Alegerea unei teme extrem de complexe precum crearea unei cărți ilustrate menită să vină în sprijinul copiilor afectați de problemele cauzate de… [301935]

Universitatea Aurel Vlaicu dinArad

Facultatea de Design

LUCRARE DE DISERTAȚIE

DESIGNUL CREATIV ÎN

FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA

COPILULUI ,,PROBLEMĂ’’

PROIECT EDUCAȚIONAL

coordonatori:

masterant:

Jivan Adriana Teodora

Anul

2019

INTRODUCERE

Alegerea unei teme extrem de complexe precum crearea unei cărți ilustrate menită să vină în sprijinul copiilor afectați de problemele cauzate de adaptarea în mediul social, a venit sub forma unei provocări personale, a [anonimizat].

Principalul factor pe care l-[anonimizat], [anonimizat]. Axându-[anonimizat] a dus la apariția conceptului și termenului generalizat și anume ,,copilul problemă”, [anonimizat], și prin urmare nu este tolerat ne fiind conform cu cerințele sau normele sociale prestabilite și aceeptate.

Proiectul în sine este o abordare modernă, a [anonimizat]-[anonimizat], motion book/comic (un concept ce constă într-o formă de animație unde sunt combinate elemente grafice din cărțile de benzi desenate și mișcarea).

Alegera ilustrație ca mediu principal întrebuințat în procesul de conceptualizare și elababorare a acestei lucrări nu este întâmplătoare. Ilustrația accentuând funcția cognitivă. [anonimizat]. Ilustrațiile pot oferii copiilor un sens al propiei indentității și o recunoaștere a moștenirii lor culturale. Tot ilustrațiile pot elimina stereotipuri și cel mai important cresc interesul și bucuria copiilor pentru lectură.

[anonimizat], referitoare la beneficiile ilustrației asupra formării și dezvoltării din punct de vedere intelectual a copiilor. [anonimizat], a reprezentat în opinia mea o soluție prin care se poate capta și menține atenția copiilor.

[anonimizat] o [anonimizat] o [anonimizat], o sursă nelimită de informație și divertisment prin intermediul internetului. [anonimizat]. Am gândit această carte ilustrată pentru a [anonimizat].

[anonimizat], doresc să explorez mai mult acest domeniu pentru a contribui la educarea și formarea lor. [anonimizat] a acestuia. Interesul, curiozitatea, spontaneitatea, [anonimizat] a [anonimizat]. Cu timpul și mai ales odată cu începerea școlii, creativitatea pare a inra în declin. Picasso spunea Orice copil este creativ. Problema este cum să îl faci să rămână așa și când crește. Deșii toți ne naștem cu potențial creativ și îl manifestăm în copilărie, dacă nu ne cultivăm constant creativitatea, riscăm să ne pierdem această calitate. Cultivarea creativității în mintea și sufletul copiilor preșcolari este o necesitate și se impune din ce în ce mai mult într-o societate în plină mișcare.

Creativitatea reprezintă miraculoasa întâlnire dintre energia neinhibată a copilului cu ceea ce pare a fi opusul și dușmanul ei simțul ordinei, impus de disciplinata inteligență a adultului.

Definind creativitatea ca o combinație între gândire, emoție și imaginație, trebuie să avem în vedere crearea unor contexte adecvate manifestării celor trei componente prin alegerea de activități care să presupună exersarea gândirii, exprimarea emoțiilor și stârnirea imaginației. Inteligența, acest motor al imaginației, poate fi ținută permanent în funcțiune prin construirea unei baze solide de cunoștințe, prin încurajări, prin aprecierea spontaneității copiilor, prin validarea răspunsurilor non-standard, prin crearea unor situații-problemă, prin oferirea de teme și materiale diversificate. Pentru a cultiva creativitatea la vârsta școlară mică avem nevoie de toleranță la greșeală, curiozitate, deschidere spre nou, încredere în sine, simț critic. Dacă le asigurăm copiilor un mediu securizat, dar provocator, cu activități noi din zona lor de interes, folosind o strategie în care metodele moderne de învățare și evaluare au un rol permanent, putem crește inteligența și în consecință, creativitatea.

În cele din urmă integrarea socială este extrem de importantă în cazul oricărui copil dar nici stimularea creativității nu reprezintă o cantitate neglijabilă. Astfel îmi doresc ca în final să reușesc îmbinarea acestor aspecte psihologice și artistice în contextul proiectului. Fără a neglijea nici un aspect iar produsul final să fie pe cât de interesant vizual din punt de vedere al designului pe atât de util.

CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE

1.1.Adaptarea socială; deficitul de atenție și tulburare hiperactivă, noțiuni de bază

La baza principalilor factori care pot forma și accentua problemele de neadaptare socială stau anumite cauze care au un fundament strict psihologic precum tendința spre extraversie sau introversie exprimă preferință, de cele mai multe ori înnăscută, pe care fiecare dintre noi o manifestăm fie pentru lumea exterioară (a relaționării cu ceilalți, a varietații, a emoțiilor și a energiei debordante – în cazul extraversiei), fie pentru lumea interioară (a propriei interiorități psihice, a introspecției, a consecvenței, a stabilității și a controlului emoțiilor – în cazul introversiei).

Premisele simptomelor care stau la baza unui comportament antisocial sunt în general dictate de lipsa de obediență a copilului care posedă un coportament lipsit de respect uneori manifestat și prin lipsa compasiunii sau a toleranței față de interlocutor, chiar dacă ne referim la o persoană adultă părinte sau chiar pedagog, sau la un alt copil cu care copilul etichetat ca fiind problemă se poate observa că comportamentul lui nu se modifică, pentru a fi în conformitate cu doleanțele pe care conduita socială o cere de la acesta. În general copii își pot gestiona comportamentul în funcție de situația în care sunt implicații, dar în cazul copiilor care se confruntă cu neadaptarea socială lucrurile stau un pic diferit în funcție de caz.

Deoarece am ales să mă concentrez pe modul în care relaționeză copii cu ADHD (în engleză Attention Deficit Hyperactivity Disorder) înseamnă Deficit de Atenție / Tulburare Hiperkinetică și este una dintre cele mai frecvente afecțiuni psihiatrice întâlnite la copii și adolescenți. Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă școlară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30). voi prezenta comportamentul acestora în situații sociale. În ciuda opiniei generale greșite, despre copii cu ADHD aceștia sunt extrem de inteligenți, și prin urmare se plictisesc repede, astfel că de multe ori își folosesc inteligența pentru a înclina deznodământul unei situați în favoarea lor, reușind să obțină tot ce își doresc, cauzând tantrumuri.Tantrum-ul apare în cazul tuturor copiilor și nu este specific celor cu tulburare de deficit de atenție se manifestă atunci când apare un exces de furie și copilul țipă cât poate la ceea ce-l nemulțumește plânge, uitându-se imediat la tine parcă așteptând un răspuns devine agresiv când îi spui că nu mai stați la joacă și începe să trântească, să lovească sau să strice lucrurile se tăvălește pe jos când nu vrea să mergeți într-un anumit loc sau să faceți o anumită activitate în semn de protest față de părinte, recurge la un gest extrem și necugetat cum ar fi: să-și țină respirația sau să vomite. Aceste crize de personalitate sunt des întâlnite la copiii între 1–6 ani și fac parte din dezvoltarea lor normală.Tantrum-urile semnalează stările afective prin care trec micuții (furie, indignare, rușine), ce pot fi cauzate de: oboseală, foame, dorințe neîmplinite (vor o jucărie nouă), un mediu confortabil.

Datorită faptului că nu știu să-și gestioneze emoțiile prea bine și au limbajul prea puțin dezvoltat, apar aceste reacții tulburătoare pentru amble părți. Este bine de știut că în jurul vârstei de 2 ani frecvența tantrum-urilor poate atinge pragul maxim de 9 ori pe săptămână, iar durata acestora se încadrează între 2 și 5 minute. Însă, există cazuri în care durata lor poate avea și 30 minute, depinde de gravitatea situației.În jurul vârstei de 4 ani, intensitatea manifestărilor începe să scadă, pe măsură ce micuții își dezvoltă abilitățile de comunicare.

Când spunem “ADHD” ne imaginăm, de obicei, acel copil excesiv de hiperactiv, care se cațără peste tot, vorbește neîntrebat, încalcă toate regulile și este rezistent la orice formă de disciplinare (fie de tip recompensă, fie de tip pedeapsă), fiind un vulcan de energie ce epuizează atât familia, cât și cadrele didactice implicate în educația sa. In același timp, pare a fi și definiția unui copil foarte răsfățat, dar și a unui copil cu un temperament vulcanic și cu foarte multă energie de consumat.

ADHD înseamnă mult mai mult. Este important de știut că există doua tipuri de ADHD:

ADHD în care predomină neatenția – mai frecvent în cazul fetelor. Presupune un șablon consistent și vizibil de dificultăți de concentrare a atenției, în special în sarcinile care implică un efort mental susținut (cum sunt sarcinile școlare), dificultăți de organizare și planificare a activităților simple de zi cu zi, distractibilitate, superficialitate și neglijență în privința bunurilor personale și activițăților de realizat, dificultăți în a înțelege instrucțiuni verbale complexe, în a rămâne la subiect în timpul unei conversații și dificultăți în a povesti coerent o întâmplare.

