. Alchimia sau Cautarea Perfectiunii

ALCHIMIA sau CĂUTAREA PERFECȚIUNII

Cap I ALCHIMIA SPIRITUALĂ

Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reușește să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reușit. Atunci îi spun: “Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedește pur și simplu cât sunteți de puternic!” Mă privește uluit și se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur și simplu dumneata nu-ți dai seama de propria forță. – Dar care forță? Eu nu reușesc niciodată, sunt mereu victimă și asta este o dovadă că sunt slab. – Ba nu, nu gândești corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile și ai să înțelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?… Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ține în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puțină zăpadă, distrându-te să-l rostogolești, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început și viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreținut, l-ai alimentat, l-ai “rostogolit” și acum te simți strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forța dumitale, dumneata ți-ai construit acest viciu, ești tatăl lui, este fiul dumitale și este atât de zdravăn că nu mai reușești să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? – Păi, cum să mă bucur? – Ai citit cartea lui Gogol, “Taras Bulba”? – Nu. – Ei bine, ți-o povestesc eu. Bineînțeles, povestea este mult mai lungă.

Taras Bulba era un cazac bătrân care își trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, își manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-și manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieții n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat și l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puțin cam șifonat, Taras Bulba nu a fost câtuși de puțin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni.

“Și atunci, de ce nu ești și dumneata la fel de mândru ca și Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata ești tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorințele dumitale: deci ești foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poți învinge. Cum procedează un tată care vrea să-și cumințească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, și fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze și să-și schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îți mai întreții fiul? Ca să-ți țină piept? Haide, strânge-i puțin șurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viață, știi că ai putere asupra lui. Altfel toată viața te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găsești niciodată mijlocul potrivit de a ieși din dificultate”.

Din păcate, sunt prea puțini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendințe negative care se manifestă în ei fără să-și dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât dușmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedește că forța voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiți.

Observați numai cât sunteți de crispați când luptați cu voi înșivă și câte greutăți întâmpinați; se dă o bătălie grozavă în voi și această bătălie vă umple de contradicții. De obicei considerați că tot ceea ce este inferior în voi vă este dușman și vreți să-l ucideți; dar acest dușman este foarte puternic, căci îl căliți de sute de ani în lupta pe care o purtați contra lui și cu fiecare zi el devine tot mai amenințător. Este adevărat că avem dușmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt dușmani, este vina noastră care nu suntem alchimiști destul de pricepuți pentru a transforma totul.

Ce spune Apostolul Pavel ? “Mi s-a înfipt o țeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze și El mi-a spus: “Iertarea mea să-ți fie de ajuns, căci puterea mea se împlinește în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înșeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogății. Dacă toate dorințele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înțepat, și tocmai această imperfecțiune, această țeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparență o slăbiciune, este în realitate o forță.

Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă mirați și spuneți: “Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercați și veți vedea dacă vă va fi ușor: voi veți fi cei învinși. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violență, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să știți cum să le mobilizați pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcția pe care ați ales-o. Dacă vreți să lucrați singuri, nu veți reuși. Dacă vă veți goni toți dușmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească?

Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit și pe care acum le țin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului și dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a știut să cultive în el anumite calități. Cu siguranță că ar putea îmblânzi și fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-și dezvolte alte calități.

Așa că fiți fericiți: sunteți cu toții foarte bogați din moment ce aveți cu toții slăbiciuni! Dar este absolut necesar să știți să le utilizați și să le puneți la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există și alte forțe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele… Acum că știe cum să le stăpânească și să se folosească de ele, omul se îmbogățește. Și cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forțe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forțele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Și, cu toate acestea, nimic nu este mai normal și atunci când veți cunoaște regulile alchimiei spirituale, veți ști cum să transformați și să utilizați chiar și otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia și altele… sunt otrăvuri; dar în Învățământul Fraternității Universale veți afla cum să le folosiți și vi se va spune chiar cum să vă serviți de toate forțele negative din voi, din care aveți din plin. Deci, bucurați-vă căci aveți în față o perspectivă bună.

