Alexandru Ioan Cuza Si Reformele Sale Bisericesti. Evaluare din Perspectiva Istorica Si Teologica
Alexandru Ioan Cuza si reformele sale bisericești. Evaluare din perspectivă istorică și teologica
Cuprins
Intruducere
I.Cadrul istoric din a doua jumatate a sec. al XIX-lea. Unirea Principatelor Române
I.1. Organizarea de stat a Țării Românești și Moldovei în perioada 1848-1856
I.2. Unirea Principatelor. Începutul domniei lui Cuza
II . Programul reformator al lui Cuza cu privire la Biserică
II.1. Secularizarea averilor mănăstirești
II.1.1. Situația mănăstirilor la urcarea pe tron a lui Alexendru Ioan Cuza
II.1.2.Conflictele dintre Domnitor, monahii greci și Patriarhia Ecumenică
II.1.3. Călugării constituiți în “autorități grecești și nație
II.1.4. Termenul de compromis, potrivit protocolului XIII
II.1.5.Rolul diplomatic al lui Alecsandri, Negri și atitudinea Marilor puteri
II.1.6. Înglobarea veniturilor mănăstirești în bugetul statului
II.1.7. Conferințele de arbitraj
II.1.8. Acțiunea grecilor în străinătate și despăgubirile în bani
II.1.9. Situația politică în Europa. Atitudinea hotărâtă a Franței de a nu recunoaște niciodată comunităților grecești dreptul de proprietate
II.1.10. 13/25 decembrie 1863. Legea secularizării. Înștiințarea Porții. Răsunetul în țară
II.1.11. Opinia statelor occidentale cu privire la legea secularizării
II.1.12. Conferința ad-hoc a reprezentanților Marilor Puteri de la Constantinopol din 1864. Efectele ei
II.1.13. Comisia internațională. Titlurile de proprietăți. Despăgubirea în bani. Împrumutul extern
II.2. Înființarea unei autorițăți sinodale centrale
II.3 Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului General al Bisericii Române
II.4 Organizarea și reglementarea schimei monahale
II.5 Legea pentru înmormântări. Legea Comunală. Codul Civil.Legi pentru reglementarea învățământului teologic și a limbii de cult
II.6 Legea pentru numirea ierarhilor, contestată de unele personalități ale vremii
III. Evaluarea reformelor lui Cuza și impactul lor asupra Bisericii OrtodoxeRomâne
III.1. Procesul secularizării, act de reîntregire național-teritorială dar și de stopare a implicării puterilor străine în viața Bisericii și a țării
III.2 Legea sinodală o înfăptuire remarcabilă pentru Biserică
III.3 Legea călugăriei, un act dramatic pentru viața Bisericii, dar necesar
III.4 Legea comunală și Codul Civil, transferul problemelor civile din seama Bisercii în atenția Statului
III.5 Legea pentru numirea ierarhilor, o necesitate istorică
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Personalitate remarcabilă a istoriei românilor, Alexandru Ioan Cuza și-a legat indisolubil numele de Unirea Principatelor, act care a marcat procesul de constituire a României moderne. Ales Domnitor al Moldovei și Munteniei, unite prin persoana sa, Alexandru Ioan Cuza a inițiat, în timpul scurtei sale domnii – 1859-1866 – un amplu program de reformare care au transformat din temelii structura societății românești. Prin opera sa înnoitoare, „Domnul Unirii”, a contribuit în mod esențial la progresul și modernizarea țării. Patriotismul care l-a călăuzit în toate acțiunile sale l-a situat în conștiința poporului nostru alături de marile glorii ale trecutului.
Lucrarea de față urmărește de a contura mai bine programul de reformare bsericească a marelui Domnitor, prin care se arată marea sa personalitate și iubirea de țară și de dreptate care l-au călăuzit în toată viața sa.
Identificându-se cu aspirațiile de libertate, dreptate și progres social, Domnitorul Unirii, prin reformele structurale pe care le-a inițiat și înfăptuit, a contribuit în mod decisiv la progresul societății românești și al Bisericii străbune, ajutându-le în dezvoltarea lor în plan spiritual, social și administrativ. Animat de o dragoste fierbinte față de patrie, întruchipând cu cinste dreptul de afirmare liberă și demnă a națiunii sale, neabătut și intransigent când era vorba de țară, Cuza neîndoielnic este și rămâne un ilustru conducător al națiunii române, unul dintre principalii făuritori ai României moderne.
Este lucru știut de toți, că până în secolul XIX Țările Române s-au dezvoltat într-un ritm într-adevăr slab. Sistemul general de conducere continua să fie, în secolul XIX, cel vechi, feudal. De abia actul Unirii de la 1859 a făcut posibilă consolidarea Principatelor în interior și în afară, datorită, în mare parte, guvernului de atunci și mai ales Domnitorului Cuza, care a proiectat și impus o mulțime de reforme în acest sens.
Îndrăznețul plan al reformelor lui Alexandru Ioan Cuza era o adevărată binefacere pentru țară. Bucuria și mulțumirea manifestate față de unele din măsurile lui, sunt o mărturie în această privință. Legile bisericești ale lui Cuza sunt ca oricare alte legi, produsul firesc al procesului istoric de dezvoltare al vieții. De aceea, ele nu pot fi înțelese fără o cunoaștere a situațiilor și împrejurărilor care le-au dat viață. În înțelegerea și aprcierea acestor legi, precum și a tulburărilor produse de unele dintre ele, cunoașterea aceasta trebuie să cuprindă poziția Bisericii și a conducătorilor ei, atât pe plan intern, cât și extern.
Cadrul istoric din a doua jumatate a sec. al XIX-lea. Unirea Principatelor Române
Spre mijlocul veacului al XIX-lea societatea româneasca se afla într-o situație complexă, contradictorie, în ceea ce privește opțiunile de viitor, respectiv căile pe care urma să se angajeze. Pe de o parte, continua să se mențină un puternic trdiționalism, susținut cu energie și de forțele conservatoare, care se opuneau pe cât le era posibil unor înnoiri în ceea ce privește structurile interne, diversele instituții ale statului, inclusiv a raporturilor dintre autoritatea laică și Biserică, cu instituțiile sale.
Nu poate fi ignorat și alt fapt, acela al pătrunderii tot mai intens a ideilor iluminismului apusean în Principatele Române, prin intermediul tot mai numeroșilor tineri care își făceau, și nu o dată își și desăvârșeau, studiile în Occident și care, întorși acasă, militau pentru „europenizare”, adică și pentru modificarea raporturilor dintre stat și Biserică, în conformitate, mai mult sau mai puțin real și vizibil, cu tendințele de laicizare din Occident, mai evidente, între altele, în sistemul de educație, adică în școli, în ceea ce privește drepturile politice și civile, chiar și în ceea ce privește egalitatea religioasă între diferitele confesiuni creștine sau chiar în raport cu alte opțiuni religioase – mozaismul, de pildă, francmasoneria cu un rol important pe atunci etc.
În sfârșit, nu poate fi ignorat și faptul că, realitățile interne ale Principatelor Române erau influențate, nu o dată determinate de Marile Puteri implicate în așa-numita „Problemă orientală”, între care Rusiei – proclamată protectoarea creștinilor din Orient, în mare măsură din rațiuni demagogice și politico-diplomatice puse în slujba expansionismului – , îi revenea un rol important.
Pentru mai multă vreme, respectiv până dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea, situația internă a Principatelor Române a stat sub semnul Regulamentelor Organice, care au reprezentat, într-un anume fel, o primă formă de organizare constituțională și care cuprindea, în general, numeroase elemente și în legătură cu Biserica românească, fixându-i un statut care, în linie generală, a durat până în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Precum se știe, timp de șase ani, începând din 1828, Principatele Române s-au aflat sub ocupație rusească. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, din 2-14 septembrie 1829, – adevărat dictat al învingătorului de atunci, – Rusia și-a impus nu numai așa-zisul protectorat statal, în realitate o formă de semidominație, dar din punct de vedere al organizării de stat sub cele mai diverse forme. Însăși alcătuirea Regulamentelor Organice a fost încredințată unor boieri filoruși, care au lucrat sub supravegherea atentă și atotputernică a adjunctului guvernatorului general, generalul-conte Pavel Kiseleff, care a și avut, de altfel, cuvântul final în stabilirea textelor care au și intrat apoi în vigoare.
Teoretic, se prevedea o organizare de stat bazată pe principiul separării puterilor. Debuta atunci, intr-un anume fel, și o istorie a parlamentarismului modern la români. Prin prevederile identice în ceea mai mare parte și prin afirmarea clară a ideii de unitate, Regulamentele Oreganice au avut un rol însemnat în pregătirea Unirii Principatelor.
I.1. Organizarea de stat a Țării Românești și Moldovei în perioada 1848-1856
După înfrângerea vremelnică a revoluției de la 1848, reacțiunea internă, cu sprijin politic și militar al Turciei și Rusiei, a încercat să reintroducă vechile rânduieli și, în aparență, a reușit să realizeze acest obiectiv. În realitate, idealurile revoluției de la 1848 erau încă vii în mintea tuturor elementelor progresive, care, i-au continuat lupta în forme noi, adaptate la noile realități interne și externe. Ca urmare, în ciuda organizării politice, întemeită, în principal, pe elemente feudale, forțele progresiste, puternic sprijinite de popor, au reușit să creeze cadrul ideologic și instituțional necesar formării statului național român modern.
Imedit după revoluție, prin Convenția de la Balta-Liman, Rusia și Turcia au impus Țării Românești și Moldovei un sistem politic puternic marcat de elemente tipice pentru sistemele feudale. Totuși, prin felul în care au fost formulate, și mai ales prin felul în care au fost interpretate, aceste dispoziții, care introduceau reglementări vechi, cu caracter feudal, ofereau posibilitatea unor transformări viitoare. Astfel, convenția prevedea reintroducerea Regulamentelor Organice, dar cu o serie de schimbări, oferind totodată posibilitatea modificărilor în viitor.
Prin urmare, Regulamentele Organice rămâneau, în aparență, legea fundamentală a celor două țări românești, dar, în fapt, nu s-a revenit la regimul regulamentar anterior. Cu privire la instituția domniei, de pildă, s-a modificat vechiul sistem, domnii fiind numiți de către puterea suzerană și de către cea protectoare pe timp de 7 ani. Așadar, potrivit convenției, domnia nu mai era nici viageră, nici electivă. Ea și-a păstrat caracterul nobiliar, cu precizarea că domnul urma să fie numit dintre boierii credincioși puterilor străine.
Este de menționat faptul că în această perioadă s-au adus și modificări cu privire la componența caimacamiei. Conform Regulamentelor Organice, caimacamia trebuia să fie formată din trei persoane, pe când în anul 1856, la expirarea domniilor lui Gr. Al. Ghica și Barbu Știrbey, în ambele țări române a fost numită în această calitate o singură persoană.
Cele două adunări obștești, introduse prin Regulamentele Organice au fost și ele desființate. Adunarea obștească extraordinară nu mai era necesară, câtă vreme domnul era numit de cele două puteri, iar Adunarea obștească obișnuită a fost înlocuită cu Adunările ad-hoc. În perioada 1850-1856 au funcționat Divanuri obștești, fiind compuse din reprezentanți ai boierilor și clerului și hotărând asupra bugetului, controlului gestiunii statului și a municipalităților, controlului asupra finanțelor publice, adoptării proiectelor de legi. Iată, deci, că prin crearea acestui organ s-a mai facut un pas în direcția limitării puterilor domnului, precum și în direcția separării puterilor în stat.
Vechea armată, așa cum fusese organizată în sistemul regulamentar, a fost și ea desființată, deoarece se alăturase revoluției. S-a prevăzut ca pe viitor să fie cercetată atitudinea fiecărui ofițer pentru a nu se permite angajarea celor ce împărtășeau idei revoluționare.
În ceea ce privește administrația centrală, deși principalele ramuri au rămas aceleași, s-a introdus o terminologie nouă, vechile dregătorii numindu-se departamente sau Ministere. Cel mai important organism administrativ era Ministerul de Interne, care se ocupa nu numai de asigurarea ordinii publice, dar și de agricultură, sănătate sau lucrări publice. În perioada la care ne referim, poliția a fost reorganizată radical, creându-se o rețea complicată, cu o întinsă competență, mai ales în capitală și în orașele dezvoltate.
Toate aceste transformări, decurgând din prevederile Convenției de la Balta-Liman, au fost urmate de altele, înfăptuite fie pe baza unor hotarâri interne , fie pe baza unor acte internaționale. De altfel, articolul 3 al Convenției de la Balta-Liman prevedea necesitatea revizuirii Regulamentelor Organice în scopul perfecționării organizării statului. A fost adoptată apoi Convenția de la Paris (1858), pe baza tratatului de la Paris și a propunerilor făcute de către Adunările ad-hoc din Țara Românească și Moldova.
Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Paris, în Țara Românească și Moldova uramau a fi convocate Adunările ad-hoc, formate din reprezentanții tuturor categoriilor sociale, pentru a exprima dorințele tuturor locuitorilor cu privire la organizarea de stat. Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost precedate de confruntări politice extrem de tăioase, deoarece de orientarea ideologică a celor aleși depindea și viitorul politic al țărilor române. Întrucât în ambele principate, unioniștii, bucurându-se de un larg sprijin popular, au ieșit învingători. Lucrările Adunărilor ad-hoc s-au deschis (septembrie 1857) într-o atmosferă de entuziasm patriotic. Principalele hotărâri ale acestor adunări, în care pentru prima dată au participat și reprezentanți ai țărănimii, au fost privitoare la: recunoașterea autonomiei și neutralității celor două țări române, unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare străină, formarea unui guvern reprezentativ și constituțional. După cum se poate constata, aceste adunări reprezentative au adoptat hotărâri ce aveau să influențeze în mod decisiv viitorul lor politic. Așadar, cu toate că Adunările ad-hoc au fost prilejuite de un anumit context internațional hotărârile lor aparțin celor mai vajnici patrioți și constituie expresia voinței poporului român.
În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desființate, iar hotărârile lor, împreună cu un raport al Comisiei europene, au fost trimise reprezentanților puterilor garante, care s-au întrunit la Paris în mai 1858. În urma dezbaterilor care au durat până în august, Conferința de la Paris a elaborat o convenție în care se înfățișau statutul internațional și viitoarea organizare internă a Principatelor.
Formula adoptată la Paris a fost plină de ezitări și contradicții, reflectând divergențele dintre cele șapte puteri. Astfel, cele două țări românești urmau a purta numele de „Principatele unite al Moldovei și Țării Românești” dar, de fapt, ele aveau sa capete o organizare separată, cu domni distincți, cu adunările legiuitoare și capitale distincte. Elementele de apropiere între principate erau puține și nesemnificative: Comisia Centrală de la Focșani, care avea să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de casație unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotație dintre cele două țări, aplicarea unei banderole albastre la drapelele de stat care continuau să rămână deosebite.
Convenția mai cuprindea și o serie de principii specifice democrației burgheze,ca și recomandarea de a se pune baze noi, prin modificarea legislației, relațiilor între boieri și țărani. Legea electorală, anexată Convenției de la Paris, introducea un sistem cenzitar prin care moșerimea era în mod vădit favorizată.
Deși Convenția nu a răspuns așteptărilor îndreptățite ale forțelor progresiste, ale poporului, ea a constituit totuși un punct de plecare, o recunoaștere internațională a dreptului românilor de a trăi uniți în cadrul statului lor național.
I.2. Unirea Principatelor. Începutul domniei lui Cuza
Realizată sub semnul ideilor revoluționare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin formarea statului național modern.
Unirea Principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit, prin ea însăși, un act de curaj și de demnitate națională, dar pentru ca acest act să fie valorificat pănă la capăt au fost necesare eforturi uriașe de consolidare pe plan intern și internațional. Lupta pentru desăvârșirea Unirii a durat mai mulți ani, la capătul acestora, prin voința poporului condus de marele reformator care a fost Cuza, statul național român modern era de acum constituit.
Domnitorul Cuza și colaboratorii săi apropiați au avut de înfruntat opoziția din interior, care se opunea nu atât desăvârșirii Unirii, cât mai ales înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care statul român modern nu era conceput.
Pe plan extern situația era, de asemenea, extrem de dificilă. Deoarece puterile garante stăruiau asupra rămânerii la formula uniunii personale, ceea ce nu dădea satisfacție intereselor națiunii române. Mai mult chiar, puterile garante înțelegeau să se prevaleze și pe mai departe de regimul capitulațiilor, susținând în alianța cu Poarta, un regim anacronic, ce le oferea posibilitatea intervenției în treburile interne ale Principatelor, precum și obținerea unor importante beneficii. Față de această situație, Cuza a trebuit să ducă o luptă extrem de dificilă, în cursul căreia, cu hotărâre și demnitate, a folosit cele mai variate mijloace: tratative, fermitate, o bună informare a puterilor garante mai cu seamă, politica faptului împlinit. Se știe că dubla alegere a lui Cuza nu a fost recunoscută imediat. Dintre puterile garante erau favorabile: Franța, din rațiuni privitoare la echilibrul de forțe, Prusia și Sardinia deoarece erau interesate în promovarea principiului unității naționale, Rusia pentru a slăbi Imperiul Otoman, Anglia a avut o atitudine în consecință, iar Austria și Turcia s-au opus, Austria se temea că statul național român se va întregi prin unirea cu Transilvania, iar Turcia își vedea amenințată dominația asupra Țărilor Române. În acest context, Cuza și forțele progresiste, sprijinindu-se pe popor, au adoptat o atitudine îndrăzneață, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aștepta recunoașterea dublei alegeri, Cuza i-a înlăturat pe caimacami și a început să guverneze cu toată autoritatea.
Domnul a avut de înfruntat și opoziția internă care îi opunea lui Cuza lipsa de recunoștere a dublei alegeri și înainta necontenit reclamații și memorii puterilor străine. Cu toate acestea, adoptând o atitudine demnă, Cuza nu a solicitat grăbirea confirmării. După multe retractări de la Conferința din august 1859, Turcia și Austria au recunoscut dubla alegere. Ceremonia de investitură s-a desfășurat discret, într-un cadru restrâns, pentru a se sublinia caracterul ei auxiliar.
