Aleccu Ruso-Cântarea României [615665]

Aleccu Ruso-Cântarea României
Poemul în proză "Cântarea României" al lui Alecu Russo ocupă în literatura română un loc
aparte, atât prin controversele generate de paternitatea operei, cât și prin conținutul și forma de
expresie. Obligatorie în manualele școlare de dinainte de 1989, însă comentată doar din
perspectiva caracterului "revoluționar", ignorată din ce în ce mai mult după revoluție, "Cântarea
României" este, în același timp, și o stranie teologie a istoriei, caz rar când revoluțiile moderne
sunt atribuite voinței divine. Despre autorul acestei viziuni și despre operă în sine vom discuta în
cele ce urmează.
Alecu Russo s-a născut pe 17 martie 1819 la Chișinău, în familia lui Iancu Rusu, boier de viță
veche, dar cu o situație materială destul de modestă. Copilăria și-a petrecut-o la Prodăneștii
Vechi, un sat "răsfirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului". Cea mai mare plăcere
a micului Alecu era, conform propriilor sale mărturisiri, să asculte poveștile minunate ale
"moșnegilor", fapt care se va vedea în interesul deosebit pe care, la maturitate, autorul îl va
manifesta față de creația literară populară. Este primul poem în proză din istoria noastră literară,
care a fost scris în limba franceză la Paris și publicat în România viitoare, revista revoluționarilor
români, exilați după înăbușirea mișcărilor de la 1848 din principatele românești. Poemul este o
vibrantă imagine a istoriei naționale în metafore, personificări, metonimii, simboluri și
alegorii.Textul cultivă un profund sentiment patriotic și un vădit mesaj pe linia
programului Daciei literare. A vorbi de România, într-un moment când ea nu exista, însemna a
da glas și expresie idealurilor generației de la 1848, adică dobândirea independenței și unității
naționale. Textul se pare că a fost tradus în limba română de Nicolae Bălcescu, de aceea a fost
atribuit de unii cercetărori acestuia. Contribuția lui Bălcescu însă este a unui traducător, și nu de
autor. Imaginile par a fi o meditație pe tema fortuna labilis și aduc aminte de„deșertăciunea
deșertăciunilor” din Ecleziastul „și oase peste oase de morți acoperă pământul…”. De aici
imaginile, ce vor fi reluate de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, sugerându-se imensa năvală de
popoare asupra neamului nostru: „pe flecare din acele morminte era un semn deosebit… pe una,
o cruce roșie plecată, pe alta un turban însângerat cu semiluna înfiptă pe dânsul… mai departe
o suliță tătârască sfărâmată… și acolo stau mormane grămădite, după seminții și lege, oasele
neamurilor care se întâmpinaseră pe acest câmp de bătaie”. Mesajul patriotic este rostit de doi
supraviețuitori simbolici: „Fală și mândrie ție, țara noastră, binecuvântată și cu vântâtoare de
Dumnezeu… feciorii hunilor s-au încumătat să te supuie… și tu ai fost peștera ciolanelor lor…
potopul Asiei a vrut să înghită lumea… și tu ai fost stavila lumei.”