnalistică este cunoscută, așa cum,
de pildă, cunoaștem cu toții, formulele de politițe. La nivel institutional , mental și chiar
reflex am putea spune principiile/logicile (inclusiv etice) sunt departe de a fun cționa atât
cât ar trebui. Încă din anii ’90, au putut fi remarcate o serie întreagă de situații când o
publicație un post de radio sau un post tv, a fost lansat cu unicul țel al profitului imediat;
sau, mai nou, se vede cu ochiul liber cum grupuri de inte rese lansează și tind să
monopolizeze spatiul public al comunicării media, în scop pur propangadistic, ca o armă
în lupta pentru puterea economică -politică, chiar dacă acest tip neconvențional de luptă
este total opus normelor deontologice și chiar interzi să într -o democrație contemporană,
demnă de acest nume. În toate aceste aspecte, am putea spune, că prin comparație cu
democrațiile cu tradiție (SUA și Franța, care vor fi termenii de comparație în cele ce
urmează) aproape totul trebuie început. După destu le aparențe, s -ar părea că o epocă de
tranziție, când grupurile sunt încă insuficient conturate, asistăm fără dar și poate la o
prelungită criză a valorilor. În cele ce urmează, vom detalia spectele eticii jurnalistice
într-o abordare comparativă cu modele etice -legislative american și francez.

Modelul american – premise1.

După cum bine se știe, Statele Unite reprezintă un exemplu de funcționare media,
în care nu există o lege a presei. Cupola constitutională atotcuprinzătoare care garantează
libertatea presei/de exprimare, o reprezintă Amendamentul 1 al Constitutiei Americane,
adoptat în anul 1787: „Congresul nu va elabora nici o lege care să stabilească o religie

1 Cristian Florin Popescu , Manual de Jurnalism – Elemente de etică jurnalistică și legislația presei ,
Editura Tritonic, 2000, pag. 193.

66 sau să interzică practicarea liberă a unei religii sau să reducă libertatea cuvântului sau a
presei sau dreptul poporului la întrunire pașnică sau de a adresa Guvernului cereri
privind repararea nedreptăților”1. Singurele situații în care nu este acceptată invocarea
acestui amendament, sunt chestiunile legate de droguri și acelea care aparțin p ornografiei
sau mai nou, problemele ce au legatură cu terorismul.
Oriunde cu excepția legii actuale romanesti, calomnia este cât se poate de clar
definită. Articolul 19 din Legea Presei din Franța din 29 iulie 1881, definește calomnia
drept „orice afirmar e sau declarare a unui fapt care atacă onoarea sau respectabilitatea
persoanei sau al corpului căruia îi este imputat faptul. Pentru ca sa apară calomnia, nu
este necesar ca persoana sau instituția să fie explicit numite, ci este suficient să poate fi
identificate cu claritate. Calomnia apare chiar daăa formularile sunt în formă dubitativă
interogativă sau daca se reia afirmația calomnioasă din alta parte2. Deosebirea esențială
față de injurie este că în calomnie, referirea se face la un fapt”. În schimb, d efinirea
calomniei în stil românesc, conform Articolului 206 din Codul Penal în vigoare, este
aceasta: „Calomnia este fapta persoanei care în public, afirmă cu privire la o altă
persoană sau impută acesteia o faptă determinată care, dacă ar fi adevărată, a r expune
persoana la o acțiune penală, administrativă, ori disprețului public ”. Făcând o analiză
asupra textului se poate observa existența unei ambiguități în ceea ce privește calomnia,
pentru simplul motiv că (dacă ar fi adevarată) afirmarea unui adevăr (care poate fi
probat) și care conduce la una din cosecințele enumerate în textul de lege, nu este
calomnie. În plus, formularea „care afirmă în public” nu se referă ad litteram la
calomnierea printr -un text de presă/radio/televiziune. Și tocmai din acest motiv, s -a
încercat la un moment dat, printr -un proiect de amendare a acestui articol de lege,
sancționarea mai aspră a jurnalistului calomniator. Or, logica legislațiilor occidentale, în
ocurență franceze, este aceasta: opinia calomioasă nu este un delict de drept comun, ci un
delict politic.
În practica judiciară occidentală, atât în Franța cat și în SUA, apar în conexiune cu
calomnia, două așa -numite privilegii, care în țara noastră încă nu sunt legiferate:
privilegiul absolut și privilegiul calificat. P rivilegiul absolut este o prevedere legală,

1 Cristian Florin Popescu , Manual de Jurnalism – Elemente de etică jur nalistică și legislația presei ,
Editura Tritonic, 2000, p. 185.
2 Ibidem , p. 186.

67 actionând în Statele Unite și în Occidentul Europei care se referă la acele persoane care
în anumite circumstante, pot emite afirmatii calomnioase fara a putea fi urmarite in
justitie. Beneficiază de privilegiul absolut parlamentarii și aceia care îsi desfășoara
activitatea în justiție.
Privilegiul calificat se referă la jurnaliști. Aceștia pot reproduce afirmațiile
calomnioase pronunțate în ședintele completului de judecată sau ale Parlamentului, dacă
reproduce rea este corectă, fără a fi urmariți în justiție pentru delictul de calomnie. În linie
dreaptă, și chiar în proximitatea acestui drept la propia reputație, se afla alte două
drepturi ale oricărui individ, drepturi aflate și ele în suferința cronică pe tărâ mul
românesc: dreptul la imagine și dreptul la viață privată.
Dreptul la imagine . Conform legislației franceze, jurnalistului îi este interzisă
publicarea fotografiei unei persoane fără acordul acesteia, dacă fotografia nu reflectă o
activitate socială. T otodată, dreptul la imagine este dreptul persoanei sau instituției ca
activitatea acesteia să fie corect reflectată în media. Nerespectarea acestui drept prin
intruziunea în viața privată, prin injurie, calomnie, comentariu necinstit, critică necinstită
reprezinta în legislațiile occidentale motive întemeiate (probe) pentru declanșarea unor
acțiuni în justiție.
Viața privată reprezintă într -un stat democratic, un drept fundamental al individului.
În cultura franceză, se consideră ca faptele care țin de vi ața privată a unei persoane
aparțin patrimoniului său moral. Nimeni nu are dreptul să le publice fără consițământul
persoanei chiar dacă intențiile răuvoitoare lipsesc. Este destul de dificil de trasat granița
dintre viața privată si ceea ce iese în afara ei, mai ales în cazul persoanelor publice. Pe de
altă parte, este dreptul publicului de a fi informat cu tot ceea ce îl poate interesa sau
afecta, iar pe de altă parte, dreptul fiecărei persoane la intimitate. Cu toate acestea,
legislația franceză stabileș te că viața familială a persoanei publice nu ar trebui să -i
influențeze activitatea, deci acest aspect ține de viața lui privată.
Tabloidele cărora li se asociază, printre altele, fenomenul paparazzi, ignoră deliberat
orice formă de autocenzura etică. Înde lungata hărțuire a Prințesei Diana este prea bine
cunoscută și reprezintă un exemplu în acest sens. Din păcate imagini, fotografii sau
materiale video, realizate „fraudulos” din intimitatea unor persoane publice au apărut și
în țara noastră. Prin contrast, peisajul mediatic cu nenumăratele vile fotografiate,

