Alegerile Europarlamentare Si Tendinta de Unificare a Pietei Politice
ALEGERILE EUROPARLAMENTARE ȘI TENDINȚA DE UNIFICARE A “PIEȚEI POLITICE”
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. ALEGERILE PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN
1.1. Scurt istoric al Parlamentului European. Definire și evoluție
1.2. Istoria alegerilor directe a Parlamentului European
1.3. Partidele politice din Parlamentul European
CAPITOLUL 2. SISTEME ȘI PROCEDURI ELECTORALE ÎN ALEGERILE PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN
2.1 Principalele tipuri de sisteme electorale
2.2 Încercări de uniformizare a sistemului electoral din cadrul Parlamentului European și problemele esențiale în crearea acestuia
2.2.1 Uniformizarea sistemului electoral în statele membre ale Uniunii Europene
2.2.2 Principalele probleme apărute în vederea creării unui sistem electoral uniform
2.3 Proceduri electorale pentru Parlamentul European specifice fiecărui stat membru
CAPITOLUL 3. ANALIZĂ ASUPRA UNIFICĂRII PARTIDELOR POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN CADRUL ALEGERILOR EUROPARLAMENTARE DIN ANUL 2014 – STUDIU DE CAZ
3.1 Justificarea alegerii temei de studiu
3.2 Ipotezele studiului
3.3 Obiectivul studiului
3.4 Delimitări conceptuale
3.5 Alianța partidelor politice, sistemul electoral și desfășurarea alegerilor europarlamentare din anul 2014
3.6 Alianța partidelor politice, sistemul electoral și desfășurarea alegerilor europarlamentare din anul 2009
3.7 Caracteristicile pieței politice rezultate în urma alegerilor europarlamentare și statusul noilor mișcări de unificare a partidelor politice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Parlamentul European reprezintă cel mai curajos proiect politic la nivel european care s-a bucurat de o evoluție rapidă și care constituie astăzi obiectul de studiu și de analiză al specialiștilor din domeniul științelor politice și nu numai. În condițiile unei globalizări accentuate, a comunicării și transferului de informații ce se realizează din ce în ce mai rapid, această instituție dobândește un statut însemnat în rândul cetățenilor europeni, oferind acestora sprijin și consultanță cu privire la orice activitate a sa și a Uniunii Europene. De asemenea, având contact direct cu cetățenii promovează în mod direct principiile și valorile Uniunii Europene.
Motivația principală pentru care am ales această temă a fost aceea că Parlamentul European reprezintă un subiect de actualitate care vizează în primul rând tânăra generație dar nu numai, prin intermediul acestei instituții fiind exprimată vocea cetățenilor. Totodată, am ales să vorbesc despre o temă de actualitate și anume cea a alegerilor europarlamentare în condițiile în care Parlamentul European este singura instituție supranațională ai cărei membri sunt aleși în mod democratic, prin vot universal direct. De asemenea, alegerile au reprezentat întotdeauna un moment important în viața politică a unei societăți, indiferent dacă au avut ca rezultat desemnarea autorităților locale, a Președintelui, a reprezentanților în parlamentul național sau în Parlamentul European. Ele oferă șansa fiecărui cetățean să se implice activ în viața politică a societății naționale sau supranaționale din care face parte și să contribuie la o mai bună funcționare a societății în ansamblu.
Diversitatea vieții politice europene constituie o provocare pentru eforturile de sistematizare întreprinse de științele politice care trebuie să abordeze problema factorilor ce generează această diversitate, precum și metodele clasificărilor ei.
Principalele subiecte examinate în lucrarea de față vizează analiza principalelor caracteristici ale unificării pieței politice, impactul lor asupra desfășurării electoratului, în contextul alegerilor pentru Parlamentul European, fapt care marchează și motivația alegerii acestei teme, pe lângă gradul ridicat de actualitate și interes.
Lucrarea demarează cu Capitolul 1 Alegerile pentru parlamentul european, în care voi realiza un scurt istoric al Parlamentului European, definirea și evoluția acestuia și voi pune accent pe istoria alegerilor directe a Parlamentului European, reliefând principalele partide politice din Parlamentul European/Grupurile politice din cadrul Parlamentului European și evoluția acestora.
În cadrul Capitolul 2 Sisteme și proceduri electorale în alegerile pentru Parlamentul European voi începe cu prezentarea principalelor tipuri de sisteme electorale, voi analiza încercările de uniformizare a sistemului electoral, dar și principalele probleme apărute în vederea creării unui sistem electoral uniform, iar în încheiere voi detalia procedurile electorale pentru Parlamentul European specifice fiecărui stat membru în parte.
Capitolul 3 este marcat de o analiză asupra unificării partidelor politice din România în cadrul alegerilor europarlamentare din anul 2014. În cadrul acestui studiu voi prezenta tendința contemporană de „unificare a pieței politice” pe scena politică actuală, fapt ce va fi analizat prin prisma alianței partidelor politice, a sistemului electoral și a desfășurării alegerilor europarlamentare din anul 2014 și 2009.
Tranziția și construcția societală postcomunistă au determinat ca statele din Estul Europei să tindă spre democrație și spre integrarea în spațiul european, în speță în Uniunea Europeană. În momentul de față, avem imaginea unei societăți care se află într-un cadru democratic real din punct de vedere constituțional și legislativ, de peste 20 de ani, a unui electorat din ce în cemai confuz și dezinteresat de procesul electoral în special și de viața politică în general, dar și de prezentarea partinică a diverselor forme de manifestare a sistemului electoral și a alegerilor, ce se bazează în principal pe omiterea deficiențelor tipului de scrutin susținut și afirmarea exclusivă a punctelor slabe a celui advers. Aderarea României la Uniunea Europeană a constituit un pas important, o nouă filă din istoria statului nostru, proces ce a atras după sine numeroase schimbări și adaptări din punct de vedere politic prezentate și analizate în acestă lucrare.
CAPITOLUL 1. ALEGERILE PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN
Prin parlament înțelegem astăzi cea mai importantă autoritate legislativă a unui stat, iar „Parlamentul European se autodefinește ca fiind instituția comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale Uniunii Europene”. Parlamentul European este singura instituție europeană aleasă prin vot direct de către cetățenii europeni și care reprezintă interesele acestora la nivel European, având funcția esențială de a „exprima dorința cetățenilor europeni în cadrul procesului decizional al Uniunii Europene, mână în mână cu Consiliul, reprezentând interesele Statelor Membre, ale Comisiei și ale întregii comunități”.
Fiecare parlament își are propria istorie, cultură și putere, funcționând în cadrul unui anumit mediu politic, dar spre deosebire de un parlament național, Parlamentul European se evidențiază printr-o serie de caracteristici aparte care îl fac diferit de celelelalte organisme de acest gen. În primul rând, Parlamentul European reprezintă „experimentul care a avut cea mai mare influență în lume în ceea ce privește democrația transnațională care sprijinea și completa diplomația internațională”.
O altă caracteristică aparte a Parlamentului European este dată de apartenența sa la un sistem instituțional unic și fără precedent din punct de vedere istoric, Uniunea Europeană, cu melanjul său de puteri supranaționale și cooperarea interguvernamentală, aceasta culminând cu dezvoltarea rapidă și spectaculoasă a puterilor și a rolului acestuia în cadrul Uniunii Europene. Totodată, unicitatea sa este dată și de „caracterul său multilingvistic, care este fără precedent în Europa, toate întrunirile și documentele sale beneficiind de traduceri în diferite limbi”.
În Parlamentul European, toate limbile oficiale sunt la fel de importante: toate documentele parlamentare sunt publicate în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE) și toți deputații în Parlamentul European au dreptul de a se exprima în oricare dintre aceste limbi. Multilingvismul permite, de asemenea, urmărirea activității Parlamentului de către toată lumea, precum și accesul la aceasta.
Uniunea Europeană a considerat întotdeauna marea sa diversitate culturală și lingvistică drept un avantaj. Multilingvismul, profund ancorat în tratatele europene, reflectă această diversitate culturală și lingvistică și, în același timp, asigură o mai mare transparență a instituțiilor europene, care devin mai accesibile tuturor cetățenilor Uniunii, acest lucru fiind esențial pentru succesul sistemului democratic al UE.
Parlamentul European diferă de celelalte instituții ale UE prin obligația sa de a asigura cel mai înalt nivel de multilingvism posibil. Toți cetățenii europeni au dreptul de a se prezenta la alegerile pentru Parlamentul European. Nu ar fi rezonabil să li se ceară tuturor deputaților în PE să stăpânească la perfecție una dintre limbile cele mai utilizate, precum franceza sau engleza. Dreptul fiecărui deputat de a citi și redacta documente parlamentare, de a urmări dezbateri și de a se exprima în propria sa limbă este recunoscut în mod explicit în Regulamentul de procedură al Parlamentului.
Toți cetățenii UE trebuie să poată citi legislația care îi privește în limba țării lor. În calitate de colegislator, Parlamentul European are, de asemenea, obligația de a garanta cea mai înaltă calitate lingvistică, în toate limbile sale oficiale, a întregii legislații pe care o adoptă.
Conform legislației Uniunii, cetățenii acesteia au dreptul de a urmări lucrările Parlamentului, de a adresa întrebări și de a primi răspunsuri în propria lor limbă.
În acest capitol am încercat să sintetizez o scurtă introducere la tot ceea ce înseamnă astăzi Parlament European, urmărind linia sa evolutivă atât în planul instituțional, cât și în ceea ce privește alegerea sa.
1.1. Scurt istoric al Parlamentului European. Definire și evoluție
Destinul Parlamentului European este în chipul cel mai evident legat de cel al construcției europene în general și nu poate fi prin forța lucrurilor decât o sinteză a structurilor parlamentare naționale, „Parlamentul European având menirea de a exercita un control democratic și de a trage la răspundere celelalte instituții ale Uniunii Europene”.
Prima idee care s-a conturat în spațiul european la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a fost crearea unui for european integrator. Istoria Parlamentului European este aproximativ aceeași cu istoria construcție Uniunii Europene.
Parlamentul European a cunoscut într-un timp foarte scurt un destin prodigios. Pe de o parte, și-a sporit reprezentativitatea, devenind prima Adunare Parlamentară Internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni aparținând națiunii vechi și mândre. Pe de altă parte, chiar înainte de alegerea sa directă, această adunare va întreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un organism parlamentar clasic. Profitând de sporul de prestigiu conferit de votul popular, această adunare a încetat destul de repede să se comporte ca adunare a unei Comunități Economice Europene, pentru a se afilia ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic și proclamată la 1 noiembrie 1993.
Se poate considera că istoria Parlamentului European începe în anii `50 ai secolului XX, cea mai clară dată de naștere a acestuia fiind dată de Declarația de la 9 mai 1950 făcută de Robert Schuman și Jean Monet, în salonul Orologiului din Quai D`Orsay, care spunea că „Europa nu se va face printr-o construcție de ansamblu, ci prin realizări concrete, care să creeze mai întâi solidarități de fapt”. Declarația lansa ideea creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), astăzi Uniunea Europeană, și tot Declarația Schuman propunea și o structură instituțională care prevedea existența unui organism de control a acesteia, instituindu-se astfel Adunarea Comună, numită și străbunica Parlamentului European, care era compusă din reprezentanți numiți de guverne.
Ideea politică a tativitatea, devenind prima Adunare Parlamentară Internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni aparținând națiunii vechi și mândre. Pe de altă parte, chiar înainte de alegerea sa directă, această adunare va întreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un organism parlamentar clasic. Profitând de sporul de prestigiu conferit de votul popular, această adunare a încetat destul de repede să se comporte ca adunare a unei Comunități Economice Europene, pentru a se afilia ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic și proclamată la 1 noiembrie 1993.
Se poate considera că istoria Parlamentului European începe în anii `50 ai secolului XX, cea mai clară dată de naștere a acestuia fiind dată de Declarația de la 9 mai 1950 făcută de Robert Schuman și Jean Monet, în salonul Orologiului din Quai D`Orsay, care spunea că „Europa nu se va face printr-o construcție de ansamblu, ci prin realizări concrete, care să creeze mai întâi solidarități de fapt”. Declarația lansa ideea creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), astăzi Uniunea Europeană, și tot Declarația Schuman propunea și o structură instituțională care prevedea existența unui organism de control a acesteia, instituindu-se astfel Adunarea Comună, numită și străbunica Parlamentului European, care era compusă din reprezentanți numiți de guverne.
Ideea politică a Declarației Schuman devine un fapt juridic prin semnararea de către 6 țări, în aprilie 1951, a Tratatului de la Paris, tratat care stipula și existența unei Adunări Comune de deliberare politică. În termeni practici, a fost creată o Adunare Comună a Comunității Cărbunelui care a avut prima reuniune la Strasbourg în anul 1952 cu cei 78 de reprezentanți ai Parlamentelor din Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. În ciuda activității pe care o desfășura, „Adunarea Comună exprima, prin nume și atribuții, slaba încredere a statelor membre în posibilitatea rezolvării problemelor comune prin decizii comune”.
După semnarea Tratatului de la Roma, din 17 martie 1957, practicii solidarității europene în domeniul Cărbunelui și Oțelului, i se adaugă alte două noi solidarizări și anume Comunitatea Economică Europeană și Euroatomul.
Printr-o rezoluție din 1958 Adunarea Comună își schimbă numele în Adunare Parlamentară, urmând ca în 1962 să își ia numele de Parlament, titlu recunoscut abia în anul 1986 prin Actul Unic European. La data de 19 martie 1958 a avut loc sesiunea de stabilire a Adunării Parlamentare Europene la Strasbourg, care a ales ca Președinte al Adunării pe Robert Schuman. În același an, în data de 13 mai, membrii Adunării Parlamentare s-au grupat pentru prima oară pe criterii politice si nu pe criterii naționale. În anul 1965 Parlametul beneficiază de un teren bun de dezvoltare fondat pe criza Consiliului de Miniștri, sporindu-i-se puterile decizionale în cadrul Uniunii Europene.
Procesul evolutiv al Parlamentului European continuă și în anii următori, acesta primind în anii ’70 puteri bugetare în urma Consiliului European de la Luxemburg din anul 1970, urmând ca mai apoi, în anul 1975 să primească și proceduri de co-decizie, în urma discuțiilor din cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 1975.
Dacă puterile bugetare ale Parlamentului European nu sunt câștigate decât în anii ’70, Adunarea obține dreptul de a discuta probleme de politică încă de la începutul anilor ‘60. Contrar unei legende destul de bine fixate, Adunarea nu a obținut acest drept cu forța. Ea l-a primit, și încă de foarte sus, altfel spus chiar din mâna șefilor de stat și de guvern. În realitate, Summit-ul de la Bonn, din iulie 1961, la care participa și generalul de Gaulle, este cel care a decis ,,să asocieze mai îndeaproape opinia publică la efortul întreprins, prin invitația lansată Adunării Parlamentare Europene de a-și extinde aria deliberărilor la noile domenii, cu colaborarea guvernelor’’. Astăzi este ușor de recunoscut caracterul puternic conjuctural al acestui comunicat, rezultat al bunei înțelegeri.
Parlamentul European reprezintă unica instituție reprezentativă comunitară supranațională de bază a Uniunii Europene. În decursul existenței sale, datorită creșterii competențelor în diferite domenii de activitate, s-a pus problema reformării acestuia. Astfel, în anul 1973 Comisia Europeană pune problema reformării Parlamentului European, venind cu ideea constituirii unui parlament bicameral, compus din Camera Reprezentanților și Camera Statelor, dar aceasta într-un viitor îndepartat, în momentul în care Uniunea Europeană se va afla într-un stadiu mult mai avansat.
Un moment foarte important în dezvoltatea Parlamentului European a fost reprezentat de anul 1979, când acesta a fost ales, pentru prima dată, prin sufragiu universal, în mod direct, de către cetățenii statelor membre. Acest moment reprezintă un moment de glorie nu doar pentru Parlamentul European, ci și pentru Uniunea Europeană căreia îi aducea un aport mare în zona deficitară a legitimității democratice. Deși Tratatele, încă de la începuturi, prevedeau alegerea membrilor, abia la data de 20 septembrie 1976 Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare cu sufragiu universal direct”, primele alegeri directe urmând să aibă loc pe 7 iunie 1979.
Odată cu momentul 1979 s-a reluat problema reformării instituționale a Parlamentului European, adusă în discuție încă din anul 1973 de către Comisia Uniunii Europene, de data aceasta propunerea venind din partea Parlamentului care și-a pus problema creșterii rolului său politic direct. Documentul major în acest sens este „Proiectul de tratat de instituire a Uniunii Europene” cunoscut și sub denumirea de Proiectul Spinelli din anul 1984, proiect care a fost considerat și cel mai îndrăzneț proiect federalist european. Acest proiect a fost adoptat cu majoritate parlamentară de către Parlament deoarece se considera că el putea să consolideze foarte mult procesul democratic în întreaga Uniune prin dubla participare a cetățenilor și a statelor. Prin acest act Parlamentul European ar fi devenit cea mai importantă instituție, având atribuția de a colegifera, de a institui Comisia și de a analiza programul acesteia cu drept de control și cenzură asupra politicii acesteia, și, de asemenea, el ar fi dobândit o autonomie bugetară.
Totodată, Proiectul Spinelli punea bazele unui sistem federal, sistem asupra căruia statele membre și-au arătat o oarecare reticență, ceea ce a condus și respingerea acestuia de către guvernele statelor membre și de parlamentele naționale. Toate acestea au condus la respingerea Tratatului Spinelli în cadrul negocierilor deschise în vederea revizuirii sistemului comunitar.