Lupta pentru unire nu s-a limitat doar la acțiunea dusă pentru ștergerea unui hotar anacronic și nefiresc, ci ea s-a împletit firesc cu tot ceea ce s-a întreprins pentru a se pregăti crearea noului stat, modern, iar Unirea Principatelor n-a însemnat doar realizarea unei unități și nici o simplă unificare administrativă, ci a însemnat crearea statului nou, act istoric de care trebuiau să beneficieze pături mult mai largi decât cele beneficiare ale Regulamentului organic. „Dornici a fi mai tari – declara în Adunarea ad-hoc a Moldovei, la 29 oct./10 nov. 1857, deputatul Vasile Mălinescu – ați cerut unirea cu frații munteni , …dorind ca legiuirea să fie pozitivă trebuințelor și intereselor întregii nații, ați cerut ca legile să se facă de către o obștească Adunare. Atât încă nu-i destul. Trebuie să mergeți mai departe. Trebuie să da-ți viață noului stat român ce voiți a înființa. Iar viață atuncea îi veți da când veți primi principii mari și drepte la reorganizarea sa.”
La rândul său, deputatul Constantin Haralambie exprima în Adunarea ad-hoc a Tării Românești, la 7/9 decembrie 1857, idei similare, când punea întrebarea: „Cine nu știe că dacă nația exprimă dorința și trebuința de a avea un guvern constituțional cu o singură adunare reprezentativă, este ca fiecare membru al societății române, trăind în atmosfera unor instituțiuni liberale, să-și poată dezvolta liber facultățile sale morale și intelectuale, ca fiecare să se poată bucura, sub protecțiunea legilor, de a sa viață, onoare, familie și proprietate?”
Aceeași poziție față de sensul unirii a exprimat-o, cu vigoare și rar talent, Mihail Kogălniceanu, în memorabila ședință de la 5/17 ianuarie 1859 a Adunării elective a Moldovei, când adresându-se noului domnitor, el îi arătase că se deschisese „o epocă nouă” și-i ceruse să fie „omul epocei” și să reînvie timpurile glorioase ale națiunii, între altele, „prin dezvoltarea instituțiunilor”.
Odata cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza s-a deschis pentru Principatele Unite un drum larg pentru reformarea și reânnoirea instituțiilor statului, cadrul legal – european – pentru realizarea acestui proces fiind creat, de altfel, de înseși stipulațiile de la Paris din august 1859. Convenția – deși era considerată „o monstruozitate impracticabilă” – pusese în vigoare o serie întreagă de principii înaintate: responsabilitatea miniștrilor, inamovibilitatea magistraților, dreptul fiecărui cetățean cu un venit de 3000 de galbeni de a ocupa tronul, adoptarea oricărui impozit numai în temeiul unui vot favorabil al adunării, egalitatea cetățenilor în fața legii și a impozitelor și accesul egal la funcțiile publice.
Domnitorul, el însuși un om al progresului, „domnul nou” pe care îl ceruse Kogălniceanu, s-a înconjurat de sfetnici care înțelegeau necesitatea reînnoirii instituțiilor publice și chiar și atunci când – datorită sistemului electoral reacționar în ființă – a fost nevoit să încredințeze guvernul conservatorilor, el a ales dintre aceștia pe cei care acceptau, fie și limitat, un program de reformare.
Dubla alegere a fost în mod firesc punctul de plecare pentru un întreg ansamblu de reformare, care au cuprins în rețeaua lor viața social-economică, politică și culturală. Reformele au avut, pe de o parte, menirea de a unifica, de a suda cele două țări, de a servi ca temei de organizare unitară noului stat, și pe de altă parte, ele au contribuit la democratizare – în limitele orânduirii capitaliste – și la înlăturarea sechelelor feudale. Reformele au avut un larg câmp de desfășurare și au transformat în mod evident cele două țări într-un stat unitar și modern. „În perspectiva istorică, aceste reforme, de la cele mărunte la cele majore, apar ca având o însemnătate tot atât de mare ca și actul propriu-zis al Unirii, concretizat în dubla alegere, moment declanșator în procesul de formare și organizare a statului modern român.”
II . Programul reformator al lui Cuza privitor la Biserică
II.1. Secularizarea averilor mănăstirești
În fiecare principat românesc există câte o biserică de sine stătătoare, cu organizația și ierarhia ei aparte. În Țara Românească pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei, cu sediul la București, ființau episcopiile de Râmnic, Buzău și Argeș, iar în Moldova în afară de Mitropolia din Iași existau episcopiile de Roman și Huși.
Bisericile celor două principate erau autonome. În materie de dogmă și de diciplină însă, ele recunoșteau «supremația și jurisdicția canonică a patriarhului din Constantinopol». În interior, episcopii «depindeau de mitropolitul respectiv ca de cel mai înalt șef bisericesc local» care, «la rândul lui exercita supremație canonică asupra eparhioților săi respectivi». Fiecare eparhie se administra independent iar în dicasteria ei se judecau și procesele căsnicești adică de divorț.
Hirotoniile făcute fără limită de către episcopi creau probleme chiar dacă întreținerea lor cădea în seama proprietarilor de moșii. Săvârșirea slujbelor în grecește în unele biserici, venitul mănăstirilor închiante care merge către locurile cărora le erau afierosite și primirea noilor viețuitori în mănăstirile țării fără să fie reglemntată de vreo lege specială sunt doar câteva dintre problemele întâlnite de Cuza la urcarea pe tron.
În afară de acestea biserica nu avea un organ central de conducere, nu era și de drept autocefală iar în organizarea ei puteau fi observate lipsuri.
Aceste lipsuri și probleme existente au făcut ca spiritul reformator al lui Cuza să intervină și aici, încercând să aducă unele înoiri însă după cum el însuși mărturisește: n-a voit să facă bisercii strămoșești decât numai bine; lucru ce pare a fi adevărat căci multe din înoirile sale au avut și părți pozitive.
II.1.1. Situația mănăstirilor la urcarea pe tron a lui Alexendru Ioan Cuza
Vechiul proces dintre țară și călugării greci, deslănțuit de revoluția de la 1821, proclamat de revoluția de la 1848 și cerut de Divanul ad-hoc, a revenit drept moștenire domnitorului Cuza.
Înainte de a începe lucrările comisiei, fixată de Protocolul XIII, față de grija și de insistențele suspecte ale călugărilor, Domnitorul Cuza a cerut să i se facă rapoarte asupra situației mănăstirilor din țară, închinate și neînchinate, pentru a se documenta asupra problemei. Din aceste anchete, el se convinge că multe mănăstiri erau părăginite, chiar dintre acelea care ar fi avut cu ce să se întrețină. Cauza părăginirilor lor era arendarea propriilor lor moșii de către călugării greci. Bisericile erau mai mereu închise și nici un viețuitor nu amintea măcar de ctitorul sau donatorul acelei mănăstiri.
Tăcerea desăvârșită din aceste mănăstiri dovedea îndestul interesul pe care-l aveau călugării greci de a face să se piardă chiar memoria ctitorilor acelor mănăstiri și orice din vechea lor administrație românească.
Situația nu era mai bună nici la mănăstirile neînchinate. Locașurile erau puțin mai bine întreținute, dar averea era înstrăinată de epitropi și egumeni. Satele aflate pe moșiile mănăstirești n-aveau de exemplu: biserici și cimitire, morții se îngropau pe câmp.
Aceste anchete indicau în schimb în fiecare județ: sute de moșii și proprietăți rurale, care aparțineau mănăstirilor închinate și neînchinate, precum și sate întregi a căror populație muncea pentru monahii indigeni și călugării străini.
Cu acest prilej s-a observat că numai în timp de zece ani (1830-1840) călugării încasaseră din veniturile moșiilor din Țara Românească 212.661 taleri, iar în perioada de la 1848-1854 suma de 11.672.915 piaștri valahi, la care se mai adăuga 9.323.528 piaștri din partea moșiilor din Moldova.
Partea gravă a acestor anchete o constituiau însă indicațiile asupra situației materiale și morale deplorabile în care se găsea populația autohtonă, aservită moșiilor înstrăinate și arendașilor străini din Fanar. Cuza și-a dat seama că „țărănimea reprezintă nu numai populația cea mai numeroasă a țării, dar și forța sa cea mai puternică și mai sănătoasă, iar aceste elemente străine, cu care n-avem comunitate de limbă, tradiții și aspirații, nu puteau fi considerate ca parte a neamului și trebuiau deci eliminate”.
Ideile romantice asupra situației prospere a săteanului, considerat ca fericit al pământului, din generație în generație, dinainte și după revoluția de le 1848, încetaseră. Cuza avea să fie exponentul generației care a înțeles să fie în curentul nevoilor și ideilor timpului, canalizându-le și dându-le orientarea cea mai potrivită.
II.1.2. Conflictele dintre Domnitor, monahii greci și Patriarhia Ecumenică
Odată cu urcarea pe tron a lui Cuza, o corespondență vastă începu între Constantinopol și Principate. Patriarhul cu întreg Sinodul patriarhal intervine pentru orice mică neplăcere a vreunui călugăr grec, cu cuvinte măgulitoare la adresa Domnitorului.
Domnitorul român ca și guvernul său nu se arătau deloc impresionați de aceste semne de lingușire. Faptul demn de reținut este că multe din manevrele acestea abile ale patriarhilor, care reușiseră așa de bine în trecut , în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza n- au mai avut sorți de izbândă. Cităm spre exemplificare cazul doamnei Casandra Filaret, care arendase moșia Ghermănești a mănăstirii din Moldova, pe baza sugestiilor unei scrisori a starețului Constandie de la Muntele Sinai. Fiindcă arendarea se făcuse fără formele impuse, guvernul a refuzat executarea actului. Ea reclamă și chiar se adresează consulatelor străine.
La 28 august 1862, Ministerul Cultelor înainteaza Domnitorului un referat, în care se spune că în urma reclamațiilor Casandrei Filaret, primite la Ministerul Cultelor, prin organul consulatului francez, și în urma cercetărilor făcute, s-a stabilit că acea scrisoare nu putea fi privită decât ca o simplă recomandare și că niciodată ea nu se poate privi ca o îndatorire și pentru aceasta nici nu se poate pune în aplicare. Hotărârea aceasta a fost comunicată consulatului francez, menționându-se faptul că nici într-un chip nu i se poate acorda posesia acelei moșii, pentru că sunt legi care nu îngăduie decât pentru egumenii români a se face donație și punere posesie .
După multe rapoarte între Ministerul Afacerilor Străine și al Cultelor, în cele din urmă, reclamația Casandrei Filaret a fost rezolvată în favoarea mănăstirii.
Un alt caz caracteristic și doveditor al patriotismului Domnitorului Cuza, care călăuzea toate atitudinile sale în raport cu Patriarhiile din Orient, este următorul: în 1861, una din aceste patriarhii destituise și înlocuise pe nedrept pe unul din rarii egumeni români al uneia din mănăstirile închinate. Noul egumen grec, prezentându-se să-și ia postul în primire starețul român n-a vrut să-l recunoască de stăpân. Egumenul grec însă nu a cedat. El a cerut audiență lui Domnitor pentru a reclama cazul. Domnitorul a ordonat să fie chemat și egumenul român. După cercetarea hrisoavelor mănăstirii, dându-și seama de dreptatea starețului român, l-a felicitat călduros, adresându-i și următoarele cuvinte: ”Întoarce-te la slujba Sfinției tale cu bine, de acum vei administra în pace mânăstirea ce ți s-a încredințat, căci nu va mai putea nimeni să te oprească”. În aceeași împrejurare, egumenul uzurpător a fost admonestat astfel: ”Du-te și spune-i superiorului d-tale că egumenul mănăstirii bine s-a purtat cu tine și că l-am numit egumen pe toată viața. Spune-i că nu mai are drept a numi și destitui pe nimeni în țara noastră”. Dispozițiile lui Cuza nu erau însă fără motiv; ele își au temeiul în însuși faptul că neînțelegerile și ura dintre călugări erau tot mai mari. Călugării greci deveniseră agresivi și nu vroiau să respecte nici chiar legile țării. Persoanele care nu erau agreate de autoritățile patriarhale în funcțiile de conducere ale locașurilor sfinte din țară, aveau de suferit de multe ori, fiind înlăturate.
Averchie, arhimandrit român de la Sfântul Munte și trimis în Principate, nevoind să profite ca ceilalți trimiși ai Patriarhiei de a trăi în răsfățarea moșiilor mănăstirești spre a-și satisface „plăcerile dobitocești”, a fost reclamat de confrații săi că urmărește secularizarea mănăstirilor și că nu încetează a îndeplini întocmai cele prevăzute de legile române. Pentru aceste motive el a fost rechemat și înlocuit cu un egumen, care „nu era decât o bucată de carne, asemenea unui bucium gros, brut și inert, fără învățătură, fără sentimentul uman… destinat numai și numai a mânca și strânge bani”.
Ajuns la Sfântul Munte în 1862, Averchie a fost întâmpinat de călugării de acolo cu aceste cuvinte: „Ai prădat interesele tuturor mânăstirilor. Ai prădat interesele și drepturile unei națiuni. Ai călcat așezămintele monastirești. Noi, trimițându-te la București ca să fii apărător al drepturilor monastirești, tu te-ai unit cu românii de acolo, dându-le prilej spre a seculariza veniturile noastre de acolo; tu ai de gând să ruinezi aceste sfinte lăcășuri.” Ura a mers așa de departe, încât el a fost omorât prin otrăvire.
Nesupunerea călugărilor greci în fața legilor stabilite și ordinelor transmise de puterea executivă le- a adus amenințarea că vor fi dați afară din țară. Guvernul din acea vreme a sancționat întotdeauna energic asemenea infracțiuni. Astfel, pentru că egumenul mânăstirii Văcărești și-a permis să se intituleze „Episcop al monastirilor Sf. Mormânt”, nu a rămas fără pedeapsă. El a fost destituit și dat în judecată.
Într-adevăr, fapta egumenului era o nesocotire a legilor și de aceea a fost pedepsit.
II.1.3. Călugării constituiți în “autorități grecești și nație”
Patriarhii recomandau episcopi și egumeni, care veneau prin încuviințarea patriarhilor spre a vizita mânăstirile, precum și pentru a lua știință și încredințare despre starea și bunurile lor.
În același timp, întrețineau cu „mari sacrificii” bănești o propagandă asiduă a cauzei lor prin publicarea a numeroase memorii. Propaganda aceasta stăruitoare urmărea consolidarea drepturilor lor juridice asupra averilor închinate. Ei au mers până acolo încât se socoteau aici în Principate drept „autorități grecești”, care trebuiau să vegheze la apărarea intreselor lor particulare sub motivul că autoritatea consulilor greci de la Iași și București nu era suficientă pentru o asemenea apărare.
Domnitorului, deseori, îi revenea sarcina să judece pricinile „și conflictele dintre arhiereii greci imorali”. Măsurile lui indispuneau întotdeauna pe Patriarhi. Iată de pildă ce-i scrie unul dintre aceștia: „O dreaptă turbare ne-a cuprins din pricina unei porniri abominabile și supărătoare ce se reduce la izbirea caracterului ierarhicesc și la moralicească atingere a unui bărbat nevinovat ca Episcopul Peristreras, sosit acolo de vreo câteva luni. Cine este acest arhiereu și cu ce fel de viață nepătată a petrecut până acum numitul, o mărturisesc toți concetățenii săi, dar și noi chiar cunoaștem de când de mai mult timp am iubit pe acest bărbat, care, pentru înțelepciunea sa, se și bucură de obșteasca bună opinie și respect. Intrigile însă și invidia au putut până în cele din urmă a arunca asupra-i cea mai nedreaptă hulă, spre a-i înegri buna opinie printr-un mizerabil și nerușinat organ al unui tânăr din insula Sichina, aflată în Marea Albă, și care tânăr se numește Gheorghe”.
Patriarhul intervenea pe lângă Domnitor ori de câte ori se primeau plângeri împotriva „obrazelor arhierești”, motivând că în alte țări, de altă credință, asemenea plângeri nu ar fi primite și că, prin asta, se atinge prestigiul Bisericii. Domnitorul era stăruitor rugat să anuleze și să nu de-a curs plângerilor “sub orice cuvânt s'ar privi” și să împiedice ca un arhierereu să ajungă de batjocură în fața opiniei publice s-au a tribunalelor.
Nemulțumirile și reacțiile energice ale Românilor din Principate cu vremea au sfârșit prin a îngrijora forurile oficiale ale Bisericii Ortodoxe din Orient. Cert este că pentru a pune capăt acestor fricțiuni și pentru a reabilita autoritatea lor în ochii opiniei publice românești, ele s-au gândit și sfătuit să schimbe și să amelioreze sistemul de administrație al mânăstirilor. În acest sens, în august 1862, Patriarhul din Constantinopol cu cei doisprezece episcopi sinodali, aduc Domnitorului l-a cunoștință că încă cu patru ani în urmă: “din înpărătească bună-voință în privința unei reorganizări bisericești și celor ale nației noastre, în acord cu generala înbunătățire a tot imperiului și a progresului luminilor, s'a întocmit aci în Constantinopol un consiliu național provizoriu, compus din obrazele arhierești și laice, care reprezintă Capitala aceasta și toate eparhiile de din afară și care consiliu, îndelencindu-se doi ani, a emis regulă privitoare la ameliorația administrației a tot felul de ramuri ale obșteștilor pricini bisericești și ale nației noastre”. Se menționează în scrisoare că acest consiliu național este compus din doisprezece membrii. Se mai solicită protecția domnului și se recomandă trei călugări cărora li s-a dat delegație prin “sinodicesc consințământ”. Aceștia erau: Episcop Peristeras, Kir Kiril și Evloghie Simonopetritu, bărbați cu viață curată care se bucură de încrederea Bisericii. Recomandarea se considera ca o adevărată binecuvântare, pe care o făcea Sinodul în favoarea mănăstirilor închinate, pentru ca să pună lucrurile de acord în sensul celor cuprinse în regurile relative la toate sfintele mănăstiri, cercetând starea și trebuințele fiecărei mânăstiri.
II.1.4. Termenul de compromis, potrivit protocolului XIII
Cuza, însă, a înțeles situația în care se găseau Principatele Române. El s-a identificat cu tendințele, cu aspirațiile și cu preocupările poporului său și astfel și-a dat sema și de greutățile pe care trebuie să le întâmpine acțiunea sa de restabilire morală și materială a Statului român, ofensat în suveranitatea sa națională, și de misiunea sa. Acțiunea aceasta a urmărit-o cu sfințenie și a suferit consecințele neplăcute a urii provocate și îndreptate împotriva sa de opozanți.
„Nu vecinătatea noastră cu Rusia, nu necredința în religia ortodoxa l-au determinat pe marele domnitor la luarea averilor mânăstirești, ci dragostea pentru țară și poporul său- dragostea pentru gloata țărănească ce însuma cel puțin 85 % din populația Principatelor.” Constatarea tristă că „cei ce vindeau cu sacalele la Țarigrad au ajuns ei boieri în țările românești, lipsa de credință religioasă și îndrăzneala călugărească, înțelegerea că un stat nu poate să se dezvolte decât dacă este național, iubirea profundă și convigerea sigură că țăranul e aristocrație, singura aristocrație de rasă și de suflet a unei țări, viziunea într-un apropiat viitor istoric, toate l-au îndemnat să înceapă lupta grea și să o ducă la sfârșit.”