68 înregistrări video și expuse publicului, aparținând unor funcționari publici, se apreciază
că nu reprezintă încălcări ale legii în ceea ce priveste viața privată, venite din partea
jurnaliștilor. În ace st caz putem vorbi de statul de persoana publică și implicit acceptarea
situației conforma cărei, o bună parte din comportamentul acelui individ să fie spus
analizei publicului dar mai ales dezbătut de presă, situație în care adesea este invocat
dreptul ce tățenilor de a ști (ce fac funcționarii care îi reprezintă, îi conduc sau îi
guvernează), drept pe care persoana publică il acceptă sau ar trebui să -l accepte.
Calomnia – reglementare și autoreglementare . Procesele de calomnie provin în
principal din texte le care fac cunoscute delicte, fraude, acțiuni necinstite, conduita
imorală sau dezonorabilă sau texte în care persoana este defăimată în profesiune,
provăcându -i pierderi financiare. În cazul jurnalistului, apărarea acestuia împotriva
oricărui tip de acuz ație de calomnie, ar putea fi formată din următoarele elemente:
declarația nu poate fi dovedită ca fiind falsă; declarația este o opinie; persoana care se
consideră calomniată este funcționar public. În această situatie funcționarii publicii
trebuie să pro beze că s -a publicat cu rea -voință, jurnaliștii știind că ceea ce publică este
fals.
Coduri deontologice ale jurnaliștilor americani . În același timp, acțiunile de
autoreglementare (coduri deontologice) fără excepție, subliniază datoria jurnaliștilor de a
evita calomnia. Principalele standarde etice care ar trebui respectate de jurnalist,
promovate de Associated Press Managing Editors Association Code of Etthics, sunt
următoarele: responsabilitatea, acuratețea, integritatea, evitarea conflictelor de inte rse.
Odată respectate aceste standarde, automat, calomnia nu are cum să apară în acțiunile
desfășurate de ziariști.
Responsabilitate – ziarul ar trebui să fie un critic constructiv al tuturor segmentelor
societății. Din punct de vedere editorial, ar trebu i să apere reformele sau inovațiile de
care este nevoie, să se implice în promovare unor acțiuni cu caracter umanitar, să
promoveze mediul cultural, toate acestea în interesul publicului. De asemenea, ar trebuie
să expună erorile, acțiunile aflate în afara cadului legal puterii publice sau private.
Ziaristul trebuie să înlăture faptele, declarațiile despre care se știe că sunt neadevărate
sau care duc în eroare. Trebuie să promoveze dreptul la libera exprimare și libertatea
presei, trebuie să respectate dre ptul individului la viața privată.

69 Dreptul publicului de a fi informat în chestiuni importante este suprem, iar instituția
de presă trebuie să lupte, cu vigoare pentru accesul publicului la informații despre
guvern.
Acuratetea . Instuția media trebuie să aibă în vedere, în primul rând modul de
prezentare, expunere a informației. Ziarul trebuie să se păzaescă de incuratețe, de
neingrijire, de devieri sau distorsionări prin accentuare sau omisiune. De aici rezultă
astfel, o informare conform calităților pro fesionare și etice. Trebuie să recunoasca erorile
și să le corecteze prompt și vizibil, toate acestea fiind realizate, calomnia nu are cum să
apară.
Integritatea . Tratarea evenimentelor trebuie să fie una imparțială și să se abordeze
nepasional subiecte c ontroversate. Prin abordarea nepasională se intelege lipsa
accentuată pe anumite pamflere, lipsa atacurilor la persoană, subiectivitatea autorului
textului nu -și pune amprenta nici în ton nici în vocabularul folosit, nici în construirea
propiu -zisă a text ului. Acestea fiind realizate, fenomenul de partizanat este evitat.
Editorialele și alte exprimări ale opiniei trebuie să fie clar marcate. Ziarul trebuie să
relateze, indiferent de propiile lui interese. Nu trebuie să publice informații favorabile
agenții lor publicitare în afara spațiului destinat câmpului publicitar sau intereselor de
grup. În concluzie se urmărește eviatrea conflictului de interse într -o anumită redactie.
Grija pentru comunitate, pentru afaceri sau pentru interesele personale nu trebuie să
conducă la distorsionarea sau prezentarea eronată a faptelor
Conflictul de interese . Instituția de presă și membrii ei trebuie să fie liberi de
obligații față de surse și față de grupurile de interse. Chiar aparența vreunei obligații sau
a vreunui conf lict de interese trebuie evitată.
Jurnaliștii nu trebuie să accepte nimic de valoare de la persoanele care le furnizează
informații referitoare la o ancheta în desfășurare sau de la alte persoane din afara
profesiei. Omul de presă sau instituția în sine nu trebuie să accepte cadourile, călătoriile
gratuite sau cele cu preț redus, distracțiile sau orice altceva care ar putea avea caracter de
imoralitate. De asemenea, implicarea în politică, în afaceri, în demonstrantii și în cauze
sociale care pot provoca un conflict de interese sau aparența lui, trebuie să fie și ele
evitate. Oferirea unui loc de muncă suplimentar venit din sfera celor care oferă surse de
informații, este evident un conflict de interese. Nici un cod deontologic sau etic nu poate

70 judeca dinai nte toate situațiile care pot aparea. Bunul simț și judecata corectă trebuie să
primeze în aplicarea principiilor etice la realitățile ziarului sau după caz a televiziunii.
Fiecare stație media este liberă sa emită un cod propiu de reguli și principii, car e să se
aplice mai specific, la realitățile din interiorul acestora.
Ar trebuie să ne întrebăm oare câte ziare, posturi de radio și tv românești posedă un
asemenea cod elaborat de ei?
Înainte de toate, să încercăm să definim ce înseamnă de fapt adevărul. A devărul
înseamnă exactitatea informației, concordanța conținutului ei cu realitatea; corectitudinea
informațiilor în text, atât în ce privește conținutul, cât și forma. Adevărul reprezintă
valoarea centrală a tuturor codurilor deontologice și totodată, val oarea profesională
esențială.