ADHD în care predomină hiperactivitatea și impulsivitatea – mai frecvent la băieți. Implică o activitate motorie excesivă, o stare permanentă de agitație, vorbit excesiv, lipsa răbdării și incapacitatea de a amâna gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce își dorește, asumarea unor comportamente riscante fără o anticipare corectă a consecințelor sau a pericolului.

De multe ori, copilul prezintă toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburări: hiperactivitate, impulsivitate și neatenție, cu grade variabile de severitate.

Simptomele menționate nu trebuie să fie expresia unui comportament opoziționist, sfidător, ostil sau a eșecului de a înțelege instrucțiunile sau sarcina de realizat. În plus, multe dintre aceste simtome trebuie să fi fost prezente încă dinainte de vârsta de 12 ani.

Cum recunoaștem corect ADHD?

Orice copil poate fi, în anumite momente din viața, hiperactiv, impulsiv sau neatent fără a însemna că suferă de ADHD. Stilul de viață modern, care oferă oportunități reduse de mișcare în aer liber și activități practice, nu îi lasă pe copii să își consume într-un mod adecvat energia. Statul în casă în fața televizorului sau tabletei, dar și statul în bancă la școală ore în șir îi fac pe micuți să se transforme în adevărate “bombe cu ceas”. Din copii veseli, sănătoși și energici devin “copii-problemă”, cu toate consecințele de rigoare asupra vieții școlare și a familiei.

Pentru a lua în calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viața socială a copilului, abilitățile sale adaptive și mai ales performanța sa școlară să fie sever afectate de aceste tipuri de comportamente, astfel încât rezultatul să fie un copil disfuncțional în toate mediile de viață: familială, școlară sau academică și socială.

Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog de obicei după vârsta de 6 – 7 ani, întrucât comportamentul hiperactiv și durata mică de concentrare a ațentiei sunt adesea specifice copilului mic (în special în rândul băieților), fiind o etapă normală a dezvoltării.

Este foarte important de reținut că ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, fiind o condiție medicală prezentă încă de la naștere. Prin urmare, simptomele sale specifice trebuie să fi fost observate încă din copilăria mică, devenind mai evidente atunci când copilul este integrat în colectivitate. Astfel, dacă un copil manifestă simptomele descrise într-un moment bine definit în timp (spre exemplu, după divorțul părinților sau după alt eveniment traumatic, dar și după începerea școlii sau pur și simplu brusc, fără nicio explicație evidentă), cel mai probabil acesta nu suferă de ADHD, ci de o altă afecțiune medicală sau psihologică. Intrucât există foarte multe afecțiuni neurologice si psihiatrice care determină schimbarea comportamentului copilului într-un tipar de tip “ADHD”, diagnosticul diferențial este crucial.

Un diagnostic corect de ADHD presupune ca simptomele să fie vizibile în aproape toate contextele de viață ale copilului, atât acasă cât și la grădinița, școală sau la locul de joacă. În plus, acestea trebuie să se manifeste aproximativ la fel, indiferent de persoana cu care interacționează copilul sau care îl disciplinează. Un copil care este agitat nu numai acasă, la școală, sau care are manifestări de tip ADHD numai în prezența bunicilor, dar nu și a părinților, este cel mai probabil un copil fie răsfățat, fie cu alte probleme emoționale și de comportament care trebuie să fie corect identificate.

Să tratezi ADHD-ul ca pe o boală, mai degrabă decât ca pe un set de simptome, le poate face un deserviciu teribil și periculos atât copiilor, cât și adulților diagnosticați cu așa ceva, mai spune medicul american. Nu există îndoială în privința faptului că simptomele există: incapacitatea de a acorda atenție detaliilor, întreruperile, agitația, comportamentul impulsiv etc. Dar să pui toate aceste simptome laolaltă și să le transformi într-un diagnostic, ADHD, apoi să tratezi această așa-zisă boală cu stimulente, este ca și cum ai trata simptomul unui infarct, cum este durerea în piept, cu calmante, mai degrabă decât să mergi direct la sursa problemei și să „repari“ inima“. Este o atitudine periculoasă, neglijentă și greșită, subliniază Richard Saul.

1.2. Psihologia edcucației

Psihologic, educația se definește ca fiind „procesul de formare a omului ca personalitate în plan cognitiv, afectiv – motivațional, volitiv, atitudinal”; mai larg, ea reprezintă „un fenomen social de dezvoltare, formare, constituire a oamenilor ca subiecți ai acțiunii, cunoașterii și valorilor, prin comunicare și exercițiu, prin modelarea comportamentului lor și integrarea în activitatea și relațiile sociale…”.

În sfârșit, într-o abordare pedagogică generală, educația este ,,un ansamblu de acțiuni desfășurate în mod deliberat, într-o societate, în vederea transmiterii și formării la noile generații, a experienței de muncă și de viață a cunoștințelor, deprinderilor, comportamentelor și valorilor acumulate de omenire până în acel moment”.

În esență, punctele de vedere referitoare la educație pendulează între sociocentrism și antropocentrism, acceptă educația ca proces sau acțiune, ca interrelație umană sau ansamblu de influențe, având dimensiune socială sau constând în conducere/dirijare.

Este dificil de sintetizat efortul de definire a acestei realități complexe dar, câteva caracteristici esențiale ale educației, putem reține:

a) este specifică umanității (presupunând elementele conștiinței);

b) are caracter intenționat, deliberat (se bazează pe/urmărește scopuri prestabilite; aceasta nu include influențele educative întâmplătoare);

c) are caracter sistemic organizat (în măsura în care circumscrie instituționalizare);

d) vizează atingerea unui ideal de personalitate umană (social – istoric determinant);

e) evidentă complexitate și inevitabila permanență.

Dintr-o perspectivă general – operațională, acceptăm că educația poate fi privită ca „o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient sistematic și organizat; în fiecare moment, un subiect – individual sau colectiv – acționând asupra unui obiect – individual sau colectiv, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare atât condițiilor istorico-sociale prezente și de perspectivă, atât și potențialului său biopsihic individual”.

Nuanțând, putem utiliza sintagma „intervenție educativă” care lărgește sfera tradițională a conceptului „educație” (bazându-se pe perspectiva semiotică) și care desemnează orice act uman prin intermediul căruia se realizează o anumită influență capabilă să determine o anumită reacție a individului, o anumită modificare a personalității sale”.

Exerciții terapeutice

Scopul : îmbunătățirea capacității copiilor:de a urma instrucțiunile,de a participa la activități fără mișcări excesive ,de a-și aștepta rândul la activitățile de grup.Joc de mișcareConținut:copiii erau așezați pe scaune în cerc; fiecare copil a primit un cartonaș colorat (roșu,verde, albastru, galben, portocaliu, maro);Instrucțiuni: Regula acestui joc este să fiți foarte atenți la mine și să executați comenzile pe care vile dau.Comenzile date copiilor au fost de tipul:"Roșu, ridică-te!", «Albastru, învârte-te în jurul scaunului!", "Verde, dă mâna cu maro!

Exercițiu cu baloane

Am umplut un balon cu aer fără să-l leg la gât și, ținându-l de capăt, l-am aruncat în sus.împreună cu copiii, am comentat mișcările balonului în cuvinte și interjecții. Apoi fiecare copil aexperimentat același lucru cu câte un balon. Am discutat despre formele și direcțiile pe care Ie-aluat balonul în limbaj viu.Apoi i-am cerut fiecărui copil să fie balonul respectiv care își pierde aerul, să se miște ca el și să-șidescrie mișcările.Copiii au fost încântați de acest exercițiu, care a avut scopul de a le întări sentimentul de control al propriului corp,A urmat apoi o serie de două exerciții ce implică pantomima:.

Exercițiu de tipul „ca și cum”

– Am pregătit cartonașe pe care erau trecute diferite sarcini: "Mergica un om grăbit.", "Mergi ca un copil care a întârziat la școală.", "Mergi ca un cowboy."," Mergi caun uriaș."," Mergi ca un pitic". Fiecare copil trebuia să tragă câte un cartonaș și să execute sarcinadescrisă pe el.2.

PantomimaIa comandă

. – Un copil a fost lider și le-a spuns celorlalți ce să imite. Copiii au privit mișcările celui care a executat pantomima și în final liderul le-a dat câte o notă. Primul lider afost Mihai, care a propus să le arate celorlalți o serie de mișcări mai complicate, iar ceilalți să leimite. Pe rând, fiecare copil a fost lider.

