Aleasa din Vesnicie

2. ALEASĂ DIN VEȘNICIE

2.1. MARIA ÎN PROTOEVANGHELIE

”Cărtile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii, istorie în care venirea lui Isus în lume este îndelung pregătită. Aceste documente din primele timpuri, așa cum sunt citite în Biserică și înțelese în lumina revelației depline care avea să urmeze, pun treptat tot mai clar în lumină chipul unei femei: Mama Răscumpărătorului” (LG 55).Cu aceste cuvinte, Conciliul Vatican II evidențiază faptul că figura Mariei se întrezărește încă de la începutul istoriei mântuirii.

Printre cuvintele veterotestamentare care o prevesteau pe Mama Mântuitorului sunt cele rostite de Dumnezeu după căderea primilor oameni și adresate șarpelui: ”Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Gen 3,15). Acest pasaj al Cărții Genezei numit Protoevanghelie pune în lumină voința mântuitoare a lui Dumnezeu încă de la începutul lumii. În fața păcatului celor doi, prima reacție a Domnului nu este aceea de a-i pedepsi, ci de a le deschide persectiva mântuirrii, arătându-și astfel, nemărginita sa milostivire.

Făgăduința făcută primilor oameni după comiterea păcatului își găsește împlinirea în misterul Întrupării. Din seminția demeii se va naște un Fiu care va birui răutatea păcatului.

Cuvintele Protoevangheliei pun în centrul acelei dușmănii femeia care, deși a fost prima care a cedat ispitei, în virtutea planului mântuitor va deveni dușmanul șarpelui, însă împotriva acestuia este atribuită descendentei ei.

În lumina Noului Testament, femeia cea nouă, descenta Evei vestită de Protoevanghelie, este Maria, iar sămânța ei este Cristos, Mântuitorul lumii.

Dușmănia stabilită de Dumnezeu între șarpe și femeie se realizează în mod dublu: ”Aliată desăvârșită a lui Dumnezeu și dușman al diavolului, ea a fost salvată pe deplin de sub stăpânirea satanei prin zămislirea neprihănită, atunci când a fost concepută prin harul Duhului Sfânt și ferită de orice pată a păcatului. Pe lângă aceasta, asociată fiind operei mântuitoare a Fiului, Maria este implicată pe deplin în lupta împotriva duhului cel rău. Astfel, titlurile Neprihănitei Zămislire și Colaboratoare a Răscumpărătorului atribuite Mariei pentru a proclama frumusețea ei spirituală și intima ei participare la minunata operă de mântuire arată opoziția de neclintit dintre șarpe și noua Evă.”

În fața lui Dumnezeu dar și a întregii omeniri, Maria rămâne semnul sigur al alegerii ei de către Domnul, această alegere fiind mai puternică decât orice răutate sau păcat intrat în lume prin neascultarea omului (cf. RM 11).

2.2. FIICA SIONULUI

În Vechiul Testament expresia Fiica Sionului îi indică pe locuitorii cetății Ierusalimului al cărui punct principal îl constituie muntele Sionului (cd. Mih 4,10 ; Sof 3,14 ; Zah 9,9). Această personalizare feminină facilitează exprimarea raporturilor dintre Iahve și Israel în termenii unui mariaj.

În cursul istoriei mântuirii, Fiica Sionului sau Mireasa lui Iahve s-a comportat de multe ori ca o femeie infidelă: „Așa cum femeia necredinciosă înșală pe iubitul ei, așa și voi, casa lui Israel, V-ati purtat cu înșelăciune față de mine” (Ier 3,20). La avertismentele lansate de Dumnezeu și în urma experiențelor înșelătoare ale cultului idolilor, poporul necredincios, ca o soție căită va spune: ”Mă voi întoarce la bărbatul meu cel dintâi, că atunci îmi mergea mai bine decât acum” (Os 2,9). Reabilitarea lui Israel este garantată de însuși Iahve care, ca un părinte sau soț ilostiv, va continua să vegheze și să-și reverse iubirea asupra miresei sale: „ Ca pe o femeie părăsită și cu inima întristată te cheamă Domnul; ca pe soția din tinerețe care a fost alungată […] O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă mine. Într-o izbucnire de mânie, într-o clipă mi-am întors fața de la tine, dar în îndurarea mea cea veșnică mă voi milostivi de tine” (Is 54, 6-8).