Modelul francez1

Franța reprezintă un model unic în felul său, unde funcționarea sistemul mass –
media se desfășoară în virtutea unui echilibru savant construit între reglementare și
autoreglementare . În Franța, există în vigo are și astăzi legile din 29 iulie 1881, din 11
martie 1967 referitoare la propietatea literară și artisitică, (drepturile de autor), legea din
29 martie 1936 care reglementează profesiunea de jurnalist. În tot acest set de legi sunt
statuate principiul li bertății presei și limitele acesteia.
Statutul jurnalistului . Definirea jurnalistului profesionist din punct de vedere jurnalistic
este aceasta în legislația franceză: „ Jurnalistul profesionist este acela care are drept
ocupație constanta și retribuita ex ercitarea profesiunii sale într -una sau mai multe
publicații citidiene sau periodice sau într -una sau mai multe agenții de presă și ale cărei
venituri provin în principal din această activitate”. Prin extensie, aceste prevederi se
aplică și jurnaliștilor d in radio și televiziune.
De asemenea, sunt asimilați jurnaliștilor profesioniști colaboratorii direcți ai redacției:
redactorii traducători, stenografii, corectorii, reporterii desenatori, fotoreporterii, fiind
excluși agenții de publicitate. În virtutea acestui cadru legislativ, jurnalistul are dreptul de

1 Cristian Florin Popescu , Manual de Jurnalism – Elemente de etică jurnalistică și legislația presei ,
Editura Tritonic, 2000, pag. 205.

71 a încheia un contract de muncă individual cu patronatul. Jurnalistul are libertatea de a
face parte sau nu dintr -un sindicat al profesiunii. Are libertatea invocării clauzei de
conștiință. Are însă oblig ația de a -și asuma responsabilitatea morală care decurge din
exercitarea acestei profesiuni. De notat că în prezent, în plan european, Rezoluția 1003
din anul 1993 Cu Privire la Etica Ziaristică adoptată în România în urma Hotărârii Nr.
25/ 12 Septembrie 1 994 a Parlamentului României, cuprinde printre altele Statutul
redacției ziaristice cu următoarele prevederi: „În instituțiile cu specific informațional,
editorii, propietarii și jurnaliștii trebuie să coabiteze. În acest scop, trebuie stabilite
statute al e redacției ziaristice pentru a reglementa raporturile profesionale ale ziariștilor
cu patronii și cu editorii în cadrul mijloacelor de informare, independent de obligațiile
normale între partenerii sociali. În cuprinsul acestor statute, se poate prevedea exisțenta
unor comitete de redacție” .

Clauza de conștiință .

Singura țară unde clauza de conștiință este legiferată (este inclusă in Statutul
Jurnalistului , capitol aparte în Codul Muncii) este Franța. Clauza de conștiință poate fi
invocată de către jur nalist atunci când publicația își încetează activitatea, atunci prin ceea
ce fac se îndreaptă spre o anumită orientare politică sau atunci când se iau măsuri care
privesc redacția, fără ca membrii ei să fi fost consultați în acest sens.
Învocând clauza de conștiință, jurnalistul poate părăsi instituția de presă, bucurându -se
de toate drepturile salariale precum concediile de odihnă sau alte drepturi de care
beneficia în virtutea contractului de muncă. În schimb, în plan european, statutul legal al
clauzei d e conștiință este departe de a fi elucidat, situație pe care o întâlnim de asemenea,
și în România. Lipsa unei reglementări în acest sens, face imposibilă aplicarea corectă a
principiilor deontologice, conjuctură agreabilă de către mediul politic românesc.
În articolul 14 al Rezoluției 1215 (1993) cu privire la etica jurnalisitcă (act normativ
european aprobat de Parlamentul României, așadar având statut de lege în țara noastră),
se arată: „(…) Trebuie întărite garanțiile libertăților de exprimare a ju rnaliștilor, care
sunt, în ultimă instanță, cei care transmit informația. Pentru aceasta trebuiesc găsite
nuanțele juridice și elucidată natura clauzei de conștiință și a secretului profesional cu

72 privire la sursele confidențiale, armonizând dispozițiile n aturale, în vederea aplicării
acestora în cadrul mai larg al spațiului democratic european” .

Principii jurnalistice elaborate de codurile deontologice franceze .