Scopul: antrenarea capacităților empatice•activarea și optimizarea resurselor creative

Conținut:Terapeutul propune copiilor să formeze un cerc. Fiecare, pe rând, va trebui să prezinte celorlalți starea lui de moment, utilizând mimica și pantomimica. Pentru a oferi participanților timp de gândire și pentru a face exercițiul mai antrenant, se propune ca exteriorizareaunei stări să se facă după două bătăi din palme realizate în același timp de către toți membriigrupului. Copiii trebuie să identifice starea protagonistului. După mai multe încercări derecunoaștere sau după identificarea corectă a stării, toți participanții încearcă să imite mimica,gestica protagonistului și să trăiască starea acestuia.Efectele obținute în urma aplicării exercițiului:Exercițiul a oferit copiilor posibilitatea de a se transpune în starea celuilalt. Ei auexperimentat o anumită stare și au asociat-o cu o anumită expresivitate corporală.Exercițiul a oferit copiilor posibilitatea realizării unui antrenament empatic dirijat care aavut avantajul validării unei experiențe empatice sigure, de calitate și într-o unitate de timp scurtă.De asemenea, caracterul antrenant al exercițiului a favorizat manifestareaspontaneității și a inițiativei. Faptul că soluțiile și propunerile venite din partea copiilor apar în modspontan, fără intervenția terapeutului, dovedește că aceștia se simt bine în grup, îl consideră unspațiu de siguranță ce permite libertatea propriei manifestări. Toate acestea dovedesc și o coeziunecrescută a grupului.A fost antrenată și exersată capacitatea de observare atentă a comportamentului celuilalt.Copiii au conștientizat faptul că pot să afle multe despre celălalt numai urmărindu-i mimica,gestica, postura. Ei au ajuns la concluzia că atunci identifici corect starea celuilalt, știi cum săcomunici cu el astfel să obții o bună relaționare.EXERCIȚIU DE CREAȚIE•confirmarea și stimularea în grup a asertivitătii, a importanței personale pentru ceilalți•realizarea proceselor de provocare și proiecție cu scopul producerii insighit-urilor restructutanteTehnici utilizate:•modelaj din plastelină – tehnică art-terapeutică•povestirea tehnică experiential — expresivă.Descrierea exercitiului:Copiii modelează în plastilină diferite obiecte. Realizează apoi o povestire cu elementulconstruit. Se realizează și o povestire colectivă ce cuprinde toateconstrucțiile realizate de ei.La final, se prezintă impresiile referitoare la modul în care au lucrat în cadrul acestui exercițiu,învățămintele desprinse în urma desfășurării exercițiului.Efectele obținute în urma desfășurării exercițiului:In prima parte nu s-au înregistrat blocaje. Fiecarea copil a început să lucreze imediatdupă ce i s-a spus ce trebuie să facă. S-a manifestat comportament cooperant, de întrajutorare,copiii dovedindu-se foarte implicați în a oferi sprijin celorlalți. Modelajul în plastilină a oferitcopiilor libertatea de expresie. Ei au modelat ceea ce au vrut, ceea ce s-au priceput să modeleze.Ternele au fost alese în funcție de dorințele și trebuințele lor de manifestare. Implicrea tactilă, dar șikinestezică au răspuns nevoii lor de acțiune, de mișcare. Crearea unei povestiri pe baza elementuluimodelat a ridicat însă unele probleme emoționale și blocaje în cazul unor copii. Exprimareagreoaie, lipsită de fluentă si, uneori, chiar incoerentă sunt o dovadă a gradului ridicat de emotivitate pe care l-au avut copiii.Dar se poate considera că exercițiul a avut un efect benefic pentru copii, finalizându-secu reușita verbalizării poveștii de către fiecare. Pentru unii copii, atât modelarea în plastilină, cât și povestirea au constituit un bu plilej de descărcare emoțională, de proiecție a propriilor nevoi șitrebuințe.Gruparea elementelor modelate și introducerea lor într-o singură povestire au creat dinnou sentimentul apartenenței la grup, a dezvoltării capacității de a oferi suport comprehensiv,empatic, stimulativ în relațiile interpersonale. Copiii au fost mulțumiți că au reușit să facă o povestire împreună, pentru că au spus glume, pentru că fiecare a avut ocazia să-și exprime propria opinie. Au conștientizată că au învățat cum să muncească în grup, să se respecte unii pealții, să se ajute, să facă schimb de idei.

Exprimarea individuală, dar și posibilitatea de exprimare colectivă oferită detehnicile art-terapeutice utilizate au răspuns unor nevoi oarecum paradoxale ale copiilor. Pe deo parte, a fost satisfăcută prin procesul de creație trebuința de valorizare, de recunoaștere acapacităților lor personale, iar pe de altă parte, nevoia de lidentificare cu grupul, deomogenizare a performanțelor care mențin sentimentul de securitate, de acceptarenecondiționată a propriei persoane de către restul grupului.

1.2. .Culoarea în percepția copiilor

În psihologie, înțelegerea mecanismelor percepției vizual-spațiale este atributară paradigmei piagetiene și celei propuse de Eleonor Gibson. Piaget propune o abordare constructivă, așa-numita achiziționare vizuală structurată, imaginea fiind potențată și primind semnificație cu fiecare nouă expunere vizuală la stimul. În contrast, Gibson atribuie percepției vizuale un caracter de diferențiere, cu alte cuvinte individul învață în timp să identifice și să discrimineze caracteristicile semnificative ale unui obiect. În forma sa funcțională, percepția facilitează integrarea și adaptarea persoanei la mediul înconjurător și la viața socială, în timp ce disfuncțiile perceptive se traduc în deficiență, dizabilitate sau probleme în sănătatea mintală a persoanei, prin apariția iluziilor și, în formă agravată, a halucinațiilor.

Percepția vizuo-spațială disfuncțională limitează accesul persoanei la activitățile participative sociale, dar percepția culorilor este probabil cea mai controversată, iscând discuții, problematizări și incertitudini. Percepția culorilor este un proces care se realizează treptat, copiii fiind capabili să distingă culorile de bază, precum roșu, albastru și verde, doar de la vârsta de 3 luni. Și mai interesant legat de percepția culorilor sunt diferențele raportate la sexul persoanei, bărbații fiind dezavantajați, mai ales în perceperea tonurilor apropiate ale unei culori. De altfel, diferențele de opinie dintre parteneri asupra tonurilor de culoare ale unui obiect vestimentar sunt un fapt devenit anecdotic. Totuși, aceste constatări sunt și fundamentate științific, prin cercetările lui Israel Abramov(1,2), bărbații fiind mai capabili să identifice țintele în mișcare, dar mai puțin abili să identifice diferențele sensibile de tonuri.

Percepția culorilor are o variabilitate crescută, marcată de capacitatea redusă sau de incapacitatea de a recepta o anumită culoare. Discromatopsiile pot îmbrăca forme diferite, cea mai gravă formă fiind daltonismul. În lipsa percepției unei culori, se poate vorbi despre:

• protanopie – incapacitatea de a percepe culoarea roșie;

• deuteranopie – incapacitatea de a percepe culoarea verde;

• tritanopie – incapacitatea de a percepe culoarea albastră;

• acromație/monocromație – vedere monocromatică – alb/negru/gri.

Situațiile descrise anterior se referă la incapacitatea de a percepe o culoare, dar în cele mai mule dintre situații apar doar anomalii de percepere a unei culori. La polul opus discromatopsiei, percepția culorilor este marcată de identificarea mult mai multor culori. Sunt, astfel, persoane care pot percepe de până la 100 de ori mai multe nuanțe, ca urmare a unui determinism genetic, manifestat în cazul femeilor(3).

În situația unei percepții normale a culorilor, devine dificilă înțelegerea lumii discromatopsiilor, dar, cu ajutorul tehnicii, există posibilitatea generării de vizualizări particulare online(4), Este demonstrat științific faptul că lumina și culorile au efecte diferite asupra afectivității indivizilor. Culorile activează prin intermediul retinei terminațiile nervoase și influențează moralul. Reacțiile și atitudinile față de anumite tonuri de culoare sunt influențate de puterea pe care culorile o exercită asupra psihicului nostru: ele ne pot calma, relaxa s

Pedagogia este una dintre științele care au ca obiect de studiu educația. Nu este singura dar, cu certitudine, ea ”se ocupă cu ceea ce este, cu ceea ce trebuie să fie și cu ceea ce se face. Sociologii consideră educația unul dintre mecanismele sociale menite s-o perpetueze prin transmitere, de la o generație la alta, (cunoștințe, deprinderi, priceperi, comportamente etc.).

Perspectiva axiologică explică educația prin rolul valorilor în procesul paideutic.

Sistemic abordând problema, se poate constata că educația este un ansamblu de componente interdependente (agenți – subiect/obiect, scopuri, valori, forme, metode și mijloace, norme, condiții – externe/interne ș.a.), un subsistem social cu funcționalitate particulară.

Dintr-o perspectivă logică – deontică, educația este o „acțiune de influențare a relațiilor interpersonale în societate”.

CAPITOLUL II: ILUSTRAȚIA

2.1.Scopul ilustrațiilor în cărțile pentru copii

Cartea ilustrată este prezentă în viața fiecăruia dintre noi începând cu copilăria (căpătând valoare ludică) datorită frumuseții, atractivității, spectaculosului și a receptării facile.

Conștientizând rolul educativ al ilustrației din cartea destinată celor mici, prin dublarea în imagini a particularității literaturii pentru copii de a propune și crea modele pozitive (eroii sunt întotdeauna dotați cu calități fizice și sufletești, fiind cinstiți, neînfricați, buni, însetați de dreptate, nu încalcă normele de etică și morală), dar și de a transmite informații cu rol în dezvoltarea cunoștințelor copilului despre lumea înconjurătoare, propunem studierea aprofundată a graficii de carte pentru copii în capitolul III, subliniind caracteristicile ilustrației narative, a felului în care aceasta este construită de către ilustrator și percepută de către receptor

Imaginea este clară și expresivă, elementele sunt bogate în detalii și informații, personajele și elementele protagoniste ale unei scene sunt recognoscibile, cadrul în care se desfășoară acțiunea este lizibil iar descrierea acțiunii personajelor se face prin gesturi, mimică și expresivitate. Povestea progresează din imagine în imagine iar ordinea succesiunii acestora este ireversibilă, existând o logică inevitabilă a discursului vizual. Datorită frumuseții, atractivității, spectaculosului și a receptării facile, cartea destinată celor mici capătă valoare ludică.