În mesajul său se vede grija pe care o avea pentru Biserică, deoarece el făgăduiește că va face totul pentru strălucirea ei și pentru răspândirea culturii în clasa preoțească, pe de o parte, iar pe de altă parte, promite satisfacerea nevoilor materiale ale preoților, în special ale celor de la țară, pentru a le înlesni ocuparea și preocuparea de datoriile sfinte.
Animat de asemenea idei și sentimente naționale, Cuza invită comunitățile grecești să-și trimită delegații, potrivit protocolului XIII. Sosesc în țară: arhimandriții Atanasie și Chiril pentru Sf. Mormânt; Nylos pentru Muntele Atos, Muntele Sinai, Patriarhia din Alexandria, mănăstirile din Rumelia; Serafim și Ierotei pentru Patriarhia din Antiohia. Trei au mers la Iași, trei la București, arătând astfel Puterilor care erau împotriva unirii că nu recunosc Unirea.
Guvernul numește din partea Moldovei pe Lascăr și Rosetti, iar din partea Munteniei pe Alexandru Golescu și Constantin Bozianu, cu însărcinarea de a dezbate chestiunea la București. Din partea grecilor, cel mai capabil delegat era Nylos. El era și prieten cu ambasadorul Angliei Sir Henry Bulwer. Legătura de prietenie se făcuse prin Doamna Aristarchi, soția fostului agent diplomatic al Munteniei, de origine greacă.
Prima ședință este convocată pentru 3 iulie 1860, dar cum doi membri români, din cauza unor probleme urgente ceilalți au fost nevoiți să lipsească, ședința nu a putut avea loc pentru a începe discuțiile asupra acestei chestiuni. Se acordă termen pentru data de 27 august, cu două zile înainte, delegații sunt invitați să participe la ședința ce urma să se țină la Ministerul Cultelor, dar delegații Lascăr, Rosetti, Al. Golescu și Bozianu demisionează cu acordul guvernului, ca să nu se poată începe lucrările. Se convoacă alte ședințe pentru 7 și 23 septembrie, dar nu se țin.
Patriarhii și șefii comunităților reclamă Porții și Marilor Puteri această tergiversare a conferinței din partea statului român. În locul celor demisionați sunt numiți Melchisedec, Poenariu și Brezoianu. Se întrunesc toți delegații la Minister în zilele de 5, 7, 10 și 12 octombrie, dar nu pot să se constituie. La 12 octombrie, conform protocolului 13 al Conferinței de la Paris, termenul de compromis era expirat. Dezolați, Nylos, Kiril și Serafim încheie rezultatul lucrărilor anunțând “venerabilelor comunități” să își numească arbitri. Trimit o notă agenților Puterilor garante din București în care fac istoricul chestiunii și prezintă șicanele făcute de delegații români.
II.1.5. Rolul diplomatic al lui Alecsandri, Negri și atitudinea Marilor Puteri
Forurile oficiale călugărești sesizându-se de adevăratul sens al acțiunii guvernului român de atunci, destănuiesc intențiile Principatelor și protetează la Puterile Garante. Arbitrajul, potrivit protocolului 13, avea să aibă loc la Constantinopol. Ca arbitri români sunt delegați: arhimandritul Melchisedec, vicar al Episcopiei de Huși, Petre Rosetti Bălănescu, Grigore Bengescu, Scarlat Fălcoianu și Constantin I. Filipescu. Termenul de întâlnire era fixat pentru aprilie 1862. În Principate se i-au măsuri drastice. Se votează legi noi și se fixează pentru proprietăți, fără deosebire, impozite. Astfel, s-a prevăzut ca, din veniturile mănăstirilor închinate, o mare parte să fie înscrisă în bugetul statului. Se fac statistici de călugării din mănăstiri după naționalitatea lor.
Costache Negri, la Constantinopol, Ion (Iancu) Alecsandri, la Paris, duceau o acțiune paralelă pentru a documenta pe delegații Puterilor. Dintre acestea, singură Franța susținea interesele țării noastre și încuraja luarea în stăpânire a averilor mănăstirilor.
În septembrie 1862, Ministerul de Externe primește un raport din partea reprezentantului nostru de la Paris, în care se spune că, în urma conversațiilor avute cu baronul d'Avril, se pare că Franța aprobă întru totul mișcarea din Principate și i-ar sugera, pentru cazul când ele ar fi obligate să accepte arbitri, să li se fixeze atribuțiile. În ce privește administrarea averilor, Franța era de părere ca acest lucru să se facă sub controlul Statului, urmând ca sumele să fie vărsate de către arendași în casieria Statului.
Această sugestie îl face pe Cuza să oblige pe arendași să depună la Caserie sumele din care, după ce se va retrage partea fixată pentru cheltuielile necesare pentru întreținerea așezămintelor religioase, se va trimite și Locurilor Sfinte, partea aferentă. Un schimb de telegrame între Iași- București, Constantinopol, Pera, Târgu-Ocna- Bârlad, țin pe Domnitor la curent cu mersul lucrurilor. Ambasadorii străini, influențați de rapoartele grecilor, trebuiau convinși de dreptatea românilor. Ambasadorul Angliei, care susținea interesele grecilor, propune să se trimită o comisie specială pentru a constata violarea actului. Poarta, îndemnată de ambasadorul Angliei, să pregătescă un memoriu relativ la chestiunea mănăstirilor închinate, pe care să-l prezinte apoi Puterilor garante.
O împrejurare fericită ivită pe neașteptate în favoarea îndreptățirii cauzei noastre românești, în lupta noastră cu partea adversă, anume: unul din patriarhii locurilor sfinte se plânge guvernului român că mai mulți egumeni ale mănăstirilor indigene închinate, ar fi arendat unele moșii în ascuns, pricinuind prin aceasta mari pagube Sfintelor Locuri. Atunci guvernul sub președenția lui N. Crețulescu se folosește de această împrejurare, hotărând ca toate sumele provenite de la arenzile moșiilor mănăstirești închinate, să fie adunate la visterie.
II.1.6. Înglobarea veniturilor mănăstirești în bugetul statului
În țară, Adunarea deputaților, în sesiunea din decembrie 1862, trece în veniturile țării suma de 20 milionale lei provenită din arenzile moșiilor mănăstirești. Ministrul Nicolae Crețulescu se opune, motivând că o amânare s-ar impune până ce se pronunță diplomații. Anastasie Panu și Lascăr Catargi, în aplauzele întregii Adunări, cer ca pe lângă înscrierea cifrei între veniturile țării, guvernul să vină cu o lege pentru aranjarea definitivă a acestei chestiuni. Până în 1863 s-au dat grecilor lovituri mai mult pe ascuns pe când în aparența se trata pentru compromis și arbitraj. În acest an scopul guvernului se dă pe față. Cel puțin loviturile date grecilor devin atât de dese și atât de însemnate încât nu mai este nici o îndoială asupra țintei urmărite: scoaterea călugărilor străini din inima țării. Așa la 2 ianuarie 1863, ministrul oprește exploatarea pădurilor mănăstirilor și predispune a nu se mai vinde decât în parchete, conform legii pentru administrarea pădurilor. Patriarhul Ierusalimului și ceilalți demnitari ai bisericii grecești aflând despre însușirea veniturilor moșiilor mănăstirești de către stat, protestează la Poartă contra secularizării făcută de guvernul român asupra averilor mănăstirești. În sfârșit, la 3 ianuarie 1863, se înscrie definitiv suma în buget. Spre a se asigura sumele, se pune sechestru pe venitul mănăstirilor.
Poarta folosindu-se de acest protest, trimite o notă foarte energică în ziua de 1 (13) ianuarie 1863, către reprezentanții puterilor garante și același limbj nu prea diplomatic îl folosește Ali-Pașa către Domnitor, în depeșa lui din aceeași zi în care el spune, că „niște telegrame sosite din București la patriarhul grecesc au adus la cunoștința guvernului împărătesc, că ministerul și adunarea Principatelor Unite, au de gând a lua, în privirea mănăstirilor grecești, niște măsuri silnice și arbitrare, care tind la confiscarea averilor acestor așezăminte. Este surprinzător că guvernul Alteței voastre, să se apuce să hotărască de la sine o chestie care a fost obiectul conferințelor la Paris. De aceea guvernul împărătesc protestează formal contra oricărui act al Alteței voastre, care ar avea de efect o despoiere sau o însușire a veniturilor mănăstirești și care act ar fi în afara hotarelor trase de conferența din Paris, în ceea ce privește calea de apucat pentru dezlegarea acestei daraveri”. Pentru a cunoște starea de spirit a poporului, Cuza Vodă face o călătorie prin țară. Peste tot a fost întâmpinat cu căldură și simpatie, ceea ce dovedește că acesta împărtășea și susținea politica sa realistă. Prezența lui a fost salutată la Tecuci și la Galați cu multă bucurie. Domnitorul primește felicitări din toată țara.
II.1.7. Conferințele de arbitraj
Încă din decembrie 1861, se semnase un protocol între Principate și reprezentanții Puterilor prin care se recunoșteau hotărârile conferinței de la Paris. Pentru aceasta, prin ordonanța domnească, din 14 martie 1862, Alexandru Ioan Cuza numește delegația română. Comunitățile deleagă pe arhimandritul Nylos și pe H. G. Constantinides, care aveau să se stabilească în București tot timpul prescris de Marile Puteri. Totodată, Patriarhul Ioachim din Constantinopol trimite protestul său contra hotărârilor luate de Principate de a se vărsa veniturile din arendare în casa statului, iar cu ocazia înscrierii în buget, toți patriarhii împreună cu vicarii și curatorii lor imploră Puterilor, binevoitoarea lor protecție. Încep conferințele de la Constantinopol cu reprezentanții Puterilor.
La această depeșă, guvernul român răspunde prin măsuri care loveau ca o măciucă în capul grecilor. Astfel în martie se scoate cu desăvârșire limba greacă din toate bisericile și mănăstirile închinate, tolerând prin o favoare excepțională slujba grecească numai în o singură biserică din Brăila, după rugămințile populației grecești din acest oraș. Ca o sancțiune a acestor dispoziții, se destituie egumenul mănăstirii Vizantia din județul Putna, pentru contravenire ordonanței asupra limbei. La 18 aprilie 1863, Bordeanu, secretarul lui C. Negri, anunță din Constantinopol că la una din conferințe, ambasadorul Angliei a cerut ridicarea sechestrului mănăstirilor, dar cererea nu a fost luată în seamă. Conferința și- a amânat lucrările, mai ales că Negri promisese că va prezenta un memoriu al Domnitorului Cuza în această chestiune. Guvernul francez a asigurat pe agentul român de susținerea sa. În același timp, trimite ambasadorului de la Constantinopol memoriul, pe care agenția română de la Paris îl înmânase.
În Principate încep unele instigări care se credea ca pot ajuta la ridicarea sechestrului pus pe veniturile mănăstirilor închinate. Un egumen al Sfântului Mormânt îndrăznește să lanseze un manifest- circulară, în care declară că veniturile din arenzi ce urmau să fie vărsate în caseria Statului sunt ilegale. Circulara aceasta a avut răsunet în ochii opiniei publice. Guvernul a dat în judecată pe egumen și a comunicat acest fapt la Constantinopol.
Bordeanu încearcă să convingă pe delegații Prusiei, Austriei, Rusiei și Ali Pașa despre dreptatea și necesitate măsurilor luate de guvernul român. Delegatul Rusiei, Novikoff, devine amenințător față de delegatul nostru propunând Consiliului anularea votului Camerei. El se informează de asemenea asupra sumei care urmează să fie dată călugărilor greci pe veniturile mănăstirilor. Într-adevăr Camera votase o despăgubire de 50 de milioane de piaștri turcești în folosul locurilor sfinte. Pentru că chestiunea în litigiu nu poate fi rezolvată ușor, cât și în vederea unei mai serioase documentări, dimplomații au cerut ambelor părți un memoriu, care să cuprindă documentele de proprietate și motivările.
Sprijinitorul cauzei române era însuși Napoleon al III-lea. Pentru secularizare fusese câștigat și Tissot, care scrie în acest sens ambasadorului Franței la Constantinopol. Poarta constantă că prevederile Convenției din 1859 fuseseră încălcate și a cerut numirea unui Comisar la București. Sir Henry Bulwer se asociază, cerând ca acel comisar să se ocupe în mod special de chestiunea mănăstirilor. În cele din urmă Bulwer renunță. Ambasadorul Franței în Turcia primește ordine de la Paris, ca să se opună celor care cereau guvernului român ridicarea sechestrului, ceea ce ambasadorul Moustier reușește să facă, câștigând pe toți ambasadorii și chiar și pe Novikoff.
În țară, la 24 aprilie 1863, are loc un consiliu de miniștrii, în care Chr. Tell cere să se alcătuiască bugete de cheltuieli pentru întreținerea mănăstirilor închinate și numai după aceea să se poată elibera sumele necesare de către fisc. Pe telegrama care anunța hotărârea Guvernului, Cuza, cu mâna sa scrie că încuviințează a se lua din casa fiscului sumele necesare pentru întreținerea mănăstirilor pământene, zise închinate, conform cu starea de față a acelor mănăstiri. În 11 mai, ministrul Tell ordona, a nu se mai da pașapoarte egumenilor, până nu vor lăsa înlocuitori solvabili care să răspundă de odoare și de hrisoave. În 1 iunie se dispune, ca acele contracte de arendă ale mănăstirilor închinate să fie făcute de consiliul miniștrilor și subsemnate de ministerul cultelor. În 18 iunie Odobescu, ministrul cultelor, pentru a înlătura sustragerile de odoare și documente recurge la o măsură mai radicală, dispunând a se pune obiectele prețioase ale fiecarei mănăstiri sub paza autorității civile sau a protopopilor, sau unde nu s-ar putea îndeplini acest lucru, odoarele să fie adunate într-o singură mănăstire fiind puse sub pază militară. Curând după aceea se dispune, ca toate documentele să fie îndosariate la arhiva statului, și se formează o comisie compusă din Buzoianu, Stefan Greceanu și Hajdeu, care să le cerceteze și să constate toate proprietățile și veniturile mănăstirilor.
În același timp destituirile curgeau peste egumenii greci. Astfel „egumenul Atanasie Chiril Văcăreșteanul, dându-se de epitropul sfântului mormânt și ațâțând la nesupunere și la neplata câștgiurilor, este destituit și dat judecăței. Arhimandritul Policarp de la mănăstirea Mihaiu Vodă este de asemenea scos pentru trimiterea de documente peste hotar. De asemenea arhimandritul Nil, unul din delegații de seamă a comunităților grecești la tratările pentru compromis este destituit din egumenia Sf. Trei Ierarhi din Iași și lăsat numai cu aceea a Floreștilor din județul Tutova; aceasta pe temeiul oprirei canoanelor, unde se prevede că un preot nu poate avea în cârmuirea sa două biserici, ceea ce ar constitui caz de cârciumărie”. Asemenea soartă au avut și egumenii altor multe mănăstiri din țară.
Cu alcătuirea memoriilor ce urmau a fi prezentate Marilor Puteri, fuseseră însărcinați: Al. Odobescu în Muntenia și M. Kogălniceanu în Moldova. Odobescu publică o broșură privitoare la acestă chestiune. Odobescu întocmește memorilul și îl prezintă. Concluziile sale însă nu erau mulțumitoare pentru Negri. M. Kogălniceanu amână prezentarea observațiilor sale. C. Negri pleacă la Constantinopol, unde se țineau ședințe după ședințe. Pledând cauza românească, arăta ambasadorilor, că guvernul român nu a făcut altceva decât să își exerseze dreptul său legitim.
II.1.8. Acțiunea grecilor în străinătate și despăgubirile în bani
În acest timp, grecii, prin agenții lor și înarmați cu documente false, încep în Europa propaganda împotriva Principatelor. În vreme ce aceste lupte pe terenul diplomatic erau în toi, apare Negri, care caută să convingă pe membrii conferinței că o despăgubire în bani ar fi fost tot ce ar putea oferi Principatele române.
Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei, convins de dreptatea grecilor, recomandă ambasadorului rus la Constantinopol ca să susțină interesele grecești în ședințele conferințelor. Un schimb de scrisori are loc între diplomații Franței și Rusiei, relativ la această problemă ce interesează atât de mult pe ortodocșii Bisericii din Orient. Novikoff, ambasadorul Rusiei, spunând lui Negri că România s-ar plasa intr-o falsă poziție dacă ar refuza a se supune protocolului 13, ale cărui rezultate puteau fi mult mai folositoare lor decât grecilor, reprezentantul României îi răspunde că „și noi am avea, ca ortodocși, același drept la simpatia Rusiei ca și grecii care voiesc să ne despoaie țara.” Lui Ali-Pașa care avea același discurs, Negri îi răspunde că „nu poate răsturna tratatul de la Paris, ce ne declară deplin automi pentru trebile noastre lăuntrice, și că nu este nimic mai lăuntric decât pământul nostru care este în joc; că apoi guvernul otoman nu putea să țină sama de opinia publică din țara noastră de votul unanim ce se dăduse de curând în adunare, fără a se pune în cumpănă de a aduce iarăși tulburări noue”.
Rușii pentru a descuraja pe Români nu s-au sfiit să amenințe autonomia Principatelor. Împrejurările de atunci au impus Franței să se ralieze parțial punctului de vedere rusesc. De altă parte totuși, la Constantinopol, marchizul de Moustier primea de la Paris instrucțiuni ca să sprijine punctul de vedere românesc.
În 1863 apare în sfârșit memoriul anunțat și pregătit de Ministerul de Externe român. Memoriul acesta, fiind înmânat numai delegatului francez la conferința de la Constantinopol, provoacă nemulțumirea ambasadorilor celorlalte puteri. La 23 aprilie, Domnitorul este informat că Franța nu îngăduie o altă interpretare a protocolului XIII, decât în sensul unei repartiții echiatabile a veniturilor mănăstirești, între comunitățile grecești și Principate. Cum tratativele și discuțiile nu ajungeau la rezultate practice din princina intransigenței delagațiilor puterilor opozante, ambasadorul francez de Moustier primește ordinul de a temporiza conferința până ce guvernul român mai tratează cu patriarhii.