O serie de ziare ca Ouest -France, La Nouvelle Republique sau Nord -Eclair,
enumeră cateva pr incipii de bază, pe care jurnaliștii francezi trebuie să le aibă în vedere.
Ziarele regionale acordă o atenție deosebită prezumției de nevinovație și regurilor
privitoare la viața privată. Rolul presei nu este acela să se substituie justiței. Codul
ziaru lui Ouest -France este în acest punct si mai aplicat. Prezumția de nevinovăție: un
turn de pază al democrației. În cele mai multe situații, prezumția de nevinovăție trebuie
să figureze în text, fie explicit, fie prin formulări de distanțare (folosirea condi ționalului,
citirea surselor acuzatoare, elemente nestabilite care deschid perspectivele apărării).
Exemple de formule care ar trebui folosite de un jurnalist, în relatarea unui eveniment în
care se presupune că un individ se face vionvat de fapte contrare cadrului legal: „i se
reproșează inculpatului că ar fi…”; „este acuzat de …”; „va trebui să răspundă acuzației
de…”; „apărarea nu va trece peste…”; „conform Parchetului General…”.
De asemenea, este recomandat ca jurnaliștii să evite în relatar ea lor despre anumite
fapte, cuvinte care rănesc, formule care pot inflama opinia publică și care îi conduc pe
reprezentanții legii la prezumția de vinovăție („acest individ este bine cunoscut poliției”;
„criminalul a fost transferat”; „asasinul neagă fapt ele”).
Ziarul nu asistă de foarte multe ori la anumite gen de evenimente, deoarece tipul de
activitate nu permite difuzarea imediată a unor întâmplari gen breaking news. Însă,
ziarul, în numele valorilor pe care le apără, poate deveni un actor al vieții publice.
Responsabilitatea ziarului este aceea de a lua atitudine ori de câte ori există o nedreptate
ce trebuie denunțată. Aceasta nu poate fi rezultatul unei aprecieri individuale. Este
datoria ierarhiei redacționale să vegheze la respectarea acestei axe redacționale și să se
opună oricărui derapaj partizan.
Un ziar ar trebui să fie un produs cultural . Prin calitatea și prin diversitatea lui, el
contribuie să ridice nivelul cititorilor săi. Ar trebui ca nici o rubrică să nu se abată de la
acest imperati v. Din păcate, în România există o tendință a publicului spre ziarele de tip

73 tabloid, fenomen ce ia amploare foarte mult. Este îmbucurător însă că, au inceput să
apară cât mai multe ziare de specialitate într -un anumit domeniu.
Jurnalistul expune fapte co ntrolate, iar un eventual comentariu constă în a le situa în
context. Jurnalistul oferă fără partizan, și în conformitate cu principiile deontologice,
cheile necesare înțelegrii lor. Rigoarea se impune în acelasi fel, fotografiei și desenului.
Pe rigoarea informațiilor, se bazează reputația de ziar serios acelei instuții de presă scrisă
care respectă toate aceste elemente deontologice. Rigoarea se mai câștigă și prin
concizie. Jurnalistul scrie pentru a fi citit, iar textele sale vor fi scurte. Grija origin alității
nu trebuie să fie primordială dar nici neglijată. Dacă o formulă se impune, jurnalistul
trebuie să o folosească. Daca ea riscă sa -l dezorienteze pe cititor, e mai bine ca jurnalistul
sa se abțină și să rămână informativi, îndrăznelile trebuie doza te si jocurile de cuvinte
gratuite, evitate.
Bunăvoință și moderație . Reculul față de toate puterile, față de toate curentele
politice, față de toate ideile, este indispensabil și „datoria irespectului” se poate, uneori,
impune. La capătul enunțării eleme ntelor pe care le considerăm ca fiind cele mai
semnificative ale deontologiei dar și din punct de vedere legislativ emise de codul
deontologic francez și cel românesc, devine aproape tautologic să subliniem
amploarea/profunzimea meditației/dezbaterii etico -deontologic a profesiunii. Poate
premizele cele mai importante ale acestei adevărate culturi profesionale sunt
urmatoarele: singurul, supremul interlocutor, singura rațiune de a fi ale acestor
profesioniști poartă un singur nume: publicul, binele lui ment al, valorile lui cetățenești,
libertățile/drepturile lui individuale.
Starea de spirit/atitudinea esențială : adevărul. Relațiile cu adevăratele puteri ale
statului, de adversitate/veghe/vigilență/supraveghere sunt severe, dar respectuoase (ceea
ce nu înse amnă nici subordonare slugarnică, nici conflict de interese, nici lipsă de
onestitate). În fond, respectarea persoanelor care compun puterile statului echivalează cu
respectarea publicului, pentru că, într -un fel sau altul, acestea ocupă cele mai important e
funcții publice în stat, în urma exprimării votului membrilor și a acestui public. Nu în
ultimul rând: orice comparație cu subțirimea, lapidaritatea, superficialitatea, vagul
exprimării în codurile jurnaliștilor români, orice comparație cu eventuala dori nță de a
evita obscenitatea, violența, vulgaritatea în paginile a numeroase ziare de la noi, precum

74 și în grilele de informare/divertisment ale televiziunilor noastre, orice comparație cu
grija/strădania de a transmite informația completă, corectă, nedevia tă ar fi de -a dreptul
malițioasă. De aceea, ne vom ferii să construim o asemenea comparație.
În cele ce urmează, ne vom opri numai asupra acelor prevederi care par departe de a fi
puse în practică, „în funcțiune” la noi sau în legatura cu care sunt indoiel i, deși, acest text
a fost validat de Parlamentul României.
Rezoluția 1003 a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică: „(…) 12. În
interprinderile consacrate informației, trebuie să existe o transparență totală în ceea ce
privește propietate a și gestionarea mijloacelor de informare, astfel încât cetățenii să
cunoască explicit identitatea propietarilor și nivelul angajării lor economice în
mijloacele de informare” . Prin transparența totală, se întelege că ziarul, stația de radio
sau postul de televiziune oferă de bună voie, publicului, informații privitoare la structura
capitalului, care este balanța financiară, ce venituri apar din publicitate etc.
„13. În cadrul interprinderii propiu -zise, editorii trebuie să conviețuiască cu jurnaliștii,
ținând seamă de faptul că respectarea legitimă a orientării ideologice a editorilor sau
propietarilor este limitată de exigențele veridicității știrilor și ale corectitudinii morale a
opiniilor necesare conformării la dreptul fundamental al cetățenilor la inf ormație” .
„(…) 25. În exercitarea profesiunii de jurnalist, scopul nu scuză mijloacele. Informația
trebuie obținută prin mijloace legale și morale”.
„(…) 27. Ca să existe o armonizare în folosirea acestui drept în țările membre ale
Consiliului Europei, este bine să se pună în aplicare atât Rezoluția 7426 referitoare la
Dreptul la replică: poziția individului în raport cu presa, adoptat de Consiliul de
Miniștri la data de 2 iulie 1974, cât și a dispozițiilor pertinente ale Convenției Europene
referitoare la televiziunea transanatională” .
Se știe câte discuții dintre cele mai aprinse a suscitat la noi, de curând, încercarea de
reglementare a dreptului la replică. Mai mult decât atât, fără a se mai relua întreaga
dezbatere pe acest subiect, ambele părți se aflau în eroare1.
„Ținând cont de influența deosebită a mijloacelor de informare și, în special, a
televiziunii, asupra sensibilității copiilor si tinerilor, este bine să se evite difuzarea unor

1 Probabil că în aceste chestiuni nu t rebuia să se străduiască să surprinda prin ceva nou. Ar fi suficient să
preluăm și, mai ales, să aplicăm corect reglementările existente în spațiul european, cu atât mai mult cu cât
ele rezultă dintr -o experiență îndelungată.

