Aleea Pantelimon. Reprezentari ale Cartierului Si Utilizarea Spatiului Public

Aleea Pantelimon. Reprezentări ale cartierului și utilizarea spațiului public

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Repere teoretice

1.1 Conceptul de cartier

1.2 Conceptul de comunitate în context urban

1.3 Conceptul de spațiu

Capitolul II.Metodologia cercetării

Capitolul III. Prezentarea datelor colectate

3.1. Relațiile de vecinătate

3.2 Opinii privind cartierul

3.3 Utilizarea spațiului public

Concluzii

Biblografie

Anexa 1. Ghid interviu

Introducere

Ideea studierii unui cartier bucureștean a venit în urma unei curiozități personale: Mai există cartiere în București? Multe studii cu privire la urbanism descriu orașul ca un spațiu în care relațiile sociale dintre indivizi sunt caracterizate prin impersonalitate și/sau anonimat. Orașul apare ca un spațiu ce descurajează formarea unor grupuri bazate pe vecinătate: „Lipsa de asociativitate este unul dintre argumentele pentru care aș pleda mai degrabă pentru lipsa oricărei forme de cartier (ca structură socială bazată pe relațiile de vecinătate) la Bucuresti. ”

În cele mai multe studii, orașul apare ca un spațiu eterogen, cu o diversitate de clase sociale, statusuri și etnii. În lucrarea sa, Wirth, susține că orașul oferă un grad mai mare de emancipare și libertate individului, dar pierde din caracteristica participativă a locuitului într-o societate integrată. Eterogenitatea orașului determină păstrarea unei distanțe sociale între indivizi. Sentimentul de identitate comună este înlocuit în marile orașe de experiența prin care individul poate cunoaște persoane total diferite de el.

În lucrarea de față imi propun să studiez cartierul, ca subunitate a orașului, atât la nivel teoretic, cât și empiric. În acest senst, cercetrarea se concentrează pe percepțiile locuitorilor de pe Aleea Pantelimon. Sunt analizte trei dimensiuni ale conceptului de cartier: relațiile de vecinătate, opiniile privind cartierul și modul de practicare a spațiului public. Astfel, cartierul este văzut ca un spațiu în cadrul căruia au loc diferite tipuri de relații sociale.

Studiul de față își propune să răspundă la o serie de întrebări privind modul în care locuitorii cartierului își percep vecinii, cartierul, dar și modul în care spațiul este utilizat.

În acest sens, am structurat lucrarea pe trei capitole. Primul capitol prezintă o serie de paradigme privind studiul orașului și a modului în care relațiile sociale se conturează în context urban. Astfel, primul subcapitol dezvoltă o serie de teorii privind cartierul. Din acest punct de vedere, cartierele sunt definite în general, fie, spațial, ca spații gerografice specifice, fie, funcțional, ca un set de relații sociale. Următorul subcapitol ilustrează dintr-o perspectivă teoretică dimensiunea relațiilor sociale în context urban. Sunt descrise aici o serie de factori de asigură formarea unei comunități, precum și diferite tipuri de relații de vecinătate. Ultimul subcapitol analizează spațiul și modul în care el influențează și este influențat de indivizi.

Al doilea capitol ilustrează metodologia folosită în cadrul ceretării. Voi prezenta metodele de cercetare folosite, limitele lor și voi argumenta alegerea lor.

Ultimul capitol este structurat pe cele trei dimensiuni ale obiectului cercetării. În acest capitol se va realiza conexiunea dintre partea teroretică și cea empirică, precum și prezentarea unor alte studii și date statistice ce ajută la o mai bună înțelegere a datelor din teren. În final, există o parte în care sunt concluzionate cele enunțate în această lucrare.

Aleea Pantelimon se află în partea de nord-est a cartierului Pantelimon. Zona este numită de unii locuitori ,,Capătul lu’ 14” sau ,,ghetto” (replică a unui bărbat ce se considera ,,100% țigan”). Blocurile au patru etaje (spre deosebire de celelalte zone ale Pantelimonuluii), fapt ce pare a spori intensitatea interacțiunilor dintre locuitori. Pe lângă acest detaliu, frapează diferența estetică dintre Șoseua Pantelimon și Aleea Pantelimon: blocurile înalte de 10 etaje de la șosea sunt reabilitate termic, în timp ce pe alee blocurile sunt în stare de degradare:tencuiala este scorojita și plină de igrasie. Acest lucru arată și modul în care autoritățile se raportează la acest spațiu și explică și scepticismul unor persoane privind utilitatea studiului meu.

În realizarea lucrării am plecat de la ideea că un cartier include pe lângă un spațiu urban și o dimensiune de „comunitarizare”. În acest sens, cartierul devine un proces continuu prin care se formează o comunitate.

Capitolul I. Repere teoretice

Conceptul de cartier

Literatura de specialitate conține o serie de definiții si trimiteri către conceptul de cartier. Conceptul de cartier nu se rezumă la modul în care sunt aranjate străzile și casele, ci mai degrabă la reprezentările indivizilor. Există o serie de moduri de a defini conceptul de „cartier”. În cele ce urmează voi prezenta o serie de paradigme privind orașul și cartierul.

Robert Park, reprezentant al curentului ecologist, este cel care pune bazele sociologiei urbane. El definește comunitățiile ca zone naturale, ce s-au dezvoltat ca urmare a competiție între afacerile pentru pământ și grupurile de populație ce caută locuințe accesibile din punct de vedere financiar. Plecând de la acesta viziune, cartierul este definit ca o „delimitare în spațiu, ce reprezintă o fracțiune a unei comunitați mai largi, și care reunește cetățeni și instituții ce sunt influentați de factori ecologici, culturali și uneori politici.”

O altă perspectivă ecologistă, aparține lui Burgess. El propune modelul cercurilor concentrice pentru a descrie relația dintre mediul înconjurator și societățiile umane ce locuiesc în aceste teritorii. Potrivit acestei teorii, orașul este impărțit în cinci zone, ce au caracteristici culturale diferite. Prima zonă, aflată în centrul orașului, este dominată de cladiri de birouri, magazine, hoteluri, bănci, teatre. În „zona de tranziție” , ce înconjoară centrul orașului, se află casele vechi, deteriorate și centrul industrial format din vechiile fabrici și uzine. Aceasta zona este locuită de persoane cu venituri mici, fiind cel mai sărac teritoru al orașului. Zona a treia este formată din clasa muncitoare. Zona patru reprezintă zona rezidentiala a claselor de mijloc. Ultima zonă este cea formată din navești și suburbiile orașului. Segregarea economică din acest model, cauzeaza și segregarea etnică a orașului.

Separarea acestor zone pe criterii rasiale și etnice a dat naștere la o serie de culturi locale distincte și în cele din urmă a unor comunităților bazate pe coeziune și proximitate. Individual, fiecare din aceste comunități a constituit o scenă de sociabilitate în care valorile comune au fost consolidate prin frecvența interacțiunilor intime între vecini.

În prezent, modelul comunităților construite în mod natural nu mai este folosit de sociologi, deoarece locuitorii orașului pot lua parte la o serie de universuri sociale.

Perspectiva culturalistă reprezintă o critică a teoriei ecologiste și „analizează atât atitudinile și valorile populației, cât și formele de relații sociale care evoluează în contextul dat de cartier.”

Hawley comprimă paradigma ecologistă în 3 proproziții:

Adaptarea la mediu se realizează prin formarea unui sistem de interdependență între membri populției. Populația este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru a forma un sistem social, pentru că sistemul este cel care determină numărul și caracteristicile populației.

Sistemul se dezvoltă până la dimensiunea și capacitatea maximă date de facilitățile existente pentru transport și comunicare

Dezvoltarea sistemului se rezumă la introducerea unor informații noi care cresc capacitatea de mobilitate a materialelor, oamenilor și a mesajelor. Sistemul continuă să se dezvolte până ce această capacitate este utilizată la maxim.

Privind adaptarea la mediu, autorul critică faptul că teoreticienii au eșuat în a menține un cadrul conceptual între ecologia umană și cea biologică. Atribuirea conceptului de competiție ca element cheie al teoriei ecologiste, a dus la premisa că ecologia umană este doar o interpretare din punct de vedere biologic. Este criticat faptul că această competiție este un fenomen biologic ce nu trebuie aplicat în cazul sociologiei.

În lucrarea „Urbanism as a way of life”, Wirth analizează orașul din perspectiva eterogenității și a densității populației. Orașul este definit drept „o așezare umană permanentă, formată dintr-un grup eterogen, dens și relativ mare”. Urbanizarea nu mai reprezintă doar procesul prin care persoanele sunt atrase de un loc numit orașul și încorporarea nominală în sistemul său de viață. Autorul atrage atenția că orașele impun un anumit stil de viață și o schimbare a vechiului model de viață.

Numărul mare de locuitori ai orașului presupune că orașul este format dintr-un grup eterogen. Din acest motiv orașul segregrează spațial indivizii în funcție de culoare, etnie, status. În oraș lipsesc legăturile de rudenie și vecinătate ce oferau inițial senzația locuitului împreună de generații.

Spre deosebire de mediul rural, în oraș oamenii depind de mult mai multe persoane pentru a-și satisface nevoile, dar această dependență se rezumă la o anumită activitate a vieții sociale. În același timp, indivizii se asociază cu un număr mult mai mare de persoane, ceea ce-i face mai puțin dependenți de o persoană anume. Din acest motiv, autorul susține că interacțiunile din oraș sunt superficiale, impersonale, tranzitorii.

Apelarea la indiferență sau rezervare în momentul interacțiunii este o forma de apărare a individului cu scopul de a diminua așteptările de la ceilalți. Privite din acest punct de vedere, relațiile sociale în oraș sunt forme prin care individul își atinge scopul personal. Orașul oferă un grad mai mare de emancipare și libertate individului, dar pierde din caracteristica participativă a locuitului într-o societate integrată.

Dezirabilitatea unui loc din oraș se stabilește de diferite grupuri din oraș prin indicatori precum densitatea, valoarea terenului, noțiuni ce țin de estetică. Alegerea unui loc de rezidență se bazează pe criterii precum etnie, rasă, status, preferințe. Datorită acestori factori, locuri diferite din oraș impun un anumit stil de viață, iar orașul segregrează grupuri diferite de oameni.

Studiul lui Suttles, ,,The Social Order of the Slum” propune analiza unei zone urbane multi-etnice dintr-o perspectivă culturală. Suttles caracterizează locuitorii din ,,slum” ca fiind oameni ce se subapreciază și care consideră că nu își pot depăși actualele condiții de existență. Oamenii se comportă în baza acestor credințe, indiferent dacă sunt sau nu valide. Suttles susține că aceste idei stau la baza izolării comunității față de societate. ,,Slum”-ul în sine este caracterizată de o izolare morală a unui cartier de la o societate mai largă.

Un factor ce cauzează anexietatea și nesiguranța vieții din cartierul Addams este schimbarea frecventă a compozitiei etnice. Cartierul este împărțit pe sectoare etnice: italieni, mexicani, afro-americani și portoricani. Relațiile sociale sunt restricționate la nivelul grupului etnic de apartenență pentru că încrederea se poate stabili mai ușor în aceste grupuri. Există un efort constant de a stabili relațiile sociale în funcție de apartenența etnică. Cartierul este fragmentat etnic, iar ieșirea din spațiul propriei etnii, atrage după sine, sentimentul de nesiguranță și suspiciunea locuitorilor din zona respectivă. Cu toate acestea, autorul susține că atitudinea celor ce locuiesc în Addams nu este rezultatul prejudecăților sau a stereotipurilor etnice.

Teoria orașului ca spațiu social este legată de cea a schimbării și organizării sociale. Spre deosebire de paradigma ecologistă, teoria spațiului social nu definește cartierul ca un spațiu natural, ci ca un rezultat al similitudinii dintre indivizi. Există trei dimensiuni importante de analizat în momentul în care indivizii se organizează. Aceste dimensiuni (statusul social, familia și etnia) formează o scală socială în care oamenii sunt definiți prin prisma stilului de viață.

„Indicatorii pentru statusul social includ nivelul de educație, venitul, ocupația. Indicatorii familiei (care măsoară variabile privind casa și familia) includ gradul de fertilitate, participarea femeii ca forță de muncă, alegeri privind casa. Etnicitatea se referă la rasă și diferențe ale subculturilor în materie de limbă, religie, practici și fizionomie "

Prin combinarea acestor trei dimensiuni (statusul social, familia și etnia) se crează zone urbane în care indivizii au caracteristici similare. Similitudinile din aceste spații nu sunt date de proximitatea fizică, ci de acești indicatori similari. În acest sens, cartierul devine o zonă mai degrabă omogenă.

O altă abordare teoretică a cartierului vine din analiza fenomenului de dezordine socială. Odată cu creșterea orașului, familia, cartierul și alte forme informale de control social și-au pierdut din importanță. Aceste funcții de control social pe care le dețineau familia și/sau cartierul au fost preluate de organizații formale. Conceptul de dezordinea socială poate fi definit ca fiind incapacitatea unei structuri comunitare de a conștientiza valorile comune ale rezidenților săi și de a  menține în mod eficient controlul social. O definiție a cartierului în acest sens este dată de Schuck „ Neighbourhoods, then, are the spatial units in which face-to-face social interactions occur – the personal settings and situations where residents seek to realise common values, socialise youth, and maintain effective social control."

