Alegerile DIN 1946 Vs. Alegerile DIN 1992

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific

Lect.univ.dr. Gherghe Cosmin

Absolvent

Lorena Ioana Șerban

Craiova

-2016-

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

SISTEMUL ELECTORAL DIN PERIOADA COMUNISTĂ VS. SISTEMUL ELECTORAL DIN PERIOADA POSTCOMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA. STUDIU DE CAZ: ALEGERILE DIN 1946 VS. ALEGERILE DIN 1992

Coordonator Științific

Lect.univ.dr. Gherghe Cosmin

Absolvent

Lorena Ioana Șerban

Craiova

-2016-

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………5

CAP 1. SISTEME ELECTORALE…………………………………………………………………….7

Noțiuni introductive……………………………………………………………………………7

Aspecte generale privind modurile de scrutin……………………………………….11

CAP 2. POLITICA DE LICHIDARE A CADRULUI DEMOCRATIC DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI……………………………………………………………………22

2.1 Instaurarea comunismului în România……………………………………………22

2.2 Sistemul electoral din România. Publicarea unei noi legi electorale……..25

2.3 Președintele Republicii Socialiste România……………………………………..26

2.4 Marea Adunare Națională…………………………………………………………….28

2.5 Consiliul de Miniștri……………………………………………………………………..32

CAP 3. SISTEMUL ELECTORAL DIN PERIOADA POSTCOMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA………………………………………………………………………………………………..35

3.1 Instaurarea democrației în România…………………………………………………35

3.2 Primele alegeri libere……………………………………………………………………..37

3.3 Președintele României…………………………………………………………………..40

3.4 Guvernul……………………………………………………………………………………42

3.5 Parlamentul României…………………………………………………………………..46

CAP 4. ALEGERILE DIN 1946 VS. ALEGERILE DIN 1992………………………….50

4.1 Alegerile din 1946………………………………………………………………………….50

4.2 Alegerile din 1992……………………………………………………………………….56

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………….65

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………….67

ANEXE…………………………………………………………………………………………………….74

Introducere

În condițiile actuale și având în vedere preocupările contemporane, politica românească rămâne unul dintre cele mai savuroase subiecte. Deoarece politica cuprinde un domeniu larg de elemente, și reprezintă de fapt o înșiruire de evenimente, tema mea, care poată numele de Sistemul electoral din perioada comunistă vs. Sistemul electoral din perioada postcomunistă în România, prezintă în linii mari sistemele electorale precum și desfășurarea vieții politice din perioada comunistă, dar și viața politică de după comunism.

Lucrarea de față este structurată pe patru capitole, acestea la rândul lor cuprind mai multe subcapitole care tratează în detaliu problemele specifice fiecărui capitol. Primul capitol abordează noțiuni generale cu privire la sistemele electorale, cum ar fi definiții diverse ale noțiunii de sistem electoral, ce înseamnă corpul electoral, care sunte cele trei funcții ale alegerilor, cum se desfășoară procesul de votare, ce sunt secțiile de votare, listele electorale, buletinele de vot, semnele electorale, ștampilele electorale, campania electorală și care sunt cele trei tipuri de referendum. De asemenea, acest capitol dezvoltă și cele trei tipuri de scrutin: majoritar, proporțional și sistemele mixte, cu subtipurile aferente fiecărui tip de scrutin.

Capitolul 2 începe studiul propriu-zis deoarece acesta vorbește viața politică din perioada comunistă, despre modul prin care comuniștii au reușit să preia puterea statului român, mai exact cei patru pași pe care comuniștii i-au făcut. Nu puteam trece cu vederea cadrul instituțional al anilor 1944-1948, deoarece au apărut multe legi și decrete care au reglementat viața politică din acea perioadă. Perioada comunistă nu a avut un Președinte încă de la preluarea puterii, funcția prezidențială a fost introdusă tocmai în constituția din 1965, iar primul și singurul președinte comunist al Republicii Socialiste România a fost Nicolae Ceaușescu. Constituția din 1965 reglementa și atribuții pe care acesta urma să le exercite, atribuții care până la intrarea în vigoare a acestei constituții erau deținute de către Prezidiul Marii Adunări Naționale.

Acest capitol conține și organul legislativ al României din acea perioadă, și anume Marea Adunare Națională. Am vorbit depre MAN din perspectiva celor trei constituții comuniste, adică cea din 1948, 1952 și 1965, abordând atribuțiile MAN, componența acesteia, durata mandatului MAN, precum și modul de lucru. În încheierea acestui capitol am adus în discuție puterea executivă din perioada comunistă care era reprezentată de Consiliul de Miniștri, examinând atribuțiile acestuia, componeța sa, de asemenea reflectate în cele trei constituții comuniste.

Următorul capitol vorbește despre viața politică postcomunistă. Acest capitol se deschide cu revoluția din 1989 și instaurarea democrației. Primele alegeri libere din România sunt considerate a fi alegerile prezidențiale și parlamentare care au avut loc pe 20 mai 1990. În urma acestor alegeri, România câștiga primul Președinte postcomunist, și anume pe Ion Iliescu. În acest capitol regăsim modul de alegere al Președintelui României, mandatul acesuia, condițiile de eligibilitae pentru a candida pentru funcția prezidențială, actele acestuia, precum și atribuțiile pe care le exercită. De asemenea, acest capitol cuprinde și cele două mari puteri din stat, puterea executivă și legislativă. Puterea executivă este deținută de Guvern. Referitor la Guvern, am discutat despre modalitatea de formare a acestuia, durata mandatului, incompatibilitățile funcție de ministru, conducătorul Guvernului, adică primul-ministru și actele pe care le adoptă acesta. Puterea legislativă este deținută de Parlament, care este bicameral, fiind format din Camera Deputaților și Senat. Am avut în vedere modul de alegere al acestuia, modul de desemnare al membrilor, structurile celor două camere ale acestuia, funcțiile Parlamentului, actele pe care le adoptă, precum și drepturile și îndatoririle parlamentarilor.

Ultimul capitol este reprezentat de studiul de caz al acestei lucrări. Acest capitol a adus față în față alegerile din 1946, ca fiind reprezentative pentru perioada comunistă și alegerile din 1992, acestea fiind reprezentative pentru perioada postcomunistă. În cadrul alegerilor din 1946 am discutat despre contextul istoric care a dus la desfășurarea acestora, cadrul legal al desfășurării alegerilor, dreptul cetățenilor de a vota, partidele care au participat la aceste alegeri, modul în care s-a desfășurat campania electorală, rezultatele acestor alegeri, acest subcapitol conține și o explicație cu privire la sintagma “falsificarea alegerilor”, deoarece cei mai mulți autori postcomuniști consideră că alegerile din 1946 au fost falsificate de către comuniști, pentru a ajunge cu orice preț la putere. Acest capitol mai cuprinde și alegerile prezidențiale, parlamentare și locale din 1992. Referitor la alegerile parlamentare, am adus în discuție cadrul legal al desfășurării acestora, campania electorală, și cele opt partide și formațiuni politice care au intrat în compoziția noului Parlament. Acest capitol mai cuprinde și cadrul legal de desfășurare al alegerilor prezidențiale și locale, cei șase candidați care au participat la alegerile prezidențiale, rezultatele turului I și II al alegerilor pentru funcția de Președinte al României; modul de alegere al primarilor, consilierilor locali și județeni, precum și rezultatele alegerilor locale.

Capitolul 1: Sisteme electorale

Noțiuni introductive

Cercetările asupra sistemelor electorale au început odată cu procesul democratizării, în special a țărilor europene, din prima jumătate a secolului trecut. ”Al treilea val de democratizare” din ultimul sfert al secolului XX a lansat numeroase provocări în materie de sisteme electorale, provocări noi care au abordat atât noțiunile teoretice cât și preocupările practice.

De-a lungul anilor, noțiunea de sistem electoral a preluat diverse forme și a fost înțeleasă în diverse moduri de către cercetători. Una dintre cele mai simple definiții se referă la faptul că sistemul electoral reprezintă orice ansamblu de reguli prin care voturile cetățenilor determină selectarea unui executiv și/sau legislativ. În linii mari putem spune că sistemul electoral reprezintă modul prin care populația își alege reprezentanții, urmănd ca aceștea să fie membrii ai organelor politice centrale și locale. Mulți cercetători consideră că sistemul electoral ar determina “pe de o parte, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii pentru a fi alegători, iar pe de altă parte, condițiile în care indivizii pot participa la competiția electorală”.

O parte dintre cercetători înțeleg prin noțiunea de sistem electoral totalitatea de relații sociale reale, care apar în cadrul procesului de organizare și desfășurare a alegerilor, dar și a relațiilor care se stabilesc între alegători și aleși. O altă categorie de cercetători, atunci când vorbesc de sistemul electoral, se bazează pe norme de drept, care potrivit acestora sunt un garant și un factor determinant în alegerea persoanelor care vor avea funcție de răspundere, conform principiilor democratice.

A. Reynold consideră că sistemul electoral este instrumentul care se află în mâinile poporului, acesta este văzut ca o instituție de selecție a decidenților, atunci când societățile devin prea extinse, astfel fiecare cetățean este implicat în luarea deciziilor. În concluzie putem afirma că sistemul electoral reprezintă procesul prin care alegerile sunt transformate în mandate sau în altă ordine de idei acesta reprezintă traducerea voturilor exprimate pe parcursul alegerilor generale în mandate câștigate de partide.

Deoarece prin comportamentul electoral se înțelege procesul prin care se formează și în același timp se exprimă voința individuală a cetățenilor în raport cu politicile alternative supuse la vot, trebuie să vorbim și despre elementele care alcătuiesc acest comportament electoral. Corpul electoral este format din întreaga populație, poporul fiind unicul titular al suveranității. Georges Burdeau definea corpul electoral ca fiind agentul prin care se exercită prin excelență suveranitatea națională. Montesquieu considera că “sufragiul prin tragere la sorți ține de natura democrației, votul prin alegere ține de natura aristocrației”, el preluând o remarcă de la Aristotel, și anume “în general numirea în magistratură, prin tragere la sorț este de natură democratică, iar desemnarea pentru alegeri este de natură oligarhică”.

Alegerile au trei funcții importante. În primul rând acestea au funcția de desmenare a guvernanților. Prin vot, electorii își exprimă opțiunile, aceștea desemnând reprezentanții săi care vor exercita diferite funcții de conducere. În al doilea rând, alegerile dețin funcția de a măsura oficial impactul diferitelor tendințe politice deoarece ele surprind tendința sau tendințele dominante la un moment dat în cadrul unei societăți, tendința reprezentând o viitoare organizare a societății asupra conștiinței colective. Iar cea de-a treia funcție a alegerilor, este de a conferi și retrage legitimitatea puterilor publice, aceasta se referă la faptul că în cadrul democrației reprezentative poporul își exprimă periodic puterea, orice putere trebuie să reiasă din vot, iar dacă nu are la bază votul, nu are legitimitate.

Procesul de desfășurare al alegerilor presupune gruparea electorilor și organizarea unor locuri special amenajate pentru ca electorii să poată să-și exercite dreptul de vot, într-o manieră cât mai eficientă și în acelaș timp civilizată. Aceste locuri special amenajate se numesc secții de votare și au un rol esențial în procesul electoral. Secțiile de votare sunt de fapt sediile birourilor secțiilor, în cadrul cărora se amenajează cabine de votare, electorii după ce au votat introduc buletinele în urne, în ziua votării sunt prezenți la secțiile de votare atât reprezentanții politici, cât și presa, observatori etc.

Chiar dacă votul este universal, pot să voteze doar cetățenii înscriși pe listele electorale. Aceste liste sunt documente de stat unice pe care le poate întocmi primarul în numele autorității statale, și nu al comunității care l-a ales. Listele electorale sunt de două feluri și anume speciale și permanente. Buletinele de vot reprezintă documente oficiale, prin intermediul cărora alegătorii își exprimă preferințele electorale, votând unul dintre candidații trecuți pe buletinele de vot sau una din listele prezentate de partide. Semnele electorale se stabilesc de către partide sau alinațele politice sau în cazul candidaturilor independente, de către candidatul independent și se aduc la cunoștință în termen de trei zile de la constituirea acestora, Biroului Electoral Central. Ștampilele electorale reprezintă accesorii care sunt folosite pentru buna funcționare a operațiunilor de votare. Avem două tipuri de ștampile, în primul rând avem ștampila de control a secției de votare și în al doilea rând avem ștampila cu mențiunea “votat”. Campania electorală reprezintă în opinia lui Ioan Muraru „o activitate în cadrul căreia partidele și formațiunile politice, candidații, simpatizanții acestora popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte mijloace asemenea platformele lor politice, în scopul de a orienta electoratul”.

Referendumul reprezintă modalitatea pin care cetățenii sunt consultați în mod direct, aceștea fiind chemați să se pronunțe prin vot, asupra problemelor care sunt supuse votării(asupra unui proiect de lege, asupra unor probleme de interes general etc). În zilele noastre există două categorii de referendum: referendumul național și referendumul local.

Referendumul națonal se prezintă sub trei forme: referendumul organizat cu privire la revizuirea Constituției, referendumul pentru demiterea din funcție a Președintelui și referendumul facultativ pe care îl poate iniția Președintele. Indiferent de foma sub care îl întâlnim, referendumul național este reglementat prin lege organică, conform art. 73, alin. (3), lit. d) din Costituția României. La referendum pot participa toți cetățenii cu drept de vot, inclusiv persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani în ziua referendumului, nu pot să participe la vot debilii, alienații mintal care sunt puși sub interdicție și persoanele care și-au pierdut drepturile electorale prin condamnare judecătorească definitivă.

Prima formă de referendum este referendumul obligatoriu, organizat pentru revizuirea Constituției, acesta fiind reglementat de art. 151, alin. (3) din Constituție. Deoarece este un referendum obligatoriu, și rezultatele acestuia sunt obligatorii, revizuirea Constiuției fiind definitivă doar după organizarea unui referendum. Cetățenii sunt chemați să voteze cu “DA” sau “NU”, întrebarea înscrisă pe buletinele de vot. A doua formă de referendum național este referendumul facultativ care poate fi inițiat de Președinte, acesta este reglementat de articolul 90 din Constituție, rezultatul acestui fiind facultativ. “Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național. ” Cea de-a treia formă de referendum este referendumul pentru demiterea din funcție a Președintelui, acesta fiind un referendum obligatoriu, rezultatul acestuia fiind de asemenea, obligatoriu. Acesta este reglementat de art. 95, alin. (3) din Constituție. Președintele poate fi demis din funcție de către Parlament, prin votul majorității depuaților și senatorilor, însă numai după ce a fost consultată Curtea Constituțonală. De asemenea, Președintele poate explica în fața Parlamentului, faptele ce i se impută. Pentru ca propunerea de suspendare din funcție a Președintelui să fie valabilă, aceasta trebuie să fie inițiată de cel puțin o treime din totalul parlamentarilor. Pentru ca acest referendum să fie organizat, trebuie să fie aprobată suspendarea din funcție a Președintelui de către Parlament.

Referendumul local se găsește sub patru forme: referendumul asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitățile administrativ-teritoriale, cel de-al doilea tip are ca obiect modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, orașelor și județelor, o a treia formă și a patra formă de referendum local sunt referendumul cu privire la trecerea localităților de la un rang la altul, respectiv cel pentru organizarea de noi comune.

Referendumul asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitățile administrativ-teritoriale este reglementat de art. 2, alin. (2) din legea 3/2000. Acest tip de referendum este valabil doar dacă se bucură de participarea a cel puțin jumătate plus unu din numărul cetățenilor înscriși pe listele electorale. Acest tip de referendum este facultativ, la nivelul organizării și se poate organiza simultan cu un referendum național. Al doilea tip de referendum local are ca obiect modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, orașelor și județelor, fiind reglementat de art. 13, alin. (3) al legii 3/2000. “Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, orașelor și județelor se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest caz, organizarea referendumului este obligatorie.” Acesta este un referendum obligatoriu, iar rezultatul acestuia este obligatoriu. A treia și a patra formă de referendum local sunt organizate cu privire la trecerea localităților de la un rang la altul, respectiv cel pentru organizarea de noi comune. Acestea sunt reglementate de art. 3, respectiv art. 5 ale legii 215/2001. Acestea sunt referendumuri obligatorii, iar rezultatele de asemenea sunt obligatorii. Modificarea rangului localităților se realizeză prin lege, dar în prealabil trebuie organizat un referendum pentru a cere opinia cetățenilor, însă acesta este dublat de consultarea instituțiilor implicate. De asemenea, organizarea de noi comune se realizează tot prin lege, însă sunt consultați prin referendum atât electorii din unitatea administrativ-teritorială din care se preiau localitățile rurale, cât și electorii din unitățile administrativ-teritoriale ce preiau localitățile în cauză.

1.2 Aspecte generale privind modurile de scrutin

În sens larg, sistemul electoral poate fi definit ca o multitudine de practici și norme, reprezentând ansamblul condițiilor pe care cetățenii trebuie să le îndeplinească pentru a putea să beneficieze de toate drepturile politice fundamentale, mai exact pentru a-și exercita dreptul de a alege și dreptul de a fi ales. În sens restrâns, prin sistem electoral înțelegem tipul de scrutin, adică modul efectiv de votare și de repartizare a mandatelor. Scrutinul este o parte a sistemului electoral și reprezintă partea finală a alegerilor, acea parte în urma căreia se nominalizează câștigătorii. Pierre Martin definea modul de scrutin ca fiind „regula legislativă ce determină cine sunt aleșii/alesul, cei sau cel care câștigă alegerile, plecând de la voturile exprimate de către electorat”.

Tipurile de scrutin sunt în număr de doisprezece însă cea mai bună clasificare este aceea care le încadrează pe toate în doar trei categorii. Avem trei tipuri de formule electorale și mai multe subtipuri în cadrul fiecărei formulă electorală. În primul rând avem formula majoritară care are urmatoarele subtipuri importante: majoritare în două tururi(ballot systems), votul alternativ și cu pluralitate simplă(plurality). În al doilea rând avem reprezentarea proporțională, care este clasificată în următoarele subtipuri importante:formula restului celui mai mare(largest remainder), celor mai mari medii(highest averages), votul unic transferabil(single transferable vote). Cea de-a treia categorie este reprezentată de sistemele semiproporționale, din acestea făcând parte votul limitat și votul cumulativ, acestea fiind cele mai importante subtipuri din cadrul acestui tip de sistem.

Datorită numeroaselor legi care precizează modul în care se împart mandatele între candidați și partide, în funcție de rezultatele alegerilor, se nasc puternice conflicte politice între partide. Atitudinea partidelor față de sistemul de scrutin ales diferă în funcție de influența lor în societate dar și de ponderea acestora. De aici ajungem la concluzia că partidele mici preferă sistemul proporțional, în timp ce partidele mari preferă sistemul majoritar.

Sistemul majoritar cunoaște două variante: sistemul majoritar și sistemul majoritar de listă. Ambele variante se pot organiza cu unul sau cu două tururi se scrutin.Avem o excepție și anume Franța,unde se organizează alegeri cu trei tururi de scrutin, acesta este folosit pentru alegerea președinților Camerei Deputaților și Senatului.