75 emisiuni, mesaje sau imagini care proslăvesc violența, exploa tează sexul și depravarea,
folosind un limbaj deliberat indecent” .
În cele ce urmează, voi enumera câteva articole din Rezoluția 1003 a Consiliului
Europei, ce conțin elemente de etică și autocontrol în jurnalism.
„37. Pentru a se putea supraveghea punere a în aplicare a acestor principii, trebuie
create organisme sau mecanisme de autocontrol formate din editori, jurnaliști, asociații
civice, reprezentanți ai mediilor universitare și juriști, care să elaboreze rezoluții
referitoare la respectarea normelor d eontologice de către jurnaliști, și pe care
mijloacele de informare să se angajeze că le vor face publice. Toate acestea ar putea
ajuta cetățeanul care are dreptul la informație, să aibă o opinie critică asupra muncii
jurnalistului și a credibilității sale ”.
Acest articol este echivalentul M.A.R.S., (organizație despre care am relatat pe scurt
elementele definitorii) care are în vedere o responsabilizare mai reală a jurnalistului față
de ceea ce înseamnă el pentru public și rolul pe care il are față de a cesta.
„38. Atât organismele sau mecanismele de autocontrol, cât și asociațiile beneficiarilor
mijloacelor de informare și departamentele universitare competente vor putea publica
anual cercetările realizate a posteriori asupra veridicității informatiilor difuzate prin
mass -media, în raport cu faptele reale. În acest fel, se va obține un barometru al
credibilității, care îi va informa pe cetățeni asupra valorii etice a fiecărui mijloc de
informare sau al fiecărui departament sau asupra valorii unui jurnalis t anume.
Măsurile de corectare luate în cosecință, vor permite în același timp, o îmbunatățire
adusă exercitării profesiunii de jurnalist” . Deși ideea esențială a acestui ultim articol,
parte integrantă a rezoluției menționate mai sus, are o acoperire fapt ică la noi, putem
observa că lasă impresia lipsei unei abordări raportate la un cadru legal. Jurnalismul a
ajuns de -a lungul devenirii sale istorice, un astfel de domeniu cu nenumarăte chipuri. O
profesiune cel mai adesea tumultoasă, de foarte multe ori pe riculoasă, o activitate uneori
eroică, alteori cu rezultate dezamăgitoare, jurnalismul este ca un fel de spectacol fără
sfârșit, zgomotos, strălucitor – o realitate despre realitate – de care nimeni nu se poate
lipsi și, oricât ar dori, căruia nimeni nu i se poate sustrage.
Dreptul la adevăr al cetățeanului. Realitatea este, din punct de vedere al unei prese
cu adevărat libere, în același timp o materie primă dar și un produs finit. Acesta este și

76 motivul pentru care atunci când jurnaliștii îsi evaluează responsabilitatile față de cetățean
dar și societate, pe care se fundamentează exercițiul profesional, jurnaliștii sunt obligați
să facă referire mai întâi de toate la adevăr. De adevărul absolut nu se mai ocupă astăzi
decât religia, în funcție de faculta tea credinței din noi, iar de adevărurile demonstrabile
„ultimativ” științele și justiția. Adevărul ca masură circumstanțială a inteligibilului este,
deci, în ce privește presa, o datorie fundamentală pentru jurnalist și o garanție de
credibilitate pentru destinatarul cetățean. În cele din urmă, rezultă de aici datoria
ziariștilor ca „actori ai informației” de a informa publicul sau mai bine spus dreptul
cetățeanului la adevăr.
Cu toate acestea, practica jurnalistică, fundamentată pe insăși etica modelui
democratic, nu -și poate să definească adevărul faptului relatat decat ca virtualitate, ca
unghi de interpretare demonstrabil, nici unic, nici infailibil, contrapondere a minciunii,
fie ea voluntară sau nu. Este și motivul pentru care, ca mediator de mesaje , presa se
adresează opiniei individuale a cetățeanului.
Într-o altă ordine de idei, adevărul mesajelor transmise de jurnalist prin mijloacele de
informare este direct dependent de comportamentul acestuia față de sursele de informare,
fie ele obicte sau oa meni. Privilegiul reporterului invocat, cel al păstrării
confidențialității surselor, nu -l poate scutii pe acesta de responsabilitatea de a cita corect,
de a verifica informațiile pe care le difuzează, acesta le poate pune în circulație numai
atunci când e le sunt confirmate din mai multe surse.
Principiul verificării informației din măcar două surse se cuplează , firesc, cu un alt
principiu operațional, util mai ales în situațiile de natură politică, dar și în anumite cazuri
când un subiect poate fi interpr etat în moduri diferite, ori chiar contradictorii, aici vorbim
de echidistanța pe care orice jurnalist onest trebuie să o manifeste atunci când acest lucru
se impune de la sine. Desigur, echidistanța nu e, integral, o garanție a mereu visatei
obiectivități . E doar un factor util pentru a contextualiza corect un subiect.
Ea presupune nu arbitrajul între două persoane, atitudini sau ideologii, ci obligația
jurnalistului de a oferi fiecăruia în parte, spațiu de expresie egal.