La 31 iulie 1863, guvernul român mărește suma despăgubirilor de la 50 la 80 milioane piaștri, sumă care urma să se plătească în modul următor: 28 889 020 piaștri urmau să fie scăzuți în contul datoriilor egumenilor greci, în urma stipulațiilor anterioare, iar restul 51 110 980 piaștri urmau să fie depuși la date hotărâte, sub garanția colectivă a Porții, Marilor Puteri și Principatelor Române. În același timp, comunitățile erau obligate să prezinte un raport cu nevoile și modurile de întrebuințare a sumelor care se vor vira. Egumenii greci sunt obligați să restituie mănăstirilor ornamentele, cărțile și vasele sfinte pe care le acaparaseră.
Tot din partea Principatelor se mai acordă o sumă de 10 milioane piaștri pentru a se înființa la Constantinopol o școală laică și un spital în care să fie primiți creștinii tuturor riturilor. Conducerea urma să aibă un Consiliu prezidat de agentul Principatelor la Constantinopol și alcătuit din membri români, numiți de agent și doi membrii aleși de comunitatea grecească. Hotărârea se aduce la cunoștința Porții.
Față de atitudinea hotărâtă a delegaților români de a nu accepta alte tratative decât acelea ale unei despăgubiri în bani, ambasadorii încep să se convingă că o altă modalitate de împăcare nu există. De aceea stăruiesc și ei pe lângă patriarhi ca să accepte o asemenea despăgubire. Această schimbare de atitudine a delegațiilor Marilor Puteri se datorează și sprijinului fățiș pe care Franța l-a dat României în aceste împrejurări. Se știa de altfel că marchizul de Moustier avea din partea Franței mână liberă și lupta pe față pentru cauza românească.
II.1.9. Situația politică în Europa. Atitudinea hotărâtă a Franței de a nu recunoaște niciodată comunităților grecești dreptul de proprietate
Dacă este acum să ne dăm seama de interesele ce împingeau Marile Puteri ale Europei la o țintă sau alta, în cauza mănăstirilor închinate, atunci politica unora din ele pare limpede și lămurită, pe când a celorlalte nu pare a avea temeiuri serioase, ci era mai mult un fel de aiureală momentană născută din idei preconcepute întărite prin rutină și nu izvorâte dintr-o concepție a împrejurărilor, conformă cu interesele lor. Puterea care avea ținta sa mai bine definită era Rusia.
Dar tocmai fiindcă mănăstirile grecești reprezentau un interes rusesc, ar fi fost firesc ca puterile celelalte și anume Turcia, Anglia și Austria să nu acorde sprijinul lor. Pentru a înțelege purtarea Turciei favorabilă călugărilor greci trebuie să ne amintim că jefuirea patriarhilor greci era singura rămășiță de îmbogățire nelicită ce mai supraviețuia în împărăția otomană, și că scopul acestei jefuiri atârna de veniturile patriarhilor. Numai din acest punct de vedere, se poate înțelege purtarea Porții; căci din interesele ei politice, însuși turcii își dădeau prea bine sama că lucrau în interesul celor mai strașnici dușmani ai lor; când susțineau pe greci contra românilor. Anglia era cuprinsă de vechea ei idee, integritatea împărăției romane și ea se temea să dea un prea mare avânt României. Austria iarăși era cuprinsă de aceeași teamă, nu însă din cauza Turciei, ci propria ei poziție față cu noua formațiune de stat de la granițele Dunării. Se temea, ca întărirea românilor din acest stat să nu devină un centru de atracție, pentru românii din propria ei stăpânire (Transilvania), despre care atracție se arătau semne neîndoielnice.
În timp ce la Constantinopol ambasadorii discutau mănăstirile închinate, Europa era în prag de război general. Încă din 1859 exista un război între Franța, Piemont și Austria. În Ungaria se pregătea revoluția națiunilor în care erau interesați și românii transilvăneni. Cu multă amabilitate Cuza a știut să se mențină pe linia unei atitudini prudente. Răscoala din Polonia (22 ianuarie 1863) împotriva asupririi rusești, determină o apropiere politică între Franța, Anglia și Austria. Austria însă nu vedea cu ochi buni ridicarea și deșteptarea românilor, fiincă avea interese în Ungaria. Prusia de asemenea ia o atitudine favorabilă Rusiei. Toate împrejurările îi impuneau lui Cuza să mențină starea neutră. În legături cu emigranții unguri și poloni, prieten devotat al împăratului Napoleon al III-lea, urmărind cu mare interes lupta în care erau angajați italienii, „frații noștrii mai mari”, iar în Balcani cu grijă la alianța ce încearcă să se înfiripeze între Serbia, Grecia și Muntenegru; Cuza a știut să rămână neutru spre folosul țării sale, fiindcă în Grecia, în 1862, a pornit o răscoală care alungă pe rege, armata lui Omar Pașa înfrânge pe Muntenegreni și bombardează Belgardul. La Baltica se ivește chestiunea Schleswig- Holstein, războiul austro-pruso-danez.
Reprezentanții celor patru puteri se prezentară lui Cuza: Austria încerca să obțină agrementul unui Comisar din Principate, fapt la care Rusia se opunea, având interese în Serbia. Un emisar român este trimis la Constantinopol să dea lămuriri.
Complicațiile acestea în politica europeană au un interes mult mai mare ceea ce face ca problema mănăstirilor să cadă pe planul al doilea. Singură Franța va rămâne pe linia dreaptă, impusă de la început. Împăratul Napoleon III, în noiembrie 1863, ne recunoaște dreptul de a nu lăsa sub ocârmuirea călugărilor străini mănăstirile, care alcătuiau, în stare de mână moartă, o foarte mare parte din teritoriul Moldo- Valahiei.
II.1.10. 13/25 decembrie 1863. Legea secularizării. Înștiințarea Porții. Răsunetul în țară
Camera, sub influența opiniei publice, ia măsuri din ce în ce mai potrivnice grecilor. După hotărârea din 1862 ca venitul mănăstirilor să se verse în caseria statului, după trecerea lor în buget ca instituții românești de stat cu buget de cheltuieli, la 13 decembrie 1863, când din pricina acestei chestiuni guvernele se schimbau des, Kogălniceanu, pus de Domnitorul Cuza, prezintă legea secularizării averilor mănăstirești.
La 14 decembrie se comunică Porții, explicându-se cu documente pentru ce s-a luat această măsură definitivă: „S-a făcut un act de înaltă necesitate, o măsură de ordin politic. Domnitorul nu a făcut decât să asculte de ideea progresului epocii, suprimând bunurile inalienabile, a făcut uz de un drept absolut; el a imitat tot ce au practicat înaintea lui aproape toate statele europene, ceea ce urmărește în acest moment guvernul italian în provinciile sale din Adriatica, ceea ce Sublima Poartă își propune să realizeze ea însăși. Sunt considerațiuni generale care sunt axiome în economia politică. Dacă nu s-a făcut până acum, aceasta se datorește faptului că Domnitorul a nădăjduit într-o înțelegere. Legea a răspuns sentimentelor țării.” Adunarea electivă, clerul ortodox, presa, opinia publică, țara întreagă doreau de mult această soluționarea atât de dreaptă și de necesară intereselor României. Adunarea electivă nu lăsa să treacă nici o sesiune fără să amintească guvernului că această chestiune națională trebuie să aibă prioritate; și este important de remarcat că orice dezbinări, orice dizidențe încetau, ori de câte ori era vorba de chestiunea mănăstirilor închinate. În această privință, este de lăudat atitudinea demnă, patriotică pe care au avut-o membrii clerului din țară. Toți de la mitropoliți până la preoții de la sate, s-au unit să protesteze împotriva neîntemeiatelor pretenții și interpretări a comunităților Sfintelor Locuri.
Se amintește de asemenea că ajutorul hărăzit lavrelor din Orient, în spiritul acestor închinări, trebuia să se facă numai din prisosul mănăstirilor, „iar în anii de lipsă, să se trimită mai puțin”.
Teza grecească era combătută cu multe argumente serioase. Așa, de exemplu, se susținea că averile primilor donatori fuseseră închinate de donatorii de mai târziu, încât închinarea ar fi putut în cel mai bun caz, să conteze pe averile date de ei, nu și de alții. Adevărul istoric asupra chestiunii nu întârzie să iasă la iveală, mulțumită publicării documentelor de închinare a mai multor mănăstiri, în care închinarea era socotită „ca o pomană veșnică a prisosului veniturilor spre a călugărilor trebuință”, iar nu ca o donațiune reală definitivă. Dar chiar această „pomană a prisosului veniturilor” era condiționată în actele de închinare de astfel de restricții: „de se va întâmpla vreun an neroditor, să nu se trimită”. Din cercetarea serioasă a documnetelor de închinare reieșea astfel că mănăstirirle fuseseră închiante cu o oarecare responsabilitate din partea grecilor, și anume, întâi să se întrețină mănăstirile pământene și numai ce prisosește să se trimită. Nici unui ctitor nu iar fi trecut prin minte că închinând mănăstirea din țară unei mănăstiri din răsărit, așezământul lui din țară trebuia să se disființeze.
După cum vedem, grecii nu recunoșteau mănăstirilor închinate nici o importanță spirituală, ci numai una economică și financiară. Cu alte cuvinte, gândul le era numai la exploatarea lor. În ceea ce privește ruina mănăstirilor, Grecii o explicau prin reținerile din 1822- 1827, impuse de autoritățile locale și prin jafurile Turcilor din vremea Eteriei.
Numai în urma numeroaselor discuții și laborioaselor cercetări a documentelor de închinare, Adunarea electivă, în frunte cu Kogălniceanu, votează proiectul de lege al secularizării tuturor averilor mănăstirești, lege care fusese amânată până atunci din motive de „înaltă prudență”. Toți își dădeau seama că orice întârziere putea fi dăunătoare pentru „liniștea publică”.
În raportul care însoțea acest proiect de lege, se arăta, pentru împăcarea Porții, că guvernul a fost numai organul executor. Guvernul Domnitorului nu puteau să se țină de o parte, să se izoleze și, pentru a se spune astfel, să protesteze prin liniștea lor contra actului atât de apreciat pe plan național. Guvernul român așteptase rezolvarea conflictului prin intermediul Poarții. Văzând că aceasta întârzie, au luat în dicuție rezolvarea lui, conform intereselor naționale, exprimând regretele sale Curții suzerane și Puterilor Garante. Textul legii hotăra ca: toate averile mănăstirești, închinate și neînchinate, precum și alte donații publice sau daruri făcute de către feluriți donatori din cuprinsul Principatelor Unite, Sfântului Mormânt, Muntelui Athos și Sinai, Antiohiei, Alexandriei etc., mitropoliilor și episcopiilor, să intre în domeniul statului român. Votul secret al Camerei în ședința de la 13- 25 decembrie 1863, întrunind 97 voturi pentru și 3 împotrivă a fost binecuvântat de mitropolitul Nifon al Țării Românești.
În general, secularizarea a fost privită de poporul român ca un act suprem. Puțini au fost cei care au protestat împotriva actului. S-au produs manifestații de stradă, municipalitatea Bucureștiului, șefii corporațiilor au mers la palat și au prezentat Domnitorului Cuza omagiul țării. Studenții români de la Paris scriu Domnitorului că ei consideră actul secularizării ca un act istoric , care era neapărat necesar pentru această țară atât de asuprită. Ultimele urme ale bizantinismului și ale monahismului străin să dispară din această țară care aparține de acum înainte libertății.
II.1.11. Opinia statelor occidentale cu privire la legea secularizării
Votarea și legiferarea acestei legi a impresionat Poarta. Rusia de asemenea a dezaprobat acest act politic al Adunării Naționale. Gortciakoff telegrafiază lui Novikoff să ia înțelegere cu Aali, Prokesch și Erskine, spre a ajunge mai întâi la protestare în termeni cât mai energici. De acest protest era înștiințat și Alecsandri la Paris, pentru ca, la rândul său, să informeze pe Drouyn de Lhuys.
Drouyn de Lhuys l-a asigurat de simpatia guvernului francez față de Principate. Alecsandri i-a răspuns că Domnitorul a autorizat prezentarea proiectului de lege în fața Camerei, pentru că răspundea sentimentelor unanime ale poporului, de care el nu vroia să se despartă niciodată.
Îl roagă să nu-și retragă sprijinul în această împrejurare atât de grea și subliniază faptul că Poarta acceptă inconștientă rolul de jandarm al ortodoxiei în România, pentru interese care nu sunt nici europene, nici religioase, ci numai greco-rusești. Pentru a înștiința pe Domnitor asupra efectului produs în Franța de legea secularizării, Alecsandri, la 28 decembrie, trimite un raport din care se constată că s-a întâlnit cu Drouyn de Lhuys. Concluzia la care ajunge este că deocamdată nu este sigur dacă Franța va sprijini acțiunea României.
Poarta, de asemenea, nu voia să recunoască votul guvernului, chestiunea mănăstirilor neputând fi rezolvată decât prin intervenția Puterilor. Poarta consideră votul nul și neavenit și menține cu tărie chestiunea mănăstirilor închinate pe terenul său legal, care este acel al protocolului din 1852. Hotărârea Porții este comunicată consulilor Austriei, Britaniei, Prusiei și Rusiei, în ziua de 16 ianuarie 1864.
Domnitorul Cuza răspunde ministrului de externe Aali Pașa, arătându-și surprinderea că Poarta nu a interpretat așa cum trebuie legea. Poarta ar trebui să aprobe și să apere alături de guvernul român un act care întărește liniștea și prosperitatea Principatelor. Cuza arată că secularizarea mănăstirilor închinate a fost rezolvată în Țară și de Țară, după cum a cerut Adunarea electivă, după cum au cerut-o toate corpurile constituite, organe ale dorințelor unanime ale României întregi. Aceste reproșuri și nemulțumiri n-au rămas, de altfel, fără efect, ele neavând decât un caracter mai mult platonic.
Bordeanu informează pe Aali Pașa de inconvenientele scrisorii lui Faud Pașa și efectul rău, pe care-l va produce în țară. Cu această ocazie s-a văzut atitudinea Porții: "Gândesc ca și d-ta, dar noi împlinim o datorie. Căci, în fond, Poarta nu se întristează să știe pe preoții greci păgubiți de veniturile abundente și de tot ce hrănea intrigile patriarhului și ale Rusiei. Demersul făcut de cei patru agenți a fost pur și simplu o lectură.”
În Principatele române, deoarece aveau o atitudine provocatoare și de nesupunere, egumenii au fost arestați. Ceea ce a determinat să se ia o astfel de măsură împotriva lor de către guvern, au fost și încercările lor de dosire și înstrăinare de acte. Presa străină a sublinat aceste fapte. De fapt ei nu făceau altceva decât reflectau însăși atitudinea forurilor lor superioare, care deși recunoșteau secularizarea mănăstirilor neînchinate, totuși sub nici o formă nu voiau să recunoască ca fiind legală secularizarea "manăstirilor străine". Ele făceau și publicau proteste contra măsurilor luate în Principate. Cuza prețuiește atât de mult secularizarea, încât personal aduce mulțumiri străinilor care l-au sprijinit. Mulțumește Ministrului Afacerilor Externe al Franței, la 10 februarie 1864, pentru "sprijinul atât de constant și energic" dat lui Alecsandri și C.Negri.
Cu toate aceste încurajări și aprobări tacite ale actului de secularizare a averilor mănăstirești din partea unor popoare prietene României, care priveau cu simpatie și interes dezvoltarea internă a statului român, problema pe teren internațional nu părea încă definitiv închisă, deoarece sub diferite sugestii, Puterile hotărăsc ținerea unei conferințe ad-hoc la Constantinopol.
II.1.12. Conferința ad-hoc a reprezentanților Marilor Puteri de la Constantinopol din 1864. Efectele ei
Deciziile fixate de această conferință sunt consemnate în protocoalele din 9, 14 și 28 mai 1864. În prima ședință, reprezentanții Puterilor semnatare ale tratatului de la Paris se întrunesc în conferință "pentru a da o soluțiune echitabilă chestiunii bunurilor mănăstirești, situate în Principatele Unite". Obținând de la guvernele respective autorizație de a răspunde acestei invitații, ei s-au întrunit și au luat ca punct de plecare protocolul XIII al conferinței de la Paris din 30 iulie 1858.
Ei au recunoscut în prima ședință că diferitele prevederi ale acestui protocol nu s-au realizat și că guvernul moldo-valah, printr-o serie de măsuri succesive, a tranșat în profitul său chestiuni, al căror mod de soluționare fusese prevăzut de către Puteri și consumat într-un act obligatoriu pentru numitul guvern. A urmat ședința a doua, în urma căreia se formează o comisie care să analizeze problema manastirilor inchinate. Se înțelegea că numirea acestei Comisii nu prejudicia deloc opinia membrilor conferinței care-și rezerva o libertate neîngrădită în ceea ce privește soluționarea definitivă și cea mai bună a diferendului.
Guvernul Principatelor Unite și cel al Sfintelor Locuri din Orient sunt invitați de a desemna fiecare câte o persoană pentru a furniza comisiei, ori de câte ori ea va cere, lămuririle care i-ar putea fi utile. În ultima ședință, membrii conferinței, într-un spirit mai conciliant, au găsit de folos a stipula că nici un act de înstrăinare a acestor proprietăți nu trebuie să fie săvârșit, iar conservarea veniturilor trebuie să fie asigurată până se ajunge la o concluzie definitivă a desbaterilor; e important ca guvernul Principatelor Unite să fie înștiințat de acest lucru. Domnitorul, care, de altfel, a declarat de la început că intenția sa era de a nu dispune de aceste venituri, are datoria de a nu se atinge de ele. Conferința mai punea în vedere faptul ca veniturile să fie în întregime vărsate, într-un cont special, sub supravegherea Puterilor, iar obiectele de cult, provenite din mănăstiri, să fie păstrate cu religiozitate. Moustier comunică lui Aali Pașa că este pentru înființarea Casei Speciale, dar se opune categoric oricărei măsuri de constrângere asupra României.
Raportul general avea să rezume lucrările care au servit de bază deciziilor ulterioare conferinței, iar hotărîrile ce aveau să se ia urmau să se publice în toată presa străină. Vizirul Faud, la 9 iunie 1864, expediază lui Cuza o scrisoare care conținea rezultatul deliberărilor conferinței ad-hoc.
Nu numai că parte din delagații Puterilor Grante priveau acum cu simpatie comunitatea și interesele grecilor pe are le susțineau, dar chiar în Principate erau persoane care întrețineau spiritele pentru cauza grecească.