Sistemul majoritar este împărțit în scrutin uninominal și scrutin plurinominal. Scrutinul uninominal este împărțit la rândul său în două categorii: scrutinul uninominal cu un singur tur și scrutinul uninominal cu două tururi. Scrutinul uninominal cu un singur tur(The First Past The Post), prin acest mod de scrutin alegătorul are o singură opțiune, mandatul este alocat candidatului care obține cel mai mare număr de voturi fără să aibe nevoie de majoritate, iar candidații ceilalți nu primesc nimic. În cadrul acestui sistem, personalitățile au un rol deosebit de important.

Sistemul uninominal cu un singur tur are un dezavantaj important deoarece produce mari nedreptăți electorale care pun sub semnul întrebării principiul democratic al reprezentării. În cazul în care într-o circumscripție avem 100. 000 de voturi, iar acestea se împart între trei candidați în felul următor: A-42. 000 de voturi, B-40. 000 de voturi, iar C-18. 000 de voturi, candidatul ales este A, iar voturile celorlalți doi candidați(deși întrunesc peste jumătate din opțiunile alegătorilor-58.000 de voturi) se pierd.

Dacă într-o circumscripție electorală se prezintă cinci candidați care obțin următoarele rezultate: 30%, 25%, 20%, 15%, 10%, atunci alegerile ar fi câștigate de candidatul care a strâns 30% din voturile electorilor. În urma acestui rezultat, cetățenii vor fi reprezentați de un candidat care nu a fost votat de 70% din alegători, deci este posibil ca o mare majoritate să nu se regăsească în politicile promovate de parlamentarul ales, chiar dacă acesta ar trebui să exprime opiniile și politicile majorității. Acesta este un alt exemplu prin care observăm distorsiunile provocate de sistemul uninominal cu un singur tur.

Pe lângă aceste mari dezavantaje, acest sistem mai are și altele: ajută la dezvoltarea partidelor etnice; nu acceptă schimbările; ajută la o mai bună manipulare a circumscripțiilor electorale; duce la apariția fiefurilor regionale; produce o mare risipă de voturi; minoritățile nu sunt reprezentate corect,însă sistemul are și avantaje: acest sistem duce la înființarea guvernelor minoritare; ajută la nașterea unei opoziții coerente; este un sistem foarte simplu de aplicat și de înțeles; li se oferă o șansă candidaților independenți care sunt foarte cunoscuți; se creează o legătură bine definită între alegători și membrii Parlamentului; alegătorilor le este mai ușor să aleagă între două partide principale; uneori ajută la excluderea partidelor extremiste de la reprezentarea parlamentară; le permite electorilor să aleagă între personalități și nu între partide politice.

Votul uninominal alternativ este o variantă a scrutinului uninominal cu un tur, în care alegătorii trebuie să ordoneze pe buletinul de vot candidații în funcție de preferința lor, dacă un candidat obține majoritatea primelor preferințe, primește mandatul; dacă nu, se elimină ultimul candidat și voturile lui se redistribuie. Această operație se repetă până când cineva obține majoritatea. Exemplu: Prima dată sunt numărate voturile care exprimă prima preferință a electorilor. Dacă un candidat primește jumătate din voturile valabil exprimate sau dacă are o majoritate absolută, este declarat ales:

Tabel 1.Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 63.

Dacă nu se obține un câștigător în urma alegerilor, se trece la următorul pas și anume eliminarea candidatului care a obținut cele mai puține voturi, voturile acestuia fiind redistribuite în conformitate cu cea de-a doua preferință, iar cel care obține majoritatea absolută este declarat câștigător:

Tabel 2.Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 64.

Dacă avem mai mult de trei candidați și nu a obținut niciunul majoritate absolută nici după transferarea voturilor, candidații care au cele mai puține voturi sunt excluși până când unul dintre candidați obține majoritatea absolută:

Tabel 3.Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 64.

Votul alternativ se aseamănă foarte mult cu scrutinul uninominal cu un singur tur, însă există două diferențe majore: în primul rând nu se pierd voturile deoarece cu ajutorul voturilor alegătoriilor partidelor mici, se aleg candidații principali, în al doilea rând partidele care se află într-o alianță se pot prezenta separat în fața alegătoriilor, însă nu se micșorează nici șansele alianței de a câștiga alegerile.

Cel de –al doilea tip de scrutin uninominal este scrutinul uninominal cu două tururi. Acesta se mai numește și sistem majoritar deoarece dacă un candidat a obținut majoritatea absolută a voturilor, atunci acesta este declarat câștigător. În cazul în care nici unul dintre candidați nu obține majoritatea absolută, se organizează un al doilea tur de scrutin. În cel de-al doilea tur se regăsesc, de obicei, primii doi candidați, care au avut cel mai mare număr de voturi în cadrul primului tur. Al doilea tur mai este cunoscut și sub numele de balotaj, iar candidatul care obține o majoritate inferioară celei absolute, adică o majoritate relativă sau simplă, este declarat câștigător. Al doilea tur se organizează, de obicei, la distanță de două săptămâni față de primul tur.

Între primul tur și al doilea tur de scrutin, vor interveni o serie de shimbări doarece se vor retrage, se vor forma alianțe și se vor recunoaște susțineri. Retragerile candidațiilor vor fi pregătite cu ceva timp înainte doarece atunci când se va anunța o retragere, la scurt timp se va anunța o coaliție formată între partide. Aceste coaliții apar, de regulă, după primul tur, fiind rezultatul negocierilor intervenite între candidați sau între partide. Turul al doilea este văzut mai mult ca un duel sau ca lupte tripartite purtate între marile partide sau eventual între coaliții. De aici și bine cunoscuta formulă a lui Pierre Pactet: „în primul tur se alege, în al doilea tur se elimină”.

Pentru a înțelege mai bine scrutinul uninominal cu două tururi, luăm următorul exemplu: dacă într-o circumscripție candidează patru persoane A, B, C, D și în urma primului tur de scrutin se obțin următoarele rezultate: A- 30%, B- 20%, C- 23% și D- 27%, nu avem un candidat câștigător, dar candidatul A și candidatul D se vor plasa în turul doi. În cazul în care se vor face următoarele coaliții: A cu C și B cu D, candidatul A o să fie proclamat câștigător deoarece o să dețină 53% din voturi

Acest tip de scrutin are următoarele avantaje: este destul de simplu, generează majorități stabile și produce o disproporționalitate puțin mai redusă decât scrutinul majoritar cu un singur tur. Dezavantajul cel mai mare al acestui tip de scrutin ar fi alocăriile suplimentare din bugetul statului pentru a se putea organiza circumscripțiile electorale precum și fondurile pe care trebuie să le strângă candidații pentru a putea să își susțină campaniile electorale. Acest tip de scrutin avantajează oamenii de afaceri sau oamenii care pot să suporte astfel de cheltuieli.

Cel de-al doilea tip de sistem majoritar este scrutinul plurinominal. Acesta este împărțit la rândul său în scrutin plurinominal cu un tur și scrutin plurinominal cu două tururi. În cadrul scrutinul plurinominal cu un tur, alegătorii nu mai votează pentru un candidat ci pentru una dintre listele de candidați propuse de coaliții sau de partide. În cazul în care una dintre liste obține majoritatea legală, partidul sau alianța care a propus-o va primi toate mandatele pentru care au avut loc alegerile. În acest tip de scrutin, partidele politice joacă cel mai important rol deoarece scrutinul este considerată o opțiune politică întrucât alegătorii își exprimă opțiunile pentru o listă de candidați care la rândul lor reprezintă un partid, mai exact își exprimă opțiunile pentru o doctrină, pentru un program și nu pentru o anumită persoană.

Există două variante principale în legătură cu acest tip de scrutin și anume scrutin cu liste blocate și scrutin cu liste neblocate. În cazul scrutinului cu liste blocate, alegătorii votează în întregime listele care sunt propuse fără a putea să le modifice, cu alte cuvinte nu votează pentru candidați ci pentru o listă. În cazul scrutinului cu liste neblocate, alegătorii au posibilitatea să își creeze propria listă deoarece pot șterge anumiți candidați și pot să adauge candidați de pe alte liste.

La o cercetare mai amănunțită, observăm că acest tip de scrutin prezintă riscul de inversare al rezultatelor. Dacă repartiția geografică nu este una bună, câștigătorul în voturi poate deveni cel învins în locuri și poate chiar să piardă alegerile. Un bun exemplu de transformare a voturilor în locuri este următorul:

Tabel 4.Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 67.

În anul 1992, Bill Clinton a obținut 370 din cei 538 de mari electori, cu doar 43%, în timp ce George Bush a avut doar 168 de de mari electori cu 38% din voturi, iar Ross Perot nici măcar un elector, cu 19% din voturi. În cadrul scrutinului plurinominal cu două tururi se menține majoritatea absolută a voturilor obținute de o listă în cadrul primului tur. Atunci când avem liste neblocate, turul al doilea se organizează doar pentru a se ocupa locurile nealocate în primul tur.

Sistemele proporționale au scopul de a asigura o proporționalitate mare între numărul de locuri care sunt obținute și numărul de voturi primite de un partid politic. La rândul său, acest sistem folosește mai multe metode și anume: metodele prin coeficient și metodele prin divizori.

Metoda prin coeficient este împărțită la rândul ei în sistemul celui mai mare rest și sistemul celei mai mari medii. Prin metoda celui mai mare rest se calculează cel mai mare număr de resturi de voturi care au fost neutilizate, iar listele care au avut cele mai mari resturi vor primi mandate în ordine descrescătoare. Metoda sistemului cu cel mi mare rest favorizează partidele mici. Dacă folosim acest sistem, în care resturile vor fi așezate descrescător, mandatele vor fi repartizate astfel:

Tabel 5. Gheorghe Iancu,Gheorghe Glăvan, Sistemul electoral, București, Editura All Beck, 2005, p. 33.

Repartizarea definitivă, folosind acest sistem, a mandatelor este:

Tabel 6. Gheorghe Iancu, Gheorghe Glăvan, Sistemul electoral, București, Editura All Beck, 2005, p. 33.

Formula celei mai mari medii este formula în cadrul căreia alegătorii votează pentru o listă de candididați dar de asemenea pot vota și alți candidați aflați pe listele lor preferate. În cadrul acestui sistem procedura de distribuire a mandatelor este mult mai grea deoarece include mai multe operații, acest sistem favorizează partidele mari. La fiecare număr de mandate obținute de către o listă, i se mai adaugă în mod fictiv încă un mandat, apoi se împarte cifra obținută la numărul de voturi câștigate de fiecare listă. Exemplul practic:

Tabel 7. Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 83.

Din tabelul 7. observăm că lista C mai primește încă un mandat deoarece are cea mai mare medie, adică 12.000, fiind urmată de lista A care mai primește și ea un mandat. Avem următoarele rezultate finale:

Tabel 8. Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 83.

Metoda prin divizori cuprinde la rândul ei metoda d’Hondt și metoda Sainte-Lague(Metoda Webster 1832). Sistemul d’Hondt este un sistem de reprezentare proporțională care duce la aceleași rezultate ca sistemul celei mai mari medii, dar avem o procedură diferită. Acest sistem se referă la o împărțire succesivă a numărului de voturi obținute de fiecare listă prin numere de la 1 la n, până se ajunge la numărul de mandate care trebuie atribuite. Procedura este următoarea:

Tabel 9. Gheorghe Iancu ,Drept constituțional și instituții politice-Sisteme electorale contemporane Volumul II, București, Editura C.H.Beck, 2009, p. 65.

În urma acestei împărțiri, rezultatele vor fi așezate în ordine descrescătoare până la numărul de mandate care trebuie repartizate(locul al 5-lea în cazul nostru), obținându-se un repartitor electoral(în cazul nostru cifra 28.666). Rezultatele sunt următoarele: Lista A va obține 3 mandate(86.000/28.666), lista B va obține 1 mandat(56.000/28.666), lista C va obține 1 mandat(38.000/28.666), iar lista D nu va obține nici un mandat(20.000/28.666).

Metoda Sainte-Lague a fost propusă de matematicianul francez Sainte-Lague și utilizează numere impare ca divizori(1, 3, 5..). Deoarece unii au considerat că această metodă favorizează prea mult partidele mici, au hotarâ să modifice seria de divizori care a devenit 1, 4; 3; 5; 7. Exemplul practic al acestei metode este următorul:

Tabel 10. Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 89.

Cele două variante ale metodei Sainte-Lague au fost propuse pentru a putea diminua efectele negative ale metodei d’Hondt, dar și pentru a se micșora acea mărime a repartitorului electoral, ducând astfel la atribuirea mai multor mandate pentru partidele politice.

Pe lângă metoda d’Hondt și metoda Saint-Lague, sistemul proporțional mai cunoaște și alte forme de repartizare a mandatelor și anume: metoda Hare și metoda coeficientului modificat Handenbach-Bischof. Gianfranco Pasquino consideră că aceste metode duc la rezultate relativ diferite, acesta afirmând: ”Formula d’Hondt favorizează partidele mari, formula Saint-Lague modificată reechilibrează rezultatul în favoarea partidelor mijlocii, formula Hare acceptă și reprezentarea partidelor mai mici”.

Sistemele pre-poporționale sunt compuse la rândul lor din votul cumulativ, votul limitat și votul unic netransferabil, sistemul de compensare și sistemul înrudirilor. Unul dintre cele mai interesante tipuri de sistem semiproporțional, este sistemul german al buletinului dublu, însă mulți autori, inclusiv și Pierre Martin, consideră că acest sistem este mai mult un sistem proporțional de compensare, însă este considerat din greșeală un sistem mixt.

În cadrul votului cumulativ, alegătorii dețin un număr de voturi care este egal cu cel al locurilor care sunt puse în joc în cadrul unei circumscripții, candidații care sunt cei mai votați, vor fi aleși în mod proporțional cu numărul de mandate care au fost puse la dispoziție în respectiva circumscripție.

Votul limitat se referă la faptul că li se oferă cetățenilor un număr mai mic de voturi în raport cu numărul locurilor puse în joc, iar voturile pentru același candidat nu pot fi cumulate. De obicei, în cadrul acestui tip de sistem, partidul care este cel mai puternic va obține trei dintre cele patru locuri, iar principalul partid cu care acesta se luptă, va obține unul singur, și anume al patrulea loc.

Iar ultimul tip de sistem mixt, votul unic netransferabil este un caz particular al votului limitat, însă alegătorul dispune doar de un singur vot, indiferent de numărul de locuri disponibile din circumscripția respectivă. Acest tip de sistem este mai puțin proporțional deoarece voturile nu pot fi transferate. Absența acestui transfer de voturi este o adevărată problemă pentru partidele mari deoarece nu trebuie să nominalizeze prea mulți candidați pentru că trebuie să îi determine pe alegători să voteze în mod cât mai uniform candidații înscriși.

Capitolul 2- Politica de lichidare a cadrului democratic de dezvoltare a României

2.1 Instaurarea comunismului în România

Poate mulți cetățenii din zilele noastre se întreabă cum a putut să se instaureze comunismul în România, cum a putut acesta să triumfe? În contextul infernal al celui de-al doilea război mondial(1939-1945), pe fondul dezvoltării unei societăți bazată pe ură, discriminare, nedreptate, egoism, corupție și teroare, ideea comunistă strălucea ca o stea în întuneric. În urma celui de-al doilea război mondial Uniunea Sovietică iese învingătoare, România devenid parte a sferei sovietice de influență, deși inițial armata sovietică a intrat ca armată inamică în România, după 23 august 1944, statutul acesteia se schimbă, devenind armată aliată. Faptul că ideologia comunistă avea mulți adepți, i se datorează Uniunii Sovietice deoarece ideologia comunistă era încarnată în această țară, țară al cărei prestigiu se afla la apogeu după cel de-al doilea război mondial.

Instaurarea comunismului în România s-a făcut treptat, cu pași mari și siguri. În primul rând s-a instaurat primul guvern condus de comuniști la 6 martie 1945, acesta era condus de Petru Groza. Acest Guvern a ajuns la putere prin intervenția directă a comisarului sovietic Vîșinski care l-a “convins” pe regele Mihai să numească un guvern procomunist, altfel aveau să fie executați tinerii care fuseseră prinși de armata sovietică. Putem spune despre guvernul Groza că a pregătit calea comuniștilor spre putere, mai ales prin represiunea asupra adversarilor politici, folosind drept pretext epurarea legionarilor. Treptat, cadrul instituțional a fost acaparat de comuniști, mai ales mijloacele de control precum internele, justiția și economia. Regele era singurul care putea bloca procesul desfășurat de guvern, însă atunci când a încercat să înlăture guvernul Groza, sovieticii au sărit să îl protejeze.

Al doilea obiectiv al comuniștilor a fost câștigarea alegerilor din 1946. Pe data de 19 noiembrie 1946 lupta s-a dat între două mari puteri; pe de o parte Blocul Partidelor Democratice, care avea drept simbol electoral “Soarele”, acesta se bucura de sprijinul organelor administrative și de bugetul statului, iar de cealaltă parte era Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu și avea drept simbol electoral “Ochiul”. Alegerile au fost câștigate de Blocul Partidelor Democratice.

Următorul pas al comuniștilor a fost eliminarea opoziției. Cel mai mult a avut de suferit Partidul Național Țărănesc, din rândurile lui căzură prea din timp victime. Erau supuși terorii atât liderii, cât și membrii, presa era prigonită, nu se mai lucra cu argumente politice, ci era folosit pistolul și toroipanul. Războiul dus împotriva Partidului Național Țărănesc a fost unul declarat, comuniștii folosind mijloace mai puțin cinstite, în principal se dorea compromiterea victimelor. Ion Antonescu și Mihai Antonescu sunt executați pe 19 noiembrie 1946, fiind învinuiți de mare trădare. Tot în 1946, Senatul este desființat, Parlamentul devenind unicameral, iar Banca Națională este etatizată. Iuliu Maniu și Ion Mihalache sunt arestați în urma înscenării de la Tămădău, Iuliu Maniu moare la penitenciarul Sighet în anul 1953, iar Ion Mihalache la închisoarea Râmnicu Sărat în anul 1963. În 1947 sub atacurile comuniștilor, și-a încetat activitatea și Partidul Național Liberal, pentru a nu expune membrii și simpatizanții liberali unor persecutări din partea comuniștilor.

Ultima etapă s-a încheiat pe 30 decembrie 1947, când Gheorghiu-Dej și Petru Groza îi solicită regelui Mihai o audiență. În urma acestei audiențe, regele este obligat să semneze actul de abdicare(vezi Anexa 1), altfel vor fi executați un număr mare de deținuți politici, care fusesră arestați între 1945 și 1946. Când vor ieși de la Palat, Mihai I nu mai era rege, iar ulimul obstacol ce stătea în calea comuniștilor căzuse. Flamura roșie se ridică deasupra României, iar din acea zi se numea Republica Populară Română.

Instaurarea comunismului în România a fost însoțită și de un faliment economic, în anul 1947 atingând un nivel fără precedent în istoria Regatului Român. Foametea și nevoile elementare se făceau simțite în multe domenii, iar inflația lovise leul românesc. Cauzele care stăteau la baza acestor fenomene: în primul rând economia fusese greu încercată de cererile Germaniei, războiul alături de aliați fusese costisitor. A doua cauză, dar și cea mai importantă a fost presiunea exercitată asupra economiei românești de către Rusia, prin obligațiile convenției de armistițiu, dar mai ales prin jaful întreprins de Armata Roșie în cursul anilor de colaborare și în următorii doi ani. Iar a treia cauză era dezorganizarea deliberată de către comuniști a producției.