77 Responsabilitatea jurnalistului și viața privată .
Orice jurnalist, din orice colț al lumii, care îsși face cu devotament și onestitate
meseria, va fi de acord cu responsabilitatea sa fundamentală față de public a ceea de a
spune adevărul. Principiul odată admis implică și faptul că el va refuza să minta sau va
recunoaște că a dezinformat, atunci când fără voia lui a dat publlicității o informație
falsă. Este mai dificil ca jurnaliștii să se pună de acord în privința răspunderilor lor,
atunci când subiectul abordat atinge viața intimă a persoanelor, fie ele private sau
publice.
În societatea româneasca, aflată astăzi într -o transformare accelerată, pe coordonate
nu întotdeauna ușor de limpezit, protecția vieții personale pare să nu preocupe pe nimeni,
nici înlăuntrul breslei nici în afar a ei. Dacă în domeniul economic, de exemplu, legislația
românească a evolut în ultimul deceniu cu pași repezi, în domeniul imaginii și onoarei
persoanei pare să nu se fi schimbat mai nimic, comunitatea continuând să conserve
mentalitățile de sorgintă comun ista, prin care eul este anihilat de masă. Zvonul,
confidențialitatea neverificabilă, trocul informational, informațiile și imaginiile din
spațiul intim, obținute fără permisiunea persoanei aflate în cauză, tratarea suspecțiilor
drept criminali gata judeca ți și condamnați sunt în continuare un trend în România lui
2008. Cel mai grav însă, este faptul că publicul, format din indivizi cu anumite grade de
cultură nu reușesc să înțeleagă că intimitatea e unul din drepturile fundamentale ale
omului. Putem afirma fără să greșim că lumea democratica construită își bazează întregul
sistem de valori și toate articulațiile funcționale pe ființa individuală, în concluzie
spunem că trebuie definit fiecare dintre noi drept un eu potențial. În acest mod presa este
datoare să stabileasca un echilibru între interesul public și cel privat, între valoarea
publică a informațiilor și valoarea lor intimă; răspunderea jurnalistului ar trebui într -o
lume civilizată, să acopere atât zona anormalității, spre a o corecta cât și pe cea a
normalității, spre a o protja de indiscreție și abuz.
Liniștea fiecărui cămin e o valoare pe care nu știm încă s -o prețuim suficient, iar această
deficiență se cere percepută și corijată.

78
Capitolul VII.
Studiu comparativ al dreptului comunicării s ociale între Franța și România

“Societatea noastră suferă de o boală genetică ce ar putea fi fatală:
mijloacele sale de comunicare sunt deficiente. Ele sunt mai bune decât au fost
vreodată, este adevărat, însă rămân în continuare mediocre. De ameliorar ea lor
depinde supraviețuirea umanității, căci însăși această supraviețuire depinde de o
participare populară la gestionarea lumii. Nu putem avea o democrație fără
cetățeni informați și nu pot exista oameni bine informați fără mass -media de
calitate.” 1

Mijloacele de informare în masă reprezintă, fără doar și poate, una dintre cele mai
teribile invenții ale omului. În scurt timp ele au devenit o condiție a societății
democratice în care trăim, deoarece prin intermediul lor poate fi garantat unul din cele
mai valoroase drepturi ale cetățeanului și anume dreptul la informare2. Societatea
contemporană a dus la o dependență tot mai mare a individului față de informație și
nevoia acută de informare a crescut, deasemenea dependența față de tot cea ce înseamnă
mijloace de informare în masă. Rolul crescând al mass -media duce și la întrebări cu
privire la calitatea și efectele lor, atrăgând atenția și asupra jurnaliștilor și a activității lor.
Tindem să -i dăm dreptate lui Jean -Claude Bertrand în privința mediocrită ții mass -media
și putem afirma că una dintre cauzele negative o constituie însăși absența unui drept al
comunicării sociale autonom sau cel puțin coerent.
În acest sens este utilă o analiză comparativă a legislației presei în două țări diferite
precum Ro mânia și Franța. Această diferențiere poate fi realizată atât la nivel legislativ
cât și în ceea ce privește aspectul deontologic al celor două țări.
Una dintre variantele codului deontologic românesc a fost adaptată de către Convenția
Organizațiilor de Me dia, la Sinaia, în perioada 9 -11 iulie 2004.

1 Claude -Jean Bertrand , O intr oducere în presa scrisă și vorbită , Ed. Polirom, Iași, 2001, pag. 229;
2 Drept regasit și în Constituția României, Art. 31;

79 Principala valoare la care țin jurnaliștii foarte mult este libertatea presei . Aceasta
presupune recunoașterea dreptului de a căuta informații și de a exprima opinii, fără a fi
îngrădit de vreo autoritate (pol itică, administrativă, economică, juridică, etc.). De această
libertate menționează atât Constituția Franței1, cât și cea a României2. Jurnalistul are
dreptul să -și exprime neîngrădit opiniile, fără însă a distorsiona faptele. Unele dintre
prevederile refe ritoare la libertatea de exprimare a jurnalistului sunt:
„ Jurnalistul este dator să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea
dreptului publicului de a fi informat.”3
„ Jurnalistul își revendică dreptul la liberul acces la toate resurs ele de informare și
dreptul de a ancheta libertatea asupra tuturor faptelor ce condiționează viața publică.”4
„ Jurnalistul profesionist are ca reguli principale scrupulul și grija față de dreptate și
adevăr.”5
„ Ziariștii dețin dreptul de a rosti opinii nepopulare și privilegiul de a fi de acord cu
opinia majoritară.”6
Libertatea de expresie a presei moderne este foarte asemănătoare cu cea a indivizilor.
Guvernul rareori poate să interzică presei să publice anumite informații, așa cum nu îi
poate cere să publice anumite articole.
Oficialii europeni au evidențiat necesitatea unei responsabilizări a presei române
afirmând faptul că „problema libertății presei în România este un subiect cunoscut, în
special cazurile jurnaliștilor plătiți să scrie anumite luc ruri și al presiunilor politice la
care sunt supuși ziariștii, pentru a nu prezenta un subiect sau pentru a deforma o
informație”, pledând pentru elaborarea unui cod deontologic al jurnaliștilor, menit a -i
responsabiliza, deoarece, se consideră că, cu cât va fi mai clară responsabilitatea presei,
cu atât mai greu va fi aceasta de atacat.
Însă, cu toții știm că toate Constituțiile statelor democratice interzic astăzi cenzura .
Cu toate acestea interdicția de publicare continuă să mai fie prezentă în legisla țiile unor

1 Constituția Franței adoptată pe 4.10.1958 și completată de șaptesprezece ori cu amendamente;
2 Constituția României, Art. 30;
3 Codul Deontologic Român, Rolul Jurnalistului 1.1;
4 Carta de la Munchen, 1966;
5 Carta drepturilor și îndatoririlor jurnaliștilor, Franța, 1918, rev. 1938;
6 Codul etic al Sind. SDX, SUA, 1936;

