Alexandru Ivasiuc. Crezul Literar Si Politic

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

ȘCOALA DOCTORALĂ: FILOLOGIE

Doctorand: Bacter (Bronț) Paula Ioana

RAPORT DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ 1

ALEXANDRU IVASIUC. CREZUL LITERAR ȘI POLITIC

Conducător științific:

Prof. univ. dr. Ion SIMUȚ

ORADEA

Noiembrie 2015

ALEXANDRU IVASIUC. CREZUL LITERAR ȘI POLITIC

Cuprins

Contradicțiile biograficului……………………………………………………………………………3

Inovații și continuități…………………………………………………………………………………..10

Alexandru Ivasiuc în și din interviuri………………………………………………………………17

Eseurile lui Alexandru Ivasiuc – un protest rațional…………………………………………..23

Bibliografie………………………………………………………………………………………………….36

ALEXANDRU IVASIUC. CREZUL LITERAR ȘI POLITIC

Contradicțiile biograficului

În data de 12 iulie 1933, în Sighetu Maramției, se naște Alexandru Ivasiuc, un simplu om ce va deveni o personalitate din tabloul literar românesc. Timpul va arăta că Alexandru Ivasiuc, alături de Nicolae Breban sau Augustin Buzura, va îmbogăți harta literară a Maramureșului. ,,În acea generație (o putem numi astfel:) istorică, era firesc ca Ivasiuc, toeriticianul – cu armele romanești și eseistice – al mecanismelor puterii și autorității, să devină unul dintre protagoniști”.

Dezvoltarea psiho-individuală este determinată de nenumărați factori, printre care ereditatea, educația, mediul, temperamentul. Desigur, toți acești factori sunt determinanți în unicitatea fiecărui individ. Dacă ar fi să ne oprim la câteva din aceste fundații ale persoanei lui Alexandru Ivasiuc, vom vedea particularitățile ce l-au format pe scriitorul Alexandru Ivasiuc.

Ereditatea este primul strat al fundației omului Alexandru Ivasiuc. „Toate datele, cele de strictă biografie și altele ținând de contextul existențial mai larg, au conlucrat pentru a face din Alexandru Ivasiuc o figură reprezentativă – exponențială”.

Mama era descendenta unei vechi familii maramureșene, care era înrudită cu Mihayli de Apșa. Tatăl său, Leon Ivasiuc, era din Bucovina și era cunoscut ca un om aspru dar cu o imaginație bogată. Scriitorul va marturisi că întotdeauna a simțit greutatea istorică din spatele celor două linii genealogice. „Revenind însă la problema acelei contradicții care mă caracterizează, poate este contradicția dintre mama și tata, dintre oamenii zăpăciți și plini de imaginație din care deriv pe linia tatălui și dintre juriștii care se înșiruie pe linia mamei. Poate că este o luptă între locul în care aproape toata lumea a venit din alte părți, așa cum au venit și mulți din strămoșii mei, Bucovina (cu strămoși polonezi, ruși, români, nemți) și dintr-un loc care este Maramureșul”.

Într-un simplu om se regăsesc atâtea contraste date de linii genealogice opuse cum sunt Vestul și Estul, nu doar ca și coordonate geografice. De fapt, Alexandru Ivasiuc este liantul dintre cele două regiuni geografice diferențiate de cultură, spirit, istorie sau limbă (vorbim, desigur, de nuanțe ale limbajului). În schimb, el va simți acestă situație ca pe o ruptura a personalității sale. Se va simți copleșit de această moștenire genealogică și „revoltându-mă împotriva ei, am plecat de acasă la vârsta de șaisprezece ani: era U.T.M –ul, erau și celelalte vise și entuziasme ale generației noastre”. Ereditatea, lucru neglijat de cei mai mulți oameni, este un impediment în formarea sa, este un obstacol pe care Alexandru Ivasiuc pare să-l fi depășit în anii maturității.

Ca reprezentativ, Ion Bogdan Lefter considera că în genealogia lui s-ar întâlni toate cele trei provincii românești, deoarece, pe lângă apartenența geografică a părinților, Alexandru Ivasiuc a studiat dincolo de Carpați – în București.

Educația formală a fost la fel de disparată. Fiind în vremea războiului, în urma Dictatului de la Viena, s-a refugiat în București, unde va face școala primară și prima clasă a cursului secundar la Liceul ,,Matei Basarab”, între anii 1944 – 1945. După război se va întoarce în Sighetul Marmației unde va urma cursurile Liceului ,,Dragoș Vodă”. Timp de doi ani va urma Facultatea de Filosofie din București însă va fi exclus și pentru o scurtă perioadă de timp va fi instalator pe șantierul palatului regal, ca mai apoi să devină student la Facultatea de Medicină (1952 – 1956). Cu toate că a studiat medicina doar patru ani, Alexandru Ivasiuc a afirmat că au fost definitorii în formarea sa. În ciuda acestor suspendări ale studiilor, omul Ivasiuc se va dovedi un bun autodidact. Mărturisirile celor ce l-au cunoscut prezintă un Alexandru Ivasiuc stăpân pe multe domenii, cunoscător al multor științe și un spirit vioi în orice dicuție, indiferent de temă.

Acest spirit inițiatic și înflăcărat îl îndeamnă să organizeze un miting studențesc în timpul revoluției maghiare din 1956. Este arestat și condamnat la cinci ani de închisoare. Ispășirea sentinței îl va purta pe o mare arie geografică de la Jilava la Gherla, Uranus și la muncă forțată în lagărele de la Periprava, Stoenești sau Salcia. Mărturisirile prezintă un Alexandru Ivasiuc contrastant. Marian Popa susține că „în timpul anchetelor și procesului n-a strălucit prin demnitate, punând sub semnul întrebării chiar justificarea detenției”, pe când alți deținuți îl prezintă ca un spirit însuflețit.

Din păcate, Alexandru Ivasiuc nu a scris niciodată despre experiențele sale din timpul interogatoriilor sau despre timpul petrecut în închisoare. Mult după căderea regimului comunist, intelectuali ce, la un moment dat, au interacționat cu Alexandru Ivasiuc vor face mărturisiri legate de cea mai întunecată perioadă din viața scriitorului. Printre ei se numără și academicianul Alexandru Zub, unul din nenumărații deținuți politici ai vremii.

Alexandru Zub mărturisește despre perioada petrecută în lagărul de la Salcia, locul unde l-a întâlnit pe Alexandru Ivasiuc. „L-am cunoscut personal într-un lagăr de muncă, la Salcia, în toamna anului 1959. El venise acolo de la Periprava, cu puțin timp înainte, eu am fost adus de la Jilava, unde stătusem un timp cu un coleg al său de lot, regretatul Mihai Rădulescu, student la filologie, pasionat de limbi străine și de literatură. Am aflat astfel, secvențial, mica și dramatica poveste a lotului Ivasiuc, condamnat la finele lui 1956 pentru tentativa de a-i mobiliza pe studenți contra regimului democrat-popular, în chiar timpul Revoluției Maghiare”.

Despre vivacitatea, marea plăcere a lui Ivasiuc de a problematiza au vorbit foarte mulți. Ce se distinge clar din declarația lui Alexandru Zub este dorință lui Ivasiuc de a comunica cu ceilalți, de a filozofa, în ciuda stării sale fizice precare. „Am ajuns în contact cu Alexandru Ivasiuc (Sașa pentru cei mai apropiați), care fusese cazat într-o baracă din stânga lagărului, unde căuta să-și refacă sănătatea precară, după stagiul epuizant de la Periprava. Era mereu în centrul atenției, ca unul ce se manifesta febril în lumea ideilor, navigând cu dezinvoltură prin mai toate domeniile umaniste.

Studiile filosofice și de medicină, lecturile nespus de ample și de variate îi îngăduiau să atace mai toate problemele de interes în acel mediu, de la psihologie și literatură la filozofie și istorie. Păstrez în minte imaginea lui de la prima întâlnire, în acel colț de baracă, unde se mai aflau câțiva prieteni, veniți să-l ajute, eventual, dar mai cu seamă să-i asculte fascinantele divagații pe diverse teme. Improviza, firește, dar cât de interesant, de surprinzător, punând la lucru un univers ideatic extrem de complex. Îl puteai asculta oriunde se ivea un mic răgaz, seara, după apel sau în drum spre locul de muncă, în pauza de masă, căci Sașa era mereu în vervă, dispus a perora pe seama unei idei, a unui fapt, a unui context.

Perioadele de suspendare a muncii (din cauza vremii îndeosebi) erau cele mai intens puse în valoare de cei interesați să învețe ceva, iar Ivasiuc era plin de resurse, pe teme de filozofie, istorie, medicină, psihiatrie ș.a. Regimul de conferențiar pe cracă îi asigura un auditoriu cvasi constant, alcătuit din tineri și mai puțin tineri. El însuși era dispus să asimileze date istorice, texte memorabile, după cum mi-am putut da seama, recunoscând în romanele sale fragmente din Goethe, Rilke, Schiller ș.a. ”.

Cunoștințele literare nu îi lipseau lui Alexandru Ivasiuc. El reușește să și le însușească prin studiu personal și perseverent. Mintea sa era mereu în căutare de subiecte noi. Un intelect ce devora orice informație. Filozoful Ivasiuc nu se limita pe sine. El citea și recitea filozofii, literatură, economie, dar le trecea prin sita propriului crez: marxismul.

Însă militantismul lui se aseamănă cu cel al lui Milovan Djilas sau al altor adepți ai filozofiei marxiste. Aceștia au fost dezamăgiți de implementarea învățăturilor lui Karl Marx. Alexandru Ivasiuc nu se dezice de crezul său. Singurul lucru pe care îl afirmă – în cercuri restrânse și niciodată în opere – este vina celor care nu au folosit aceste cunoștințe pentru a forma o societate revoluționară (termen folosit cu precădere). Ceilalți nu au cunoscut îndeajuns învățăturile ce puteau forma un stat utopic, revoluționar. Probleme pe care le semnala deseori verbal, nu le-a prezentat decât superficial sau sub forma unor metafore, chiar parabole.

Un asemenea Alexandru Ivasiuc se aseamănă cu cel pe care Vladimir Tismăneanu și-l amintește după căderea regimului comunist. El povestește despre un om Ivasiuc ce pare total opus scriitorului de proză. Adeziunea marxistă nu a însemnat închiderea ochilor sau a minții la ceea ce se întâmpla în jur. Dimpotrivă. Totul se augumenta sub privirile unui meticulos observator.

„Îmi amintesc de o seară petrecută cu Alexandru Ivasiuc și soția sa, Tita Chiper, la ei acasă, pe strada Pictor Iscovescu. Alec ne-a citit dintr-o povestire care nu știu să fi fost publicată vreodată. Era, cred, în 1977. Tema: o recepție la o ambasadă vestică din Moscova, în timpul Marii Terori. Printre invitați: figuri de seamă ale nomenclaturii staliniste, vechi bolșevici care își așteptau înfrigurați arestarea și previzibila condamnare la moarte drept dușmani ai poporului. Un ambasador occidental îl întreabă pe unul dintre oaspeți dacă este interesat să paticipe la o partidă de vânătoare. Răspunsul sec al demnitarului bolșevic (citez, desigur, din memorie): în acest veac, pe noi nu ne interesează vânătoarea clasică, ci aceea de oameni”.