Pentru ca sistemul comunist să funcționeze, trebuia să existe un set de principii, care să stea la baza acestuia. Aceste principii variază de la un autor la altul, dar în linii mari sunt următoarele: rolul conducător al Partidului Muncitoresc, era considerat “cel mai important principiu de organizare și funcționare a mecanismului statului socialist român, principiu care asigură unitatea organizatorică și funcțională a acestuia”. Al doilea principiu se referea la unitatea puterii de stat, se încerca combaterea separării puterilor în stat, atât pe partea teoretică, cât și pe cea practică. Marx spunea că: “două puteri suverane nu pot funcționa concomitent și alături una de alta într-un singur stat”, separația puterilor în stat era văzută de acesta ca o “diviziune a muncii din industrie”. Al treilea principiu se referea la centralismul democratic, acesta considera că asigura simultan conducerea unitară, centralizată, dar și autonomia și inițiativa de jos în sus. Un alt principiu se referea la participarea maselor la conducerea de stat și legalitatea socialistă, care se referea la “respectarea neabătută a legilor și a celorlalte acte normative subordonate lor de către toate organele statului, organizațiile obștești, funcționarii și ceilalți cetățeni”. Egalitatea în drepturi a cetățenilor, conducerea colectivă și principiul autoconducerii muncitorești și al autogestiunii economico- financiare, reprezentau alte principii ale comunismului. Principiul autoconducerii se referea la faptul că deși organele statului reprezentau o putere unică, acestea erau împărțite pe mai multe categorii.

2.2 Sistemul electoral din România. Publicarea unei noi legi electorale

Alegerile din 1937 au fost ultimele alegerei democratice din România, urmând ca după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, România să intre sub influența sovieticilor. Începând cu anul 1944, România devenea un stat constituțional. Trecerea de la un regim democratic la un regim comunist, a reprezentat o mare schimbare asupra sistemului electoral și a vieții politice. O nouă lege electorală este implementată. Primul act constituțional care a fost elaborate după terminarea războiului a fost Decretul nr. 1626 din 31 august 1944, fiind elaborat drept răspuns pentru necesitatea de a înlătura legislația adoptată de dictatura militară începută în anul 1940 și de a așeza la baza activității statale reguli democratice de guvernare. Un decret foarte important a fost Decretul nr. 2218 din 13 iulie 1946, conform căruia era organizată Reprezentanța Națională, într-un singur corp, și purta denumirea de Adunarea Deputaților. Observăm că prin acest decret era desființat Senatul, trecându-se de la bicameralism la unicameralism. Puterea legislativă urma a fi exercitată de către Reprezentanța Națională împreună cu regele, conform Constituției din 1923, care era atunci în vigoare. După modul în care era reglementată exercitarea puterii legiuitoare, observăm că se menținea principiul separării puterilor în stat . Mai mult, erau introduse o serie de principii din care rezulta egalitatea dintre femei și bărbați, conform art. 2 care spunea că “Femeile au drept de vot și pot fi alese în Adunarea Deputaților în aceleași condiții ca și bărbații.” Un alt principiu important era acela al votului, acesta fiind universal, egal, direct și secret. Însă, la o cercetare mai amănunțită, observăm că prezentul decret limitează competențele Adunării Deputațiilor, care conform art. 17 nu putea revizui Constituția.

Conform legii nr. 363 din 30 decembrie 1947, Statul Român era transformat în Republica Populară Română. În urma acestei legi, era desființată monarhia, iar în locul acesteia era introdusă ca formă de guvernământ republica populară. Art. 4 al prezentei legi stabilea că puterea legislativă era exercitată de Adunarea Deputaților “până la dizolvarea ei și până la constituirea unei adunări legislative constituante care se va face la data ce se va fixa de Adunarea Deputaților”. Se înființa un nou organ de stat și anume Prezidiul Republicii Populare Române, care era un organ colegial compus din cinci membrii aleși de către Adunarea Deputaților, folosind majoritatea, cei cinci membrii fiind personalități ale vieții publice, științifice și culturale. Prezidiul Republicii Populare Române exercita puterea executivă. Conform legii nr. 364, din același an, Adunarea Deputaților numea membrii Prezidiului, iar pentru a stabili atribuțiile, organizarea și funcționarea Prezidiului, a fost adoptat Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948, iar atribuțiile erau asemănătoare cu cele ale unui șef de stat. Dacă unele atribuții erau de natură executivă, erau transferate Consiliului de Miniștri, însă acesta era subordonat Prezidului.

După o examinare foarte atentă a legii 363/1947, ne punem întrebarea dacă această lege menține principiul separării puterilor în stat. Răspunsul la această întrebare este dificil, dar nu imposibil. Acesta fiind unul negativ deoarece legea le atribuie organelor de stat competența de a exercita anumite competențe, însă nu le conferă “funcția exercitată de un organ”, care i se dă în cadrul expresiei de “separație a puterilor în stat”. Deci, putem spune că odată cu instaurarea regimului communist, principiul separării puterilor în stat nu era respectat ,chiar dacă acesta exista în mod teoretic.

2.3 Președintele Republicii Socialiste România

Observând cele trei constituții comuniste, putem vedea o dimensiune legată de natura funcției de șef de stat, mai exact trecerea graduală, de la un model “directorial”, în care Prezidiul Republicii Socialiste Române îndeplinește în constituțiile din 1948 și 1952, atribuțiile unui șef de stat, iar odată cu amendarea constituției din 1965, s-a introdus o funcție inedită în tradiția constituțională autohtonă, aceea de “președinte” al Republicii. Astfel, observăm cum ia naștere conducerea unei președenții care părea înrudită morfologic cu cea parlamentară. Atribuțiile principale ale Prezidiului MAN erau: în primul rând interpreta legile emise de MAN; emitea decrete; putea să grațieze și să comute pedepsele; convoca MAN; oferea medalii și decorații; reprezenta țara în relațiile internaționale; declara stare de război, de mobilizare totală sau parțială; stabilea gradele militare, rangurile diplomatice și titlurile onorifice; ratifica sau denunța tratatele internaționale. Pe lângă aceste atribuții, Prezidiul MAN capătă conform constituției din 1952, noi atribuții: promulga legi; decidea asupra consultării poporului în legătură cu anumite probleme(organizarea referendumului); putea să îl numească și să îl revoce pe comandantul suprem al forțelor armate ale țării.

Articole referitoare la președintele Republicii Socialiste Române, au fost introduse tocmai în constituția din 1965, vorbindu-se despre acesta începând cu art. 71 până la art. 76. Conform art. 72 al constituției, președintele era ales de către Marea Adunare Națională pe durata legislaurii și rămânea în funcție până la următorul președinte. De asemenea, în art. 73 se vorbește despre faptul că atunci când acesta își începea mandatul, trebuia să depună un jurământ în fața Marii Adunări Naționale.

Președintele avea conform constituției din 1965 următoarele atribuții: prezida Consiliul de Stat; dacă era cazul prezida ședințele Consiliului de Miniștri; pe baza propunerii primului-ministru, numea și revoca miniștrii, viceprim-miniștrii, președinții unor organe ale administrației de stat, membrii Tribunalului Suprem și procurorul general, conducătorii organelor centrale de stat; acorda gradele de general, amiral și mareșal; acorda drept de azil și de grațiere; acorda cetățenia, aproba stabilirea domiciliului în România pentru cetățenii altor state, precum și renunțarea la cetățenie și retrage cetățenia; stabilea rangurile misiunilor diplomatice, acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai țării; stabilea proiectele care urmau să fie supuse de către Marea Adunare spre consultare poporului; primea scrisorile de acreditare; încheia tratate internaționale în numele țării; proclama starea de necesitate.

Conform art. 75 al constituției, Președintele Republicii Socialise România emitea decrete prezidențiale și decizii. Constituția nu ne oferea un ctiteriu de clasificare al actelor emise de Președinte, doar denumiri diferite actelor, însă prin decretul 150/1974 se specifica prin atribuțiile date Președintelui, când se folosea decretul prezidențial și când se folosea decizia. Cel mai important criteriu era de fapt importanța problemei care se rezolva prin acele acte.

Deși președintele era șeful statului și reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale statului, mai îndeplinea și funcția de comandant suprem al forțelor armate și președinte al Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, acesta era răspunzător în fața Marii Adunări Naționale pentru întreaga sa activitate, prezentând periodic în fața acesteia dări de seamă asupra exercitării atribuțiilor sale și asupra dezvoltării statului.

Funcția propriu-zisă de Președinte, a fost deținută de o singură persoană, în perioada comunistă, și anume de Nicolae Ceaușescu(vezi Anexa 2). Acesta a fost om politic, secretarul general al Partidului Comunist Român și nu în ultimul rând, Președintele Republicii Socialiste România, din anul 1967, până la căderea comunismului, mai exact până pe 22 decembrie 1989. Odată ajuns la putere, Ceaușescu a dat startul unor schimbări: l-a numit prim-ministru pe Manea Mănescu, Elena Ceaușescu a fost și ea promovată, a pornit o serie de reforme economice și culturale. Începând cu anii 1980, criza economică își face simțită prezența, datoria țării ajungând la 11 miliarde de dolari până in 1983, însă a fost plătită integral până în 1989. A fost introdusă raționalizarea mâncării, acest lucru atingând apogeul, însă comunismul a avut și lucruri bune deoarece au fost construite o mulține de obiective turistice și nu numai, de exemplu: Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Metroul, Casa Poporului, Bulevardul Victoriei etc.

Cultura era subordonată ideologiei partidului comunist; presa, radioul și televiziunea vorbeau despre Ceaușescu și soția lui; unele centre de cercetare științifică au fost închise, România a pierdut atunci muți intelectuali deoarece aceștea au decis să emigreze în străinătate și anume: George Banu, Mihai Botez, Matei Cazacu, Ion Caraion, Vlad Georgescu etc. În perioada comunistă a fost adâncit decalajul legat de modernizarea și retehnologizarea întreprinderilor, de asemenea învățământul și cercetarea științifică nu au putut să beneficieze de mijloacele moderne. Arta trebuia să se manifesteze ca o forță socială, cu puternice valențe educative, în special pentru tineret.

2.4 Marea Adunare Națională

Alegerile care s-au desfășurat în perioada comunistă au captat destul de puțin atenția scriitorilor. Cu privire la acest subiect există o discrepanță destul de mare între pretențiile și alegațiile regimului comunist și situația reală. În comunism se vorbea de “autenticul democratism al sistemului nostru electoral”. Însă, alegerile comuniste au avut mai mult un rol ritualic, mobilizator, coercitiv, propagandist, legitimator, însă aproape deloc electoral. În acea perioadă “termenul alegeri devine unul eufemistic, atâta timp cât nu exista posibilitatea alegerii propriu-zise”.

În constituțiile din 1948, 1952 și 1965, Marea Adunare Națională reprezenta puterea legislativă, MAN era organul suprem al puterii de stat și singurul organ legiuitor al Republicii. În constituțiile din 1948 și 1952, MAN avea următoarele atribuții: în primul rând alegea prezidiul MAN; forma Guvernul; putea modifica Constituția; avea competență în chestiunile ce țineau de război și pace; acorda amnistia; stabilea numărul, denumirea, atribuțiile precum și contopirea și desființarea de ministere; aproba bugetul de stat, stabilea impozitele și modul de percepere al acestora, precum și stabilirea veniturilor destinate bugetului statului. Conform constituției din 1952, MAN mai avea și competențe în ceea ce privește modificarea împărțirii pe regiuni a teritoriului statului și deținea controlul general asupra aplicării Constituției. Conform constituției din 1948, pe lângă competențele enumerate mai sus, MAN mai putea să decidă cu privire la consultarea poporului prin referendum.

Începând cu constituția din 1965, MAN își lărgește sfera de atribuții, astfel i se adaugă următoarele competențe: în primul rând aceasta reglementa sistemul electoral; reglementa organizarea judecătorească și a Procuraturii; stabilea normele de organizare și funcționare a consiliilor populare; putea să aleagă și să revoce Consiliul de Stat, Consilliul de Miniștri, Președintele Republicii Socialiste România, Tribunalul Suprem și procurorul general; era singura care putea să hotărască asupra constituționalității legilor; controla activitatea Președintelui, Consiliului de Stat, a Consiliului de Miniștri și a celorlalte organe centrale ale administrației de stat, a ministerelor, activitatea Procuraturii și a deciziilor Tribunalului Suprem, precum și controlul asupra actvității consiliilor populare; avea competențe asupra politicii externe; proclama starea de necesitate și starea de război, dar și mobilizarea parțială sau generală.

Primele alegeri pentru MAN s-au desfășurat pe 13 iulie 1946, candidații fiind aleși prin sufragiu universal direct. Constituția din 1948 hotăra ca MAN să se aleagă pentru o perioadă de patru ani, și se compunea din reprezentanții poporului(deputați). De asemenea aceasta avea în componența sa și un Prezidiu, care se alegea conform constituției din 1948 cu jumătate plus unul din numărul deputaților. Prezidiul avea în componența sa un președinte, trei vice-Președinți, un secretar și 14 membri aleși direct de MAN. Prezidiul era direct răspunzător de activitatea sa, însă avea și o serie de atribuții. În cazul în care expira manadatul MAN, Prezidiul își continua activitatea până la alegerea unui nou Prezidiu. După ce se validau deputații, MAN își alegea și un birou care să conducă dezbaterile, fiind format din președinte, trei vice-Președinți și secretari. Guvernul era cel care deținea inițiativa legislativă, iar deputații puteau lua o inițiativă doar dacă erau în număr de o cincime din totalul deputațiilor. După ce legile erau votate de către MAN, erau semnate de președintele și secretarul Prezidiului, apoi erau publicate în Monitorul Oficial. MAN se întrunea în sesiuni ordinare și extraordinare, iar ședințele acesteia erau publice, excepție făcând ședințele secrete. MAN avea în componența sa și un set de comisii, alese din membrii acesteia, care aveau dreptul de a face anchete și cercetări în diferite domenii. Deputații nu puteau fi reținuți, urmăriți sau arestați fără aprobarea MAN, aceștea aveau dreptul de a pune întrebări și de a interpela guvernul sau miniștrii și primeau o indemnizație fixată de MAN.

Trecând la constituția din 1952, observăm că MAN avea același statut ca în cea din 1948. MAN era organul suprem al puterii de stat și era unicul organ legiuitor al Republicii Populare Române. Începând cu constituția din 1952, modul de alegere al deputaților este mult mai bine evidențiat, precum și cine poate fi ales ca deputat. Alegerea deputaților, precum și a membrilor Sfaturilor Populare, se făcea prin vot universal, egal, direct și secret. Puteau vota toți oamenii care au împlinit vârsta de 18 ani, indiferent de etnie, sex, rasă, religie etc. și putea fi ales ca deputat orice cetățean al Republicii Populare Române care împlinise vâsta de 23 de ani și avea drept de vot. Deputații erau validați de MAN și fiecare deputat avea dreptul de a pune întrebări și de a interpela miniștrii și Guvernul. Deputații puteau fi trimiși în judecată doar cu acordul MAN. Aceasta era aleasă pentru un mandat de 4 ani. Dacă o lege era votată de majoritatea simplă a MAN, era considerată adoptată, urmând să fie semnată de Președintele și Secretarul Prezidiului și publicată în Buletinul Oficial al MAN. Aceasta își alegea în fiecare legislatură un Președinte și doi Vice-Președinți care conduceau ședințele MAN. De asemenea, MAN își alegea Prezidiul, care era format dintr-un Președinte, doi Vice-Președinți, un secretar și treisprezece membrii. După expirarea mandatului MAN, se fixau noi alegeri în termen de cel mult trei luni, în caz de război aceasta putea să-și prelungească activitatea pe întreaga durată a stării excepționale.

În constituția din 1965, MAN. își menține statutul, rămânând organul suprem al puterii de stat și unicul organ legiuitor. Mandatul MAN se prelungește, acesta fiind acum de 5 ani. Deputații se alegeau pe circumscripții electorale, pentru fiecare circumscripție câte un deputat. Alegerile aveau loc în luna martie, într-o zi în care nu se lucra, a anului în care se încheiase legislatura precedentă. Deputații aveau dreptul de a pune întrebări și de a interpela Guvernul, precum și fiecare ministru în parte. Totodată aceștea erau obligați să prezinte periodic alegătorilor activitatea sa și a MAN. Deputații nu puteau fi arestați, trimiși în judecată sau reținuți decât atunci când MAN își dădea acceptul.

MAN se reunea în sesiune ordinară de două ori pe an la cererea Biroului MAN. Se putea reuni și în sesiuni extraordinare la inițiativa Biroului MAN sau a unei treimi din deputați. De asemenea, MAN își adopta regulamentul de funcționare și își stabilea anual bugetul. Prezidiul era înlocuit de Biroul MAN, format din președintele MAN și patru vice-Președinți.

În cadrul MAN mai funcționau și comisii, deși până în 1965, constituțiile prevedeau că acestea pot fi doar temporare, având scopul de a face anchete în orice domeniu, în Regulamentul MAN din 1952 au existat trei comisii permanente: de propuneri legislative, de afaceri externe și bugetară. În cadrul Regulamentului din 1957, numărul acestor comisii a crescut la opt: cultură și învățământ; administrativă; politică externă; economico-financiară; agricultură și silvicultură; apărare; sănătate și prevederi sociale; juridică.

MAN adopta legi, atât ordinare cât și constituționale dar și hotărâri, unele produceau efecte juridice, mai ales cele de aplicare a constituției sau cele cu caracter individual, însă altele nu aveau astfel de efecte, este vorba de cele cu caracter organizatoric funcțional. Pe lângă legi și hotărâri, aceasta mai putea să adopte declarații, mesaje, moțiuni, însă fără caracter normativ.

În perioada comunistă, Prezidiul MAN a fost condus de următorii politicieni: “30 decembrie 1947- 13 aprilie 1948: Constantin I. Parhon(președinte); Ștefan Voitec, Gheorghe Stere, Ion Niculi și Mihail Sadoveanu(vicepreședinți); 13 aprilie 1948-2 iunie 1952: Constantin I. Parhon(președinte); 2 iunie 1952-7 ianuarie 1958: Petru Groza(președinte); 7-11 ianuarie 1958: Mihail Sadoveanu și Anton Moisescu(vicepreședinți); 11 ianuarie 1958-21 martie 1961: Ion Gheorghe Maurer(președinte); 21 martie 1961-martie 1974: Ștefan Voitec(președinte); martie 1974- 18 iulie 1974: Miron Constantinescu(președinte); 26 iulie 1974-22 decembrie 1989: Nicolae Giosan(președinte)”.

2.5 Consiliul de Miniștri

Sub sintagma “organe ale administrației de stat” folosită în dreptul constituțional comunist erau reunite: la nivel central, Consiliul de Miniștri, ca “organ suprem al administrației de stat ”, ministerele și “celelalte organe centrale ale administrației”, iar la nivel local, erau comitetele/ birourile sfaturilor/consiliilor populare și organele locale de specialitate ale administrației.