Au fost câțiva călugări din Moldova, care au luat apărarea dreptului bisericii de a poseda averi pentru susținera ei, dar nu pentru a avea averi, ca să le stăpânească străinii. Sunt mănăstiri care au rămas nesecularizate și care nu se găsesc într-u nimic superioare celorlalte, dimpotrivă. Lupa potrivnicilor pornea din convingere că Domnitorul Cuza ar fi dușmanul de moarte al Bisericii de Răsărit, că legile propuse de el ar fi articole, care duc spre treptata distrugere a sentimentului creștin în masa poporului și la înjosirea clerului, că guvernul lui a orbit și a fermecat pe episcopi, făcându-i călcători de lege. Ei erau de bună credință. Aceată luptă de fapt pornea de la Patriarhia din Constantinopol, care, văzând pierdută lupta pentru secularizare încerca să facă o ruptură sufletească între popor și domnitor.
Puterile Garante vedeau, în vizita pe care Cuza o anunțase la Constantinopol, rezolvarea chestiunii. Sosit la Constantinopol, i se prezentară în audiență reprezentanții comunităților grecești. Cuza primește întâi pe patriarhi, apoi pe mitropoliți și în urmă pe episcopi.
Președintele Consiliului de Miniștrii, Kogălniceanu, înștiințează pe Domnitorul Cuza, că vestea numirii comisieii, însărcinată să examineze titlurile de proprietate ale mănăstirilor închinate, a produs nemulțumiri în țară, lumea consideră aceată hotărâre ca un rău general și nu se știa ce se va întâmpla dacă se persista în această hotărâre. Protocolul din 28 mai 1864 rămăsese în vigoare, așă că la Constantinopol urma să se convoace conferința care sa numit internațională, spre a se deosebi de celelalte.
II.1.13. Comisia internațională. Titlurile de proprietăți. Despăgubirea în bani. Împrumutul extern
Întrunind-se la 10 octombrie, ia hotărârea ca actele de proprietate, depuse în copii de delegatul patriarhilor, să fie depuse în original.
Urmează ședința din 17 octombrie. Este introdus Ghermanos care indispune prin diplomația sa pe membrii prezenți. Se hotărăște ca în trei zile să aducă toate titlurile de proprietate. Protocolul V al ședinței dela 20 octombrie 1864 menționează că arhimandritul Ghermanos s-a prezentat din nou și a cerut ca, înainte de a da un răspuns ultimei cereri a comisiei, patriarhii doresc să lămurească mai bine sensul acelei cereri, deoarece actele au fost prezentate succesiv în traducere și examninate, cu alte cuvinte, le-au văzut destul; de ce le mai cer? În fața acestei situații, comisia invită șefii comunităților să declare categoric, în timp de opt zile, dacă consimt sau nu a fi depuse documentele cerute. Neprezentarea lor avea să fie luată drept refuz.
În ședința a șasea, din 27 octombrie, Patriarhii Antiohiei și Ierusalimului, împreună cu arhimandritul Nylos refuză să prezinte actele și nici nu admit să le aducă pe viitor. Răspunsuri afirmative dau delegații din partea Alexandriei și Muntelui Sinai. La cererea lui Tissot, delegatul Franței, discuția se amână pentru 14 noiembrie și se decide ca examinarea actelor să se facă succesiv și separat pentru fiecare comunitate. Comisiunea se întrunește la 21 noiembrie și, în loc să cerceteze actele, ia cunoștință de întâmpinarea arhimandritului Ghermanos care din nou condiționează prezentarea documentelor de o înțelegere cu toți patriarhii nu numai din partea Alexandriei și Muntelui Sinai.
Patriarhii și șefii comunității, cu toate că refuzau să vină la conferință cu documentele de proprietate, la 14/26 noiembrie 1864, se adresează Porții, reproșându-i că au trecut șase luni de când reprezentanții Marilor Puteri semnatare ale tratatului de la Paris au fixat, prin protocolul din 29 Mai, măsurile care trebuiau să se ia în chestia mănăstirilor, pe calea legală.
Arhimandritul Ghermanos se prezintă în conferință la 28 nioembrie 1864 și anunță că, potrivit instrucțiunilor ce i-au sosit de la cei ce l-au însărcinat să le susțină interesele, este sfătuit de a amâna până la noi ordine, exercițiul funcției pe lângă Comisie. Discuțiile sunt amânate la cererea lui Tissot, care găsește că nu se poate lucra în absența delegatului Sfintelor Locuri.
Se întrunesc la 19 decembrie, când președintele face declarația că Negri este autorizat de Guvernul Cuza de a se prezenta înaintea Comisiei pentru a da informațiile, pe care aceasta le va cere, conform protocolului din 29 mai.
În ședința dela 26 decembrie 1864, Negri se prezintă declarând că poate să procure toate dovezile de care are nevoie Comisia. Arată că mai multe dintre datele prezentate de Comunitate sunt inexacte și declară că va prezenta acte doveditoare. Cere șase săptămâni sau două luni spre a merge în Principate, pentru a se îngriji de toate aceste dovezi și probe și a veni apoi să le comunice plenului. Comisia ia act de declarația lui Negri și-i acordă termenul cerut de el. La 9 ianuarie 1865, C. Negri prezintă memoriul și se decide ca Arhimandritul Ghermanos și Negri să studieze reciproc actele. Se țin ședințe în Aprilie, în care se citesc actele părților interesate și acte de sarcini. C. Negri prezintă în mai și iunie mai multe legi și memorii. Tatonările și eforturile acestei conferințe, care se străduia să rezolve o problemă spinoasă pentru diplomați și iritantă pentru țară, erau urmărite cu mult interes în Principate în discuțiile publice, presă și Parlament. În mesajul său din 6 decembrie 1864, Domnitorul Cuza recunoaște că problema secularizării averilor mănăstirești, zise închinate, mai necesită oarecare discuții.
Ceea ce îngreuia considerabil încheierea diferendului prin acceptarea unei înțelegeri de către ambele părți, era și faptul că grecii n-aveau niciodată o atitudine hotărâtă. Atitudinea lor era dictată de împrejurări, de bunăvoința câte unui diplomat câștigat în ultimul moment, ca și de un adevărat spirit de tocmeală. Nici ei nu știau ce voiau. Aici lăsau să se înțeleagă că ar renunța la ideia stăpânirii mai departe a averilor mănăstirești, mulțumindu-se cu o despăgubire; aci reveneau la formularea vechilor pretenții, despăgubirea acordată, părându-li-se prea mică.
Franța dă în aprilie 1865 o formă definitivă secularizării, ceea ce aduce noi proteste din partea comunităților grecești. Patriarhii, la 22 iunie 1865, se adresează Porții pentru a-și arăta surprinderea că, în memoriul prezentat de Negri, adevărurile au fost falsificate, iar sensul textelor alterat.
Aali le răspunde cerându-le un delegat, care cunoaște toate detaliile chestiunii. Este delegat arhimandritul Ghermanos. Comisia verifică actele în ședințele de la 5-8 și 12 iulie 1865. Din partea României asistă la ședințe Bordeanu. Se ivesc conflicte. Ghermanos se retrage, ceea ce îl determină pe Tissot, la 7 decembrie 1865, să susțină că, în cazul când comunitățile tot amână prezentarea documentelor, absența va fi considerată ca o retragere și fixează ca ultimă păsuire, data de 18 ianuarie 1866.
Bordeanu informează pe Domnitor și-i cere părerea ca în această ședință, în cazul când grecii nu se prezintă, să susțină că neprezentarea în instanță însemnează retragere și chestiunea trebuie considerată pentru totdeauna închisă.
Situația economică nu îngăduia ca plata pentru despăgubirea Locurilor Sfinte să se facă din bugetul Statului. Trebuia realizat neapărat un împrumut. Un om de afaceri bine cunoscut la Paris și Londra, Lefèvre, în numele unui sindicat de bancheri, tratează împrumutul cu ministrul de finanțe francez, Ludovic Steege, prin intermediul diplomatului Ion Alecsandri.
Este primul împrumut pe care Românii îl solicită străinătății. Cu el se deschide seria împrumuturilor pe piețele străine. Mulți s-au opus împrumutului, pe motiv că ar periclita neatârnarea și autonomia Principatelor. Mihai Kogălniceanu a arătat însă că secularizarea fiind făcută, după atâtea lupte interne și externe, ar fi păcat ca, prin amânarea plăților, să se revină la situația fixată prin protocoalele vechi.
Pentru plata despăgubirii, ministrul finanțelor, Ion Strat, la 5 februarie 1865, în ședința Adunării Legislative, prezintă proiectul de lege privitor la împrumutul de 150 milioane spre a definitiva secularizarea. Reprezentanții Puterilor Garante, în iunie 1865, iau cunoștiință de situația creată de guvernul român, care-și depusese fondul pentru despăgubiri.
În 10 martie 1866, arhimandritul Ghermanos prezintă Comisiunii o scrisoare prin care îi aduce la cunoștință gravele evenimente de la București: „Guvernul a fost răsturnat și o administrație nouă vine să ia în mâini afacerile poporului”, și pentru aceasta refuză să mai ia parte ca apărător al comunităților.
II.2. Înființarea unei autorițăți sinodale centrale
Se poate afirma că primul gest autoritar, la adresa Bisericii, al lui Al. I. Cuza a fost decretul din 22 iunie 1859, de numire ca locțiitor de episcop la Buzău a lui Dionisie Romano în locul decedatului Filotei. Dionisie Romano a fost cu greu recunoscut și hirotonit de Mitropolie abia în anul 1862. Cuza a mai procedat asemănător și în anii următori, în cazul unor vacanțe de posturi, între ierarhii Bisericii.
În contextul unificării tuturor instituțiilor Principatelor Unite, pentru o desăvârșită și reală unire a acestora, Domnitorul Al. I. Cuza a susținut inițierea unui proiect de lege referitor la Unirea și reorganizarea Bisericii Române, care a fost elaborat de guvern și pus în dezbatere publică în primele zile ale anului 1864.
La 4 decembrie 1864, Al. I. Cuza a promulgat Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române, structurat pe cinci capitole și 26 de articole, unele dintre ele cu mai multe paragrafe. În capitolul I, articolele 1-3 se definește statutul Bisericii românești, de independență în raport cu alte instituții și autorități religioase, se prevede modul ei de administrare și menținerea legăturilor dogmatice cu Patriarhia ecumenică, prin intermediul Sinodului General. În capitolul al doilea sunt prevăzute: componența Sinodului și termenii după care pot fi aleși membrii Sinodului, modul de întrunire: trei sesiuni; modul în care sunt conduse și prezidate adunările Sinodului; participanții la adunării Sinodului, fără drept de vot; locul de adunare și modul de convocare; sesiunile ordinare și extraordinare, durata acestora; deschiderea adunărilor și durata lor. Închiderea, dar și deschiderea sesiunilor ordinare și extraordinare se făceau mai mult din înalt ordin și de către un membru al guvernului, care era și reprezentantul oficial al Domnitorului. În capitolul al treilea, la atribuții, se arată că deși “Sinodul… general are putere legislativă și administrativă în afacerile spirituale sau de cult” totuși, în art. 16 sunt prevăzute expres limitele Sinodului, iar în art. 17, 18 și 19 sunt prevăzute atribuțiile legislative, administrative și judiciare ale Sinodului, precum și unele atribuții speciale, la cererea guvernului – art. 20, dar se făce precizarea – art. 21- că “Deciziunile Sinodului general nu sunt executorii decât după aprobarea lor de Domnitor”, precizându-se că președintele Sinodului este “ministrul secretar de Stat la Departamentul justiției, cultelor și instrucțiunii publice”, el putând atrage atenția Sinodului asupra unor probleme pe care acesta le va și lua în dezbatere (art. 22). În capitolul patru, art. 23-25 sunt prevăzute componența și atribuțiile sinoadelor eparhiale, iar capitolul cinci vizează dispozițiile tranzitorii. Acest decret a fost unul dintre cele mai importante acte, întrucât a declarat autocefalia Bisericii românești față de autoritatea ecleziastică din afară, Patriarhia de la Constantinopol: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ceea ce privește organizarea și disciplina” și se păstrează însă unitatea dogmatică a religiei ortodoxe române cu Biserica mare a Răsăritului.”
II.3 Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului General al Bisericii Române
La aceeași dată cu Decretul de organizare a Sinodului general a fost emis si un Regulament pentru alegerea membrilor Sinodului General al Bisericii Române, alcătuit din 21 de articole, act care completa decretul sinodal și care, împreună cu Regulamentul interior al Sinodului general , alcătuiau “Legea sinodală”. Potrivit acestui Regulament de alegere a membrilor Sinodului, cuprinzând 21 de articole și împărțit pe trei secțiuni, electorii Sinodului general erau: “Preoții de mir români, hirotonisiți în țară…, profesorii de materii religioase la seminarii și superiorii de monastiri”, așadar un electorat limitat, din care lipseau monahii, clerul mărunt și profesorii de seminar care nu predau materiile religioase, ca să nu mai vorbim de mireni. Și în ce privea eligibilitatea membrilor Sinodului prevederile erau la fel de restrictive. Erau astfel eligibili pentru Sinodul general: „Preoții de mir, în exercițiul dreptului de alegători și cu studii de cel puțin patru clase intr-un Seminar. Laicii întrunind următorele îmsușiri: 1) Vârsta de 40 de ani; 2) Cunoștințe teologice dovedite, sau prin atestate, sau prin o funcțiune de minimum 3 ani ca profesori într- un Seminar, ori facultate teologică din țară; 3) Să nu fie falit nereabilitat; să nu fi fost osândit la pedeapsa criminală; să nu fi fost osândit la o pedeapsă corecțională pentru delictele următoare: falsificare, spargere de peceți și luare (sustragere) de acte depuse în locuri publice; furtișag; înșelăciune; abuz de încredere; mărturii mincinoase; calomnie; atentat la bunele moravuri; abuz de putere”.
Prevederi la fel de amănunțite și extrem de tehnice erau înserate în art. de la 3 la 20, capitolele : Despre alegeri și validitatea alegerilor. Astfel, erau aleși câte trei membri pentru fiecare eparhie, fiecare alegător alegând numai în și pentru eparhia unde își avea serviciul, înscriind în buletinul alegerii câte trei nume. Cu două luni înainte de alegeri se alcătuiau,de către protopopi, listele cu preoții și superiorii mănăstirilor, care erau electori; acestea se trimiteau la Ministerul Justiției, cultelor și instrucțiunii publice și se publicau în Monitorul Oficial. Reclamațiile cu privire la listele de alegători se făceau de episcopul eparhiot, la Ministerul justiției, cultelor și instrucțiunii, în termen de o lună de la publicarea listelor și însoțite de dovezi, ministerul urmând a face publice deciziile luate. În ziua alegerilor alegătorii se adunau la protopopiate pentru a alege. Biroul electoral era condus de protopopul județului iar secretar era ales unul din preoții cei mai tineri, alegerile începând la orele 10 dimineața. Președintele biroului electoral putea cere concursul prefectului pentru menținerea ordinii, fiind interzise discuțiile după constituirea biroului electoral. Votarea se făcea prin apel nominal și prin bilete care se puneau într-o urnă sigilată; scrutinul se prelungea până în ziua următoare la orele 3 după-amiază, după care urma e se desigila și a se număra voturile în prezența biroului electoral și a alegătorilor prezenți în sală. Biroul decidea asupra buletinelor completate greșit ori cu semne distinctive pe ele. Rezultatul scrutinului era consemnat în procesul verbal întărit de semnăturile membrilor biroului electoral și al alegătorilor prezenți, după care biletele de vot erau arse. Rezultatele votului erau comunicate prefectului județean care, le înainta prefectului județului pe raza căruia se afla eparhia. În termen de trei zile de la încheierea alegerilor, la prefectura pe raza căreia se afla sediul eparhiei, se centralizau datele alegerilor, fiind declarați aleși cei care întruneau cele mai multe voturi. Numărarea voturilor pe eparhie și declararea celo aleși se făcea în prezența episcopului sau a mitropolitului eparhiot, a protopopului de județ, clerului de seminar iar, la București și Iași, și în prezența decanilor facultaților de teologie. Procesul verbal definitiv pe eparhie era semnat de cei prezenți și era trimis Ministerului Justiției, cultelor și instrucțiunii publice, care înainta actele Sinodului general la deschiderea lucrărilor acestuia. Sinodul general era cel care decidea validarea sau invalidarea membrilor săi, rezultatele erau comunicate de către Președintele Sinodului general Ministerului Justiției, Cultelor și Instrucțiunii publice. Tot ministerul era cel care stabilea data alegerilor pentru completarea locurilor rămase libere sau a celor declarate vacante prin moartea vreunui membru al Sinodului, același minister primind și demisiile membrilor Sinodului, dacă acesta nu se afla în sesiune. În final se stabileau condițiile primei convocări a Sinodului.
Sinodul general va fi prezidat de către Mitropolitul Ungrovlahiei care, în baza unei ordonanțe domnești din 11 ianuarie 1865, a primit titlul de „primat al României”. Noul Sinod s-a întrunit în doar trei sesiuni, toate ținute la București, prezidate de către Mitropolitul Nifon. Prima s-a desfășurat între 1 decembrie 1865 – 5 ianuarie 1866; a doua s-a întrunit între 1 iulie – 10 august 1867 iar a treia sesiune, fixată pentru data de 1 iulie 1869, nu s-a mai ținut din lipsă de cvorum, o încercare eșuată făcându-se și în 1871, după care a fost adoptată o nouă legislație bisericească.