Desigur, după destalinizare, o asemenea scriere nu ar fi avut probleme în a trece de Cenzură. Cu toate acestea, Alexandru Ivasiuc, care a scris mult, și-a ales și păstrat puține scrieri. Începutul literar este unul lipsit de consistență.

Va fi consemnat de Mihai Dragomir la ,,Poșta redacției” în ,,Luceafărul”cu o încercare de proză. Între timp, va lucra ca operator chimist la Sintofarm – București și mai apoi, între anii 1963 – 1968, ca funcționar la ambasada Statelor Unite ale Americii la noi în țară.

Pe data de 9 iulie 1964 va publica prima schiță intitulată Timbrul, în „Gazeta literară”. Tot aici va mai publica Moment – unde ni se face o primă schiță a eroinei din romanul Interval –Olga. Publică și un eseu: Inocență și vinovăție în proza americană, ce apare în același an. Un alt eseu va apărea în „Viața românească” și va fi dedicat lui William Faulkner, prozator american al secolului XX și laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1949.

Unicul interviu pe care l-a luat a fost lui John Updike, când acesta a vizitat România. Interviul apare în „Gazeta literară” în 3 decembrie 1964, dar este nesemnat. Scriitorul vorbea despre greoiul interval pe care-l reprezintă „trecerea dinspre tinerețe spre maturitate”. Se poate deduce că din discuția avută cu John Updike, Ivasiuc avea să găsească o predilecție pentru cuvântul interval. Titlul primului său roman scris va fi Interval, dar va fi editat și va apărea mai târziu, după romanul Vestibul.

Din interviul acordat lui Florin Mugur se poate observa că Alexandru Ivasiuc avea o înclinație aparte pentru cazuri medicale. Dorința lui de cunoaștere, nevoia de înțelegere a mecanismelor lucrurilor din jur, l-au împins spre universuri microcosmice.

„- Ați dubutat târziu, după treizeci de ani. Cum se numește prima dumneavoastră lucrare?

– Acțiunea bromurii de hexametoniu asupra sistemului sanguin al câinelui.

– Nu, nu, prima lucrare literară…

– Vestibul”.

Putem sesiza ironia și umorul răspunsului dat. De câtă rabdare și atenție are nevoie cel care alege să urmărească reacții chimice atât de complexe? Nevoia de cunoaștere, curiozitatea se dovedește un bun motor de căutare.

În anul 1967, va debuta ca romancier cu romanul Vestibul, care îi va aduce premiul Uniunii Scriitorilor pentru Proză. „O carte, doresc să spun de la început, de o valoare deosebită, unul din romanele cu totul remarcabile ale acestui deceniu, și care anunță – sunt sigur că nu mă înșel – un scriitor, o operă, importante”. Un an mai târziu va apărea romanul Interval, mai puțin apreciat, dar mai aproape de inima scriitorului, după cum va mărturisi acesta.

Se căsătorește cu reportera Tita Chiper, o femeie cu o imaginație și un spirit la fel de animat ca al lui Alexandru Ivasiuc. „Tita Chiper a crezut în valoarea lui, când cei mai mulți se îndoiau”. Împreună cu soția sa, Alexandru Ivasiuc va fi printre primii care va primi Bursa Ford pentru a participa, împreună cu alți scriitori din alte douăzeci de țări, la International Writing Program, organizat de poetul Paul Engle, la Universitatea Statului Iowa. La acest program vor mai participa, de-a lungul timpului și alți scriitori români ca: Ana Blandiana, Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag, Constanța Buzea, George Bălăiță, Adrian Păunescu, Marin Sorescu ș.a.m.d.

Invitația i-a fost dată în urma succesului pe care le-au avut cele două romane la apariție. Alexandru Ivasiuc va ține și conferințe despre literatura română la câteva universități din America și Marea Britanie. Chiar în timp ce era plecat în America, romanul Interval va primi, din partea „României literare”, Premiul pentru Proză al revistei, subclasând Intrusul de Marin Preda.

„Al. Ivasiuc trăia repede, presimțind o viață scurtă și o moarte violentă”. Astfel, între anii 1969 – 1976, vor apărea romanele: Cunoaștere de noapte, Păsările, Apa, Iluminări, Racul, volumul de nuvele Corn de vânătoare, și două culegeri de eseuri: Radicalitate și valoare și Pro domo. De-a lungul vieții, Ivasiuc colaborează cu „Gazeta literară”, „Contimporanul”, „România literară”, „Viața românească”, „Luceafărul” etc. Al doilea volum de eseuri – Pro domo – dă numele unei rubrici din „România literară”, pe care o va întreține din anul 1969 până în anul 1976.

Toate scrierile lui Alexandru Ivasiuc au fost intens comentate și au adus în literatura română a anilor `60 „gustul dezbaterilor de idei și al investigării stărilor de criză existențială, în tradiția prozei eseistice și de analiză psihologică interbelice”, cum spunea Mircea Martin.

Ion Bogdan Lefter îl etichetează pe Alexandru Ivasiuc ca un reprezentativ. Dacă vom merge la Dicționarul explicativ al limbii române, una din definițiile date cuvântului reprezentativ este: „care (prin însușirile sale)reprezintă, ilustrează epoca, mediul, curentul din care face parte”. Din acest punct de vedere, domeniile de lucru ale oricărui literat sunt și vor fi reprezentative, deoarece exprimă crezul acestuia. Astfel, eseistica lui Alexandru Ivasiuc este reprezentativă deoarece evidențiază inteligența și crezul său filozofic. Romanele sale sunt reprezentative perioadei literare și istorice din care a făcut parte. Desigur, având puține opțiuni să ajungi publicat, Alexandru Ivasiuc va alege calea mai ușoară, prezentând, mai mult sau mai puțin real, perioada realismului – socialist. În ciuda experiențelor trăite, el era convins că oamenii, prin munca și trăirea lor, dau un sens vieții.

Între 1970 – 1973 este redactor-șef la Editura Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor și director al Casei de Film 1. Acest lucru adaugă o carămidă la construcția neobișnuită a personalității lui Alexandru Ivasiuc. Industria filmului va influența scene din romanele sale, percepute ca adevărate scenarii (întalnirea dintre Ion Marina și Ștefania sau cea dintre Liviu Dunca și Margareta). După ce a produs câteva filme, și-a ecranizat romanul Apa, care în anul 1976 va deveni filmul Trei zile și trei nopți.

La o viață atât de activă și de tumultoasă nu i se poate adăuga decât o moarte neașteptată. Aceasta va fi o dispariție prematură: va muri în timpul cutremurului din 1977. „Printr-una dintre cele mai întâmplătoare victime, aflate tocmai în acele clipe în fața unui bloc anume, și nu câțiva metri mai departe”. „La Scala a murit, strivit în aer liber, sub lună plină, strălucitul nostru coleg Alexandru Ivasiuc”.

Hazardul nu ține cont de nimeni, iar traseul său pe scara literară a fost – literalmente – zdrobit de un destin necruțător. O întâmplare cât se poate de ironică, o ironie a sorții, a unei alte forțe, a unui transcendent în care nu credea, după cum îi mărturisește: „Știm cu toții că suntem o specie istorică, cu un început și cu un sfârșit. Știm de asemenea că trăim pe o planetă care a avut și ea o geneză și va avea cândva un final. Eternitatea, deci, nu există. (Dacă nu credem în transcendent, desigur – iar eu nu cred…)”. „Nu cred în Dumnezeu, dar, din respect pentru mama mea, niciodată n-aș contrazice pe cineva care crede”.

Inovații și continuități

La apariția lui Alexandru Ivasiuc pe raft, a apărut și o problemă, ca să spunem așa, dată de dificultatea încadrării sale într-o anumită categorie literară sau în continuitatea alteia. „Alexandru Ivasiuc are totuși încă un loc încă incert pe harta prozei românești. Din cel puțin două motive: pentru că problema eseismului său n-a fost clasată și stimulează menținerea unei distanțe prudente în materie de aprecieri și situări; și pentru că harta însăși e nefixată!”

Ambiguitatea prozei lui Alexandu Ivasiuc reiese din problemele cu care se confrunta cultura română în perioada comunismului. Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, a lui Alex Goldiș, prezintă clar și pătrunzător perioada de cumpănă prin care au trecut criticii perioadelor comuniste. Dacă unii sunt aserviți total regimului și devin inexistenți sau nefolositori după căderea acestuia (ca și operele tratate de ei), alții se remarcă și după schimbarea regimului.

Tot Alex Goldiș prezință discrepanța pe care o aminteam dintre marxism și regimul realist socialist. Cea care îl zdruncină și pe Alexandru Ivasiuc: „Deși cele două au obiect comun relația literaturii cu societatea, ele se diferențiază net prin funcționalitate: în timp ce motoda marxistă se rezuma la explicarea mecanismelor de reflectare a realității în opera literară, realismul socialist urmărește să influențeze în mod direct realitatea, punând umărul la edificarea unei noi sociatăți. Prima este o disciplină pozitivistă, valorizând istoria și factualul, a doua disprețuiește realitatea necorespunzătoare programului de partid”.

Debutul lui Alexandru Ivasiuc fiind unul brusc, neanunțat de scrieri anterioare cât de minore, a surprins pe toată lumea, în special critica literară (dacă putem afirma așa ceva în condițiile în care Cenzura era cea care cernea scrierile, critica primindu-le în varianta publicată, scrierile fiind deseori variante ale textului original).

Primul său roman poate fi comparat cu un cal troian. Exegeza literară s-a împărțit în două tabere. Unii au văzut în el un inovator, alții – un antitalent. Astăzi, când romanele sale sunt considerate prolecultiste, deoarece par a promova crezul vremurilor negre, prăpastia râmâne aceeași. Rezultă întrebarea: un roman ce prezintă realist anumite perioade din istoria unui popor devin nevaloroase o dată cu schimbarea ce survine în mod inevitabil și constant? Constatăm că dezavantajul major al acestor opere, în genere, este dat de perioada pe care o zugrăvesc. Din cauza atâtor evenimente, amintiri și întâmplări tragice ce au avut loc în perioadă regimului comunist, scrierile relaționate perioadei prezintă reticiențe din partea lectorului. Hăul dintre cele două părți crește direct proporțional cu prezentarea simplistă sau favorabilă a realismului socialist.