Ca o concluzie a celor relatate mai sus se poate constata în decursul a 10 ani, din 1975, când Parlamentul European primește competențe bugetare, și până în anul 1985, Parlamentul European nu a mai primit nicio putere. Această perioadă a fost caracterizată de Christian Hen și Jacques Leonard ca o perioadă în care „puterea în interiorul Comunităților Europene a trecut de la Comisie la Consiliul de Miniștri și de la acesta la Consiliul European, fără să atingă vreodată Parlamentul”.
În anul 1986 este semnat Actul Unic European care este considerat și primul act care lărgește substanțial competențele Parlamentului European prin introducerea cooperării legislative între Parlament și Consiliu, actul recunoscând instituția deliberativă ca Parlament și, totodată ca instituție de codecizie.
În Februarie 1992 este semnat la Maastricht, Tratatul asupra Uniunii Europene, care va intra în vigoare în anul 1993 și care conferă noi puteri Parlamentului cum ar fi: co-decizie legislativă, numirea mediatorului european și investirea Comisiei. Începând cu acest moment, Parlamentul European a ajuns, dintr-un simplu organism de consultare, un co-legislator.
Începând cu anul 1992 se pune problema consolidării Parlamentului European și transformarea acestuia într-o instituție cheie a constucției europene. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam semnat în 1997 și intrat în vigoare abia în anul 1999, competențele Parlamentului au crescut, acesta devenind co-legislator pentru majoritatea domeniilor de decizie, capătă puterea de a primi rapoartele Comisiei, câștigă puterea de a aproba președintele Comisiei, competențe ce îi dau forța unui adevărat legislativ.
Tratatul de la Nisa, care a fost semnat pe 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, va continua creșterea rolului Parlamentului European, adăugându-i competențe jurisdicționale și noi atribuții în procesul de codecizie. Totodată, acest tratat este considerat indispensabil viitoarei extinderi, deoarece pregătea terenul pentru a asigura o bună activitate instituțională în momentul când Uniunea Europeană va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituționale ale cărei trei axe principale sunt: componența și modul de funcționare al instituțiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniștri și consolidarea cooperării între instituții.
La 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004, care avea ca principal scop constituirea și implementarea unei constituții pentru Uniunea Europeană, tratat care nu a mai intrat în vigoare datorită respingerii acestuia de către Franța și Olanda
Evoluția Parlamentului European este strâns legată de o succesiune de tratate, al cărei punct culminant îl constituie Tratatul de la Lisabona, care „a răspuns criticilor ce acuzau deficitul democratic existent la nivelul instituțiior europene prin acordarea de noi competențe Parlamentului European, instituția care reprezintă în principal cetățenii Uniunii Europene”. Rolul acestor tratate a fost de definire a regulilor de funcționare și a câmpului de acțiune al Uniunii Europene. Aceste tratate au transformat fosta CECO în ceea ce cunoaștem astăzi drept Uniunea Europeană.
Parlamentul European a cunoscut cea mai spectaculoasă evoluție dintre toate instituțiile europene, atât în ceea ce privește forma sa, ca și număr de membri, mod de alegere, cât și în ceea ce privește conținutul său: funcții, atribuții, puteri, influență. De-a lungul anilor, repere importante, precum introducerea monedei euro, dar și extinderea Uniunii Europene și-au pus amprenta asupra Parlamentului European, a competențelor și componenței acestuia.
Odată cu trecerea ultimelor decenii, puterea Parlamentului European a crescut în mod constant și vizibil, drept urmare, în prezent, Parlamentul European exercită rolul de colegislator în aproape toate domeniile în care legiferează Uniunea Europeană.
În prezent, sediul central al Parlamentului European se află la Strasbourg. Aici se țin cele 12 ședințe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile și fracțiunile se mai pot întruni, de asemenea, la Bruxelles, unde ocazional au loc și ședințe plenare. Sediul Secretariatului General se află la Luxemburg. Acesta este condus de un Secretar general și este alcătuit din 8 direcții, fiecare fiind condusă de un director general, la care se adaugă un Birou juridic.
Direcțiile Generale mai apropiate sferei politice își au sediul la Bruxelles, celelalte la Luxemburg, iar aici lucrează circa 3500 angajați, adică peste jumătate din personal, mulți dintre aceștia fiind traducători și funcționari ai serviciilor administrative.
Primul sediu al parlamentului a fost ales la Strasbourg, imediat după constituirea acestuia, Strasbourg-ul constituind un simbol al reconcilierii franco-germane după al Doilea Război Mondial, însă, datorită faptului că nu existau birouri, activitățile s-au mutat mai întâi la Luxemburg, urmând ca după constituirea CEE, în 1958, orașul Bruxelles să fie ales sediul Comisiei Europene. De aceea comisiile parlamentare se întrunesc, astăzi, la Bruxelles. În cadrul Tratatului de la Maastricht a fost stabilit definitiv faptul că sediul Parlamentului European este la Strasbourg, iar această clauză a fost consolidată și în Tratatul de la Amsterdam, nelipsind nici din actualul Tratat de la Nisa și Strasbourg.
Alături de Consiliu, Parlamentul European adoptă sau modifică propunerile Comisiei Europene. De asemenea, Parlamentul European supraveghează activitatea Comisiei și adoptă bugetul Uniunii Europene.
Dincolo de aceste competențe oficiale, Parlamentul cooperează cu parlamentele naționale ale țărilor din UE. Adunările parlamentare mixte organizate la intervale regulate permit o mai bună integrare a punctelor de vedere naționale în cadrul dezbaterilor Parlamentului European.
Într-o Uniune Europeană în ascensiune și care se dorește încă din stadiul ideatic a fi o forță pe plan mondial, Parlamentul European, așa cum l-am perceput din istoricul de mai sus, nu putea să lipsească din acest organism, conferindu-i acestuia o legitimitate suplimentară.
1.2. Istoria alegerilor directe a Parlamentului European
Protagonist și martor de o importanță determinantă al istoriei Uniunii Europene, Parlamentul European adăpostește, în prezent, arhivele istorice centrale, care oferă perspective unice asupra istoriei noastre comune, inclusiv asupra primelor dezbateri din cadrul adunării și găzduiește, de asemenea, arhivele foștilor președinți ai Parlamentului European.
Ne-am putea gândi că, la începuturile ei, Adunarea Coumună CECO, prin natura ei internațională, se inspira din metodele conferințelor diplomatice clasice, cum a fost de altfel cazul pentru Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, la începuturile ei. Însă, nu a fost așa, chiar dimpotrivă, deputații europeni nu s-au considerat niciodată o reuniune de parlamentari, ci întotdeauna ca un Adevărat Parlament. În consecință, aceștia și-au creat structuri: președenție și birou, proceduri legislative, comisii parlamentare, constituirea de grupuri politice și chiar structuri administrative.
Originile Parlamentului European sunt regăsite în Tratatul de la Paris din anul 1951. Înainte de introducerea alegerilor directe, deputații din cadul Parlamentului European erau desemnați de fiecare dintre parlamentele naționale ale statelor membre, iar toți deputații aveau astfel, un dublu mandat.
Din anul 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naționale. Conferința organizată la Paris, din 9-10 decembrie 1974, a hotărât ca alegerile directe „să aibă loc în sau după 1978 și a solicitat Parlamentului European să depună noi propuneri pentru înlocuirea proiectului său de convenție inițial din anul 1960”.
În luna ianuarie 1975, Parlamentul European a adoptat un nou proiect de convenție, pe baza căruia, după soluționarea unor divergențe apărute, șefii de stat sau de guverne, au ajuns la un acord în cadrul reuniunii lor din perioada 12-13 iulie 1976. Decizia și Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin sufragiu universal direct au fost semnate la Bruxelles, la data de 20 septembrie 1976. Actul din 1976 cu privire la procedura alegerii reprezentanților parlamentari prin sufragiu direct stabilește doar câteva reguli minimale:
– principiul votului unic;
– alegerea să se desfășoare în cursul unei perioade care începe joi dimineața și se termină duminica următoare;
– vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate și la modurile de scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională, cu liste naționale sau locale). În urma ratificării actului de către toate statele membre, acesta a intrat în vigoare în iulie 1978, primele alegeri având loc între 7 și 10 iunie 1979.
În iunie 1979, această desemnare a fost încredințată votului universal. Însăși noutatea pe care o reprezenta o Adunare Parlamentară internațională, „precum și noutatea, încă și mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal”.
În ceea ce privește numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea Comună CECO la 142 pentru Adunarea Parlamentară a celor trei Comunități în 1958, apoi la 198 odată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei, acesta a ajuns la 410 odată cu instituirea alegerilor directe și apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981 prin aderarea Greciei. Numărul membrilor Parlamentului european înregistrează o nouă creștere odată cu intrarea Spaniei și Portugaliei, ajungând la 518 membri în 1986, urmând apoi să însumeze 567 de membri odată cu reunificarea Germaniei în 1994 și, în sfârșit, prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la 1 ianuarie 1995, numărul de deputați în Parlamentul European a crescut la 626. Conferința interguvernamentală de la Nisa a introdus o nouă metodă de distribuție a mandatelor în Parlamentul European, care a fost aplicată la alegerile europene din anul 2004. Numărul maxim de deputați în Parlamentul European a crescut la 732, cu un prag minim de 5 și respectiv maxim de 99 de deputați pentru fiecare stat membru.
Conferința interguvernamentală de la Nisa a introdus o nouă metodă de distribuție a mandatelor în Parlamentul European, care a fost aplicată la alegerile europene din anul 2004. Numărul maxim de deputați în Parlamentul European, fixat anterior la 700, a crescut la 732, iar numărul de mandate alocate primelor 15 state membre a fost redus cu 91, de la 626 la 535, iar cele 197 de mandate rămase au fost distribuite între vechile și noile state membre pe bază proporțională.
La 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea Bulgariei și a României, numărul de mandate în Parlamentul European a crescut temporar la 785 pentru a primi deputați din cele două țări. Odată cu alegerile care au avut loc în perioada 4-7 iunie 2009, numărul de mandate a fost redus la 736. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona stabilește un număr maxim de 751 de deputați în Parlamentul European, iar până la următoarele alegeri numărul deputaților este de 754.
În decursul mandatului ce tocmai s-a încheiat, în urma ratificării de către statele membre a unui protocol de modificare, adoptat în cursul Conferinței interguvernamentale (CIG) din data de 23 iunie 2010, 18 noi deputați în Parlamentul European, s-au alăturat celor aleși în iunie 2009. În urma aderării Croației, la 1 iulie 2013, numărul maxim de mandate a crescut temporar la 766, pentru a primi noi 12 deputați, aleși în aprilie 2013, în conformitate cu articolul 19 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația.
Începând din 7 iunie 2009, mandatele în Parlamentul European sunt distribuite după cum urmează:
La actualele alegeri, numărul total de mandate a fost redus la 751. În luna martie 2013, Parlamentul, care are competență de inițiativă în acest domeniu, a aprobat o rezoluție prin care propunea Consiliului următoarele modificări: începând cu alegerile din 2014, Germania urma să piardă 3 mandate, iar Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Irlanda, Grecia, Croația, Letonia, Lituania, Ungaria, Austria, Portugalia și România, urmau să piardă câte un mandat fiecare. Consiliul a adoptat o decizie de sprijinire a rezoluției Parlamentului la 28 iunie 2013. Pentru alegrile din anul 2019 Parlamentul European va stabili un alt număr de mandate conform cu cerințele necesare.
În prezent, exceptând politica externă și cooperarea polițienească și cea judiciară, orice propunere legislativă a Comisiei Europene trebuie să fie aprobată și de Parlament, înainte de a deveni lege. Acest lucru a adus o responsabilitate enormă Parlamentului European și membrilor săi, determinându-i pe aceștia să analizeze mai bine impactul fiecărui amendament depus spre analiză, să asculte cu mai multă atenție fiecare parte afectată de o lege nouă și mai ales, să dezbată cu mai multe argumente.
Astăzi, ratificarea Tratatului de la Lisabona, aduce Parlamentului European cele mai extinse atribuții pe care le-a avut vreodată, întărind legitimitatea legislației europene prin contribuția de substanță a singurei instituții europene ai cărei membri sunt aleși direct, prin vot universal, de către cetățenii statelor membre. Dar, cu toate acestea, autoritatea electorală a Parlamentului European este contestată de rata de participare mai curând scăzută la alegerile europene în cazul mai multor state membre.
1.3. Partidele politice din Parlamentul European
Partidul politic reprezintă o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimțământ, ce acționează programatic, conștient și organizat pentru a servi intereselor unor clase, grupuri sociale, comunități umane, pentru dobândirea și menținerea puterii politice, în vederea organizării și conducerii societății, conform idealurilor proclamate în platforma program. Max Weber oferă următoarea definiție: „Un partid constituie relațiile de tip asociativ cu apartenență bazată pe recrutare liberă, obiectivul lui fiind asigurarea puterii conducătorilor lui într-o formă instituționalizată în vederea realizării unui ideal sau a obținerii de avantaje materiale pentru militanții săi”. Partidul politic poate fi considerat a fi și „una dintre cele mai sugestive și mai interesante personalități colective”, manifestându-se ca element și factor al sistemelor și acțiunilor politice.
Un partid politic la nivel european reprezintă o organizație constituită în baza unui program politic, ai cărei membri sunt partide naționale și persoane fizice, care este reprezentată în mai multe state membre. Rolul grupurilor politice în Parlamentul European a fost și rămâne fundamental.
Parlamentul European este singurul organ al Uniunii Europene ales în mod direct și una dintre cele mai mari adunări democratice la nivel mondial. Cei 766 de deputați reprezintă cele 500 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene. Aceștia sunt aleși din cinci în cinci ani de către alegătorii din cele 28 de state membre. Odată aleși, deputații se organizează în funcție de propriile afinități politice, formând grupuri politice, pentru a-și apăra mai bine pozițiile iar cea mai mare parte a activității de profunzime se desfășoară în cadrul comisiilor specializate, care elaborează rapoarte și care, ulterior, sunt supuse la vot în plen.
Fiecare grup politic își asigură organizarea internă, prin desemnarea unui președinte sau a doi președinți, în cazul anumitor grupuri, a unui birou și a unui secretariat. Distribuția locurilor deputaților în hemiciclu se face în funcție de apartenența politică, de la stânga la dreapta, cu acordul președinților de grup. Este interesant de constatat că la nivel european se produce un soi de resorbție a disputelor naționale în favoarea unei regrupări ideologice. Deopotrivă, remarcabil este și faptul că nici un grup politic nu este compus din deputați provenind dintr-un singur stat membru.
Este cu siguranță fatal ca disciplina votului în cadrul acestor grupuri politice europene să nu fie aceeași ca într-un parlament național. Observăm cum, cu ocazia unor dezbateri cruciale (buget, prețuri,ș.a.) reapar clivajele naționale și nu arareori se întâmplă să asistăm la formarea unor coaliții bizare (de exemplu comuniști italieni, votând alături de conservatorii britanici) sau mai frecvent, la voturi ,,naționale’’, cei 72 de francezi votând împreună împotriva celor 72 de brtanici, ș.a.. Dar totuși, când dezbaterea este mult mai ideologică, disciplina de vot redevine riguroasă în cadrul grupurilor care, de altmiteri, pe măsură ce legislatura avansează, își aplanează divergențele interne și ajung mult mai ușor la un consens.
Numărul minim de deputați necesar pentru a constitui un grup politic este de 25 din cel puțin șapte state membre. Cel puțin o pătrime din state membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate aparține unui singur grup politic. Unii deputați nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest caz, deputați neafiliați. Înaintea fiecărui vot din cadrul ședințelor plenare, grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare și depun amendamente.
Grupul politic adoptă o poziție în urma consultărilor din cadrul său. Nici unui membru nu i se poate impune o anumită variantă de vot.
În prezent, există 13 grupuri politice în cadrul Parlamentului European:
Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat)
Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din Parlamentul European
Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa
Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană
Conservatorii și Reformiștii Europeni
Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică
Grupul Europa Libertății și Democrației
Partidul Democrat European
Alianța Liberă Europeană
Alianța Europeană pentru Libertate
Alianța Mișcărilor Naționale Europene
Mișcarea Politică Creștină Europeană
Democrații Europeni
Regulamentul de procedură al Parlamentului oferă un cadru detaliat de desfășurare a activității Parlamentului European. Deoarece reprezintă toți cetățenii europeni, multilingvismul adunării a devenit una dintre cele mai importante caracteristici ale acesteia.
De asemenea, documentele parlamentare sunt publicate în toate limbile oficiale ale UE, iar fiecare deputat în Parlamentul European are dreptul de a lua cuvântul în limba oficială pe care o preferă.
Calitatea reprezentării politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide și de modul de formare a guvernului, dar, crucial pentru transformarea votului popular în reprezentare la nivelul parlamentelor sau a altor instituții alese, rămâne sistemul electoral. Acesta influențează funcționarea sistemului de partide, care, la rândul său, determină caracteristicile de bază și stabilitatea guvernelor.
Membrii Parlamentului European se pot grupa după afinități politice în grupuri transnaționale. Grupurile politice țin în mod regulat reuniuni, în timpul săptămânii precedente sesiunii plenare, sau în pauzele de studiu, în cursul cărora se iau decizii asupra unor principii și poziții ce urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare. Deciziile, luǎrile de poziție și dezbaterile parlamentare sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și pe site-ul Parlamentului European, http://www.europarl.Europa.eu .