II.4 Organizarea și reglementarea schimei monahale
Un nou decret al lui Al. I. Cuza – dat la sfârșitul anului 1864 – a fost considerat un amestec în treburile administrative interne ale Bisericii Ortodoxe Române și a avut drept consecință adâncirea prăpăstiei deja deschisă în raporturile clerului cu statul. El atingea chiar normele interne de asigurare de personal și funcționare a mănăstirilor. „Decretul organic pentru regularea schimei monahale” promulgat de domnitor la 30 noiembrie 1864 făcea reglementări în problema monahismului, de la intrarea în mănăstire a femeilor și bărbaților, până la aranjarea ținutei și „tunsurii monahale”. Pentru intrarea în „schimă”, în haina călugăriei, bărbatul trebuia să fie în vârstă de minim 60 de ani sau dacă era mai june să fie „invalid incurabil”; se făceau excepții în cazul tinerilor care terminau învățământul teologic superior, în vederea accederii la rangurile înalte ecleziastice. În cazul femeilor, se puteau călugări numai acelea în vârstă de minim 50 de ani și nemăritate: excepții se făceau în cazul femeilor invalide sau „fără mijloace de trai”, precum și al celor trecute de 30 de ani care, din „simț umanitar”, s-ar decide să lucreze în diverse instituții de binefacere ale statului, inclusiv în școli și spitale; de asemenea în cazul unor femei eliberate din penitenciar, la recomandarea Sinodului general. Întreținerea călugărilor se făceau prin sume prevăzute anual în bugetul statului, iar economiile se vărsau la Stat. În urma aplicării acestei legi, multe mănăstiri au rămas aproape pustii, iar rolul lor în cultură s-a pierdut, întrucât în cadrul acestor lăcașuri au trăit și s-au format anterior mulți cărturari români, din care școala românească și-a extras mulți pedagogi și profesori, care au scris și multe manuale, inclusiv în domeniul științelor exacte și naturale. La rândul lor ei fuseseră bursieri ai Bisericii Ortodoxe Române în străinătate. Decretul privind monahismul are următoarele prevederi:
“Art.1.
a)Nu poate primi schima monahală de aci înainte nici un bărbat care nu îndeplinește următoarele condițiuni:
1)Să fie recunoscută de Sinodul general religiozitatea și chemarea lui prin principiul religios, ispitirea; 2) Să aibă cel puțin vârsta de 60 de ani, sau, de este mai tânăr, să fie impropriu sau un om incurabil (adică oameni invalizi și ce sufereau de boli incurabile); 3) Să părăsească pensia Statului pe care din întâmplare o are;
b) Vor fi primiți în tagma monahală tinerii care terminând cel mai înalt studiu teologic, ar avea această chemare și din care ar trebui să se formeze clerul superior.
c) Nici o femeie nu se poate călugări, fără următoarele condițiuni: 1) Să nu fie căsătorită; 2) Să fie recomandată de Sinodul general din punct de vedere al pietății, al evlaviei și al chemării morale; 3) Să părăsească pensia Statului pe care ar fi avut-o și să fie cel puțin de 50 de ani.
d) Pot să fie călugărite și înainte de sus-numita etate: 1) Femeile improprii de a lucra și incurabile, care sunt lipsite de cele pentru viață; 2) Acelea care, din sentimente filantropice, se vor decide să servească la spitale, la școli și la alte instituțiuni de binefacere ale Statului. Acestea însă nu pot fi mai tinere de 30 de ani; 3) Femeile care au fost liberate de la o închisoare corecțională, cu recomandarea Sinodului general.
Art. 2.
Nimeni de aci înainte nu poate fi călugărit la alte mănăstire sau schit sau sihăstrie (anahoretic), decât la acelea unde a fost orânduit
Art. 3.
Nici o autoritate bisericească nu poate tunde pe cineva până când nu va prezenta: 1) Permisiunea Sinodului general; 2) Permisiunea Ministerului Afacerilor bisericești.
Art. 4.
Despre întreținerea monahilor și monahiilor, Ministerul Afacerilor bisericești prevede în buget cantitățile anuale după numărul monahilor…”
Iar cu privire la numărul monahilor într-o mănăstire și suma necesară întreținerii lor decretul prevede următoarele :
“Art 1. Mănăstirile, schiturile și sihăstriile se împart în două categorii:
-categoria I-a cuprinde: mănăstirile, schiturile și sihăstriile cu viețuitori de ambele sexe, cu un venit anual de la 5000 galbeni în sus;
-categoria a II-a cuprinde: mănăstirile, schiturile și sihăstriile cu viețuitori de ambele sexe, cu un venit anual de la 1000 galbeni în sus;
Art. 2. Toate mănăstirile, schiturile, și sihăstriile cu un venit mai mic decât cele din categoriile I-a și a II-a vor trece în categoria bisericilor de mir, fără monahi și monahii.
Art. 3. Nici o mănăstire, schit sau sihăstrie nu se va putea înființa din nou fără a îndeplini următoarele condiții:
-va afecta mănăstirii, schitului sau sihăstriei un venit anual prevăzut la categoria de la literele a și b, art. 1;
-va avea binecuvântarea episcopului respectiv;
-va obține, în prealabil, acordul Ministerului Cultelor;
-va încredința averea în administrarea Ministerului Cultelor ( acesta va fi însărcinat cu ținerea lor după bugetul anual);
Art. 4. Nici o mănăstire, schit sau sihăstrie nu va putrea fi închinată Locurilor Sfinte sau bisericilor, mănăstirilor, schiturilor sau sihăstriilor din țară, închinate la Locurile Sfinte;
Art. 6. Nu se vor putea înființa mănăstiri, schituri sau sihăstrii pentru viețuitori de sexe diferite decât la o departare de cel puțin 24 de ore;
Art. 7. Mănăstirile, schiturile și sihăstriile din categoria I-a nu vor putea ține mai mult decât până la 50 de monahi sau monahii, iar cele de categoria a II-a pot ține maximum 20 monahi sau monahii;
Art. 8. Monahii și monahiile de la mănăstirile, schiturile și sihăstriile de categoria a II-a, care astăzi sunt covârșitor peste numărul prevăzut în artoicolul de mai sus, se vor împărți la alte mănăstiri, în proporția hotărâtă la art. 7.”
II.5 Legea pentru înmormântări. Legea Comunală. Codul Civil. Legi pentru reglementarea învățământului teologic și a limbii de cult
După legea pentru secularizare au mai apărut și alte legi care reglementau și alte chestiuni bisericești. La 18 martie fost promulgată Legea pentru înmormântări și cimitrire, prin care se punea în vedere tuturor cultelor din țară că sunt datoare să-și întocmească cimitire de înmormântare, la cel puțin 200 de metri de marginea fiecărui oraș sau sat, interzicând, în același timp, înmormântarea în biserici, temple, sinagogi, spitale, capele precum și în orice edificiu unde se adună credincioșii de orice religie, pentru celebrarea cultului lor, și nici chiar alături de aceste edificii, dacă aceste locuri se află în apropierea orașelor sau satelor. Totodată legea mai prevedea ca în cimitirul creștin să se poată înmormânta oricine fără deosebire de rit, iar în cele ortodoxe să se înmormânteze fără împiedicare și cei de alte religii pentru care nu sunt cimitire speciale. De asemenea legea autoriza guvernul ca acolo unde statul are terenuri în apropiere de orașe sau sate să se dea gratuit pentru a fi înființate cimitire. Tot legat de problema cimitirelor guvernul va recomanda în sprijinul tradiției ortodoxe dotarea acestora cu capele pentru serviciile religioase, cu troițe sau crucifixuri.
Prin legea comunală, apărută la scurt timp după aceasta, în 31 martie 1864, s-au luat actele stării civile din mâna clerului și s-au dat primarilor comunelor. Se preciza că „fiecare comună e datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparține. Ea este datoare a plăti pe preoții bisericilor sale”. Desigur salarizarea preoților parohi de către primării, acolo unde bisericile nu aveau venituri îndestulătoare, era o măsură bună și absolut trebuitoare. Din nefericire comunele n-au făcut nimic ca să îmbunătățească starea materială a preoților și a bisericilor parohiale, care au rămas la starea dinainte, întreținându-se numai din ofrandele credincioșilor. O situație mai bună aveau doar bisericile care au aparținut de mânăstirile ale căror averi au fost secularizate.
Prin introducerea Codului civil, în același an (4 decembrie 1864), s-au luat din competența tribunalelor bisericești, atribuțiile în materie de căsătorie și s-au dat tribunalelor civile. Se instituia căsătoria civilă și divorțul civil ca fiind singurele considerate de acum înainte legale. În urma acestei dispoziții, dicasteriile și-au pierdut rostul și s-au desființat. Același cod arăta că numai căsătoria civilă rămânea obligatorie, iar gradele de rudenie de la gradul IV în sus, în linie colaterală, nu mai constituia un impediment la căsătorie. Se menținea totuși rudenia de la botez între nași și fini. O altă realizare de seamă a constituit-o organizarea învățământului. În anul 1859 guvernul Domnitorului Cuza a început să se ocupe și de Școlile teologice. La 15 decembrie 1859, în Moldova, el a desființat școlile catehetice, pe care le-a contopit cu cele primare. Prin aceasta a crescut prestigiul seminariilor, rămase singurele școli de pregătire a clerului, și totodată, s-a curmat și abuzul hirotonirilor de candidați ignoranți. Reforma aceasta a fost întocmită de o comisie special instituită, din care făceau parte și fețe bisericești. Potrivit prevederilor ei, toate cele trei seminarii moldovene Iași, Roman și Huși – aveau curs inferior, iar cel de la Socola și curs superior. Cursul inferiror, în ceea ce privește programa, era egal cu cel al gimnaziilor, având însă în plus o seamă de discipline religioase. Cursul superior, pe lângă materiile teologice și filosofice, mai avea limbile clasice, limbile moderne, științele reale (matematica, fizica, chimia) și științele practice (agronomia și medicina populară). La Seminarul de la Socola în anul funcționat și o Facultate de Teologie, care, în anul următor 1860, când s-a înființat Universitatea din Iași, a fost socotită printre facultățile acesteia. Facultatea a funcționat până în 1864, având ca profesori pe ahiereii Filaret Scriban și Vladimir Suhopan. În Țara Românească seminariile erau în număr de patru: câte unul în fiecare eparhie: București, Râmnic, Buzău și Argeș. Aceste seminarii erau inferioare celor din Moldova, prin programa școlară mai redusă. În august 1860, Adunarea legislativă a hotărât ca seminariile să treacă sub administrarea și privegherea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, putând fi verificate și de chiriarhii locului.
O altă măsură, cu caracter tot atât de pozitiv a aceluiași domnitor și a guvernului său, a fost hotărârea luată, prin ordonanță domnească, în primăvara anului 1863, potrivit căreia, începând din același an, limba de cult în Biserica Românească avea să fie numai cea vorbită și înțeleasă de popor, adică limba română. Au fost exceptate de la această lege Bisericile Sfântul Ioan cel Mare din București, Sfinții Arhangheli din Brăila și Dancu din Iași, în care domnitorul a îngăduit să se slujească în grecește, pentru credincioșii de neam grec din acele orașe.
II.6. Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți în România
Ultima legiuire bisericească din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, care a produs tulburări în rândurile clerului, a fost Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți în România, votată la 20 ianuarie 1865 de Adunarea Deputaților, la 5 februarie de către Senat și promulgată de domn la 11 mai 1865, lege care conținea doar trei articole și care, potrivit lui Nicolae Iorga, fusese “redactată de respectatul prosefor Laurian”. Legea conținea doar trei articole în care se prevedeau următoarele: “Art.1. Motropoliții și Episcopii eparhioți ai României, se numesc de Domn după o prezentare a Ministerului cultelor, în urma deliberațiunii Consiliului de Miniștri. Art. 2. Mitropliții și Episcopii se numesc din clerul monahal Român, mitropoliții având vârsta cel puțin 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuți prin pietate, învățătură și capacitate. Art. 3. Mitropoliții și Episcopii sunt justițiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului țării, iar pentru oice alte delicte înaintea Curții de Casație”. Noua lege ducea lucruri noi: numirea ierarhilor și judecarea lor de către o instanță civilă. La data promulgării noii legi erau aleși canonic doar Mitropolitul Nifon și episcopul Calinic de la Râmnic. În baza noii legi au primit eparhii: episcopul Melchisedec a primit Episcopia Dunării de Jos (fostă a Proilavului); Dionisie Trianupoleos – Episcopia Hușilor, apoi cea de la Buzău, la Huși fiind numit Iosif Gheorghian, iar Calinic Miclescu ajungea Mitropolitul Moldovei.
În mod corespunzător se făceau cuvenitele modificări în Codul penal, înserându-se prevederile în baza cărora puteau fi judecați și pedepsiți clericii, conținutul articolelor 166-169 fiind următorul: „Art. 166: Orice preot, de orice cult, care va celebra o cununie mai înaintea îndeplinirii actelor și formelor cerute de legea civilă, se va pedepsi pentru prima oară, cu amendă de la 100 la 1000 lei; iar în caz de recidivă se va pedepsi cu închisoarea până la doi ani. Art. 167: Orice preot sau obraz bisericesc , de orice cult, care în adunare publică, în exercițiul funcțiunii sale, va pronunța vreun discurs cuprinzând vreo critică, sau cenzură contra guvernului, în contra Adunării legiuitoare, în contra unei legi, a unui decret domnesc, sau oricărui act al autorității publice, se va pedepsi cu închisoare de la trei luni până la doi ani. Art. 168: Dacă un asemenea discurs cuprinde o provocațiune directă la nesupunere către legi sau către alte acte ale autorității publice, sau dacă tinde a ridica sau a arma o parte din cetățeni în contra altora, preotul sau obrazul bisericesc, care îl va fi pronunțat , se va pedepsi cu închisoare până la un an, dacă provocarea n-a fost urmată de nici un efect. Iar dacă a dat naștere la nesupunere, se va pedepsi cu doi ani închisoare. Dacă această nesupunere a ajuns până a se transforma în sedițiune sau în revoltă, care va da loc, în contra unuia sau mai multora dintre culpabili, la aplicare de pedepse mai aspre, atunci preotul sau obrazul bisericesc se va pedepsi cu aceeași pedeapsă. Art. 169: Aceleași pedepse arătate la art. 168 se vor aplica în aceeași gradațiune, preoților sau obrazelor bisericești, când aceleași delicte s-au comis prin scrieri date sub forma de instrucțiuni pastorale”. Dincolo de influențele externe dintre Franța și Germania , posibil și din Transilvania – deși unii autori nu cred în aceste influențe – suntem de părere că mulți dintre politicienii pașoptiști, poate chiar dintre clerici și ierarhi, să nu fi uitat rolul jucat de cler în timpul Revoluției de la 1848 și chiar cu prilejul Unirii, temându-se de influența pe care acesta ar fi putut-o avea asupra credincioșilor, incriminând faptele arătate mai sus.
III. Evaluarea reformelor lui Cuza și impactul lor asupra Bisericii Ortodoxe Române
III.1 Procesul secularizării, act de reântregire teritorială națională dar și de stopare a implicării puterilor străine în treburile Bisericii și ale țării
Fenomenul secularizării în Biserica ortodoxă română seamănă cu cel din Franța revoluționară. El a avut două aspecte principale: pe de o parte etatizarea averilor și veniturilor bisericești, iar pe de altă parte, subordonarea conducerii Bisericii, mai precis a înaltului cler față de autoritatea politică.
Imixtiunea puterii politice în afacerile bisericești a avut o istorie destul de
lungă, însă secolul al XIX-lea a reprezentat intervalul de maximă intensitate a acestei realități. Astfel, după 1829, în timpul ocupației rusești, au fost elaborate noi legi fundamentale, cunoscute sub numele de Regulamente Organice, pentru guvernarea Principatelor Române. În aceste legi și-au găsit locul și dispoziții referitoare la Biserica Ortodoxă, dispoziții ce facilitau puterii politice amestecul în afacerile religioase. Pe lângă faptul că principiul autonomiei bisericești a fost încălcat, prin neconsultarea clerului la elaborarea proiectului Regulamentelor Organice, s-a stipulat ca alegerile de mitropoliți și episcopi să fie încredințate Adunărilor obștești extraordinare, cu alte cuvinte unor instituții politice.
În plus, aceleași Regulamente Organice au prevăzut ca mănăstirile neînchinate să fie trecute sub auspiciile Ministerului Cultelor, veniturile acestora urmând să fie vărsate Casei centrale, pentru a putea fi utilizate în folosul Bisericii, educației și carității sociale. Moșiile mănăstirilor urmau să fie arendate prin licitație publică de către intermediarul puterii politice, Ministerul Cultelor, pentru un interval de 5 ani. Statul a lăsat fiecărei mănăstiri în parte o proprietate, numită vatra mănăstirii, pentru întreținerea monahilor. Însă, ulterior, din cauza faptului că aceste terenuri au fost arendate în folosul personal al egumenilor de mănăstire, domnitorii Barbu Știrbey și Grigore Ghica au luat măsuri ca și vetrele mănăstirilor să fie administrate de către stat și arendate prin licitație.
În ceea ce privește mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, Regulamentele hotărau ca acestea să plătească un sfert din venit și suma fixă de 12.500 de galbeni,
în Țara Românească, respectiv Moldova, acordându-le și un interval de 10 ani scutire de taxe, pentru refacerea incintelor ecleziastice. Toate acestea au culminat în 1843 cu „Memorandumul” din august de la Buyuk-Dere prin care Rusia, în înțelegere cu Poarta Otomană, a mai acordat mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte o perioadă de scutire fiscală de încă 10 ani, cu condiția ca un sfert din veniturile anuale să fie folosite pentru reparația și refacerea bisericilor, iar o sumă de 2 milioane de lei pentru întreținerea asociațiilor de binefacere și educație publică.
După Convenția de la Balta-Liman, Adunările obștești din Principate au fost înlocuite cu Divanurile, și astfel, odată cu ele s-a schimbat și modul de alegere a capilor Bisericii. Acest lucru a fost stabilit de comun acord între Rusia și Poarta Otomană, ajungându-se la formula următoare: alegerile trebuiau să aibă loc mai întâi în Țara Românească și ulterior în Moldova, ierarhii fiind aleși în fiecare Principat de către Divanul domnesc, alți boieri activi în viața politică și 12 ierarhi.
Imixtiunea puterii politice românești în afacerile bisericești a crescut în intensitate imediat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul dependenței
acesteia de puteri ca Rusia, Franța și, în special, datorită relației speciale de autonomie față de Imperiul Otoman. Guvernul român a considerat că afacerile bisericești erau doar chestiuni de natură internă, și de aceea intervenția Puterilor străine a fost văzută ca inoportună. Mai precis, problema averilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte a reprezentat întotdeauna o breșă prin care Rusia în special, iar ulterior și celelalte Mari Puteri au putut influența cursul vieții politice românești, mai ales că în joc se aflau interese economice, dar și diplomatice la fel de importante. De aceea, imediat după unirea Principatelor, în 1859, puterea politică a încercat să preia controlul afacerilor bisericești pentru a bloca mai ușor imixtiunea în politica românească a statelor străine.
Și pentru a ilustra importanța chestiunii averilor mănăstirilor închinate, vom oferi două exemple concludente, care subliniază miza acestei afaceri, ajunsă chiar pe masa de discuție a conferințelor europene. Astfel, în 1856, Tratatul încheiat la Paris a prevăzut înființarea unei Comisii care să evalueze situația Principatelor Române. Această comisie s-a ocupat și de mănăstirile închinate într-un raport special în care a subliniat starea deplorabilă a locașurilor bisericești, dar și nerespectarea datoriilor față de stat, instituțiile de caritate și educație publică. Rusia a intervenit însă în favoarea Locurilor Sfinte, conform imaginii sale euoropene de protector al Ortodoxiei răsăritene, susținând că mănăstirile românești nu aveau niciun drept de proprietate asupra veniturilor obținute.