Unul dintre critici, Alex Ștefănescu, este, poate, cel mai controversat. La început vede la Alexandru Ivasiuc marea influență a Romantismului, apreciind acest lucru. Mai apoi îl contestă afirmând că „metoda lui este mai mult un viol decât un act de seducție”. Astfel, scriitorul mai degrabă s-a impus decât a reușit să fie plăcut de publicul cititor. Părerea lui nu se va schimba nici după schimbarea survenită scenei literare și politice românești, după cum reiese din articolul ce reapare în „România literară”. El dezvăluie un vinovat în cazul constantei schimbări pe care o prezintă scrisul lui Alexandru Ivasiuc. „A fost cea mai spectaculoasă abjugare din literatura noastră contemporană, produsă sub presiunea unei instituții care, prin definiție, nu are nimic inchizitorial: critica literară”. Însă argumentele aduse în favoarea romantismului romanelor lui Ivasiuc, sunt destul de riguroase și merită a fi evidențiate, lucru pe care îl vom relua.

Cu toate că i s-a contestat de multe ori talentul scriitoricesc, tot timpul i s-a lăudat inteligența. „Încerca orice fiindcă îi orice îi era posibil”. A debuat târziu și a sfârșit repede, întreaga lui carieră literară fiind întinsă pe o perioadă de zece ani. Au rămas în urma lui Alexandru Ivasiuc zece lucrări importante: șapte romane, un volum de nuvele și două volume de eseuri. Fiind în perioada imediat următoare interbelicilor, care a fost influențată de o gândire psihologică, inevitabil, acest lucru se va regăsi și în romanele lui.

Personajele sale au o sete de confesiune, o mare dorință de a releva și a se revela cititorului. Maniera sa este una confesivă, personajele sale prezentându-se cititorului în toată complexitatea lor. Prin acestea a fost apropiat de Camil Petrescu sau Anton Holban, dar și de Thomas Mann, Virginia Woolf sau Marcel Proust. Această sete se observă și la scriitor, mai ales în interviurile pe care le-a dat.

Deși scrisul său este analitic, Alexandru Ivasiuc mărturisea: „nu sunt un prozator de analiză! Paginile mele proaste sunt bateri pe loc în jurul unor ideii, iar cele bune sunt pagini de viziune. Nu mă interesează autenticitatea cazurilor pe care le expun, ci autenticitatea și valoarea problematicii care se degajă din aceste cazuri. Prozator de analiză este Marin Preda, prozator de analiză a fost Camil Petrescu. Eu nu sunt. Nici nu știu ce fel de scriitor sunt…”.

Acest lucru a fost observat și de Ion Bogdan Lefter, care nu era de acord cu analizarea operei scriitorului dintr-o perspectivă deja consacrată predecesorilor acestuia. Alexandru Ivasiuc este un inovator și astfel scrisul său ar trebui analizat după noi șabloane, după noile perspective evidențiate chiar de către scriitor. „Principalul defect al mai tuturor comentariilor, fie ele favorabile ori rezervate, a fost și este raportarea la un model restrictiv de roman, care trebuie lărgit pentru a-l include și pe Ivasiuc”.

Revenim la aceeași problemă a criticii. „Criticul profesionist (dacă nu e cu totul deplasat să mai vorbim de această categorie după 1948) nu putea afirma aproape nimic despre literatură fără a fi legitimat de instituția partidului sau de abstracțiunea poporului – de cele mai multe ori tot o mască a voinței politice”. Rezultatul este, deci, îndoielnic pentru lectorul de azi. Se pare că nici obiectul – opera, și nici subiectul – criticul nu sunt viabile după ce anii au trecut și societatea s-a dezis de Istoria imediată.

Imprimarea unui caracter eseistic, lucru ce a fost intens contestat de critici, cu toate că primele romane i-au fost bine receptate de către public, este tocmai particularitatea romanelor lui Alexandru Ivasiuc.

Printre paragrafele reprezentative scrisului său se regasește și următorul paragraf din romanul de debut – Vestibul : „Am desfăcut stiloul încet și, pe foaia albă care trebuia să fie prima pagină a scrisorii acesteia, am început să desenez un neuron, celulă pentru al cărei studiu mi-am petrecut sau, hai să spun adevărul, căreia mi-am dedicat aproape întrega mea viață. Forma ei, pentru că, după cum știi sunt neuromorfolog. Ani de zile am căutat să surprind forma exactă a acestei celule și a arborizațiilor ei complicate, făcând eforturi să aduc în plan – schemă și desen – complicatele ei funcțiuni intime, mecanismele ei intricante. Dacă aș fi căutat o deviză, acum îmi dau seama, ar fi trebuit să fie: nimic nu are sens dacă nu e adus în spațiu și plan. Formele aveau un sens și o existență, o realitate indiscutabilă, care mă apără de toate greutățile. Structurile celulare(…), pentru mine au fost dovada, timp de ani de zile, că trăim într-o lume ordonată și reală, în care orice mecanism își are neapărat forma, conturul, și este despărțit de celelalte lucruri, chiar dacă numai printr-o greu sesizabilă margine fină”.

Doctorul Ilea, și în general personajele lui Ivasiuc, se diferențiază de cele, din perioada proustiană prin faptul că la ele conștiința vrea să pătrundă în „valul copleșitor al gândurilor și amintirilor” ca să-i înțeleagă mecanismul, astfel „lasă locul unui activism nărăvaș”.

Paragraful prezintă modalitatea de a concepe o operă literară din perspectiva lui Alexandru Ivasiuc. Important nu e ceea ce izbește ochii, ci detaliile ce se ascund în liniile de suprafață. Din această cauză, narațiunea este diminuată în favoarea descrierii.

Naratorul nu dorește să aibă controlul personajelor sale. Autorul nu se crede un inovator al unor personaje excepționale sau nemaiîntâlnite. El dorește să prezinte noutatea în analiză a unor cazuri, care de asemenea nu sunt neapărat noi sau originale. „E o ciudățenie aici… inteligența artistică presupune capacitatea de a domina lucrurile, dar marea fericire a scriitorului, este nu să domine personajele sale, ci să se lase dominat de ele, nu să-și domine cuvintele, ci să li se supună”.

Frumusețea unei opere, a personajelor nu constă în manevrarea lor, ci în a te lăsa cuprins de zbaterile lor, în a participa la procesele lor intelectuale sau de conștiință. Romanul modern presupune o participare activă, o pătrundere în universul cărții și o alăturare la acțiunile personajelor.

Apare constant nevoia de ancorare în realitate. Tendința spre formele bine conturate, clare îl obligă să dea contur până și abstracțiunilor. Dar abstracțiunile sunt imaginate diferit de fiecare individ și chiar definite diferit, în funcție de conjunctură. Totul devine nebulos și greu perceptibil pentru lectorul ce are de pus cap la cap piesele romanului. Acesta se formează piesă cu piesă, la fel ca un puzzle. Greutatea soluționării fiecărui puzzle în parte este dată de volumul de piese.

Alexandru Ivasiuc se considerase un geometru, se visase un om al materiilor absolute. Aceste lucruri dau scrisului său un caracter recognoscibil. „Aș fi vrut să trăiesc în mediul quasimonahal al ideilor pure, al adevarurilor univoce. Din nefericire, a trebuit să aflu că adevărurile sunt interpretabile: asta nu înseamnă că sunt false sau că toate înterpretările sunt bune, dar există întotdeauna o multitudine de interpretări posibile”.

Refugiul l-a găsit în scris. „În loc ca sensul existenței sale să fie a scrie pentru a trăi, literatul pargurgea cu grăbire drumul lui a scrie pentru a trăi plenar, pentru a se pătrunde și mai bine de clocotul vieții sale interioare”. Abstracțiunile primesc o concretizare. Este un prezentator al ideii – „să pipăi și să urlu este”, din psalmul celui ce era controversatul și marele poet: Tudor Arghezi.

De exemplu, în Interval, există un simplu cuvânt care lui Ilie Chindriș i se pare impus de cineva din afara propriei persoane. Cuvântul trebuie devine animat de mersul cadent al roților trenului, de stâlpii care sunt grei din cauza gravității cuvântului și de soarele ce părea că, atunci când strălucește mai tare, accentuează același cuvânt. Alexandru Ivasiuc mărturisea: „Nu știu să contemplu, ceea ce e, iarăși, un defect. Am rămas la vârsta copilăriei: ca să înțeleg un obiect, trebuie să-l bag în gură și să-l gust”.

În modul în care autorul operează cu abstracțiunile se poate observa măiestria sa, deoarece aceste lucruri sunt cel mai greu de definit, și totuși, Alexandru Ivasiuc și-a păstrat o gândire logică. La el totul se aseamănă cu un fulg de nea pe care îl vezi în toată splendoarea sa. Îl contempli, îi observi complexitatea și minuțiozitatea, măiestria cu care a fost creat. Dar din cauza naturii sale, fulgul se topește înainte de a-l putea analiza în profunzime. Rămâne numai amprenta fulgului asupra privitorului. Acesta, prins în vraja arhitecturii acestui cristal, nu mai are timpul, și nici dreptul, de a-i pătrunde tainele sau de a-i da alte înțelesuri decât cele pe care i le-a lăsat fulgul în scurta lui vizită.

Cuvintele devin unelte prin care scriitorul își creează opera. Ele devin ființe ce ascultă de creator și îl fac pe cititor să creadă în ceea ce citește. Alexandru Ivasiuc, prin vocea unui personaj se descrie ca lector: „pe vremea aceea luam literatura drept viață și eram impresionat, voiam să comunic și să leg experiența, sau ce mi se părea mie experiență, cu poveștile copilăriei mele, cuvintelor din carte voiam să le găsesc un corespondent în cuvintele nevorbite, dar totdeauna în pragul de a fi exprimate ale bunicii, care întovărășeau mereu tăcerile noastre comune. Și nu știu cum, crezând într-un fel de comuniune interioară a tuturor înrudiților, îmi închipuiam că bunica știe deja ce citeam eu, că la rândul ei a înțeles și a citit tot. Aveam cinsprezece ani, și poate de aceea”.

Nu vrea să mai facă diferență între viață și artă, deoarece, arta devine însăși viața scriitorului. Totodată se poate observa o idee care va fi concretizată și lansată de Nichita Stănescu, într-un volum de poezii care va avea ca titlu Necuvintele. Idee a lucrurilor pe care le gândim dar nu le știm exprima, concretiza. Tocmai încercarea de a le formula, de a le verbaliza le ia din valoarea pe care o au în mintea literatului.

O altă diferențiere între stilul lui Alexandru Ivasiuc și cel proustian se află la nivelul lexicului. Scrisul lui Ivasiuc are tendință de neologizare, folosind mulți termeni de specialitate, mai ales din medicină. Acest lucru este evident chiar în contextul din care face parte pasajul amintit, unde se observă minuțiozitatea, preponderența pentru detalii și toate denumirile pe care le au toate acele mici linii sau celule ce formează un singur, la prima vedere, simplu, neuron.

Viteza la Ivasiuc nu constă într-o mare înlănțuire de evenimente, de fapte sau de acțiuni, ci în viteza pe care o iau gândurile și ideile personajelor. „Pe Al. Ivasiuc nu-l interesează ce fac eroii săi, ci ce gândesc ei în detaliu”. În romanele contemporanului există, de fapt, un „minimum de epică, maximum de semnificație”.