80 țări, justificată fie de secretul de stat, fie de delictul de opinie1. În România presa este
oarecum liberă deoarece sunt mai multe ziare mari proprietate privată, în care Guvernul
nu poate interveni. Totuși, cea mai mare influență negativă asup ra libertății de exprimare
și de informare o au informațiile distorsionate referitoare la viața politică prezentate de
posturile de televiziune. Teoretic, cenzura în presă este interzisă, iar dreptul la informare
al jurnaliștilor este garantat2.
Ar tre bui să înțelegem că libertatea presei românești este și libertatea noastră!3
Constituția franceză garantează și ea drepturi și libertăți fundamentale precum libertatea
de exprimare, libertatea cuvântului și a opiniei, libertatea religiei și dreptul cetățea nului
de a fi corect informat ș.a.m.d. În ceea ce privește mass -media, în Codul muncii, articolul
L.761 -2 statuează că „jurnalistul profesionist este cel care are ca ocupație principală,
regulată și retribuită exercitarea profesiunii sale într -una sau mai multe publicații
cotidiene sau periodice, într -una sau mai multe agenții de presă, unde își are principala
sursă de venituri.” Jurisprudența a adăugat că este vorba de o muncă de tip intelectual,
făcând apel la efort personal creator. În plus a fost necesa ră legea din 29 Iulie 1982
pentru a fi expres statuat că „jurnaliștii care își exercită profesia într -una sau mai multe
intreprinderi de comunicare audiovizuală au calitatea de jurnalist la fel ca și confrații lor
din presa scrisă”.
Una dintre particular itățile dreptului francez (regăsită și în Codul Deontologic al
Jurnalistului român4) constă în recunoașterea clauzei de conștiință5, prin care se încearcă
încearcă astfel garantarea independenței și a libertății jurnalistului. Prin clauza de

1 În cazuri majore, de tipul îndemnurilor la violență, la răstur narea puterilor legitime, la rasism și
discriminare de orice fel, uneori, la pornografie
2 Constituția României, art. 30, alin. 2;
+În realitate, însă, nu întotdeauna lucrurile stau așa. Există cazuri, în presa romanească de după 1989, în
care s -a cenzura t opinia sau informația. Există numeroase situații în care jurnaliștii au fost actionați în
judecată și condamnați pentru că au emis opinii ce n -au convenit partidului de guvernamant. Există patroni
de presă care, indiferent dacă sunt sau nu profesionisti în domeniu, au o serie de interese economice și, din
acest motiv, impun o anumită politică editorială. Și uite așa se ajunge la cenzură!
3 Libertatea presei românești înseamnă primul pas către sensul respectării a ceea ce a fost, este și va fi
“Punctul 8” al “Proclamației de la Timișoara”. Libertatea presei românești nu ar trebui îngrădită mai ales
pentru cei care și -au adus suprema jertfă în Decembrie 1989.
4 Codul Deontologic Român, drepturile jurnalistului 3.4;
5 În Constituția României aceasta se nume ște “Libertatea conștiinței”, conform art. 29;

81 conștiință se înțelege posibilitatea acordată jurnalistului de a demisiona și de a primi și
indemnizațiile ce îi sunt datorate pe motiv de concediere1.
În dreptul francez, principiul libertății prevalează, legea nu aduce nici o restricție
sau limită decât la ceea ce este conside rat un abuz de libertate, fiind susceptibil de a
cauza daune unor persoane private sau anumitor interese colective. Astfel defăimarea și
insulta se numără printre infracțiunile de presă comise cel mai frecvent. Defăimarea, în
legea franceză, este definită ca fiind „invocarea sau imputarea unui fapt ce aduce atingere
onoarei sau renumelui persoanei sau corpului căruia îi este imputat faptul”, iar insulta,
conform aceluiași text, este „ orice exprimare jignitoare, termen de desconsiderare sau
invectivă care n u conține imputarea nici unui fapt .”2
Articolele 227 -23 și 227 -24 din Codul Penal francez fac referire la infracțiunile de
ultraj al bunelor moravuri și punerea în pericol a minorilor3. “Faptul de a înregistra sau
de a transmite, în vederea difuzării, ima ginii unui minor, când această imagine prezintă
un caracter pornografic ” constituie un element constitutiv al acestei infracțiuni.
Constituția francezã garanteazã dreptul proprietãții intelectuale, dreptul de autor și
drepturile conexe4. Dreptul de autor (regãsit și în Codul Deontologic al jurnaliștilor
români5 ) este determinat de Codul Proprietãții Intelectuale și pentru ca o operã sã fie
protejatã prin dreptul de autor, ea trebuie sã fie originalã. Ideile nu sunt protejate de
drepturile de autor și pot fi reluate liber. Protecția drepturilor de autor se acordã “tuturor
creațiilor spiritului, oricare ar fi genul, forma de expresie, meritul sau destinația”.
Utilizarea lor presupune autorizarea și remunerarea titularului drepturilor, cu excepția
împrumutur ilor publice.
Dreptul la viațã privatã6 este introdus prin art.9 din Codul Civil francez, unde se
afirma cã “ fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private ”. Articolele 226 -1 și
urmãtoarele din Codul Penal definesc diverse categorii de infracțiuni legate de “atingerea

1 Acestea sunt în principiu echivalente cu o luna de salariu pe an de vechime în intreprindere, până la
maximum cincisprezece ani. Condițiile în care legea acceptă clauza de conștiința sunt: cesiunea publicați ei,
încetarea apariției și schimbarea notabilă în caracterul sau orientarea ziarului.
2 Legea franceză din 29 iulie 1881, art. 29;
3 Conform Codului deontologic al jurnalistului român, una dintre datoriile acestuia este să țina cont de
interesul legitim al minorului, 2.1.3;
4 Aceste drepturi sunt specificate si in Constitutia Romaniei, Art. 44;
5 Codul deontologic roman 3.6;
6 Poate fi, în aceeași masură, corelat cu dreptul la viață și integritate din Constituția României, art. 22;