Constituția din 1948 stabilea că “organul suprem executiv și administrativ al Republicii Populare Române era guvernul”, compus din Președintele Consiliului de Miniștri(în vremurile noastre Primul ministru), unul sau mai mulți vicepreședinți și din mai mulți miniștri, “care împreună alcătuiesc Consiliul de Miniștri”. Guvernul era responsabil de activitatea sa și își prezintă activitatea în fața MAN a RPR, iar în intervalul dintre sesiuni, aceasta își raportează activitatea în fața prezidiului MAN a RPR. De asemenea, membrii depunea un jurământ în fața MAN. Miniștrii puteau fi desemnați dintre persoanele care alcătuiau MAN, sau din persoane care nu făceau parte din MAN. Miniștrii care nu făceau parte din MAN puteau să participe la deliberările MAN, însă fără a deține dreptul de vot. Guvernul avea în “sarcina sa conducerea administrativă a Statului”, adică: coordona ministerele; dirijea și planifica economia națională; realiza bugetul; trebuia să mențină ordinea publică și a securității. De asemenea guvernul conducea politica generală a Statului în cadrul relațiilor internaționale, iar în ceea ce privește armata, guvernul organiza și înzestra forțele armate. În realizarea atribuțiilor sale, Consiliul de Miniștri emitea hotărâri. Dacă CdM putea anula deciziile ministeriale, pe care le considera neconforme cu legile sau Constituția; Prezidiul MAN putea la rândul său să anuleze deciziile CdM, considerate neconforme cu legile sau Constituția, însă deciziile CdM erau obligatorii pe întregul teritoriu al țării. Miniștrii erau răspunzători de faptele lor penale, pe care le săvârșeau în exercițiul funcției.

Între anii 1948-1952, CdM a cunoscut o expansiune rapidă deoarece a crescut numărul de vicepreședinți, au apărut noi ministere, de exemplu: Metalurgie și Industrie Chimică, Industrie Alimentară, Industria Lemnului, Hârtiei și Celulozei etc, precum și comisii noi cum ar fi: Comisia Controlului de Stat, Comitetul de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole.

Putem spune despre Constituția din 1952 că reprezintă cea mai fidelă copie a modelului sovietic. Apare o atribuție în plus față de 1948 și anume faptul că CdM putea înființa, dacă era necesar, comitete și comisii speciale, precum și direcții generale pe lângă CdM, în legătură cu probleme culturale, economice, militare și juridice. Însă o noutate consta în detalierea, precum în Constituția sovietică din 1936, a componenței CdM, care era “organul suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat”. CdM era constitui de MAN și format din: Președintele CdM, vice-președinții, președintele Comitetului de Stat al Planificării, președintele Comisiei Controlului de Stat, miniștrii RPR, președintele Comitetului de Stat al Aprovizionării, președintele Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole, președintele Comitetului învățământului Superior, președintele Comitetului pentru Cinematografie, președintele Comitetului pentru Artă. Ministerele erau și ele enumerate, fiind în număr de 28, ceea ce însemna un total de cel puțin 36 de membri ai CdM, în cazul în care era numit doar un vicepreședinte.

Conform constituției din 1965, organul suprem al puterii de stat era considerat Consiliul de Stat, fiind subordonat . Acesta avea următoarele atribuții: stabilea modul de organizare și de desfășurare al referendumului; stabilea data alegerilor pentru și pentru consiliile populare; organiza ministerele și organele de stat; stabilea gradele militare și oferea decorații și titluri de onoare; ratifica și denunța tratatele internaționale. Însă, în intervalul dintre sesiunile MAN,aceasta avea alte atribuții principale: stabilea norme cu putere de lege; numea și revoca primul-ministru, de asemenea și Consiliul de Miniștri și Tribunalul Suprem; dădea legilor interpretarea general-obligatorie; accorda amnistia; declara mobilizarea parțială sau generală și starea de război; controla atât aplicarea legilor și a hotărârilor emise de , precum și activitatea Consiliului de Miniștri, a ministerelor, Procuraturii, precum și a organelor centrale ale administrației de stat. Aceste atribuții le putea exercita și în timpul sesiunilor MAN, însă numai dacă era necesar. Consiliul de Stat era ales de către MAN, iar președintele acesteia era Președintele Republicii Socialiste România. Se consacra pentru prima oară o structură de conducere a guvernului, desfășurându-și activitatea conform principiului conducerii colective, fiind format din președinte, vicepreședinți și membri. Consiliul de Stat emitea decrete și adopta horărâri, prezentând rapoarte în fața MAN, cu privire la activitatea pe care o desfășoară.

În perioada comunistă, în România au fost la putere următoarele guverne: Guvernul care l-a avut ca prim-ministru pe Groza Petru și acesta și-a desfășurat activitatea din 6 martie 1945 până pe 2 iunie 1952(Groza a deținut 4 mandate), a urmat Guvenul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care și-a început activitatea pe 2 iunie 1952 și a durat până pe 4 octombrie 1955(doar 2 mandate), apoi a fost Guvernul Chivu Stoica de pe 4 octombrie 1955, până pe 21 martie 1961(tot 2 mandate), guvernul Ion Gheorghe Maurer și-a început activitatea pe 21 martie 1961, luând sfârșit pe 27 februarie 1974(acesta a deținut cel mai mare număr de mandate, și anume 5), Guvernul Manea Mănescu și-a desfășurat activitatea între 27 februarie 1974–30 martie 1979(2 mandate), a urmat guvernul condus de Ilie Verdeț din 30 martie 1979 până pe 21 mai 1982(2 mandate), iar ultimele guverne comuniste au fost ale lui Constantin Dăscălescu, din 21 mai 1982 până pe 22 decembrie 1989.

CAPITOLUL 3 Sistemul electoral din perioada postcomunistă în România

3.1 Instaurarea democrației în România

De-a lungul anilor, autorii au scris multe cărți cu privire la desfășurarea evenimentelor care au debutat cu revolta tinerilor anticeaușiști de la Timișoara, din 16 decembrie 1989, aceste manifestații ducând la executarea Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu pe data de 25 decembrie 1989, reprezentând în același timp și sfârșitul regimului comunist. Multe lucruri din acel an au rămas neștiute, singurele date exacte fiind începerea revoluției și executarea soților Ceaușescu. Timișoara a reprezentat scânteia care a dus la căderea lui Ceaușescu, totul pare să fi început din cauza lui Laszlo Tokes, un preot maghiar care devenise un motiv de îngrijorare pentru autorități. Acesta fusese supus unor persecuții repetate, atât din partea superiorului său cât și din partea regimului comunist. Pe la jumătatea lunii decembrie 1989, miliția intră în casa preotului pentru a-l evacua, însă casa acestuia a fost înconjurată de o mulțime de credincioși care se opuneau evacuării. Demonstranții s-au înfuriat deoarece aceștea fuseseră întâmpinați cu tancuri și focuri de armă, iar a doua zi respectiva revoltă capătă un caracter anticeaușist.

În tot acest timp, Ceaușescu fusese plecat împreună cu familia în Iran. Reîntors în țară, Ceaușescu se gândea că poate să îi controleze pe protestatari și a dorit să se adreseze poporului prin intermediul unui discurs radiotelevizat pe data de 20 decembrie 1989. El punea evenimentele din Timișoara pe seama unor “elemente huliganice și destabilizatoare… aflate sub influența unor agenturi străine”.

Pe data de 21 decembrie, Nicolae Ceaușescu a făcut apel la populație, iar masele loiale se mobilizaseră în semn de confirmare că Ceaușescu era încă marele lor “Conducător”,”Tezaurul lor de înțelepciune și har”,”Geniul lor din Carpați”. Nicolae Ceaușescu stătea în tot acest timp în picioare în balconul din clădirea Comitetului Central, aceasta fiind ultima apariție a lui Ceaușescu(vezi Anexa 3). Lucrurile nu au mers bine deoarece această demonstrație regizată s-a întors împotriva sa, un număr tot mai mare alăturându-se demonstanților, cerând demisia lui Ceaușescu. În acel moment, singura soluție a fost ca Nicolae Ceaușescu să ordone armatei, împrăștierea demonstranților, iar Securitatea a început să îi măcelărească în noaptea de 21 decembrie. Demonstrațiile populare nu s-au ținut doar în Timișoara și București, ci și în orașe precum Arad, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca, Cugir, iar confruntările cu sau între forțele de ordine și de securitate care au avut loc într 21-22 decembrie 1989, au făcut numeroase victime.

În dimineața zilei de 22 decembrie, datorită presiunii populare, soții Ceaușescu au fugit cu elicopterul de pe acoperișul sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român(vezi Anexa 4 și 5). Însă ulterior soții Ceaușescu au fost capturați, judecați la Târgoviște și executați la 25 decembrie 1989, în cadrul aceleiași unități militare unde s-a desfășurat și procesul.

Marea întrebare este dacă această revoluție a reprezentat o revoltă sau o lovitură de stat? Mulți autori consideră că totul a început ca o revoltă a populației citadine, însă scânteia nu a izbucnit din capitala țării ci din Timișoara, un oraș industrial din provincie. Revoluția a continuat cu o lovitură de stat. Chiar dacă avem o tradiție slabă în ceea ce privește revolta urbană, în România există o expeiență mai bogată în ceea ce privește soluționarea unei crize politice printr-o lovitură de stat. Ca parte componentă a revoluției din România, lovitura de stat nu a fost un eveniment spontan, ci a fost rezultatul unor acțiuni planificate ale unor participanți.

Pe data de 22 decembrie 1989 a luat naștere Frontul Salvării Naționale, a fost constituit Consiliul Provizoriu de unitate Națională, s-a creat un guvern provizoriu care a pregătit alegerile parlamentare dar și prezidențiale. Din acea zi și-au reluat activitatea partidele care fuseseră interzise în perioada comunistă. Începând cu 25 decembrie 1989, Frontul Salvării Naționale împreună cu organul său executiv central, Consiliul Frontului Salvării Naționale, s-au declarat drept conducere provizorie până la alegerile viitoare. A fost intodus sistemul pluripartid, fiind considerat ca o caracteristică a democrației, astfel au reapărut pe scena politică, numeroase partide care fuseseră desființate de către comuniști, cum ar fi Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat.

Trecerea de la o formă de guvernământ la alta este un proces extrem de greu din punct de vedere istoric, chiar dacă această tranziție se realizează în condiții favorabile. În condiții atât de dificile, ca cele prin care a trecut România la sfârșitul anului 1989, doar cei mai optimiști ar fi putut să pună semnul egal între sfârșitul “Epocii de aur” și începutul democrației. Mulți cercetători critică aspru comunismul, spunând că acea periodă a ruinat România din punct de vedere economic, politic și moral. Toți acești ani de privațiune economică, ofensă intelectuală, izolare de lumea din exterior și întemnițare socială dezumanizaseră poporul. Astfel se putea explica dorința poporului de a trăi în democrație, acea dorință arzătoare care a dus la prăbușirea dictaturii lui Ceaușescu. Cetățenii erau preocupați de îmbunătățirea condițiilor de trai, condiții care în perioada comunistă erau cumplite. Oamenii doreau să se bucure de libertatea de exprimare, libertatea cultului religios, libertatea contactelor etc.

3.2 Primele alegeri libere

După 1989, România trecea printr-o mare dificultate, deoarece trebuia să treacă de la regimul comunist la regimul capitalist. În seara zilei de 22 decembrie 1989, atât televiziunea cât și radioul difuzau “Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale” (“Trăim un moment istoric. Clanul Ceaușescu care a dus țara la dezastru, a fost eliminat de la putere … În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naționale… Scopul Frontului Salvării Naționale este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”). Pentru a se putea delimita de regimul anterior, Frontul Salvării Naționale decreta măsuri de liberalizare politică și reformă economică. Consiliul s-a întrunit pentru prima oară pe data de 27 decembrie 1989, emițând în acea zi acte oficiale privind conducerea statului ți funcționarea lui. S-a anunțat președintele Ion Iliescu, primul vicepreședinte, Dumitru Mazilu, dar și vicepreședinții și comisiile pe probleme. De asemenea, a fost validat și mandatul lui Petre Roman ca prim ministru al noului guvern. La început, FSN le spunea cetățenilor că nu este un partid politic și în consecință că nu o să nominalize candidați pentru alegerile care urmau. Pe data de 6 februarie 1989, FSN s-a transformat într-un partid politic deoarece doar așa puteau să nominalizeze candidați pentru alegerile viitoare. Acesta controla întreaga presă românească, cu excepția câtorva ziare, precum și televiziunea TVR.

După ce Frontul Salvării Naționale a anunțat că va participa la alegerile parlamentare din 20 20 mai 1990, se iscă un conflict între partidele istorice și noua putere ce se afirma drept o mișcare politică de tip “front popular”. Partidele nou-înființate, în frunte cu PNȚCD și PNL au protestat împotriva FSN pe data de 28 ianuarie 1990. La rândul său, FSN a organizat o contramanifestație a doua zi, când au fost devastate sediile partidelor de opoziție. Partidele istorice nu vroiau să îi lase cale liberă noii puteri, așadar nu puteau să îi permită Frontului Salvării Naționale să se folosească de toate avantajele politice și economice, acestea au insistat pentru formarea unei noi structuri instituționale, aceasta urma să fie Consiliul Provizoriu al Unității Naționale, reprezentând varianta românească a Meselor Rotunde din celelalte țări comuniste. În cadrul acestui for, Frontul Salvării Naționale și-a păstrat jumătate din locuri, iar cealaltă jumătate urma să fie împărțită între celelalte partide și organizații politice.

Primele alegeri prezidențiale și parlamentare după revoluția română au avut loc pe data de 20 mai 1990, acea duminică în care s-au desfășurat alegerile a purtat denumirea de “duminica orbului”, acestea reprezentând primele alegeri libere după mai bine de 50 de ani. Alegerile s-au desfășurat în baza Decretului-Lege 92/1990, emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională. Potrivit acestui decret, Președintele era ales prin scrutin universal, fiind declarat câștigător candidatul care întrunea jumătate plus unu din totalul voturilor valabil exprimate, iar în cazul în care nu era întrunită această majoritate, se organiza al doilea tur de scrutin, putând participa la acesta doar primii doi candidați.

Candidații primului scrutin postdecembrist au fost: Ion Iliescu, acesta venea din partea Frontului Salvării Naționale iar prima candidatură depusă a fost a acestuia, pe data de 17 aprilie, FSN depunând un dosar care conținea aproximativ 17. 000 de semnături. A doua candidatură depusă a fost cea a lui Radu Câmpeanu, acesta fiind susținut de Partidul Național Liberal. Cea de-a treia candidatură a fost cea a lui Ion Rațiu, acesta fiind reprezentantul Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat(vezi Anexa 6).

Prezența la urne a electoratului a fost foarte mare, adică 86% din totatul cetățenilor înscriși pe listele electorale. Prin această rată putem observa interesul manifestat de populație pentru primele alegeri libere din România. Rezultatele alegerilor au fost următoarele: Ion Iliescu a obținut 85, 07% din totalul voturilor valabil exprimate, Radu Câmpeanu a obținut 10, 64% din totalul voturilor, iar Ion Rațiu a obținut doar 4, 29% din voturi. În urma acestor alegeri, Ion Iliescu a ieșit câștigător, urmând să fie primul Președinte al României după căderea lui Ceaușesu și impliciat al regimului comunist.

Candidații pentru cele două camera ale Parlamentului urmau să fie aleși pe liste separate, fiind susținuți de către partidele politice, formațiunilie politice sau puteau să fie chiar persoane independente. Astfel Adunarea Deputaților urma să fie compusă din 387 de deputați, la numărul acesta se adăuga și deputații care reprezentau minoritățile. Pentru a putea fi ales drept deputat în cadrul Adunării Deputaților, candidatul trebuia să aibă vârsta minimă de 21 de ani și să aibă drept de vot. În Senat, deputații puteau fi aleși doar dacă aveau vârsta minimă de 30 de ani și dacă aveau drept de vot. Conform legii electorale 92/1990, Senatul era format din senatori aleși în funcție de populația județelor astfel: în cadrul județelor a cărei populație era de până în 500. 000 de locuitori, serau aleși 2 senatori; în județele în care populația era între 500. 001 și 75. 000, vor fi aleși 3 senatori, iar în județele cu o populație de peste 75. 000, erau aleși 4 senatori, iar în municipiul București erau aleși 14 senatori.

În cadrul primelor alegeri parlamentare de după 1989, au fost depuse candidaturi din partea a 73 de partide politice, iar rezultatele au fost următoarele: Pentru Senat -FSN a obținut 67, 02% din totalul voturilor, ceea ce a însemnat că a câștigat 91 de mandate; UDMR a obținut 7, 20% voturi și 12 mandate; PNL a obținut 7, 06 voturi și 10 mandate; Partidul de Uniune Națională a Românilor din Transilvania și Partidul Republican au obținut 2, 15% și 2 mandate ; PNȚCD, MER, AUR și PER au câștigat câte 1 mandat; Antonie Iorgovan a obținut și el un mandat, fiind un candidat independent. Pentru Adunarea Deputaților -FSN a obținut 263 de mandate; UDMR și PNL au câștigat câte 29 de mandate; MER și PNȚCD au obținut câte 12 mandate; Partidul de Uniune Națională a Românilor, Partidul Republican și PDAR au câștigat câte 9 mandate; 8 mandate a obținut PER; Partidul Socialist Democratic Român a câștigat 5 mandate; Partidul Social Democrat Român și Gruparea Democratică de centru au obținut câte 2 mandate; PDM, PLS, Uniunea Liberală "Brătianu", Partidul Tineretului Liber Democrat din România și Partidul Reconstrucției Naționale din România au câștigat câte 1 mandat.

3.3 Președintele României

În zilele noastre, statele pot fi clasificate, după forma de guvernământ, în două mari categorii: monarhii și republici. În cadrul monarhiilor, șeful statului este desemnat în mod ereditar. Republicile sunt de trei feluri: parlamentare, semiprezidențiale și prezidențiale. Conform constituției din 1991, România are un regim semiprezidențial.

Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României a reprezentat până în anul 2004, cadrul legal pentru desfășurarea alegerilor prezidențiale. Însă, Constituția a fost revizuită în anul 2003, ceea ce a însemnat modificarea legislației cu privire la alegerile prezidențiale. Iar legea nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Președintelui, a fost modificată și completată.

Conform art. 81 al Constituției din 1991, revizuită în 2003, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Acesta este ales prin scrutin majoritar uninominal în două tururi. În primul tur de scrutin, este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea absolută, adică jumătate plus unu din voturile alegătorilor înscriși pe listele electorale. Însă, dacă nici un candidat nu a obținut această majoritate, se organizează al doile tur de scrutin, în care vor intra primii doi candidați stabiliți după ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. În urma celui de-al doilea tur este declarat ales candidatul care întrunește majoritatea relativă, adică cel care obține cel mai mare număr de voturi.

Potrivit art. 4 al legii 370/2004, Guvernul stabilește data la care vor avea loc alegerile prezidențiale, și este obligată să aducă la cunoștință publicului, în termen de 45 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile de la data expirării mandatului Președintelui în funcție sau, dacă este cazul, de la data la care începe să curgă termenul prevăzut la art. 97 din Constituția revizuită.