Din cauza acestei viteze, nu s-a dat o atenție deosebiră înfățișării și acțiunilor personajelor, ci pe trăirile interioare, pe universul spiritual (dacă dorim să folosin un termen contradictoriu perioadei) al acestora. Din această pricină, Alexandru Ivasiuc a dat scrisului său o ușoară uscăciune. Criticul Ion Bogdan Lefter spunea că acesta este reversul monedei sale. În graba ideii, nu se iau în calcul celelalte lucruri. Scenele, după ce sunt prezentate, sunt interpretate pentru a fi folosite în demonstrațiile făcute de către personaj. Ele au fost de la început prelucrate ca să devină argumente la ideile prezentate, spunea un alt critic – Alex Ștefănescu.

În opoziție cu operele sale monotone, Alexandru Ivasiuc a fost un om care avea mereu cuvintele la el. Oricând dorea să-și argumenteze puntele de vedere, deborda de un talent dialectal, fiind capabil de argumentații impecabile. Până și „figura sa exprima o mare însuflețire: ochii negri strălucitori se dilatau în momentele de tensiune intelectuală, având ceva din luminescența ecranelor de afișaj cu care sunt înzestrate calculatoarele elctronice. Simțeai că în spatele lor funcționează miliarde de neuroni, aflați într-o perfectă conexiune”.

Contemporaneitatea lui Ivasiuc constă în faptul că „Ivasiuc a făcut ca nimeni altul la acea oră eforturi pentru a înțelege sensul de înaintare a literaturii autohtone și de configurare a unei noi structuri intelectuale”. Fiind un marxist, Alexandru Ivasiuc putea să-ți explice evenimentele la care participa în mod activ.

Scriitorul pledează pentru modelul pașoptist, considerând nevoia unei revoluții în literatură. Eseurile conțin eforturile lui Ivasiuc de a pune, de a forma un fundament ideologic mișcării literare la care participa și totodată contribuia. „El este unul dintre foarte puținii prozatori contemporani, înțelegând prin contemporan pasiunea pentru problemele actuale, acute și reale, ale societății în care trăim și pe care, constituind-o, ne constituim noi înșine; prin prozator contemporan înțelegând, de asemenea, o anumită sensibiliate specifică unei vremi anumite, sincronică și receptivă la nou. (…) Ivasiuc e un sincron”.

Sincronul despre care putem vorbi este la nivel ideologic. Sicronizarea în perioada comunistă se face prin propagandările și credințele realist-socialiste. Alexandru Ivasiuc este un sincron al regimului comunist deoarece era un om ce milita pentru schimbare. Acest militantism vine din îmbrățișarea filozofiei marxiste, după cum aminteam în paginile anterioare. Dar numai de sincron nu se poate vorbi în perioada comunistă. Dimpotrivă.

Alexandru Ivasiuc în și din interviuri

Interviul a fost,este și va rămâne una din modalitățile de cunoaștere mai intimă și informală a unui scriitor, și nu numai. Fiecare scriitor, într-un interviu, fie se revelă, fie creează și un mai mare mister în jururl său. Interviul este o modalitate de a intra în contact direct cu omul din spatele cărților. Problema, care intervine în perioada comunistă, este exprimarea liberă și sinceră. Întotdeauna, asupra celor scrise sau spuse, pe parcursul regimului, planează îndoiala.

În tratarea acestor interviuri trebuie ținut cont de perioada comunistă. Cel care lua interviul era un om al regimului. Interviul avea un scop bine definit, întrebările fiind, deseori, reglate de la Centru. Scopul era unul propagandist, în primul rând. Limbajul folosit și exprimarea intelocutorului erau revizuite de Cenzură sau chiar reinterpretate de acestă instituție propagatoare a realismului-comunist. Moartea lui Alexandru Ivasiuc și diminuarea importanței sale ca și scriitor după anul 1990, au lăsat interviurile acordate de el în umbră.

După cădera comunismului s-au putut relua interviuri și s-a reușit republicarea interviurilor anterioare sub forma originală, fără prelucrarea dată de Cenzură. Este binecunoscut interviul luat de Adrian Păunescu lui Mircea Eliade și modul în care acesta a fost falsificat la publicare.

Însă Alexandru Ivasiuc are un statut aparte. Marxist declarat, el este pe placul regimului. Interviurile sale sunt deseori militante. Tot în ele, și prin ele, Alexandru Ivasiuc abordează teme din cele mai diverse.

Sunt foarte numeroase dezvăluirile despre predecesorii săi. Contrastele date de genealogiile atât de diferite devin o sursă de mândrie și inspirație. Pe lângă citatele amintite, mai notăm un altul. „Pe măsură ce îmbătrânesc, în afară de orice considerent politic sau ideologic, capăt un respect tot mai mare pentru unele din caracteristicile – nu totdeauna frumoase – ale acestor oameni. Am să-ți dau un exemplu. Bunicul meu – de fapt, un unchi al mamei, care a adoptat-o pentru ca nu avea copii – a fost timp de zece ani prefectul județului respectiv. Era avocat și în timpul lui s-a pavat o bună parte din orașul de reședință. Lucrurile se petrec în deceniul al treilea. A pavat tot orașul, în afară de porțiunea, din colț până în colț, din fața casei sale, să nu zică lumea că își pavează propria stradă. Ipocrizie? Poate. Dar n-a fost numai ipocrizie…”

Dorința de a face mereu ceva bun pentru comunitate, pentru societate precede în familie. „Ei au înființat prima asociație pentru cultură, cu mult înaintea Astrei, Asociația pentru cultura poporului român din Maramureș, unde proprietarul jilțului era vicepreședinte și casier, calitate în care a făcut și o școală și un internat. Nu exista un sentiment de îndepărtare de popor, ci de creștere organică tocmai în sânul lui. Dădeau mare importanță legăturilor de sânge. (…) Mă trag deci din acești oameni, care și-au câștigat dreptul de a-și spune răspicat cuvântul și și-au păstrat cu sânge acest drept”. Acest mare om din viața sa a fost ca un reper pentru Alexandru Ivasiuc. Cercetările sale amănunțite privind viața predecesărilor săi l-au ajutat să se definească în urma nenumăratelor evenimente mai puțin fericite din viață. Ivasiuc păstrează obiecte ce sunt încărcate de amintiri și povești ale acestor rudenii îndepărtate: „dau acest interviu stând în jilțul ce a aparținut fratelui străbunicii mele, care a fost ultimul prefect român de Maramureș, înainte de 1867”.

El concluzionează aceată divergență a eredității sale, prin expunerea concluziilor personale în urma minuțioaselor căutări și descoperiri făcute cu privire la arborele său genealogic. „Eu sunt, în general, foarte preocupat de probleme de genealogie. În neamul meu din partea mamei, pe linii colaterale în special, au existat destui oameni de carte, începând din secolul trecut, oameni ce au scris cărți, au strâns documente. Erau istorici, juriști, dascăli… Nu cred însă că talentul meu vine ca o moștenire de la ei. (…) Ei mi-au lăsat altceva, o anumită perseverență și o mare încăpățânare, care este partea mea ardelenească. Vocația scrisului mi-au lăsat-o, mai degrabă. Niște oameni mult mai puțin spectaculoși (…). Gustul acesta al aventurii, al trăirii în imaginație l-am moștenit, sînt sigur, de la bunicul meu bucovinean, tatăl tatălui meu, care avea o profesie cât se poate de depărtată de literatură: era ofițer de fronțieră. (…) Aduna cărți rare, prindea păsări și le învăța să fluiere, construia viori. Neîndoios că mînia lui, starea lui temperamentală, ca și preocupările lui artistice sînt cele care mi s-au transmis mai puternic, așa încît aș putea afirma că acestui singuratic, psihopat aproape,îi datorez genetic mai mult” decât celorlalți predecesori, mai mult sau mai puțin educați. Din cele povestite, am putea crede că nepotul l-a cunoscut personal, dar cei doi nu s-au întâlnit niciodată. Acest bunic de care s-a legat atât, nici măcar nu a știut de existența sa, cu toate că Ivasiuc avea șase ani când acest personaj emblematic din neamul său a decedat.

Alexandru Ivasiuc din interviuri este un om deschis, jovial, glumeț. Își face deseori portretul moral, își verbalizează crezul și ideologiile. Cu toate acestea este riguros cu sine. Autoportretul pe care și-l face evidențiază severitatea pe care o avea chiar și față de sine. El nu iartă nimic, vede totul, dar rareori exprimă tot ce vede.

,,Sunt potrivit de statură, deși mi-ar place să fiu înalt. Când eram tânăr mă consideram înalt; am un metru șaptezeci și șapte; soția mea pretinde că am un metru șaptezeci și cinci. Am o față anguloasă, care înclină mai degrabă spre urâțenie. Am o altă înfășișare din față decât din profil; din profil apar mai aspru, din față par mai blând. Bărbia ascuțită și proeminentă o am de la mama mea, care o avea de la tatăl ei. Sînt mîndru de bărbia mea, pentru că toți cei din familia mea care au avut-o au fost oamenii cu voința puternică; eu mă mîndresc numai cu bărbia, pentru că voluntar nu prea sînt.

Spre deosebire de La Rochefoucauld, am făcut medicina, așa că pot spune: datorită tendinței spre îngrășare, șansele mele cele mai mari (dacă nu va surveni un cancer), sînt să mor datorită unui infarct de miocard. Mă mișc dezordonat, fac gesturi repezi și contradictorii, în funcție de ideile care îmi trec prin cap; din cauza aceasta, par uneori dezmembrat”.

Comicul și sinceritatea, ușurința și autocritica sunt calități ale omului Ivasiuc. Dar el nu se oprește doar la fizic. Își face și un portret intelectual. ,,Nu cunosc multe adevăruri; inteligența mea nu este o inteligență de cunoaștere, ci una de construcție, din cauza asta, cred că am talent la filosofie. La nouăsprezece ani am înțeles de ce s-a scris Critica rațiunii pure, ca răspuns la o problemă. Care mi s-a părut o problemă adevărată. Din acea clipă, în materie de filosofie, am devenit încrezut”.

Interviurile pe care le dă au o savoare aparte. Există o ușurință a vorbei, a confesiunii, pe care o întâlnim și la personajele sale, dar care la el este mult mai destinsă, mai colocvială.

Alexandru Ivasiuc era conștient de faptul că era un inovator. Scriitorul a explicat genul de analiză a operelor sale. Este vorba „de un fel de autoanaliză și nu atât de o autoanaliză a trăirilor cât de una a valorilor, ideilor și a justificărilor mele. Nu mă confesez, nu-i adevărat. Mă justific”.

Scrisul pentru el este o modalitate de expunere a unor trăiri interioare intense. Din cauza acestor zbateri interioare Alexandru Ivasiuc nu se considera un mare scriitor. „Nu știu dacă am o mare încredere în mine ca scriitor. Am început foarte târziu, a fost aproape o întâmplare, și în tot timpul copilăriei mele n-am scris nici măcar o pagină. Sunt un autor profesionist care nu a făcut, în viața lui, un vers”.