După cum se menționează în tratate, „partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare în Uniune. Acestea contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii Europene”. Sistemul politic al Parlamentului European nu este deloc unul tocmai simplist, ca de altfel ca în orice parlament, unde avem alianțe, grupuri și partide. Voi prezenta, pe larg, situația actuală din PE, pe grupuri politice.
1. Partidul Popular European reprezintă familia politică de centru-dreapta a Europei și își îndreaptă eforturile către o Europă a valorilor apropiată de cetățeni și bazată pe democrație, transparență și responsabilitate, aspirând totodată la prosperitate prin promovarea unei economii sociale de piață. Grupul Popularilor Europeni promovează un concept al integrării europene bazat pe extinderea legislației comunitare, promovează dezvoltarea unei politici de dezvoltare durabilă. Totodată sunt considerați promotori ai drepturilor omului și ai principiilor bunei guvernanțe, ei dorindu-și crearea unu climat favorabil dezvoltării unionale axat în special pe reforma instituțională a UE pe baza unei constituții.
Partidul Popular European deține cel mai mare grup parlamentar în Parlamentul European, precum și cel mai mare număr de șefi de state și de guverne în Consiliul European și membri ai Comisiei Europene dintre toate familiile politice. Între 6 și 7 martie 2014, la Dublin, Partidul Popular European și-a lansat în întreaga Uniune Europeană campania pentru alegerile europarlamentare din 2014.
2. Partidul Socialiștilor Europeni este un partid politic European care este compus din 53 de partide social-democrate, socialiste și laburiste din statele membre ale Uniunii Europene plus Norvegia. Partidul Social Democrat din România, este membru cu drepturi depline al PSE-ului. Acest partid a fost fondat în 1992 la Haga ca succesor al Confederației Partidelor Socialiste a Comunității Europene. Președintele actual al partidului este Poul Nyrup Rasmussen, fostul prim-ministru al Danemarcei. De asemenea, Partidul Socialiștilor Europeni este al doilea cel mai mare partid din Parlamentul European, cu 201 de membri.
În ceea ce privește programul politic al acestora, ei susțin promovarea protecției sociale pentru toate categoriile sociale, asigurare de locuri de muncă și dinamizarea pieței forței de muncă. „Drepturi egale, ajutor universal pentru creșterea copilului, dialogul social continuu dintre angajat și angajator, promovarea integrării ca formă de eradicare a disriminării definesc viziunea asupra politicii sociale la nivel european susținute de social-democrații europeni”.
3. Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa este partidul care se pronunță în favoarea valorilor liberal-democrate în Europa. Numărând peste 55 de partide liberale membre pe întregul continent, acest partid concretizează principiul libertății în politică, economie și în întreaga sferă a societății. Promovarea drepturilor individuale și a libertăților democratice, a educației la fiecare nivel descriu liniile directoare ale politicilor susținute și inițiate de acest grup la nivelul instituțiilor europene. Totodată, ALDE promovează globalizarea, precum și eradicarea efectelor secundare ale acesteia prin stimularea investițiilor și a stabilității economice și fiscale.
Fondat în 1976, înainte de primele alegeri directe europene, Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa s-a afirmat drept primul partid politic cu adevărat transnațional în 1993. Partidul ALDE asigură o legătură tot mai esențială între cetățeni și instituțiile UE, continuând să atragă un număr din ce în ce mai mare de membri și să câștige o importanță crescândă.
4. Partidul European al Verzilor este o forță politică care poate fi clar identificată prin angajamentul nostru față de responsabilitatea ecologică, libertatea individuală, democrația favorabilă incluziunii, diversitatea, egalitatea de gen, dezvoltarea durabilă la nivel mondial și renunțarea la violență.
5. Alianța conservatorilor și reformiștilor europeni reunește partide din Europa care cred în libertatea personală, democrația parlamentară, suveranitatea națională, familii puternice, impozite scăzute, liber schimb și în statul de drept. Această alianță cuprinde partidele de centru-dreapta din țările Uniunii Europene și non-UE, toate având un statut egal. Această Alianță lucrează alături de Grupul ECR din Parlamentul European, tinerii conservatori europeni și grupuri aliate din adunări internaționale ale Europei. Membri cu drepturi depline ai Uniunii Internaționale Democrată.
6. Partidul Stângii Europene unește partide democratice care aparțin stângii alternative și progresiste de pe continentul european și depun eforturi pentru o transformare de substanță a relațiilor sociale într-o societate în care să primeze pacea și dreptatea socială, bazându-se pe diversitatea situațiilor, istoriilor și a valorilor noastre comune. Fondat la 9 mai 2004, la Roma, Partidul Stângii Europene numără 26 de partide membre și 7 partide observatoare din întreaga Europă.
7. Mișcarea pentru o Europă a Libertăților și Democrației se angajează în favoarea principiilor democrașiei, libertății și cooperării între state suverane, depunând eforturi pentru a împiedica birocratizarea completă a Europei.
Membrii se opun continuării procesului de integrare europeană prin tratate și politici care agravează actualul deficit democratic și structura politică centralistă a Uniunii Europene.
8. Partidul Democrat European reunește partide și reprezentanți care doresc o Uniune Europeană mai democratică, mai integrată și mai apropiată de cetățenii săi. Partidul este o alianță paneuropeană a celor care critică Uniunea Europeană și care se opun aderării la Uniunea Europeană. Se opune centralizării și mai mari a competențelor la Bruxelles și dorește ca acestea să fie transferate înapoi parlamentelor naționale și regionale, astfel încât deciziile să fie luate cât mai aproape de cetățeni. Obiectivul partidului este creșterea transparenței, a responsabilității, a subsidiarității și a controlului democratic efectiv în cadrul Uniunii Europene.
9. Alianța Liberă Europeană urmărește, prin activitatea sa, să concretizeze ideea unei „Europe a popoarelor”. Alianța reunește 40 de partide progresiste din întreaga Uniune Europeană, partide care sunt în același timp naționaliste, regionaliste și autonomiste și reprezintă națiuni fără stat, regiuni și minorități tradișionale. Activitatea Alianței se axează pe promovarea dreptului la autodeterminare, drepturilor omului, civile și politice, democrației, extinderii interne, guvernanței pe mai multe niveluri și a diversității culturale și lingvistice, precum și pe naționalism, regionalism, autonomie și independență. Dreptul la autodeterminare constituie unul dintre fundamentele programului și ideologiei Alianței.
10. Alianța Europeană pentru Libertate este o alianță paneuropeană care reunește deputați în Parlamentul European, cărora li s-au alăturat parlamentari și partide de la nivel național și regional, uniți sub egida unei platforme politice care face apel la libertate națională și democrație, spre deosebire de un control centralizat și supranațional. Preocupându-se de aspectele legate de libertate și democrație în Uniunea Europeană, Alianța nu își înscrie acțiunea în paradigma politică dreapta-stânga, iar membrii săi provin dintr-un larg spectru politic.
11. Alianța Mișcărilor Naționale Europene a fost înființată la Budapesta, Ungaria, la 24 octombrie 2009 de o serie de partide naționaliste și mișcări naționale din diferite țări din Europa. De atunci, activitățile politice ale Alianței vizează protejarea și încurajarea diversității culturilor, tradițiilor și limbilor autohtone într-o Europă alcătuită din națiuni libere, independente și egale, în cadrul unei confederații de state națiune suverane.
12. Mișcarea Politică Creștină Europeană este o asociere de partide și organizații politice creștin-democrate care sunt active la toate nivelurile politice în Europa. Este reprezentată la nivel național și european în 10 state membre ale Uniunii Europene.
13. Democrații Europeni este o alianță paneuropeană a celor care critică Uniunea Europenă și care se opun aderării la Uniunea Europeană. Partidul se opune centralizării și mai mari a competențelor la Bruxelles și dorește ca acestea să fie transferate înapoi parlamentelor naționale și regionale, astfel încât deciziile să fie luate cât mai aproape de cetățeni. Partidul nu ia atitudine cu privire la chestiunile politice de stânga sau dreapta (această responsabilitate revine parlamentelor naționale alese în mod democratic) și nu oferă o platformă pentru exprimarea opiniilor rasiste sau xenofobe. Obiectivul partidului este creșterea transparenței, a responsabilității, a subsidiarității și a controlului democratic efectiv în cadrul Uniunii Europene.
Membrii în Parlament European sunt repartizați în diverse comisii și delegații de specialitate, iar rapoartele elaborate de comisiile parlamentare sunt supuse adoptării în sesiuni plenare, care sunt publice și în mod egal organizate pentru discutarea rapoartelor, dar și pentru interpelări adresate Comisiei și Consiliului, dezbaterii problemelor urgente și declarațiilor președintelui.
Lucrările Parlamentului European se desfășoară în trei orașe diferite, după cum urmează:
– Luxemburg, unde regăsim secretariatul;
– Bruxelles, unde se reunesc comisiile parlamentare;
– Strasbourg, unde au loc sesiunile parlamentare.
Din iulie 2004, partidele politice europene au avut posibilitatea de a primi fonduri anuale din partea Parlamentului European. Finanțarea se face sub formă de subvenție de funcționare. Aceasta poate acoperi 85% din cheltuielile eligibile ale partidului, în timp ce restul cheltuielilor trebuie să fie acoperite din resurse proprii, precum cotizațiile membrilor și donații.
Actul de la Bruxelles din 1976 prefera să nu abordeze problema statutului parlamentarului european. Parlamentul însuși, în proiectul său din 1975, renunțase în final să propună un nou statut și îndeosebi să fixeze o indemnizație parlamentară europeană. Totuși, aceasta se dovedea a fi necesară, dat fiind faptul că membrii Adunării nu erau obligatoriu, ca predecesorii lor, membrii unui parlament național. Fixarea unei remunerații a fost deci încredințată parlamentelor naționale, în vreme ce statutul juridic al membrilor rămâne cel al vechii Adunări.
Statutul juridic este determinat prin ,,Protocolul asupra imunităților și privilegiilor Comunităților’’ din 8 aprilie 1965 care, în articolele 9 și 10, conferă membrilor Parlamentului European imunitățile parlamentare clasice.
Conform articolului 9 ,,membrii Adunării nu pot fi cercetați, deținuți sau urmăriți pentru opiniilor lor sau voturile emise de ei în exercițiul funcțiilor lor’’.
Articolul 10 specifică faptul că membrii Adunării beneficiază ,,pe teritoriul lor național, de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului din țara lor și pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptarea oricărei măsuri de detenție și de orice urmărire judiciară, beneficiind de imunitate deopotrivă când se deplasează la locul întrunirii Adunării sau când revin de acolo. Imunitatea nu poate fi invocată în cazul în care un membru al Parlamentului European este surprins în flagrant delict și nici nu poate împiedica Parlamentul European sa își exercite dreptul de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi.’’
Se poate observa că Parlamentarul European beneficiază de aceleași imunități ca un parlamentar național în propria țară, ceea ce înseamnă totodată că deputații europeni sunt protejați în măsura în care toate statele membre recunosc parlamentarilor lor imunitatea parlamentară, dar și că deputații europeni nu sunt protejați tot în același mod, pentru că noțiunea de imunitate parlamentară este departe de a acoperii aceleași garanții în fiecare țară.
Articolul 5 al Regulamentului Parlamentului definește procedura de ridicare a imunității parlamentare: cererea provenind de la autoritățile naționale competente este trimisă Comisiei de regulamente, care o examinează și supune Adunării un raport conținând o propunere de decizie, pe care aceasta o votează.
De exemplu, în anii ’80 cererile de ridicare a imunității parlamentare s-au multiplicat, vizând îndeosebi pe radicalii italieni sau pe Verzii germani, din cauza terorismului ambiant, sau pe Jean Marie Le Pen, din cauza declarațiilor rasiste.
Europa se confruntă cu o multitudine de crize: economică, socială, politică etc. Cetățenii, frământați de îndoieli și de neîncredere, își întorc fața de la însăși ideea europeană. Pentru cei care împărtășesc idealul european, aceasta este o provocare extraordinară care are nevoie de o strategie fermă.
Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, rezultatul alegerilor din anul 2014 pentru Parlamentul European va determina cine va conduce Comisia Europeană, organul executiv al Uniunii Europene.
Parlamentul European ales prin vot universal este în măsură să asigure un control mai eficace asupra executivelor comunitareși,prin aceasta să detehnocratizeze această Comunitate Europeană, care după părerea generală, a fost și rămâne locul privilegiat al tehnocrației.
Votul universal pune parlamentarii europeni în contact cu popoarele, mult mai bine decât înainte și îi face mai atenți la interesele naționale datorită modului de votare.
CAPITOLUL 2. SISTEME ȘI PROCEDURI ELECTORALE ÎN ALEGERILE PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN
Parlamentul European reprezintă cel mai curajos proiect politic la nivel european care s-a bucurat de o evoluție rapidă și care constituie astăzi obiectul de studiu și de analiză al specialiștilor din domeniul științelor politice și nu numai, iar alegerile europarlamentare reprezintă o temă de actualitate pe agenda politică, în condițiile în care Parlamentul European este singura instituție supranațională ai cărei membri sunt aleși în mod democratic, prin vot universal direct.
Procedurile pentru alegerea Parlamentului European sunt guvernate atât de legislația europeană, care definește normele comune pentru toate statele membre, cât și de dispoziții naționale specifice, care variază de la un stat membru la altul. Dispozițiile comune stabilesc principiul reprezentării proporționale și anumite incompatibilități cu mandatul de deputat în Parlamentul European. Numeroase alte chestiuni importante, precum sistemul electoral utilizat și numărul circumscripțiilor, sunt reglementate de legislațiile naționale. În acest capitol voi încerca să teoretizez principalele caracteristici ale unui sistem electoral, precum și particularitățile aplicării sale în fiecare stat membru al Uniunii Europene.
„Un sistem electoral poate fi definit ca: modalitatea de transpunere a voturilor exprimate în cadrul unor alegeri generale în locuri câștigate de partidele politice și de candidați. Formulele electorale folosite și mărimea circumscripțiilor sunt variabilele cheie în acest proces. Proiectarea sistemului electoral afectează, de asemenea, și alte domenii ale legilor electorale: alegerea sistemului electoral influențează modul în care se stabilesc limitele circumscripțiilor, modul în care se face înregistrarea alegătorilor, conceperea buletinelor de vot, numărarea voturilor și alte numeroase aspecte ale procesului electoral.”
Este important de subliniat faptul că un anumit sistem electoral nu va acționa identic în state diferite, el fiind influențat în cea mai mare parte de contextul socio-politic în care este aplicat. Factorii care au impact asupra desfășurării procesului electoral, influențând consecințele acestuia, sunt reprezentați de religie, etnie, ideologie, rasă, regiune, limbă sau clasă socială. „ Un alt factor este reprezentat de forma de guvernare: democrație instaurată, democrație de tranziție sau noua democrație, natura sistemului de partid: instaurat, embrionic sau neformat, numărul de partide serioase existente, precum și de împărțirea geografică a susținătorilor unui partid”.
La nivelul Parlamentului European, datorită structurii sale supranaționale și caracterului său transnațional, sistemul electoral are mai multe particularități, el acționând diferit în cele 28 de state membre în ciuda existenței unei experiențe comune a acestora. „Statele membre decid, prin proceduri specifice, cu privire la: tipul și mărimea circumscripțiilor, gestionarea înscrierii pe liste a alegătorilor, tipul de vot, candidaturile, ziua alegerilor, regulile campaniei electorale, metoda de transformare a voturilor în locuri și alocarea locurilor devenite vacante pe parcursul unei legislaturi”. „Partidele politice, ca și sistemele de partide, se validează și se definesc prin alegeri. Alegerile au fost, de altfel, unul din factorii esențiali ai apariției partidelor pe scena politico-istorică”.
2.1 Principalele tipuri de sisteme electorale
Scrutinul este o parte a sistemului electoral și este definit ca „modalitatea prin care alegătorii desemnează autoritățile reprezentative”. Problema scrutinului și a tipurilor de scrutin a creat și încă crează multe discuții pe piața politică, având în vedere că prin intermediul său se rezolvă repartizarea mandatelor, ținându-se cont de voturile exprimate și că întreaga organizare și desfășurare a alegerilor trebuie corelată cu tipul scrutinului. Scrutinul reprezintă partea finală a alegerilor într-un sistem electoral, parte care este de mare importanță, întrucât în urma sa sunt nominalizați învingătorii, cei care urmează să ne conducă pe o anumită perioadă de timp.
Aparent, scrutinul reprezintă o problemă pur tehnică, dar alegerea modalității de distribuire a mandatelor este plină de semnificații politice cu consecințe deosebit de importante pentru partidele politice. De aici, și utilitatea examinării scrutinului. De altfel, legile electorale care stabilesc modalitățile de scrutin nu sunt niciodată neutre, ci ele conțin intenția celor care le votează de a-și conserva poziția. În acest sens Francois Musulie sublinia că „ în cutia cu jucării parlamentare, jocul cel mai instinctiv și cel mai savant, cel care este recomnadat pentru zilele de ploaie și lungile dupa-aamieze de vacanță, este legea electorală. Parlamentul votează o lege electorală aproape în fiecare legislatură, cu speranța, deșartă de atfel, de a asigura prin intermediul realegerii menținerea aceleași compoziții”.