De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînțeles că nu trebuie să vă aruncați imediat asupra răului și să începeți să mâncați din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar și în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendințe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza.

Trebuie să faceți mai întâi o puncție, să preluați doar câțiva atomi, câțiva electroni pe care să îi digerați bine. Nu este cazul să vă băgați în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieși învingător. Trebuie să știți cum să procedați. Trebuie să continuați să lucrați cu forțele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste și, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinții, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuință, atunci capturați-l, luați-l în studiu în laboratorul vostru și faceți-l să-și secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteți utiliza: veți observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveți nevoie pentru a obține deplinătatea. Dar, vă repet, fiți foarte atenți și după cele ce v-am spus nu fiți nesocotiți și nu vă coborâți să vă măsurați cu răul. Nu spuneți: “Aha! Am înțeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcați. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancorați în bine, în lumină, și acum, bieții de ei, în ce hal sunt! Toate forțele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge!

Se spune în Talmud, că la sfârșitul timpurilor, cei Drepți, adică Inițiații, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăiește pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat… și păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toți cei Drepți se vor ospăta cu bucăți din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare!

Dacă ar trebui să înțelegem aceasta literal, cred că o mulțime de creștini, de esteți, ar fi pe drept cuvânt dezgustați. Dar trebuie să interpretăm și iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) și dacă acest monstru va constitui într-o zi ospățul celor Drepți, aceasta însemnează că cel ce știe să-și stăpânească și să-și utilizeze poftele și pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogății și de binecuvântări.

Capitolul II ARBORELE UMAN

Avem unele organe ale căror funcții nu vi se par nici spirituale, nici estetice, nici prea curate și care totuși sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, fiecare organ al nostru este legat de alte celule și de alte organe în același fel în care rădăcinile unui copac sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile și fructele. Și dacă omul taie aceste rădăcini, adică suprimă organele care sunt fundamentul existenței sale, decurg de aici consecințe teribile. Este drept că aceste organe pot provoca câteodată evenimente dramatice, dar noi trebuie să le lăsăm să trăiască încercând să extragem din ele forțe pe care apoi să le transformăm.

Ni se întâmplă să ne mirăm citind biografiile unor oameni celebri – bărbați sau femei – și constatând că mulți dintre ei aveau comportamente anormale, tendințe monstruoase sau chiar criminale. Necunoscând structura omului, nu putem înțelege cum de era posibil așa ceva. În realitate este foarte simplu: din cauza tendințelor lor inferioare cu care trebuiau în mod continuu să lupte pentru a le domina, acești oameni reușeau, conștient sau inconștient, să realizeze grefe în profunzimile ființei lor. Cu cât pasiunile lor (rădăcinile lor) erau mai puternice și mai înfocate, cu atât dădeau fructe mai gustoase, opere remarcabile. În timp ce mulți alții, care nu aveau nici unul din acele defecte, au rămas sterili, n-au dat nimic omenirii și au trăit o viață cu totul neînsemnată și mediocră.

Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm tendințele negative, nu, dar trebuie să înțelegem această sublimă filosofie care ne învață cum să utilizăm forțele răului pentru a produce creații mărețe.

Cu cât trunchiul și ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. Cel care nu înțelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înțelepte. Dacă nu avem rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să extragem din sol elementele hrănitoare de care avem nevoie și nici să rezistăm la intemperiile vieții. Să analizăm acum mai profund această analogie între om și arbore. Rădăcinile corespund stomacului și sexului. Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită stomacului care îi permite să se hrănească și sexului care îi permite să se înmulțească. Trunchiul sunt plămânii și inima, adică sistemul respirator și cel circulator cu curenții arteriali și venoși. În trunchi curentul descendent transportă seva preparată care hrăneșăit o viață cu totul neînsemnată și mediocră.

Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm tendințele negative, nu, dar trebuie să înțelegem această sublimă filosofie care ne învață cum să utilizăm forțele răului pentru a produce creații mărețe.