Dorința lui este să fie un scriitor adevărat și, când această calitate îi este atribuită de Florin Mugur, îl bucură nespus pe scriitor, și în contextul în care se auzeau șușoteli, cum le spunea Ivasiuc, despre faptul că el nu ar scrie literatură. „Iar eu vreau să fac literatură!”, spunea el hotărât.

Această sintagmă – scriitor adevărat – este, desigur, elucidată de Alexandru Ivasiuc în interviurile sale. Scriitorul modern mitologizează. Scrisul este mereu o formă a trancesdentului, o modalitate de a rămâne în posteritate. „Pentru mine scrisul este un mijloc de eliberare. A existat apoi, e adevărat, o puternică dorință de a mă exprima. Și această este cea mai mare dintre plăceri. Neplăcerile urmează după aceea. În timpul scrisului există o bucurie teribilă, bucuria de a construi aceste biografii posibile. Și mai este și un fenomen de anamneză.” „ Meseria mea e nemaipomenită ca posibilități. NIMIC nu e mai plăcut decât să creezi. Este una din meseriile cele mai lipsite de rutină din lume.

Același Alexandru Ivasiuc mărturisește că toți scriitorii „scriem aceeași carte la înfinit.” Dorința oricăruia este „să o curățăm mereu. Aceasta are un alt stadiu de curățenie…” Toate încercările scriitorului și tot talentul său nu ajută nimănui și nu înseamnă nimic deoarece „literatura nu este numai ce este ea, ci este ceea ce devine atunci când se reflectă în conștiința publică. (…) Evoluția prozei românești va depinde de circumstanțe care sunt ale istoriei și ale societății.

Arta este făurită pentru ceilalți. Arta există pentru a fi contemplată. La fel cum lumina, dacă este acoperită devine nefolositoare, cu toate că există, tot așa se întâmplă și cu arta. Un tablou, o sculptură, o compoziție muzicală, o operă literară devine valoroasă în și prin conștiința celorlalți. Un lucru devine prețios când este dezbătut, combătut, analizat. Un alt mare impact asupra Artei îl are Istoria. Hazardul a fost cel care a adus opere de artă la volori incomensurabile și tot hazardul a făcut pierdute opere de artă, din diferite domenii, sau chiar artiști pierduți pentru totdeauna în iureșul întâmplărilor.

Cum afirma Al. Ivasiuc, scopul omului muritor este eternitatea. Produsul Artei este un mod de mumificare a sufletului uman în etern. El rezistă trecerii timpului și, cel mai important, transcede artistul. Acesta era și scopul său: „urmăresc o viziune totală asupra vieții mele, o viziune sintetică asupra acestei existențe plasate în epocă, în veac și în istorie. Și dacă o să reușesc să scriu vreodată o carte cu adevărat remarcabilă, atunci va fi cartea care, în o sută, o sută cinzeci de pagini, se va cuprinde această iluminare totală”.

Conștientizarea sinelui este cea care ajută artistul să își scoată transpună talentul de cele mai multe ori reprimat. El nu se credea un descendent al proustianismului și nici nu credea că este continuatorul unei generații de scriitori. „Nu cred că mă trag din cineva. Poate că ăsta este un fenomen negativ, care mă face tot timpul să fiu excentric curentului literaturii române”.

Alexandru Ivasiuc reușește să conștientizeze înclinația sa cărturărească, dar nu își găsește o linie, o direcție. Din această cauză cărțile sale au aprins multe discuții contradictorii. „Nu am încredere în vocația mea de scriitor, deși au fost momente în care am început și eu să mă mir: Doamne poate că e ceva adevărat în lucrul acesta! Am fost un foarte bun student în medicină, am fost un foarte bun student în filosofie, dau acest interviu, deci înseamnă că și în literatură, în parte, am reușit”. Împăcarea falsă, ce reiese din declarațiile sale, dezvăluie o suspiciune asupra propriului talent. „Cea mai mare plăcere îmi face să scriu eseuri, nu literatură. Pe mine nu mă scoate talentul din casă”.

Confesiunile sale prezintă și atitudini ale scriitorului Ivasiuc față de propriile scrieri. Interviurile dezvăluie afinități și păreri asupra romanelor și eseurilor publicate. „Interviurile lui Alexandru Ivasiuc sînt o operă în sine și ar merita să fie reunite de cineva într-o ediție. Oricine va reciti fie și numai pe acela acordat lui Florin Mugur la Argeș în 1972 cu un emoționant autoportret se va convinge”.

Alexandru Ivasiuc a afirmat problema criticilor de a privi noile apariții în materie de literatură română: „aici e mica inexactitate din critica interbelică: se credea că analiștii sunt superiori ,,creatorilor”, că a fi modern înseamnă a fi analist. Nu e adevărat. Scriitorii moderni sunt mitologizanți, nu analiști”.

Lupta sa verbală în favoarea marxismului și a ideologiilor acestei folozofii sunt prezente și în interviurile acordate. În discuția cu Florin Mugur, Ivasiuc mărturisește că meseria de scriitor este o „meserie civilă, civilă în toate articulațiile ei, civilă pentru că împinge lumea spre civilitate, și uneori, nu numai spre civilitate, ci și spre civilizație”. Ivasiuc se consideră unul dintre promotorii noilor idei, atât literare, cât și politice. „Mă preocupă lumea socială și știu foarte bine că nu voi reuși s-o cunosc decât participând. Curiozitatea mea intelectuală mă împinge la acțiune”.

„Și dacă n-am să mor, o să mai scriu vreo treizeci de cărți.”Din păcate, nu vom afla niciodată câte ar mai fi avut de spus Alexandru Ivasiuc. Acele treizeci de cărți au devenit doar zece. Nu putem sa nu ne întrebăm care ar fi fost cursul unui erudit precum el după căderea regimului. Cum s-ar fi prezentat romanele sale? Vocea naratorului ar fi fost la fel domoală? Sau ororile pe care încearcă să le prezinte subtil deveneau mult mai prezente?

Răspunsul său anticipat la „întrebarea gravă pe care mi-o pun – întrebarea pe care și-o pune fiecare erou din fiecare carte a mea, din fiecare nuvelă – este următoarea: oricare ar fi traumele reale ale unui trecut apropiat, ar trebui să trăim ca să le depășim, astfel încât viețile noastre să se înscrie într-un mers istoric, să nu rămânem cantonați în nici o nenorocire, să le depășim nu numai fizic, dar și psihologic și social. Nu e un secret pentru nimeni că eu am avut o asemenea traumă. Dar chiar experiența câștigată în timpul desfășurării ei m-a învățat că nu putem fi liberi decât dacă înțelegem ce ni se întâmplă. Nu e nevoie neapărat să justificăm pe toată lumea. Nu intră nici măcar în temperamentul meu.”

Alexandru Ivasiuc este un om de o sinceritate aparte și deschis asupra subiectelor, delicate sau nu, din viața personală. Mai mult, îi face plăcere să divulge informații legate de operele sale. În interviuri dezvăluie care este romanul său preferat, găsim lămuriri asupra unor scene emblematice ale operelor publicate, descoperim matricea unor personaje, izvorul unor imagini pe care le vom discuta, mai târziu, în lucrarea noastră.

Eseurile lui Alexandru Ivasiuc – un protest rațional

Alexandru Ivasiuc este un bine cunoscut și, totodată controversat, scriitor și eseist din perioada comunistă. Deși debutează în volum destul de târziu, are o intensă activitate publicistică. Numeroasele articole publicate în reviste de referință sunt cele care îi dovedesc apartenența filozofică.

Cunoaștem istoria și modul în care Partidul Comunist a câștigat mulți adepți ce doreau o schimbare radicală între granițele țării. Mulți tineri de la aceea perioadă au fost convinși de acțiunile și programele comuniste. Cu toate acestea, Alexandru Ivasiuc nu se înscrie în partid, firea lui răzvrătită purtându-l prin alte, să le zicem, experiențe.

Mereu în căutare de libertate, un tânăr ce nu dorea să fie controlat, Alexandru Ivasiuc va participa, student fiind, la un miting din timpul revoluției maghiare. Acest lucru va duce la ani de detenție în diferite închisori, ca, mai apoi, să fie arestat la domiciliu. Cu toate acestea, peste ani, el se arată un înflăcărat adept al marxismului, pe care îl consideră adevărata modalitate de a trăi și singura șansă a societății de a progresa.

Dacă romanele pe care le scrie sunt mai temperate în ce privește ideologia sa de viață, adeziunea lui Alexandru Ivasiuc la marxism este bine definită de aceste articole sau eseuri ale sale. Dacă el a devenit adeptul acestei ideologii în perioadele petrecute în închisoare (să fi fost rezultatul unei reeducări?), nu se cunoaște. Totuși, este puțin probabil. Eseistul dă de înțeles că era în cunoștință de această doctrină încă de dinaintea perioadei de detenție.

Chiar el afirmă într-unul din eseuri că: „În termeni marxiști, deci, radicalitatea este o revoltă împotriva alienării, adică împotriva produsului uman fetișizat, care îmbracă o formă opresivă și ne apare ca un nonsens. (…) De aici și până la actul revoluționar nu este decât un pas, doctrinele radicale adunând forțele necesare operației de înlăturare a ordinii stabilite. Revolta culturală se transformă în revoltă de fapt, atunci când forțele capabile să o realizeze sunt mature”.

De fapt, această convingere asupra credinței sale marxiste vine în urma multelor studii făcute asupra acestei filozofii, iar scrierile sale gazetărești divulgă un caracter cu o puternică determinare marxistă a lui Alexandru Ivasiuc. Acest lucru nu trebuie să fie neaparat unul negativ. Într-o măsură mai mare sau mai mică, această filozofie de viață l-a adus pe Alexandru Ivasiuc pe scena literară românească.

Două sunt volumele de eseuri pe care Alexandru Ivasiuc le-a publicat: Pro domo. Radicalitate și valoare și Pro Domo, la o distanță de doi ani. Între cele două volume de eseuri se poate observa o ușoară diferență în tonalitate. În primul volum – Pro Domo. Radicalitate și valoare – Alexandru Ivasiuc pezintă mult mai pregnant doctrina marxistă. Articole întregi atestă apartenența sa ideologică: „Radicalitatea analizei marxiste”, „Tânărul Marx – Contemporanul nostru”, „Pornind de la <Marxismul secolului XX >”, ,,Lenin – schiță de portret intelectual”, „Lenin și o problemă literară” etc.

Eseistul prezintă în scrierile sale filozofice lucrările publicate de acești întemeietori ai marxismului, lucrând cu și discutând despre noțiuni fundamentale cum sunt: Adevărul, transcendentul, divinitatea, teoria alienării, existențialismul, Omul, Istoria, Arta etc.

Scopul acestor eseuri este „să verbalizeze și să explice autorului însuși o idee care îl chinuie de cîțiva ani ca idee, și poate de când există ca temperament, intuiția – să-i spunem – ca la baza valorilor majore stă radicalitatea, atitudinea radicală, incizia și negația necruțătoare în trama acestei lumi în care trăim”.