Reformele electorale evidențiază influența politică a partidelor politice, iar pentru unele chiar existența lor, rezultând de aici că poziția partidelor față de modalitățile de scrutin este destul de diferită în funcție de circumstanțe. Sistemele electorale au individualizat trei sisteme diferite de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar, reprezentarea proporțională și sistemele mixte.
Sistemul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin și în același timp cel mai utilizat, fiind și un sistem simplu: într-o circumscripție este proclamat ales candidatul care a obținut cele mai multe voturi. Acest sistem cunoaște două variante: sistem majoritar uninominal, ce presupune existența unui singur loc pentru care s-au organizat alegerile, și sistem majoritar de listă. Acesta din urmă mai este cunoscut și sub denumirea de sistem plurinominal și presupune ca alegătorul să aleagă mai mulți candidați înscriși pe o listă. „În sistemul majoritar de lista un rol important îl joacă partidele politice , scrutinul fiind mai mult o opțiune politică a alegătorilor. Alegătorii își exprimă opțiunile pentru o listă de candidați, care reprezintă un partid politic, o orientare politică, și nu pentru o anumită persoană, ca in cazul scrutinului majoritar uninominal”.
Reprezentarea proporțională poate fi considerată ca fiind victoria finală împotriva unanimității, ea asigurând reprezentarea corespunzătoare și a minorității în fiecare circumscripție electorală, într-o proporție exactă cu voturile obținute. Ea permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei coaliții a unui număr de mandate proporțional cu forța sa (politică, numerică). Reprezentarea proporțională este cea care oferă partidelor un rol foarte important, ele fiind cele care propun și desemnează lista candidaților. De asemenea, o altă caracteristică esențială a acestui tip de scrutin este desfășurarea într-un singur tur, permițându-se astfel atribuirea mandatelor atât majorității, cât și minorității politice, conform unor tehnici diferite de atribuire a mandatelor. „Ideea de bază a reprezentării proporționale este de a asigura fiecărui partid sau coaliție politică o reprezentare corespunzătoare forței și importanșei sale reale”.
În vederea stabilirii și atribuirii mandatelor, sistemul de reprezentare proporțională cuprinde câteva etape. Prima dintre ele este calcularea coeficientului electoral care se poate realiza atât la nivel național, cât și la nivel de cirscumscripție, aceasta depinzând de cadrul aplicării reprezentării proporționale. Coeficientul electoral se obține prin „ împărțirea numărului total de voturi valabil exprimate la numărul total de mandate de repartizat”.
A doua etapă este cea a repartizării mandatelor între listele de candidați propuse, aceasta realizându-se prin „ împărțirea pentru fiecare listă a coeficientului electoral la numărul de voturi obținute de fiecare listă”. Din acest calcul se poate obține un număr de mandate atribuite, dar și un rest de mandate, deoarece nu în toate situațiile împărțirea este perfectă.
Cea de-a treia etapă este strâns legată de a doua etapă și depinde de ea, aceasta fiind denumită repartizarea resturilor electorale. Datorită faptului că după repartizarea mandatelor rămâne un rest de voturi, este absolut necesar ca și acesta să fie transformat în mandate.
În funcție de cadrul în care se aplică reprezentarea proporțională putem vorbi de reprezentare proporțională la nivel național, integrală, care implică stabilirea unei circumscripții unice, liste electorale naționale și un coeficient electoral național, și reprezentare proporțională la nivel de circumscripție sau apropiată.
Cel de-al treilea tip de sistem electoral este sistemul electoral mixt care rezultă din combinarea sistemului majoritarcu reprezentarea proporțională. După cum afirmă și Gheorghe Iancu „nevoia de a găsi un sistem electoral deopotrivă operațional și just a dus la căutarea unor soluții care să îmbine avantajele celor două mari tipuri de sisteme electorale și care să înlăture neajunsurile acestora”, formându-se astfel sistemele electorale mixte.
În doctrină se arată că „încercarea de a raționaliza sistemele electorale, pornindu-se de la cerințele existente în societate și experiența acumulată, constituie dovada incontestabilă a evoluției lor. Aceasta este de altfel, și explicația apariției și dezvoltării sistemelor electorale mixte”. Într-o altă lucrare de a sa, Florin Bucur Vasilescu mai arată că sistemele electorale mixte se întemeiază pe „un dozaj variabil de reprezentare proporțională și scrutin majoritar și pe diverse ingeniozități, asigurând mai mult sau mai puțin omogenitatea amestecului”. Sistemele electorale mixte sunt de mai multe tipuri:
sisteme electorale mixte dominate de sistemul majoritar
sisteme electorale mixte dominate de reprezentarea proporțională ( sistemul HARE al votului unic transferabil)
sisteme electorale mixte echilibrate ( votul cumulativ, votul limitat, votul unic netransferabil, votul de compensare)
Sistemele electorale reprezintă cheia unei democrații, iar scrutinul este partea esențială a acestora. Arend Lijphart spunea că „ ruptura dintre sistemele electorale de tip majoritar și sistemele electorale de tip proporțional este mare și în sensul că modificările în interiorul fiecărui tip sunt comune, dar foarte puține democrații trec de la metoda Reprezentării Proporționale la metodele pluralite sau majoritare și invers”.
2.2 Încercări de uniformizare a sistemului electoral din cadrul Parlamentului European și problemele esențiale în crearea acestuia
În pofida faptului că, deja, în Tratatul de la Roma era specificat faptul că Adunarea Comună, strămoșul Parlamentului European, ar urma să fie aleasă pe baza ,,sufragiului universal printr-o procedură uniformă în toate statele membre’’, acest deziderat nu a fost complet atins nici până în prezent. La puțin timp după introducerea acestui paragraf în Tratatul din anul 1957, au apărut și două interpretări ale seminificației sale practice:
– s-a dezvoltat o viziune minimalistă care susține că nu ar trebui organizate alegeri europene înainte ca Parlamentul să aibă puteri reale. Pentru minimaliști dacă un astfel de scrutin ar avea loc, acesta nu ar trebui să se bazeze pe un sistem electoral comun, termenul ,,uniform’’ neînsemnând ,,identic’’.
– în opoziție se situează maximaliștii care consideră că alegerea directă a membrilor Parlamentului ar fi o modalitate de a construi unitatea europeană și implicit poporul european. Aceștia sunt de părere că un scrutin european nu ar avea sens decât dacă ar fi organizat prin intermediul aceluiași sistem electoral.
Existența alegerilor europene și regulile pe baza, cărora acestea au loc în prezent, sunt rezultatul compromisurilor dintre aceste două viziuni menționate mai sus. Perspectiva minimalistă este favorabilă ,,statusqvo-ului’’. Maximaliștii, care se regăsesc în mare parte în cadrul Parlamentului, vizează, încă din anii 1960, o unformizare cât mai mare.
După alegerile din anul 1979, care au constituit și primele alegeri directe, noua structură a Parlamentului European se vedea în fața unei noi provocări și anume aceea a creării unui sistem electoral uniform, același pentru fiecare stat membru. Însă, după cum afirmă și Richard Corbett, Francis Jacobs și Michael Shackleton în lucrarea intitulată sugestiv Parlamentul European „a fost nevoie de 20 de ani și de încă patru rânduri de alegeri europene pentru a se înregistra progrese semnificative în acest sens”. Pe tot parcursul acestei perioade de timp s-a încercat o consolidare treptată a reglemetărilor cu privire la crearea unui sistem electoral uniform, întreg procesul fiind îngreunat de aderarea de noi state la Uniunea Europeană, fiecare având o legislație proprie, toate acestea mărind complexitatea întregului proces.
Cea mai complexă și semnificativă problemă în vederea constituirii acestui sistem uniform a fost reprezentată de sistemul electoral majoritar organizat în circumscripții uninominale care se desfășura în Marea Britanie, care nu ridica probleme doar la nivel electoral, ci avea efecte grave și asupra balanței și a echilibrului de putere din cadrul Parlamentului European. Acestă problemă urmează să o tratez în continuare.
Uniformizarea sistemului electoral în statele membre ale Uniunii Europene
În vederea constituirii unui sistem electoral uniform pentru cele 28 de state membre, de-a lungul timpului au fost create o serie de comisii și subcomisii care aveau ca principal scop soluționarea acestei probleme. Astfel, în anul 1979, „primul Parlament ales a înființat o subcomisie specială în cadrul Comisiei pentru Afaceri Politice care să se ocupe de această problemă și l-a numit raportor pe Jean Seitlinger”.
Jean Seitlinger a înaintat două propuneri, prima privind folosirea unui sistem electoral mixt, propunere ce viza încercarea de a combina proporționalitatea cu un puternic element de circumscripție și de a învinge sistemul conservator al Marii Britanii, iar cea de-a doua propunea un sistem electoral cu reprezentare proporțională, „aplicat în circumscripții plurinominale care să includă între 3 și 9 candidați”, acesta din urmă fiind adoptat în martie 1982 de întregul Parlament, însă cu unele mici modificări. Astfel numărul de candidați de pe liste a crescut, oferind posibilitatea de a avea între 3 și 15 candidați pe listă. De asemenea, era prevăzută și opțiunea votului preferențial de listă, iar statele membre puteau să facă și mici excepții, ținându-se cont de condițiile geografice particulare sau de alți factori recunoscuți de statul repectiv.
Textul a fost prezentat Consiliului, fiind analizat de către un grup de lucru din cadrul acestuia pe o perioadă de un an. Unanimitatea necesară nu a putut fi atinsă din cauza Marii Britanii care se opunea, fapt ce a dus la abandonarea de către Consiliu a oricărei încercări de a ajunge la un acord privind un sistem electoral uniform pentru alegerile din 1984, urmând să își continuie munca pentru alegerile din 1989.
A urmat o nouă încercare de a crea un sistem electoral uniform și în noua legislatură. Astfel, Parlamentul ales pe perioada 1984-1989 a întocmit un alt raport și anume Raportul Reinhold Bocklet care, abordând problema sistemului electoral uniform a ajuns la un consesns cu privire la anumite aspecte esențiale. El a propus un „sistem cu reprezentare proporțională aplicat micilor circumscripții plurinominale sau circumscripții naționale uninominale”. De asemenea, în acest raport se prevedea că pragurile electorale puteau fi menținute cu condiția să nu depășească 5% din totalul voturilor exprimate. Raportul a fost adoptat de comisie, însă nu cu suficiente voturi, fapt ce a dus la neadoptarea de către Parlament a acestei propuneri, iar Consiliul a fost pus în situația de a nu mai avea un raport de analizat.
În cadrul Parlamentului din perioada 1989 – 1994 responsabilitatea stabilirii unui sistem electoral unic a fost transferată către Comisia pentru Afaceri Instituționale, Parlamentul urmând să adopte un nou set de propuneri la 10 martie, cu majoritatea de partea sa. „Punctul de plecare îl constituia ideea că uniformitatea nu necesită o procedură electorală complet identică, ci doar o armonizare a principalelor elemente, în special a principiului reprezentării proporționale, ținând cont de distribuția voturilor pe teritoriul statelor membre”. Statele membre aveau permisiunea de a-și institui praguri electorale minime cuprinse între 3% și 5% pentru alagerea unui candidat, beneficiind și de posibilitatea de a dicuta despre anumite particularități regionale. În ciuda celor relatate ma sus, Consiliul nu a acționat în temeiul propunerii Parlamentului.
Începând cu anul 1997 situația începe să se modifice, aceasta datorându-se unor procese esențiale cu mare însemnătate pentru Parlamentul European. Primul a fost reprezentat de victoria laburiștilor în alegrile din Marea Britanie care s-au angajat să introducă sistemul cu reprezentare proporțională pentru alegerile europene. Al doilea factor important a fost reprezentat de Tratatul de la Amsterdam potrivit căruia sistemul electoral european nu mai trebuie să fie uniform, ci doar să fie „ în concordanță cu principiile comune tuturor statelor membre”.
În consecința celor relatate mai sus, Comisia pentru Afaceri Instituționale a Parlamentului a întocmit un nou raport care a fost adoptat de către Parlament în anul 1998 și includea un proiect de documentare ce cuprindea principiul de bază potrivit căruia toți membrii Parlamentului European sunt aleși pe baza unui sistem cu reprezentare proporțională, fără a se intra în alte detalii. În acest raport se specifica că problema pragurilor electorale care să nu depășească 5%, votul preferențial, precum și prevederile esențiale care să țină seama de caracteristicile regionale specifice sunt opționale, ci nu obligatorii. Cu toate acestea, statele membre cu o populație mai mare de 20 de milioane de locuitori trebuiau să înființeze circumscripții regionale. De asemenea, în raport era prevăzut și ca un anumit număr de locuri să fie ocupate pe baza listelor europene, întărind astfel rolul partidelor transnaționale și stimulând o campanie la nivel european.
Această propunere a Parlamentului a fost aprobată de către Consiliu, însă cu unele mici modificări. Aceste modificări sunt înscrise în Decizia 2002/772/CE a Consiliului Uniunii Europene care reprezintă și o completare a deciziei originale din 1976, Decizia 76/787, în care erau stabilite principiile de bază ale sistemului electoral, precum și a Directivei 93/109/CE a Consiliului care prevedea că „cetățenii Uniunii Europene care au reședința într-un stat membru în care nu sunt resortisanți își pot exercita dreptul de a alege și de a fi aleși pentru Parlamentul European”.
Ca urmare a acestor schimbări, toate sistemele electorale naționale folosite cu ocazia alegerilor europarlamentare din 2004 au fost proporționale. Unele state membre au o singură circumscripție electorală la nivel național, iar altele organizează circumscripții regionale, toate acestea în funcție de numărul de locuitori. În unele state membre există praguri electorale sub care nu poate fi obținut niciun loc, însă aceste praguri electorale nu pot fi mai mari de 5%. Legislația electorală dintr-un loc presupune liste de partid simple sau închise a căror ordine nu poate fi modificată de alegători, în timp ce altele folosesc sistemul votului preferențial, în cadrul căruia ordinea candidaților poate fi modificată de către alegători.
Sistemului politic european îi sunt aduse destul de des critici pentru deficitul său democratic, iar privirea celor care își doresc corectarea acestuia s-a întors adesea către alegerile europene, iar nemulțumirea față de acestea, rezultă datorită faptul că în prezent sunt dominate de dezbaterile politice naționale, iar participarea electorilor este una destul de scăzută.
Parlamentul European și-a continuat reflecția asupra scrutinului european la nivelul Comisiei de Afaceri Constituționale, pentru a putea stopa aceste deficiențe apărute. Rolul principal în acest proces îi revine lui Andrew Duff, membru al Parlamentului European englez, liberal, membru al grupului federaliștilor europeni. Andrew Duff a realizat trei rapoarte, primele două din 2008 și 2010 au sondat opinia Parlamentului European și a Statelor Membre cu privire la o posibilă reformă electorală, lansând idei inovatoare și controversate, dar readucând în atenție idei prezente în dezbatere de peste 40 de ani.
Având la bază reacțiile la aceste două rapoarte, Andrew Duff a realizat un al treilea raport, în 2012, în încercarea de a se obține un consens între grupurile politice din Parlamentul European. Deși un compromis părea posibil pe o serie de propuneri, între care introducerea unui scrutin în baza unei circumscripții transnaționale, raportul a fost retras de pe ordinea de zi a sesiunii plenare din martie a Parlamentului European pentru a nu fi respins.
Într-un interviu oferit, Andrew Duff s-a manifestat foarte dezamăgit de acest deznodămând, acuzând în principal tabăra popularilor, care se declaraseră inițial favorabilă raportului său.
Trei propuneri avansate de Andrew Duff au câștigat aprobarea Parlamentului European, după cum urmează: prima este legată de organizarea alegerilor în luna mai, față de luna iunie, modificare cerută încă din anii 1980, bazându-se pe premisa ca această mutare ar pemite o mai bună participare a alegătorilor din țările nordice, în care vacanța de vară începe în luna iunie.
O altă propunere acceptată se referă la introducerea principiului de proporționalitate regresivă pentru reglementarea distribuirii mandatelor după tratatul de la Lisabona. Prin această modificare se introduce un prag minim de 6 mandate pentru fiecare Stat Membru și o limită de 96 de mandate. După aderarea Croației, în iulie 2013, s-a ținut cont de acest principiu. O altă propunere acceptată de Parlamentul European se referă la facilitarea participării cetățenilor europeni la vot care locuiesc în alte state membre decât țara de origine.
Principalele probleme apărute în vederea creării unui sistem electoral uniform
Multă vreme Parlamentul European nu a fost decât o Adunare a Comunităților, astfel încât competențele sale erau cele ale comunităților, cu alte cuvinte competențe de ordin economic și comercial. Mai întâi, idea alegerii unui Parlament European prin vot universal s-a maturizat treptat în partide politice și mai cu seamă în partidele politice franceze, dar și la teoreticieni, care au văzut în alegerile europene prilejul de a repune pe tapet spinoasa problemă a parlamentarismului în societățile postindustriale. Apoi, natura internațională a alegerii unui Parlament European prin vot direct a multiplicat obstacole de tot felul: politice, juridice și tehnice, pe care știința politică care până acum s-a limitat la cadrul național, le-a rezolvat cu oarecare dificultate. Natura internațională a alegerilor europene a fost și este revelatorul unui șir de blocaje, de dificultăți sociologice care vizează în principal obstacole de ordin politic, tehnic, problematica sistemului electoral uniform, problema ponderii, ș.a.
Pe întreaga perioadă în care s-a încercat uniformizarea sistemului electoral din cadrul Parlamentului European au apărut diverse probleme care și-au pus amprenta asupra acestuia.