Cu cât trunchiul și ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. Cel care nu înțelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înțelepte. Dacă nu avem rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să extragem din sol elementele hrănitoare de care avem nevoie și nici să rezistăm la intemperiile vieții. Să analizăm acum mai profund această analogie între om și arbore. Rădăcinile corespund stomacului și sexului. Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită stomacului care îi permite să se hrănească și sexului care îi permite să se înmulțească. Trunchiul sunt plămânii și inima, adică sistemul respirator și cel circulator cu curenții arteriali și venoși. În trunchi curentul descendent transportă seva preparată care hrănește copacul, în timp ce curentul ascendent transportă seva brută în frunze unde este transformată. La fel se petrec lucrurile și în noi cu circulația sanguină; sistemul arterial poartă sângele curat, iar sistemul venos pe cel viciat. Cele două curente lucrează împreună pentru conservarea arborelui uman.

Frunzele, florile și fructele corespund capului. Toate gândurile sunt fructele omului, căci el fructifică prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca și frunzele, florile și fructele sunt legate între ele.

Să vedem acum ce analogii putem stabili între copac și diferitele noastre corpuri. Rădăcinile corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, și ramurile corpului mental. Aceste trei corpuri: fizic, astral și mental formează natura noastră inferioară – personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne permit să acționăm, să simțim și să gândim, dar în regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal corespunde frunzelor, corpul buddhic florilor și corpul atmic fructelor. Ele formează trinitatea superioară – individualitatea; și datorită lor omul poate gândi, simți și acționa în regiunile superioare.

De exemplu, stomacul este o uzină în care se transformă materia brută; acolo se găsesc rădăcinile ființei noastre fizice. Materia primă pe care am dat-o stomacului este apoi succesiv prelucrată în plămâni, în inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a hrăni celulele cu energia lor subtilă.

NATURĂ SUPERIOARĂ

Corp atmic (Acțiuni superioare)………………… …………………………………………..Fructe

Corp buddhic (Sentimente superioare)…………… …………………………………………..Flori

Corp cauzal (Gânduri superioare)……………….. …………………………………………..Frunze

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Corp mental (Gânduri)……………………………….. …………………………………………..Ramuri

Corp astral (Sentimente)…………………………… …………………………………………..Trunchi

Corp fizic (Acțiuni)………………………………… …………………………………………..Rădăcini

NATURĂ INFERIOARĂ

Acesta este modul în care se fac schimburile permanente între ființa noastră fizică și ființa noastră psihică dar și între Eul inferior și Sinele superior. Fără aceste schimburi, în lipsa acestei circulații de energii, am muri.

În mod simbolic, omul reprezintă deci un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori și fructe. Dar, dacă este evident că toate ființele posedă rădăcini, trunchi și ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, fără flori și chiar fără frunze. Bineînțeles că fiecare ființă poate face ca în ea să înflorească flori; numai că, pentru aceasta ea trebuie să creeze, să dețină foarte multe cunoștințe și să sacrifice timp pentru ca aceste flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri și să formeze fructe.

Fructele sunt operele diferitelor virtuți. În frunze, flori și fructe putem vedea dragostea, înțelepciunea și adevărul. Frunzele reprezintă înțelepciunea, florile dragostea și fructele adevărul. Cel a cărui conștiință a coborât prea adânc în materie nu mai cunoaște nici lumină, nici căldură, nici viață. El se află în partea grosieră a arborelui, în cele trei corpuri: fizic, astral, mental. Dar mișcarea, căldura, lumina se manifestă numai în frunze, în flori și în fructe. Cel ce caută înțelepciunea, dragostea, adevărul, trăiește în frunze, în flori și în fructe: în cele trei corpuri superioare.