Ulterior, în 1858, în cadrul Conferinței de la Paris, Puterile garante au întocmit în ședința din 30 iulie un document cunoscut sub denumirea de „Protocolul XIII”, conform căruia statul român și reprezentanții Locurilor Sfinte trebuiau să ajungă la un compromis în decurs de un an. Dacă termenul nu era respectat, se recurgea la soluția arbitrajului, intermediată de una dintre Puterile garante.
Miza averilor mănăstirilor închinate a devenit astfel una de prea mare importanță pentru a mai putea fi ignorată. De aceea, imediat după unirea Principatelor, în 1859, puterea politică a trecut la elaborarea unei legislații care să permită transferul atribuțiilor bisericești în mâna statului. Astfel, chiar în 1859 averile mănăstirilor Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Adam și Vorona au fost trecute sub administrarea Ministerului Cultelor. Hotărât să trateze cu Biserica ortodoxă ca și cu orice serviciu public, statul demonstra prin elitele sale politice că învățase lecția Franței revoluționare, blocând orice comunicare cu ierarhii Bisericii de la care, în ultimă instanță, el nu dorea decât supunere.
Autoritatea politică nu s-a oprit însă numai la averile mănăstirilor neînchinate, și a trecut imediat și la chestiunea spinoasă a celor închinate. Deranjat
de statutul legislativ confuz al acestor așezăminte, statul a cerut partea sa de venit egumenilor greci care au refuzat acest lucru printr-o scrisoare din 28 aprilie 1859. Ulterior, pentru a-și demonstra capacitatea de control, autoritatea politică a recurs la amenințări și măsuri punitive. În fond, justificări pentru aceste decizii existau, iar parte din acestea le formula chiar Comisia Centrală a Principatelor într-un raport dedicat chestiunii averilor mănăstirești, hotărând că aceasta era o problemă națională, economică și financiară, pe scurt, o afacere strict internă.
Și pentru că puterea politică avea nevoie de resurse financiare, la fel de mult ca și puterea spirituală, în 1860 s-a hotărât perceperea unei taxe de 10% pe an din veniturile mănăstirilor închinate și neînchinate. Iar pentru a fi sigură că va putea utiliza resursele așa cum dorea, puterea politică a hotărât să nu mai lucreze prin intermediul Casei Centrale administrate de Ministerul Cultelor, ci direct prin bugetul Ministerului de Finanțe.
Chiar și Franța, model politic de guvernare pentru politicienii români, își manifesta îngrijorarea prin consulul ei în Principate, Victor Place. Acesta îi sugera Domnitorului Alexandru Ioan Cuza să nu mai forțeze chestiunea mănăstirilor închinate și să tempereze elanul lui Kogălniceanu care, în viziunea lui, provocase un scandal de proporții. De asemenea, îl sfătuia să abordeze cu grijă chestiunea religioasă, deoarece Principatele încă depindeau de Poarta Otomană și Rusia, foarte sensibile la această problemă financiară și diplomatică.
Însă, după doar doi ani, România a făcut aproximativ ceea ce făcuse și Franța în 1789, adică a naționalizat averile bisericești prin legea din septembrie 1863. Astfel, primul articol al legii stipula că „toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului”, iar articolul al doilea că „veniturile acestor averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului Statului”. Dacă inițial problema fusese ridicată de finanțele mănăstirilor închinate, acum, puterea politică a găsit de cuviință să rezolve această dilemă prin etatizarea tuturor resurselor mănăstirești, indiferent de natura lor. De altfel, această decizie politică își găsea justificarea întrun principiu de natură morală: dacă secularizarea ar fi atins numai averile mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte, reprezentanții Marilor Puteri ar fi putut acuza guvernul român de xenofobie. Pe de altă parte, acesta era momentul cel mai potrivit pentru o lovitură finală dată Bisericii Ortodoxe și influenței acesteia în afacerile Statului. Iar influența Bisericii ortodoxe în politică nu fusese tocmai de neglijat, fapt pe care puterea poltică îl cunoștea. Astfel, mitropoliții și episcopii făcuseră întotdeauna parte din Adunările Țărilor Române, iar în 1857, Marile Puteri nu făceau decât să confirme acest lucru, deoarece clerului i s-a dat dreptul de a-și alege reprezentanții în Adunările ad-hoc, chiar mai mult, au numit președinți ai acestora pe înaltele fețe bisericești. Ulterior, în 1858, articolul 18 al Convenției de la Paris a recunoscut vechile prerogative ale ierarhilor de a participa ca membri ai Adunărilor elective, conduse bineînțeles tot de înalți ierarhi.
Iată ce prevedea textul proiectului de lege pentru secularizarea averilor mănăstirești:
„Art. 1. Toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale statului;
Art. 2. Veniturile acestor averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului statului;
Art. 3. O sumă este afectată Locurilor Sfinte către care erau închinate unele din mănăstirile pământene, și aceasta numai sub titlul de ajutor, în conformitate cu intenția dedicațiunei;
Această sumă se va mărgini în cuantumul sumei de 82.000000 lei, cursul de Constantinopol, o dată pentru totdeauna cuprinzându-se în această sumă , aproximativ 31.000000 lei, ce Locurile Sfinte datorează Țării Românești după stipulațiile anterioare;
Art. 4. Comunitățile religioase ale locurilor de jos, vor fi datoare a da socoteală anuală despre întrebuințarea suszisului capital;
Art. 5. În nici un caz și sub nici un cuvânt, comunitățile relifioase nu vor putea atinge cea mai mică parte din capital, nici a întrebuința veniturile afară de destinația lor specială, adică întreținerea Bisericii Ortodoxe din Orient, și a stabilimentelor de binefacere lipite de ea;
Art. 6. Guvernul va lua înapoi de la egumenii greci ornamentele, cărțile și vasele sfinte, cu care pitetea strămoșilor noștri înzestrase aceste așezăminte, precum și documentele ce au fost încredințate zișilor egumeni și aceasta conform cu inventarele ce se găsesc în arhivele țării;
Art. 7. Se afectează încă o sumă de 10.000000 lei, cursul de Constantinopol, pentru fondarea la Constantinopol a unei școli laice, și a unui spital, în care vor fi primiți creștini de toate riturile;
Art. 8. Stabilimentele citate la art. 7., vor fi puse sub direcțiunea unui consiliu prezidat de către Agintele României din Constantinopol, și compus din doi membri aleși de către comunitățile religioase ale Locurilor Sfinte;
Art. 9 Guvernul va lua măsura de a garanta capitalul de 51.000000 lei, cât și veniturile acestui capital”
De menționat este faptul că la început se vorbise numai de bunurile mănătirilor închinate , dar acum legea se extindea și asupra bunurilor mănăstirilor neînchinate și a centrelor eparhiale. Această generalizare era impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată de călugării greci ca o măsură discriminatorie, xenofobă, lovind în mănăstirile închinate, cârmuite e greci, și favorizând pe cele neînchinate, conduse de egumeni români.
În felul acesta statul pune mâna definitiv pe moșiile acestor mănăstiri, după ce mai întâi le luase sub controlul său, având ca pretext „o mai bună administrare”. Averile bisericești luate de stat de la mănăstirile pământene neînchinate (ca și de la cele închinate) au făcut mult bine țării. Prin această lege a cincea parte din pământul țării intră acum în stăpânirea Statului Român, iar împroprietărirea țăranilor nu ar fi fost cu putință dacă statul nu ar fi avut averea Bisericii: moșiile pe care le secularizase.
Un lucru nu s-a făcut cu ocazia secularizării, și este de regretat că nu s-a făcut; nu s-a constituit un fond cu destinație specială de a servi la întreținerea bisericilor, a clerului, precum s-a făcut în alte țări ca: Austria, Franța, Italia și chiar Rusia. Aici se pare că este o vină și a ierarhilor de atunci, și mai ales a Mitropolitului Nifon, care ca Președinte al Adunării Legislative avea trecere mai mare, de a nu-și fi spus cuvântul lor în favoarea Bisericii, a clerului, așa că bisericile și clerul au rămas în voia soartei.
III.2 Legea sinodală, o înfăptuire remarcabilă pentru Biserică
Evenimentele petrecute în decursul timpului atât în viața bisericească cât și în cea socială nu sunt înțelese la fel de către toți oamenii și nici nu își păstrează toată valoarea inițială până la sfârșit. Dintre aceste evenimente unele apar contemporanilor cu o valoare și o importanță excepțională, iar urmași lor neînțelegându-le dacă nu le depreciază, se minunează: cum de au putut stârni la vremea lor un așa de mare ecou? Altele, apar contemporanilor ca neînsemnate iar viitorul le dă amploare și importanța cuvenită. Dar mai există și o altă categorie de evenimente, care au valoare și importanță chiar de la început, însă ea crește și mai mult pe măsura timpului și aceasta mai ales dacă ele se dovedesc a avea o deosebită semnificație pentru viitoarea dezvoltare a vieții în domeniul respectiv.
Instituirea sinodului general al întregii Biserici Române reprezintă urmarea directă a înfăptuirii unității politice a țărilor noastre. Până la Decretul Organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române dat de Cuza în 1864 noi nu am avut o lege expresă care să prevadă întrunirea unui sinod la anumite perioade de timp. Această lege este prima încercare de a face mai importantă instituția sinodului la noi. Această adunare bisericească este un sinod, fapt ce reiese din inseși actele și corespondența lui dar un sinod format după cerința vremii și în conformitate cu progresul la care ajunsese societatea atunci. La aceste sinoade participau și clericii de mir, componența acestui tip de sinod întâlnindu-se atât în Grecia, Rusia, Serbia cât și în Ardeal.
Documentele referitoare la majoritatea sinoadelor care s-au ținut cu mult înainte de Cuza pe teritoriul țării noastre atestă că în afară de înalta ierarhie mai participau la sinod atât egumenii cât și clericii de mir, iar la altele chiar și mirenii. Cu timpul însă aceste sinoade au dispărut. Ignorând existența lor și luând în considerație numai această perioadă din urmă în care se pierduse tradiția sinoadelor în general și mai ales a sinoadelor la care participă clerul de mir și mirenii, legislația lui Cuza cu privire la sinod restaurează de fapt o mai veche tradiție sinodală ortodoxă.
Aceste sinoade au avut și au încă o importanță mereu vie pentru biserica noastră: în primul rând, pentru că majoritatea principiilor de organizare a vieții bisericești, lămurite în sesiunile acestor sinoade și traduse în proiecte de legi și regulamente ca: proiectul de lege pentru rotunjirea eparhiilor; regulamentul pentru ceremonialul, investirea și instalarea marilor demnitari ai bisericii române; legea pentru uniformizarea ierarhiei bisericești; legea pentru unificare tipicului bisericesc și cea a înființării de biserici noi ortodoxe, rămân valabile și pentru dezvoltarea ulterioară a bisericii noastre.
În al doilea rând, aceste sinoade cu legiuirile lor, au o și mai mare însemnătate pentru biserica noastră, dacă se are în vedere faptul că majoritatea legiuirilor cunoscute în de obște ca fiind adaptate de sinodul din 1872- 1873 nu sunt altele decât cele elaborate de sinoadele din 1865-1867. Astfel, regulamentul pentru disciplina bisercicească din 7 iunie 1873, reproduce cuvânt cu cuvânt regulamentul cu același nume, adoptat de sinoadele zise ale lui Cuza.
Singura diferență se constă în schimbarea denumirii de sinod eparhial cu cea de consistoriu eparhial și reducerea numărului de articole. În loc de 88 de articlole câte are cel vechi, al doilea s-au cel nou are 67. Aceiași soartă o are și regulamentul pentru disciplina monahală și întru-câtva și regulamentul de procedură în materie de judecată bisericească.
În al treile rând, importanța acestor sinoade crește și mai mult dacă avem în vedere faptul că lucrările sinodului din 1872 nu se abat cu nimic de la directivele operei legislative a sinoadelor lui Cuza, ci ele continuă și săvârșesc, ceea ce din lipsă de timp scăpase neînfăptuit sinoadelor din 1865- 1867. Regulamentul pentru atribuțiile mitropolitului primat, regulament care apare chiar în ordinea de zi a sesiunii din 1865, dar neputându-se adopta atunci el se adoptă de sinoadele din 1872-1873, dar tot pe baza unor proiecte din vremea lui Cuza. Numeroasele probleme puse și dicutate în sesiunile sinoadelor lui Cuza care nu și-au găsit rezolvarea nici atunci și nici în perioada imediat următoare, probleme ca: introducerea în biserică a muzicii omofone, lichidarea sistemului dualist, diciplina clerului s-au reglementarea primirii în monahism și-au găsit rezolvarea în zilelele noastre.
Chiar dacă în introducerea muzicii omofone în bisercica noastră, episcopul Melchisedec a avut un aport deosebit prin acel memoriu către sinod adresat în 1884 trebuie amintit că problema introducerii muzicii omofone în biserică fusese discutată în sesiunile sinoadelor din 1865-1867. Episcopul Melchisedc ca fost membru al sinoadelor din 1865-1867 nu făcea decât să reia, să reîmprospăteze și să adâncească vechea problemă deja dezbătută odată.
O altă problemă propusă membrilor sinodului general în sesiunea a doua 1867 dar care a fost destinată spre rezolvare tocmai pentru sesiunea a treia, sesiune ce nu a mai avut loc, a fost și luarea în directă conducere și supraveghere bisericească a învățământului teologic. Sinoadele de sub legile lui Cuza au pentru noi o importanță deosebită, pentru faptul că ele au reluat și au statornicit într-o formă corespunzătoare vremurilor noi vechea tradiție sobornicească a bisericii noastre și a ortodoxiei în general, prin însăși structura lor mixtă, asemănătoare vechilor soboare bisericești ale Țărilor Române.
Această tradiție își găsește și azi o expresie aproape identică cu acea din vremea lui Cuza, în ceea ce privește structura și numărul membrilor forului suprem reprezentativ al bisericii noastre, Adunarea Națională Bisericească.
III.3 Legea călugăriei, un act dramatic pentru viața Bisericii, dar necesar
Încercarea de a elabora o legislație cu privire la viața monahală este una din reformele lui Cuza care a avut un efect negativ foarte vizibil pentru viața Bisericii.
Nu știm de ce Cuza a recurs la o masură atât de aspră îndreptată împotriva monahismului. Probabil, o cauză ar fi că monahismul a fost în decursul istoriei cel mai fervent apărător al învățăturii de credință, al canoanelor și tradiției Bisericii. O altă cauză ar fi și argumentul adus de Cuza în favoarea legii sale cum că nu există o prevedere legală care să reglementeze intrarea mirenilor în monahism și că elaborarea unei astfel de legi ar fi o necesitate stringentă și care nu mai poate suferi amânare. În al treilea rând nu putem exclude faptul că ar fi existat și o oarecare decădere a vieții monahale, urmând ca această reformă să întărească și disciplina în rândul cinului monahal.
Se pare că guvernul de atunci fiind animat de ideea de a reforma totul în țară, voia chiar să desființeze monahismul de la noi pe care însuși domnitorul Cuza îl caracterizează ca : „…trândav, ignorant și imoral, iar în locul acestuia să facă un monahism muncitor, productiv și inteligent, precum era în apus, de unde generațiile de atunci se inspirau în calea reformelor, pre-care apucaseră, sau, dacă nu vor reuși să facă un monahism ca în apus, să-l desființeze pe cel de la noi”.
„Legea călugăriei” sau „Decretul pentru regularea schimei monahale” a fost promulgat la 30 noiembrie 1864 și prevedea, pe de o parte, „reducerea numărului așezămintelor monahale, în funcție de situația lor economică, mănăstirile, schiturile și sihăstriile cu un venit anual mai mic de 1000 de galbeni fiind transformate în biserici de mir.” (55 de mănăstiri și schituri au fost transformate în biserici de mir) Legea mai prevedea și micșorarea numarului viețuitorilor mănăstirilor, 50 pentru mănăstirile de gradul I ( mănăstirile care aveau anual un venit de la 5000 de galbeni în sus) și 20 pentru mănăstirile de gradul II (mănăstirile cu un venit anual de la 1000 de galbeni în sus). Totuși aceaste prevederi nu erau tocmai drepte și logice deoarece cu un an în urmă adică în 1863, prin legea secularizării, s-au confiscat mănăstirilor averile și proprietățile, acest lucru ducând la incapacitatea acestora de a produce suma respectivă necesară împlinirii cererilor din lege, automat acestea ducâd la desființarea lor.
Tot acest drecret mai conținea prevederi care îngrădeau pătrunderea tinerilor în mănăstire, doar cu o excepție și anume invalizii incurabili. Nu numai atât, ci o parte din mănăstirile desființate în acest timp sunt transformate în inchisori, ospicii, iar monahii din cele desființate sunt transferați în altele cărora guvernul le tolerează existența.
Mănăstirile rămase sunt întreținute de Stat; după cum am văzut mai sus li se face un buget anual și li se dau sume care abia ajung pentru strictul necesar. Se trimit comisii prin mănăstiri ca să cerceteze întrebuințarea sumelor înscrise în buget. Este de remarcat că, în timpul Domnitorului Cuza, pentru hrana zilnică a unui monah se dădeau câte 10-15 bani, ceea ce era insuficient ca să poată trăi cineva; dar măsura se potrivea cu atitudinea pe care o aveau Domnul și Guvernul său față de monahism.
După cum am văzut, tunderi noi în monahism nu se puteau face decât atunci când devenea un loc vacant din numărul acelora pe care îi prevedea statutul mănăstirii, și trebuie să remarcăm că numărul călugărilor pe care guvernul i-a trecut în stat era destul de restrâns.
Lipsite, pe de o parte, de mijloacele materiale și prin aceasta, de posibilitatea de a mai da un ajutor, iar pe de alta, nemaifiind focare intelectuale, de unde să mai radieze în afară lumină, din aceste timpuri de reforme mănăstirile romănești încep să decadă foarte mult și își pierd rolul important pe care l-au jucat în trecutul neamului românesc.
III.4 Legea comunală și Codul Civil, transferul problemelor civile din seama Bisercii în atenția Statului
Legea călugăriei, se situiază între alte două legi care aduc întrucâtva atingere bisericii și canoanelor sale, acestea ducând mult la scăderea prestigiului și importanței Bisericii în viața socială, dar ducea la eliberearea Bisericii cu scopul ca această să-și poată îndeplini misiunea sa strict spirituală. Aceste două legi sunt Legea comunală votată de guvern la 31 martie 1864 care prevedea ca de acum înainte actele de naștere, căsătorie și deces să fie luate din seama clerului și să fie întocmite de către consiliile locale. A doua lucrare legislativă a guvernului Cuza este Codul Civil adoptat de guvern la 4 decembrie 1864, care prevedea ca divorțurile, care până atunci erau pronunțate de conducerea Bisericii să fie rezolvate de către tribunalele civile, fără ca în prealabil să fie anunțată și Biserica.