O primă problemă fundamentală a reprezentat-o, de-a lungul anilor, necesitatea obligativității de a folosi un sistem electoral cu reprezentare proporțională în toate statele membre. Principala excepție a reprezentat-o sistemul majoritar folosit de Marea Britanie în perioada 1979 – 1999, sistem electoral care putea influența întreg echilibrul politic din cadrul Parlamentului European. Odată cu alegerea din 1997 a Partidului Laburist în Marea Britanie se pune capăt și acestei probleme, deoarece aceștia promit că la alegerile europarlamentare din anul 1999 vor introduce sistemul electoral cu reprezentare proporțională, lucru care s-a și realizat. De asemenea, sistemul electoral irlandez, bazat pe votul unic transferabil care era folosit în Irlanda de Nord, nu era un sistem cu reprezentare strict proporțională, însă acesta nu constituia o problemă precum cel din Marea Britanie, deoarece nu avea efecte de distorsionare puternice.
În toate statele membre au fost folosite diferite tipuri de sisteme electorale, dar îndiferent de neajunsurile lor, acestea erau în principiu sisteme cu majorități proporționale, ceea ce nu provoca un impact asupra echilibrului politic la nivelul Parlamentului European. Astfel, Parlamentul încuraja introducerea reprezentării proporționale ca element central într-un sistem electoral uniform. Decizia Consiliului din 2002 prevedea clar principiul conform căruia „ în fiecare stat membru, membrii Parlamentului European sunt aleși pe baza reprezentării proporționale, recurgându-se la sistemul de liste sau la votul unic transferabil”.
O a doua problemă importantă a fost reprezentată de magnitudinea circumscripțiilor. Parlamentul susținea crearea unui sistem de circumscripții teritoriale obligatoriu pentru toate statele membre a căror populație depășea 20 de milioane de locuitori, însă decizia Consiliului din 2002 a lăsat această prevedere ca opțională, specificându-se că „în conformitate cu situația sa națională specifică, fiecare stat membru poate înființa circumscripții pentru alegerile din Parlamentul European sau poate prevede alte subdiviziuni ale teritoriului electoral, fără a afecta în general caracterul proporțional al sistemului de vot”. 20 de state membre din cele 28 au optat pentru o singură circumscripție electorală la nivelul întregului teritoriu, pe când Franța, Italia, Irlanda, Belgia și Marea Britanie au optat pentru circumscripții regionale.
O altă problemă este reprezentată de încurajarea votului preferențial, care prin Decizia din 2002 a dobândit un caracter opțional, statele membre putând autoriza votul pe baza unui sistem de liste preferențiale în conformitate cu procedura pe care o adoptă. 18 din cele 28 de state membre au optat pentru un astfel de sistem electoral cu vot preferențial, deși sfera de aplicabilitate pentru acest tip de scrutin variază de la un sistem electoral la altul, urmând ca restul de 9 state membre să opteze pentru sistemele de listă simplă în cadrul cărora electoratul nu poate modifica ordinea candidaților.
O altă problemă a fost reprezentată de pragurile electorale minime, care au fost subiectul diverselor dezbateri, existând puncte de vedere atât pro, cât și contra. Principalul argument împotriva acestor praguri electorale este reprezentat de excluderea unor elemente de amănunt care vizează opinia publică. În favoarea lor pledează faptul că se elimină fragmentarea, acest lucru făcând dificilă obținerea unei platforme politice de către partidele politice extremiste. Prin Decizia Consiliului din 2002 se legifera că „statele membre pot fixa un prag minim pentru repartiția mandatelor. La nivel național acest prag electoral nu poate depăși 5% din voturile exprimate”.
Prevederile electorale naționale joacă incă un rol esențial în alegerile europarlamentare, ținându-se cont de situația proprie a fiecărui stat membru, atât timp cât esența naturii de proporționalitate a sistemului electoral nu este compromisă.
2.3 Proceduri electorale pentru Parlamentul European specifice fiecărui stat membru
Parlamentul European este ales o dată la 5 ani, ultimile alegeri europene având loc anul acesta, în luna mai, în toate cele 28 de state membre. În cadrul alegerilor pentru Parlamentul European desfășurate anul acesta fiecare stat a avut posibilitatea de a decide modul de desfășurare a acestora, dar cu condiția de a aplica aceleași reguli democratice: egalitatea între sexe, votul direct, secret și liber exprimat.
De asemenea, în cadrul desfășurării alegerilor europene fiecare stat membru trebuie să țină seama de o serie de reguli comune după cum urmează. Toate statele membre trebuie să aibă un sistem electoral proporțional bazat pe scrutinul de listă sau votul unic transferabil, iar pragul electoral nu trebuie să depășească 5% din voturi. „În conformitate cu situația sa națională specifică, fiecare stat membru poate înființa circumscripții pentru alegerile în Parlamentul European sau poate prevede alte subdiviziuni ale teritoriului electoral, fără a afecta în general caracterul proporțional al sistemului de vot”, recomandarea comunitară specificând faptul că statele cu o populație mai mare de 20 de milioane de locuitori să procedeze la o subdivizare.
În cuprinsul acestui subcapitol voi prezenta procedurile electorale specifice fiecărui stat membru în decursul aparteneței sale la Uniunea Europeană, tratând această problemă în ordinea alfabetică a statelor.
Austria a devenit membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995, pe teritoriul acesteia fiind organizate până în prezent 4 runde de alegeri directe pentru Parlamentul European. Cei 19 reprezentanți pe care Austria îi are în Parlamentul European sunt desemnați în urma unor alegeri „organizate pe baza sistemului proporțional cu scrutin de listă și vot preferențial, organizat într-o singură circumscripție electorală constituită la nivelul întregului teritoriu”. În vederea alocării manadatelor listele de candidați care obțin mai puțin de 4% din voturi nu se califică, alegătorul beneficiind de un singur vot pe care are posibilitatea să îl acorde „fie unei liste cu toți cei menționați în cuprinsul ei, fie unui singur candidat de pe acea listă”.
Următoarea țară este Belgia, țară membră fondatoare a Comunității Economice Europene, actuala Uniune Europeană, unde primele alegeri directe pentru Parlamentul European au fost organizate în iunie 1979. Belgia este reprezentată în Parlamentul European de de 22 de parlamentari, dintre care „un anumit număr este ales de Colegiul Electoral de limbă flamandă, un altul de către Colegiul Electoral de limbă franceză și, de regulă, unul de către Colegiul Electoral de limbă germană”. Alegerile sunt organizate aici pe baza sistemului electoral proporțional cu scrutin de listă și vot preferențial, iar pragul electoral nu există, alegătorii având un singur vot pe care îl acorde fie unei liste de candidați, fie unui anume candidat de pe acea listă.
Bulgaria este una din cele două țări nou intrate în Uniunea Europeană, beneficiind de două runde de alegeri generale directe pentru Parlamentul European. Bulgaria este reprezentată în Parlamentul European de 18 europarlamentari, alegerile pentru desemnarea acestora fiind „organizate pe baza sistemului proporțional cu scrutin de listă și vot preferențial într-o singură circumscripție electorală constituită la nivelul întregului teritoriu statal”.
Cehia, devenită țară membră a Uniunii Europene în 2004, este reprezentată în momentul actual în PE de 22 de Europarlamentari, cu 2 europarlamentari mai putin decât în prima sa legislatură. Ca și în cazul celorlalte state enumerate mai sus, reprezentații Cehiei sunt aleși prin sistem proporțional cu scrutin de listă și vot preferențial, pe întreg teritoriul țării organizându-se o singură circumscripție electorală. Spre deosebire de Belgia unde pragul electoral nu există, în Cehia acesta are o valoare de 5%. „Alegătorul votează o listă în cadrul căreia are dreptul de a exprima 2 voturi preferențiale în favoarea unor candidați”.
Tot în anul 2004 un nou stat aderă la Uniunea Europeană și anume Cipru, primele alegeri fiind organizate în același an. În Parlamentul European Cirpu este reprezentat de 6 europarlamentari, aceștia fiind aleși prin „sistem electoral cu scrutin de listă și vot prefernțial, teritoriul Ciprului reprezentând o singură circumscripție electorală”. Există un prag electoral de 1,8%, fiecare alegător fiind nevoit sa voteze o listă de candidați pe care poate exprima două voturi preferențiale.
Croația este cel mai nou stat al Uniunii Europene, devenind membră a acestei la 1 iulie 2013, aceasta având parte de primele alegeri europarlamentare generale anul acesta, pe 25 mai. În Parlamentul European aceasta este reprezentată de 11 europarlamentari. Ei au fost aleși prin vot preferențial într-o singură circumscripție electorală la nivelul intregului teritoriu, existând și un prag electoral de 5%.
Un stat cu o vechime mare în Uniunea Europeană este Danemarca, membră din anul 1973. Astfel, în anul 2009 a fost organizată ce de-a șaptea rundă de alegeri generale directe pentru Parlamentul European, fiind reprezentată în cadrul acestuia de 13 europarlamentari. „Alegerile se organizează pe baza unui sistem electoral proporțional cu scrutin de listă închisă și vot preferențial”, fiecare alegător având un singur vot pe care îl poate acorda fie unei liste cu toti cei menționați pe ea, fie unui anume candidat de pe acea listă. În ceea ce privește circumscripția electorală, „teritoiul Danemarcei reprezintă o circumscripție, iar Faeroe și Groenlanda formează fiecare câte o circumscripție care alege fiecare câte un reprezentant”, iar pragul electoral nu există.
Estonia este o țară care a aderat la Uniunea Europeană în marele val din 2004, având parte de trei runde de alegeri în care au fost aleși cei 6 reprezentanți în Parlamentul European. Pentru alegerea acestora „sistemul electoral folosit este de reprezentare proporțională cu scrutin de listă blocată, iar întreaga țară reprezintă o singură circumscripție electorală”. Nu există un prag electoral, iar fiecare alegător are dreptul la un vot pe care îl poate exprima pentru o anumită listă.
Devenită membră a Uniunii Europene în anul 1995, Finlanda este reprezentată în Parlamentul European de 13 membri în urma Tratatului de la Lisabona. Pentru cei 13 europarlamentari se organizează alegeri „ la nivelul a patru circumscripții electorale pe baza unui sistem proporțional cu scrutin de listă și vot preferențial”, iar pragul electoral nu există, alegătorul având dreptul la un vot pentru o anumită listă ți la un vot preferențial pentru un candidat de pe lista respectivă.
Franța este membru fondator a Uniunii Europene, iar reprezentanții săi în Parlamentul European au fost aleși, prin sufragiu universal direct, pentru prima dată în anul 1979. Franța are 74 de membri în Parlamentul European, alegerile pentru aceștia organizându-se „prin sistem proporțional cu scrutin de listă blocată în opt circumscripții electorale”. Magnitudinea circumscripțiilor variază între 3 și 14 locuri, existând un prag electoral de 5% pentru fiecare circumscripție. Alegătorii au un singur vot pe care îl pot acorda unei singure liste.
Un alt membru fondator este Germania, iar legislatura din 2009 – 2014 este cea de-a șaptea în care are reprezentanți aleși prin vot direct. Are 99 de membri în Parlamentul European, aceștia fiind aleși „atât la nivelul landurilor, cât și la nivel federal, partidele având posibilitatea de a alege la care din cele două nivele să depună listele”. Pentru alegere reprezentanților sistemul electoral folosit este cel de reprezentare proporțională cu scrutin de listă blocată, existând și un prag electoral de 5%.
Grecia a aderat la Uniunea Europeană în anul 1981, iar primele alegeri generale directe pentru Parlamentul European au fost organizate în anul 1984. Are 22 de reprezentanți în Parlamentul European, aceștia fiind aleși printr-un sistem electoral de reprezentare proporțională cu scrutin de listă blocată, organizat la nivelul unei singure circumscripții electorale. De asemenea, există un prag electoral de 3%, iar fiecare alegător are dreptul la un singur vot pe care îl poate exprima pentru o anumită listă.
Irlanda este membră a Uniunii Europene din anul 1973, având până în prezent opt rude de alegeri generale directe organizate pentru Parlamentul European. Irlanda are 12 membri în Parlamentul European, aceștia fiind aleși prin „vot unic transferabil în patru circumscripții electorale”, iar pragul electoral nu există. Numele candidaților apar pe liste în ordine alfabetică, fiecare alegător având dreptul la un vot „pe care îl poate transfera de la un candidat la altul, într-o ordine pe care alegătorul o stabilește, marcând numele cu 1, 2, 3… în ordinea descrescătoare a preferințelor sale”.
Un alt membru fondator al Uniunii Europene este Italia care a beneficiat, de-a lungul experienței sale europene, de opt exerciții democratice în vederea organizării alegerilor europarlamentare. Italia are 73 de membri în Parlamentul European, sistemul electoral folosit pentru desemnarea acestora fiind „unul cu reprezentare proporțională cu scrutin de listă și voturi preferențiale cu un prag electoral de 4%”, teritoriul statului fiind împărțit în mai multe circumscripții electorale. Alegătorul votează lista unui partid, având dreptul și la un anumit număr de voturi preferențiale pentru candidații de pe lista respectivă.
Un stat nou aderat la Uniunea Europeană este Letonia, aceasta având parte de primele alegeri generale directe pentru Parlamentul European chiar în anul aderării și anume 2004. Letonia are 9 membri în Parlamentul European, sistemul prin care aceștia sunt aleși fiind „unul proporțional cu scrutin de listă și vot preferențial într-o singură circumscripție electorală”. În cadrul acestor alegeri nu avem un prag electoral, alegătorul votează o listă, având posibilitatea de ași exprima atât voturi preferențiale pentru anumiți candidați, cât și voturi negative pentru alți candidați.
Tot în anul 2004 a aderat la Uniunea Europeană și Lituania, primele alegeri europarlamentare directe fiind organizate în același an, pe 13 iunie. Lituania beneficiază de 12 locuri în Parlamentul European, membrii săi „fiind desemnați printr-un sistem de reprezentare proporțională cu scrutin de listă și vot preferențial în cadrul unei singure circumscripții electorale”. Legile electorale prevăd existența unui prag electoral de 5%, fiecare alegător având dreptul la un vot, pentru o anumită listă, din cadrul căreia are dreptul să voteze un singur candidat.
Un alt membru fondator al Uniunii Europene este Luxemburg care a avut posibilitatea de a participa la toate cele opt runde de alegeri generale directe pentru Parlamentul European organizate până în prezent. Luxemburg are 6 reprezentanți în Parlamentul European, „sistemul electoral folosit pentru desemnarea acestora fiind unul de reprezentare proporțională cu vot multiplu într-o singură circumscripție electorală la nivelul întregului teritoriu”. Nu există un prag electoral, fiecare alegător având dreptul la maximum șase voturi pe care le poate acorda unor candidați aflați pe aceeași listă sau pe liste diferite.
Malta a devenit membră a Uniunii Europene la data de 1 mai 2004, beneficiind de alegeri generale directe pentru Parlamentul European în același an, alegerile din anul 2009 fiind a doua rundă pentru Malta. Aceasta participă în Parlamentul European cu un numar de șase europarlamentari, „care sunt aleși prin același sistem folosit ca și în cazul alegerilor pentru Parlamentul național, și anume sistemul cu vot unic transferabil”. Pentru alegerile europarlamentare sistemul electoral din Malta nu prevede niciun prag electoral.
Un alt stat care a pus umărul la formarea Uniunii Europene este Olanda, având astfel reprezentanți în toate cele opt legislaturi. Olanda deține 26 de membri în Parlamentul European. Aceștia sunt aleși printr-un sistem de reprezentare proporțională cu scrutin de listă și vot preferențial, fără a exista un prag electoral. Alegerile se desfășoară într-o singură circumscripție electorală pe întreg teritoriul țării, fiecare alegător având dreptul la un vot pentru o anumită listă, având posibilitatea ca după lista respectivă, să voteze un anumit candidat.
Polonia a devenit membră a Uniunii Europene în anul 2004, în același an fiind organizate și primele alegeri generale directe pentru Parlamentul European. Numărul europarlamentarilor polonezi este de 51, „aceștia fiind aleși printr-un sistem electoral cu listă blocată, organizat la nivelul a 13 circumscripții electoral cu un prag electoral de 5%”. Alegătorul trebuie să voteze una din listele de candidați propuse de partidele politice sau alianțe în circumscipția sa.
În anul 1986 a aderat la Uniunea Europeană Portugalia, iar primele alegeri ale acesteia pentru Parlamentul European au fost organizate la data de 19 iulie 1987. Portugalia este reprezentată în prezent de 22 de europarlamentari, alegerile pentru desemnarea acestora fiin organizate pe baza unui sistem proporțional cu scrutin de listă blocată la nivelul întregii țări, fără a exista un prag electoral. Alegătorul trebuie să voteze una din listele de candidați de pe buletinul de vot, fără a putea interveni în determinarea ordinii candidaților.
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este membru al Uniunii Europene din anul 1973, motiv pentru care a trimis reprezentanți în toate cele opt legislaturi de până acum. În prezent are un număr de 73 de membri în Parlamentul European, care sunt aleși printr-un sistem electoral proporțional cu scrutin de listă închisă, organizat în 12 circumscripții electorale fără a exista un prag electoral. Alegătorul trebuie să voteze una dintre listele de candidați propuse pentru circumscripția sa.