Corp atmic (Adevăr)………………………………… …………………………………………..Fructe

(Viața)

Corp buddhic (Dragoste)……………………………… …………………………………………..Flori

(Căldura)

Corp cauzal (Înțelepciune)…………………………. …………………………………………..Frunze

(Lumina)

Corp mental …………………………………………….. ……………………………………………Ramuri

Corp astral …………………………………………….. ……………………………………………Trunchi

Corp fizic …………………………………………….. ……………………………………………Rădăcini

Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful ființei, ele sunt legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar fructele sunt punctul de sosire. Când fructele s-au pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu sâmburele sau semințele lor constituie viitoarele rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să încolțească tulpina. Faptul că unele plante au fructele direct în rădăcini (tuberculi) indică tocmai existența legăturii dintre rădăcini și fructe. Plantele cu tuberculi sunt cele care n-au știut să se dezvolte în lumea spirituală; ele au rămas sub pământ… Vedeți că există de asemenea câte o legătură între trunchi și flori, între ramuri și frunze. Același lucru se întâmplă și la om unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet și intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligența superioară. De aceea există schimburi și o strânsă legătură între brute și Mari maeștri, între oameni obișnuiți și sfinți, între oameni cu talent și genii.

Spirit…………………………………………….Fructe…………………………………Mari maeștrii, Inițiați

Suflet…………………………………………….Flori…………………………………..Sfinți

Inteligență……………………………………..Frunze………………………………..Genii

Intelect………………………………………….Ramuri și muguri…………………Oameni cu talent

Inimă…………………………………………….Trunchi………………………………Oameni obișnuiți

Corp fizic………………………………………Rădăcini………………………………Brute

Și acum, ia să privim: frunzele sunt cele care transformă seva brută în sevă preparată; tot așa alchimiștii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, toate metalele în aur. Da, dar un alchimist trebuie să fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat să introducă în experiențele sale alte elemente decât cele materiale, în timp ce alchimistul este! Iată de ce unii alchimiști, cu toate că pregăteau totul cu migală, cunoscând la perfecție formula pietrei filozofale, nu reușeau să obțină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici adevărați alchimiști. Un alchimist adevărat știe că, în afara elementelor chimice pe care le-a preparat respectând formula exactă, trebuie ca din el să mai emane o forță care să declanșeze procesul specific. Din punct de vedere intelectual, multe persoane sunt în posesia unor secrete, dar ele nu pot obține rezultate căci nu posedă puterea și virtuțile necesare. Fabricarea pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un proces psihic și spiritual. Cel care dorește să obțină piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuțile și să le realizeze în el însuși; doar în aceste condiții materia îl va asculta.

Capitolul III CARACTER ȘI TEMPERAMENT

Despre orice ființă vie, animal, insectă sau om se spune în general că își are caracterul propriu, sau pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici proprii. În limbajul curent, termenii de “temperament” sau “caracter” se utilizează nediferențiat și cu toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite.

Temperamentul este prin esență legat de latura vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendințelor și impulsurilor pe care omul are dificultăți în a le corecta sau a le suprima, întrucât ele își au rădăcinile în natura sa biologică și fiziologică. Deci, temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului.

În ceea ce privește caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă latura inteligentă, conștientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conștiente a omului, prin care el a reușit să modifice – să adauge sau să reducă – ceva în temperamentul său, cu ajutorul inteligenței, a sensibilității sau a voinței sale. Caracterul este comportamentul unei ființe conștiente care știe exact ceea ce face și încotro se îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendințele inconștiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a tuturor particularităților temperamentului dominate și stăpânite.

Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape imposibil de modificat. Dar, cum caracterul este format din tendințele conștiente ale omului, care gândește, cântărește, care dorește să se remarce în bine sau în rău, el își poate crea un comportament, un mod de manifestare care adeseori vine în contradicție cu temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit astfel, caracterul este temperamentul nuanțat, colorat, orientat și dirijat către un scop, către un ideal. El este asemenea unei obișnuințe create în mod conștient și care ajunge, în final, o a doua natură. La naștere caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar nu au încă caracter.

Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos și limfatic. Dar mai există și alte clasificări. În astrologia tradițională, întâlnim șapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marțian, jupiterian și saturnian. Se mai pot face trei distincții funcție de: predominanța laturii biologice – omul instinctiv – , predominanța laturii afective – omul sentimental – și predominanța laturii sentimentale – omul intelectual – .