Elaborarea unei ilustrații, ca rezultat al colaborării dintre două domenii diferite – literatura și arta plastică – ce comunică mesajul prin intermediul propriilor mijloace – cuvântul și imaginea necesită din partea ilustratorului gândire creativă și talentul de a manevra tehnicile artistice. Alături de priceperea ilustratorului este necesară și o implicare activă a receptorului pentru înțelegerea mesajului, ilustrația având rolul de a îmbogăți textul cu noi sensuri vizuale. Etape necesare pentru elaborarea unei ilustrații eficiente și expresive: stabilirea categoriei de public căreia i se adresează cartea, a detaliilor legate de condițiile tehnice (alb negru sau color, dimensiune, poziție în pagină, etc.), înțelegerea pe deplin a textului ce urmează a fi decriptat, etapa de documentare și cercetare (esențială deoarece ilustratorul trebuie să urmeze coordonatele istorice în care se desfășoară acțiunea textului, având grijă la referințele socio-culturale, obiceiuri, particularități vestimentare și decor), documentarea asupra lucrărilor precedente care ilustrează același text, descoperirea elementelor cheie din text care să ofere semnificații profunde, stabilirea și trasarea structurii compoziționale și realizarea propriu-zisă a imaginii.

O preocupare a cercetării o constituie stabilirea particularităților ilustrației narative, folosite preponderent în cartea destinată celor mici, și a elementelor legate de percepția și identificarea vizuală la copil. De asemenea, am subliniat rolul educativ al ilustrației (îmbogățește cunoștințele și vocabularul micului receptor, dezvoltându-i gândirea vizuală și memoria), reafirmând importanța imaginii în cartea pentru copii.

Cărțile cu imagini sunt cărți puternic ilustrate în care ilustrațiile sunt într-un procent esențial pentru înțelegerea poveștii.

Potrivit lui Bodmer, ilustrațiile au rolul de a extinde, explica, interpreta și decora un text scris. Ele execută anumite funcții care pot să difere de tablouri sau alte picturi. Ilustrațiile din cărțile pentru copii au ca scop de obicei povestirea.

Stabilirea contextului în cărțile cu imagini, ca și în toată literatura, contextul este dat pentru a stabili locația și timpul poveștii, de a reda atmosfera sau de a aduce un antagonist. Totuși, cărțile cu ilustrații se folosesc mai mult sau în totalitate de ilustrații pentru a împlini aceste funcții. De exemplu perioade istorice sau contexte culturale îndepărtate pot fi readuse la viață prin ilustrații într-un fel în care nu se poate prin cuvinte.

Ilustrațiile lui Ronald Himler pentru cartea lui Bryd Baylor, The Best Town in the World arată cât de importante sunt ilustrațiile pentru a stabili timpul și locul în cărțile cu imagini. În timp ce textul poetic scurt spune puține despre cum arată magazinul universal din accea epocă, ilustrațiile ajută la a descrie acivitățiile asociate unei celebrări la picnic când picnicul era un eveniment social major.

Ilustrațiile sunt de asemenea foarte eficiente în determinarea atmosferei unei situații.În carte The Polar Express a lui Van Allsburg, ilustratorul, în loc să se folosească de culori vii, asociate de obicei cu Crăciunl fericit, folosește culori șterse pentru a crea o atmosferă misteriosă,tristă și puțin înfricoșătoare. Aceste culori închise ajuă la crearea și menținerea unei atmosfere stranii în timp ce băiatul privește cum un tren magic vine în fața casei lui în Ajunul de Crăciun, iar mai apoi prin păduri întunecate și pline de lupi în cele din urmă la Polul Nord.

2.2Traseul evolutiv al ilustrației de carte

De aceeași vârstă cu cartea, ilustrația a jucat întodeauna un dublu rol unul documentar și unul estetic, fie că se plasa în text sau că era în afara acestuia.Nevoi de ilustrație s-a făcut simțită odată cu dorința autorului ca, print-o complectare imagistic-artistică a textului, cartea să fie mai penetrantă în conștiința cititorului și evident, mai bine vândută.

Ilustrația și textul scris au co-existat mereu împreună deoarece din cele mai vechi timpuri s-a simțit nevoia de explica prin imagine un ansamblu de informații. O carte pentru copii dacă nu are desene ilustrative este imposibil de perceput,devine total neatractivă. De asemenea, o carte destinată citiorlul matur, cum ar fi carte didactică, va fi greu de asimilat uneori chiar de neînțeles în ansamblul informațiile esențiale în lipsa unor ilustrații explicative.

Multă vreme, datorită materialelor-suport neadevate, ilustrațiile de carte au întâmpinat piedici semnficative, iar efortul depus de ilustratori pentru o calitate superioară a desenelor-ilustrative a fost una desăvârșită.

Cele mai vechi ilustrații păstrate până azi provin din antichitatea egipteană, când papirusul era suportul utilizat atât pentru scriere, cât și pentru motivele grafice cu caracter decorativ. În acest stil se găsec

Cărțile morților (culegeri de imnuri adresate lui Osiris sau Ra, descântece și sfaturi pentru cel defunct, suluri care erau așezate în mormintele faraonilor și menite să-l însoțească în viața de apoi ca un fel de ghid. Cea mai cuprinzătoare Carte a morților,provine din perioada regelui Ptolemaios I. S Soter(305-283 î.Cr.), întermeietor al dinastiei Lagidă și este primul suveran ala Egiătului elenistic. Aceste culegeri cuprindeau în jur de 150 de descântece și remendii medicale avân texte și ilustrații policrome de calitate și rafinament superior.

Bogăția și explozia de mituri și legende ale Egiptului Antic au adus la viață texte în stil epistolar, balade, poeme de dragoste, funerare, imnuri și nuvele. Printre cele mai reprezentative cărți scrise și ilustrate pe papirus se numără Prisse cca.2000 î.Cr. , care conține copiile cărților înțelepciunii de la dinastia I, până la cea de a V-a Ebres(cca.1900 î.Cr.), lucrare cu tematică medicală, respectiv Rhind (cca. 1700 î.Ce), tratat de matematică și științe exeacte cu caracter didactiv și aplicativ.

Aceste cărți era foarte fragile și sensibile la umiditate și în timp prezentau urme de deteriorare datorită înfășurăii și defășurării, iar papriusul nu era practic deoarece se puate scrie doar pe o singură față. Astfel, spre sfârșitul secolului IV-lea papirusul a început să fie înlocuit cu pergamentul ce a dominat producerea de cărți mai bine de o mie de ani. Această invenție a adus la o revoluție în domeniul materialelor-suport destinte producerii cărților, și a ajutat la aÎpariția unei tehnici noi de ilustrare.

Paipirus, sursă imagine https://ro.wikipedia.org/wiki/Papirusul_Rhind

În Grecia Antică educația are un caracter oral și era bazată pe schimburi de idei, discuții,polemici, unde memoria și cuvântul rostit era mai de preț decât scrisul și ilustrația din această cauză ele au rămas pe plan secund destul de mult timp. Cuvântul rostit era considerat o putere reală și nu era compus din metafore sau figuri de stil folosite în arta scrierii.

Operele lui Homer era adevărate coduri morale ale timpului,ele constituiau bazele sistemului educativ, la fel ca Evanghelia în educația creștină. Importanță cărții și a scrisului în Grecia Amtică devenea evidentă abia în secolul al V-lea î.Cr., când se constituie un sistem de învățământ mai avansat

celui din înaintea sa, dar în schimb, această nouă formă de educație cerea să fie plătită și era condusă de către sofiști (în locul pedagogilor- instructorii de până atunic) și de către retor.

Grecii erau în permamență procupăți de expresivitate, de estetica cuvântului și pe lândă poezie, ei au fost cei care au creat poemul filozofic, pamfletul, dicursul politic, istoria scrisă și teatrul. Creațiile grecilor rămân chiar și în zilel noastre model de referință de mare importanță.

Literatura și cartea romană sunt o urmare a tradiției și moștenirii culturale impresionante grecești, cu toate că este considerată rudă săracă a acesteia.Grecia a fost învinsă de armata romanilor dar a rușit să lase Romei nu doar o cultură orală și scrisă remarcabilă ci și cunoștiințele și instrumentele tehnice pentru realizarea cărților. Operele Eladiei au construit puncte de referință pentru ceea ce vor deveni, mai multe prin îndemânare decât prin frumusețe, modele ce vor construi civilizația romană. În secolil al III-le î.Cr. scrisul în limba latină a ajuns la statutul care îi permitea să mediatizeze tot ceea ce era astfel ar fi fost supus uitării

Multă vreme, la fel ca redecesorii săi limba latina s-a scris și s-a ilustrat pe papirus, care era de fapt o moștenire de la egipteni transmisă apoi grecilor.Era și timpul, ca romanii să aducă ceva nou în domeniul materialului folosit pentru scriere, iar prima îmbunătățire calitiv-tehnologică a fost scrierea și ilustrarea pe ambele fețe opishgraphum.Cernela folosită era un amestec format din negru de spie, din vin, răsină și funingine. Pe la începutul anulu 200 î.Cr papirusul este definitiv înlocuit cu pergamentul,devenind nu doar o invenție ci și un obiect de negoț al romanilor. Acesta purta uneori sub denumirea de parmeșin, coajnic sau memvrană. De asemenea, putem observa că ilustrația romană și grecescă nu era o artă de sine stătătoare, era un fel de adaos, nefiind la fel de importantă ca și textul literar, științific sau didactic scris.