82 adusã intimitãții vieții private a unei persoane” prin înregistrarea și difuzarea cuvintelor
sau imaginilor unei persoane care se aflã într -un spațiu privat.
Dispozițiile din dreptul francez referitoare la dreptul la replicã , regãsit și în
Codul Deontologic român1, diferã dupã cum este vorba de presa scrisã sau de
radioteleviziune. Dreptul la replicã reprezintã posibilitatea persoanelor acuzate în condiții
susceptibile de presã, de a -și face cunoscut punctul de vedere în aceeași public ație sau la
același post radio sau TV. Pentru presa scrisã, dreptul la replicã este reglementat, în
dreptul francez, de articolele 13 și 13 -1 ale legii din 29 iulie 1881, iar pentru
radioteleviziune prin articolul 6 al Legii din 29 iulie 1982.
Secretul an chetei și instrucției judiciare, foarte controversat și puțin respectat este
reglementat de dreptul francez prin art.11 din Codul de Procedurã Penalã, iar prezumția
de nevinovãție, prezentã și în Codul Deontologic român2, este atinsã conform art. 9 -1 din
Codul Civil francez “atunci când o persoanã reținutã de poliție, interogatã sau care face
obiectul unei citații de comparare în justiție, al unui rechizitoriu al procurorului
Republicii sau al unei plângeri cu constituire de parte civilã, este înainte de or ice
condamnare, prezentatã ca vinovatã de faptele care fac obiectul anchetei sau al instrucției
judiciare”.
În repetate rânduri s -a demonstrat faptul cã nu putem avea o democrație fãrã
cetãțeni informați și nu pot exista oameni bine informați fãrã mass -media de calitate. De
aceea este necesarã o perfecționare continuã a mijloacelor de informare în masã și acest
lucru nu va fi posibil fãrã ameliorãri și din punct de vedere al dreptului comunicãrii
sociale, ce trebuie sã pãstreze echilibrul între libertatea presei și dreptul cetãțenilor de a fi
corect informați și securitatea naționalã, apãrãrii ordinii publice etc.
În circulația internaționalã a produselor mass -media se simte de asemenea necesitatea
unui drept internațional coerent, dar, în primul rând, am p utea spune eficient.

1 Codul Deontologic al j urnalistilor romani 2.7;
2 Această prezumție de nevinovăție este amintită în Codul Deontologic român în cadrul “conduitei
profesionale”, 2.1.1;

83 CONCLUZII

Putem spune că, în contextul mondial, jurnalismul ocupă un loc aparte, meritoriu,
argumentând această afirmație prin rolul pe care jurnaliștii îl au în societățile
democratice. Prin ceea ce fac, gazetarii pot și de cele mai multe ori reușesc să -și impună
propriile idei, concepte, să schimbe direcția unor evenimente, să răstoarne situații de o
anumită complexitate.
Din păcate însă, în lipsa unui respect evident pentru o presă liberă și independentă,
s-au demonstrat numer oase cazuri în care jurnaliștii s -au confruntat cu cenzura editorială.
Aici reamintim cazul jurnaliștilor de la Europa FM, care au fost nevoiți să demisioneze
ca modalitate de protest împotriva presiunilor la care au fost supuși; dintre aceștia
amintim pe: Rodica Culcer, Cosmin Prelipceanu și Nadina Forga. Se cunoaște faptul că
jurnaliștii sunt ținta a numeroase procese de calomnie și nu din pricina faptului că ceea ce
scriu ar fi neadevărat ci din cauză că subiectele pe care aceștia le tratează sunt dintre cele
mai diverse și complexe, având legătură, de cele mai multe ori, cu grupurile de interese
care se află în spatele liderilor politici sau a guvernaților.
Comitetul Helsinki din România împreună cu Agenția de Monitorizare a Presei au
raportat peste 400 de procese de calomnie în desfășurare în 2002 care, înainte de
schimbarea legii în 2004, puteau duce la pedepse cu închisoarea. În pofida unor
importante schimbări aduse prevederilor privind calomnia în noul Cod Penal adoptat în
iunie 2004 (și în vigoare d in iulie 2005) autoritățile guvernamentale au refuzat cerererile
de discriminalizare completă a calomniei. J urnaliștii încă pot primi amenzi penale de
până la 13 mii de lei.
Discuțiile privind etica și autoreglementarea presei românești au apărut ca răs puns
la câteva inițiative și incidente din ultimii ani, când s -a putut observa o tendință a elitelor
politice de a controla mass -media. Acestea, împreună cu o altă serie de motivații, m -au
determinat să supun cercetării felul în care un jurnalist reușește să-și îndeplinească cu
demnitate, cinste, onestitate și profesionalism ceea ce presupune domeniul în care
activează. Așadar putem observa cât de importante sunt mijloacele de informare în
interiorul unui grup, a unei comunități sau, de ce nu, al unui stat democratic.

84 BIBLIOGRAFIE:

1. BERTRAND, Jean -Claude, Deontologia mijloacelor de comunicare , Editura
Institutul European, Iași, 2000.
2. BERTRAND, Jean -Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită , Editura
Polirom, Iași, 2001.
3. CIULEI, Tomiță, Note de curs – Etică și deontologie profesională ,
Târgoviște, 2007.
4. COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass -media , Editia a III -a, revăzută
și adaugită, Editura Polirom, 2007.
5. COMAN, Mihai, Jurnalismul românesc după 1989, Editura Polirom, 1999.
6. GROSS, Peter, Colosul cu picioarele de lut. Aspecte ale presei rom ânești
postdecembriste , Editura Polirom, Iași, 1999.
7. ILIE, Rad, Shimbări în Europa. Schimbări în mass -media, Editura Limes,
Cluj, 2004.
8. LIPOVESCHY, Gilles, Amurgul datoriei, Editura Babel, 1996
9. POPESCU, Cr istian Florin, Manual de Jurnalism – Elemente de etică și
legislația presei , Volumul II, Editura Tritonic, 2004.
10. POPESCU, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații
publice , Editura Tritoni, 2009.
11. Constituția României.
12. Codul Deontologi c al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă.
13. Statutul Jurnalistului , elaborat de Centrul pentru Jurnalism Independent,
Sinaia 9 – 11 iulie 2004