Însă un act care a stărnit indignarea autorității bisericești de la acea vreme și care considerăm că este greșeală acestei legislații, este problema căsătoriei. Codul Civil prevedea ca actul căsătoriei să se poată încheia intre rude începând de la gradul IV în sus, pe când Biserica oprește căsătoria până la gradul VII, inclusiv, astfel această lege încălcând tradiția bisericească. Este adevărat că Sinodul VI Ecumenic în canonul 54 prevede ca Taina Căsătoriei să se săvârșească de la gradul IV(veri primari) de rudenie în sus, dar o prvedere bisericească din anul 1166, în acord cu instituția statului, a prelungit interdicția căsătoriei până la gradul al VII-lea de rudenie. Bisericile autocefale acordă dispensă pentru căsătorie între gradele V-VII numai atunci când căsătoria nu poate fi evitată, ori prin prevederile Codului Civil al guvernului Cuza nu se stipulează faptul că ar trebui cerut consimțământul Bisericii față de această problemă. Și faptul că legea stipulează ca este necesară doar încheierea căsătoriei civile fără să se mai dea importanță căsătoriei religioase care era obligatorie înainte de promulgarea Codului Civil.
III.5 Legea pentru numirea ierarhilor, contestată de unele personalități ale vremii
Ultima lege a lui Cuza este „Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți în România” sancționată de Domnitorul Cuza la 11 mai 1865. Este o lege care a creat mari tulburări (producând lupta pentru canonicitate) nu numai în Biserica Română ci și în Bisericile Ortodoxe din Răsărit.
Legea aceasta – spuneau canonicii – (redată în răspunsul Episcopului Ioanichie de Evantia către Mitropolitul Nifon) „Introduce în țară un episcopat civil, neatârnat de Biserică și de canoanele Bisericii” , adică niște episcopi cu totul de o altă calitate sau însușire decât acelea cerute de sfintele canoane. Prin aceasta luptătorii pentru canonicitate (Arhiereii Filaret si Neofit Scriban, Iosif Bobulescu, Arhiereul Ioanichie Evantias, comitele Scarlat Rosetti și mulți alții) aduc două acuzații destul de grave: una că episcopii s-au ales în mod necanonic și a doua că acești episcopi nu au însușirile cerute de canoanele Bisericii. Dacă prima acuzație ar merita să fie luată în discuție, a doua trebuie înlăturată de la început ca fiind inexactă. În ceea ce privește prima acuzație pe care o aduc contestatorii legii lui Cuza, ei dovedesc cu referire la canone exacte ale Bisericii , că alegerea episcopilor ce a fost făcută de Cuza este necanonică, fiind făcută de „stăpânitori lumești”. Luptătorii împotriva numirii ierarhilor de către domn citeză în această problemă canoanele: 30 apostolic; 4 al Sinodului I Ecumenic, 3 al Sinodului VII Ecumenic, Cartagina, 13 Laodiceea și altele.
Canonul 30 apostolic precizează în conținutul său despre cei ce apelează la autoritățile civile pentru a dobândi demnitatea arhierească și nu aduce în discuție nimic din problema alegerii și numirii episcopilor. Celelalte canoane aduse ca motiv de necanonicitate a legii se ocupă de asemenea, în mod special, de actul hirotoniei, toate arătând modul legal de dobândire a demnității episcopale. Astfel legea pentru numirea episcopilor și mitropoliților, privită din lumina acestor canoane nu poate fi deloc condamnabilă, deoarece ea nu atinge actul hirotoniei. Domnitorul nu a luat nici o măsură cu privire la hirotonie, ci numai a schimbat modul de alegere și numire al episcopilor. Acest mod, de asemeni, nu este o noutate în istoria Bisericii, ci este o reînviere a dreptului conducătorului statului, de a-și spune cuvântul la algerea și numirea episcopilor, drept recunoscut și de Biserică.
Putem atribui e greșeală acestei legi, pe motiv că ea nu prevedea aprecierea și recunoașterea de către Biserică a celor numiți de Domn. Însă în privința lui Cuza și legii sale nu prea putem să-i atribuim nici o greșeală deoarece episcopii numiți de el erau deja arhierei titulari și deci aveau recunoașterea Patriarhiei Constantinopolului.
O a doua acuzație care i se aducea legii era că episcopii puteau fi deserviți tribunalelor civile spre a fi judecați.
Legea numirii, prin faptul că a apărut după cea a secularizării a dat ocazia Patriarhiei Constantinopolului și în general Bisericilor Ortodoxe din Orient să acuze legea numirii ca fiind necanonică și în neconformitate cu tradiția Bisericii.
Patriarhia de Constantinopol, nu atât pentru a proteja dogmatic Biserica noastră , cât pentru a răzbuna căderea locurilor sfinte în problema mănăstirilor închinate, a convocat la 15 aprilie 1865 un sinod la Constantinopol. Acest sinod a condamnat ca inovații arbitrare, contrare canoanelor și vechii tradiții a Bisericii, următoarele chestiuni: „a) Proclamarea de la sine a autocefaliei Bisericii Române;
b) participarea la sinod a membrilor mireni; c) prezidarea sinodului de către mitropolit în locul Domnitorului; d) pregătirea de mai înainte a ceea ce avea să discute sinodul; e) numirea episcopilor de către guvern; f) restricțiile la intrarea în monahism.
Hotărârea sinodului constantinopolitan a fost comunicată Domnitorului, Mitropolitului Ungro-vlahiei și celui al Moldovei, de asemenea s-a făcut cunoscută tuturor Patriarhiilor ortodoxe și Bisericilor autocefale. În Tările Române a fost trimis de către Patriarhie un arhimandrit să aducă la cunoștință hotărârea sinodului și să ducă tratative cu Domnul țării.
În urma acestor tratative Cuza nu a cedat și trimite Patriarhului de Constantinopol o scrisoare prin care respinge „orice amestec al oricărui sinod și al oricărei Biserici străine și al oricărui cap al unei Biserici străine în afacerile dinlăuntru și în disciplina Bisericii române”. Referitor la acuzele pe care i le aducea Patriarhul, legii, Cuza răspundea demonstrând „antica autocefalie a Bisericii dace”; dreptul de a se rezerva elementului laic un loc mai larg în sinod; dreptul Domnitorului României de a convoca sinoadele în virtutea uzului consacrat de secole și afirmat de istorie. De asemenea el arăta că numirea episcopilor nu este străină instituției din început a Bisericii creștine, în spiritul canoanelor, al legilor și datinilor Țării și Bisericii naționale. Domnitorul spunea că a procedat la numirea episcopilor pentru scaunele vacante în virtutea dreptului său de mandatar al întregii țări: cler și popor, care avea acest drept după uz, adăugând totuși că a primit numai ca o excepție la regula statornicită în trecut, această nouă îndatorire pe care i-a impus-o Țara. Încheind justificarea acestei legi, Cuza spunea: „Arhiereii pe care i-am înălțat la scaunele episcopale vacante au fost și aleși după glăsuirea canoanelor din bărbații <<doririlor comune>> distinși prin pietatea, experiența și luminile lor; din bărbați pe care însuși Sfântul Scaun ecumenic, mai înainte de mine, i-a găsit vrednici de a fi episcopi și care de ani îndelungați păstoreau turmele binecuvântătoare, administrând, în calitate de vicari diecezele române vacante”.
Patriarhul nu a luat în seama justificarea lui Cuza ci a continuat să susțină hotărârea sinodului. El a invitat sinodul grec și sinodul rus să-și de-a avizul asupra legilor lui Cuza. În anul următor (1866), după ce a primit răspunsul solicitat celor două sinoade, Patriarhul era hotărât să arunce anatema asupra Bisericii noastre, pentru a declara schisma în mod oficial. Dar, pentru că guvernul provizoriu, (pentru că Domnitorul Cuza căzuse), promisese în manifestul său către țară că se vor îndrepta aceste lucruri, Patriarhul se mulțimise numai cu rupereea legăturilor canonice cu episcopii necanonici.
Concluzii
Legile bisericești ale lui Cuza sunt multe și mari pentru efectul, sau chiar numai pentru intenția legiuitorului. De aceea se cere o apreciere de altă natură decât cea legată de considerații canonice formale asupra acestei îcercări de ajustare a unor forme de stări de fapt, ce constinuă să existe în Biserica noastră, în defavoarea dezvoltării țării în general. Aceste legi bisericești trebuiesc puse, în primul rând, în legătură cu situația generală a Tărilor Române din acea perioadă. Nu trebuie uitat faptul că Alexandru Ioan Cuza ajunge pe tronul Tărilor Române prin alegerea poporului, în mijlocul unei situații interne deplorabile. De la început el își dă seama că trebuia înlocuit vechiul sistem de conducere și organizare. La lucrarea sa de proporții uriașe nu a pornit singur, ci s-a înconjurat de oameni de cultură distinși și iubitori de țară, mulți dintre ei fețe bisericești. Reforma sa administrativă, ca dimensiuni este unică, în țara noastră (în vecaul XIX), căci nici un domnitor nu a reușit în zeci de ani de domnie să dea legile pe care Cuza le-a alcătuit și impus în numai 7 ani. A dat zeci de rezolvări la probleme destul de mari și în principiu nu a greșit.
Din motive că înalta ierarhie căuta să-și mențină vechea ei mentalitate și atitudine tipic feudală, împiedicând bunul mers al țării, Cuza a fost nevoit să aloce atenție și problemelor bisericești. Prin aceasta el face servicii și Bisericii, căci îi indică și îi grăbește posibilitatea de a-și dobândi independența reală și îi arată poziția ei în Stat, lucru pe care il uitaseră chiar unii conducători ai Bisericii.
Primele legi bisericești vizau chestiuni care aveau legătură directă cu probleme de Stat. Secularizarea, codul civil, legea comunală, chiar dacă par să lovească în interesele Bisericii, ele nu sunt în fond decât rezolvări ale unor probleme din domeniul Statului. Legea pentru obligativitatea limbii române în Biserică și legea pentru înmormântări dovedesc că Vodă-Cuza era animat de un patriotism luminat. Legea monahală fiind o chestiune care interesează deopotrivă Biserica și Statul, a căpătat o rezolvare potrivită nevoilor de atunci ale Bisericii și ale Statului. Interesul pe care îl avea Statul în această chestiune era legat de faptul că orice membru al Bisericii, indiferent că-i monah, preot de mir, sau laic, este în primul rând cetățean al Statului, calitate care crează obligații și drepturi și de o parte și de alta.
Două dintre legile lui Cuza par să favorizeze ideea că legiuitorul ar fi avut intenția să subordoneze Biserica nu numai Statului, ci și ambițiilor lui personale. Cercetându-le mai îndeaproape, însă, vedem că ele sunt cerute de împrejurări, iar greșelile de formă nu sunt făcute cu rele intenții, ci sunt rezultatul recunoașterii temeinice a așezămintelor Bisericii, sau, pur și simplu, sunt scăpări din vedere.
Nemulțumirile produse de aceste legi „noi” în rândul unor oameni „vechi”, sunt firești. Fondul pozitiv al acestor reforme și verificarea lor în timp, arată că procesul istoric deschis de apărătorii „canonicității” a fost câștigat de Cuza, de credincioși și de clerici simpli, în numele cărora a acționat în problemele bisericești.
Bibliografie
Izvoare și instrumente de lucru
Apostol, I. C., Cuza Vodă și reforma sa în Biserica Română după documente, Tipografia H. Goldner, Iași, 1912;
Arhive Diplomatiques. Recueil de diplomatique et l’histoire, nr. 12, aprilie-iunie, Editura Arhivelor Diplomatice, Paris, 1864;
Berindei, Dan; Stan, A.; Alexiu, El., Documente privind Unirea Principatelor, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1961;
Boerescu, Vasile, Codicele român sau colecțiune de toate legile României, ed. a II-a, București, 1873;
Bujoreanu, M. Ioan, Colecțiune de legile României vechi și noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870, Ed. Noua Tipografie a Laboratorilor români, București, 1873;
Documente externe – România la 1859. Unirea Principatelor Române în conștiința europeană, vol. I – II, Ed. Academiei Române, București, 1983;
Documente foarte importante pentru istoria Bisericii și națiunii române, Imprimeria Adolf Bermman, Iași, 1866;
Documente privind Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, vol. I, (1859 – 1861), Ed. Academiei Române, București, 1989;
Dobrescu, Nicolae, Studii de istoria Bisericii contemporane. I. Istoria Bisericii din România (1850-1895), Ed. Tipografia „Bukarester Togblatt”, București, 1905;
Floca, Arhid. Prof. Dr. N. Ioan, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1990;
Ioanichie, Episcop de Evantia, Răspuns dat Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, București, 1867;
Monitorul Oficial, 1 iunie 1863;
Monitorul Oficial, 25 iunie 1863;
Monitorul Oficial, 25 iulie și 11 august 1863;
Monitorul Oficial, 6 februarie 1865;
Monitorul Oficial al Țării Românești, nr. 72, 22 iunie 1859;
Monitorul Oficial, nr. 249, 14 decembrie 1863;
Odobesco, Alexandre , Ètude sur les droits et les obligations des monasteres roumains dedies aux Saints-Lieux d’Orient, par l’Archimandrite Agathon, București, 1863;
Românul, 10 decembrie 1863;
Stanciu, C. Emil, Culegere de legi și scrieri din vremea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza(1859-1864 ), Ed. Dragoș-Vodă, Cluj-Napoca, 2003;
Tribuna română, 2 iulie, Iași, 1864;
Valentineanu, I. G. , Din memoriile mele: alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza-Vodă, Tipografia Gr. Luis, București, 1898;
Sturza, D.A. și alții, Acte și documente relative la istoria renascerei României, vol. VI, partea I, București, 1896;
Cărți, studii și articole
Anineanu, Marta, Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, în „Studii și materiale de istorie modernă”, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1960;
Bolintineanu, Dimitrie, Viața lui Cuza-Vodă, Librăria „Autorii Români”, Iași, 1904;
Bossy, R. V., Agenția diplomatică a României în Paris și legăturile politice franco-române sub Cuza-Vodă, București, 1931;
Brătianu, I. Gh., Politica externă a lui Cuza, în „ Istoria Română”, nr. 2, Fasc. II-III, București, 1932;
Chiricescu, I., Principii asupra Instituției Sinodale în diferite Biserici Ortodoxe de Răsărit, București, 1909;
Cliventi, Gheorghe, România și puterile garante (1856-1878), Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1988;
Constantinescu, P.; Berindei, Dan, Gândirea social-politică despre Unire (1859). Culegere, București, 1966;
Emerit, Marcel; Place, Victor, La politique francaise a l’epoque de l’Union, București, 1931;
Ene, Pr. Dr. Ionel, O lege mai puțin cunoscută a Domnitorului Alecsandru Ioan Cuza reactualizată în sec. XX, în „Glasul Adevărului”, nr. 1-3, 2002;
Erbiceanu, Constantin, Viața P.S. Filaret Scriban, București, 1892;
Giurescu, C. Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Ed. Humanitas, București, 2000;
Giurescu, C. Constantin, Viața și opera lui Cuza-Vodă, Ed. Științifică, București, 1970;
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, București, 1992;
Idem, Ideile și iluminismul în Principatele Române (1750-1831), Ed. Academiei Române, București, 1972;
Ionescu, D. C., Cuza-Vodă. Alegerea, faptele și răsturnarea lui, Tipografia Profesională, București, 1912;
Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a 2-a, vol. II, Ed. Ministerului de Culte, București, 1930;
Isar, Nicolae, Relațiile stat-biserică în România modernă (1821-1914). Sinteză și culegere de texte, București, 2007;
Izvoranu, Magistrand Stelian, Sinoadele de sub regimul lui Cuza-Vodă. Importanța lor pentru viața bisericească, în „Biserica Ortodoxă Română”,anul XLVIII, nr. 7-8, 1960;
Locusteanu, Colonel, Amintiri, în „Revista Fundațiilor Regale”, 1 ianuarie, 1934;
Idem, Ideile și iluminismul în Principatele Române (1750-1831), Ed. Academiei Române, București, 1972;
Lupaș, Dr. Ioan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Librăriei Socec & Co S.A., București, 1934;
Mehedinți, Simion, Poporul, Ed. Minerva, București, 1913;
Niculescu, G. V., Cuza și Biserica, Râmnicu Vâlcea, 1912;
Panaitescu, P. P., Cuza Vodă și reforma sa socială, București, 1929;
Păcurariu, Pr. Prof. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994;
Păcurariu, Magistrand Mircea, Arhiereii Neofit și Filaret Scriban, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 1-2, 1959;
Rădulescu, Andrei, Organizarea statului în timpul domniei lui Cuza-Vodă, Ed. Cartea Românească, București, 1932;
Riker, T. W., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale. 1856-1866, Ed. Alfa, Iași, 2000;
Săvel, Manu, Domnia marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza și epoca glorioasă a românilor, Tipografia Progresul, Bacău, 1909;
Stroia, Marian, Românii în contextul politic european de la Unirea Principatelor la căderea lui Cuza-Vodă, Ed. Semne, București, 2007;
Șerbănescu, Nicolae, Biserica Ortodoxă Română în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), în „Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1981;
Idem, 150 de ani de la nașterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în „Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1970;
Vicovan, Pr. Prof. Dr. Ion, Decretul lui Alecsandru Ioan Cuza din 1864 și Decretul nr. 410 din 1959. O abordare comparativă: context, conținut, consecințe, în „Teologie și viață”,anul XX (LXXXVI), nr. 9-12, 2010;
Vicovan, Pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002;
Vîntu, I; Florescu, G.G., Unirea Principatelor în lumina actelor fundamentale și constituționale, Ed. Științifică, București, 1965;
Vîtcu, Dumitru, Diplomații Unirii, Ed. Academiei Române, București, 1979; Xenopol, A. D., Domnia lui Cuza-Vodă, vol. I-II, Ed. Dacia, Iași, 1903;
Idem, Istoria românilor din Dacia Traiana, vol. XII, Ed. Elf, București, 2009;
Zăvoianu, Pr. Grigore Corneliu, Mitropolitul Nifon, Primat al României (1850-1875). Viața și activitatea, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul LII, nr. 3-4, 2000;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Alexandru Ioan Cuza Si Reformele Sale Bisericesti. Evaluare din Perspectiva Istorica Si Teologica (ID: 167387)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.