Legendele spun că Men Tien (unul dintre constructorii marelui zid chinezesc) este cel care a inventat pensula în jurul anului 250 î.Cr. În China pensula este un instrument folosit în egelă măsură ca și intrument al scrierii căt și al picturii respectiv ilustrației. Acesată tehnică nouă a revoluționat estetica și valoare cărții aducând la viață cel mai vechi text însoțit de ilustrații sub numele de Instrucțiunii ale Menitoarei Doamnelor de la Palat, dată în secolul al-IV-lea și este atribuit pictorului Ku Kai-Ce, rulou păstrat azi la British Museum din Londra. Forma ilustrativă are un caracter modern cuprinzând nouă ilustrații inspirate din viața de la curte.Cea mai veche carte imprimată din lume o datorăm tot culturii chinezești se numește Sutra de diamant (11 mai 868).

În timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337) apar primele codexuri, care erau considerate cărți de lux, destinate împăratului și cititorului de rang social înalt.Cuvântul codex provine din latinescul caudex ce înseamnă trunchi de copac și reprezintă cea mai veche formă de carte în sensul modern al cuvântului.

Până în secolul al XII-lea codexul era păstrat doar în biblioteci și sin cauza dimensiuniilor, codexurile nu erau construite în așa fel întrucât să circule,greutatea lor deasemenea le împedică să fie transportate. Odată cu înființarea marilor universități cum ar fi Cambridge(1209), Oxford(1249), Sorbona (1253), codexurile vor face parte din materialul didactic folosită deopotrivă de profesori și elevi. Acest lucru va revoluționa mărimea și greutatea codexurilor astfel încât să fie mai accesibile și ușor de transportat și citit. Ilustrațiile vor fi adaptate în așa fel încât să faciliteze o mai bună înțelegere a mesajului scris și în timp numărul lor va crește semnificativ alături de cursurile de specialitate editate.Ilustrația de carte a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în Europa,odată cu manuscrisul în Evul Mediu și în epoca prerenascentistă, latură atractivă a ilustrațiilor, cu caracter estetic și probalil, uneori chiar comercial prin decorațiuni remarcabile, ilustrația a reușit să devină o artă de sine stătătoare. Temele religioase erau încă în vogă dar de dat această ilustrațiile ocupând pagini întregi, unde textul venea doar în spriinul compozițional al ei, constituind mai degrabă un fel de legendă explicată.

Odată cu inventarea tiparului cu litere mobil de către Johann von Genfleidch Conte de Gustenberg (14533), manuscrisul este înlocuit cu carte tipărită care avea ilustrații gravate în lemn numite xilogravuri,sau gravuri în metal. Prima carte ilustrată cu caractere mobile este imprimată în Germania 461 la Bambreg în atelierele lui Alberecht Pifister, cartea este numită Edlstin și este scrisă de Ulrich Boner. În 1486 apare prima carte ilustrată de un artist cunoscut vremii Pilgerfahrt in das Helige Land de Bernhard von Breydenbach, ilustrată de Erhardt Reuwig. Un alt eveniment important se petrecuse în 1439 la Numberg când este publicată una dintre cele mai bogate ilustrate cărți ale vremii Weltchronik de Michael Wolgemut, cuprinzând 1800 de xilogravuri semnate de Wilhelm Pleydenwurff.

În Italia, prima carte ilustrată a fost Meditationes de vita Christi de Torquemada, editată în 1467 de Ulrich Han, tipograf și editor german stabilit la Roma. Cartea De re militari scrisă de Roberto Valturio și ilustrată de Matteo Pasti (1472), este considerată prima carte ilustrată de un gafician ilustrator italian cunoscut. Unul dintre cei mai renumiți editori și tipografi preocupat de aspectul artistic al cărții creaor de caractere de litere și inovator de scheme compozițional-plastice fiind renumitul Aldus Tebaldo Manutius il Vecchio (1440-1515) din Veneția.În 1499, Vecchio tipărește Hypnerotomachia Poliphili de Francesco Collona, considerată a fi, prin frumusețea conceptului ilustrativ și al calității printului o adevărată capodoperă a geniului.

Cele mai cunoscute povești de ficțiune sau fabule ne erau citite acasă de către părinți sau bunici ci erau citite în limba latină în sălile de clasă strict pentru studiu. Poveștile erau atribuite lui Esop, un scriitor și povestitor grec în secolul al XVI-lea î.Cr, despre care se crede că a fost sclav, iar dacă îl sfătuia corect pe stăpân acesta ar fi fost eliberat pentru o scurtă perioadă de timp. Scrierile sale constituiau cele mai frecvente ilustrații de carte. Fabulele lui Esop a fost publicată mai întâi în traducere în limba engleză de către William Caxton în 1484. Nu după mult timp a devenit una dintre cele mai populare cărți ilustrate pentru copii. Fiecare ediție a fost îmbunătățită cu o nouă simplitate pentru că poveștile să fie citate și înțelese mai ușor de către copii.

În 1478 apare la Lyon prima carte ilustrată din Franța a editorului și tipografului Martin Husz Le mirouer de redemption de lțhumain lignaige, cuprinzând xilogravuri de la Basel. Secolul al XVI-lea aduce cu sine o schimbare în felul cum percepeau oamnii arta ripografică, ameliorând nevoia de inovare și motivarea artiștilor celebri ai timpului. De exemplu în 1509 apare la Veneția cartea De Divina Proportione a lui Luca Paccioli,ilustrată de cekebrul Leonardo da Vinci Das Neue Testament de Lucas Cranach, Vechiul Testament și Dans macabru cotepute de Hans Holbien în 1538 La Lyon.

Noua preocupare pentru cărțile tipărite și ilustrate în Franța va domina următoarele două secole aducând la viață unele dintre cele mmai cunoscute repere ale timpului.În 1734 apare o ediție a operelor lui Modliere, frumos decorată cu vigniette realizate prin tehnica xilogravurii de către Laurent Cars, după desenele lui Francois Boucher. Nu peste mult timp apare o operă renumită ilustrată de Jean- Batiste Oudry Fabule de la Fontaine. Mai putem adăuga câteva nume celebre de ilustratori ai vremii, cum ar fii Charles-Clement Mariller, Pierre-Philippe, Hubert-Francois Gravolet etc.

Ilustrațiile secolelor XVII și al XVIII-lea au o deosebită importanță istorică. Astfel încât tehnicile de acvaforte, gravură și de litografie au permis nu doar o evoluție mai rapidă dar și o oportunitate de a se adresa unui public larg. Marea Britanie găzduia mulți ilustratori dintre cei mai talentați cunoscuți în toată lumea sunt William Hogarth, renumit pentru sububiectele sale cu temă soico-satirică, William Blake, cunoscut pentru gravuri religioase și George Cruickshank, care a creat ilustrații pentru cărțule lui Cgarles Dickens. Inovații în tipografie și imprimare permiteau o libertate mai mare în rproducerea artei prin gravură, xilografie și aquaprint deși ilustratorii erau anonimi.

Totuși putem remarca în această perioadă ilustrații semnate de mari artiști care prin elementul distinctiv și fantezie au creat ilustrații ce vor deveni în timp repere definitorii în creația lor cum ar fi Eugene Delacroix (litografii Faust 1829), Henry Monnier (Chansons de Beranger), Honore Daumier etc.

Gothe, Faust, tradusă de Bayrd Taylor, Pagină ilustrată de Harry Clark, sursă imagine http://www.openculture.com/2015/09/harry-clarkes-1926-illustrations-of-goethes-faust-art-that-inspired-the-psychedelic-60s.html

Gustave Dore este coniderat unul dinte cei mai renumiți ilustratori ai tuturor timpurilor. Ilustrațiile sale sunt de o extraordinară valoare conceptuală, stilistică și artistică cu note de fantasm și tehnici desăvârșite cu simț estetic ieșit din comun care fac fiecare lucrare o bijuterie artistică.Printre aceste lucrări se numără Dante, Crevantes, Balzac, La Fontain, Rebelais și mai ales basmele și poveștile lui Charles Perrault. Gustave Dore nu era singurul artis iubit și cunocut de mulțime Eduard Manet captează atenția cititorilor prin litografiile din Corbul de Edgar Allen Poe 1785 iar Henry de Roulouse-Lautrac ilustrează Au pied du Sinai de Georges Clemenceu și Histoires naturelles de Jules Rebard.

Jules„Renard,https://arthive.com/henritoulouselautrec/works/6662~The_illustration_to_the_writing_of_Jules_Renards_Natural_history_Snail

Randolf Cadecott (1846-1886) de profesie funcționar bancar, devine grafician de carte pentru copii, având un stil aparte care se poate caracteriza prin scenarii comice, uneori absurde sau grotești, având personaje atât oameni, animale cât și plante. Cadecott a creat lumi fantastice, suprarealiste, ideale unde lingurile, carafele, animalele cântă iar copii sunt în centrul atenției. Este o personalitate deosebit de importantă doarece conceptele sale ideatice, animalele și obiectele casnice personificate, reprezintă o sursă de inspirație pentru desenele animate pentru copiii din ziua de azi.