Model dezordinii sociale este ilustrat de Pattillo care afirmă în studiul ei, că în unele cazuri există o schimbare de perspectivă privind cine stabilește ordinea socială. Analizând rețelele sociale dintr-un cartier, autoarea constată că tocmai rețelele delicvente sunt cele care impun ordinea socială în cartier (de cele mai multe ori din dorința de a-și proteja propria familie). Pentru a obține sentimentul de siguranță și confort, indivizii sunt nevoiți să renunțe la anonimat. Odată cu creșterea gradului de intercunoaștere dintre indivizii din cartier, crește numărul celor recrutați în acele rețele delicvente. Cu toate acestea, unele eforturi informale de a păstra controlul social, pot de asemenea, să impiedice folosirea mijloacelor publice sau formale de control social.

Sampson și Raudenbush au analizat modul în care dezordinea socială este percepută la nivelul cartierului. Ipoteza principală a cercetării este că structura rasială/etnică si a claselor sociale prezic percepția cu privire la dezorganizarea socială din cartier. În urma cercetărilor, a reieșit că persoanele în vârstă percep dezordinea socială într-o măsură mai mare decât tinerii, divorțații sau cei despărțiți decât cei văduvi, femeile mai mult decât bărbații și albii mai mult decât afro-americanii. Autorii atrag atenția asupra faptului că pattern-ul rasial trebuie corelat cu posibilitatea ca afro-americanii să fi fost expuși o perioadă mai mare de timp unor situații de dezordine socială. O persoană de culoare ce a trăit într-un cartier format din afro-americani au avut mai multe experiențe privind dezordinea socialăși de aceea a crescut nivelul de percepere al dezordinii ca o problemă.

Este important de menționat faptul că locurile percepută de oameni ca fiind periculoase de multe ori nu se potrivesc cu distribuția geografică a crimei: într-un cartier urban eterogen din punct de vedere etnic, locuitorii de obicei definesc spațiile închise ca fiind mai periculoase decât spații deschise, chiar dacă numai un sfert de jafurile din cartier s-au întâmplat acolo.

O altă abordare teoretică a orașului susține că există un circuit de viață al orașului care implică cinci etape printre care: dezvoltarea, tranziția, degradarea, moarte și reașterea. Același lucru se întămplă și în cartiere, motiv pentru care există anumite schimbări în ceea ce privește statusul social al locuitorilor, etnia, densitatea populației, structura socio-demografică. Autorii atrag atenția asupra faptului că acest model nu poate fi generalizat pentru toate cartierele și că se pot întălni în realitatea socială cartiere care să fie supuse doar unor anumite etape din cele enumerate.

Dintr-o perspectiva politico-economică, schimbările ce au loc în cartiere sunt cauzare de factori economici și politici ce vizează orașul în întregul său. Downs (1981 apud Schwirian) „argumentează că soarta unui cartier nu este determinată de asociațiile de cartier sau de actori individuali, ci de factori economici, politici și sociali din afara cartierului. Modalitățile din partea cartierului de a răspunde la aceste schimbări sunt limitate.”

Conform lui Lee, modelul „limited-community” al lui Suttles definește cartierele nu ca unități sociale, ci ca unități politice. Interesul individului este acela de a avea siguranță și de aceea există puțină motivație pentru a dedica timp pentru problemele cartierului. Acțiunea din partea locuitorilor va veni doar în cazul în care interesele le sunt amenințate, dar chiar și atunci, vor exista indivizi ce vor refuza să se implice. Spre deosebire de modelul comunităților naturale, în modelul „limited-community”, locuitorii orașului se vor raporta parțial, calculat și într-un mod selectiv.

Există două explicații pentru această lipsă de implicare, explicații asemănătoare celor date de Wirth privind emanciparea și libertatea pe care orașul le oferă în relațiile sociale. Evoluția tehnologică comunicării și transporturilor a făcut mai accesibilă mobilitatea indivizilor și posibilitatea de a stabili relații în afara comunității locale. În aceste condiții, implicarea atât în ​​cartier cât și în organizarea lui, a devenit mai mult o alegere decât o necesitate. O vizune similară apare și la Shaw, care susțin că odată cu dezvoltarea tehnologică s-a diminuat din coeziunea socială:

“ Frequently we have lost the sense of the tight-knit neighbourhood, of the village, of the place where everybody knows each other`s name, and where people are often working with their neighbours on projects to improve their community. Many people are yearning for that world to return”

A doua explicație constă în transformarea cartierului din unitate socială în unitate politică. Pentru un număr mare de indivizi, cartierele urbane reprezintă, acum, în primul rând un loc de investiții economice și alte interese materiale. În mod paradoxal, protejarea acestor interese nu implică o nevoie de participare în cartier. O soluție pentru a elimina aceste amenințări la adresa intereselor individuale este de a te muta într-un alt cartier :

„(…)organizations today are un-able to exclude inactive residents from sharing in the collective spoils -a new sidewalk, intensified police patrolling, and the like- of their instrumental victories. In short, it becomes rational not to participate in the neighborhood organization, since one will benefit anyway.”

Perspectiva mișcărilor sociale pleacă de la ideea că indivizii se organizează, stabilesc strategii și lideri cu scopul de a căștiga noi resurse.

În practică, cei mai multi cercetători operează cu limitele geografice ale cartierelor, stabilite de organizațiile ce se ocupa de administrație. Studiile recente sunt din ce în ce mai interesate de pattern-urile prin care se stabilesc relațiile sociale între locuitori.

Sampson propune noi viziuni de cercetare a cartierului ce vizeaza 5 dimensiuni: redefinirea limitelor cartierului, colectarea datelor prin medota observației, analiza interdependenței spațiale dintre cartierele alăturate, analiza dinamicii proceselor de socializare din cartier și colectarea datelor de referință privind aceste procese.

Conceptul de comunitate în context urban

În ceea ce privește termenul de comunitate, cei mai mulți sociologi urbani susțin că dezvoltarea tehnologică a orașului a dus la dispariția comunităților din spațiu urban.

Relațiile de vecinătate pot fi definite drept “relație socială constituită între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Persoanele aflate în situația de vecinătate adoptă unele față de altele comportamente condiționate de șansele sporite de intercunoaștere și interacțiune pe care le au (cooperare sau conflict, evitare).”

Roderick McKenzie definește vecinătatea ca proximitatea fizică față de un obiect sau familiarizarea unor relații stabilite între persoane care trăiesc foarte aproape unii de alți. McKenzie susține ca în cazul orașelor nu se mai stabilesc relații pe baza proximității, datorită numărului mare de locuitori. Astfel, se ajunge în situații în care locatarii unui bloc, nu își cunosc vecinii din blocul de lângă. În cadrul cercetării, McKenzie le-a cerut studentilor să își definească limitele cartierului și motivele pentru care au ales aceste limte. Cei mai multi au încadrat în limitele cartierului, propriul bloc și blocul alăturat, cu toate că nu au stabilit niște relații sociale cu vecinii din cele doua blocuri.

Coeziunea socială sugerează că vecinii împărtășesc un set de valori comune, și că aceste valori produc pattern-uri privind modul în care oamenii se comportă unul față de celălalt în mediul privat precum și cel public din cartier.

Chiar dacă sărăcia și condițiile aferente par a fi factorii explicativi ale lipsei de coeziune socială într-un cartier, sunt și alți factori mai importanți ce pot ilustra coeziuniunea socială din cartier. Exemple de acest tip sunt diversitatea rasială și etnică. Cercetătorii au descoperit că omogenitatea rasială, și mai ales omogenitatea etnică favorizează un nivel ridicat de acceptare și de comuniune în rândul locuitorilor din cartier. În plus, cartiere omogene rasial, etnic și cele în care oamenii dețin statutul socio-economic asemănatoare și de alte caracteristici sociale, sunt mai mult susceptibile de a dezvolta coeziunea socială.

Harvey Choldin propune termenul de "subcommunity" în locul celui de comunitate sau cartier. „Subcommunity” are un sens conotativ neutru și descrie zonele rezidențiale care sunt complet dependente de alte părți ale orașului pentru subzistență, dar nu reprezinta comunități, deoarece acestea nu au un lider.

Völker, Flap și Lindenberg notează patru condiții care pot facilita apariția unei comunități în cartiere:

Prezența unor locuri de întâlnire. În lipsa unor spații de întălnire, interacțiunea dintre locuitori devine dificilă. Acest lucru duce la imposibilitatea de a-și cunoaște vecinii. Școlile, parcurile, cârciumile, magazinele mici de cartier, bisericile, orice loc de recreare, oferă localnicilor prilejul de a petrece mai mult timp împreună și de a se cunaște. Aceste locuri pot deveni adevărate centre de sociabilitate.

Interesul indivizilor de a investi în relații locale. Cartierle pot deveni comunități prin apelul la implicarea în relațiile sociale, schimbul de informații, împlinirea scopurilor comune.

Lipsa de alternative de interacțiune. Există un interes mai scăzut de a interacționa cu vecinii dacă există relații în afara acestui grup. Dependența individului de zona cartierului poate stimula coeziunea socială.

Interdependența. Existența unor probleme comune generează nevoia de colaborare,

stimulând interacțiunea și colaborarea și în alte domenii.

Sunt identificate un număr de funcțiile deservite de vecini, care evidențiază rolul rețelelor sociale joacă în viața locuitorilor comunității și modul în care vecinii îsi construiesc capitalul social:

Vecinătatea este privită ca un sistem de sprijin pentru celălalt, oferind sprijin materialul emoțional în vremuri de nevoie;

Vecinii poate servi ca un amortizator împotriva sentimente de izolare, mai ales

în marile aglomerări urbane;

Vecinii (și lideri informali cartier) poate oferi unul altuia informații despre organizațiile și serviciile care sunt disponibile atât în ​​interiorul cât și în afara cartierului;

Vecinii îsi pot oferi ajutorul zilnic sau doar în caz de urgență

Vecinii se pot asocia pentru a întreprinde acțiuni cu scopul de a obține o mai bună calitate a mediului lor de viață

Mann identifică două tipuri de relații de vecinătate. Relațiile manifeste vizează forme evidente de interacțiune cum ar fi vizitele reciproce sau ieșirile în oraș. Relațiile latente sunt caracterizate de atitutini pozitive față de vecini și care rezultă în acțiuni de intrajutorare în cazul unei crize sau urgențe. Cartierele în care atât forma manifestă, cât și cea latentă au valori negative sunt cartiere în care nu există nicio formă de interacțiune, iar locuitorii evită orice formă de relaționare între ei. Cu toate acestea, autorul specifică faptul ca existența unor relații manifeste sau latente de vecinătate nu sunt singurele variabile ce trebuie luate în calcul atunci când se analizează relațiile de vecinătate.

Prin simpla interacțiune cu ceilalți nu se poate crea integrarea individului în grup. Acceași interacțiune poate să fie percepută în mod diferit de către persoane diferite. Ceea ce pentru unii poate fi acceptat, poate fi în același timp de neacceptat pentru alții. În acest sens se face referire la bârfă, care poate este percepută de un grup drept o activitate plăcută, în timp ce un alt grup să o considere inacceptabilă.

Deși locuitorii aceluiași cartier pot construi orice formă de relație socială, proximitatea nu este un criteriu suficient pentru a defini tipul relației. Blokland descrie patru tipuri de relații ce se pot stabili între vecini. Relațiile interdependente vizează relațiile în care indivizii se recunosc între ei, dar au puține informații unii despre alții. Stalney Milgram descrie același tip de relație definid actorii sociali drept „străini familiari”. Aceștia sunt conștienți de prezența celuilalt în același spațiu public, dar nu interacționează la nivel intim. Al doilea tip de relație este cel în care există un contract între cei doi indivizi prin care se oferă un schimb de sprijin reciproc. Mann le definește ca fiind relații latente. Celelalte două tipuri de relații ar corespunde modelului relațiilor manifeste propus de Mann. Astfel, relațiile bune de vecinătate sunt valorificate de indivizi care interacționează între. Utimul tip de relații corespunde unei relații de prietenie.

Relațiile din cadrul comunității nu includ în mod exclusiv relațiile amicale, ci presupun și conflicte. În ceea ce privește conflictul dintre indivizi, Baumgartner descrie trei modele ale managementului conflictelor: soluționare, agresiune și evitare.

Primul model include „negociere, mediere, arbitraj, și adjudecare”. Al doilea model presupune atât violență fizică față de persoană fizică, cât și distrugerea proprietatii sau umilințe. Al treilea model este definit ca "limitarea interacțiunilor cu o persoană al cărei comportament este ofensator". Autorul susține că acestă ultimă strategie este cea mai des folosită în conflictele dintre vecini.

În cazul suburbiilor autorul vorbește despre o „cultură a evitatului.” Această cultură se manifestă prin evitarea oricărei forme de confruntare, indiferent de sursa conflictului. În acest sens, indivizii aflați în conflict nu se mai salută, sau o fac într-o formă formală, nu se vizitează și nici nu-și cer ajutorul reciproc.

Explicația pentru acest comportament minimalist este dată de faptul că clasele sociale înalte evită pe cât posibil implicarea unei terțe părți în rezolvarea unui conflict. De aceea, locuitorii suburbiilor vor decide să nu apeleze la ajutor din partea poliției sau a oricărei alte forme de rezolvare a problemei. O a doua este dată de mobilitatea rezidențială din suburbi. Pentru locuitori, relațiile sociale cu vecinii sunt temporare și ușor de înlocuit. Cei din clasa mijlocie au rețele sociale diferite dense pentru aspecte diferite ale vieții. De cele mai multe ori aceste rețele nu se suprapun, de aceea indivizii pot și preferă să se evite.