Temperamentul definește deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, instruirea, și așa mai departe, exercită o influență asupra lui, transformându-l și formându-i caracterul. Întrucât individul își formează caracterul sub influența mediului și a condițiilor în care trăiește, se explică de ce el se poate îmbunătăți sau înrăutăți. Voința personală și conștientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului și ea reprezintă ceea ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar și influența celorlalți este foarte importantă.

Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne naștem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o bună motivație. Știți că aceasta este consecința vieților anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorințele sale, prin faptele sale, omul s-a legat de anumite forțe care, în prezent, determină subconștientul său, adică temperamentul; și aici el nu prea poate interveni. Este ca și în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-și mărească craniul, nici să-și lungească nasul, nici să-și îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului și a voinței, asupra elementelor inconștiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât de lente și de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi modificat, ameliorat, format și tocmai acestea sunt sarcina și munca discipolului unei Învățături Spirituale.

Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc și de categoric încât nu poate pronunța o frază fără a-i răni pe ceilalți sau fără a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupții și explozii. Dar, într-o bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii și cu voință, ajunge după puțină vreme să-și îmbunătățească caracterul, să-și toarne, cum se spune, puțină apă în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri – și aceasta până la sfârșitul existenței sale – dar, datorită voinței, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul.

Caracterul este deci o formă de comportament (față de ceilalți și față de sine) format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acționa care rezultă din unirea, din îmbinarea diferitelor elemente, calități sau defecte determinate. Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe această cunoaștere a temperamentului și a caracterului pentru ca, chiar și atunci când temperamentul nu îl predispune, să reușească totuși să-și formeze un caracter care să se manifeste prin bunătate, grandoare și generozitate. Bineînțeles că nu este un lucru ușor, căci altfel toată lumea și-ar fi format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens.

Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calitățile și forța arborelui. În ceea ce privește caracterul… este de la sine înțeles că un copac nu poate avea caracter și totuși fructele și florile sale au anumite calități, proprietăți particulare (sunt astringente, laxative, calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul său.

Ei bine, arborele nu și-ar putea produce manifestările caracteristice, fructele și florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul n-ar putea avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi temperament. Temperamentul constituie rezervorul din care el își extrage elementele necesare caracterului. Este ca și într-o uzină sau ca într-un laborator: un anumit laborator produce un anumit produs; o anumită uzină este specializată în anumite produse de fabricație. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate vorbi despre caracter.

La pisici, câini sau șoareci, caracterul este maniera lor proprie de a mușca, de a zgâria, de a lătra, de a mânca, de a alerga. Deci, foarte puțin. Animalele au doar temperament, căci așa cum v-am spus, caracterul este o particularitate pe care omul și-o formează în mod conștient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut natura. Deci, diferența dintre animale și oameni este aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieși din limitele impuse de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâșie între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acționează conform legilor naturii. În timp ce omul dispune de multe posibilități și condiții favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii și pentru a fi neascultător.

Am ajuns acum la o problemă practică și anume: cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, căci materia ființei noastre fizice și psihice este rezistentă și nu se lasă chiar atât de ușor modelată. Cu toate acestea este posibil, și vom vedea cum anume.

Întâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, gazoasă și plasmă, corespunzătoare celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste elemente se caracterizează printr-o subtilitate și o mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că regăsim aceste elemente chiar și în om: corpul fizic corespunde pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului și corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În ce raporturi se află aceste elemente? Pentru a le înțelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii.

Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe malul mării. L-am întrebat: ”Ei, și ce-ai văzut acolo? – Oh, nimic deosebit! – Cum, chiar n-ai văzut nimic? – Nu, nu era nimic special de văzut: marea era liniștită, soarele strălucea, atâta tot. – Da, dar era acolo ceva esențial, ceva pe care dacă l-ai fi observat și l-ai fi înțeles, ar fi putut să-ți schimbe întreaga viață, întreaga ființă”.

Bineînțeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am întrebat: ”Stâncile, le-ai văzut? – Da. – Și ai observat ce forme prelucrate au? – Da. – Ei bine, cine a făcut asta? – Apa, bineînțeles, aruncându-se asupra lor. – Și ce a determinat apa să facă aceasta? – Aerul. – Și cine a pus în mișcare aerul? – Probabil că soarele. – Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înțeleagă și atunci i-am explicat.

Soarele pune în mișcare aerul, aerul acționează asupra apei, și apa asupra pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra inimii și inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învățați să lucrați cu spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul fizic. Deci, puteți să vă transformați dacă înțelegeți interacțiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi și poate că într-o bună zi, chiar și temperamentul va putea fi puțin modificat. Există și posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiția de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceți în spiritul vostru o ființă sublimă, un ideal înalt, și concentrați-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibrații noi care se vor propaga încetul cu încetul până în adâncul ființei voastre. Bineînțeles că este o muncă de lungă durată ale cărei rezultate nu le veți remarca imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din drum. Uitați-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Așa încât, aveți încredere și curaj, căci într-o zi veți sfârși și voi prin a vă fasona “ stânca voastră “ adică corpul fizic.

Capitolul IV MOȘTENIREA REGNULUI ANIMAL

Ființa umană este o sinteză a tot ceea ce există în univers. Așa încât să nu vă mire când mă auziți spunând că și animalele se află în ea; ele se află în subconștientul omului, sub formă de instincte, impulsiuni, tendințe. Viața noastră instinctuală și pasională reprezintă o mulțime de animale pe care avem sarcina de a le domestici și de a le pune la muncă, așa cum omul a făcut deja cu calul, boul, câinele, capra, pisica, oaia, cămila, elefantul și altele.

Pe vremea când Adam și Eva trăiau în Paradis, ei conviețuiau în frăție cu animalele și acestea la rândul lor trăiau pașnic împreună. Adam le avea în grijă și toate îl ascultau și îl înțelegeau. Îmi veți spune că n-ați întâlnit niciodată o astfel de relatare în nici o lucrare a vreunui istoric; da, dar dacă aveți la dispoziție Akasha Vhronica, Analele umanității, puteți afla că înainte de cădere, când ființa umană avea lumina, cunoașterea, frumusețea, puterea, toate forțele naturii erau în armonie cu ea și o ascultau. Dar ulterior, când omul a hotărât să asculte și să urmeze alte voci și alte voințe, simbolizate în Geneză prin șarpe, el și-a pierdut lumina ca și puterea asupra animalelor, în sânul cărora s-a produs atunci o adevărată scindare: unele au continuat să urmeze omul și i-au rămas credincioase, altele i-au declarat război pentru că nu au putut să-i ierte greșeala.

Bineînțeles, majoritatea oamenilor este departe de a accepta o asemenea idee, ei nu văd nici o legătură între natura lor și cea a animalelor. Dar eu vă pot spune că multe din stările noastre interioare au forma tigrilor, a mistreților, a crocodililor, a leoparzilor, a cobrelor, a scorpionilor, a caracatițelor, în timp ce altele au forma păsărilor pline de duioșie, de bunătate. O întreagă faună mișună în interiorul nostru. Dacă vă închipuiți că animale preistorice ca dinozaurii, ihtiozaurii, pterodactilii, diplodocus sau mamuții au dispărut, vă înșelați, căci ele există încă în noi. Îmi veți spune: “Dar nu există atâta loc în noi!” Da, bineînțeles, dar ele există sub o altă formă în corpurile noastre: astralul inferior și mentalul inferior. Trebuie să înțelegeți că importante nu sunt nici forma și nici dimensiunea fizică a animalului, ci natura sa, chintesența manifestărilor sale.

Fără îndoială că ați remarcat că indiferent de aspectul său fizic, fiecare animal se recunoaște printr-o însușire proprie. Despre iepure nu se vorbește atât despre modul în care se hrănește sau despre urechile sale lungi și mari cât despre temperamentul său fricos. Despre lup nu se pomenește atât gâtul său gros sau capacitatea de a parcurge distanțe lungi cât despre instinctul său de a ucide: când îi este foame și atacă o stână, deseori nu ucide o singură oaie, cât i-ar fi suficient pentru a-și potoli foamea, ci mai multe. Leul are drept caracteristică mândria și cutezanța; tigrul, cruzimea; vulturul, privirea pătrunzătoare și dragostea de înălțimi; țapul, senzualitatea; porcul, murdăria; pisica, independența și suplețea; boul, răbdarea; cămila, sobrietatea; cocoșul, combativitatea, ș.a.m.d… Dacă ar trebui să trecem în revistă toate animalele, nu am mai termina.