Alexandru Ivasiuc scrie, în primul rând, pentru sine, pentru a-și clarifica propriile zbateri interioare, pentru a se regăsi și a se putea recunoaște. Aceste articole aduc în prim plan un intelectual preocupat de lumea socială, de mersul societății nu doar românești, ci și străine.

El chiar are parte de mai multe călătorii în afara României cum ar fi schimbul de experiență în Iowa, Statele Unite ale Americii sau perioada în care a conferențiat la Oxford, Anglia. Deși se confruntă cu sisteme atât de diferite de cel românesc de la momentul respectiv, Alexandru Ivasiuc nu se întoarce influențat de cele trăite, așa încât să să îi schimbe teoriile. Pare că aceste experiențe nu fac decât să îi întărească ideile filozofice.

„Mă consider marxist, adică un om care crede într-o raționalitate a lumii umane, care crede în contradicție, care crede în mișcare, care știe că totul este istoric”. Și apelând la sinceritate: care dintre oameni este acela ce reușește să își schimbe părerile fundamentale când acestea s-au cimentat de-a lungul anilor și îi definesc personalitatea? Prea puțini.

Am putea afirma că Alexandru Ivasiuc nu era preocupat de marxism ca mecanism politic. El nu era un promotor al unor idealuri politice, ci a unor afirmații ideologice. Chiar dosarele Securității confirmă neacordarea lui cu demersul realismului socialist, aplicarea politică a marxismului. Acest lucru îl determină să fie atât de inconsecvent în temele pe care le adoptă în romanele sale: folozofice, cât și politice.

Tocmai de aceea pare greu de crezut că alipirea sa la ideologia marxistă i-ar fi fost impusă. Ca argument, vom cita dintr-un interviu acordat de Alexandru Ivasiuc „Știu precis, de pildă, că strămoșii mei dinspre mamă s-au așezat în comuna Biserica Albă în anul 1445, când au fost înnobilați de către Ioan Corvin de Huniade și purtau numele satului de unde porneau, li se spunea De Ferești. Erau niște bieți oieri, însă nu s-au mutat, au stat în același loc și s-au perindat generație după generație timp de cinci sute de ani. Stabilitatea asta extraordinară am detestat-o, în tinerețe socoteam această latură a familiei mele drept burgheză. Revoltându-mă împotriva ei am plecat de acasă la vârsta de șaisprezece ani”. Firea sa tânără era una divergentă.

În Cuvînt înainte la volumul Radicalitate și valoare avem propria definiție a lui asupra radicalismului: „A fi radical înseamnă a merge la rădăcină, iar la rădăcină întâlnești contradicția generatoare de viață”. Aceste expuneri sunt o dovadă incontestabilă a înclinației lui Alexandru Ivasiuc spre a căuta miezul lucrurilor, originea și dezvoltarea lor. Este un fapt care atestă aderarea conștientă și voită la filozofia marxistă, care, din perspectiva sa, aducea o schimbare a minții și, astfel, și a atitudinii.

Articolele din primul volum de eseuri sunt împărțite în patru părți: I. Radicalitate și valoare, II. Literatură și dialectică, III. Marxism și literatură și IV. Polemici. Titlurile acestor capitole sunt sugestive chiar și celor care nu au citit vreun volum de eseuri al lui Alexandru Ivasiuc.

În prima parte avem numeroase definiții ale radicalității marxiste. Scopul eseurilor este clar enunțat din primele rânduri: „ne propunem chiar mai mult în această suită de eseuri, și anume de a dovedi că radicalitatea nu este numai o năzuință perpetuă, dar și o sursă a valorii, în toate domeniile, (…) că numai punctele de vedere radicale fac cu adevărat istoria”. Alexandru Ivasiuc avea o filzofie radicală deoarece dorea să fie parte integrantă a marilor schimbări ce alcătuiesc și formează Istoria.

Oamenii mari ai umanității, filozofi precum Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Immanuel Kant, Karl Marx sau scriitori ca W. Shakespeare, Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski sunt considerați oameni radicali dintr-un punct de vedere sau altul, personalități ce au schimbat sau au lăsat o urmă în Istorie. Ei reprezintă oamenii radicalității. „Purtătorii radicalității sînt marii neliniștiți, nemulțumiți, întorcînd spatele existenței, obsedați de demonul lor interior față de care nimic nu este destul de real și demn de respect. (…) Purtătorii de radicalitate își pierd împăcarea și liniștea ce însoțește contemplația ființei”. Un astfel de om înclină să devină și Alexandru Ivasiuc.

Radicalismul este o formă prin care eseistul Ivasiuc și-a trăit viața. Preocuparea sa de nou îl obligă să adopte o poziție vehementă față de mijloacele tradiționale de expresie. Mijlocul prin care această opoziție se realizează va fi eseul. Acest prim volum de eseuri abundă de definiții ale radicalismului și ierarhizarea valorilor din perspectiva marxistului Alexandru Ivasiuc.

Dicționarul explicativ al limbii române definește radicalismul ca „preconizare și practicare a metodelor radicale în soluționarea unor probleme”. (DEX, p. 897)

Din punct de vedere marxist, radicalitatea este „o dispoziție a sufletului” (p. 14), „ o revoltă împotriva alienării” (p. 16), „ eliberează adeseori operele majore de comentarii, le lasă libere pentru un nou comentariu, reprezintă momentul în care creației i se smulg vălurile” (p. 28), „o atitudine și o filozofie a vieții care s-a manifestat în arta modernă” (p. 72), „ incizia și negația necruțătoare” (p. 78), „actul de destrămare a unei structuri și de formare a uneia noi” (p. 78).

În a doua parte, Alexandru Ivasiuc se axează pe Artist, Artă, operă literară, cultură, proză contemporană, eroul literar și alte asemenea concepte literare. Pentru fiecare din ele, autorul eseurilor oferă definiții și aduce argumente care să îi întărească viziunile.

Din perspectiva scrierilor grecești pe care Alexandru Ivasiuc le dezbate și accepta, Artistul este „stăpînitul deplin în momentul în care se eliberează, nu de tot, ci numai de nebunia forței care-l umple”. Artistul este cel care cunoaște mult mai mult decât lasă să se înțeleagă. Arta este „o spontaneitate care se înfrînge pe sine și se curbează după cea mai severă regulă”. „A crea înseamnă a transforma haosul în cosmos”. Chiar dacă imaginea face clar trimitere la creația biblică, filozoful a negat deseori transcendentul, credința în orice fel, singurul său crez fiind cel marxist.

Deseori scriitorul Alexandru Ivasiuc a mărturisit că n-a avut idei premergătoare romanelor pe care le-a scris. Despre romanul Vestibul afirmă că l-a scris pe durata a patru săptămâni, fără a se mai întoarce asupra lui cu alte modificări. El considera că fiecare scriere în parte este, de fapt, aceeași operă reactualizată, reorganizată. Astfel că „opera majoră presupune eliberarea de prejudecăți, o plonjare în materia nudă a vieții (…). Preconcepția o ucide și talentul devine evocator”. Dar scriitorul nu se pliază cu eseistul, iar operele sale nu sunt fără prejudecăți. Contradicțiile reapar în afirmațiile sale. „O operă literară fără conflict și fără probleme nu poate să aibă speranța existenței, pentru că este în afară de trama reală a luminii”.

Interesant este că Alexandru Ivasiuc pare că își concluzionează viitoarele scrieri prin părerile exprimate în eseuri: „o carte care nu modifică scrisul într-o literatură poate fi o carte bună, nu și una mare”. Unele cărți scrise de el sunt cărți bune dar nu mari, nu au adus schimbări majore literaturii române. Probleme cu care se confruntă eroii săi sunt fundamentale pentru acea perioadă de timp. Radicalitatea trăirilor lor este valabilă atâta timp cât Istoria s-a desfășurat în cadrele acestei filozofii. Aceleași probleme pe care autorul le atribuie eroilor romanelor sale sunt experimentate chiar de el în plan personal. Societatea divergentă este cauza unor suflete împărțite, dezbinate. „Eroii nu mai au o viață relațională, (…) ci probleme existențiale”.

Eseurile din a treia parte fac elogiul fondatorilor marxismului: Karl Marx și Friedrich Engels, dar și continuatorului acestora – V. I. Lenin. Articolele prezintă admirația lui Alexandru Ivasiuc pentru cei care au făurit filozofia de viață pe care a adoptat-o. Portretul întocmit lui Karl Marx este unul admirativ și plin de aprecieri și dezbateri asupra scrierilor acestuia. Acest capitol prezintă teoriile și definițiile filozofiei ce l-a condus pe Ivasiuc în acțiunile sale. Desigur apar concepte ca „omul total”, „omul concret”, „omul uman”, „existențialism”, „determinism”, „social”, „structuralism filozofic”, „om și umanism”, „omul creator și arta” etc.

Ultima parte a acestui volum îl duce pe lector înapoi la teme fundamentale și pare a fi o revenire asupra ideilor prelucrate în a doua parte. Prim planul se reașează pe importanța și destinul Artistului, a cărților, a literaturii și culturii într-o societate civilizată. Se reiau idei, se reafirmă convingeri, se redefinesc noțiuni. Apar propriile năzuințe și cerințe de la societate.

Eseitul revine la importanța Artistului și năzuințelor lui prin creațiile pe care le realizează. Strâns legat de procesul creației este și climatul creației, Alexandru Ivasiuc exprimând importanța și influența acestuia asupra Artistului și, cu precădere, asupra operei.

Lipsa unei direcții a criticii este subiectul unuia dintre articole. Desigur totul este prezentat prin prisma radicalității de care trebuie să dea dovadă. Scriitorul articolului este tăios și foarte dur la adresa acestei categorii de literați. „Critica noastră, pe lângă fenomenele accentuate de cinism, mercenariat, de lipsă de respect pentru adevăr, care otrăvesc climatul literar, mai este și fără busolă în marea majoritate a cazurilor. Și o călăuză dezorientată nu este decît un tovarăș de rătăcire”. Când un orb călăuzește pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă. Problema epocii sale este că, deși unii critici nu erau orbi trebuiau să poarte bățul și ochelarii pentru a supraviețui în mijlocul atâtor nevăzători.

Articolele publicate în „Contemporanul” și „România literară” s-au dorit a fi o lămurire personală a credințelor și năzuințelor lui Alexandru Ivasiuc. Scopul lor a fost „să verbalizeze și să exprime autorului însuși o idee care în chinuie de cîțiva ani ca idee – (…) că la baza valorilor majore stă radicalitatea”. Surpriza vine la sfârșitul acestor articole, când Alexandru Ivasiuc se vede ca și acești nevăzători ai societății în care trăia. El nu își vede scopul îndeplinit. Mai mult considera că tăcerea ar fi fost cel mai bun argument. „Ții o rubrică tinzând să formezi un curent de opinie. Nu cred că am izbutiti să fac acest lucru și înainte de retragere aș vrea să dau câteva explicații”. Dezamăgirea este atât de mare încât trebuie verbalizată. Prima problemă pe care o întrevede este setarea unui scop prea îndrăzneț: fundamentarea unei estetici marxiste. Concluzia la care ajunge este importanța cărților, ele fiind singurele capabile de o schimbare. „Însă e adevărat că o cultură nu se face cu articole, ci cu cărți. Să ne retragem spre ele, spre scrierea lor”.