Mandatul Președintelui a fost modificat, fiind mărit de la 4 la 5 ani, prin revizuirea Constituției în 2003. Acest mandate poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război. O persoană poate îndeplinit funcția de Președinte doar în decursul a două mandate, acestea pot fi și consecutive. Pentru a putea îndeplinii funcția de Președinte al României, candidații trebuie să îndeplinească următoarele condiții de eligibilitate, prevăzute de Legea 370/2004: în primul rând avem condiții de fond: candidatul trebuie să aibă drept de vot; candidatul trebuie să aibă cetățenia română; să aibă domiciuliul în țară; candidatul trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor, vârsta de 35 de ani; candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partidele politice; să nu fi îndeplinit deja, de două ori, funcția de Președinte al României. Al doilea tip de condiții, sunt condițiile de formă, făcând parte din acestea următoarele: propunerea de candidatură trebuie făcută de către partidele politice și alianțele politice, însă sunt acceptate și candidaturile indepenente; propunerile de candidatură sunt acceptate numai dacă sunt susținute de cel puțin 200. 000 de alegători; propunerea de candidatură trebuie să fie însoțită de declarația de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată și datată de candidat, declarația de avere, de o declarație autentică, dată pe propria răspundere privind apartenența sau neapartenența ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliție politică.

Atribuțiile Președintelui sunt formulate odată cu art. 80, din care reiese că Președintele României reprezintă statul român, fiind garantul independenței naționale, al unității, dar și al integrității teritoriale a țării; de asemena acesta veghează la respectarea Constituției, precum și la buna funcționare a autoritățiilor publice. Începând cu art. 91 al Constituției, observăm că Președintele are următoarele atribuții în cadrul politicii externe: încheie tratate interaționale; acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici, aprobă înființarea sau desființarea misiunilor diplomatice, precum și schimbarea rangului acestora; iar reperezentanții diplomatici ai altor țări, sunt acreditați pe lângă Președinte. În art. 92, ne sunt prezentate atribuțiile Președintelui în domeniul apărării: Președintele este comandantul forțelor armate; poate declara mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate și ia măsuri pentru a respinge orice formă de agresiune îndreptată împotriva țării. Pe lângă aceste atribuții, Președintele mai are și altele: poate conferii titluri de onoare, precum și decorații; acordă gradele de mareșal, de general și de amiral; poate să acorde grațierea individuală și numește în funcții publice.

Potrivit art. 84 al Constituției, Președintele României se bucură de imunitate, însă nu înseamnă că această imunitate îl scutește de răspundere. Art 95. face referire la situația în care, Președintele săvârșește anumite fapte, prin care încalcă prevederile Constituției, acesta poate fi suspendat din funcție de către cele două camere ale Parlamentului, în ședință comună, prin votul majorității parlamentarilor, însă doar după ce a fost consultată Curtea Constituțională. Președintele poate să îi dea explicații Parlamentului, în legătură cu faptele care i se impută.

Trebuie precizat fatul că, Președintele României, emite decrete(acte juridice), pentru a putea să își exercite rolul și atrbuțiile. Aceste decrete sunt publicate în Monitorul Oficial al României, iar în cazul nepublicării acestora, decretul este inexistent. Emiterea decretelor reprezintă principalul mecanism de acțiune pe plan juridic. Aceste decrete având un caracter normativ sau individual.

După căderea comunismului, în 1989 și până în prezent, România a avut la putere patru Președinți: primul Președinte a fost Ion Iliescu, născut pe 3 martie 1930, în orașul Oltenița din județul Călărași și este un politician român. După căderea comunismului puterea a fost preluată de către Consiliul Frontului Salvării Naționale, iar Iliescu era numit Președinte provizoriu al României între anii 1989-1992, urmând să câștige încă două mandate de Președinte, primul între anii 1992-1996 și cel de-al doilea între anii 2000-2004. Al doilea Președinte al României a fost Emil Constantinescu, acesta s-a născut pe 19 noiembrie 1939, în orașul Tighina, este un politician și om de știință român, care a fost președinte al României între anii 1996 și 2000, având doar un mandat. Al treilea Președinte al României a fost Traian Băsescu, născut pe 4 noiembrie 1951, în orașul Murfatlar din Constanța, este un politician român, care a deținut două mandate consecutive în calitate de Președinte, începând cu anul 2004, până în anul 2014. Al patrulea Președinte al României, care este și actualul Președinte, este Klaus Iohannis, născut pe 13 iunie 1959, în orașul Sibiu, este la conducerea țării din data de 21 decembrie 2014.

3.4 Guvernul

În actualul sistem democratic al României, guvernul constituie autoritatea statală , care se identifică cu atribuțiile puterii executive. Guvernului îi revine rolul hotărâtor în elaborarea politicii, în inițierea acțiunilor executive și administrative cerute de implementarea lor, precum și în direcționarea procesului decizional de adoptare a măsurilor legislative. Chiar dacă puterea executivă este împărțită uneori între Președinte și Guvern, guvernul în frunte cu primul-ministru reprezintă autoritatea executivă. Pentru a-și îndeplinii atribuțiile, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate. Guvernul este format din miniștrii, alți membri stabiliți prin lege organică, însă cel mai important membru la acestuia este Primul-ministru.

Modalitatea de formare a Guvernului este următoarea: Președintele propune un candidat care să ocupe funcția de prim-ministru, însă numai după ce s-a consultat cu partidul care are majoritatea absolută în Parlament, iar dacă nu există o asemenea majoritate, Președintele este obligat să se consulte cu partidele reprezentate în Parlament. Candidatul astfel propus, va cere votul de încredere Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului, însă nu trebuie să treacă termenul legal de 10 zile. Pot fi membrii ai Guvernului acele persoane care au cetățenie română, domiciuliul în România, care dețin drepturi electorale și nu au suferit condamnări penale. Potrivit Constituției, există mai multe tipuri de miniștri, detașând miniștrii de stat de ceilalți miniștri prin poziția lor din cadrul Guvernului și prin atribuțiile și aparatul de lucru al acestora. În România, nu avem un anumit număr de miniștrii. Numărul miniștrilor fiind determinat de numărul ministerelor înființate prin lege, persoanele care au calitatea de ministru sunt membrii de drept ai Guvernului, iar alături de ei pot funcționa și alte persoane în această calitate, dacă se prevede acest lucru prin lege organică.

Potrivit art. 110 al Constituției republicate, Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, Guvernul poate fi demis prin retragerea votului de încredere de către Parlament, sau dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile: demisie, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, deces, precum și în cazul în care este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.

Conform art. 105 al Constituției republicată, exercitarea funcției de membru al Guvernului este incompatibilă cu: exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator; exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul unor organizații cu scop comercial; de asemenea potrivit Legii nr. 90 din 26 martie 2001, funcția de membru a Guvernului, mai este incompatibilă și cu următoarele funcții: exercitarea de acte de comerț, excepție făcând vânzarea sau cumpărarea de acțiuni sau titluri de valoare; exercitarea unei funcții de administrator, sau chiar de censor în cadrul unor societăți comerciale, sau în cazul în care exercită funcția de reprezentant al statului în cadrul adunărilor generale ale acestor societăți sau de membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților naționale; și în ultimul rând, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea unei funcții publice în cadrul organizațiilor străine, excepție făcând funcțiile prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Potrivit Constituției din 1991 republicată, primul-ministru este văzut ca un organ care, deși participă împreună cu ceilalți miniștrii la deliberările din cadrul ședințelor Guvernului în vederea luării unor hotărâri obligatorii, exercită un set de atribuții importante. Aceste atribuții sunt: în primul rând are rol în formarea Guvernului prin prezentarea listei acestuia în ședința comună corpurilor legiuitoare; în al doilea rând prezintă în fața Parlamentului, programul Guvernului; în al treilea rând conduce Guvernul și coordonează activitățiile miniștrilor; de asemenea convoacă și conduce ședințele de Guvern; prezintă rapoarte și declarații în fața Parlamentului, cu privire la politica Guvernului; semnează hotărâri și ordonanțe de Guvern; contrasemnează decretele Președintelui în cazurile prevăzute de Constituția României. Primul-ministru reprezintă Guvernul în relațiile cu autoritățile și instituțiile politice, este vicepreședintele Consiliului de Apărare a Țării.

Guvernul are următoarele atribuții: asigură realizarea politicii interne; exercită inițiativa legislativă, conducerea generală a administrației publice; elaborează proiectul bugetului de stat și al asigurărilor sociale de stat; prezintă informațiile și documentele cerute de Parlament; răspunde la întrebările și interpelările formulate de Parlament, deputați sau senatori; își angajează răspunderea în fața Parlamentului; organizează alegerile pentru un nou Președinte; poate înființa cu acordul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea ministerelor; poate exercita inițiative de revizuire a Constituției; numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București; sesizează Curtea Constituțională în vederea exercitării de către aceasta a controlului constituționalității legilor anterior promulgării lor. În cadrul politicii externe, Guvernul are următoarele atribuții: asigură realizarea politicii externe; negociază încheierea tratatelor internaționale; propune Președintelui României acreditarea și rechemarea reprezentaților diplomatici ai României, precum și înființarea, desființarea sau schimbarea rangurilor misiunilor diplomatice.

Pentru a-și exercita atribuțiile, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile sunt actele emise pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se emit în baza unei legi speciale de abilitare, în domeniile care nu fac obiectul legilor organice. În situațiile de excepție, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, însă trebuie să motiveze urgența în cuprinsul acestora.

Guvernul își desfășoară activitatea prin intermediul ședințelor, care sunt convocate dar și conduse de către primul-ministru. Guvernul se întrunește săptămânal sau de către ori este nevoie. În cadrul ședințelor Guvernului, care au drept temă de dezbatere problemele de interes internațional, poate participa și Președintele României. În cadrul ședințelor la care participă, Președintele prezidează respectivele ședințe.

Din 1989 până în prezent, România a avut următoarele Guverne: Petre Roman 26 decembrie 1989 -16 octombrie 1991; Theodor Stolojan a fost prim-ministru din 16 octombrie 1991 până pe 19 noiembrie 1992; Nicolae Văcăroiu 19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996; Victor Ciorbea 12 decembrie 1996-17 aprilie 1998; următorul cabinet a fost al lui Radu Vasile care a deținut un mandat începând cu 17 aprilie 1998 până pe 22 decembrie 1999; a urmat Mugur Isărescu din 22 decembrie 1999 până pe 28 decembrie 2000; a venit la putere apoi Adrian Năstase din 28 decembrie 2000 până pe 21 decembrie 2004; a urmat guvernul lui Călin Popescu Tăriceanu, care a fost la putere din 29 decembrie 2004 până pe 22 decembrie 2008; a urmat guvernul lui Emil Boc din 22 decembrie 2008 până pe 6 februarie 2012; Mihai Răzvan Ungureanu a fost prim-ministru doar pentru câteva luni din 9 februarie 2012 până pe 7 mai 2012; a urmat apoi la putere Victor Ponta din 7 mai 2012 până pe 5 noiembrie 2015; iar prim-ministrul actual este Dacian Cioloș din 17 noiembrie 2015.

3.5 Parlamentul României

Parlamentul României constituie și exercită puterea la nivel statal, exprimând și concretizând voința poporului ca voință de stat. Acesta îndeplinește anumite funcții cu ajutorul cărora voința poporului este recunoscută. Parlamentul actual al României are o structură bicamerală, fiind compus din Camera Deputaților și Senat. Adoptarea acestei structure bicamerale a Parlamentului, a reprezentat dorința de a urma o tradiție istorică, dintr-o perioadă democratică a țării.

Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Mandatul Camerei Deputaților și Senatului este de 4 ani, cu posibilitatea de prelungire în caz de război, asediu, urgență, până la încetarea acestora. Numărul deputaților și senatorilor este stabilit prin lege electorală în raport cu populația țării, Camera deputaților fiind formată din 412 deputați, iar Senatul României este compus din 176 de senatori. Norma de reprezentare este de un deputat la 73. 000 de locuitori și un senator la 168. 000 de locuitori. Structura internă a Camerei Deputaților cuprinde: Președinte, Birou Permanent, grupuri parlamentare și comisii parlamentare. Președintele Camerei Deputaților este ales cu votul majorității deputaților pe durata mandatului Camerei. Biroul permanent al Camerei Deputaților are următoare structură: Președintele Camerei Deputaților, 4 vicepreședinți, 4 secretari și 4 chestori. Comitetul liderilor grupurilor parlamentare este alcătuit din liderii grupurilor parlamentare constituite conform configurației inițiale a Parlamentului. Grupurile parlamentare sunt structuri constituite din cel puțin 10 deputați care au candidat în alegeri pe listele aceluiași partid, formațiuni politice, alianțe politice sau electorale. Comisiile parlamenare sunt organisme de lucru, formate din 11- 33 deputați, excepție făcând Comisia pentru regulament care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar. Aceste organisme sunt înființate cu scopul de a îndeplini atribuțiile prevăzute de lege și de regulamentul Camerei Deputaților. Senatul are următoarea structură internă: Președinte, Birou permanent, grupuri parlamentare și comisii parlamentare. Președintele este ales prin vot secret, pe buletinele de vot fiind înscrise numele și prenumele tuturor canditaților propuși de grupurile parlamentare, însă fiecae grup poate face doar o propunere. Biroul permanent al Senatului este compus din: președintele Senatului, 4 vicepreședinți, 4 secretari și 4 chestori. Președintele Senatului fiind și președintele Biroului permanent. Grupurile parlamentare pot funcționa numai dacă cuprind cel puțin 7 senatori care au fost aleși pe listele aceluiași partid, aceleiași alianțe politice sau electorale. Comisiile permanente ale Senatului au rolul de a pregăti activitățiile de legiferare și de exercitare a funcției de control parlamentar.

Parlamentul îndeplinește funcții deosebit de importante, acestea fiind clasificate astfel: în primul rând deține funcția legislativă: conform art. 61 din Constituție “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”. Chiar dacă în plan teoretic funcția legislativă aparține doar Parlamentului, în practică acesta își împarte sfera de influență cu executivul, cetățenii și propriile comisii. Procedura legislativă conține următoarele etape: “a. inițiativa legislativă; b. sesizarea camerelor; c. examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile parlamentare; d. includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a ședinței respectivei camera; e. dezbaterea în plenul camerelor Parlamentului; f. votarea proiectului sau a propunerii de lege; g. medierea și concilierea; h. promulgarea legilor de către șeful statului și publicarea acestora; i. aprobarea legii prin referendum”.

A doua funcție a Parlamentului este aceea de stabilire a direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale și juridice; această funcție face referire la art. 65 și 73 din Constituție care specifică faptul că Parlamentul are următoarele atribuții: primește mesajul Președintelui; aprobă bugetul de stat, dar și pe cel al asigurărilor sociale de stat; declară mobilizare totală sau parțială, precum și stare de război; aprobă strategia națională de apărare a țării; examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a țării și poate să suspende sau să înceteze ostilitățile militare. A treia funcție a Parlamentului este aceea de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorități publice. Conform art. 95 din Constituția României, Președintele României poate fi suspendat din funcție de către Camera Deputaților și Senat; iar în art. 103 din Constituție prevede că Parlametul acordă încredere Guvernului prin votul majorității deputaților și senatorilor, încredere pe care poate să și-o retragă; iar în art. 145 se specifică faptul că Parlamentul numește șase judecători ai Curții Constituționale.

Funcția de control parlamentar este exercitată cu ajutorul unor forme și instrumente, astfel avem: controlul exercitat prin mesaje, rapoarte, programe; controlul exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare; controlul exercitat prin întrebări și interpelări; controlul exercitat prin avocatul poporului; dreptul de a cere și de a obține informații; solicitarea punerii sub urmărire a membrilor Guvernului, în cazul în care aceștea săvârșesc fapte grave în timpul exercitării funcției. În cadrul funcției de politică externă, Parlamentul are următoarele atribuții: ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale; declararea stării de război precum și suspendarea sau încetarea ostilităților militare. Și nu în ultimul rând avem atribuțiile referitoare la organizare și funcționare, iar cele mai importante atribuții din cadrul acestui sunt: validarea mandatelor de deputat și senator; adoptarea regulamentului de funcționare, alegerea structurilor interne ale fiecărei Camere; stabilirea bugetului propriu; aspectele legate de statutul deputaților și al senatorilor.

Parlamentarii dețin un set de drepturi și îndatoriri, acestea pot fi exercitate colectiv sau individual; drepturile parlamentarilor sunt următoarele: dreptul de a lua cuvântul și de a face propuneri, de a adresa întrebări și interpelări; dreptul de a participa la lucrările Camerei și ale Parlamentului, de a aduce amendamente la proiectele de lege dar și la propunerile legislative; pot să ceară acte, date sau informații utile pentru activitatea sa; dreptul la concedii, la indemnizații, la diurne; dreptul la demisie; dreptul dea face parte dintr-un grup parlamentar și din cel mult două comisii parlamentare, având dreptul de a participa și la lucrările acestora; dar nu în ultimul rând au dreptul de a fi aleși în conducerea grupului parlamentar, precum și în cadrul organelor directoare ale Camerei.

Pentru a-și desfășura activitatea, Parlamentul adoptă două categorii de acte: acte juridice, aceste acte sunt prevăzute de către Constituție și regulamentele celor două camere și actele politice, prevăzute de Regulamentul ședințelor comune ale Camerelor, precum și de regulamentele propii. Legea, hotărârea și moțiunea ca acte juridice al Parlamentului. Revizuirea Constituției se face prin legile constituționale, iar prin lege organică se reglementează sistemul electoral; funcționarea, organizarea și finanțarea partidelor politice; desfășurarea și organizarea referendumului; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente; statutul deputaților și al senatorilor; organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării; stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora. Hotărârile reprezintă acte juridice ale Parlamentului, aestea putând să fie adoptate de către Camerele Parlamentului, fie în ședință comună, fie separat. Moțiunea este actul juridic al Parlamentului sau al Camerelor ce exprimă poziția acestora cu privire la o anumită problemă de politică externă sau internă, sau cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări.

CAPITOLUL IV- Alegerile din 1946 vs. alegerile din 1992

4.1 Alegerile din 1946

Instaurarea comunismului în România s-a făcut treptat. Începând cu instaurarea unui Guvern comunist, pe 6 martie 1945 condus de Petru Groza, până la schimbarea întregului cadru instituțional, prin organizarea unor alegeri generale pe data de 19 noiembrie 1946. Aceste alegeri fac parte din seria celor organizate și regizate în aria europeană dominate direct de Uniunea Sovietică începând cu 1944/1945. Alegerile din estul Europei au fost de două feluri: a) relativ corecte, dar cu păstrarea poziției obținute de partidele comuniste și afiliații lor în guvernele provizorii(Ungaria, 1945; Cehoslovacia, 1946); b) complet falsificate, menite să asigure de la început preeminența partidului comunist respectiv, cu un vot favorabil în jur de 80- 90% (în Iugoslavia și Albania- 1945; Bulgaria și România- 1946; Polonia- 1947).