În „Neighbourhood identity People, time and place ” autorii identifica doi actori ce pot favoriza intensificarea relațiilor sociale și formarea unei comunități: femeile și persoanele în vârstă. Gullestad susține aceeași idee, cum că femeile sunt cele care pot negocia barierele culturale din jurul casei prin faptul că identitatea grupului social al femeii este mai legată de casă și cartier, femeile fiind mai interesate de ceea ce se întămplă în cartier.

Înțelegerea dinamicii cartierul reprezintă o metodă de a întelege indivizii în sine. Atât socializarea formală cât și cea informală au un rol important în formarea unei indentitați și a unei comunități. Această identitate comună și sentimentelul de apartenență sunt stabilite pe baza discutiilor din fața magazinului, vizitei lunare la coafor, schimbul de informatii din fața blocului sau a oficiului poștal. Aceste moduri rutiniere de comunicare pot avea semnificații importante pentru membrii comunității.

Pentru a analiza identitatea comună pe care indivizii o crează, Gullestad studiază cartierele plecând de la datele socioecomice, susținând ca aceste date ale individului sunt cele care stabilesc accesibilitatea unui grup la resurse. Practic, modul de stratificare socială este un factor ce determină într-o anumită măsura formarea identității comune. Toate categoriile sociale impun anumite bariere simbolice care ierarhizează indivizii. Aceste bariere culturale au o funcție dublă. Ele fie confirmă identitatea indivizilor din același grup social, fie fac inaccesibilă transferarea indivizilor dintr-o categorie în alta. Definirea ca egal cu alte persoane se face în funcție de accesul pe care indivizii îl au la aceleași resurse.

Cartierul are o și o dimensiune afectivă, care implică sentimentul de apartenență, atașamentul față de cartier și impulsuri de a oferi ajutor în caz de nevoie. Componena afectivă surprinde un sentiment de asistență reciprocă și comunitate. Low and Altman susțin că atașamentul față de loc se bazează pe emoții și sentimente ce sunt însoțite de o parte cognitivă a individului (cum ar fi cunoștințele și credințele sale) și de o parte practică ce implică acțiune în cadrul spațiului.

„Ca fenomen social, cartierul poate fi considerat deci ca o formă de <<comunitarizare>>, mai mult sau mai puțin stabilă și cristalizată, a unei zone de proximitate din spațiul public urban.” Indiferent dacă o comunităte se formează pe baza proximității, interacțiunile de tip față în față depind de numărul celor care participă la ele, de diferențele de clasă, rasă, etnie, gust sau de stilul de viață, precum și credințele culturale pe care le împărtășesc

1.3 Conceptul de spațiu

,,În domeniul fizicii, spațiul nu poate fi definit în afara dinamicii materiei. În teoria socială, spațiul nu poate fi definit fără referire la practicile sociale.‟

Relațiile sociale sunt definite în funcție de contextul în care au loc. În funcție de locul și momentul în care au loc, activitățile umane impun o serie de coduri și norme de comportament. Informațiile transmise sunt interpretate în funcție de acest context.

În următorul subcapitol ma voi opri asupra conceptului de spațiu și cum poate el să influențeze modul de relaționare.

Ben și Gaus definesc spațiul public plecând de la trei dimensiuni :

Ușurința cu care se realizează accesul la spații, informații, activități

Natura agenților care se ocupă de control

Statusul indivizilor

Lefebre arăta modul în care fiecare societate produce un spațiu. Conform teoriei sale, activitățile umane sunt cele care produc spațiul. Conceptele care stau în spatele procesului de producere a spațiului sunt:

Practicile spațiale, care încorporează producția, reproducția și locațiile specifice ale caracteristicilor spațiale aparținând fiecărei formațiuni sociale. Practicile spațiale asigură continuitatea și, într-o măsură, coeziunea socială. În termenii spațiului social și ai relației fiecărui membru al unei societăți cu acel spațiu, coeziunea implică un nivel garantat de competență și un nivel specific de performanță

Reprezentările spațiului sunt legate de relațiile de producție, de ordinea impusă de aceste relații și în același timp de cunoștințe, semne

Spații reprezentaționale încorporează simboluri complexe, uneori codate, legate de artă sau părți ale vieții considerate clandestine și subterane

Pentru Lefebre spațiul social este un spațiu dual : este atât câmp de acțiune, cât și bază pentru acțiune, este calitativ și cantitativ în același timp.

Fiecare spațiu public are propriile ritmuri de utilizare și propriu regulament. Spațiul este utizat în funcție de anumite pattern-uri. Amin susține că nu există un arhetip al spațiului public, ci o varietate stabilită din relația spațiu-timp. Modul în care indivizii se mișcă în spațiul pubic nu este aleatoriu, ci ghidat de obiceiuri, scopul individului și instrucțiunile obiectelor sau semnelor. În acest sens, locul stabilizează și dă durabilitate unor categorii sociale, diferențiază  și ierarhizează, organizează modele de interacțiune față-în-față, (ce formează rețele sociale și acțiuni comune), asigură normele culturale.

Gieryn face distincția dintre „loc” și „spațiu”, definind spațiul ca „ceea ce locul devine dupa ce din el au fost extrase toate obiectele, sensurile și valorile.” Pentru ca un spațiu să devină loc e nevoie de îndeplinirea a trei condiții :

Determinare geografică specifică

Formă materială, în sensul în care locul este determinat de procesul de producție socială (acțiuni de planificare, design)

Înzestrarea cu semnificații și valori

Locul consolidezează o ierarhie socială prin extinderea unor grupuri privilegiate sau negarea egalității de șanse a unor grupuri marginalizate. Aceste ierarhii se mențin atât prin traseele zilnice (care exclud și segregrează categorii de indivizi), cât și prin modalități concrete ce ilustrează semnificațiile culturale atribuite acestora. Ierarhizarea se face face prin segregarea claselor în funcție de zona de reședință și de consum.

Dispunerea spațială a unor locuri importante din oraș, cum ar fi magazine, locuri de muncă, parcuri, sau centre civice sunt distanțate de cartiere rezidențiale, care la rândul lor sunt repartizate în funcție de valoarea proprietății și implicit segregate în funcție de rasă, clasă, etnie, vârstă, și gen.

Multe din lucrurile care erau inițial făcute în privat (mâncat, vorbit intim, exprimat emoțiile, forme de divertisment) sunt acum realizate în afara locuinței. Cu toate acestea, ele rămân în continuare activități din sfera privatului și o formă de domesticire a spațiului public. Domesticirea a spațiului public" poate fi văzută ca o formă de individualizare a spațiului public.

Feldman și Stall descriu domesticirea unui spațiu ca un proces al unui grup sau individ de a alege, poseada, modifica sau utiliza un spațiu în încercarea de a-l face propriu. Acest proces interactiv implică atât schimbarea spațiului în sine, cât și transformarea individului sau a grupului. Aceeași viziune o are și Modh: “ The term appropriation implies to gain something, but also to give something from yourself to the environment”

Tudora descrie același lucru în contextul urban romănesc: „Fenomenul caracteristic acestei perioade este privatizarea spațiilor publice sau colective, acestea imbrăcând diferse forme și expresii, unele devenind <<clasice>>, precum grădinile organizate în spațiile verzi dintre blocuri, cel mai frecvent de către locatarii care stau la parter, apărârnd noi zone intermediare între spatiul public și cel privat și amintind de grădinile traditionale în care vecinii își petrec zilele de vară supraveghind strada sau intrarea blocului”

Din repetarea ritmurilor de mișcare a indivizilor rezultă pattern-izarea spațiului în sensul că indivizii încep să conștientizeze spațiul și rolul pe care îl dețin ei în acel spațiu. Prin acest pattern, spațiul devine domesticit. Domesticirea nu se rezumă la o hartă socială a posibilităților de a utiliza spațiul, ci și ca o experiență a libertății.

Prin acest pattern, indivizii se pot delimita între ei și pot ,astfel, să evite antipatiile. Un spațiu cu un pattern bine stabilit, poate diminua linia dintre putere și separare prin faptul că oferă libertate și delimitează experiența urbană în același timp. Grupurile sau indivizii pot ocupa în mod voluntar ocupa, modifica spații fizice din nevoia de a marca acel spațiu, de a-i oferi o simbolistică. Din acest punct de vedere, spațiul poate să descrie relațiile de putere dintre indivizi.

Plecând de la ideea ca domesticirea înseamnă și o formă de marcare a spațiului, Tudora afirmă că „Casa scării, liftul, holul de la intrare sunt noi terenuri de expresie a locatarilor: zugraveli personalizate, afise, uși <<altfel>> , plante, oglinzi, tablouri, presuri. În cazul unui abandon colectiv al holurilor și scarilor, acestea devin terenul de joaca al copiilor și suprafața de exprimare artistică a adolescentilor. ”

„Un teritoriu care e și cel al revoltei, unde se adună în mici grupuri și uneori beau, sparg și fac graffiti pe pereți. Există în București blocuri în care acest fenomen a luat proporții dramatice, obligîndu-i pe locatari să ia măsuri suplimentare, concretizate în multiplicarea numărului de grilaje, instalarea interfonului etc.”

Spațiile urbane formează puncte de legătură prin care crește nivelul de incluziune a atributelor sociale singulare. În același timp, ele sunt forme prin care indivizi din medii diferite pot interacționa indiferent de clasă, etnie, status.

Odată cu modernizarea orașelor, noile spații urbane duc la fragmentare, stratificare socială sau la procese de gentrificare. Spațiile publice tradiționale reprezentau un punct comun de întălnire între indivizi din categorii diferite. Noile spații publice urmăresc îndeplinirea unor scopuri private, în defavoarea construirii unei comunități locale.

În cazul orașului modern se vorbește din ce în ce mai mult de lipsa unei comunități urbane cauzate de neimplicarea indivizilor în orice forme de asociații: „Dincolo de asociațiile de proprietari ai apartamentelor de bloc(…), nicio altă formă de asociere bazată pe vecinătate nu pare sa emeargă.” Cartierul nu reprezintă doar un spațiu geografic delimitat, ci „presupune și o viață socială, comunitară, un sentiment de apartenență nu numai la un teritoriu cotidian, marcat prin intermediul unor practici ce tind, în cazul nostru, să se rezume la cumparaturi, drumuri (de) la sercivi/școală, ci și la o comunitate a cartierului.”

Capitolul II.Metodologia cercetării

În vederea realizării cercetării, am folosit două metode calitative de cercetare: interviul semistructurat și observația directă, neparticipativă. În cazul interviului, am ales această metodă pentru că surprinde motivații și opinii individuale ale subiecților. Un avantaj al acestei metode este faptul că este flexibilă, în sensul în care oferă un set de informații ce pot fi nuanțate de către subiecți. De asemenea, intervievarea oferă o imagine detaliată privind dimensiunile studiate, presupunând o aprofundare a modului în care subiecții se raportează unii la alții, dar și la cartier. Astfel, datele devin relevante în cunoașterea experiențelor și opiniilor subiecților.

Obiectivele studiului sunt:

identificarea practicilor și pattern-urilor de utilizare a spațiului public

identificarea tipurilor de relații sociale din cartier

identificarea opiniilor cu privire la zona cartierului

În vederea atingerii obiectivelor lucrării, am urmărit trei dimensiuni ale conceptului de cartier: relațiile sociale de vecinătate, opinii privind cartierul și pattern-uri în utilizarea spațiului public.

În funcție de aceste dimensiuni, întrebările de la care a pornit cercetarea sunt:

În ce măsură subiecții își cunosc vecinii din bloc și din blocurile alăturate? Care sunt zonele de sociabilizare din cartier? Cum este reprezentat vecinul?

Există sentimentul de apartenență? Se poate vorbi de o identitate comună în cadrul locuitorilor din acest cartier? Cum este reprezentat cartierul?

Cum este practicat spațiul public? Unde este petrecut timpul liber? În cartier sau în afara lui?

Trebuie menționat faptul că în cazul acestei cercetări nu am emis ipoteze de lucru pe care să le verific.

Interviurile au fost în număr de 20 și au avut loc în spațiul studiat, fie pe stradă, fie în spațiul locuinței subiecului. Eșantionarea populației a fost aleatorie, dar am ținut cont de câteva varibile precum vârsta și genul. În acest sens, am dorit să am un eșantion cât mai diversificat. Tot din nevoia de a diversifica eșantionul, am păstrat un echilibru între subiecții interievați pe stradă și cei intervievați în spațiul locuinței.

Este important de subliniat faptul că rata de răspuns a fost destul de mare existănd un număr de șase refuzuri. Aceste refuzuri nu au fost motivate de subiecți ca fiind cauzate de lipsa de timp sau de interes pentru subiectul prezentat. Cele mai multe refuzuri au pornit din cauza scepticismului privind utilitatea studiului, de multe ori primind întrebări precum „Și pe mine cum mă ajută?” sau afirmații precum „oricum nu se va schimba nimic.”.

Datele obținute în urma interviurilor au fost studiate prin analiza de conținut, prin care au fost identificate principalele teme întălnite în discursurile subiecților.

Toate vizitele pe teren au reprezentat, totodată, și o modalitate de a observa pattern-urile utilizate în spațiul public. În acest caz, am fost interesată de modul de funcționare a spațiului public. Am ales observația directă, neparticipativă ca metodă calitativă de cercetare pentru că nu-mi doream să aflu frecvența cu care se manifestă un anume comportament, ci mai degrabă motivele care stau în spatele practicilor de utilizare a spațiului cartierului.