Despre unul dintre volumele de eseuri în proză el declara: „am eliminat titlurile transformând-o într-un jurnal de gândire. E o consemnare a lecturilor, a impresiilor, a problemelor, a lucrurilor care mă preocupă. El (volumul) cuprinde, în același timp, nevoia mea funciară de atitudine. Consider că am dreptul și datoria să mă exprim în for”.

Alexandru Ivasiuc vorbea despre al doilea volum – Pro Domo – apărut în 1974. În acesta, el adună articole scrise de-a lungul a aproximativ trei ani, articole ce străbat subiecte din cele mai diverse: republica lui Platon, umanismul Renașterii, lumea modernă, lumea democrată, rolul literaturii în oricare societate ce se vrea modernă, democrația literară, principiile artei, artistul, scriitorul, poetul, poezia, opera literară, adevărul, rolul criticii, conștiința de sine,conformismul, concretul, libertatea, inefabilul, creația, marxismul, naționalismul, contemporaneitatea ș. a. m. d.

Al doilea volum de eseuri – Pro domo – prezintă teme similare celor din primul volum. Diferența între cele două este înlăturarea titlurilor, după cum mărturisea autorul. Articolele sunt aranjate după dată. Primul contact cu acest volum dă cititorului impresia lecturării unui jurnal. Senzația este ca aceea a unei violări a intimității. Ca în orice jurnal, autorul lui se confesează, se adresează, în primul rând, sieși. El fie consemnează fapte importante pentru sine, fie dezbate (sau dezvăluie) subiecte apropiate sufletului său.

Cum am precizat, subiectele sunt din aceeași sferă de discuție ca în Radicalitate și valoare. Se reiau și se redau definiții ale Artistului, a literaturii, a adevărului, ale conformismului, a democrației, a intenției. „Arta (…) este cea mai înaltă trezire” este una din frumoasele definiții pe care le putem afilia Artei.

Dintre filozofii pe care îi abordează în eseurile sale amintim pe: Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Karl Marx, Immanuel Kant, J. Piaget. Scriitori amintiți sunt atât din țară, cei cunoscuți la momentul respectiv, cât și din literatura universală: Nichita Stănescu, Ion Barbu, M. Sadoveanu, Marin Sorescu, Radu Cosașu, Zaharia Stancu, S. Damian, William Faulkner, G.G. Marquez, Edward Gibbon, Dante, Thomas Morus și alții.

În articolul dedicat lui Nichita Stănescu, eseistul afirmă despre poet că „este poetul meu preferat dintre toți cei care au scris în românește în ultimele decenii (…). Nichita e mare nu pentru că are talent, ci pentru că ne simte”.

Mărturisind dorința sa de a fi un geometru, Alexandru Ivasiuc nu putea trece cu vederea un autor precum Ion Barbu. Poemul Riga Crypto și lapona Enigel este considerat incomparabil. Numai „înalta gîndire, încorporată după rigorile matematicii și în cea mai simplă și mai economicoasă formă” poate crea un așa poem plin de simboluri și încriptări.

Mihail Sadoveanu primește, de asemenea, o recenzie din partea lui Ivasiuc. Sadoveanu este văzut ca un scriitor ce „poate constitui subiectul unui studiu de stilistică și de naștere organică a limbii cultivate”. Radu Cosașu este adulat pentru volumul său de nuvele, Supraviețuiri. Opera este considerată importantă deoarece „orice operă adevărată comunică secret cu experiența, temerile și năziunțele noastre”. Jocul cu moartea, al lui Zaharia Stancu, este considerat un roman bun din cauza talentului de care a dat dovadă autorul său.

Tot în acest volum de eseuri, apar unele afirmații ce pot fi considerate controversate pentru aceea perioadă. Perioada comunistă este o perioadă în care lucrurile importante se spun sopțit. „Înăbușitele șoapte sunt semnul presiunii unui mediu și al inhibițiilor. (…) Țesătura de șoapte este sfîșiată de momentului tragic ca apoi totul să recadă în șoaptă”. Această afirmație este cît se poate de îndrăzneață. Literatura de sertar este un astfel de exemplu.

Cultura, afirmă Ivasiuc, „trebuie să promoveze în egală măsură frumosul, binele și adevărul”. Desigur, aceste concepte sunt departe de a fi absolute, ele primind definiții în funcție de filozofia adoptată. „Adevăratul deșert este numai cel cultural” este o afirmație absolut adevărată a autorului acestor articole.

Alexandru Ivasiuc a fost mereu conștient de capacitatea sa de a gândi și a filozofa lucrurile. Cu umor declară că din această cauză a devenit încrezut. El afirma că urăște lenevia. Ba chiar dorința de cunoaștere este motorul vieții sale. „Eu cred că, realmente, știm niște lucruri pe care nu le știm. Și că cea mai mare fericire a omului este să afle lucruri pe care nu le știe”. Ce motivație pentru dezvoltarea intelectuală poate fi mai frumoasă?

Eseurile publicate și rubrica din „România literară” sunt o imagine clară a unui protest rațional. Articolele sale sunt bine legate, au un liant comun pe care Alexandru Ivasiuc îl păstrează din dorința de a argumenta o opinie. Întrebările adresate și lăsate fără răspuns, sau al căror răspuns e preconizat în următorul articol face ca cititorul să revină la actul lecturii. Publicul cititor le gustă din plin. Ele sunt o scandare a nevoii de schimbare, a punerii piciorului în prag și a preluării frâielor culturii.

Titlurile articolelor publicate sintetizează ideea dezbătută în scrierile sale. Dintre numeroasele titluri menționăm: Judecata esențială, Explicația unei absențe, O cronică politică, Apel la gândirea creatoare etc. Tot în „România literară” va scrie rubrica Pro Domo în care tratează subiecte ca: Noi și idealul Renașterii, Noua formă a groazei, Existență și funcțiune, Integrare socială și altele.

Dezbaterile sale au o paletă mare de subiecte, de la cele de propagandă socialistă, de teorie marxistă, până la teorie literară, filosofie, opinii critice sau istorie literară. Un articol ce are caracter propagandist este „Apel la gândirea creatoare”. Titlul este, de fapt, extras din cadrul plenarei Comitetului Central, căreia îi este dedicat articolul. Fără echivoc, aceste idei sunt ca un canon ce așează „clar liniile directoare și principiile care călăuzesc” munca oricărui om de cultură la acel moment. Nu lipsește nici lauda adusă tovarășului Ceaușescu pentru discursul ce îndemna la o gândire marxist-lininistă și respingea celelalte filozofii, ca mai apoi, în articolul O cronică politică, Ceaușescu să devină cel ce pune teoria în practică. Totul este politicizat, inclusiv deschiderea anului universitar.

Pe lângă laudele aduse progresului României, Alexandru Ivasiuc devine militant și afirmă că „această revistă, ca orice publicație din România, este o revistă de partid, ea cuprinde opinii și atitudini care nu pot porni decât de la politica și țelurile partidului. Însă partidul comunist, bazat pe o ideologie științifică, nu pretinde niciodată acțiune oarbă, simplă execuție, ci una bazată pe înțelegere.”

O altă dezbatere asupra marxismului și a socialismului este prezentă în articolul Integrare socială. Discuția tinde spre un caracter mai mult filosofic făcându-se o paralelă între civilizația veche mitologizantă și societatea modernă, socialistă. Se accentuează importanța unei societăți moderne, ce se diferențiază de lumea umbrelor și a oamenilor ce trăiau într-o cupolă de sticlă, atacând direct partidele și filosofia de dreapta.

Articolul Existență și funcțiune prezintă importanța literaturii, Alexandru Ivasiuc combătând un articol din revista „Luceafărul”. Cu toate că se alunecă pe aceeași pantă a socialismului și importanța literaturii în promovarea temelor și ideologiilor de stânga, se afimă și un adevăr general valabil, indiferent de perioada politică sau momentul istoric: „s-a afirmat, pe drept cuvânt, că, înainte de a avea un rost și o funcție, literatura există, are o existență necesară oricărei societăți civilizate. Deci ea corespunde nu numai unor nevoi generale, dar și unei nevoi specifice, care nu poate fi satisfăcută de nimic altceva. Există o nevoie de artă și literatură, cum există nevoi biologice elementare, cu alte cuvinte arta și literatura nu se pot reduce la alte funcții.”.

Un articol ce ia o turnură și face abstracție de la politica vremii este Noua formă a groazei. Eseistul schimbă puțin registrul și se îndreaptă spre alte subiecte. Tema articolului este frica. El diferențiază între modul în care ea a fost percepută de grecii antici și cum era ea percepută la momentul scrierii articolului. Dacă necunoscutul a născut monștrii cum sunt centaurii sau tot felul de aglutinări între oameni și animale, prezentul a dat naștere unui alt tip de monstru: omul-robot. „De animal ne este frică pentru că este imprevizibil, de acest nou monstru-robot pentru că este inflexibil în realizarea programului său, este deci prea previzibil.”

Concluzia lui Alexandru Ivasiuc este una care atestă credința lui că oamenii nu trebuie robotizați sau sălbăticiți, ci ei trebuie educați, având principii bine definite. „Noi trebuie să facem un tip de om care să spună da când trebuie spus da și nu atunci când pricipiile, indiferent de conjunctură, presupun nu.” Cu toate acestea, el nu s-a dovedit a fi un astfel de scriitor, având un traseu sinusoidal, viața sa și atitudinea sa fiind cele ale unui om radical.

Acest lucru nu presupune ruperea de social, de realitate. Dimpotrivă. Romancierul este profund conștient și ancorat în realitatea socială a vremii. El vedea ca un imperativ „necesitatea absolută a ancorării în real, în istoric, în tensiunile epocii, condiția creației nu numai a operei de valoare, dat și a operei existente în conștiințe, factor de transformare a lumii. Angajarea în secolul XX nu mai este un deziderat politic sau ideologic numai, ci și unul estetic, valoric. Pentru că o mare operă exprimă o mare conștiință, iar conștiința este un raport, o relație cu lumea”.

Cu toate acestea, Alexandru Ivasiuc nu a avut un carnet de membru de partid, luând decizia de a se înscrie abia în anul 1968, în acea perioadă când, prin cuvântarea antisovietică a lui Nicolae Ceaușescu cu privire la situația din Cehoslovacia, multe personalități au dorit să se încrie în Partidul Comunist. De fapt, această năvală a oamenilor intelectuali în partid era condusă de o năzuință a unei schimbări. Dar, ca din orice vis, omul se trezește brusc la realitate și îi constată cruzimea.