Deci, animalele se regăsesc în noi prin calitățile sau prin defectele lor. Pe de altă parte există persoane a căror figură ne amintește figura unui animal. Deseori, am verificat și eu câtă dreptate avea fizionomistul elvețian Lavater observând asemănări între anumiți indivizi și unele animale: purceluși, berbeci, maimuțe câini, cai, cămile, găini, pești, etc.

Urmăriți-vă și veți putea descoperi o sumedenie de animale în voi: veți vedea că un anume sentiment este un leu, că un altul este scorpion… Gândurile corespund lumii înaripate, ele au o analogie cu păsările, în timp ce sentimentele îmbracă un domeniu foarte vast: reptile, patrupede, oameni și deasemenea elementalii, larve, spirite desîncarnate… Din toate populațiile și triburile care au existat, nici unul nu a dispărut. Totul trăiește în om, dar vă este greu să înțelegeți în ce fel și în ce stare a materiei mai subzistă ele. Pentru moment eu vă spun doar câteva cuvinte, dar voi să rețineți că în om se regăsește totul: munții, lacurile, râurile, mineralele, metalele, și bineînțeles, animalele.

Și acum să vedem care este rolul omului? Omului îi revine sarcina de a îmblânzi, de a armoniza și de a reîmpăca tot ce se află înăuntrul său. În acest fel, fiarele vor deveni animale domestice care vor munci pentru el. Este în interesul lui, și asta se vede în viața de toate zilele: țăranul care are multe animale domestice le pune la lucrul pământului, la cărat, și trăiește și se îmbogățește de pe urma produselor lor.

Oamenilor le revine un rol imens în creație, rol pe care l-au uitat îndepărtându-se de Izvor. Ei nu mai știu pentru ce sunt predestinați și în loc să educe animalele dinăuntrul lor, ei se comportă ca și ele: se sfâșie și se mănâncă unii pe alții. Ceea ce este cât de cât omenesc, sunt hainele, decorațiile, casele, câteva cărți, câteva opere de artă, da, acestea denotă puțină căldură, dar viața interioară nu este prea grozavă… în ea mișună tot soiul de fiare sălbatice; da, aceleași instincte, aceleași pofte, aceleași cruzimi. Să nu credeți cumva că omul a scăpat de animale. Dar cum nu le vede, el nu crede că ele pot exista în gândurile și în sentimentele sale. Și cu toate acestea există! Gelozia, ura, dorința de răzbunare, toate acestea sunt animale. Sarcina noastră este acum de a le îmblânzi, de a le dresa până la a le aduce în stare de a ne servi. Furia, vanitatea, forța sexuală, toate trebuie înhămate, domesticite, pentru a ne servi de ele. Cel ce știe să domesticească fiarele care trăiesc în el poate să se bizuie pe munca lor și prin ele va trăi în belșug.

Priviți ce se întâmplă în unele regiuni sau în unele țări încă sălbatice. Dacă copiii, ograda, turma nu sunt supravegheate, dacă nu se iau măsuri pentru a le apăra, fiarele le pot ataca, ucide și devora. Tot astfel, dacă omul nu se știe apăra, fiarele vin din când în când și îi sfâșie proprii copii. Aceștia sunt gândurile lui pozitive, sentimentele frumoase, elanurile, inspirațiile pe care le-a produs. Dacă el nu și le protejează, ele sunt devorate de altele, de forțe ostile care stau la pândă și care vin să distrugă ograda, turma, copiii… și apoi se întreabă de ce este sărac, nenorocit, slab. De câte ori nu am verificat aceasta! Când cineva îmi spune: “Am avut proiecte frumoase, dar nu le mai am. Mi-am pierdut inspirația, entuziasmul…” îmi vine să-i spun: “Asta ți s-a întâmplat pentru că nu ai fost vigilent, pentru că ai adormit și fiarele au venit și ți-au distrus totul”. De multe ori însă nu spun nimic, căci îmi dau seama că nu voi fi crezut. Și totuși, cum să explici faptul că toate aceste elanuri frumoase au dispărut?