Observația a fost structurată în funcție de câteva puncte de interes ale cercetării: dispunerea indivizilor în funcție de gen și vârstă, puncte în care au loc interacțiunile dintre indivizi, observarea subiectelor de discuție dintre indivizi.

Limitele cercetării provin din numărul mic de persoane intervievate. De asemenea, atât eșantionarea, cât și metodele folosite nu permit generalizarea datelor, iar concluziile cercetării se pot aplica doar pe populația cercetată.

Capitolul III. Prezentarea datelor colectate

3.1. Relațiile de vecinătate

Structura sociodemografică este relativ omogenă, cel puțin în imaginarul colectiv. Doar din punct de vedere etnic există eterogenitate în reprezentările subiecților. Privind vârsta populației cartierului, subiecții susțin că cei mai mulți locuitori sunt mai degrabă tineri: „Văd multe mame cu copii pe afară. Cred că sunt destui tineri în cartier, dar nu neapărat de vârsta mea (21 de ani), mai mulți tineri cu copii. Sunt și bătrâni destui.”

Din punct de vedere al veniturilor, în reprezentările subiecților, cartierul este populat de persoane cu venituri mici sau medii. Cei mai mulți respondenți au afirmat că locuitorii acestui cartier sunt persoane din clasa de mijloc: „Cred că cei mai mulți au un venit mediu. Sunt și săraci în cartier, dar mai puțini.” , „Veniturile în zonă sunt destul de mici, cât să te descurci. Am în bloc și vecini săraci. Bogați n-am văzut. Ăia nu stau în cartiere ca ăsta, stau prin Pipera.” Un singur subiect afirmă că există reprezentanți ai tuturor claselor sociale, dar menționând că majoritatea face parte din clasa mijlocie. Toți ceilalți susțin că există doar două clase sociale : clasa mijlocie (majoritară) și clasa de jos.

Categorisirea în funcție de venit se face pe baza unor indicatori precum etnia (persoanele de etnie romă fiind considerate mai sărace), vârsta (pensionarii sunt priviți ca o categorie cu venituri mici), marca automobilului familiei („Pai uite-te și tu la ce mașini sunt p-aici. Au început să mai apară și unii cu bani.”), starea locuinței sau suma restantă la întreținere.

Privind nivelul de școlarizare, în reprezentările locuitorilor, cei mai mulți au un nivel mediu de educație : „Aș spune liceul. Majoritatea au terminat liceul.” Un număr mic de subiecți au afirmat că majoritatea celor din cartier sunt needucați, au abandonat repede școala sau că terminarea liceului este un motiv de mândrie. De cele mai multe ori astfel de discursuri îi vizau pe cei de etnie romă, cei din urmă fiind considerați mai degrabă needucați. Destul de rar am auzit de subiecți care să se refere la studiile universitare, iar aceștia erau cu precădere studenți. Astfel, există o omogenitate a locuitorilor în ceea ce privește nivelul veniturilor și cel al educației, cel puțin în modul în care sunt reprezentați vecinii.

Răspunsuri asemănătoare am primit și în momentul în care subiecții au fost rugați să se autopoziționeze din punct de vedere socio-demografic. Majoritatea au spus că au venit și un nivel al educației mediu.

În ceea ce privește relațiile de vecinătate, se poate afirma că s-au dezvoltat relații sociale pe baza proximității dintre indivizi. În general, subiecții se descriu ca având relații bune cu vecinii, unii dintre ei declarând că există solidaritate între ei și se ajută reciproc. Gradul de intercunoastere între vecini este relativ mare.

Locatarii din același bloc susțin că se cunosc între ei și că există relații apropriate între ei. O parte din cei intervievați știau programul de lucru al vecinilor sau câți membri locuiesc într-un anumit apartament din bloc. Acest aspect a fost relevat la finalul interviurilor, când primeam indicații unde ar trebui să bat la usa și unde nu. Existau replici de genul: ,,Acolo nu mai stă nimeni”, ,,La ora asta sunt la munca, reveniți dupa ora 6.”

Toți cei intervievați au spus că stiu numele vecinilor de pe palier și că pe ceilalți vecini îi cunosc cel puțin „din vedere”. Majoritatea celor intervievați susțin că au vorbit cel puțin o dată cu vecinii de pe palier și că se salută cu toți ceilalți vecini din bloc. Un adolescent de 15 ani afirmă că : „Asta e mișto în cartier, că toată lumea se cunoaște.” Același subiect mai spune că: „Există în cartier și persoane mai puțin vorbărețe, dar majoritatea vecinilor sunt oameni de treabă.” Gradul mare de intercunoaștere între indivizi formează o rețea socială largă de tip weak-ties.

Un alt tânăr are o viziune diferită „Pe nebunii ăștia? Îi știu pe toți, din păcate.” În general, tinerii sunt cei care au afirmat ca își stiu toți vecinii de bloc și cel puțin o parte dintre cei care locuiesc în blocurile vecine. Există așadar o rețea socială destul de largă în cartier.

Un motiv pentru care există un grad mare de cunoaștere între vecini este perioada îndelungată de când subiecții locuiesc în cartier. A existat un singur caz în care subiectul locuia în zona de un an, restul susținând că stau de cel puțin zece ani în cartier. Dintre tineri, majoritatea s-a născut aici și nu a părăsit cartierul, fie din cauze financiare, fie pentru că nu își doresc momentan să părăsească locuința pe care o împart cu părinții și implicit zona de comfort.

Nu există o mobilitate rezidențială prea mare în cartier, fapt ce întărește coeziunea dintre indivizi. Din această cauză, cetățenii cartierului sunt fie, nevoiți să socializeze între ei, fie nevoiți să se izoleze de restul membrilor din cartier. Imobilitatea rezidențială poate fi cauzată de lipsa de resurse financiare a indivizilor pentru a se muta într-un alt cartier sau de obișnuința ce s-a creat de-alungul timpului în care au locuit în acest cartier: „Nu m-aș putea obișnui să locuiesc în altă parte. Aici îi cunosc pe toți. Înainte (de divorț) locuiam vis-a-vis.”

Există un număr mare de copii ce se joacă în împrejmuirile blocului, spre deosebire de alte cartiere din București, unde rar se pot observa copii ce desfășoară astfel de activitați. Majoritatea sunt supravegheați de mame sau bunici ce discută în fața blocului. Copiii nu sunt mereu supravegheați de către un membru al familiei, existând și obiceiul ca o singură femeie să supravegheze mai mulți copii. Această formă de socializare întăreste coeziunea atât între copii, cât și între cei ce îi suparaveghează. Relațiile dintre copii sunt în general amicale, existănd doar mici conflicte între aceștia pe teme specifice vârstei cum ar fi cedarea jucăriei preferate.

Relațiile dintre adulți, în acest context, sunt în general amicale, discuțiile având ca subiecte îngrijirea copiilor, evoluția lor sau modele de educare a acestora. Unele mame susțin că au început să petreacă timp în cartier și să lege relații amicale, tocmai datorită activității de supraveghere a copiilor: „Prin relațiile dintre copii de aceeași vîrstă – sau pur și simplu prin intermediul copiilor – familiile părinților pot să treacă de la statutul de vecini la cel de „prieteni de familie”: ei sunt integrați sociabilității familiale, participă la sărbători și aniversări etc.”

Astfel, rețelele sociale create de copii influențează modul de interacțiune al adulților. Pe baza proximității, se pot stabili relații de prietenie: „Mai vorbim și noi ca între vecini, despre supărările de acasă, problemele din bloc. Ne mai plângem de cât a venit întreținerea. Ce să facem și noi? Ne mai omorâm timpul cât timp se joacă ăștia mici.”

Întrebați ce fel de oameni locuiesc în cartier, răspunsurile au variat. Percepția privind vecinii se conturează în funcție de experiențele indivizilor în spațiul cartierului și apartanența la un anumit grup social. Existența unui conflict între două grupuri sociale pare să creioneze o pecepție mai degrabă negativă ce este generalizată, apoi, asupra întregului grup social.

Experiențele personale sunt cele care stau la baza modului în care se conturează imaginea colectivă a vecinului. De exemplu, conflictul între grupul mamelor și cel al tinerilor privind utilizarea locului de joacă al copiilor a dus la perceperea într-un mod negativ al grupul mamelor de către tineri și viceversa. Pe de altă parte, neimplicarea în conflicte și stabilirea unor relații de prietenie cu vecinii generează o imagine pozitivă a vecinului ca personaj colectiv în imaginarul individului.

Majoritatea celor intervievați își descriu vecinii ca fiind „cumsecade” sau „de treabă”. Cei mai mulți descriu relațiile cu vecinii ca fiind amicale. Doi subiecți își consideră vecinii înțelegători: „Nu am avut probleme cu ei. Nu-ți bat la ușă dacă ai dat și tu muzica mai tare sau ai dat o petrecere.”. O femeie de 32 de ani ce iși urmărește fetița jucându-se în fața blocului, afirmă că în cartier sunt „oameni ca peste tot în București. Aș spune că toate clasele sociale s-au adunat aici.”

Alți doi tineri de 21 de ani, „născuți și crescuți în acest cartier” au o viziune diferită. Cei doi susțin că îsi cunosc toți vecinii din bloc, pe care îi descriu în mod ironic, „cumsecade”. Aceste ironii privind vecinii provin în urma unor conflicte despre care voi vorbi mai târziu în această lucrare. Totodată, este important de menționat faptul că acești tineri evită să-și petreacă timpul liber în cartier, cauză pentru care nu au stabilit relații apropriate cu vecinii. Motivele pentru care zona cartierului este evitată sunt diverse, de la lipsa unor locuri de interacțiune pentru tineri în cartier, până la încercarea de a nu creea conflicte cu vecinii. „Nu au toate țiglele pe case. Sunt și persoane pe care nu le cunosc foarte bine și nu pot să-mi dau cu părerea despre ele, dar cu cei mai mulți nu ai ce discuta.”.

Am mai întălnit o reacție de acest tip, și în cazul unei pensionare, afirmând despre o vecină ce o ruga să-i cumpere o pâine, că : „E un pic cu capul. O mai ajut când are nevoie, îi mai cumpăr ceva, dar are ceva probleme cu capul. E cam nebună.” În ciuda părerii pe care o are despre vecina ei, femeia susține că este solidară și îsi ajută vecinii de cate ori are ocazia. Aceeași doamnă afirmă că în cartier „au rămas oameni mai liniștiți, mai civilizați.”

Experiențele personale ale indivizilor privind etnicii romi ilustrează modul în care percepția asupra unui grup social este generalizată plecând de la observația unui singur membru al acestui grup social. În general, discuțiile privind etnia romă au o conotație negativă, numărul de subiecți care nu împărtăsesc aceeași viziune fiind redus. O mare parte din cei intervievați au etichetat în mod negativ etnicii romi. Unii subiecți au dorit să se delimiteze clar de această etnie. Din perspectiva etnicilor români reprezentarea vecinului se face inclusiv pe baza etniei, încercându-se o limitare a interacțiunilor din acest punct de vedere.

Un obstacol în creare unei comunități locale îl reprezintă numărul mic de locuri de interacțiune socială în cartier. Cele existente implică o serie de probleme: un loc de joacă pentru copii și Parcul Cosmos (aflat la mică distanță). Nu există niciun bar, cinematograf, sau orice alt spațiu cultural în imediata apropriere. În preajmă se pot găsi câteva unități bancare, farmacii, agenții de pariuri sportive, amanete, două magazine alimentare aflate la parterul blocului și un centrul comercial Cora.

Pentru că fața magazinului alimentar reprezintă un punct de interacțiune socială, am intervievat vânzătoarea de unul dintre cele doua magazine. Aceasta stă în cartier de mai bine de 15 ani. Magazinul reprezintă o afacere de familie. Rolurile sunt clar definite pentru fiecare membru ce participă la activitatea antreprenorială. Fiul ei de 15 ani se mai ocupă de magazin în weekend sau când mai are timp liber.

Neimplicarea persoanelor straine, din afara familiei poate reprezenta un semn de ostilitate: ,,E mai bine decât să-ți vină unul pe care nu-l cunosti. Nu poți avea mereu încredere.” Tot sub semnul ostilității și prudenței stă modalitatea de vănzare : nu este posibil accesul în magazin, schimbul comercial realizându-se prin intermediul unui geam protejat de un grilaj. Singurul element care aminteste de un magazin este o copertină roșie.

Există și clienți care îi sunt cu adevarat simpatici, cu care s-a împrietenit sau cărora le reprosează faptul ca nu au mai trecut prin ,,vizita” pe la ea. Apropierea de clienți reprezintă un mod de a-i face să devină fideli. Pe de alta parte, îi face plăcere să vorbească cu o parte din clienți: ,,Mai trece timpul stând cu ei.”

Am întrebat dacă există practica datului pe caiet iar răspunsul a fost ,,Nu-i trec la caiet, dar îi țin minte. De obicei se întămplă să nu le ajungă banii și atunci îmi promit că îmi aduc data viitoare. Nu e nevoie să le aduc eu aminte; vin singuri și plătesc. Asta-i și pentru că le dau doar celor pe care îi cunosc bine și care sunt clienti fideli.” Schimbul comercial nu se bazează exclusiv pe lucruri materiale, ci și pe încredere.