Iubirea promisă fiicei Sionului este una nouă și generoasă, o iubire veșnică mereu gata să reînnoiască alianța ruptă prin infidelitatea oamenilor: „Și nu ți se va mai zice ție «Alungată»și țării tale «Pustiită», ci tu te vei chema «Întru tine am binevoit», că Domnul e binevoit întru tine și pământul tău va avea un soț” (Is 62,4).

Prin gura profetului Osea, Dumnezeu vestește o nouă alianță, mai desăvârșită, din care se va naște speranța omenirii întregi: „Și te voi logodi cu mine pe vecie și te voi logodi mie după dreptate și bunăcuviință, întru bunătate și dragoste și te voi logodi mie întru credincioșie, ca să cunoști că eu sunt Domnul” (Os 2,21-22).

2.2.1. O MATERNITATE MESIANICĂ

Firul conducător care străbate Vechiul Testament de la un capăt la celălalt și în jurul căruia sunt centrate toate speranțele lui Israel este așteptarea mesianică. Omare profeție a Vechiului Testament care prezice venirea lui Mesia este cea a lui Isaia: „Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel” (Is 7,14).

Vestirea nașterii lui Emanuel – „Dumnezeu cu noi” – implică promisiunea prezenței divine în istorie care se va împlini în misterul Întrupării lui Mesia. Indicarea femeii care îl va naște arată asocierea mamei la destinul Fiului, lăsând să se întrevadă un plan divin deosebit ce pune în lumină rolul femeii”.

Despre venirea în lume a lui Mesia vorbește și profetul Miheia: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște” (Mih 5,1-2).

Vechiul Testament nu conține afirmații clare referitoare la maternitatea feciorelnică a Mariei. Cu toate acestea, profeția lui Isaia (Is 7,14), în contextul relatării nașterii lui Isus (Mt 1,22-23) capătă dimensiuni cristologice și mariane. Astfel, revelția despre Maria din Vechiul Testament se împlinește în mod desăvârșit în Noul Testament, odată cu zămislirea lui Isus în sânul Fecioarei.

2.2.2. NOUA FIICĂ A SIONULUI

În evenimentul Buneivestiri, primul cuvânt adresat Mariei de către îngerul Gabriel este o invitație la bucurie. Exegeții au văzut în această formă de salut o aluzie clară la Maria ca fiica Sionului.

Profetul Sofonia prorocise că Fiica Sionului va reprezenta acea rămășiță de israeliți credincioși, acel ”neam smerit și sărac” (Sof 3,12) lăsat de Dumnezeu în mijlocul unui popor necredincios. Această rămășiță sfântă este chemată la bucurie așa cum însuși Iahve se bucură pentru ea. „Bucură-te, Fiica Sionului, saltă de veselie, Israele; veselește-te și te bucură din toata inima, fiică a Ierusalimului![…] Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic. El se va bucura foarte de tine și în dragostea lui va tresălta și va cânta de bucurie pentru tine” (Sof 3,14,17).

Cuvintele profetice adresate Fiicei Sionului se împlinesc și în cazul Mariei. Invitația la bucurie, prezența Domnului și promisiunea intervenției divine confirmă acest adevăr. Maria este astfel comparată cu Fiica Sionului, ea este Fiica Sionului în persoana.

Identificarea tipologică dintre Maria și Sion se poate deduce și din profeția lui Ioel: „Nu te teme, tu țară, bucură-te și te veselește, căci Domnul a făcut lucruri mari […] Atunci vă veți da seama că Eu sunt în mijlocul lui Israel” (Ioel 2,21.27).

O invitație asemănătoare la bucurie este dată de profeția lui Zaharia: „Bucură-te, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor” (Zah 9,9).

Relatarea Buneivestiri (Lc 1, 26-38) încorporează imaginea Chivotului Legământului – semn al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel. Asa cum norul plutea asupra poporului ales care înainta în deșert (cf. Nm 10,34) și, așa cum același nor „a acoperit cortul adunării” (Ex 40,35), tot astfel, acum, umbra Celui Preaînalt învăluie Tabernacolul Noului Legământ care este sânul Mariei (cf. Lc 1,35). Dacă în Vechiul Tesatament prezența lui Dumnezeu se manifesta în „sânul” Fiicei Sionului, în Noul Testament, Domnul instaurează templul său perfect în sânul noii Fiice a Sionului – locul în care va fi zămislit Mântuitorul lumii, Isus Cristos. Această idee este reafirmată și în scena vizitei Mariei la Elisabeta. Întrebarea adresată de aceasta vitoarei mame a lui Isus este evocatore: „De unde imi este dat ca mama Domnului meu să vină la mine?” (Lc 1,43). Cuvintele Elisabetei le evocă pe cele rostite de David: „Cum va intra chivotul Domnului la mine? (2 Sam 6,9).