Ilustrațiile frumos lucrate în acuarelă ale artistei Beatrix Potter aveau o finețe aparte iar copii le adorau. Aproape orice copil din Anglia trebuia să fi citit The Tale of Peter Rabbit, Beatrix era cunoscută pentru poveștile ei scurte dar hazlii și pline de suspans care acompaniau perfect desenele create tot de ea, în acuarelă. De mică era fascinată de animalele pe care le găsea la casa de la țară unde locuia în timpul verii. Bratrix ilustra plantele și animalele care îi ofereau privilegiul să inventeze povești inedite pentru vremea respectivă. Printre cărțile ilustrate de ea se numără țo The Tailor of Glouchester (1903), The Tale of Two Bad Mice (1904), The Tale of Jemima Puddle-Duck (1908), etc., toate ilustrând animale personificate care trăiesc într-o lume cotidiană, cu sentimente și dorințe umane.

Misterioasele povești ale Fraților Grimm erau la fel de cunoscute prentru multitudinea ilustrațiilor presărate cu desene întunecate dar frumos lucrate de către Arthur Ra

Ilustrații din The Tale of Petre Rabbit, scrisă și ilustrată de Beatrix Potter,sursă imagine

https://www.calliopegifts.co.uk/beatrix-potter-peter-rabbit-card-art-card-bb5271.ir

ckman. Lumea ilustrativă din America era reprezentată de Școala Brandywine fondată de Howard Pyle care a creat numeroase lucrări cu temă romanitică și de aventuri.

Timpurile tulburi ale celor două războaie mondiale ale secolelor XX au dus la apariția unor ilustrații centrate pe motive strict de propagandă gen postere,fluturașe și mesaje de încurajare. În 1950, apar Studiourile Push Pin din New York fondate de Seymor Cgwast, Milton Glaser, Reunold Ruffin și Edward Soret. Acest colectiv este unul dintre cele mai cunoscute organizații de design grafic și ilustrație din lume care a influențat artiști din întrega lume care la rândul lor au contribuit la publicația Push Pin Graphic. Acestă publicație aparea de două ori pe lună și a rulat din 1955 până în1981, acest studio încă există și azi.

De la 1970 încoace dezvoltarea tot mai mare și mai rapidă a industriei fotografice a făcut ca ilustrația să piardă din popularitate și în locul artei ilustrative pentru o perioadă de timp fotografia a devenit un mediu dominant. Torușo ilustrația a existat,cu toate că fotografia avea mai mare priză la public în perioada anilor 1960-1970 perioda hippy când ilustrațiile se regăseau pe toate panourile publicitare și produsele de îngrijire personală sau de uz casnic.

În prezent există numeroase cărți pentru copii cu o multitudine de teme și abordări din ce în ce mai spectaculoase. Am ales câteva titluri reprezentative ale tuturor timpurilor care au fascinat întregi generații prin unicitate, creativitate și care m-au inspirat în realizarea cărții mele

Each Peach Pear Plum de Janet și Allan Ahlberd Puffin, sura imagine

https://www.todostuslibros.com/autor/ahlberg-allan-ahlberg-janet

Peace At Last de Jill Murphy Macmillan, publicată pentru prima dată în anul 1980 începe prin descrierea personajelor Mr și Mrs Bear(Domnul și Doamna Urs) care se pregătesc de culcare, Illustrațiile plăcute ale lui Murphy și comedia găsită într-o scenă domestică face ca această carte să fie necesară în lectura copiilor înainte de culcare.

Coperta de Peace At Last de Jill Muphpy Mcmaillan, sursa imagine

https://www.panmacmillan.com/authors/jill-murphy/peace-at-last-big-book/9780330511292

Matilda de Ronald Dahl Puffin publicată în 1988 este o poveste despre o fată cu o minte strălucită, care locuiește într-un mediu oribil, are o viață plictisitoare.Dar profesoara sa Miss Honey o încurajează să își folosească imaginația și puterile speciale pentru ași pedepsi părinții neglijenți.

Ilustrație de Matilda de Ronald Dahl Puffin, sursă imagine

https://roalddahl.fandom.com/wiki/Matilda_(character)

The Cat in the Hat 1959, scrisă și ilustrată de Dr.Seuss este o poveste cu și despre o pisică, înșelătoare care poartă o fundă mare și roșie la gât. Talentul nemărginit al lui Dr. Seuss în crearea unor personalități și de a caracteriza amănunțit oamenii se face simțit în toate operele sale, educând astfel copii prin prezentarea valorilor și nonvalorilor ce compun caracterul unam.

Coperta și ilustrații The Cat in the Hat Dr. Suss, sursă imagine

în 30 de limbi și vândută în peste 22 de milioane de exemplare. Ideea acestuia este următoarea, o mică omidă iese din ou, foarte înfomentată, și pornește la drum să caute de mâncare. Luni găsește un măr, marți mănâncă două pere, miercuri trei prune și așa mai departe, până sâmbătă când deja o doare burtica de cât de mult a mâncat. Își revine ronțăind o frunză fragedă și verde. Se retrage foarte obosită în cocon și doarme două săptămâni. Când se trezește și iese din cocon se transformă în fluture.

Volum de cărții thr Very Hungry Catrpillar de Eric Carlehttps://outofprint.com/products/very-hungry-caterpillar-by-eric-carle-book

2.2.Grafica de carte în România

Urmărind tradiția manuscriselor și meșteșugului marilor umaniști români, am putut observa că ilustrația de carte cu specific cultural și geografic a devenit o artă de sine stătătoare la fel ca și arta tipăritului. Ornamentația bogată și motivele vegetale frumos stilizare, chenare compuse din arabescuri rafinate având inițiale decorative, sunt printre primele ilustrații care au apărut în manuscrisele din timpul domniei lui Ștefan cel Mare.Având același tip de ilustrație decorativă pe care o putem găsi în cărțile imprimate de către Macarie, cum ar fi Liturghierul, Tetraevanghelierul și Ocroihu.Filip Moldoveanul a fost primul tipograf și gravor român care i-a dat ilustrației o nouă infățișare prin cele două cărți bisericești tipărite la Sibiu.

Alte xilogravuri de mare importanță care fac trimitere la arta bizantină sunt, Triod Penticostar Târgoviște, 1558 în atelierele lui Coresi unde ilustrațiile vor fi îmbinate cu ornamente vegetale și florale de inspirație renascentistă.

2.3. Ilustrația narativă

Ilustrații de Madalina Andronic, sursă imagine https://madiandronic.com/shop/

Ilustrația narativă este arta prin care putem spune povești nescrise, fie ale unui eveniment din trecut, fie al unei relatări fantastice. Spre deosebire de ilustrațiile care necesită o descriere a întâmplării din poveste, acest tip de artă poate fi înțeleasă doar prin multitudinea de imagini prin tehnici grafice ilustrative. În mod normal, ilustrația narativă se găsește în cărțile dedicate copiilor, dar unele cazuri,ilustrația narativă poate avea subiecte variate de la tematici religioase până la cele istorice.

Dăcă ne întoarcem în timp putem vedea că unele dintre cele mai vechi studii ale cercetătorilor din ziua de azi ne arată că oamenii spuneau povești prim imagini. Deși fără să cunoaștem povestea întâmplării este foarte dificil să le citim sau să descifrăm ilustrațiile antice pentru că în trecut, acestea nu erau organizate în felul în care percepem noi o poveste ilustrată în ziua de azi, ordonate în coloane cu text și aveau imagini împrăștiate în diferite direcții simultan. În mod normal, picturile nu ne pot spune o întâmplare la fel cum reușesc poveștile păstrate și transmise prin viu grai din generație în generație.

În cazul ilustrațiilor care se găsesc în cărțile pentru copii, ele nu prea depind de cuvântul scris pentru a descrie întâmplarea. Motivul este simplu, copii pot interpreta mai ușor povestea prin imagini deoarece complexitatea cuvintelor, deși părerile se împart deoarece mulți pretind că o carte pentru copii cu prea mult scris este apăsătoare minții lor mult prea fragedă. Alții însă sunt de părere că și vizionarea unei imagini poate lua mult timp pentru a o interpreta. Acest lucru este parțial adevărat având câteva exemple asemănătoare de artă narativă cum ar fi frescele de pe Columna lui Traian, Capela Scrovegni din Italia

Sensibilitatea cromatică reprezintă una dintre trăsăturile de bază ale receptării operelor de artă plastică. Stabilirea pragurilor absolute și relative ale sensibilității cromatice este o idee tentantă pentru educația artistico-plastică deoarece astfel ar putea fi stabilite limitele receptării și, în consecință, obținută o mai bună și mai sigură realizare a acțiunii educative.

Ilustrație de Cristina Barsony https://www.cristinabarsony.com/Autumn-Fest

„Autori, din același spațiu educațional: K.V. Bardin, M.J. Basov, E.Ignatiev, V.I. Kireenko, A.M. Levin ș.a., consideră că abilitatea de analiză cromatică implică atât activități de reprezentare, cât și activități de dezvoltare generală a copilului, îmbunătățirea acestei abilități incluzând în procesul de percepție senzorială și funcțiile extrasenzoriale ale memoriei și diferitele tipuri de gândire.”

În cadrul cercetărilor, rezultate ce prezintă interes relevă I.P. Glinsky faptul că la elevii claselor I-II observarea este încă slab dezvoltată, însă ei posedă abilitatea de a deosebi diferite obiecte și de a reda aceste deosebiri prin desene. Copiii percep culorile principale precum (roșu, galben etc.) și mai slab nuanțele acestora.