România a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, alături de Bulgaria. Primele alegeri pentru Parlamentul European au fost organizate în data de 25 noiembrie 2007, concomitent cu un referendum pentru modificarea sistemului electoral prin care sunt aleși parlamentarii la nivel național. În anul 2009 au fost organizate primele alegeri directe pentru Parlamentul European în România, cei 33 de reprezentanți ai acesteia fiind aleși în baza unui sitem electoral de tip reprezentare proporțională cu scrutin de listă blocată. Întreg teritoriul țării reprezintă o singură circumscripție electorală, existind și un prag electoral de 5%. Alegătorul are la dispoziție un singur vot pe care îl acordă uneia dintre listele electorale propuse de partidele politice care participă în alegeri.
Slovenia este membră a Uniunii Europene din anul 2004, în iunie 2004 au fost organizate primele alegeri generale directe pentru Parlamentul European. Are 8 reprezentanți în Parlamentul European care sunt aleși într-o singură circumscripție electorală printr-un sistem electoral proporțional cu scrutin de listă și vot preferențial, fără a exista un prag electoral. Alegătorul poate vota o singură listă pe care poate să exprime un vot pentru un candidat pe care îl preferă.
Spania este membră a Uniunii Europene din anul 1986, primele alegeri organizate pentru Parlamentul European pe teritoriul acesteia având loc în anul 1987. Aceasta are un număr de 54 de reprezentanți în Parlamentul European, ei fiind aleși pe baza unui sistem electoral proporțional cu scrutin de listă blocată la nivelul întregii țări. Nu există prag electoral, iar alegătorul trebuie să voteze una dintre listele de candidați propuse de partidele politice, fără a putea interveni în ierarhizarea candidaților.
Suedia a aderat la Uniunea Europeană în anul 1995, în același an fiind organizate și primele alegeri pentru Parlamentul European. Însă, abia în anul 1999 în Suedia au fost organizate primele alegeri generale directe concomitent cu celelalte state membre ale Uniunii Europene. Suedia are 20 de europarlamentari, alegerea acestora desfășurându-se în baza unui sistem electoral cu scrutin de listă închisă și vot preferențial, existând și un prag electoral de 4%. Alegătorul trebuie să voteze lista de candidați a unui partid politic și, în acelși timp poate să exprime un vot preferențial pentru unul dintre candidații aflați pe acea listă.
Ungaria a devenit membră a Uniunii europene la 1 mai 2004, an în care au fost organizate primele algeri generale directe pentru Parlamentul European pe teritoiul acesteia. Ungaria deține un numar de 22 de europarlamentari, care sunt aleși pe baza unui sistem electoral proporțional cu scrutin de listă blocată, într-o singură circumscripție electorală cu un prag electoral de 5%. Alegătorul poate vota una dintre listele de candidași propuse de partidele politice, fără a putea interveni în stabilirea ordinii candidaților.
CAPITOLUL 3. ANALIZĂ ASUPRA UNIFICĂRII PARTIDELOR POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN CADRUL ALEGERILOR EUROPARLAMENTARE DIN ANUL 2014 – STUDIU DE CAZ
Alegerile Europarlamentare din 25 mai 2014 sunt încărcate de o însemnătate politică crescută, deoarece deschid un nou ciclu electoral, cu o miză extraordinar de importană pentru actorii politici, regăsite în contextul unei crize economice abrupte și nesigure, care a zguduit din temelii încrederea în valorile și idealurile democrației. Dincolo de simbolistica acestui scrutin, aceste alegeri ocupă un rol central în mecanismul European și au, în practică, efecte deloc de neglijat.
Justificarea alegerii temei de studiu
În cadrul acestui studiu de caz am ales să analizez întregul proces de unificare al partidelor politice din țara noastră în contextul alegerilor europarlamentare, datorită impactului pe care îl au acestea asupra întregului sistem politic românesc.
Ipotezele studiului
Pornind de la tendința contemporană de „unificare a piețelor politice” prin coalizarea eforturilor de modificare a legislației în sensul creșterii pragului electoral, dar și a reducerii numărului de partide în Parlament, formulez următoarea ipoteză: evoluția proiectului de reformă electorală din România tinde să anticipeze evoluția, dar și tendințele sistemului politic din Europa, mai precis din Parlamentul European.
Majoritatea parlamentelor din actuala societate contemporană sunt circumscrise unui număr de patru sau cinci partide. Acest fapt accentuează tendința de atomizare cu scopul final de unificare a pieței politice. Cu toate acestea, baza colectivă și simbolică în care se înscriu aceste societăți, furnizează noi impulsuri, de pe anumite poziții nivelatoare de „unificare a clivajelor politice”.
Obiectivul studiului
În cadrul acestui studiu de caz am ales să analizez întregul proces de unificare al partidelor politice din țara noastră în contextul alegerilor europarlamentare datorită impactului pe care îl au asupra întregului sistem democratic. În acest scop și pentru a prezenta cât mai concret aspectele legate de unificarea partidelor politice mi-am propus ca această analiză să aibă ca fundament perspectiva comparată, o paralelă dintre desfășurarea alegerilor europarlamentare din țara noastră din anii 2014 și 2009.
Pornind de la sistemul electoral, care reprezintă un domeniu fundamental al societății, voi analiza modul în care este gestionat în țara noastră, odată cu desfășurarea acestor alegeri, și influența exercitată de scenă politică în demersul ei către putere.
Prin sistemul electoral se aleg organele de conducere și, implicit, cele de execuție ale țării și tocmai de aceea este atât de important ca el sa fie organizat și să se desfășoare corect, transparent și democratic deoarece este prin esență creat pentru cetățeni și trebuie să le reprezinte interesele. Însă ceea ce trebuie remarcat este că deseori în practică nu se prea întâmplă, datorită jocurilor politice atât de observabile.
Drept suport teoretico-metodologic pentru realizarea acestui studiu au servit următoarele metode și tehnici de cercetare: metoda bibliografică (cercetarea teoretică a surselor bibliografice de specialitate, rezumare), metoda comparativă și metoda statistică, metoda analizei și sintezei, metoda inducției și deducției.
Drept teorii de referință ale studiului menționez: teoria interacționismului simbolic și a funcționalismului, teoria conflictului și teoria schimbului social, sinteza acestor teorii permițându-mi o explicare a structurii și dinamicii atitudinilor partidelor politice și a jocurilor electorale.
Pentru a înțelege aceste jocuri de putere, pentru început, am ales să fac câteva precizări teoretice referitoare la partidele politice și scena politică, după care voi continua analiza cu modul de organizare și desfășurare al alegerilor pentru Parlamentul European, punând accent pe evoluția și tendința pieței politice.
Delimitări conceptuale
„Noțiunea de partid derivă din latinescul pars – partis și desemnează, într-o accepție semantică, o grupare de oameni constituită în mod voluntar, animați de aceleași idei, concepții, interese, scopuri care acționează în comun în baza unui program, în vederea realizării acestora. Sociologic, și nu numai, este o evidență că fenomenul partizan se definește în primul rând ca un fenomen social”. Partidul politic este o organizație al cărei obiectiv final este cucerirea sau influențarea puterii guvernamentale, în vederea promovării intereselor politice, economice, ideologice, culturale etc. ale unor grupuri, clase sau fracțiuni de clasă, comunități locale, etnice, religioase.
Omul politic britanic Benjamin Disraeli considera că „partidul este o părere organizată”; Charles Tschopp afirma, pe aceeași direcție, că „un partid este totalitatea acelora care au senzația că împărtășescaceleași opinii”; Jean Paul Sartre muta accentul de la aspectul socializant („cei care împărtășesc…”) pe dimensiunea pragmatică: partidul era, după el, „un simplu mijlocitor”, care exista doar cu un singur scop: puterea.
Sintagmele de mai sus sunt însă minimaliste asupra realității partidului politic, ele încercând să explice partidul politic printr-o singură trăsătură a lui, a aderenței sau a scopului pe care îl urmăresc membrii lui și care constituie un element al criticii partidelor politice, întrucât mijloacele atingerii sau păstrării puterii sunt înfățișate ca fiind reprobabile, legate de demagogie, populism, politicianism. Dar, dincolo de tendința de a le denigra sau aprecia, partidele politice sunt considerate, în mod cvasiunanim, drept structuri esențiale pentru democrația modernă.
Partidele reprezintă o punte de legătură între cetățeni și sistemul politic, facilitează participarea politică a unor indivizi sau grupări estimate a avea succes și pun la dispoziția cetățenilor un set de idei și simboluri, consolidând adeziunea la valorile democratice, „integrare simbolică”: cetățenii se simt implicați în luarea deciziei.
Din această perspectivă, partidele legitimează sistemul politic, contribuind totodată la ancorarea politicului în conștiința cetățenilor și a grupurilor sociale. Formațiunile partizane devin astfel instrumente indispensabile pentru consolidarea sau perpetuarea însăși a sistemului democratic.
Tipologiile de partide sunt importante pentru cercetarea istorico-politologică a fenomenului politic, deoarece au un grad de relativitate:
a) o primă tipologie ține de condiția apariției, ca partide parlamentare (partidele liberale sau conservatoare, apărute prin diviziunea perspectivelor dintr-o adunare a notabilităților, cu rol legislativ) și cele apărute în afara parlamentului (cazul partidelor socialiste, dar și a celor fasciste).
b) după gradul de organizare, întâlnim partide de cadre (specific partidelor apărute într-o epocă a asocierii voluntare, dar în sistemul cenzitar/sunt partide de alegători; cazul partidelor liberale) sau de masă (cu un aparat partinic bine organizat, cu un număr mare de membri; ele trăiesc prin cotizațiile membrilor; cazul partidelormuncitorești, a celor agrariene).
c) în funcție de adresabilitate/domeniul de implicare politică avem partied populare (care apară interesele tuturor grupărilor sociale, încercând să integreze pe cât mai mulți) și grupări politice de interese (confesională, regională, socială), care își propune programatic să reprezinte interesele anumitor grupuri sociale; partidul de clasă (partidele socialiste, comuniste, agrariene, confesionale) este o variantă a grupurilor de interese. Dincolo de discurs, structura membrilor (mediile din care provin și modul în care se definesc) este esențială pentru acest criteriu.
d) în funcție de poziția adoptată față de sistemul politic întâlnim partide conforme sistemului și partide anti sistem (cele care urmăresc înlăturarea sistemului democratic, partinic; cazul partidelor fasciste, comuniste).
e) după rolul pe care îl au, la un moment dat, în cadrul sistemului politic: partide de guvernământ și partide de opoziție. Impopularitatea partidelor pleacă de la o anume partidocrație, dar și de la neînțelegerea clară asupra rolului pe care îl joacă partidele.
Dezbaterile politice legitime între partide au fost și sunt considerate, pentru o parte din opinia publică, simple „scandaluri”. Distanța dintre partide și alegători, cu tendințele oligarhice ale partidelor, conform a ceea ce în 1911, Robert Michels definea drept „legea de fier a oligarhiei” este și o problemă a participării deficitare a cetățenilor.
De aici însă, criza de legitimare a partidelor și sistemului politic în societățile imature din punct de vedere politic. Un partid este loc de creație ideologică. El nu poate asigura triumful candidatului său în alegeri plecând doar de la competență, sau alte criterii exterioare (eleganță etc.); prin candidat, partidul trebuie să demonstreze că propune politica cea mai adaptată unei situații date, unei realități a societății, pe termen scurt, mediu și lung. Un partid trebuie așadar să încarneze o anumită imagine despre om și despre lume, în care indivizii, membri și alegători, să se recunoască.
Abordarea politicului este dominată de un anumit schematism, de o anumită simplificare conceptuală în jurul termenilor corelativi, antinomici de dreapta și de stânga. Actorii politici, fie că sunt partide, mișcări, curente sau personalități, sunt împărțiți de o parte și de alta a unei axe imaginare, care desemnează teoretic centrul politic.
Această arhitectură a sistemului politic influențează, prin dimensiunea lui simbolică, modul în care percepem realitatea socială. Pentru că, dincolo de valorile pe care le asumă, opoziția dintre dreapta și stânga dă expresie arhetipurilor bine și rău.
Deși astăzi, distincția dintre dreapta și stânga și-a cam pierdut relevanța politologică, ea a reprezentat cadrul de referință al dezbaterii politice și, în mare măsură, reprezintă încă un element de mobilizare. Stânga și Dreapta sunt valori ideologice în sine, reclamând o serie de referințe ale partidele politice, revendicare a unor familii politice.
Utilizarea lor are și o valoarea metodică, întrucât permite cercetătorului să analizeze rolul și locul partidelor politice în interiorul sistemelor democratice. Dezvoltarea sistemului politic în fiecare țară comportă un ansamblu de caracteristici care se identifică prin nivelul de dezvoltare al instituțiilor sociale, eficiența procesului de guvernare, gradul de implicare al cetățenilor în procesele politice ale societății, factorii sociali cu impact asupra activismului electoral.
Examinarea și comparea sistemelor electorale implică elucidarea a trei aspecte: soluția reformei electorale, evoluția proiectelor de reformă electorală, dilema alegerii celui mai bun sistem electoral, sistemul electoral care se configurează tocmai ca rezultat al competiției partidelor politice pentru putere.
Pentru a clarifica mai bine aceste aspecte voi recurge la analiza evoluției sistemului electoral prin intermediul modului de desfășurare a alegerilor europarlamentare din anul 2014 și anul 2009.
Alianța partidelor politice, sistemul electoral și desfășurarea alegerilor europarlamentare din anul 2014
Alegerile europene directe care s-au desfășurat, începând cu anul 1979 și până în prezent, reprezintă o “radiografie” politică a situației din fiecare țară membră a Uniunii Europene, fiind expresia jocurilor politice și intereselor naționale și internaționale ale țărilor europene.
Scrutinul din anul 2014 vine și cu un element de noutate, deoarece au fost primele alegeri europene care s-au desfășurat sub prevederile Tratatului de la Lisabona. Noul act fundamental al Uniunii Europene conferă Parlamentului European o putere mai mare față de precedentele tratate. Astfel, votul cetățenilor va avea o mai mare greutate în procesul decizional de la nivelul Uniunii Europene.
Importanța analizei alegerilor pentru Parlamentul European, în contextul studiului de față, rezidă din faptul că, de-a lungul timpului, alegerile europene au fost o continuare a celor naționale, iar campaniile electorale pentru alegerile europene s-au centrat, mai ales, pe probleme marcate de specificul național și de problemele politice naționale. Se poate vorbi atât despre o influență a realităților politice și sociale naționale ale fiecărui stat membru asupra alegerilor europene și, în speță, asupra evoluției Uniunii Europene, dar și despre o influență a alegerilor pentru Parlamentul European asupra vieții politice naționale. Studiile au arătat rolul deosebit pe care l-au avut situațiile politice din fiecare țară, care au influențat semnificativ desfășurarea alegerilor europene.
Alegerile europarlamentare din anul 2014 au întărit efectele tendințelor sistemului politic conturate încă de la alegerile europarlamentare din anii 2007 și 2009. Rezultatele finale au confirmat integral anumite tendințe conturate în alegerile europarlamentare din 2007 și care păreau a fi stabilizate de alegerile locale și de cele generale din 2008.
Având în vedere cele menționate, consider că parțiala reașezare a spectrului politic din alegerile europarlamentare desfășurate în anul 2014 va influența semnificativ alegerile prezidențiale din acest an, precum și relațiile de putere în următorii doi ani, chiar dacă pe termen lung tendințele ar putea fi altele. Chiar dacă faptele ar fi clare, iar tendințele vizibile, modul în care actorii politici și individuali autohtoni citesc și interpretează realitatea, iar apoi acționează, diferă semnificativ.
Sistemul de vot folosit la alegeri, a permis ficărui partid candidat să vină cu liste de candidați, liste care au răspuns exclusiv nevoilor lor interne de recompensare și de împărțire a funcțiilor. În acest fel, conducătorii partidelor au putut monopoliza decizia cu privire la cine ar trebui să ne reprezinte în Parlamentul European: în sistemul actual noi votăm o listă de partid, iar ultimul loc eligibil este dat de performanța în alegeri a partidului.
În țara moastră, ca de altfel în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, dezamăgirea față de sistemul politic intern are o influență deosebită asupra prezenței la vot. Apropierea datei alegerilor a făcut ca din partea partidelor naționale să fie adusă în discuție tot mai des tema scrutinului european. Mediatizarea acestora asigură populației informațiile de care are nevoie pentru a cunoaște rolul pe care votul lor îl va avea la nivel european. De asemenea, partidele au dus o campanie de conștientizare a populației prin organizarea de întâlniri și de dezbateri în care tema alegerilor trebuia să fie primordială. .
În acest moment România practică un sistem electoral proporțional cu listă de partid închisă, lista este blocată, iar candidații sunt aleși în ordinea hotărâtă de către partid, cu o singură circumscripție, unde întreaga țară reprezintă o circumscripție, și cu un prag electoral maxim admis de 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel național.
România nu interzice candidaturile independente, dar raportându-ne la nivelul de participare la alegerile europarlamentare din anul 2009 și de anul acesta, un candidat independent a trebuit să strângă 100.000 de semnături și ar fi avut nevoie de 120.000 de voturi pentru a deveni europarlamentar.
Pe data de 25 mai, în intervalul 09:00-21:00, peste 18 milioane de alegători au fost așteptați, la urne pentru a-i desemna pe cei 32 de reprezentanți ai României în Parlamentul European. Pentru aceste alegerile au fost organizate 18.532 de secții de votare pe teritoriul național, în străinătate cetățenii români putând să voteze în 190 de secții. Potrivit datelor oferite de MAE, aceste secții au putut fi organizate în sediile misiunilor diplomatice și consulare ale României, în sediile institutelor culturale din străinătate, precum și în teatrele de operațiuni din Afganistan. Din datele făcute publice prezența finală la alegerile europarlamentare a fost de 32,16%, cu aproape 5 puncte procentuale mai mult față de prezența de la europarlamentarele desfășurate în anul 2009 (27,21%).