Pe data de 21 august 1945, regele Mihai cerea demisia guvernului comunist condus de Petru Groza, însă acesta nu s-a conformat. Pentru a-și manifesta protestul față de această decizie, regele Mihai intră în “grevă regală” și refuză să mai semneze legi, decrete sau alte documente oficiale. În perioada 16- 26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferința celor tei mari puteri. În urma acesteia se stabilește trimiterea unei comisii la București, alcătuită din reprezentanții Marii Britanii dar și ai SUA, comisie care trebuia să convingă guvernul Groza să accepte includerea a doi membrii liberali și țărăniști. În urma acestei vizite, regale Mihai renunță la “greva regală” și sunt incluși în guvern doi membrii liberali și țărăniști. Din partea PNȚ era inclus Emil Hațieganu, iar din partea PNL a fost inclus Mihail Romniceanu. Deși aceștea fuseseră incluși în guvern, poziția lor a fost ca miniștri de stat fără portofoliu. Puterile occidentale erau foarte liniștite în urma acestei schimbări deoarece știau că nu se va modifica cu nimic modul de guvernare, astfel dreptul românilor la guvernare nu era asigurat. În urma acestei “schimbări”, Marea Britanie și SUA au recunoscut Guvernul României. Acțiunile regelui Mihai au fost învinse de către URSS și comuniști.

În noua componență, guvernul a ținut, la 8 ianuarie 1946, prima ședință. Explicând rostul prezenței sale, Emil Hațieganu a declarat că: “sunt în mijlocul dumneavoastră numai pentru punerea în funcțiune a hotărârilor Conferinței de la Moscova, fără a purta răspundere pentru restul acțiunii de guvernare”. Primul ministru, luând act, a propus adoptarea unui Comunicat prin care guvernul se angaja să efectueze alegeri în cel mai scurt timp posibil, să asigure libertatea scrutinului, dar și a presei, cuvântului, religiei și dreptului de asociere. Rămânea ca aceste măsuri să fie transpuse în practică în anul care tocmai începuse.

Anunțarea alegerilor și intrarea opoziției în guvern au coincis cu o liberalizare timidă în plan politic. Alegerile au fost amânate până în momentul în care comuniștii au fost siguri că puteau să controleze procesul electoral. Așteptate și dorite de toate forțele politice, alegerile urmau să marcheze o revenire la normalitate, o repunere în funcție a mecanismelor regimului politic parlamentar din România. După exact nouă ani de întrerupere a vieții parlamentare românești, electoratul a fost din nou chemat la urne. Putem spune despre alegerile din 1946 că au reprezentat cel mai grav rapt electoral din istoria politică a României, reprezentând în același timp una din etapele decisive în procesul de comunizare a țării.

România era o țară aflată sub regim de ocupație, în care guvernul impus la 6 martie 1945, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a împiedica accesul la putere al forțelor democratice reale, alegerile s-au dovedit o înscenare montată după un scenariu tipic cominternist și executat cu o totală lipsă de scrupule care era specifică Partidului Comunist Român, în astfel de situații. Guvernul Groza pregătise cu amănunt aceste alegeri nu doar pentru a câștiga aceste alegeri, ci și pentru a-și elimina adversarii din viața politică și nu în utimul rând pentru a se asigura de trecerea de la un regim parlamentar pluripartid la cel totalitar.

Pe data de 17 iulie 1946, se proclama noua lege electorală, lege care va deveni un instrument puternic în mâna guvernului pentru a organiza alegerile în propriul său interes. Conform art. 7 al legii nr. 560 din 1946, erau considerați nedemni de a face propagandă electorală, de a fi aleși sau de a alege toți cei care erau considerați criminali de război, “vinovații de dezastru țării”, vârfurile aparatului de stat, foști demnitari și înalți funcționari în timpul regimurilor trecute etc. Deoarece comisiile de epurare a aparatului de stat se aflau în mâinile comuniștilor, aceștea au fost cei care au decis care persoane sunt apte să voteze și care nu, aceștea fiind partajați după criterii foarte subiective. În aceiași zi, pe lângă această lege electorală, a mai fost dat și un decret prin care Parlamentul român devenea unicameral, fiind eliminat Senatul deoarece era văzut de către comuniști ca un nucleu reacționar al organului legislativ.

Puteau să participe la vot cetățenii români cu vârsta peste 21 de ani, cu excepția persoanelor considerate nedemne. Pentru prima oară, femeile, militarii și funcționarii de stat aveau drept de vot. La prima vedere putem spune că ne îndreptam spre un regim democratic, însă în spatele acestei prevederi aparent democrate stăteau calcule de natură practică: guvernul avea posibilitatea să controleze până în cel mai mic amănunt electoratul, armata, poliția și celelalte organe de ordine fiind transformate în instrumente de impunere a voinței puterii.

Pe data de 17 mai, Partidul Comunist anunța formarea Blocului Partidelor Democratice, care urma să prezinte o singură listă de candidați în alegeri, reprezentând Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, liberalii lui Tătărescu, Frontul Plugarilor și grupări mai mici, precum Partidul Țărănesc al lui Anton Alexandrescu. Primele patru partide urmau să fie reprezentate în mod egal pe listă, celelalte proporțional cu mărimea lor. Fiecare partid avea propriile ideologii, însă acestea au păstrat o platformă electorală comună: garantarea libertăților democratice pentru toți cetățenii țării, respectarea proprietății particulare, îmbunătățirea nivelului de trai al populației, dezvoltarea industriei grele ca bază a unei refaceri economice generale, mecanizarea și raționalizarea agriculturii, impozite progresive pe venit și preluarea de către stat a Băncii Naționale.

Principalul partid de opoziție era Partidul Național Țărănesc, fondat pe 10 octombrie 1926 la București și condus de Iuliu Maniu. Acesta s-a înființat prin fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc și avea organizații în toate județele țării și în aproape toate comunele, organul suprem de conducere fiind Congresul general. PNȚ cerea așezarea agriculturii “pe temeiul proprietății individuale țărănești limitată în principal la capacitatea de muncă a unei familii” înzestrate cu unelte moderne de exploatare; etatizarea treptată și progresivă a industriei mari, precum și a Băncii Naționale, transformarea marii proprietăți în mica proprietate prin împroprietărirea țăranilor, încurajarea industriei țărănești și a celei casnice.

Liderii Partidului Comunist Român și-au dat seama că nu se puteau prezenta singuri în alegeri. Astfel, au început să apară alte partide politice din 18 ianuarie 1946, acestea apărând din dorința unor persoane de a ocupa, fie și temporar, un fotoliu ministerial sau din dorința de a face ceva. Partidul Național Popular s-a înființat pe 10 ianuarie 1946 la București. Structurile sale erau organizația(rurală sau urbană), constituită din cel puțin 20 de membri, organizația de plasă și județeană, conduse de comitetul local, comitetul de plasă și comitetul județean; organele centrale erau Comitetul Central și Biroul Executiv al Comitetului Central. Acesta s-a declarat ca fiind partizan al monarhiei constituționale într-un regim parlamentar democrat, având o singură adunare legislativă, pentru descentralizarea și simplificarea administrației țării, controlul trusturilor, cartelurilor și marilor insituții bancare, naționalizarea Băncii Naționale a României, dirijarea și controlul circulației mărfurilor, echiparea și refacerea industriei naționale, pentru o politică externă activă de întărire a relațiilor de prietenie și colaborare cu Națiunile Unite și statele vecine, cu toate țările democratice.

Un alt partid înființat în acea perioadă a fost Partidul Țărănesc Democrat care s-a fondat pe 25 ianuarie 1946 la București. Acesta era format din intelectuali și țărani care doreau transformări democratice treptate. Deoarece era desprins din Partidul Național Țărănesc, a reușit să-și constituie organizații în majoritatea județelor țării. Acest partid se pronunța pentru dezvoltarea “industriilor agricole”, etatizarea Băncii Naționale, îmbunătățirea situației materiale a populației. Partidul considera că țărănimea trebuia să aibă rolul hotărâtor în conducerea țării, susținând că “satul este Statul”, țărănimea urmând să colaboreze cu muncitorimea și cu celelalte “categorii producătoare”.

Pe lângă acestea, ziarul Fapta din 14 ianuarie 1946 făcea publică o listă cu partidele care se înființaseră în mod legal, dar care nu erau în atenția mass-mediei. Acestea erau: Partidul Popular Românesc care dorea armonia între clasele sociale, cu scopul de a realiza prosperitatea între națiuni; socializarea cunoștințelor, nu a proprietăților; monarhia constituțională; un sistem legislativ bicameral format din Camera Deputaților și Senat și alegeri cu reprezentare proporțională. Partidul Național Democrat dorea să continue mișcarea inițiată de Partidul Naționalist Democrat. Partidul Radical al Micii Burghezii promova interesele păturilor mijlocii. Partidul Creștin promova o nouă societate clădită pe justiție, onoare, iubire creștină, libertate, demnitate și unire. Partidul Național Democrat al Veteranilor de Război susțineau crearea unei democrații bazată pe justiție socială, precum și deplină libertate de gândire, de exprimare scrisă și de asociere. Partidul Renașterii Române dorea instaurarea și dezvoltarea moralității, a onoarei și a dreptății; încurajarea relațiilor frățești între oameni și adâncirea apărării economice între țări. Partidul Social Țărănesc susținea protecția micii proprietăți; crearea unui Institut Național de Credit; asigurarea dreptului de muncă și de vot; lupta pentru democrație.

Putem spune că activitatea politică din anul 1946 s-a concentrat asupra pregătirii alegerilor. Toate forțele politice s-au concentrat în două mari coaliții opuse- comuniștii pe de o parte și național-țărăniștii și liberalii, care se aflau sub conducerea lui Maniu, pe de altă parte. Un timp după recunoașterea americană și britanică a guvernului Groza, s-a instalat oarecare surdină în campania comunistă de intimidare a opoziției, dar începând cu aprilie și mai aceasta s-a întețit din nou. Putem spune despre Partidul Comunist că era activ pe numeroase fronturi. Activitatea sa viza controlul instituțiilor publice, acordând o atenție specială armatei, Guvernul Groza a demis sau a trimis în rezervă un număr mare de ofițeri, înlocuindu-i cu elemente mai binevoitoare acestuia, și a introdus unități speciale în armată, a căror sarcină era aceea de a realiza “reeducarea” deopotrivă a ofițerilor și soldaților.

Alegerile din 1946 au fost considerate atât de Blocul Partidelor Democrate, care era format din comuniști, cât și de național-țărăniști, care erau principalii adversari ai comuniștilor, bătălia decisivă în lupta pentru putere. Comitetul Central al Partidului Comunist a încredințat organizarea alegerilor Ministerului de Interne, condus la acea vreme de către Teohari Georgescu. Acesta a avut misiunea de a forța magistrații din întreaga țară să urmeze directivele ministerului, adică pe cele ale Partidului Comunist. Comuniști de frunte au fost trimiși în toate colțurile țării pentru a se ocupa de campania electorală. Opoziția a fost împiedicată de un aparat administrativ impresionant, aparat care a ajutat la promovarea candidațiilor Blocului și a împiedicat opoziția să își desfășoare o campanie eficientă. Poliția împreună cu alte autorități au oprit distribuirea manifestelor și ziarelor opoziției, iar împreună cu echipe formate de către comuniști, au împrăștiat întruniri ale partidelor liberal și național-țărănesc. De asemenea, au încercat să excludă un număr cât mai mare de alegători ai opoziției de pe listele electorale, iar în zonele rurale, unde național-țărăniștii erau extrem de puternici, au amplasat secțiile de votare la distanțe foarte mari față de centrele populate pentru ca țăranilor să le fie foarte greu să voteze. Pe măsură ce zilele treceau și ziua votării era tot mai aproape, iar jandarmeria și poliția au fost întărite cu un număr mare de trupe auxiliare recrutate din rândul comuniștilor, “pentru a menține ordinea publică”.

Cu toate acestea, opoziția nu era neputincioasă și a ripostat cu toate resursele pe care le avea, chiar dacă acestea erau limitate. Atacurile de presă au fost foarte tăioase, de exemplu Dreptatea, organ de presă al național-țărăniștilor, n-a rămas indiferentă, în ciuda cenzurii și a tuturor celorlalte impedimente cu care s-au confruntat redactorii săi. Ziarul conținea foarte multe articole ce scoteau în evidență abuzurile comise de către cenzori și cereau libertatea presei. Acesta critica de la un cap la altul politica guvernamentală, însă erau și mai critici asupra campaniei guvernului de epurare a aparatului administrativ de “colaboratorii” vechiului regim.

Toate protestele opoziției adresate guvernului au fost ignorate. Mai mult, Gheorghiu-Dej nu a făcut nici un secret din intențiile Partidului Comunist. În toiul campaniei electorale, i-a informat pe membrii misiunii americane de la București că alegerile sunt o luptă în care inamicul, adică partidele istorice, trebuie să fie învinse, afirmând că în dorința de a câștiga alegerile, guvernul profită de orice slăbiciune a opoziției.

Putem spune că pe 19 noiembrie 1946 s-au confruntat două mari forțe; pe de o parte Blocul Partidelor Democratice, care aveau drept simbol electoral “Soarele”(vezi Anexa 7) și care a beneficiat de suportul nelimitat al organelor administrative și de ordine, în ultimă instanță de bugetul statului, iar pe de altă parte, Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu și avea drept simbol electoral “Ochiul”(vezi Anexa 8). Aceste alegeri s-au desfășurat într-o atmosferă de tensiune maximă. Guvernul trebuia să anunțe rezultatele alegerilor pe data de 20 noiembrie, însă, din motive care nu au putut fi explicate în mod satisfăcător, acesta a întărziat comunicarea rezultatelor cu 48 de ore. Rezultatele au fost comunicate tocmai pe data de 22 noiembrie. Acestea arătau o victorie zdrobitoare a Blocului, care obținuse 70% din voturi și 349 de locuri în noua Adunare, față de 32 ale național-țărăniștilor și 33 ale celorlalte partide, ce nu făceau parte din bloc(vezi Anexa 9). Există indicii clare că lucrurile s-au întâmplat exact invers în ziua alegerilor. Anumite surse independente sugerează că național-țărăniștii se îndreptau către o victorie netă, cu circa 70 la sută din voturi, expresie a încrederii în cel mai democrat din toate partidele politice românești și, în aceeași măsură, o manifestare de puternic sentiment național. Multe persoane consideră că în momentul în care comuniștii și-au dat seama că pierduseră alegerile, aceșteau au dat ordin să se suspende comunicarea rezultatelor începând cu amiaza zilei de 20 noiembrie și au trimis instrucțiuni tuturor prefecților să “revizuiască” rezultatele alegerilor în așa fel încât acestea să arate o victorie a Blocului. Ana Pauker împreună cu alți comuniști s-au consultat cu Moscova și au primit acordul pentru falsificarea rezultatelor alegerilor. Acest lucru explică și neobișnuita amânare a comunicării rezultatelor.

După anunțarea oficială a rezultatelor, Maniu și Brătianu au declarat că nu vor recunoaște valabilitatea alegerilor și au decis să boicoteze lucrările Adunării Deputaților. Cu toate că Statele Unite și Marea Britanie au denunțat alegerile, ca nereprezentative pentru voința poporului român, și au făcut responsabil guvernul Groza pentru încălcarea promisiunilor referitoare la alegeri libere, nici una dintre ele nu a mers mai departe în sprijinirea acelora pe care îi încurajaseră să se opună presiunii sovietice și comuniste. De aici se încheie și influența occidentului asupra României. Protestul a rămas însă fără efect, Marile Puteri urmărind să încheie cât mai repede tratatul de pace, astfel de încălcări producându-se în toate țările din jurul României. Tratatul de pace a fost semnat la 10 februarie 1947. Noul guvern a fost format la 1 decembrie 1946. Chiar dacă ministerele au fost împărțite între partenerii Blocului Partidelor Democratice, Partidul Comunist a păstrat pozițiile-cheie: prim-ministru a fost numit Groza; Ministerul Internelor a fost preluat de Georgescu; Justiției de Pătrășcanu și Comunicațiilor de Gheorghiu-Dej. Ministerul Învățământului, al Muncii și Asigurărilor Sociale, Minelor și Petrolului și al Artelor erau deținute de către social-democrații de stânga, aceștea fiind aliați cu comuniștii. Externele, Finanțele, Lucrările Publice și Cultele au fost repartizate liberalilor lui Tătărescu pentru a păstra aparențele unui guvern de coaliție. Aceste schimbări nu au reprezentat o simplă remaniere a guvernului, ci au marcat un pas înainte spre consolidarea puterii Partidului Comunist.

4.2 Alegerile din 1992

Timp de 43 de ani România s-a aflat sub regim comunist. Această perioadă înfricoșătoare prin care a trecut România a luat sfârșit în 1989. Putem spune că Ceaușescu a făcut trei greșeli fatale care au dus la căderea regimului. Prima greșeală a fost făcută în seara zilei de 20 decembrie 1989, întors din Iran, el a dat națiunii un mesaj televizat cu privire la evenimentele ce se petrecuseră la Timișoara. În respectivul mesaj, Ceaușescu a judecat greșit starea de spirit a poporului, nearătând nici o umbra de compasiune față de victimele de la Timișoara, calificând demonstrațiile ca fiind “opera fasciștilor” și a “elementelor huliganice, insiprate de iredentismul ungar.

A doua sa greșeală a fost convocarea unui miting de sprijinire pentru dimineața zilei următoare. Discursul acestuia a fost intrerupt de Nica Leon, un protestatar care a strigat “Nu suntem huligani!”. Oamenii care erau în preajma acestuia au aruncat pancardele ce exprimau sprijinul pentru Ceaușescu deoarece le-a fost frică să nu fie considerați de Securitate drept complici ai lui Leon. Datorită sunetului produs de ruperea pancardelor, care semăna izbitor cu focurile de armă, mulțimea a luat-o la goană. Toată această zarvă auzindu-se pe fundalul transmisiunii televizate și radiodifuzate a discursului lui Ceaușsecu, emisiunea fiind întreruptă pentru câteva minute. După ce Nicolae Ceaușescu și-a reluat discursul, acesta a încercat să liniștească mulțimea, promițându-le că le va mări salariile și pensile, însă mulțimea s-a înfuriat și mai tare.

În dimineața zilei de 22 decembrie, Ceaușescu a comis cea de-a treia eroare fatală. Acesta a mai convocat încă un miting în numele său, însă de data aceasta i-a ordonat lui Vasile Milea, care era ministrul apărării, să folosească armata în caz că lucrurile nu decurg așa cum trebuie. Vasile Milea a refuzat și s-a sinucis, când Ceaușescu a ieși la balconul Comitetului Central, acesta a fost întâmpinat cu o ploaie de pietre. Astfel, Ceaușescu a fugit de pe acoperiș cu soția sa, aliații săi Manea Mănescu și Emil Bobu, precum și cu două gărzi de corp. Prima oprire a fost la Snagov, unde Manea Mănescu și Emil Bobu au rămas la sol, elicopterul reluându-și drumul, cu direcția Pitești. Însă, din lipsă de combustibil au aterizat pe șoseaua de la sud de Târgoviște. Cuplul a fost prins și adus în cele din urmă la garnizoana din Târgoviște, unde a fost judecat și executat în ziua de Crăciun a anului 1989.

Există păreri diferite cu privire la Revoluția Română din 1989. Politologul german Anneli Ute Gabanyi consideră că “Revoluția Română, precum toae revoluțiile, va rămâne veșnic neterminată, și istoria despre revoluție va fi încă multă vreme, după spusele lui Umberto Eco, operă deschisă”.