Centrele de sociabilizare îl reprezintă parcurile, locuri unde oamenii își pot petrece timpul liber și unde pot lega prietenii noi, fără a fi nevoiți să părăsească zona cartierului. Aceste zone însă, nu corespund nevoilor celor tineri, iar în cartier nu există locuri special amenajate pentru ei. Ei sunt nevoiți fie să meargă în barurile din centrul orasului, fie să stea în cartier, în fața sau în spatele blocului (lucru sancționat de către persoanele ce doresc sa se odihnească): „Nu stăm în cartier, nu avem unde și nici nu prea avem ce să facem aici. În plus, dacă stăm în fața blocului se iau de noi toate babele alea nebune că facem gălăgie. ”

Unii respondenți au spus ca nu merg in Parcul Cosmos pentru că nu e un loc sigur. Deseori am auzit afirmații precum: ,,se strâng găștile în parc, fac gălăgie, folosesc cuvinte vulgare sau se drogheaza”. Problema siguranței a fost semnalată și de o doamna, mai în vârstă, ce susține că nu mai iese din casă după lăsarea întunericului, din cauza fricii.

Inexistența unor locuri de interacțiune pentru tineri, zonă îi determina pe aceștia să ,,invadeze” locul de joacă, ducând pe cale de consecință la crearea unor conflicte. Unii subiecți sugerau faptul că în timpul nopții ,,se strâng găștile de cartier, sparg semințe, rup băncile, distrug parcul ” sau ,,pierd timpul de pomana, fac gălăgie și mizerie”. ”. O doamnă deranjată de gălăgia din timpul nopții susține că : „Ar trebui să strice parcul ăsta. Să plece drogații ăia d-aici.”

Locurile destinate cu precădere copiilor, nu sunt utilizate în totalitate doar de aceștia. Acest lucru conturează un conflict între generații, plecând de la lipsa de alternative de petrecere a timpului liber în cartier pentru tineri. Parcurile se transformă din locuri destinate copiilor și locuri de interacțiune socială în zone de conflict între toate generațiile.

Neplăcerile cauzate au determinat o parte din subiecți să anunțe poliția și să depună plângeri pentru perturbarea liniștii publice. Cea mai mare parte din cei intervievați nu au luat nicio atitudine, existând credința că poliția este ineficientă și ca nu răspunde prompt: ,,până ajunge politiția, golanii pleacă” sau ,,polițiștilor le e frică de ei”.

Pe lângă acest conflict între generații, locul de joacă creează un conflict și între mamele ce-și scot copii la joacă aici și locatarii care au vedere către părculeț. Conflictul dintre unii locuitorii și mame este cauzat îngrijorării că cei mici vor sparge geamurile apartamentulelor sau cauzat de gălăgia creată de copii.

Astfel, mamele văd ca fiind necesar acest loc, în timp ce o altă tabară dorește desființarea locului de joacă. O pensionară ce dorește desființarea locului de joacă declară : „Părinții sunt de vină că nu-i stăpănesc. Fac gălăgie, aruncă cu pietre în geam. Eu stau aici la parter și îi mai văd cum se joacă, se bat.”

De asemenea, un alt impediment în formarea unei comunități solide îl reprezintă conflictul etnic. În zonă locuiesc și etnici romi. Întrebați care sunt dezavantajele locuirii în cartier, am întălnit forme de rasism în rândul românilor și discursuri de tipul: „un cartier de ciori” ,,țiganii fac mizerie”, ,,țiganii stau în apartamente mizerabile”, sau „Nu se poate discuta cu ei. Nimic nu se poate schimba din cauza lor”. Majoritatea etnicilor români păstrează o distanță socială față de etnicii romi și interacționează cu aceștia pe baza unor stereotipuri negative. Cei care nu au astfel de atitudini consideră că nu etnia este responsabilă de problemele din cartier, simtându-se în aceeași măsură responsabili pentru punctele mai puțin bune ale cartierului.

Am întălnit și un caz de exocentrism: un bărbat avea un discurs peiorativ asupra propriei etnii, deși nu și-a negat apartenența la aceeași etnie (,,Eu sunt țigan 100%”). O pensionară are de asemena, o opinie negativă asupra romilor, acuzându-i că sunt mizerabili. Auzind discuția, o vecină răspunde în glumă: „Lasă mamaie că nici tu nu esti prea albă.” Astfel, relațiile dintre indivizi se creionează în funcție de reprezentările etnice negative, romii fiind blamați pentru problemele din cartier.

Alte conflicte între vecini sunt legate de chestiuni administrative privind blocul. Astfel, există acuze cum că o parte din vecini nu-și plătesc întreținerea și că există riscul de a rămâne fără căldură și apă caldă. În unele blocuri există două tabere împărțite în funcție de problemele cu care se confruntă. O parte dintre locatari consideră că ar fi necesară izolația termică a blocului, întrucât apartamentele lor se confruntă cu igrasia. O altă tabără vede ca prioritate rezolvarea canalizărilor pentru că locatarii de la parter se plâng că sunt inundați atunci când plouă. O doamnă se plângea că la fiecare ploaie mai serioasă pereții au de suferit de pe urma igrasiei și că a încercat să vorbească cu vecinii ei, dar: „Pe unii îi înțeleg că nu au bani, dar sunt și unii cărora pur și simplu nu le pasă și vor să stea asa. Eu nu pot sa-i înțeleg și mă cert cu ei degeaba.”

Lipsa locurilor de parcare reprezintă o altă sursă de conflict, deși nu este o zonă cu trafic rutier intens și nici nu există un număr foarte mare de mașini în zonă. Cu toate acestea un tănăr susține că au avut loc astfel de conflicte între el și un alt vecin. Conflictul are la bază competiție dintre locatari pentru a „privatiza” o suprafață a cartierului.

Analizând relațiile sociale dintre locuitorii cartierului, nu se poate vorbi de existența unei comunități strânse în Pantelimon cât mai degrabă de ,,bisericuțe” sau mici grupuri ce împărtăsesc interese comune. Alianțele și prieteniile se realizează în funcție de valorile și interesele comune pe care indivizii le au. Deși există relații bazate pe proximitate, nu s-a format încă o indentitate comună sau un interes comun.

Există un număr de persoane cu viziuni individualiste, ce doresc izolarea de cartier. Aceștia sunt reprezentați de tinerii care nu au foarte multe alternative de petrecere a timpului liber în cadrul cartierului. Relațiile sociale dintre vecini sunt mai animate în rândul persoanelor de vărsta a treia și în rândul mamelor ce îsi supraveghează copiii în timpul jocului.

3.2. Opinii privind cartierul

Studiul Viața socială în România urbană arată că: „ că românii sunt mulțumiți de locuința pe care o au, de zona în care locuiesc, precum și de orașul în care stau. Satisfacția este un pic mai redusă atunci când vine vorba despre oraș însã, pe ansamblu, este evidentă o notă de muțumire generalizată.” Cu toate acestea, locuințele românilor nu se ridică la nivelul standardelor europene.

„O situație oarecum similară apare și în cazul satisfacției față de zona în care locuiește respondentul, opinia dominantã fiind una pozitivã, în general. Se pare cã românii din mediul urban sunt foarte satisfăcuți de televiziunea prin cablu, de prezența școlilor, a grădințelor în zona rezidențială, precum și de alimentarea cu apă și gaze naturale. Opinia dominantă este una negativă doar în momentul în care când vine vorba de drumuri, oamenii fiind mai degrabă nemulțumiți de acestea.”

Această mulțumire poate fi explicată plecând de la teoria disonanței cognitive. Astfel, oamenii sunt nevoiți să-și reevalueze situația pentru a nu trece peste perioade lungi de nesatisfacție. În analiza mea am ținut cont de aceste studii pentru a înțelege mai bine modul în care locuitorii din cartier își percep propriul cartier.

O parte din cei respondenți au descris cartierul ca o zonă liniștită. Cu toate acestea, întrebați care ar fi dezavantajele locuirii în cartier, subiecții au dat răspunsuri precum : „E un cartier plin de curiozitate, în care se întâmplă multe (violuri, crime).”, „Zilnic aud de noi cazuri. Zici că suntem la știrile de la ora cinci.”, „Ăsta e un ghetto.” . Astfel, cartierului i se atribuie mai degrabă valențe negative privind siguranța în reprezentările locuitorilor. Aceste opinii se conturează fie prin experiența directă cu astfel de cazuri de delincvență, fie prin zvonuri de la ceilalți vecini.

Pe lângă fenomenul de disonanță cognitivă, altă explicație pentru motivul indivizilor de a-și descrie cartierul în mod favorabil vizează compararea imaginii negative a orașului cu spațiul cartierului și implicit a locuinței: „Bucureștiul este privit ca un organism rău, urât, poluat, plin de hoți, de vicii, de corupție, în timp ce <<acasa>> e bine, în spatele ușii e sigur. În cadrul acestui decupaj, în mod straniu, în tot acest oraș odios cartierele sunt aproape întotdeauna apreciate de locuitorii lor. Chiar și acele cartiere aflate pe <<lista neagra>> și considerate de majoritatea bucureștenilor periculoase, precum Ferentari și Pantelimon, sunt privite de locuitorii lor ca niște teritorii mai degraba prietenoase și placute, chiar liniștite. ”

Cartierul, deși descris în primă fază ca o zonă liniștită, la o analiză mai detaliată, apare ca un spațiu al nesiguranței. Deși ziua cartierul pare a fi un loc în care oamenii se simt în siguranță, odată cu lăsarea întunericului, spațiul exterior locuinței devine un loc al insecurității.

Întrebați în ce măsură se simt în siguranță în cartier, răspunsurile au variat în funcție de vârstă și gen. Unii vârstnicii și unele femeile preferă să nu iasă după lăsarea întunericului. O pensionară afirmă că ginerele ei, care stă la cealaltă scară, a fost jefuit în casă. Cu toate acestea, acordă mai multă încredere siguranței locuinței, decât siguranței stradale. Acest lucru este explicat prin corelarea cu modul de percepție al dezordinii sociale. „Bunurile publice vandalizate, gunoaiele aruncate pe terenuri virane, graffiti sunt interpretate de individ ca semne ale riscului de a deveni ținta unor comportamente împotriva persoanei lui atunci când este pe stradã, dar nu și atunci când este în locuință.”

Pe de cealaltă parte, unii tineri susțin că se simt în siguranță indiferent de perioada zilei: „Acum e ok. S-au mai liniștit. Nu mai e ce era acum 10 ani când iți era frică să ieși din casă.” Un alt subiect afirmă că: „Sunt pericole oriunde în București. Nu știu dacă m-aș simți mai în siguranță într-o altă zonă a orașului.”

În ceea ce privește avantajele locuirii în cartier, cel mai des întălnit răspuns a fost liniștea. Punctele pozitive din cartier sunt identificate de o mică parte din cei intervievați și mult mai greu față de dezavantajele cartierului. Cei mai mulți intervievați nu au putut să ofere un răspuns, sau au avut nevoie de un moment de reflecție. Răspunsurile spontane făceau referire la liniște sau în cazul unui tănăr, la „Un bloc reabilitat. Nu-i asta un lucru bun?”. În afară de liniște, alte avantaje vizau relațiile bune cu vecinii, sau în cazul mamelor, existența unui număr relativ mare de copii în cartier. Tot de grupul mamelor a fost amintită distanța destul de mică față de Parcul Pantelimon sau Parcul Morarilor, dar chiar și aceste avantaje erau deseori însoțite de lamentări.

În reprezentările subiecților, cartierul apare mai degrabă un loc al dezordinii sociale, al urâtului. Aproape jumătate din cei intervievați nu au putut specifica un avantaj al locuirii în zonă în schimb, toți intervievații au identificat cel puțin o problemă a cartierului. Astfel, se poate spune că spațiul cartierului este reprezentat mai degrabă ca având însușiri negative. Imaginea cartierului vizează în primul rând problemele pe care le resimt locuitorii.

Una dintre cele mai dese întălnite probleme au fost cele legate de siguranța cetățeanului. În cultură urbană au apărut o serie stereotipuri privind zonele bune și cele de evitat în București. Conform studiului „Cartografierea socială a Bucureștiului”, 3% din cei chestionați au plasat cartierul Pantelimon la categoria cel mai rău cartier. Cartierul Pantelimon ocupă locul doi în acest top. În schimb, locuitorii cartierului se autopoziționează pe o scală de la 0 la 10, pe poziția 6,5, obținând un punctaj mai mare decât cartierele Militari sau Rahova-Ferentari.

Un alt studiu („Studiu de geografie mentală în municipiul București” ) plasează cartierul Pantelimon pe locul al treilea al celor mai periculoase zone din București, după cartierele Rahova și Ferentari. Acest studiu își propune o comparație între perceperea anumitor zone și harta infracționalității dată publicității de către Poliția Capitalei în anul 2010. De cele mai multe ori harta mentală a fricii nu corespunde și cu harta infracționalității.

Persoanele întâlnite în cartierele considerate rău fămate sunt privite ca având responsabilitatea morală pentru modul în care este perceput cartierul. Acest proces de contaminare ecologică este generalizat în măsura în care locuitorii etichetează cartierele formate din minorități stigmatizate.

Aceste percepții din afara cartierului pare să-i afecteze pe locuitorii cartierului. De cele mai multe ori romii sunt blamați pentru imaginea creată cartierului. Insecuritatea percepută a cartierului provine, printre altele și din lipsa de încredere acordată poliției. De asemenea, percepțiile privind pericolul din cartierului Pantelimon ar putea fi formate în urma imaginii promovate în mass-media și de folclorul urban privind găștile de cartier.