La loc fruntaș la capitolul prezență au fost județele din sudul țării precum Olt, Ilfov, Mehedinți, Giurgiu sau Teleorman. La capitolul județelor cu prezență scăzute găsim: Maramureș, Tulcea, Ialomița, Timiș și Vaslui. Trebuie subliniată și creșterea prezenței în mediul urban, cu peste 8 puncte procentuale, de la 20,40% la europarlamentarele din anul 2009, la 28,69% în anul 2014.
Aceste alegeri au fost influențate de nota de inedit care este dată de rupture unei aliențe majoritare existentă pe piața politică: USL – în care PNL a părăsit alianța. Locul acestei aliențe a fost foarte repede înlocuit de o altă alianța care s-a dovedit foarte puternică, după cum am văzut din procentele obținute: PSD, PC și UNPR.
În confruntarea electorală, piața politică a fost alcătuită din candidați din partea următoarelor partide politice:
– Alianței electorale PSD-UNPR-PC,
– PNL,
– UDMR,
– PDL,
– Partidului Poporului – Dan Diaconescu,
– Partidului Mișcarea Populară,
– PNȚCD,
– Forța Civică,
– Partidului Alternativa Socialistă,
– Alianței Naționale a Agricultorilor,
– Partidului România Mare,
– Partidului Verde,
– Partidului Noua Republică,
– Partidului Dreptății Sociale,
– Partidului Ecologist Român.
În confruntarea electorală au participat și opt candidați independenți: actorul Mircea Diaconu, gimnasta Corina Ungureanu, Filip Constantin Titian, Dănuț Liga, Paul Purea, Pericle-Iulian Capsali, Peter Costea, Valentin-Eugen Dăeanu.
Ordinea celor menționați anterior pe buletinul de vot a fost următoarea: PDL, PMP, UDMR, Alianța PSD-UNPR-PC, PNL, PRM, Alianța Națională a Agricultorilor, Partidul Dreptății Sociale, Partidul Noua Republică, Partidul Verde, Partidul Forța Civică, Partidul Ecologist Român, Partidul Alternativa Socialistă, PNȚCD, PP-DD și independenții Corina Georgiana Ungureanu, Constantin Filip Titian, Dănuț Liga, Paul Purea, Pericle Iulian Capsali, Costea Peter, Mircea Diaconu și Valentin Dăeanu.
În urma votului s-a stabilit noul lot de 32 de eurodeputați pe care România îl va trimite la Bruxelles. Urnele de vot s-au închis la ora 21.00, iar PSD a înregistrat cel mai mare procent. Mircea Diaconu a reprezentat candidatul independent surpriză, iar PNL s-a înregistrat sub pragul fixat.
Primele rezultate exit-poll date publicității la ora 21:00, după închiderea secțiilor de votare, au fost așteptate cu sufletul la gură de liderii partidelor. În timp ce social-democrații s-au arătat mulțumiți de scorul de peste 40% pe care l-au obținut, liberalii au refuzat să comenteze, însă, președintele PNL, Crin Antonescu, a convocat Biroul Politic al formațiunii, inevitabil pentru anunțarea demisiei de la conducerea PNL.
Premierul Victor Ponta a afișat o bucurie discretă la aflarea rezultatelor exit-poll și, flancat de liderii PC și UNPR, a transmis un mesaj tentant către liberali, invitându-i la guvernare și menționând că scorul obținut de formațiunea sa a fost cel mai mare de până acum.
Imediat după închiderea urnelor de la ora 21:00, cotidianul Adevărul expunea noi jocuri de culise în ceea ce privește partidele și actorii politici: nu eurocandidații s-au îngrămădit să ajungă la întâlnirea importantă de la ora 21.00, când urnele s-au închis și televiziunile se pregăteau să prezinte primele rezultate parțiale, ci miniștrii Guvernului Ponta 3: ministrul Mediului, Rovana Plumb, ministrul Sănătății, Nicolae Bănicioiu, ministrul de Externe, Titus Corlățean, și ministrul Justiției, Robert Cazanciuc, au venit la sediul central al PSD pentru a lua parte la bucuria eurocandidaților.
Tot în cotidianul Adevărul regăsim și declarațiile președintelui executiv al PSD, Liviu Dragnea și cea a lui Ion Iliescu, președintele fondator al PSD, care au fost singurii care au comentat imediat rezultatul exit-poll-urilor: Ion Iliescu a afirmat că aceste alegeri reprezintă o lecție pentru PNL și a subliniat că liderul liberal ar trebui să-și dea demisia. La rândul său, Dragnea a apreciat faptul că rezultatul obținut de PSD reprezintă o companie electorală bine organizată, dar arată și aprecierea guvernării Ponta.”E rău pentru PNL. Arată greșeala pe care au făcut-o că au ieșit din USL, iar cetățenii au taxat-o”, a comentat Liviu Dragnea.
Totodată, după încheierea acestor alegeri s-a propus și o unificarea a partidelor numită „unificarea dreptei politice”, având ca principal scop crearea unei alianțe puternice care să se ridice la nivelul alianței politice de stânga, Alianței electorale PSD-UNPR-PC. Această alianță formată din Partidul Democrat Liberal (PDL), Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Forța Civică ar putea să fie mult mai puternică decât cea de stânga deoarece aceasta s-ar bucura de sprijinul a peste jumătate din primăriile din țara noastră și care va avea o foarte mare influență în alegerile prezidențiale din acest an.
Pentru forțele politice din România, alegerile europarlamentare din luna mai reprezintă un prim test important inainte de cele prezidentiale ce se vor desfășura în toamnă.
Existența unui nou peisaj politic nu duce pe termen scurt la schimbări concrete în practica puterii, ci numai deschide un orizont de oportunități. Regimul nostru politic continuă să oscileze între modelul sud-american, cel ex-sovietic și cel central-european, dar frecvența crește.
Alianța partidelor politice, sistemul electoral și desfășurarea alegerilor europarlamentare din anul 2009
Supunând analizei alegerile europarlamentare desfășurate în anul 2009, observăm faptul că pe listele electorale au fost înscriși 18.197.316 de cetățeni cu drept de vot, dintre care s-au prezentat la vot 5.035.297 de cetățeni, 27,67% din electoratul real. Au fost anulate 194.621 voturi, 3,87% din cele exprimate.
Primul lucru pe îl remarcăm în anul 2009 este reducerea numărului actorilor electorali comparativ cu 2007, datorată, în principal, unei simplificări a sistemului partidist. Astfel, Partidul Liberal Democrat, constituit oficial în ianuarie 2007, a dispărut de pe eșichierul politic, la sfârșitul anului, prin dizolvarea în Partidul Democrat, redenumit de atunci Partidul Democrat-Liberal, Partidul Conservator a revenit în alianța sa tradițională cu Partidul Social Democrat, iar Laszlo Tokes s-a întors în Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Totodată, Partidul Noua Generație și Partidul Inițiativa Națională nu au mai concurat formal la alegerile din 2009 (președintele primului regăsindu-se însă pe lista Partidul România Mare), ca și alte formațiuni politice minore.
Ca atare, față de cele 13 formațiuni politice, plus un independent, asociat însă cu UDMR, care au depus candidaturi pentru primul scrutin europarlamentar, la alegerile din 7 iunie 2009 au participat numai șapte, alături de doi candidați independenți, unul dintre aceștia cu un accentuat statut partizan. Tot șapte (numărând separat partidele din alianța electorală PSD-PC) este numărul formațiunilor politice care au participat la ambele ediții ale europarlamentarelor. Dintre acestea, patru – PD (PD-L), PSD, PNL și UDMR – au obținut mandate de eurodeputat la ambele scrutine, la fiecare ediție adăugându-se un al cincilea partid independent – PLD în 2007, PRM în anul 2009.
Competiția intens mediatizată dintre liderii PSD/PC și PD-L cu privire la cine a dobândit mai multe voturi și mandate devine irelevantă din punct de vedere al teoriei democrației. PSD/PC a obținut 1.504.218 voturi, adică 31,07% din voturile valabil exprimate, în urma cărora i-au revenit 11 mandate de europarlamentar, în vreme ce PD-L a obținut 1.438.000 voturi, adică 29,07% din voturile valabil exprimate, beneficiind doar de 10 mandate de europarlamentar. Însă, procentele obținute de fiecare partid au fost de aproximativ 30% din 27,37%, adică mai puțin de o treime din ceva mai mult de un sfert.
Cea mai importantă tendință de unificare pe piața politică confirmată este încetarea hegemoniei unui singur partid mare: FSN/FDSN/PDSR/PSD fusese până la alegerile din 2008 singurul partid mare, care a trecut constant de 15%, ceea ce obliga partidele mici să formeze alianțe politico-electorale complexe (Convenția Democratică) sau simple (Alianța DA).
În anul 2009 tendința pe piața poltică este a unei competiții între partidele mari. La alegerile locale și parlamentare din 2008 se conturaseră trei partide mari: PSD, PD-L și PNL. Acum, PNL s-a situat cu puțin sub pragul de 15% care separă „partidele mari” de „partidele mici”.
Una dintre principalele concluzii ale alegerilor europarlamentare din 2009 a fost și este aceea că factorii imprevizibili pot da peste cap echilibrele relative din sistemul de partide și sistemul politic. Una dintre tendințele importante din politica ultimilor doi ani a fost dispariția „partidelor mici” din peisajul parlamentar și situarea constantă sub pragul electoral de 5%. Un exemplu este reprezentate partidul antisistem PRM, precum și partidul charismaticului Gigi Becali, care fuseseră deja declarate irelevante și „îngropate.” Însă scandalul arestării patronului echipei „Steaua” a fost transformat de televiziuni și de presă într-o „știre dominantă”, ceea ce a facilitat un scenariu improvizat și imprevizibil, care a dus la succes electoral („reconcilierea” liderilor PRM și PNG-CD, înscrierea celui de-al doilea pe lista europarlamentarilor PRM, repetatele recursuri din proces, iar în final „eliberarea” celui persecutat). Astfel, partidele mici au reapărut ca actori semnificativi, iar fenomenul reversibilității a dat peste cap predicțiile certe făcute de atâția.
Mai mulți observatori ai precampaniei și campaniei electorale pentru alegerile europarlamentare din 2009 au observat și comentat doi factori care distorsionau sensul și tot ceea ce înseamnă alegerile europarlamentare pentru statul românesc. Aceștia su fost reprezentați de miza alegerilor prezindențiale din 2009, care a transformat întreaga perioadă într-o precampanie prezidențială, și miza posibilelor schimbări din cadrul puterii executive și a coaliției guvernamentale, în funcție de modul de desfășurare a campaniei prezidențiale și mai ales de rezultatul alegerilor pentru Palatul Cotroceni.
Caracteristicile pieței politice rezultate în urma alegerilor europarlamentare și statusul noilor mișcări de unificare a partidelor politice
Scena politică este în continuă mișcare: unificarea Dreptei după europarlamentare este noul concept care a apărut în discuție imediat după terminarea alegerilor, în contextul în care mai este puțin până la alegerile prezidențiale. Într-o emisiune desfășurată la postul de televiune Realitatea TV, cu câteva zile înainte de desfășurarea alegerilor europarlamentare mari nume din politică au dicutat despre posibilitatea unificării Dreptei după europarlamentare: Președintele PNL de atunci, Crin Antonescu, Prim-vicepreședintele PNL, Klaus Iohannis, Președintele PDL Vasile Blaga, Deputatul PMP Elena Udrea. În urma declarațiilor acestora ipoteza care s-a structurat se referă clar la unificarea anumitor partide, în scopul câștigării fotoliului de președinte.
Discuții nu au întârziat să apară nici după terminarea alegerilor euoparlamentare: în cadrul unei conferințe de presă Klaus Iohannis și Vasile Blaga, după întâlnirea reprezentanților celor două partide, vor ca fuziunea celor două partide să se realizeze rapid, iar desemnarea candidatului unic la Președinție să se facă până cel târziu la 1 august .
Reacțiile și comentariile în această privință nu au încetat să apară: omul de afaceri Viorel Cataramă a declarat în cadrul emisiunii Jocuri de putere, că, în acest moment, partidele politice din România sunt "structurile mafiote extrem de bine organizate’’.
Prin prisma rezultatelor alegerilor europarlamentare, atât în anul 2009 cât și în 2014, partidul U.D.M.R. rămâne un partener important al partidelor parlamentare, atât pentru cele aflate la guvernare, cât și pentru cele din opoziție. Ca și în anul 2009, alegerile prezidențiale reprezintă o nouă oportunitate pentru a verifica „solidaritatea maghiară”. Rolul comunității maghiare poate înclina balanța în turul doi pentru un candidat prezidențial sau altul. Apropierea prezidențiabililor de comunitatea maghiară și de U.D.M.R. va fi însă limitată, va atinge doar nivelul la care acest fapt nu va conduce la pierderea de voturi din partea electoratului român moderat și radical. Astfel, electoratul maghiar și U.D.M.R. poate constitui un număr de voturi țintă pentru prezidențiabili calificați în turul doi, dar poate constitui și un subiect de manipulare politică pe fond etnic.
Românii vor alege un nou președinte în noiembrie 2014. Partidele politice au folosit alegerile europene și ca o oportunitate pentru a-și consolida poziția, dar și pentru a câștiga tot mai mult electoratul, pregătindu-se astfel pentru o bătalie și o miză și mai mare, cursa pentru prezidentiale. Coaliția de centru-stânga, formată din partidele PSD, UNPR, PC și UDMR caută noi modalități prin care să își promoveze agenda politică și să contracareze criticile opoziției, în timp ce formațiunile de dreapta încearca să câștige atenția electoratului. Ambele au abordat subiecte precum criza din Ucraina și problemele din regiunea separatistă Transnistria din Republica Moldova.
În urma analizei efectuate, au reieșit în evidență particularități și consecințe politice importante pentru evoluția spațiului politic european și pentru configurațiile politice naționale. Am constatat că există o interacțiune puternică între dezbaterile, problemele generate de procesul integrării europene și sistemele politice naționale: alianțele, alinierile politice, opozițiile politice tradiționale, europenizarea partidelor la nivel național.
În paralel cu evoluția politică internă s-a constituit electoratul european, un tip de electorat specific care trebuie abordat printr-un model de analiză electorală aparte, capabil a se adapta unei realități foarte complexe și dinamice.
După cele analizate pot aprecia faptul că peisajul politic arată destul de simplu: două forțe politice majore aflate în confruntare, cu câteva formațiuni mici prezente de asemenea în arenă. Însă acest lucru ascunde mai degrabă un peisaj politic mai complicat. Conform naturii fragmentare a politicii din România, deși coaliția de la putere ar urma să fie marea câștigătoare a alegerilor, nu se poate spune însă cu certitudine ce se va întâmpla ulterior, având în vedere posibilitatea de unificare a celorlalte partide existente.
CONCLUZII
Parlamentul European reprezintă unica instituție europeană aleasă prin votul direct al cetățenilor din țările comunitare. Cu alte cuvinte, pot spune că românii au mâine un cuvânt de spus în tot ceea ce înseamnă, ulterior, procesul decizional la nivelul Uniunii Europene, în legislativul european fiind adoptate directive importante, cu impact pentru fiecare stat al Europei.
Evoluția sistemului politic și electoral din statele europene a influențat legislația electorală și evoluția sistemului politic și electoral și, prin acestea, dinamica partidelor politice din spațiul românesc iar alegerile pentru Parlamentul European desfășurate în România urmează calea celorlalte state membre ale Uniunii Europene, atât din punctul de vedere al sistemului electoral utilizat, cât și al comportamentului electoral și al participării la vot.
Alegerile europene din 2014 sunt primele alegeri în care rolul cetățeanului a crescut în procesul decizional al Uniunii Europene. Europarlamentarii nu mai sunt reprezentanții statelor, ci sunt direct reprezentanții cetățenilor europeni. La nivelul Uniunii Europene interesele politice trebuie puse deoparte, iar deciziile luate la acest nivel trebuie să se concentreze în primul rând pe necesitățile cetățenilor și pe îmbunătățirea nivelului lor de trai. Totodată, alegerile europarlamentare de anul acesta și campania aferentă, vin pe fondul unei situații extrem de tensionate la granița de est a Uniunii Europene. Asediată de haos și de violențe ce prefigurează, în opinia unora, un război civil, situația din Ucraina pare să fie una extrem de delicată. Viitoarea Comisie Europeană, ce va fi rezultatul acestor alegeri, va trebui să privească cu celeritate asupra acestui subiect, iar campania electorală oferă politicienilor din toate statele membre un bun prilej de a înțelege cât mai concret care este poziția europenilor cu privire la această situație.
Partidele politice sunt organizații ce exprimă într-o formă concentrată și explicită, în planul vieții publice, valorile, interesele și opțiunile diferite ale cetățenilor în privința scopurilor și mijloacelor pe care ar trebui să le urmeze sistemul politic pentru a concilia conflictele și a asigura libertatea și ordinea în societate. Apariția și afirmarea partidelor în viața politică sunt procese strâns legate de modernizarea societății și de consolidarea sistemului democratic.