În acest context, autoarea propune, în calitate de obiective generale ale educației artistico-plastică a elevilor de această vârstă, observarea mediului ambiant, dezvoltarea percepției și impresiilor vizuale, indicând și câteva direcții posibile de dezvoltare a sensibilității cromatice a elevilor: studiul cromaticii de bază; introducerea tehnicilor și materialelor tradiționale și netradiționale: acuarela, guașa, tempera, creioanele colorate, creioanele ceracolor etc.); inițierea în expresivitatea culorii (abilități de redare prin culori a stării de spirit); formarea de abilități de percepere a imaginii color în operele de artă etc.

Principiile artei demonstrează faptul că receptarea artistică nu are limite, ea fiind mereu în funcție nu doar de valoarea imanentă a operei, dar și de valoarea in act a receptorului, menționează I.Țîgulea În cazul nostru, este vorba totuși despre culori, care reprezintă întâi de toate manifestări ale obiectelor materiale într-o lume materială, ce-i drept, percepute în mod subiectiv, deci abordate idealist, spiritual. Ideea de prag al receptării vizează valorile pe care le poate provoca/sugera o culoare/un grup de culori asupra individului receptor, care este unul în plin proces de formare. Deci, este de așteptat că influența culorii nu-i va trezi copilului doar niște senzații, stări latente, ci și îl va determina să-și dezvolte capacitatea de percepție cromatică, care, la rândul ei, teoretic vorbind, este nelimitată ca fenomen al receptării artistice, dar este limitată ca potențial individual. Ori, tocmai caracterul limitat al percepției culorilor, și nu numai, induce ideea de dezvoltare a percepției cromatice, în particular, precum și a receptării artistice, în general. Căci, a fi sensibil la culoare în mediul ambiant, în cel social, dar mai ales în opera de artă plastică înseamnă a certifica un nivel de dezvoltare a sensibilității cromatice, deci și un anumit nivel de dezvoltare a receptării artistice generale, lumea fiind „colorată” nu doar în natură, mediul existențial și în operele de artă plastică, ci și în toate celelalte genuri de cunoaștere artistică.

Figura umană tipologii

Așa cum orice carte de povești are o narațiune care poate fi interpretată prin ilustrații și text, la fel și personajele fac parte din același ansamblu. Adesea întâlnim o serie de personalități și caractere prin intermediul unei cărți cu povești, fiecare personaj având rostul său.

Lumea sentimentală ți modul prin care ei interacționează cu publicul vast al cititorilor depinde de experiența pe care autorul o dobândește în timp. O poveste reușită va avea un impact ,major asupra receptorului care va dori să se repete aceeași experienșă a citirii aceleiași cărți. În prezent, cărțile pentru juniori adoptă o temă mai actuală, cotidiană, despre copii care sunt neastâmpărați, copii care își antreneză animale neobișnuite de companie The Moose Belonggs to Me,Oluver Jeffers, sau care sunt sătui de școală Rosie Sprout s Time to Shinr, Allison Wortch, Patrice Braton, etc.

Poveștile se bazează pe oameni și personalitățile reale pe care le întâlnim în orice monet din viața noastră. Tipurile de oameni și peronalitatea lor reprezintă o inspirație inepuizabilă pentru autorii care caută să aducă piață cartea educativă nouă. Morala acestor povești este de fapt transformarea unei întâmplări , nefericite sau greșite, într-o învățătură care corectează comportamentul unei tineri generații. Astfel ei vor învăța ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Nu este ieșit din comun ca o poveste să aibă personaje pozitive și negative însă eu am optat să exclud această tradiție lupta între bine și rău din cartea mea. În schimb am încercat să pun accent pe personaje și interacțiunea dintre acestea, precum și cu mediul înconjurător, de asemenea presărând din loc în loc mici jocuri menite pentru a capta atenția și stimula imaginația.

Persnajul central al cărți este Otto un băiețel hiperactiv care acționează pe post de prezentator pe parcursul cărți fiind cel care ghideză copii în parcurgerea activităților propuse.

Decorul și vestimentația

Spațiul și decorul din care fac parte personajele ne ajută să ne imaginăm lumea lor, să ne regăsim prin elementele care se conturează în jurul lor prin spațialitate. La fel ca la o piesă de teatru, actorii se folosec de scena unde decorul este în prim plan. Fără elmente decorative, privitorului i-ar fi greu să se regăsească și să înțeleagă ceea ce se petrece în piesă.

Astfel am ales să folosesc un decor general format din încăperi simple care prind viață odată cu începerea animației și se transformă din banal în fantastic precum și imaginția copiilor poate transforma orice decor auster într-un decor de poveste pe care numai ei o pot vedea.

Animale umanizate, Animale fantastice

În rândurile de mai sus am decris figura umană, iar în continuare ași dori să prezint personajul necuvântător prezentat sub forma unui cățel simpatic, care poartă numele de Otto. Dar pentru a vobi despre el este necesar să fac referire la aceste animale fantastice deseori umanizate care sunt frecvent întâlnite în ilustrațiile și literatura pentru copii.Aceste ființe în trup de animal dar care posedă gânduri și sentimente omenești au fost folosite de-a lungul timpului în diverse fabule sau povestiri cu moravuri. Animalele umanizate erau adesea inspirate de oameni reali, care aveau un caracter negativ sau pozitiv, în general obtând spre o fire negativă pentru a le trage atenția copiilor asupra atitudinii sau comportamentului deviant astfel încât aceștea să nu procedeze geșit. Deși personajul Otto nu este chiar un animal fantastic aceasta, nediținând abilități supranaturale, este în schimb un animal care are abilitatea de a vorbi pe limba omenilor servind astfel pe post de companion personajului principal Aldo

Animatiția

Universul copilăriei noastre a fost fascinat de filmul de animație, iar fascinația nu a trecut odată cu vârsta. Dar câți dintre noi cunosc ce se află în spatele obiectelor sau personajelor animate? Știați că cinematografia de animație nu este un gen cinematografic propriu-zis, cum este comedia și drama? De fapt este o categorie de filme ce include desenele animate, filmele realizate cu hârtii decupate, cu figuri trasate pe nisip, pictură pe sticlă, ecran cu ace, plastilină, marionete și tot felul de obiecte cărora li se imprimă iluzia de mișcare prin intermediul unei tehnici de animație.

O altă confuzie des întâlnităeste că nu se face diferența între desenul animat și cinema-ul de animație.Mulți consideră că cele două termene reprezintă unul și același lucru. Desenul animat desemnează o tehnică specifică, în timp ce al doilea include un întreg ansamblu de tehnici.

Principiul fundamental al cinematografiei de animație se numește „animație imagine cu imagine”.Toate filmele, fie că sunt animate sau alcătuite din imagini reale, sunt compuse dintr-o serie de imagini, desene, picturi sau fotografii. Acestea sunt puse în mișcare după acest principiu. Spre exemplu, în ”Povești din bazar” (1994, r. Abdollah Alimorad) avem de-a face cu niște marionete care sunt puse în mișcare, doar că nu sunt acționate nici prin fire, nici prin pârghii, nici de mâinile păpușarului. Pentru a fi fluidă și realistă, acțiunea de ”a merge” trebuie descompusă în mai multe etape, fiecare în parte corespunzând unei imagini fixe, care este filmată independent de celelalte. Altfel spus, de fiecare dată când aparatul se declanșează, el înregistrează o imagine fixă a marionetei în diversele sale posturi din timpul mersului. Așa dar imaginile fixe proiectate succesiv pot da iluzia de mișcare, deoarece dincolo de o anumită viteză de proiectare ochiul nu mai percepe că imaginile sunt fixe și separate. Acest fapt este determinat de o particularitate a ochiului (persistență retiniană) și de o particularitate a creierului (efectul phi). Această tehnică a fost foarte utilizată timp de aproape 70 de ani, până în anii 1980 când au apărut calculatoarele.

În cazul televiziunii sau al filmelor vizionate pe computer, persistența retiniană se manifestă în același mod, chiar dacă imaginile sunt construite din pixeli.

James Stuard Blackton a fost unul dintre primii care au aplicat tehnica, alături de Emile Cohl sau Segundo de Chomón.

Deși este greu de crezut, mai ales că acum animațiile sunt aproape sinonime cu Disney, în perioada debutului său din anii 1920, lui Walt Disney, creatorul lui Mickey Mouse,   îi era dificil să se distingă de alți animatori de desene animate. Așa că a găsit o modalitate de a revoluționa cinematografia. A integrat sunetul și muzica în unul din filmele sale. În respectiva vreme, sunetul era o noutate în cinema și filmele vorbite erau rarisime, drept pentru care spectatorii au avut parte de o experiență inedită. De atunci, sincronizarea mișcărilor unui personaj cu ritmul muzicii și sunetelor se nuemște „mickeymousing”.Walt Disney nu s-a oprit aici. Tot el a folosit culoarea într-un film de animație înaintea filmului cu imagini reale într-un prim lungmetraj de desen animat:„Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, apărut în 1937.

Revoluția digitală a modificat complet industria filmului de animație, până în punctul în care cineaștii care continuă să realizeze animație ”tradițională” au recurs și ei la computere pentru a facilita anumite etape de producție, cum ar fi intervalele, sarcina intervaliștilor, ce constă în a crea toate imaginile intermediare ce permit legarea între ele a două imagini principale. Pe scurt, există desene animate „tradiționale”:desenarea pe foi de hârtie sau celuloid și animarea rezultatului imagine cu imagine. Există filme de animație cu marionete, figuri din plastilină sau silicon, care sunt și ele animate imagine cu imagine, făcând personajele să se miște între fiecare două cadre.