De cele mai multe ori găștile de cartier sunt asociate cu violența, comportamentul deviant sau delincvent. Din interviurile luate, subiecții susțin că au existat în cartier grupuri cu comportamente deviante care petrec timp în cartier în special seara. Am întrebat câțiva subiecți dacă știu de existența unor astfel de găști în acest cartier. Cei mai mulți au spus că au auzit zvonuri privind aceste găști sau că îi recunoșteau pe unii dintre ei, dar că în prezent nu se mai ocupă cu aceleași activități. „Când eram mică am auzit tot felul de povești despre bețivi care jefuiesc, tineri care se droghează sau alte găști care se ocupau cu proxenetism. Unele povești poate erau adevărate, dar acum nu prea am mai auzit, cel puțin nu atât de des. Cred că există grupuri ca în oricare alt cartier al Bucureștiului.”

Alți subiecți susțin că aceste grupuri încă mai există și că îsi petrec mult timp în cartier, în special seara. Aceste grupuri ar fi responsabile de vandalizarea locului de joacă pentru copii. Un număr destul de mare de mame au semnalat faptul că nu își pot duce copii în Parcul Cosmos pentru că acolo se strâng grupuri de tineri ce se droghează. Problema semnalată de mame o reprezintă aruncarea seringilor în iarba și pericolul ca cei mici să se înțepe în acele ace. De asemenea, un număr considerabil au afirmat că au anunțat autoritățile locale privind consumul de alcool și droguri în scările de bloc. Cu toate acestea, respondenții susțin că acum „cartierul este clean. S-au mai curățat.”

Aceste grupuri nu sunt reprezentate de locuitori neapărat o sursă de pericol pentru siguranța lor. Ele sunt văzute mai degrabă ca o formă de dezordine socială. Chiar și subiecții care au o imagine negativă a cartierului, tind sa-l apere în această problemă. Ideea că acum „cartierul este clean” vine prin compararea unor situații mai vechi când perceperea siguranței stradale ridica probleme mai grave. De asemenea, acest lucru ilustrează faptul că imaginea cartierului se conturează și în funcție de dinamica temporală.

Problema căinilor maidanezi a fost o problemă semnalată de o mare parte dintre cei intervievați. Un subiect afirmă că o vecină a fost mutilată de către o haită de câini. Totuși, această problemă nu este una locală, aflată la nivelul cartierului, ci una care ține de întreg orașul.

Mizeria reprezintă o altă problemă destul de des invocată în cadrul persoanelor intervievate Locuitorii specificau ca tomberoanele nu au capacitatea necesară nevoilor lor sau că gunoiul nu este ridicat la timp. Un alt subiect vorbea de mizeria extremă de pe stradă și acuză că unii vecini aruncă gunoiul de la etaj, lucru surprins și în timpul unui interviu. Mizeria este deseori asociată și cu mirosul neplăcut, existând acuze cum că unii vecini nu își fac curat în casă sau că își țin butoaiele cu varză murată agățate de geamuri.

Problema curățeniei nu se rezumă doar la spațiul public din cartier, ci și la cel privat. O femeie afirma despre o vecină că ar colecta gunoaie în casă: ,,Casa ei e un focar de infecție, am încercat să vorbim cu ea să îi facem curățenie, dar nu a deschis ușa. Am făcut reclamații la Primarie. Nu ne ajuta nimeni. Saraca, e bolnavă!”

Cele mai multe probleme ale cartierului se referă la nevoile de bază ale locuitorilor (siguranța cetățeanului, mizeria, starea drumurilor). Doar doi subiecți au amintit de o problemă ce iese din această sferă: lipsa unor locuri speciale create pentru tineri, în special baruri.

Întrebați în ce măsură se simt atașați de cartier, majoritatea au spus că nu există lucruri care să-i facă să se simtă atașați de cartier, cu excepția familiei. O pensionară spune că : „Nu mă simt legată de cartier, dar m-am obișnuit să locuiesc aici.” Un număr mic de tineri au declarat că se simt atașați de cartier: „Sunt lucruri care mă leagă de cartier, în primul rând familia și apoi prietenii. Cam toți prietenii mei stau aici.”

În aceste cazuri, se poate vorbi de atașamente bazate pe experiențe personale ce au creat un sentiment de indentificare cu locul, „atașamentul față de zonă se construiește în termni de <<cartier al copilariei>>, <<loc unde se află toți prietenii>>, iar cartierul rămâne, la nivelul reprezentărilor, spațiul copilăriei”. Atașamentul față de un loc rezultă din experiențele personale ale individului. Cu cît o persoana a trait într-un loc mai mult timp, cu atât se simte mai atașat de respectivul loc. În general, se consideră că implicarea în activități publice locale (cumpărături, politică) crește atașamentul individului față de cartier.

În ceea ce privește dorința de a se muta din cartier, există o discrepanță a răspunsurilor în funcție de variabila vârstă. Modelul întălnit în studiul meu este asemănător studiului lui Toth: „Intenția mutãrii din actuala locuințã depinde de vârstă și de statusul socioeconomic al individului. Probabilitatea mutării scade odatã cu înaintarea în vârstã și crește în funcție de resursele materiale disponibile și de status, reflectând, deci nivelul de așteptãri în relație cu ciclul de viațã în care se aflã individul. ”

Mai mult, intenția individului de a se muta „ nu depinde de centralitatea zonei și nici de calitatea dotãrilor și serviciile existente sau de gradul de poluare fonicã. Singurul predictor semnificativ din aceastã categorie este percepția și etichetarea zonei ca fiind <<rea>>”. Concluzionând, autorul susține că „Mobilitatea rezidențialã poate fi deci o consecințã a unei inconsistențe între statutul economic ridicat și locuirea în zone cu probleme.”

Plecând de la acest studiu, se poate afirmă că pentru o mare parte din categoria tinerilor vorbim despre o inconsitență de status. Pe de o parte, majoritatea celor tineri (20-35 de ani) afirmă că s-ar muta oricând din cartier și ca nu există lucruri care să-i lege de cartier. Aceștia afirmă că s-ar muta „într-un alt cartier, oricare” sau „într-un cartier mai civilizat”, lucru ce relevă dorința de a-și schimba statusul atașat imaginii cartierului. Tinerii care au afirmat că ar dori să se mute din cartier, sunt cei care au o percepție mai degrabă negativă asupra cartierului.

Pe de altă parte, motivul cel mai des invocat atunci când i-am întrebat de ce nu se mută, a fost cel financiar. Aceștia ori locuiesc în continuare cu părinții, ori s-au mutat în acest cartier datorită chiriei/ prețului mai mic al apartamentelor. De aici rezultă și mobilitatea rezidențială destul de scăzută. Cei care nu își doresc să se mute sunt cei care chiar dacă nu susțin că sunt atașați de zona cartierului în sine, se identifică cu acest spațiu prin prisma relațiilor sociale stabilite: „Aici am familia și cei mai mulți prieteni de-ai mei stau aici.”

Pensionarii și o parte a adulților (peste 35 de ani) afirmă că nu s-ar muta din cartier pentru că s-au obișnuit să locuiască în această zonă, chiar dacă susțin că nu se simt neapărat atașați de cartier. O posibilă explicație poate fi dorința de a nu părăsi zona lor de confort.

Nu s-a conturat clar o imagine privind cartierul. În cadrul interviurilor descrierea globală a cartierului viza, inițial, aspecte pozitive sau neutre. Pe parcurs ce se derula interviul această imagine a fost schimbată. Percepțiile pozitive ale subiecților asupra cartierului, se transformau în reprezentări negative. Zonă pare la o analiză mai detaliată, mai degrabă un loc plin de probleme, cu puține avantaje, o zonă a insecurității și dezordinii sociale. Cartierul este privit din prisma dezavantajelor. O parte dintre locuitori au ajuns să locuiască în cartier din cauza prețurilor mai mici ale apartamentelor. Cartierul este mai degrabă indezirabil, în special de categoria tinerilor. Pentru cei mai multi dintre subiecți nu s-a creat sentimentul de apartenență și atașament față de cartier. „Cert este ca imaginea frumoasă a cartierului pare a fi mai degrabă un spațiu asimilat casei prin simpla obișnuință decât printr-o valorizare reală a calitații și resurselor lui.”

Utilizarea spațiului public

În mod paradoxal, spațiul public al cartierului (de cele mai multe ori blamat) este utilizat, uneori, într-un mod ce amintește de un spațiu privat. Acest paradox este ilustrat de obiceiul unor locuitori de a ieși la cumpărăturile de la magazinul din colț sau de a sta afară în fața blocului într-un halat sau alte haine mai degrabă destinate uzului în casă.

Interacțiunile dintre locuitorii cartierului au loc de obicei în spațiul public. Deși există subiecți care susțin că se întălnesc cu vecinii în propriul apartament, cele mai multe interacțiuni au loc în spațiul public cum ar fi în fața magazinului, a blocului sau pe palier. Astfel de interacțiuni nu presupun un efort din partea indivizilor în sensul în care sunt involuntare și spontane.

În cartier se întâlnesc forme de ,,privatizare” sau ,,domesticire” a spațiului public: grădini amenajate de locatari, închise printr-un mic gard, scaune scoase în fața blocului sau locuri amenajate pentru câinii comunitari. În lipsa unor spații de interacțiune socială, ,,chioșcul de la colț” devine un spațiu ,,privatizat”, de informare cu privire la ultimile bârfe din cartier; un loc de interactiune socială, unde au loc schimburi atât comerciale cît și schimburi de impresii, experiențe. Vânzătoarea care asistă la cele mai multe dintre discuții devine un nod de rețea, putând transmite mai departe anumite informații prind vecinii.

Deseori am auzit discursuri precum că autoritățile nu își fac datoria în privința problemelor din cartier. În acest context, oamenii sunt nevoiți să-și rezolve singuri problemele, apelând la tot felul de improvizații. O pensionară afirmă că s-a apucat să facă curat în fața blocului pentru că nimeni altcineva nu ar face acest lucru. Femeia a amenajat ulterior o gradină cu flori, îngrădită. Grădinile amenajate, în general de locuitorii de la parter, reprezintă unele dintre puținele spații îngrijite din cartier. ,,Prin îngrijire, spațiul este apropriat, devine identitar și deci <<proprietate>>”. Îngrădirea spațiului implică perceperea spațiului public ca spațiu privat. Aceeași femeie declară că s-a ocupat de zugrăvirea scării blocului, doar la parter.

Alte improvizații se referă la structura clădirilor. Pentru că apartamentele nu dispun de balcon, locatarii sunt nevoiți să își întindă rufele în exteriorul locuinței, fie pe o sârmă instalată la nivelul geamurilor, fie pe o sârmă din fața blocului. Aceste practici de domesticire a spațiului public vin din nevoia de individualizare a spațiului public.

Un alt loc de socializare îl reprezintă fața blocului. La discuțiile din fața blocului participă femei și bărbați din toate categoriile de vârstă. Unii își scot scaunele din casă, aduc bere și semințe. În ceea ce privește vârsta celor ce au astfel de obiceiuri, cei mai mulți sunt de peste 35 de ani.

Trebuie menționat un pattern în ceea ce privește dispunerea în funcție de gen. În urma observației de pe teren, spațiul cartierului reproduce un model mai degrabă patriarhal în rândul persoanelor de peste 35 de ani. Așa cum am mai menționat, femeile sunt cele care utilizează spațiul public pentru a-și supraveghea copiii și pentru a interacționa cu celelalte vecine.

Bărbații, în schimb, ocupă locurile din fața chioșcurilor. Chiar dacă există un grup de femei în apropriere, cele două grupuri nu interacționează, păstrandu-se și o mică distanță fizică simbolică. Fața magazinelor din zonă sunt proponderent, spații masculinizate. Aici e locul de întălnire al bărbaților ce împart aceeași sticlă de bere. Spațiul din jurul chioșchiul poate fi considerat echivalentul cârciumei din mediul rural. Deși există și femei care stau în imediata apropriere, dicuțiile în acest context se limitează la variabila gen. Tinerii nu au astfel de pattern-uri privind genul. Nu am studiat în profunzime cauzele acestor pattern-uri, întrucât nu fac subiectul acestei lucrări, dar mi s-a părut interesantă această dispunere în spațiu în funcție de variabila gen.

Un alt loc proponderent masculinizat îl reprezintă parcările, un loc unde bărbații verifică motoarele mașinilor, le repară, ascultă muzică sau beau un pahar de șpriț. Băutul în spațiul public este o activitate mai degrabă întălnită în rândul grupului social reprezentat de bărbați. De cele mai multe ori întălnirile sunt doar pretexte pentru a petrece timp liber și de aceea o simplă ieșire a unui individ în fața mașinii se poate transforma într-o adunare a unui grup care să facă grătar.

Apare aici un nou pattern ce amintește de o societate patriarhală. Alcoolul devine un simbol al puterii și al masculinității, existând norme sociale, informale ce interzic femeilor să bea în spațiul public.

În ceea ce privește utilizarea spațiului de joacă, subiecții susțin că nu vin doar cei din blocurile vecine, spațiul fiind ulitizat și de cei ce nu locuiesc în zonă. Persoanele care folosesc frecvent spațiul locului de joaca sunt copiii însoțiți de părinți, oameni în vârstă care ,,ies la o gură de aer”, sau persoane care își plimbă câinele. În ceea ce privește utilizarea acestui spațiul, seara la locul de joacă se strâng în general mamele sau buniciile cu copii. În timpul dimineții și al prânzului zona nu prea este utilizată. Noaptea, așa cum am mai amintit, locul de joacă este „invadat” de tineri.