După cu am observat pe parcursul lucrării prezente, prin prezentarea anumitor modele, teorii și strategii, tendința contemporană de „unificare a piețelor politice” impune o analiza profundă, de specialitate. În acest sens, este deosebit de important să remarcăm faptul că sistemul politic românesc tinde să se alinieze la tendința europeană de unificare a piețelor politice odată cu evoluția întregului sistem politic și parcurgerea etapelor democrației.
Trăsătura definitorie a sistemului electoral românesc este insuficienta educație politică a electoratului, care s-a manifestat de-a lungul timpului, fie printr-o slaba participare la vot, fie prin manipularea facilă a acestuia de către clasa politică.
De cealaltă parte, s-a conturat o formulă politico-electorală specifică, caracterizată prin tendințele de ameliorare accentuată a proporționaliții scrutinului și de perpetuare a sistemului multipartidist.
Întreaga piață politică a unei națiuni, mai ales a uneia democratice de la nivel local la cel național, reprezintă o continuă luptă pentru putere. În alegerile periodice, în votul pentru adunările legislative, în procese, în deciziile administrative și măsurile executive – în toate aceste activități, actorii politici încearcă să obțină și să mențină controlul asupra structurilor puterii politice.
Nu există putere politică în afara societății, precum nu există nici o societate fără putere politică, iar, nevoia societății de a se organiza și de a se conduce și intraconectarea elementelor sale structurale, de apărare a intereselor și a securității etc. revendică o putere politică stabilă și efectivă, temeinic ancorată în treburile publice.
BIBLIOGRAFIE
Adrian Liviu Ivan (coordonator), Cugleșan Natalia și Herbel Mihaela, Ghidul Parlamentului European, Cluj-Napoca, Editura CA Publishing, 2009
Adrian Sorescu (coordonator), 25+2 Modele electorale. Sisteme electorale, București, Asociația Pro Democrația, 2006
Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2000
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2004
Bucur Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism. Constituția, Editura Național, București, 1998
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de Sociologie, Editura Babei, București, 1998
Comșa Mircea (coordonator), Gheorghiță Andrei, Tufiș Claudiu, Alegerile pentru Parlamentul European România 2009, Editura Polirom, Iași, 2010
Cristian Preda – Partide și alegeri în Româna postcomunistă: 1989-2004, Editura Nemira, București, 2005
Dick Leonard, traducere de Ioana Alexăndrescu și Doru Sorin Voin, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, București, 2001
Diego Varela, traducere de Lavinia Armașu, Guvernarea Uniunii Europene, Institutul European, Iași, 2008
Florin Bucur Vasilescu, Sisteme electorale contemporane, Editura Ramo, București, 1996
Fulga, Gheorghe, Societăți și sisteme politice contemporane. Doctrine si realități, Editura Economică, București, 2004
George Voicu, Pluripartidismul, o teorie a democrației, București, Editura All, 1998
Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, București, Editura Monitorul Oficial, 1998
Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007
Hen Christian și Leonard Jaques, traducere de Ioana Gligor, Uniunea Europeană (1998), Ediția a X-a, Editura CNI, Coresi, București, 2003
Ion Mitran, Politologia în fața secolului XXI, Editura Fundației „România de mâine”
Lia Pop, Pentru parlamentul european, Editura Universității din Oradea, București, 2007
Max Weber – “The theory of Social and Economic Organization” , The Free Press, New York, 1974
Norberto Bobbio, traducere de Mihaela Șchiopu, Dreapta și stânga. Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice, Editura Humanitas, București, 1999
Richard Corbett, Francis Jacobs și Michael Shackleton, Parlamentul European, Ediția a-VI-a, Editura Monitorul Oficial, București, 2007
Simon Hix, Abdul G. Noury, Gerard Roland , traducere de Raluca Pop, Mihaela Coprean, Politica democratic în parlamentul European, , Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010
Zoltan Horvath, traducere proprie, Handbook on the European Union, Editia a-III-a, Publyshed by HVG-ORAC Publishing House Ldt, 2007
Surse on-line:
Alegeri Europene cu adevărat democratic, CRPE Policy no. 1, martie, 2009, Autor Cristian Ghinea, preluat de pe http://alegerieu.ro/wp-content/uploads/2013/05/CRPE-Policy-Memo-no.1-Alegeri-Europene-cu-adevarat-democratice-RO.pdf, accesat în data de 27 martie, 2014
Alliance of European Conservatives and Reformists, preluat de pe http://www.aecr.eu/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Alliance of European National Movements, preluat de pe http://aemn.eu/political-declaration/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Alliance of Liberals and Democrats for Europe, preluat de pe http://www.aldeparty.eu/en/about/history, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Altiero Spinelli: un federalist implacabil, preluat de pe http://europa.eu/about-eu/eu-history/founding-fathers/pdf/altiero_spinelli_ro.pdf , accesat la data de 23 aprilie 2014
DECIZIA CONSILIULUI din 25 iunie și 23 septembrie 2002 de modificare a Actului privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct, anexat la Decizia 76/787/CECO, CEE, Euratom, preluat de pe http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:228:0047:0050:RO:PDF, accesat în data de 27 martie 2014
Declarația Schuman, 9 mai 1950, preluat de pe http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.html , accesat la data de 22 aprilie, 2014
Despre Parlamentul European, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/009cd2034d/%C3%8En-trecut.html, accesat la data de 11 aprilie 2014
Dreptul de a vota și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, preluat de pe http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/citizenship_of_the_union/l23025_ro.htm, accesat în data de 27 martie 2014
European Alliance for Freedom, preluat de pe http://eurallfree.org/?q=node/65, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Christian Political Movement, preluat de pe http://ecpm.info/about, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Free Alliance, preluat de pe http://www.e-f-a.org/about-us/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Green Party, preluat de pe http://europeangreens.eu/learn-about-egp, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Left, preluat de pe http://european-left.org/about-el/history, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European United for Democracy, preluat de pe http://www.europeansunitedfordemocracy.org/who-we-are/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html, accesat la data de 15 aprilie, 2014
Grupul PPE în Parlamentul European, preluat de pe http://www.eppgroup.eu/ro, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Interviu cu Andrew Duff realizat de Matteo Aducci, preluat de pe http://europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=609:andrew-duff-in-parlamentul-european-nu-mai-exist-o-majoritate-federalist&catid=129:interviuri&Itemid=1310, accesat în data de 22 aprilie, 2014
Legea electorală din Estonia, preluat de pe http://www.vvk.ee/valijale/valimisoiguse-pohiprintsiibid/, accesat în data de 27 martie, 2014
Movement for a Europe of Liberties and Democracy, preluat de pe http://www.meldeuropa.com/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Parlamentu European – Procedură Electorală, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.4.pdf, accesat pe data de 27 martie, 2014
Partidele politice europene, preluat de pe http://www.elections2014.eu/ro/european-political-parties, accesat la data de 10 aprilie 2014
Partidul socialiștilor Europeni, preluat de pe http://europarlamentare.eu/partidul-socialistilor-europeni/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
ROTOCOL din 8 aprilie 1965 privind privilegiile si imunitatile Comunitatilor Europene, preluat de pe http://www.monitoruljuridic.ro/act/protocol-din-8-aprilie-1965-privind-privilegiile-si-imunitatile-comunitatilor-europene-emitent-parlamentul-publicat-n-monitorul-oficial-32482.html, accesat la data de 21 aprilie, 2014
Raport Andrew Duff 2008, 2010, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+COMPARL+PE-440.210+03+DOC+PDF+V0//EN&language=EN, accesat în data de 22 aprilie, 2014
Regulamentul Parlamentului European – Ediția a 16-a – Iunie 2009, disponibil la adresa http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC accesat la data de 21 aprilie, 2014
Sistemul electoral pentru europarlamentare: soluția de compromis & criterii pentru eurodeputați, CRPE Policy Brief no. 21, Autori: Ciprian Ciucu, preluat de pe http://www.crpe.ro/wp-content/uploads/2013/08/Sistemul-electoral-pentru-europarlamentare-21.pdf, accesat în data de 27 martie, 2014
Tratatul de la Amsterdam, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf, accesat la data de 17 aprilie, 2014
Tratatul de la Maastricht, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf , accesat la data de 23 aprilie 2014
Tratatul de la Nisaa, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_15.pdf, accesat la data de 26 aprilie, 2014
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_27.pdf, accesat pe 26 aprilie, 2014
UNIFICAREA DREPTEI: PNL și PDL vor fuziune rapidă și desemnarea candidatului unic până la 1 august, preluat de pe http://www.b365.ro/unificarea-dreptei-pnl-si-pdl-vor-fuziune-rapida-si-desemnarea-candidatului-unic-pana-la-1-august_209178.html#sthash.mHkLp39G.dpuf , accesat în data de 3 iunie, 2014
Viorel Cataramă, DECLARAȚIE-ȘOC: Partidele politice, STRUCTURI MAFIOTE extrem de bine organizate, preluat de pe http://www.realitatea.net/viorel-catarama-declaratie-soc-partidele-politice-structuri-mafiote-extrem-de-bineorganizate_1455227.html#ixzz34MNnobjH, accesat în data de 3 iunie, 2014
ANEXE
Figura 1
Prezența și rezultate obținute pe categorii de partide și județe la vot la alegerile europarlamentare din anul 2014
Figura 2
Prezența și rezultate obținute pe categorii de partide și județe la vot la alegerile europarlamentare din anul 2009
Figura 3
Prezența și rezultate obținute pe categorii de partide și județe la vot la alegerile europarlamentare din anul 2007
BIBLIOGRAFIE
Adrian Liviu Ivan (coordonator), Cugleșan Natalia și Herbel Mihaela, Ghidul Parlamentului European, Cluj-Napoca, Editura CA Publishing, 2009
Adrian Sorescu (coordonator), 25+2 Modele electorale. Sisteme electorale, București, Asociația Pro Democrația, 2006
Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2000
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2004
Bucur Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism. Constituția, Editura Național, București, 1998
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de Sociologie, Editura Babei, București, 1998
Comșa Mircea (coordonator), Gheorghiță Andrei, Tufiș Claudiu, Alegerile pentru Parlamentul European România 2009, Editura Polirom, Iași, 2010
Cristian Preda – Partide și alegeri în Româna postcomunistă: 1989-2004, Editura Nemira, București, 2005
Dick Leonard, traducere de Ioana Alexăndrescu și Doru Sorin Voin, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, București, 2001
Diego Varela, traducere de Lavinia Armașu, Guvernarea Uniunii Europene, Institutul European, Iași, 2008
Florin Bucur Vasilescu, Sisteme electorale contemporane, Editura Ramo, București, 1996
Fulga, Gheorghe, Societăți și sisteme politice contemporane. Doctrine si realități, Editura Economică, București, 2004
George Voicu, Pluripartidismul, o teorie a democrației, București, Editura All, 1998
Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, București, Editura Monitorul Oficial, 1998
Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007
Hen Christian și Leonard Jaques, traducere de Ioana Gligor, Uniunea Europeană (1998), Ediția a X-a, Editura CNI, Coresi, București, 2003
Ion Mitran, Politologia în fața secolului XXI, Editura Fundației „România de mâine”
Lia Pop, Pentru parlamentul european, Editura Universității din Oradea, București, 2007
Max Weber – “The theory of Social and Economic Organization” , The Free Press, New York, 1974
Norberto Bobbio, traducere de Mihaela Șchiopu, Dreapta și stânga. Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice, Editura Humanitas, București, 1999
Richard Corbett, Francis Jacobs și Michael Shackleton, Parlamentul European, Ediția a-VI-a, Editura Monitorul Oficial, București, 2007
Simon Hix, Abdul G. Noury, Gerard Roland , traducere de Raluca Pop, Mihaela Coprean, Politica democratic în parlamentul European, , Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010
Zoltan Horvath, traducere proprie, Handbook on the European Union, Editia a-III-a, Publyshed by HVG-ORAC Publishing House Ldt, 2007
Surse on-line:
Alegeri Europene cu adevărat democratic, CRPE Policy no. 1, martie, 2009, Autor Cristian Ghinea, preluat de pe http://alegerieu.ro/wp-content/uploads/2013/05/CRPE-Policy-Memo-no.1-Alegeri-Europene-cu-adevarat-democratice-RO.pdf, accesat în data de 27 martie, 2014
Alliance of European Conservatives and Reformists, preluat de pe http://www.aecr.eu/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Alliance of European National Movements, preluat de pe http://aemn.eu/political-declaration/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Alliance of Liberals and Democrats for Europe, preluat de pe http://www.aldeparty.eu/en/about/history, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Altiero Spinelli: un federalist implacabil, preluat de pe http://europa.eu/about-eu/eu-history/founding-fathers/pdf/altiero_spinelli_ro.pdf , accesat la data de 23 aprilie 2014
DECIZIA CONSILIULUI din 25 iunie și 23 septembrie 2002 de modificare a Actului privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct, anexat la Decizia 76/787/CECO, CEE, Euratom, preluat de pe http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:228:0047:0050:RO:PDF, accesat în data de 27 martie 2014
Declarația Schuman, 9 mai 1950, preluat de pe http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.html , accesat la data de 22 aprilie, 2014
Despre Parlamentul European, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/009cd2034d/%C3%8En-trecut.html, accesat la data de 11 aprilie 2014
Dreptul de a vota și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, preluat de pe http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/citizenship_of_the_union/l23025_ro.htm, accesat în data de 27 martie 2014
European Alliance for Freedom, preluat de pe http://eurallfree.org/?q=node/65, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Christian Political Movement, preluat de pe http://ecpm.info/about, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Free Alliance, preluat de pe http://www.e-f-a.org/about-us/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Green Party, preluat de pe http://europeangreens.eu/learn-about-egp, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European Left, preluat de pe http://european-left.org/about-el/history, accesat la data de 29 aprilie, 2014
European United for Democracy, preluat de pe http://www.europeansunitedfordemocracy.org/who-we-are/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html, accesat la data de 15 aprilie, 2014
Grupul PPE în Parlamentul European, preluat de pe http://www.eppgroup.eu/ro, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Interviu cu Andrew Duff realizat de Matteo Aducci, preluat de pe http://europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=609:andrew-duff-in-parlamentul-european-nu-mai-exist-o-majoritate-federalist&catid=129:interviuri&Itemid=1310, accesat în data de 22 aprilie, 2014
Legea electorală din Estonia, preluat de pe http://www.vvk.ee/valijale/valimisoiguse-pohiprintsiibid/, accesat în data de 27 martie, 2014
Movement for a Europe of Liberties and Democracy, preluat de pe http://www.meldeuropa.com/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
Parlamentu European – Procedură Electorală, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.4.pdf, accesat pe data de 27 martie, 2014
Partidele politice europene, preluat de pe http://www.elections2014.eu/ro/european-political-parties, accesat la data de 10 aprilie 2014
Partidul socialiștilor Europeni, preluat de pe http://europarlamentare.eu/partidul-socialistilor-europeni/, accesat la data de 29 aprilie, 2014
ROTOCOL din 8 aprilie 1965 privind privilegiile si imunitatile Comunitatilor Europene, preluat de pe http://www.monitoruljuridic.ro/act/protocol-din-8-aprilie-1965-privind-privilegiile-si-imunitatile-comunitatilor-europene-emitent-parlamentul-publicat-n-monitorul-oficial-32482.html, accesat la data de 21 aprilie, 2014
Raport Andrew Duff 2008, 2010, preluat de pe http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+COMPARL+PE-440.210+03+DOC+PDF+V0//EN&language=EN, accesat în data de 22 aprilie, 2014
Regulamentul Parlamentului European – Ediția a 16-a – Iunie 2009, disponibil la adresa http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC accesat la data de 21 aprilie, 2014
Sistemul electoral pentru europarlamentare: soluția de compromis & criterii pentru eurodeputați, CRPE Policy Brief no. 21, Autori: Ciprian Ciucu, preluat de pe http://www.crpe.ro/wp-content/uploads/2013/08/Sistemul-electoral-pentru-europarlamentare-21.pdf, accesat în data de 27 martie, 2014
Tratatul de la Amsterdam, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf, accesat la data de 17 aprilie, 2014
Tratatul de la Maastricht, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf , accesat la data de 23 aprilie 2014
Tratatul de la Nisaa, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_15.pdf, accesat la data de 26 aprilie, 2014
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, preluat de pe http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_27.pdf, accesat pe 26 aprilie, 2014
UNIFICAREA DREPTEI: PNL și PDL vor fuziune rapidă și desemnarea candidatului unic până la 1 august, preluat de pe http://www.b365.ro/unificarea-dreptei-pnl-si-pdl-vor-fuziune-rapida-si-desemnarea-candidatului-unic-pana-la-1-august_209178.html#sthash.mHkLp39G.dpuf , accesat în data de 3 iunie, 2014
Viorel Cataramă, DECLARAȚIE-ȘOC: Partidele politice, STRUCTURI MAFIOTE extrem de bine organizate, preluat de pe http://www.realitatea.net/viorel-catarama-declaratie-soc-partidele-politice-structuri-mafiote-extrem-de-bineorganizate_1455227.html#ixzz34MNnobjH, accesat în data de 3 iunie, 2014
ANEXE
Figura 1
Prezența și rezultate obținute pe categorii de partide și județe la vot la alegerile europarlamentare din anul 2014
Figura 2
Prezența și rezultate obținute pe categorii de partide și județe la vot la alegerile europarlamentare din anul 2009
Figura 3
Prezența și rezultate obținute pe categorii de partide și județe la vot la alegerile europarlamentare din anul 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Alegerile Europarlamentare Si Tendinta de Unificare a Pietei Politice (ID: 126222)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.