În sfârșit, anumite  filme sunt create direct pe computer, datorită tehnicii imaginilor de sinteză, care permit ca orice imagine să fie calculată  și animată pornind de la pixeli…

Cu toate acestea, frontiera dintre animația tradițională imagine cu imagine și animația cu imagini de sinteza e din ce în ce mai puțin demarcată în zilele noastre, când filmele de animație folosesc o mulțime de tehnici diferite.

Tehnici de animație…

În anul 1922, apare animația cu siluete de hârtie decupatăși un film reprezentativ pentru aceasta este „Cenușăreasa” realizată de Lotte Reiniger.

Bill Plymton arată în „Chipul tău” o altă tehnică și anume animația schițată. El este recunoscut pentru tușa sa vie și rapidă, practic el reduce numărul de imagini pe secundă pentru a crea tranziții mai abrupte între fiecare desen.

Mai apropiat de zilele noastre Tim Burton folosește animația de volume.El utilizează marionete create din spumă și silicon. Fiecare dintre ele e dotată cu un mecanism care, plasat în cap și manipulat prin diverse intrări, permite ilustrarea unei mari varietăți de expresii faciale.

Tehnica de pixelareconstă în filmarea imagine cu imagine a unor actori reali sau obiecte.La montajul acestor imagini, se elimină câteva pentru a crea efecte suprarealiste și a aduce o dimensiune onirică realitații filmate.De exemplu, dacă se elimină imaginile cu picioarele care ating trambulina unui personaj ce sare, se lasă impresia că acesta zboară. În „Luminaris” (2011, r. Juan Pablo Zaramella) se poate observa cu ușurință această tehnică.

Alexander Alexeïeff, în „Nasul” din 1963, folosește o tehnică ce se confundă ușor cu un desen în cărbune. De fapt, este vorba despre faimosul „ecran cu ace”.El constă într-un mare panou acoperit cu mii de ace, înfipte mai în adâncime sau mai la suprafață, care, datorită a doua surse de lumină plasate lateral, creează zone de umbră sau lumină și prin urmare o variație de nuanțe de alb, gri și negru.

De asemenea, animația poate să intre și în zona experimentală, precum ”Blinkity Blank” din 1955, semnată de Norman McLaren. Aici, nicio imagine, fie ea reală sau creată, nu a fost filmată. McLaren a zgâriat pelicula fotografică pentru a-i îndepărta stratul sensibil de culoare închisă la suprafață pentru a realiza forme abstracte și figurative.

Există o paletă mult mai largă de tehnici de animație, și de cele mai multe ori anumiți realizatori combină tehnicile pentru a obține un rezultat deosbit, precum în ” Vals cu Bachir” (2008, r. Ari Folman). Acest desen animat a fost făcut în calc, bazându-se pe fotografii de locuri și personaje reale. Această tehnică se numește rotoscopie, care rezultă într-un material cinematografic foarte realist. Ari Folman s-a folosit de această tehnică pentru a nara absurditatea și ororile războiului fără a trebui să se folosească de imagini de arhivă. Bazat pe mărturii autentice, filmul descrie trauma soldaților veterani israelieni care au permis masacrarea refugiaților palestinei în Liban, între 16 și 17 septembrie 1982. Acest film e considerat unul din precursorii documentarului de animație (chiar dacă la începutul secolului XX, Winsor McCay a reconstituit naufragiul pachebotului Lusitania într-un desen animat).

O altă animație reper în istoria cinematografiei este „Cine vrea pielea lui Roger Rabbit?” (1988, r. Robert Zemeckis) creată prin tehnica desenului animat, dar și prin imagini reale. Combinația funcționează datorită trucajului supra-impresiei, care permite suprapunerea a două imagini și a trucajului cache-contre-cache, care permite mascarea unui părți din imagine și înlocuirea sa cu o alta.

Din anii 1990 încoace, animația a facut progrese enorme datorită revoluției digitale.Fie pentru efecte speciale sau pentru imagini de sinteză, se face apel din ce în ce mai mult la procese digitale, atât în televiziune cât și în cinema. În același timp, anumite tehnici de animație clasice, care au constituit subiectul experimentelor unor cineaști inovatori de-a lungul anilor, nu au fost abandonate. E suficient să ne gândim la „Chicken Run” (Nick Park, Peter Lord, 2000)„Wallace și Gromit – Blestemul iepurelui rau” (Nick Park, 2005) sau „Max &Co” (Samuel și Frédéric Guillaume, 2008).

DESIGNUL EDITORIAL

Ultima etapă a procesului este realizarea ilustrației finale pe baza schițelor. Ilustrațiile sunt realizate în programul Abobe Photoshop, un program pentru grafică și ilustrații precum și editarea fotografiilor. Ilustrațiile sunt compuse din forme diferite și sunt lucrate pe layere individuale, folosint un layer individual pentru mâini altul pentru picioare etc.Iar fundalul pe care se regăsec personajele este creat în 3D programul folosit este Maya.

Cea mai importantă etapă în procesul de ilustrație o reprezintă schițele, acestea stau la baza proiectului și ajută în procesul selectării ideeilor.

Din momentul în care am avut ideea bine definită, iar subiectul ilustraților ales, am căutat stilul cel mai potrivit pentru idee.

Inspirația stilului poate veni din mai multe locuri distincte precum cărți, afișe, portofoliile altor artiști sau lucrările acestora. Astfel am ales un stil contemporan, care presupune jucstapunerea formelor plate realizate în urma procesului de ilustrare 2D și cele realizate în 3D. De asemenea realizarea unui fundal 3D are numeroase beneficii, acesta poate fii intrebuițat în diferite unghiuri fără să fie nevoia de reilustrare, precum în cazul fundalurilor clasice. De asemenea lumina este și ea un factor importan în crearea unui univers în trei dimesiun ea fiind factorul care influențează ambientul și din punct de vedere narativ construiește o poveste. De exemplu dacă o șcenă este iluminată în nuanțe calde, se transmite la nivelul subconștientului starea de armonie și relaxare, acesta fiind și modivul datorită căruia am ales să redau ambientu în nuațe calde, fiindcă copii au nevoie în opinia mea, să se conecteze la aceste stări. Totodată am ales să redau interioarele ilustrate în mai multe etape ale zilei iar în acest contex se poate observa cel mai bine folosirea luminii în scop narativ.

De asemenea alegerea culorilor a fost un proces destul de minuțios existând posibilității infinite în legătură cu alegerea gamei cromatice, desigur culoarea este influențată de lumină, astfel am decis că folosirea unei palete în nuanțe calde este oportună în obținerea efectului dorit. Totodată am optat pentru folosirea culori în tonalități pure și pe cât posibil apropiate de culorile primare,deoarece copii sunt mult mai receptivi dacă privesc culori puternice decât dacă culorile sunt satuarate.

Promovarea cărții

Fiecare carte este unică și comunică un mesaj unic. De la această premisă ar trebui să începem atunci când dorim să promovăm o carte. Desigur acest lucru presupune mai mult decât o simplă conștientizare a unicității cărții, presupune o acțiune concretă cunoșterea cărții și a autorului său. Acestă îmblânzire a cărții este condiția necesară pentru a putea trece la pasul următor, comunicarea mesajului său către public.

Mijloacele directe și indirecte prin care ne putem publica cartea sunt atât de multe în ziua de azi încât trebuie numai să alegem acea cale care ne este convenabilă. Desigur există atât metoda directă și tradițională, cea a lansării cărții la diferite târguri din țară (cum ar fi Bookfest), cât și cea a promovării prin campaniile care te aduc în librării oferind diferite reduceri și premii. Pe lângă aceste mijloce tradiționale, mai există metoda promovării individuale a produsului apelând la tehnologie, prin mijloace vizuale (facebook, blog, forum, grup de discuții, siter-uri, twitter, etc). Se pot deschide newslatter destinate acestor utilizatori a căror informați este importantă și necesară, acelor persoane care au mai cumpărat astfel de cărți și sunt interesați. Mesajul trebuie să fie clar și țintit eficient astfel încât promovarea să fie reușită. Mesajul cărții trebuie să fie original și cât mai interesant, cartea ca produs să fie creativă în așa fel încât să se deosebească de toate celelalte din aceași categorie, promovând astfel unicitatea cărții.

Înscrierea pe site-urile de specialitate, destinate cititorilor, mici sau mari pote fii benefică precum și aflarea opiniei acestora. Orice critică cu condiția de a fi constructivă poate ajuta la îmbunătățirea conceptului, pentru a fi pe placul publicului beneficiar. Uneori este binevenită părerea beneficiarirlor fiind cea mai relevată astfel criticile pot transforma o carte obișnuită într-un produs interesant.

În timpul prompvării am optat și pentru mijloace de promovare tradiționale precum afișul de lansare de tip roll up și al pliantelor care se pot împărți în librării, târguri de carte sau festivaluri literare.

Pe lângă canalele tradiționale de promovare am decis să mai aduc ceva mai mult decât un afiș sau un banner, ceva interesant și folositor atunci când dorești achiziționarea unei cărți. Asfel mă gândeam că semnele de carte sunt un exemplu minunat pentru acest tip de promovare. O persoană care citește mult are mereu nevoie de un semn de carte.

Z