După căderea comunsimului, cetățenii români au fost chemați la vot pe 20 mai 1990, pentru a-și alege Președintele. În urma acestora a ieșit câștigător Ion Iliescu. Toamna anului 1992 a fost dominată de alegerile parlamentare și prezidențiale, reprezentând primele alegeri organizate în baza noii Constituții(cea din 1991). Față de scrutinul din 1990 scena politică părea să fie mult mai echilibrată, nici un competitor neavând un avantaj decisiv până la ziua votului. Alegerile urmau să aibă loc pe 27 septembrie, această dată fiind rezultatul unor lungi negocieri la care au participat toți factorii care erau implicați în viața politică a statului. Așadar, pe data de 27 septembrie 1992 s-au desfășurat alegerile pentru președintele României, Camera Deputaților și Senat.

Alegerile prezidențiale, dar și cele legislative din 1992 s-au desfășurat în baza unei noi legi electorale și anume, Legea nr. 69/1992 pentru alegerea președintelui României, pubicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992 și Legea nr. 68/1992 cu privire la alegerea membrilor Camerei Deputaților și Senatului, lege care a fost pulicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992. Această lege introducea pragul electoral de 3% din totalul voturilor exprimate. Respectivul prag era introdus pentru a diminua numărul prea mare de partide politice reprezentate în Parlament, eliminând acele partide care obțineau rezultate mediocre.

Legea 68/1992 introducea o noutate absolută, și anume termenul de coaliții. Conform acestei legi, coalițiile se puteau forma doar la nivel național, iar formațiunile politice și partidele politice puteau să facă parte doar dintr-o coaliție, participând la alegeri pe listele respectivei coaliții. Datorită pragului de 3%, impus de această lege, din cele 84 de partide, formațiuni politice, coaliții sau uniuni entice care au depus listele, doar opt au intrat în noul Parlament. În ceea ce privește coalițiile electorale, acestui prag de 3% i s-a mai adăugat câte un procent din totalul voturilor valabil exprimate pentru fiecare membru al coaliției, începând cu a doua formațiune politică sau al doilea partid, însă nu trebuia să se depășească 8%. Deputații și senatorii erau aleși potrivit principiului reprezentării proporționale, pe baza scrutinului, a listei sau a candidaturilor independente. Norma de reprezentare era de un deputat la 70 000 de locuitori și un senator la 160 000 de locuitori.

Nu putem să trecem cu vederea modul în care s-a desfășurat campania electorală din 1992 cu privire la alegerile parlamentare. Conform legii 68/1992, fiecare formațiune politică, coaliție sau partid politic, puteau să lipească un singur afiș electoral. Pentru a putea să-și desfășoare în mod satisfăcător campania electorală, fiecare partid, formațiune sau coaliție avea dreptul să utilizeze presa, televiziunea și radioul. Acest lucru i-a ajutat foarte mult deoarece au putut să își exprime în mod liber opiniile, gândurile și planurile pentru viitor. Campania a început pe data de 25 iulie 1992 și s-a încheiat cu două zile inainte de ziua votării.

Cele opt partide și formațiuni care au intrat în noul Parlament au fost: FDSN, CDR, FSN, PUNR, UDMR, PRM, PSM și PDAR(vezi Anexa 10 și Anexa 11). Frontul Democrat al Salvării Naționale(FDSN) era un partid politic care a fost înființat în 1992 de un grup de politicieni care au plecat din Frontul Salvării Naționale deoarece nu au fost de accord cu alegerea lui Petre Roman ca președinte al respectivului partid. Președintele FDSN a fost Oliviu Gherman, ales în urma primei Conferințe Naționale a FDSN, care s-a desfășurat pe 27-28 iunie 1992. În cadrul alegerilor din 27 septembrie 1992, FDSN a obținut cele mai multe voturi, trimițând în Parlament 117 deputați și 49 senatori.

Convenția Democrată din România a luat ființă pe 26 noiembrie 1991, fiind formată din PNȚ-CD, PNL, PSDR, PER, PAC, UDMR, Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociața Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația “21 Decembrie”, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic “Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Au mai intrat în CDR în cursul anului 1992 și Partidul Național Liberal-Convenția Democratică, Partidul Național Liberal/Aripa Tânără și Federația Ecologistă din România. Rezultatele alegerilor parlamentare din 1992 au plasat CDR pe locul doi, cu 20% din voturile valabil exprimate, obținând 34 de mandate, ceea ce înseamnă o pondere parlamentară de 24,4% pentru Camera Deputaților și 23,77% pentru Senat.

Pe data de 6 februarie 1990, Frontul Salvăii Naționale se înscria la TMB ca “mișcare politică” și câștiga detașat alegerile din 1990, formând un guvern condus de Petre Roman. De-a lungul anului 1991, în interiorul partidului se conturează două curente, unul în jurul lui Petre Roman și celălalt în jurul lui Ion Iliescu. În urma mineriadei din 24-28 septembrie 1991 are loc ruptura decisivă dintre Petre Roman și Ion Iliescu. Deși, din punct de vedere juridic, gruparea Roman “moștenește” FSN, majoritatea electoratului se va îndrepta către gruparea Iliescu, astfel încât, la alegerile din 27 septembrie 1992, FDSN primea 27,72% din voturi, iar FSN doar 10,19%.

Partidul Unității Națiunii Române s-a înființat pe 15 martie 1990. Acesta se prezenta ca “o organizație politică, de orientare social-liberală, a cetățenilor români, indiferent de rasă, etnie, sex, profesie, poziție socială, domiciliu etc.” La alegerile parlamentare din 1992, PUNR a obținut 7,7% din voturi pentru Camera Deputaților și 8,1% din voturile pentru Senat, trimițând în Parlament 30 de deputați și 14 senatori.

Uniunea Democrată Maghiară din România a fost înființată pe 28 ianuarie 1990. UDMR nu avea o doctrină propriu-zisă deoarece era o formațiune ce reunea mai multe platforme politice, organizații culturale și științifice. Țelul UDMR era promovarea intereselor minorității maghiare din România, a oricărei inițiative ce contribuia la păstrarea și consolidarea identității comunității maghiare. În cadrul alegerilor din 1992, UDMR a obținut 7,05% din voturile valabil exprimate pentru Camera Deputaților și 7,60% din voturile pentru Senat, adică a trimis în noul Parlament 27 de deputați și 12 senatori.

Partidul România Mare s-a înființat pe 20 iunie 1991. Baza teoretică și ideologică a acestuia era “doctrina națională”, ca “expresie sintetică a existenței multimilenare a românilor”. Acest concept “înmănunchea credința pentru glia străbună și tradițiile strămoșești”. Idealurile și principiile “doctrinei naționale” rezultau din “altoirea pe tulpina națională a unor valori ale doctrinelor social-democrate și creștin-democrate”. La alegerile legislative din 1992, acesta a obținut 3,9% din voturile pentru Camera Deputaților și 3,85% din voturile pentru Senat. Astfel, având în noul Parlament 16 deputați și 6 senatori.

Partidul Socialist al Muncii s-a fondat pe 23 ianuarie 1992. PSM se considera “un partid nou, modern, al stângii democratice, continuator al mișcării socialiste muncitorești și democratice din România”. În cadrul alegerilor din 1992, Partidul Socialist al Muncii a obținut 3,04% din voturile valabil exprimate pentru Camera Deputaților și 3,19% din voturile pentru Senat. Așadar, acesta a trimis în Parlament 13 deputați și 5 senatori.

Partidul Democrat Agrar din România s-a înființat pe 29 ianuarie 1990. Acesta se declara, la înființare, un partid de centru “care își trage identitatea din îndeplinirea aspirațiilor de dezvoltare a ruralului românesc”, și se credea continuatorul mișcării agrariene interbelice din România. În urma alegerilor din 1992, PDAR a obținut doar 2,999% din voturile valabil exprimate pentru Camera Deputaților, lipsindu-i doar 118 voturi pentru a trece pragul electoral impus de 3%. Pentru Senat, acesta a adunat 3,3% din voturi și a obținut 5 mandate de senator.

Anul 1992 a reprezentat un an foarte important deoarece în urma alegerilor din 27 septembrie, România a implementat atât instituțiile politice, cât și mecanismele de guvernare, specifice statului de drept și standardelor democrației. În anul 1992 s-au desfășurat atât alegeri legislative, cât și prezidențiale. Alegerile prezidențiale s-au desfășurat în baza Legii 69/1992, această lege prelua o mare parte din dispozițiile Legii pentru alegerile parlamentare. Pentru a-și putea depune candidatura, fiecare candidat trebuia să prezinte o listă cu cel puțin 100.000 de susținători, chiar dacă propunerile erau făcute de un partid sau dacă veneau din partea unor independenți. Primul tur urma să fie organizat pe 27 septembrie 1992, iar președintele trebuia să obțină majoritatea absolută, adică 50% plus 1 din voturile alegătorilor de pe listele permanente. Al doilea tur urma să fie organizat pe 11 octombrie 1992, la acesta participând doar primii doi candidați care au obținut cele mai multe voturi.

În cadrul alegerilor prezidențiale din 1992, observăm că numărul candidaților înscriși oficial este mai mare decât în 1990, numărul dublându-se, și așadar am avut 6 candidați dintre care unul era independent(vezi Anexa 12), asta fiind o noutate pentru România. Prima candidatură a fost depusă de către Ion Iliescu și era susținut de Frontul Democrat al Salvării Naționale, Partidul Liber Schimbist, Partidul Unității Social-Democrate și Partidul Socialist Democratic Român, având drept slogan electoral “Cred în schimbarea în bine a României”. A doua candidatură depusă a fost a lui Emil Constantinescu, susținut de către Convenția Democrată Română, acesta a avut drept slogan “Să reclădim împreună speranța”. Gheorghe Funar și-a depus candidatura pe data de 26 august 1992 și venea din partea Partidului Unității Naționale Române, acesta având drept slogan “Muncă, libertate, demnitate națională, credință în Dumnezeu”. Următoarea candidatură a fost cea a lui Ioan Mânzatu, acesta fiind susținut de Partidul Republican, și avea drept slogan electoral “Votați o șansă onestă pentru România”. Caius Traian Dragomir venea din partea Frontului Salvării Naționale și avea drept slogan “Un președinte pentru toți românii!”. Singurul candidat indepenedent a fost Mircea Druc și avea drept slogan electoral “Nu există români de dincolo și de dincoace. Noi suntem din țară”.

Putem observa că simultaneitatea alegerilor prezidențiale și parlamentare a oferit candidaților pentru funcția supremă în stat șansa de a transfera din popularitatea lor către partidele în numele cărora candidau, devenind astfel “locomotive electorale”. Din cei șase candidați, favoritul era președintele în exercițiu, Ion Iliescu. O altă caracteristică a acestor alegeri a fost faptul că spre deosebire de alegerile din 1990, partidele istorice au avut un singur candidat, pe Emil Constantinescu.

După primul tur, au rămas în cursă președintele în exercițiu, Ion Iliescu și Emil Constantinescu(vezi Anexa 13). Însă, Ion Iliescu avea o serie de atuuri față de contracandidatul său: carismă, notorietate mult mai ridicată, experiență politică mai bogată și imagine mai bună. Prezența în Convenție a UDMR până la alegerile generale a contribuit la sprijinul oferit de electoratul maghiar către Emil Constantinescu, dar și balansarea electoratului naționalist către Ion Iliescu. În această situație, Gheorghe Funar, clasat pe locul trei în primul tur, a oferit sprijinul său lui Ion Iliescu. Așadar, Ion Iliescu s-a impus confortabil în turul II, cu aproximativ 61% din voturile valabil exprimate și cu peste 2,7 milioane de voturi față de Emil Constantinescu(vezi Anexa 14).

Putem spune că turul al doilea a reprezentat o confruntare între stânga moderată, aliată cu centrul și dreapta politică, aliată la rândul ei cu periferia. În turul II, Emil Constantinescu a câștigat în majoritatea circumscripțiilor din Transilvania și Banat, datorită sprijinului maghiar. În Covasna și Harghita, acesta a obținut peste 85%, respectiv 90% din voturi. În schimb, cele mai mari diferențe în favoarea lui Ion Iliescu s-au înregistrat în circumscripțiile unde FDSN a avut majorități absolute sau simple la alegerile parlamentare. Spre exemplu, în Teleorman, Călărași, Buzău, Iliescu a primit peste 80% din voturi.

Pe lângă alegerile prezidențiale și parlamentare, în anul 1992 s-au desfășurat și primele alegeri locale libere, pe data de 9 februarie-primul tur și pe 23 februarie-al doilea tur. Scrutinul local a fost reglementat de Legea nr. 70 privind alegerile locale din 28 noiembrie 1991. Scrutinul local s-a desfășurat în două etape: prima etapă a fost organizată pentru alegerea primarilor și consilierilor locali, primarii fiind aleși prin vot direct, în circumscripții uninominale, iar consiliile locale erau alese prin vot direct, dar în baza scrutinului de listă; a doua etapă era organizată în termen de 30 de zile de la constituirea consiliilor locale, pentru a alege în mod indirect consilierii județeni, de către corpul de electori.

Candidatul care întrunea majoritatea absolută era declarat primar. Însă, dacă nici un candidat nu obținea 50% plus 1 din voturile valabi exprimate, se organiza al doilea tur în cel mult două săptămâni, în acesta intrând doar primii doi candidați, fiind declarat ales candidatul care a obținut cele mai multe voturi. Dacă exista paritate de voturi a cel puțin doi candidați, se declara balotaj și se organiza al doilea tur de scrutin la care participau doar primii doi candidați. Consilierii județeni erau aleși într-un mod mai puțin cunoscut în zilele noastre deoarece a fost folosit doar în 1992. Consilierii județeni erau aleși prin vot indirect de către un corp de electori, care era format din toți consilierii locali din județul respectiv, rezultați în urma scrutinului pentru alegerea consilierilor locali.

Partidele care au obținut locuri în cadrul consiliilor locale, puteau să depună câte o listă de candidaturi pentru consiliul județean, în termen de 10 zile de la constituirea ultimului consiliu local din județ. Se organiza un scrutin separat, în care toți electorii din județ mergeau să își aleagă consilierii județeni. Votarea avea loc într-o singură zi, desfășurându-se între intervalul orar 8:00-20:00. Aceste alegeri erau considerate valabile numai dacă participau la vot cel puțin două treimi din numărul total de electori, asta în cazul primului tur; iar în turul al doilea condiția era să participe cel puțin 50% din alegători. În cazul în care nu se întruneau aceste majorități, în termen de 10 zile era organizat un alt scrutin, acesta fiind considerat valabil dacă se întrunea majoritatea absolută a votanților. Una dintre cele mai importante prevederi, care s-a aplicat doar în cazul alegerilor din 1992 și celor din 1996, a fost instituirea unui cvorum de prezență. Conform acestui cvorum, alegerile erau considerate valabile dacă la scrutinul dintr-o anumită circumscripție participau cel puțin 50% din totalul alegătorilor. Dacă acest cvorum nu era îndeplinit, era organizat un alt scrutin, acesta fiind considerat valabil indiferent de cvorumul de prezență.

Comisia parlamentară de coordonare a prezentării campaniei electorale prin radio și televiziunea a luat ființă în urma ședinței comune a birourilor permanente ale celor două camere ale Parlamentului. Scopul acesteia era să asigure corectitudinea respectivei campanii electorale, precum și neutralitatea radioului și a televiziunii de stat. Astfel, aceasta supraveghea modul în care campania electorală urma să fie reflectată în televiziune și radio, trebuia să medieze eventualele conflicte dintre formațiunile politice, trebuia să asigure o competiție loială și un cadru adecvat pentru alegerile locale. Aceasta controla totodată durata și ordinea în care partidele urmau să intre în emisie pentru a se prezenta în fața cetățenilor. Potrivit rezultatelor definitive, în cadrul primului tur au ieșit la vot 65% din totalul alegătorilor, participarea la cel de-al doilea tur a fost mai redusă, fiind în proporție 50% la nivel național(vezi Anexa 15).

Concluzii

Consider că pentru a putea să ne conturăm viitorul, trebuie să ne împăcăm cu trecut, să învățăm din greșelile strămoșilor noștrii și să ne implicăm mult mai mult în prezentul țării, pentru a putea cândva să fim capabili să scriem istoria. Tema mea a abordat două dintre cele mai importante perioade ale țării, cea comunistă, fiind simbolul terorii și al înfometării populației. Iar cealaltă, democrația, fiind simbolul libertății și al egalității.

În finalul acestei lucrări o să încep cu modul în care s-au instaurat cele două regimuri. Comunismul a făcut patru pași uriași pentru a ajunge la putere, însă cel mai important a fost câștigarea alegerilor din 1946. Putem spune despre regimul communist că s-a instaurat prin brutalitate, prin forță, prin minciună, comuniștii recurgând la cele mai joasnice tertipuri pentru a ajunge la putere. Sfârșitul acestei perioade a venit odată cu revoluția din 1989, o revoluție sângeroasă și brutală în care mulți oameni și-au pierdut viața, inclusiv conducător comunist, Nicolae Ceaușescu. În anul 1990 au avut loc primele alegeri libere, România încheiând un capitol devastator, și deschizând un drum care părea promițător, drumul către democrație.

De asemenea, am decis să fac o scurtă comparație între viața politică din perioada comunistă și viața politică din perioada postcomunistă, precum și o comparație între alegerile cele mai reprezentative pentru perioadele respective, o comparație între alegerile care au avut loc în anul 1946 și cele care au avut loc în anul 1992.

O să încep prin a compara instituțiile politice din cele două regimuri. Chiar dacă perioada comunistă s-a instaurat în anul 1946, România nu a avut de la început un conducător, o personalitate care să reprezinte țara, deoarece funcția de Președinte a fost introdusă pentru prima oară în Constituția din 1965, Nicolae Ceaușescu fiind primul și unicul Președinte comunist, începând cu anul 1974. Până în anul 1961, atribuțiile Președintelui erau exercitate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale, din 1961 până în 1974 acesta a fost înlocuit de Consiliul de Stat. Spre deosebire de perioada comunistă, instaurarea democrației în România a însemnat un nou Președinte, primul Președinte postdecembrist a fost Ion Iliescu. În perioada comunistă Președintele era ales de către MAN, iar în perioada democratică acesta este ales prin vot universal, secret, egal și liber exprimat.

În perioada comunistă, puterea legislativă a fost deținută de către Marea Adunare Națională, aceasta fiind unicamerală, și era aleasă de cetățeni, în cadrul circumscripțiilor electorale, norma de reprezentare fiind de un deputat la 40. 000 de locuitori. După căderea comunismului, organul legiutor al României a devenit Parlamentul, acesta fiind bicameral, și este compus din Camera Deputaților și Senat, membrii acestora fiind aleși prin scrutin de listă, iar norma de reprezentare este de un deputat la 73. 000 de locuitori și un senator la 168. 000 de locuitori. Una dintre cele mai importante atribuții ale MAN a fost că alegea Președintele.

Puterea executivă a fost deținută de către Consiliul de Miniștri, în perioada comunistă. Acesta era format din președintele Consiliului de Miniștri(primul-ministru), unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri. Consiliul de Miniștri era ales de către Marea Adunare Națională, în prima sesiune și pe durata legislaturii acesteia. Guvernul este cel care exercită funcția executivă în perioada postcomunistă. Spre deosebire de perioada comunistă, Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, după ce a consultat partidul care deține majoritatea absolută în Parlament. Respectivul candidat îi va cere Parlamentului votul de încredere asupra programului și a întregii liste a Guvernului, în termen de zece zile.