Astfel, Maria este numită noua Arcă a Alianței care poartă în ea împlinirea promisiunilormesianice, sanctuarul viu al Cuvântului lui Dumnezeu.

La Bunavestire îngerul relatează rolul extraordinar al mamei lui Mesia. Fecioara Maria primește mesajul în numele poporului lui David însă misiuneai ei se extinde asupra întregii omeniri prentru că, în atenția divină, mesajul adresat ei se referă la mântuirea universală: “Ca Fiică a Sionului, Maria este fecioara alianței pe care Dumnezeu o încheie cu întreaga omenire.” Ea nu mai este o persoană colectivă, ci una singulară care reprezintă colectivitatea, omenirea întreagă. Ca nouă Fiică a Sionului, „cea plină de har” (Lc 1,28) încheie o alianță sponsală cu Dumnezeu, devenind mamă si mireasă. Așa cum amintește Conciliul, „cu ea, Fiica strălucită a Sionului, după îndelunga așteptare a făgăduinței, se împlinesc timpurile și se instaurează noua Economie atunci când Fiul lui Dumnezeu și-a luat din ea firea omeneasca pentru ca prin misterele trupului său să-l elbereze pe om din păcat” (LG, 55).

2.3. NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE

Așezată la confluența dintre vechea și noua alianță, Maria reprezintă sfârșitul așteptării mesianice și începutul Bisericii. În ea Dumnezeu înfăptuiește lucruri mărețe, umplând-o de har (cf. Lc 1,28) și împlinind promisiunea făcută primilor părinți în momentul tragic al căderii lor: „Dușmănie voi pune între și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” (Gen 3,15).

Pentru a fi dușmanul de temut al șarpelui, Maria trebuia să fie lipsită de orice păcat încă din primul moment al existenței ei: „Dacă Preasfânta Fecioară Maria ar fi fost lipsită de harul divin într-un anumit moment, în cazul în care ar fi fost atinsă la zămislire de păcatul originar, nu ar mai fi fost între ea și șarpe – cel puțin în această perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi – acea dușmănie veșnică despre care se vorbește în tradiția primară, […] ci doar o simplă supunere.”

Așadar, numai o absență totală a păcatului putea aduce biruința definitivă asupra satanei. În plus, aleasă într-o manieră cu totul specială de a fi mama Fiului lui Dumnezeu, Maria trebuia să fie înzestrată cu demnitatea unei sfințenii deosebite încă de la începutul vieții sale. Prin declararea dogmei Neprihănitei Zămisliri a Maicii Domnului, Papa Pius al IX-lea certifică faptul că cea „plină de har” (Lc 1,28) nu a fost atinsă de păcatul strămoșesc: „Preasfânta Fecioară Maria, din primul moment al zămislirii, printr-un har și privilegiu singular din partea celui Preaînalt, prin meritele lui Isus Cristos, Mântuitorul omenirii, a fost păstrată liberă de orice pată a păcatului originar.”

Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea citează, ca mărturie biblică în sprijinul dogmei Neprihănitei Zămisliri, capitolul al 12-lea din Cartea Apocalipsului în care autorul sacru prezintă apariția unui mare semn pe cer: „O femeie îmbracată în soare, cu luna sub picioarele ei, iar pe cap cu cunună de douăsprezece stele” (Ap 12,1). Femeia este identificată cu Maria, mama lui Cristos sau cu Fiica Sionului care îl naște pe Mesia înviat.

Femeia din Apocalips „era însărcinată și striga în durerile și chinurile facerii” (Ap 12,2). Această imagine coincide cu cea a femeii de pe Calvar care, cu inima străpunsă de durere (cf. Lc 2,35), participă la nașterea Bisericii.

Autorul acestei cărți, deși nu prezintă informații clare cu privire la zămislirea fără păcat a Mariei, subliniează totuși în mod vădit dimensiunea eclezială a personalității ei: „femeia înveșmântată în lumina lui Dumnezeu prin extraordinara ei sfințenie și prin splendoarea virtuților ei, reprezintă însăși sfințenia Bisericii.”