Spațiul este conturat în funcție de negocierile dintre indivizi. Locul de joacă poate fi privit ca o expresie a luptei pentru a domina un spațiu. Cele două grupuri (tinerii vs. mame) sunt în continuare într-o formă de negociere a spațiului. Eșecul grupului mamelor de a domina spațiul arată dificultățile cu care femeile se confruntă în acest cartier pentru a avea acces la spații publice. Așa cum am mai spus, deși femeile apar în spațiul public, activitățile pe care le întreprind sunt fie cele legate de copii, fie activități ce vizează exclusiv acest grup social. Singurele situații în care există un grup mixt din punct de vedere al genului în spațiul public sunt ședințele de bloc.

Pentru copii situația este diferită pentru că nu există, întotdeauna, o organizare din punct de vedere al genului și nici un loc special unde se desfășoară activitățile de joacă ale copiilor. Deși există un loc special amenajat pentru copii, aceștia nu se limitează doar la acel loc. Uneori copiii se strâng într-un anumit loc, iar apoi se duc către locul de joacă.

Jocurile copilăriei pot fi observate și în fața blocului, locul unde trei baieți decid să joace footbal. Cei trei nu sunt sub supravegherea niciun părinte, fapt ce poate releva încrederea acordată de părinți pentru spațiul din cartier. Un alt grup de copii joacă șotron la câteva străzi distanță. Inexistența traficului auto faciliteză astfel de activități. De cele mai multe ori însă, copiii se află sub supravegherea mamelor sau a bunicilor.

Am observat un singur caz în care un tată îsi însoțea cele două fetițe către locul de joacă. Astfel, grijă copiilor în momentul jocului, devine o sarcină adresată, mai degrabă, femeilor. Așa cum am arătat bărbații au alte tipuri de activități în cadrul cartierului.

Din punct de vedere al petrecerii timpului liber, există câteva pattern-uri în funcție de variabila vârstă. Persoanele de vârstă a treia preferă să-și petreacă timpul liber acasă în fața televizorului sau afară, fie în parcurile din apropriere, fie în fața blocului. Aceste activități în afara casei se realizează de obicei, în cazul femeilor până la lăsarea întunericului din cauza sentimentului de nesiguranță. Bărbații au afimat nu țin cont de aceste aspecte. Asemănător este și programul adulților (peste 35 de ani), timpul liber fiind petrecut în casă la T.V., în parc, în cartier sau la barurile și restaurantele din centrul Bucureștiului.

Tinerii (până în 35 de ani ) intervievați susțin că timpul liber și-l petrec, în general, în afara cartierului sau în interiorul locuinței. Locurile de petrecere a timpului liber cu prietenii sunt preponderent barurile din centrul vechi. Mall-ul a fost un alt element amintit destul de frecvent ca destinație de pretecere a timpului liber. Chiar dacă au prieteni în cartier, cartierul este doar locul de întălnire, urmând ca apoi să plece spre altă destinație.

Din acest punct de vedere, cartierul este de tipul dormitor, cel puțin pentru această categorie de vârstă. Tinerii afirmă că nu există activități în cartier care să le trezească interesul de a petrece timp în cartier și nici locuri amenajate special pentru ei unde ar putea să-și petreacă timpul liber.

Traseele zilnice diferă în funcție de vârstă, tinerii fiind cei care au traseele cele mai mari față de cartier. În special zona de centru a fost semnalată ca punct important în traseul zilnic. Traseele lor vizează locul de muncă, facultatea. Un tănar afirmă că traseele lui zilnice cuprind „Tot Bucureștiu. Din cauza muncii (curier) trebuie să fac tot orașul.”

Adulții s-au referit cu precădere la traseele până la locurile de muncă, iar pensionarii au declarat că traseele lor zilnice vizează împrejmuirile și casele copiilor.

În ceea ce privește modul de utilizare al cartierului de către tineri (exclud din această categorie mamele ce ies cu copii), pentru majoritatea dintre ei, spațiul public al cartierului este doar o „zonă de trecere” către alte trasee zilnice. Cu excepția cumpărăturilor zilnice de la magazinul din colț, cei mai mulți tineri afirmă că nu există alte trasee în zona cartierului. Lucrurile importante pentru ei nu se întămplă în cartier, ci în centrul orașului. În acest context, cartierul se transformă într-unul de tip dormitor.

Traseele lor din timpul liber vizează mall-urile, restaurentele, cinematografele și barurile din centrul Bucureștiului. Spre deosebire de spațiul public al cartierului, spațiul public exterior cartierului pare mult mai ofertant și mai sigur.

Există o diferență mare de percepere cartierului între tinerii care descriu cartierul ca lipsit de oferte și adulții sau vârstnicii care, deși majoritatea dintre ei nu au o părere bună despre cartier, îl găsesc destul de ofertant și găsesc activități pe care să le desfășoare în cartier. Așa cum am mai afirmat, dorința de izolare a tinerilor provine atât din lipsa unor locuri special amenajate pentru ei, cât și din dorința de a nu începe conflicte cu vecinii.

Concluzii

Deși există relații bazate pe proximitate, nu s-a format încă o indentitate comună sau un interes comun. Gradul mare de intercunoaștere între indivizi formează o rețea socială largă de tip weak-ties. Această rețea este un criteriu necesar, dar nu și suficient în crearea unei comunități locale. Conform descrierii celor patru tipuri de relații ale lui Blokland, acest tip de rețea crează relații de tip interdependent, în cadrul cărora indivizii nu interacționează la nivel intim, deși se cunosc. Există, așadar, niște premise care pot duce la formarea unei comunități locale, dar există și o serie de probleme ce împiedică coeziunea socială.

Deși există un grad ridicat de omogenitate a structurii sociodemografice, există delimitări clare în ceea ce privește modul de relaționare al indivizilor. Relațiile sociale din cartier se bazează pe proximitate, valori și ocupații similare. Astfel, în funcție de preferințe, valori comune se face implicarea sau nu într-un grup din cadrul cartierului.

Un agent important în formarea unei comunități sunt copiii. Astfel, rețelele sociale create de copii influențează modul de interacțiune al adulților și crează o formă de coeziune între membrii grupului format din adulți (în special de mame). În acest caz, se poate vorbi de o comunitate a mamelor, ce împărtășesc preocupări comune.

Relațiile din cadrul comunității nu includ în mod exclusiv relațiile amicale, ci presupun și conflicte. Reprezentarea imaginii vecinului se face în funcție de experiențele indivizilor în spațiul cartierului și apartanența la un anumit grup social. Perceperea vecinătății se construiește și în funcție de conflictele în cadrul cărora un grup este implicat. Cauzele pentru care există conflicte sunt diverse, de la lupta pentru dominarea spațiului de joacă al copiilor, până la administrative privind blocul.

Există un număr de persoane cu viziuni individualiste, ce doresc izolarea de cartier. Aceștia sunt reprezentați de tinerii care nu au foarte multe alternative de petrecere a timpului liber în cadrul cartierului. Relațiile sociale dintre vecini sunt mai animate în rândul adulților, persoanelor de vărsta a treia și în rândul mamelor ce îsi supraveghează copiii în timpul jocului. Tinerii deși au stabilit relații de prietenie în spațiul dat de cartier, o mare parte preferă să se izoleze de acest spațiu.

În acest sens, nu se poate vorbi de existența unui singur cartier, ci de comunități mai mici formate pe baza proximității și a cauzelor comune. Relațiile manifeste sunt structurate în funcție de preocupări, activități sau etnie.

În cadrul interviurilor descrierea globală a cartierului viza, inițial, aspecte pozitive sau neutre. Pe parcurs ce se derula interviul această imagine a fost schimbată. Percepțiile pozitive ale subiecților asupra cartierului, se transformau în reprezentări negative. Zonă pare la o analiză mai detaliată, mai degrabă un loc plin de probleme, cu puține avantaje, o zonă a insecurității și dezordinii sociale. Cartierul este privit din prisma dezavantajelor.

O parte dintre locuitori au ajuns să locuiască în cartier din cauza prețurilor mai mici ale apartamentelor. Cartierul este mai degrabă indezirabil, în special de categoria tinerilor. Pentru cei mai multi dintre subiecți nu s-a creat sentimentul de apartenență și atașament față de cartier.

Există totuși o dorință de a apăra vartierul. Chiar dacă imaginea acestui spațiu este mai degrabă negativă, locuitorii săi sunt mulțumiți de faptul că acum cartierul este „clean” sau „liniștit”. O parte din subiecți au simțit nevoia de a descrie cartierul în acești termeni, făcăndu-se referiri la situații mai vechi când siguranța cetățeanului ridica probleme mult mai grave. Din aceste afirmații reiese faptul că subiecții sunt conștienți de modul în care bucureștenii percep cartierul Pantelimon.

Nu s-a conturat clar o imagine privind cartierul. Acest spațiu este descris când precum un loc al urâtului și dezordinii sociale, când un loc liniștit. Cu toate că subiecții găsesc cu greutate avantaje ale locuirii în acest spațiu, tind sa-l apere în fața celuilalt.

În ciuda faptului că percepția generală despre cartier nu este una pozitivă, acest lucru nu a determinat indivizii să se retragă în totalitate în spațiul privat, al locuirii.

Spațiul cartierului este unul dual: este atât un loc al sociabilitiții într-un mod amical, cât și o cauză pentru izbucnirea unui conflict; este ofertant pentru adulți și crează ideea de cartier dormitor pentru tineri. Spațiul este conturat în funcție de negocierile dintre indivizi. Locul de joacă poate fi privit ca o expresie a luptei pentru a domina un spațiu.

Există o diferență mare de percepere a cartierului între tinerii care descriu cartierul ca lipsit de oferte și adulții sau vârstnicii care, deși majoritatea dintre ei nu au o părere bună despre cartier, îl găsesc destul de ofertant și găsesc activități pe care să le desfășoare în cartier. Așa cum am mai afirmat, dorința de izolare a tinerilor provine atât din lipsa unor locuri special amenajate pentru ei, cât și din dorința de a nu începe conflicte cu vecinii.

Privind cartierul ca un proces prin care se formează o comunitate pe baza proximității, trebuie subliat faptul că în cazul de față putem vorbi de existența unor premise care să favorizeze coeziunea socială.

Biblografie

Akkar M. 2005 „The changing publicness of contemporary public spaces : a case study of the Grey’s Monument Area”, Newcastel upon Tyne în Urban Design International nr 10 pp 95-113 Palgrave Macmillan

Amin A. 2008 „Collective culture and urban public space” în City, 12:1 pp. 5 – 24

Anderson Andrea A., Sharon Milligan 2006 „Social Capital and Community Building” pp.21-60, în „Community Change:Theories, Practice, and Evidence”, editat de Karen Fulbright-Anderson și Patricia Auspos, The Aspen Institute

Burgess, E. W. ,1925, "The Growth of the City" The University of Chicago Press pp.47-62

Castells, Manuel. 2010. „The Rise of the Network Society”, Second edition Vol I. Chapter 6 The Space of Flows. Blackwell Publishing Ltd. UK

Choldin H.M., 1984 „Sociological Human Ecology: Contemporary Issues and Applications” Boulder: Westview Press

Cummins Robert & Nistico Harry, „Maintaining life satisfaction: the role of positive cognitive bias”, în Journal of Happiness Studies, 2002, no. 3, 37–69

Douglas Robertson, Douglas Robertson, James Smyth și Ian McIntosh, 2008 „Neighbourhood identity People, time and place ”, Stirling University

Eames, E. , Goode Granich J. 1997 „Units of Integration” în Anthropology of the City. An Introduction to Urban Anthropology, New Jersey, Pretince-Hall pp217-243

Feldman R.M., Stall S. 2004 „The dignity of resistance: woman residents activism in Chicago public housing.” Cmbrige: Cambrige University Press

Frug, Jerry 1996 “The Geography of Community” în Stanford Law Review, Volume 48, Number 5 (May):1047-1108

Gieryn Thomas F. 2000 „A Space for Place in Sociology” în Annual Review of Sociology, Vol. 26, pp. 463-496, Annual Reviews

Gullestad, Marianne 1986 „Symbolic "Fences" in Urban Norwegian Neighbourhoods” Ethnos 51:1-2, 52-70

Hagan, John. 1994 „Crime and Disrepute” Thousand Oaks, CA: Pine Forg

Hawley Amos H. 1944 „Ecology and Human Ecology”, in Social Forces, Vol 22, No 2, pp 398-405

Hawley Amos H. 1984 „Human Ecological and Marxian Theories”, în American Journal of Sociology, vol 89, No4, pp 904- 917

Kumar Krishan, Makarova Ekaterina 2008 „The Portable Home: The Domestication of Public Space”, în Sociological Theory, Vol. 26, No. 4 pp. 324-343 , American Sociological Association

Lee, Barrett A., R.S. Oropesa, Barbara J. Metch, și Avery M. Guest. 1984. “Testing the Decline-of-Community Thesis: Neighborhood Organizations in Seattle, 1929 and 1979.” American Journal of Sociology 89:1161-1188

Low, S. M. & Altman, I. 1992 „Place attachment: A conceptual inquiry.” New York: Plenum Press, pp. 1–12