Alegerile din 19 noiembrie 1946 au reprezentat o etapă importantă cu privire la instaurarea comunismului în România. Aceste alegeri s-au desfășurat într-o atmosferă de maximă tensiune. Comuniștii au dirijat total aceste alegeri deoarece le dedea drept de vot persoanelor peste 21 de ani, însă nu puteau vota persoanele considerate de aceștea nedemne. Blocul Partidelor Democratice era partidul comuniștilor, iar principalul oponent al acestora a fost Partidul Național Țărănesc. Comuniștii au amânat anunțarea rezultatelor, care trebuia să aibe loc pe 20 noiembrie, acestea fiind întârziate timp de 48 de ore. Această întărziere a fost explicată de mulți autori postcomunișt drept pretextul ideal pentru “falsificarea alegerilor”. Respectivii autori consideră că în momentul în care comuniștii ar fi fost învinși, aceștea au ordonat oamenilor politici, înfiltrați în cadrul tuturor județelor să modifice rezultatele, încât aceștea să iasă învingători. Alegerile din 1992 s-au desfășurat diferit față de cele din 1965 deoarece nu se mai simțea agresiunea în aer, iar aceste alegeri nu sunt considerat ca fiind falsificate. În 1992, au avut loc alegeri prezidențiale, parlamentare cât și primele alegeri locale libere. În cadrul alegerilor parlamentare, rezultatele arătau opt partide și formațiuni politice care aveau să formeze noul Parlament, acestea erau: FDSN, CDR, FSN, PUNR, UDMR, PRM, PSM și PDAR. Alegerile prezidențiale s-au desfășurat în două tururi, primul pe 27 septembrie și al doilea pe 11 octombrie, acestea fiind câștigate de Președintele în exercițiu, Ion Iliescu. Alegerile locale s-au desfășurat în două tururi, pe data de 9 februarie a avut loc primul tur și pe 23 februarie-al doilea tur, în urma acestora fiind aleși primarii, consilierii locali și consilierii județeni.

Bibliografie

Cărți

Constantin Nica, Aristide Cioabă, Bogdan-Mihai Popescu, Sisteme electorale și sisteme democratice, București, Editura Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale, 2009.

Dicționar Oxford de politică, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.

Domenico Fisichella, Știința Politică:Probleme,concepte,teori, Iași, Editura Polirom, 2007.

Pierre Martin, Les systemes electoraux et les modes de scrutin, Paris, Editeur Montchrestien, 1997.

Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, Craiova, Volumul I, Editura Universitaria, 1999.

Claudiu Barbu, Sisteme electorale: Interacțiuni cu mediul instituțional, București, Editat de Universul Juridic, 2010.

Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, București, Editura Monitorul Oficial, 1998.

Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale:Doctrine și realități, București, Editura C.H. Beck, 2007.

I.Muraru, E.S.Tănăsescu, Consituția României: Comentariu pe articole, București, Editura C.H.Beck, 2008.

Constituția României.

Elena Mădălina Nica, Drept electoral, Craiova, Editura Sitech, 2010.

Gheorghe Iancu, Gheorghe Glăvan, Sistemul electoral, București, Editura All Beck, 2005.

David M. Farrell, Electoral Systems:A comparative introduction , 2nd Edition, England, Published by Palgrave Macmillan, 2011.

Arend Lijphart, Sisteme electorale și sisteme de partide:un studiu despre douăzeci și șapte de democrații, Cluj-Napoca, Editura CA Publishing, 2010.

Gheorghe Fulga, Socități și sisteme politice contemporane, București, Editura Economică, 2003.

Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică, Iași, Editura Institutul European, 2002.

Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice:Sisteme electorale contemporane, București, Volumul II, Editura C.H.Beck, 2009.

Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998.

Cezar Stanciu, Traversând infernul: Scurtă istorie a comunismului românesc(1948-1989), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2010.

Gheorghe Onișoru, Alianțe și confruntări între partidele politice din România(1944-1947) , București, Editura Fundația Academia Civică, 1996.

Victor Frunză, Istoria comunismului în România, Ediția a 3-a, București, Copyright V.F.& Evf., 1999.

Ghiță Ionescu, Comunismul în România, București, Editura Litera, 1994.

Ichil Benditer, Ioan Muraru, Drept constituțional, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1982.

Mihai Ghițulescu, Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi , Publicat în “Instituțiile politice în timpul regimului comunist”, Sorin Liviu Damean(coordonator) , Târgoviște, Editura Cetatea de scaun, 2014.

Ion Deleanu, Drept constituțional. Tratat elementar, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980.

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 12, Volumul I, București, Editura All Beck, 2005.

Cristian Ionescu, Dezvoltarea Constituțională a României: Acte și documente 1741-199, București, Editura Lumina Lex, 1998.

Ioan Stanomir, Libertate, lege și drept: O istorie a constituționalismului românesc, Iași, Editura Polirom, 2005.

Gheorghe Sbârnă, Constituțiile României: Studii, București, Editura Cetatea de Scaun, 2012.

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituțiile române: Texte. Note. Prezentare comparativă, București, Editura Actami, 2000.

Nistor Prisca, Drept constitutional, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977.

Maria Magdalena Novac, Anca Luminița Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821 până în prezent, București, Editura Teora, 1999.

Mihaela-Cristina Verzea, Partidul-Stat. Structuri politice (1948-1965) , Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2013.

Malgosha Gago, Willy Golberine, România, 1989: autopsia unei evoluții eșuate, București, Editura Adevărul Holding, 2011.

Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, București, Editura Fundației culturale române, 1999.

Stephen Fischer, România în secolul al XX-lea, Galați, Editura Institutul European, 1998.

George Galloway și Bob Wylie, Prăbușirea Ceaușeștilor și revoluția română, Ediția 1-a, București, Editura Viga, 2009.

Garbis Ohanisian, Climatul general al României în perioada dintre revoluție și alegeri, Publicat în Renașterea unei democrații: Alegerile din România de la 20 mai 1990, Petre Datculescu, București, Editura Coresi, 1991.

Ionuț Șerban, Ideea de revoluție la români, Craiova, Editura Sitech, 2010.

Mihai Dumitru, Personalități politice: candidații la președinție și alte persoane publice, Publicat în Renașterea unei democrații: Alegerile din România de la 20 mai 1990, Petre Datculescu, București, Editura Coresi, 1991.

Alexandru I. Bejan, Prezentarea și analiza comparativă a rezultatelor alegerilor de la 20 mai 1990, Publicat în Renașterea unei democrații: Alegerile din România de la 20 mai 1990, Petre Datculescu, Editura Coresi, București, 1991.

Aristide Cioabă, Sistemul politic român, București, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2007.

Anca Parmena Olimid, Politică românească după 1989, Craiova, Editura Universitaria, 2008.

Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 2, București, Editura C. H. Beck, 2011.

Bianca Selejan Guțan, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 2, București, Editura Hamangiu, 2008.

Ștefan Deaconu, Instituții politice, București, Editura C. H. Beck, 2012.

Mihai Bădescu, Cătălin Andruș, Cătălina Năstase, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Universul Juridic, 2011.

Tudorel Toader, Constituția României reflectată în jurisprudența constituțională, București, Editura Hamangiu, 2011.

Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Universul Juridic, 2011.

Luminița Dragne, Drept constitutional și insituții politice, Ediția a 2-a, București, Editura Universul Juridic, 2009.

Dinu C. Giurescu, Falsificatorii: “Alegerile” din 1946, București, Editura RAO International Publishing Company, 2006.

Magazin istoric, T. A. Pokilvailova, Metode de desfășurare a alegerilor din România, 1995.

Keith Hitchins, România 1866-1947, Ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2013.

Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Stoica, Enciclopedia partidelor politice din România 1859- 2003, București, Editura Meronia, 2003.

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, București, Editura Enciclopedică, 1999.

Grigore Lazarovici, Partidismul la români, Galați, Editura Galați University Press, 2012.

Stan Stoica, România după 1989- Enciclopedie de istorie, București, Editura Meronia, 2010.

Adrian Gorun, Partide politice în România post-1989(culegere de texte fundamentale, informații și date), Târgu-Jiu, Editura Academica Brâncuși, 2008.

Surse internet

http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/078_-_Dreptul_electoral.pdf, Accesat la data 29. 02. 2016, ora 15: 22.

http://ro.scribd.com/doc/25191666/Teza-de-an-Sistemul-Electoral-Al-Rm#scribd, Accesat la data 28. 02. 2016, ora 11: 07.

http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/078_-_Dreptul_electoral.pdf, accesat la data 29. 02. 2016, ora 15: 22.

http://ro.scribd.com/doc/294886997/Sisteme-Electorale-Sinteza-Curs#scribd, accesat la data 29. 02. 2016, ora 17: 00.

https://dexonline.ro/definitie/referendum, accesat la data 15. 03. 2016, ora 15: 00.

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/3-2000.php, accesat la data 15. 03. 2016, ora 17: 45.

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/3-2000.php, accesat la data 15. 03. 2016, ora 19: 00.

http://muntealb.orgfree.com/Articole/scrutin-uninominal.htm, accesat la data 19. 01. 2016, ora 12: 24.

https://dunastu.wordpress.com/tag/i-contextul-istoric-al-instaurarii-regimului-comunist-in-romania-1944-1948/, accesat la data 22.03.2016, ora 09:40.

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/referat-despre-instaurarea-regimului-comunist-in-romania, accesat la data 22.03.2016, ora 13:04.

https://dunastu.wordpress.com/tag/i-contextul-istoric-al-instaurarii-regimului-comunist-in-romania-1944-1948/, accesat la data 22.03.2016, ora 13:30.

http://www.apd.ro/files/publicatii/brosura_uninominal.pdf, accesat la data 13. 04. 2016, ora 18: 12.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=27840, accesat la data 13. 04. 2016, ora 19: 00.

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/19339, accesat la data 13. 04. 2016, ora 20: 05.

http://epochtimes-romania.com/news/retrospectiva-constitutionala-privind-functia-de-presedinte–62116 , accesat la data 06. 04. 2016, ora 11: 05.

http://www.rogoveanu.ro/constitutia/const1965.htm, accesat la data 22. 03. 2016, ora 20: 03.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu, accesat la data 11. 04. 2016, ora 12: 12.

http://www.magazincritic.ro/2014/01/26/regimul-nicolae-ceausescu-1965-1989/, accesat la data 11. 04. 2016, ora 12:45.

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutia-republicii-populare-romane-1948.php, accesat la data 23. 03. 2016, ora 17: 08.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C8%9Bional%C4%83, accesat la data 11. 04. 2016, ora 13: 08.

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/10/03/primele-alegeri-prezidentiale-din-romania-11-26-04, Accesat la data 14 mai 2016, ora 15: 00.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1990, Accesat la data 14. 05. 2016, ora 16:00.

http://www.agerpres.ro/documentareparlamentare2012/2012/10/30/alegerile-parlamentare-din-20-mai-1990-16-58-25, accesat la data 14. 05. 2016, ora 16: 40.

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_370_2004_alegerea_presedintelui_romaniei_republicata_2011.php, accesat la data 18. 04. 2016, ora 14: 35.

https://www.ccr.ro/constitutia-romaniei-2003, accesat la data 18. 04. 2016, ora 15: 20.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu, accesat la data 18. 04. 2016, ora 18: 46.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Constantinescu, accesat la data 18. 04. 2016, ora 20: 13.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_B%C4%83sescu, accesat la data 18. 04. 2016, ora 21: 05.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Klaus_Iohannis, accesat la data 18. 04. 2016, ora 21: 20.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_prim-mini%C8%99trilor_Rom%C3%A2niei, accesat la data 24. 04. 2016, ora 13: 00.

http://gov.ro/ro/fosti%20ministri, accesat la data de 24. 04. 2016, ora 14: 35.

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/art90/docs/alegeri46_opus_apr90.htm, accesat la data 19. 05. 2016, ora 19: 14.

http://www.vestul.ro/stiri/3837/falsificarea-alegerilor-din-1946-un-pas-spre-dictatura-comunista.htm, accesat la data 19. 05. 2016, ora 19: 45.

http://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Ealegatori-opri%C8%9Bi-de-la-vot%E2%80%9D-cum-au-falsificat-comuni%C8%99tii-alegerile-din-1946/, accesat la data 28. 05. 2016, ora 16: 02.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1989, accesat la data 10. 06. 2016, ora 12: 34.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Procesul_%C8%99i_execu%C8%9Bia_so%C8%9Bilor_Ceau%C8%99escu , accesat la data 10. 06. 2016, ora 13: 04.

http://www.agerpres.ro/documentareparlamentare2012/2012/10/30/alegerile-parlamentare-din-27-septembrie-1992-17-06-06 , accesat la data 10. 06. 2016, ora 15: 09.

http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/27-septembrie-1992–alegerile-parlamentare-cum-a-fost_7483, accesat la data 10. 06. 2016, ora 15: 45

https://ro.wikipedia.org/wiki/Frontul_Democrat_al_Salv%C4%83rii_Na%C8%9Bionale, accesat la data 11. 06. 2016, ora 10: 05.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Unit%C4%83%C8%9Bii_Na%C8%9Biunii_Rom%C3%A2ne, accesat la data 11. 06. 2016, ora 11: 38.

http://www.psr.org.ro/echipa/istoricul-partidului, accesat la data 11. 06. 2016, ora 16: 06.

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/10/03/alegerile-prezidentiale-din-1992-11-29-27 , accesat la data 12. 06. 2016, ora 13: 45.

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/10/03/alegerile-prezidentiale-din-1992-11-29-27, accesat la data 12. 06. 2016, ora 14: 34.

http://jurnalul.ro/stiri/politica/1990-2004-istoria-votului-la-alegerile-prezidentiale-din-romania-520215.html, accesat la data 12. 06. 2016, ora 15: 34.

http://www.agerpres.ro/documentare-locale-2012/2012/05/03/primele-alegeri-locale-libere-1992-14-51-50, accesat la data 12. 06. 2016, ora 18:01.

http://www.dozadebine.ro/primele-alegeri-locale-libere-februarie-1992/, accesat la data 12. 06. 2016, ora 18: 26.

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/05/06/primele-alegeri-locale-libere-februarie-1992-11-25-03, accesat la data 12. 06. 2016, ora 19: 02.

Anexe

Anexa 1: Actul de abdicare al Regelui Mihai I

Sursa: https://www.google.ro/search?q=actul+de+abdicare&espv=2&biw=1366&bih=623&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjN-5n-1ZvNAhVDaxQKHXSbCu8Q_AUIBigB#imgrc=RaZCpjmeb_lQZM%3A , accesat la data 9. 06. 2016, ora 20: 04.

Anexa 2: Singurul Președinte comunist al României, Nicolae Ceaușescu

Sursa: https://www.google.ro/search?q=numirea+lui+ceausescu+ca+presedinte&espv=2&biw=1366&bih=623&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwizx8Ov15vNAhWIyRQKHeJcCksQ_AUIBygC#imgrc=sJZYwPb3qC-3jM%3A, accesat la data 9. 06. 2016, ora 20: 10.

Anexa 3: Ultima cuvântare a lui Ceaușescu, Piața Palatului, 21 Decembrie 1989

Sursa: George Galloway și Bob Wylie, Prăbușirea Ceaușeștilor și revoluția română, Ediția 1-a, București, Editura Viga, 2009, p. 221.

Anexa 4: Soții Ceaușescu fugind din clădirea Comitetului Central, 22 Decembrie 1989

Sursa: George Galloway și Bob Wylie, Prăbușirea Ceaușeștilor și revoluția română, Ediția 1-a, București, Editura Viga, 2009, p. 222.

Anexa 5: Maiorul Vasile Maluțan-pilotul elicopterului lui Ceaușescu

Sursa: George Galloway și Bob Wylie, Prăbușirea Ceaușeștilor și revoluția română, Ediția 1-a, București, Editura Viga, 2009, p. 222.

Anexa 6: Candidații la alegerile prezidențiale din 20 mai 1990

Sursa: https://www.google.ro/search?q=candidatii+la+alegerile+din+1990&espv=2&biw=1366&bih=623&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjS8Pav2pvNAhXCOxoKHdD6DEMQ_AUICCgD#imgrc=feDvctdCJw9j3M%3A, accesat la data 9. 06. 2016, ora 20: 20.

Anexa 7: Simbolul Blocului Partidelor Democrate

Sursa: https://www.google.ro/search?q=blocul+partidelor+politice&espv=2&biw=1366&bih=623&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiAxaWL5Z3NAhVDWRQKHZdlBQYQ_AUIBigB#imgrc=niQ3OxsdEvOh8M%3A, accesat la data 10. 06. 2016, ora 18: 12.

Anexa 8: Simbolul Partidului Național Țărănesc

Sursa: https://www.google.ro/search?q=Partidul+national+taranesc+1946&espv=2&biw=1366&bih=623&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjr_OXj5Z3NAhXIVxQKHeUHAhQQ_AUIBigB#tbm=isch&q=Partidul+national+taranesc+ochiul+1946+campanie+electorala&imgrc=RzwVMgKYyJ6ZCM%3A, accesat la data 10. 06. 2016, ora 18: 20.

Anexa 9: Rezultatele alegerilor din 1946

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_generale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1946, accesat la data 11. 06. 2016, ora 19:23

Anexa 10: Statistică electorală privind alegerile parlamentare-Camera Deputaților(1992)

Sursa: https://www.google.ro/search?q=rezultate+alegeri+1992+camera+deputatilor&espv=2&biw=1366&bih=667&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiik4yvsaLNAhVCthoKHXIEDvsQ_AUIBygC#imgrc=FTx7EyfY8l66qM%3A, accesat la data 12. 06. 2016, ora 11: 04.

Anexa 11: Statistică electorală privind alegerile parlamentare-Senat(1992)

Sursa: https://www.google.ro/search?q=rezultate+alegeri+1992+senat&espv=2&biw=1366&bih=667&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjI28OtsqLNAhWDuBQKHVsVAKgQ_AUIBigB#imgrc=1dYeLIC9i07BCM%3A, accesat la data 12. 06. 2016, ora 11: 09.

Anexa 12: Candidații înscriși la alegerile prezidențiale din 1992. Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Gheorghe Funar, Ion Mânzatu, Caius Traian Dragomir, Mircea Druc

Sursa: https://www.google.ro/search?q=candidati+alegeri+prezidentiale+1992&espv=2&biw=1366&bih=667&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjvw6S9warNAhXLtRQKHTBCB7YQ_AUICCgD , accesat la data 15. 06. 2016, ora 16: 05.

Anexa 13: Rezultatele alegerilor prezidențiale din 1992(Turul I)

Sursa: Stan Stoica, România după 1989-Enciclopedie de istorie, București, Editura Meronia, 2010, p. 349.

Anexa 14: Rezultatele alegerilor prezidențiale din 1992(Turul II)

Sursa: https://www.google.ro/search?q=rezultate+alegeri+prezidentiale+1992&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwip0Pnr2aLNAhXLOxQKHXPEAv0Q_AUICCgB&biw=1366&bih=667#imgrc=I7ZaU8ixz31_KM%3A, accesat la data 12. 06. 2016, ora 17: 32.

Anexa 15: Rezultatele alegerilor locale(1992)

Sursa: Stan Stoica, România după 1989-Enciclopedie de istorie, București, Editura Meronia, 2010, pp. 354-355.