Pe lângă textele biblice ce argumentează dogma Neprihănitei Zămisliri, există altele ce par să se opună acestora. Sf. Apostol Paul declară: „după cum păcatul a intrat în lume printr-un singur om, iar prin păcat moartea, tot așa moartea a trecut la toți oamenii, căci toți au păcătuit” (Rom 5,12). În plus, Catehismul Bisericii Catolice învață că păcatul săvârșit de Adam și Eva „se transmite prin propagare la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane privatee de sfințenia și de dreptatea de la început” (n. 404).

Totuși, apostolul Paul admite o excepție: Cristos „care nu a cunoscut păcatul” (2 Cor 5,21) a sporit harul „acolo unde a sporit păcatul” (Rom 5,20). Dar Maria este legată în mod intim de misterul lui Cristos. Era necesar ca, asemenea lui Cristos, noul Adam, și Maria, noua Evă să nu cunoască păcatul pentru a-și împlini în mod perfect misiunea de colaboratoare la opera de răscumpărare.

Sf. Părinte evidențiază o anumită diferență: „Cristos este sfânt întru totul în virtutea harului care, în umanitatea sa, derivă din persoana sa divină. Maria este cu totul sfântă în virtutea harului primit prin meritele Răscumpărătorului.”

În controversa cu Pelagius, Sf. Augustin argumentează sfințenia desăvârșită a Mariei în baza demnității extraordinare și unice de a fi mama Mântuitorului: „Facem excepție pentru Sf. Fecioară Maria despre care, în cinstea Domnului, vreau să nu se vorbească în nici un mod când este vorba de păcat: nu știm oare de ce i-a fost acordat un har mai mare pentru a birui pe deplin păcatul, ea care s-a făcut vrednică să-l zămislească și să-l nască pe cel care în mod văzut nu a avut nici un păcat?”

Cu toate acestea, era destul de greu de a concilia absența totală a păcatului în momentul zămislirii cu teoria inițiată de Sf. Paul referitor la universalitatea păcatului și necesitatea răscumpărării în Cristos a tuturor oamenilor. Un răspuns favorabil în această privință l-a dat teologul franciscan din Oxford, Duns Scotus. În modul său de interpretare Maria a beneficiat de harul răscumpărării lui Cristos încă de la nașterea ei. Inovația sa constă în introducerea în teologie a conceptului de răscumpărare nu prin eliberare de păcat, ci prin prezervarea de păcat.” Așadar, puterea mântuitoare a lui Cristos nu doar eliberează, dar și prezervă de păcat. Mergând pe această linie, Sf. Părinte afirma că „dimensiunea de prezervare, care este totală în Maria, este prezentă în intervenția răscumpărătoare prin care Cristos, eliberând de păcat, îi conferă omului și harul și tăria de a învinge influența acestuia în existența sa. În acest mod, dogma Neprihănitei Zămisliri nu umbrește, ci dimpotrivă, contribuie în mod minunat la o a mai bună punere în lumină a efectelor harului răscumpărător al lui Cristos în natura umană.”

Maria, prima dintre cei răscumpărați și singura ferită de păcatul strămoșesc dintre toți fii lui Adam, este instrumentul prin intermediul căruia are loc reconcilierea lui Dumnezeu cu omenirea: „Cu Neprihănita Zămislire a fost decretată perfecta victorie a harului divin în femeie ca reacție împotriva înfrângerii pe care Eva a suferit-o în păcatul originar. În Maria s-a operat reconcilierea lui Dumnezeu cu omenirea, dar în așa fel încât să nu aibă nevoie personal de a fi reconciliată, deoarece, ferită de greșeala originară, ea a trăit întotdeauna în acord cu Dumnezeu.”

Sfântul Părinte o numește pe Maria „capodoperă a lui Dumnezeu și reverberație pură a harului Duhului Sfânt pentru că, în neprihănita ei zămislire, ea reflecta cu o splendoare specială lumina care a coborât în lume: Cristos Domnul.” Pe ea, mama Mântuitorului, Dumnezeu a înzestrat-o cu acea “glorie a harului” (cf. Ef 1,6) care “determină neasemuită măreție și frumusețe a întregii ei ființe” (RM 11).

Parafrazându-l pe marele scriitor Fyodor Dostoievski, care a scris că este exprimată în Neprihănita Zămislire!”