Mann Peter H. 1954, „The Concept of Neighborliness”, în American Journal of Sociology, Vol. 60, No. 2 pp. 163-168 The University of Chicago Press

McKenzie Roderick 1921 ,,The Neighborhood: A Study of Local Life in the City of Columbus,Ohio” în American Journal of Sociology, Vol. 27, No. 3, pp. 344-363

Mihăilescu Vintilă, 1994, „Blocul între loc și locuire”, în Revista de cercetări sociale nr 1/1994, București

Mihăilescu Vintilă 2005, ,,Public și privat în București. O introducere” în ,,Of,Bucureștii mei” , Revista Societatea Reală nr. 2, 2005 pp 3-21

Mihăilescu Vintilă 2011a „Spații îngrijite ” în Urbanismul, Seria Nouă, 9, 2011, pp. 54-66

Hagan, John. 1994 „Crime and Disrepute” Thousand Oaks, CA: Pine Forg

Milgram, S. 1972. „The familiar stranger: An aspect of urban anonymity” Division 8, Newsletter

Modh B. 1998 „Appropriating everyday space- an important aspect in the development of city culture.” Paper to the international conference City and Culture- Urban Sustenaibility and Cultural Processes in Stockholm 13-17 may

Park, Robert 1915, „The city. Suggestions for the investigations of human behavior in the urban environment” în American Journal of Sociology, Vol. 20, No. 5, pp. 577-612

Park, Robert 1952 „Human Communities: The City and Human Ecology” New York: Free Press

Pattillo Mary E. 1998 „Sweet Mothers and Gangbangers: Managing Crime in a Black Middle-Class Neighborhood”, in Social Forces, Vol. 76, No. 3 pp. 747-774, Oxford University Press

Sampson Robert J. ,.Morenoff Jeffrey D și Gannon-Rowley Thomas, 2002, ,, Assesing Neighbourhood Effects: Social Processes and New Directions in Research” în Annual Review of Sociology, Vol. 28 pp. 443-478

Sampson Robert J. și Raudenbush Stephen W 2004, „Seeing Disorder: Neighborhood Stigma and the Social Construction of "Broken Windows"”, în Social Psychology Quarterly, Vol. 67, No. 4 pp. 319-342

Schuck, Amie și Rosenbuam Dennis 2006 "Promoting Safe and Healthy Neighborhoods: What Research Tells Us about Intervention." în „Community Change: Theories, Practice, and Evidence”, edited b Karen Fulbright-Anderson and Patricia Auspos, The Aspen Institute

Schwirian Kent P, 1983 „Models of Neighborhood Change”, in Annual Review of Sociology, Vol. 9, pp. 83-102

Suttles, Gerald D. 1968 ,, The Social Order of the Slum: Ethnicity and Territory în the Inner City”, The University of Chicago Press

Toth Alexandru 2006 „Percepția spațiului urban și teama de infracțiuni” (pp.77-103) în „Viața socială în România” urbană, Iași Polirom

Tudora, Ioana 2009, „La curte. Grădină, cartier și peisaj urban în București”, Curtea Veche, București

Unwin Tim 2000 „A Waste of Space? Towards a Critique of the Social Production of Space”, Transactions of the Institute of British Geographers, New Series, Vol. 25, No. 1,pp. 11-29 The Royal Geographical Society (with the Institute of British Geographers)

van Eijk, Gwen 2011 „They eat potatoes, I eat rice: Symbolic Boundary Making and Space in Neighbour Relation” , în Sociological Research Online, 16 (4) 2

Voicu Mãlina, Bogdan Voicu 2006 „Cât de bine se simt orășenii în locuințele lor” (pp. 55-76) în „,Viața socială în România urbană” Polirom, Iași

Volker Beate, Henk Flap și Siegwart Lindenderg 2007 „When are neighbourhoods communities? Community in Dutch Neighborhoods”, în European Sociological Review 23 (1): 99-114

Weber, F (2001) „Settings, Interactions and Things: A Plea for Multi-Integrative Ethnography”, în Ethnography, vol. 2, no. 4, pp. 475–499

Wilson William J. 1995. "Toward a Theory of Race, Crime and Urban Inequality." Pp. 37-54, în Crime and Inequality, Stanford University Pres

Wirth Louis 1938 „Urbanism as a Way of Life”, in American Journal of Sociology, Vol. 44, No. 1, pp. 1-24, The University of Chicago Press

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr 1998 “Dicționar de Sociologie”, Ed. Babel, București

Surse on-line

Mihăilescu, Vintilă, 2011b SNSPA, Facultatea de Științe Politice, Departamentul de Sociologie, “Cartografierea socială a Bucureștiului 2011”, proiect de cercetare http://www.sociologie.master-snspa.ro/Download.html accesat 1.02.2013

http://mentalgeo.wordpress.com/2012/01/07/harta-fricii-in-bucuresti/ accesat 1.02.2013

.

Ghid interviu

1.Contextul în care au ajuns să locuiască în acest cartier și perioada de când locuiesc în cartier.

2.Relații de vecinătate

a.gradul de cunoaștere al vecinilor

b.conflicte între vecini

c.opinii privind vecinii. Ce fel de oameni locuiesc în acest cartier? (tineri/vărstnici, bogați/săraci, grad de educație)

3.Opinii privind cartierul

a.aspecte pozitive

b.aspecte negative

Cum ați descrie cartierul în câteva cuvinte?

În ce măsură vă simțiți în siguranță în cartier?

În ce măsură vă simțiți atașat de catier?

Există anumite lucruri care vă leagă de cartier? Ce anume?

V-ați muta într-un alt cartier? De ce?

4.Utilizarea spațiului public

a. trasee zilnice

b. activități principale și locul de desfășurare a acestora/ timp liber

c. locul de unde sunt făcute cumpărăturile zilnice

Biblografie

Akkar M. 2005 „The changing publicness of contemporary public spaces : a case study of the Grey’s Monument Area”, Newcastel upon Tyne în Urban Design International nr 10 pp 95-113 Palgrave Macmillan

Amin A. 2008 „Collective culture and urban public space” în City, 12:1 pp. 5 – 24

Anderson Andrea A., Sharon Milligan 2006 „Social Capital and Community Building” pp.21-60, în „Community Change:Theories, Practice, and Evidence”, editat de Karen Fulbright-Anderson și Patricia Auspos, The Aspen Institute

Burgess, E. W. ,1925, "The Growth of the City" The University of Chicago Press pp.47-62

Castells, Manuel. 2010. „The Rise of the Network Society”, Second edition Vol I. Chapter 6 The Space of Flows. Blackwell Publishing Ltd. UK

Choldin H.M., 1984 „Sociological Human Ecology: Contemporary Issues and Applications” Boulder: Westview Press

Cummins Robert & Nistico Harry, „Maintaining life satisfaction: the role of positive cognitive bias”, în Journal of Happiness Studies, 2002, no. 3, 37–69

Douglas Robertson, Douglas Robertson, James Smyth și Ian McIntosh, 2008 „Neighbourhood identity People, time and place ”, Stirling University

Eames, E. , Goode Granich J. 1997 „Units of Integration” în Anthropology of the City. An Introduction to Urban Anthropology, New Jersey, Pretince-Hall pp217-243

Feldman R.M., Stall S. 2004 „The dignity of resistance: woman residents activism in Chicago public housing.” Cmbrige: Cambrige University Press

Frug, Jerry 1996 “The Geography of Community” în Stanford Law Review, Volume 48, Number 5 (May):1047-1108

Gieryn Thomas F. 2000 „A Space for Place in Sociology” în Annual Review of Sociology, Vol. 26, pp. 463-496, Annual Reviews

Gullestad, Marianne 1986 „Symbolic "Fences" in Urban Norwegian Neighbourhoods” Ethnos 51:1-2, 52-70

Hagan, John. 1994 „Crime and Disrepute” Thousand Oaks, CA: Pine Forg

Hawley Amos H. 1944 „Ecology and Human Ecology”, in Social Forces, Vol 22, No 2, pp 398-405

Hawley Amos H. 1984 „Human Ecological and Marxian Theories”, în American Journal of Sociology, vol 89, No4, pp 904- 917

Kumar Krishan, Makarova Ekaterina 2008 „The Portable Home: The Domestication of Public Space”, în Sociological Theory, Vol. 26, No. 4 pp. 324-343 , American Sociological Association

Lee, Barrett A., R.S. Oropesa, Barbara J. Metch, și Avery M. Guest. 1984. “Testing the Decline-of-Community Thesis: Neighborhood Organizations in Seattle, 1929 and 1979.” American Journal of Sociology 89:1161-1188

Low, S. M. & Altman, I. 1992 „Place attachment: A conceptual inquiry.” New York: Plenum Press, pp. 1–12

Mann Peter H. 1954, „The Concept of Neighborliness”, în American Journal of Sociology, Vol. 60, No. 2 pp. 163-168 The University of Chicago Press

McKenzie Roderick 1921 ,,The Neighborhood: A Study of Local Life in the City of Columbus,Ohio” în American Journal of Sociology, Vol. 27, No. 3, pp. 344-363

Mihăilescu Vintilă, 1994, „Blocul între loc și locuire”, în Revista de cercetări sociale nr 1/1994, București

Mihăilescu Vintilă 2005, ,,Public și privat în București. O introducere” în ,,Of,Bucureștii mei” , Revista Societatea Reală nr. 2, 2005 pp 3-21

Mihăilescu Vintilă 2011a „Spații îngrijite ” în Urbanismul, Seria Nouă, 9, 2011, pp. 54-66

Hagan, John. 1994 „Crime and Disrepute” Thousand Oaks, CA: Pine Forg

Milgram, S. 1972. „The familiar stranger: An aspect of urban anonymity” Division 8, Newsletter

Modh B. 1998 „Appropriating everyday space- an important aspect in the development of city culture.” Paper to the international conference City and Culture- Urban Sustenaibility and Cultural Processes in Stockholm 13-17 may

Park, Robert 1915, „The city. Suggestions for the investigations of human behavior in the urban environment” în American Journal of Sociology, Vol. 20, No. 5, pp. 577-612

Park, Robert 1952 „Human Communities: The City and Human Ecology” New York: Free Press

Pattillo Mary E. 1998 „Sweet Mothers and Gangbangers: Managing Crime in a Black Middle-Class Neighborhood”, in Social Forces, Vol. 76, No. 3 pp. 747-774, Oxford University Press

Sampson Robert J. ,.Morenoff Jeffrey D și Gannon-Rowley Thomas, 2002, ,, Assesing Neighbourhood Effects: Social Processes and New Directions in Research” în Annual Review of Sociology, Vol. 28 pp. 443-478

Sampson Robert J. și Raudenbush Stephen W 2004, „Seeing Disorder: Neighborhood Stigma and the Social Construction of "Broken Windows"”, în Social Psychology Quarterly, Vol. 67, No. 4 pp. 319-342

Schuck, Amie și Rosenbuam Dennis 2006 "Promoting Safe and Healthy Neighborhoods: What Research Tells Us about Intervention." în „Community Change: Theories, Practice, and Evidence”, edited b Karen Fulbright-Anderson and Patricia Auspos, The Aspen Institute

Schwirian Kent P, 1983 „Models of Neighborhood Change”, in Annual Review of Sociology, Vol. 9, pp. 83-102

Suttles, Gerald D. 1968 ,, The Social Order of the Slum: Ethnicity and Territory în the Inner City”, The University of Chicago Press

Toth Alexandru 2006 „Percepția spațiului urban și teama de infracțiuni” (pp.77-103) în „Viața socială în România” urbană, Iași Polirom

Tudora, Ioana 2009, „La curte. Grădină, cartier și peisaj urban în București”, Curtea Veche, București

Unwin Tim 2000 „A Waste of Space? Towards a Critique of the Social Production of Space”, Transactions of the Institute of British Geographers, New Series, Vol. 25, No. 1,pp. 11-29 The Royal Geographical Society (with the Institute of British Geographers)

van Eijk, Gwen 2011 „They eat potatoes, I eat rice: Symbolic Boundary Making and Space in Neighbour Relation” , în Sociological Research Online, 16 (4) 2

Voicu Mãlina, Bogdan Voicu 2006 „Cât de bine se simt orășenii în locuințele lor” (pp. 55-76) în „,Viața socială în România urbană” Polirom, Iași

Volker Beate, Henk Flap și Siegwart Lindenderg 2007 „When are neighbourhoods communities? Community in Dutch Neighborhoods”, în European Sociological Review 23 (1): 99-114

Weber, F (2001) „Settings, Interactions and Things: A Plea for Multi-Integrative Ethnography”, în Ethnography, vol. 2, no. 4, pp. 475–499

Wilson William J. 1995. "Toward a Theory of Race, Crime and Urban Inequality." Pp. 37-54, în Crime and Inequality, Stanford University Pres

Wirth Louis 1938 „Urbanism as a Way of Life”, in American Journal of Sociology, Vol. 44, No. 1, pp. 1-24, The University of Chicago Press

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr 1998 “Dicționar de Sociologie”, Ed. Babel, București

Surse on-line

Mihăilescu, Vintilă, 2011b SNSPA, Facultatea de Științe Politice, Departamentul de Sociologie, “Cartografierea socială a Bucureștiului 2011”, proiect de cercetare http://www.sociologie.master-snspa.ro/Download.html accesat 1.02.2013

http://mentalgeo.wordpress.com/2012/01/07/harta-fricii-in-bucuresti/ accesat 1.02.2013

.