Eseistul Ivasiuc era un militant pentru comuniune, pentru întrajutorare, pentru coeziune culturală. Avea o mare capacitate de observare a societății în care trăia. Era conștient de nevoia de schimbare și de reorganizare culturală. Aceste lucruri le redactează și în expunerile sale, ca mai apoi să renunțe la rubrica Pro domo din „România literară”, deoarece sesizase schimbări în articolele publicate de el. Renunțarea la rubrica Pro domo poate fi văzută ca o răzvrătire.

Atitudinea lui rămâne aceeași, dar se mută în alt plan, cel ideologic. „Negația cea mai deplină se realizează prin schimbarea punctului de vedere, prin eliberare a radicalului din datele problemei și așezarea lui la o înălțime sau profunzime sau excentricitate ce desființează seriozitatea absolută a problemelor și raporturilor nuanțate în care suntem plasați în mod obișnuit”.

Literatura este, astfel, un mod de a propaga noi ideologii, puterea politică fiind o temă ce se regăsește nu doar în articolele sale, ci, în doze diferite, și în romanele publicate în cei zece ani de activitate literară. Mai pregnantă sau foarte puțin sesizabilă, tema puterii poate fi o trăsătură comună romanelor lui Ivasiuc.

Cel care iese în evidență și care i-a adus prestigiul în perioada comunistă este romanul Păsările. Acesta prezintă cum „generalul strivește individualul. Toate ororile comunismului își trag rădăcina din această variantă leninistă a vechii idei hegeliene. A o pune în centrul unui roman era o dovadă de curaj în anii ‘60. Autorul procedează însă fără radicalitatea de el însuși solicitată în articole”.

Așa cum preciza criticul citat – Nicolae Manolescu – Alexandru Ivasiuc a adoptat o altă atitudine în romanele sale. Radicalitatea de care a dat dovadă în eseuri este domolită în proză. Romancierul, însă, își găsește argumente pentru o astfel de atitudine. El sincer recunoaște că de-a lungul vieții a avut parte de puține schimbări care să îi afecteze construcția sa primară, purtând în sine o constantă în ceea ce privește modul său de a reacționa la ceea ce îl înconjura.

Privind azi în urmă, această afirmație se arată contradictorie. Vedem că Alexandru Ivasiuc a avut diferite reacții în momente cruciale, iar firea sa maramureșeană, pe care o invocă permanent, i-a determinat temperamentul coleric. Oricum, și alți scriitori ai vremii au avut trăiri ambivalente în ceea ce privește crezul lor politic sau cel literar. Nu puțini au trecut de la o atitudine potrivnică sistemului la una favorabilă. Alții au renunțat la favoritisme și s-au depărtat, înfățișând o atitudine plenară realității înconjurătoare.

Aceste lucruri l-au determinat pe criticul Ion Simuț să ateste cele patru literaturi ale perioadei comuniste: oportunistă, subversivă, disidentă și evazionistă. Fiecare latura are partea ei în istoria literaturii române și trebuie privită din unghiul ei de creație. „Fiecare din cele patru tipuri de literatură are o evoluție proprie de la o etapă la alta, are o istorie separată, specifică.”.

Mediul politic, social, cultural are, așadar, o mare influență asupra omului. Nu își are temei afirmarea că această alipire a filozofului Ivasiuc de marxism ar fi rezultatul constrângerilor. Omul se adaptează mediului său de viață. Generațiile se definesc după climatul lor social și cultural.

Scriitorii s-au adaptat diferit la condițiile perioadei comuniste. Unii au reacționat violent sau mai subtil, după cum am amintit. Dar o lipsă de reacție este o reacție în sine. Susținerea unei ideologii sa a alteia ține de libertatea de a alege, care este un drept fudamental al omului. Da, Alexandru Ivasiuc a fost un marxist convins și a avut o atitudine dură în ce privește mersul cultural al țării sale, dând uneori dovadă de exces de zel. Dar să nu uităm că omul Ivasiuc nu a avut o viață tocmai ușoară. Adolescența și tinerețea sa au fost marcate de numeroase tulburări: fuga de acasă, nefinalizarea studiilor, revolta studenților, experiența închisorii.

El a privit aderarea la ideologia marxistă ca o revoltă împotriva a tot ce era, de fapt, în scena vieții sale la acel moment. El lupta pentru o schimbare. Eseurile sale sunt ferme în afirmații și declarații. Ele conțin acele credințe ale lui Alexandru Ivasiuc legate de menirea societății culturale, a scriitorului, a artei, a scrisului, a omului în genere. Pentru Alexandru Ivasiuc arta „este prin esența sa activitate integrativă, participantă la elucidarea întrebărilor fundamentale ale celor cu care comunică”.

După cum am afirmat anterior, el nu a căzut într-un fel de marxism extremist, politicizat, iar propaganda lui ține de o răspândire a filosofiei marxiste. Alexandru Ivasiuc polemizează cu sine asupra concepțiilor marxiste, pune întrebări, problematizează, compară, ca mai apoi să vină cu o concluzie. El credea cu tărie că „socialul nu este o îngrădire, ci din contră, ca totdeauna la Marx, un proces într-o continuă efervescență a noului, o expansiune”.

Era o perioadă a unei libertăți relative, subtil controlată, ce oferea iluzia noului, a schimbării. Cu toate acestea, Alexandru Ivasiuc era în vizorul Securității și făcea parte dintr-un cerc de intelectuali ce erau și ei sub lupa regimului, printre care Nicolae Manolescu sau Nicolae Breban.

De aici și schimbarea ce se întrevede în romanele scrise de el. De la Vestibul la Racul, este o distanță considerabilă. Acest lucru atestă natura de bază a scriitorului: contradicția. Dar această caracteristică este specifică fiecăruia din noi și nu poate fi adusă ca dovadă în dosarul său literar. Modul său de a acționa nu era unul direct, deoarece el, fiind marxist, nu se putea tăgădui pe sine. „Cine caută puritatea, găsește contradicția și poate acesta este semnul că a reușit într-adevăr să pătrundă într-o zonă a decantărilor și principiilor. De aceea, radicalitatea ajunge întotdeauna, când este autentică, la contradicție, la schimbare, la semne și sensuri, oricare ar fi domeniul lor de acțiune”.

În fond, Alexandru Ivasiuc este o oglindă a epocii sale. De ce? Pentru că, la fel cum oglinda arată nenumărate fețe ale aceluiași obiect, în funcție de poziția pe care o adopți și Alexandru Ivasiuc prezintă numeroasele fețe ale societății în care trăia, fără a încerca negarea unora sau a avea intenția de a le cuprinde pe toate.

Bibliografie

Ediții utilizate în raport din opera lui Alexandru Ivasiuc

Ivasiuc, Alexandru, Vestibul, București, Editura pentru Literatură, 1967

Ivasiuc, Alexandru, Pro domo. Radicalitate și valoare, București, Editura Eminescu, 1972

Ivasiuc, Alexandru, Pro domo, București, Editura Eminescu, 1974

Ivasiuc, Alexandru. Interval. Corn de vânătoare, Ediție îngrijită de Tita Chiper-Ivasiuc, Prefață de Alex. Ștefănescu, București, Edituara 100+1 Gramar, 1997

Bibliografie critică

1. ISTORII LITERARE, SINTEZE

***Bibioteca critică. Alexandru Ivasiuc interpretat de…”, studiu introductiv, argument, atologie, cronologie și bibliografie de Constantin Preda, București, Editura Eminescu, 1980

Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, vol. II, versiune revizuită și augumentată, București, Editura Semne, 2009

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008

Manolescu, Nicolae, Literatură română postbelică. Lista lui Manolescu – Proza. Teatrul, Brașov, Editura Aula, Colecția Canon, 2001

Simuț, Ion, Incursiuni în literatura actuală , Oradea, Editura Cogito, 1994

2. DICȚIONARE. MONOGRAFII

*** Dicționarul general al literaturii române, Editura Academiei, coord. gen. Eugen Simion, vol. III (E-K), București, Editura Univers Enciclopedic, 2005

*** Dicționarul scriitorilor români, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, volumul II (D-L), București, Editura Fundației Culturale Române, 1998

*** DEX. Dicționarul explicativ al limbii române, coordonatori: acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche, Ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998

Cordoș, Sanda, Alexandru Ivasiuc – monografie, antologie comentată, receptare critică, Brașov, Editura Aula, Colecția Canon, 2001

Lefter, Ion, Bogdan, Alexandru Ivasiuc. Păsările, antologie, prefață, comentarii, referințe critice și bibliografie de Ion Bogdan Lefter, București, Editura Albatros, Colecția Lyceum. Texte Comentate, 1986

Lefter, Ion, Bogdan, Alexandru Ivasiuc, ultimul modernist, Pitești, Editura Paralela 45, 2001

Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, (vol. I: A-L), Pitești, Editura Paralela 45, 2006

3. Critică și istorie literară în volume

Georgescu, Paul, Printre cărți, București ,Editura Eminescu, 1973

Goldiș, Alex, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, București, Mugur, Florin, Profesiunea de scriitor, București, Editura Albatros, 1979

Odangiu, Marian, Romanul politic, Timișoara, Editura Facla, 1984, Editura Casa Românească, 2011

Ștefănescu, Alex, Prim Plan (35 de scriitori români contemporani, dispuse în ordine cronologică), București, Editura Eminescu, 1987

Tismăneanu, Vladimir, Democrație și memorie, București, Editura Curtea Veche Publishing, 2006

Ungheanu, Mihai, Arhipeleag de semne, București, Editura Cartea Românească, 1975

Articole de critică și istorie literară în periodice

Alexandru Ivasiuc, O cronică politică în „România literară”, vol. 2, anul IV, Septembrie, nr. 41/1971

Alexandru Ivasiuc, Existență și funcțiune în „România literară”, vol. 2, anul IV, Decembrie, nr. 50/1971

Alexandru Ivasiuc, Noua formă a groazei în „România literară”, vol. 2, anul IV, Decembrie, nr. 49/1971

Interviuri

În volume

Mugur, Florin, Profesiunea de scriitor, București, Editura Albatros, 1979

Coord. Sasu, Mircea, Vartic, Mariana, Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografă, Editura Minerva, București, 1986

În periodice

Borda,Valentin, „ A fi viu înseamnă a-ți trăi prezentul” interviu cu Alexandru Ivasiuc în „Vatra”, anul I, nr. 8 noiembrie 1971

Buzilă, Boris, „Pentru mine Păsările prezintă încheierea unei etape, ne spune Al. Ivasiuc” în „Magazin”, an XVI, nr. 685, 5 decembrie 1970

Coroiu, Constantin „ Obsesiile noastre în această epocă sunt obsesii politice”, interviu cu Alexandru Ivasiuc în „Convorbiri literare”, nr. 8 august 1976

Cristescu, Maria-Luiza, „Detest înapoiera ca pe un dușman personal și aș dori ca România să fie o țară avansată”, interviu cu Alexandru Ivasiuc în „ Vatra”, anul IX, nr. 6, 20 iunie 1979

Electronică

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1529%3Aun-memoriam-alexandru-ivasiuc-12071933-4031977&catid=60%3Adin-marea-de-amar&Itemid=167&lang=ro