Această problemă a animalelor din om este foarte importantă. Pentru a le domina trebuie să fii puternic, iar forța nu se obține decât prin puritate și prin dragoste. În India, de exemplu, unii asceți sau yoghini care s-au retras în păduri nu-și fac griji din pricina fiarelor care se plimbă în jurul lor fără a le face vreun rău. Animalele sunt foarte sensibile, ele simt aura, lumina care emană din aceste ființe. Oamenii sunt cei care și-au pierdut sensibilitatea, dar ele, animalele, simt. Deci, pentru a se face ascultat de animalele din interiorul său, omul trebuie să sporească în el lumina, puritatea și dragostea, cu alte cuvinte să se apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu. În acele momente animalele simt că el redevine un adevărat stăpân al lor și sunt obligate să-l asculte. Altfel veți putea face tot ce veți crede, dar ele tot nu vor asculta.

Nu sunt singurul care a făcut această descoperire: înaintea mea, mii de persoane au descoperit cum animalele i se supun celui ce merge pe drumul de lumină. Dar, eu vorbesc mai curând despre animalele din interior, cazul celorlalte nu este atât de important: nu mergeți prea des prin pădure cu riscul de a întâlni fiare. Când am fost în călătorie în India mi s-a întâmplat să vizitez și regiuni unde trăiau tigri. Am fost prevenit, dar ceea ce este extraordinar este că n-am văzut nici măcar unul singur. Cum de s-a întâmplat așa…? Ei bine, sau se temeau de mine, simțind că sunt mai crud decât ei și dispăreau din calea mea, sau n-am avut acest noroc, nu meritam să-i întâlnesc. Așadar nu știu dacă sunt sau nu în stare să îmblânzesc fiare din pădure…

Și în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor au existat cazuri în care fiarele, în arene, cruțau unele victime. Și, din contră, altele erau imediat sfâșiate. Dar acolo, nu era totdeauna cazul unor persoane insuficient de pure sau lipsite de credință, ci acele persoane erau predestinate acelui fel de a muri. Căci, felul în care omul moare nu este niciodată voia întâmplării, fie ea mușcătură de șarpe, prăbușirea unei case, apă opărită, otravă, înec, glonte sau cuțit, totul este hotărât de dinainte dintr-un motiv bine determinat. Fiecare ființă are legături proprii cu unul din cele patru elemente, și de la caz la caz, cel care trebuie să acționeze este pământul, apa, aerul sau focul.

Domesticirea propriilor animale este o muncă care merită întreprinsă și reușita ei atrage multe avantaje. Cine reușește să îmblânzească animalele din interiorul său poate apoi să acționeze și asupra celor din exterior. Nu se poate acționa asupra altora până nu s-a reușit mai întâi asupra celor din interior. Eu am văzut mulți îmblânzitori în multe țări. Bineînțeles că simplul fapt că ei îmblânzesc fiarele nu înseamnă neapărat că au reușit să-și stăpânească fiarele din interiorul lor: ei au reușit un dresaj prin teama pe care au inspirat-o animalelor și ele îi ascultă, căci nu au încotro, dar atât; când își slăbesc vigilența, animalele se aruncă imediat asupra lor.

Pe vremea când eram elev de liceu la Varna, în Bulgaria, un îmblânzitor de șerpi a venit într-o zi să facă o demonstrație în fața noastră. Era îmbrăcat în galben și purta saci cu șerpi de toate felurile, chiar și veninoși. Scotea câțiva, îi punea pe podium și începea să-i fixeze cu asiduitate. Privirea sa era extraordinară și șerpii dădeau înapoi. Noi eram foarte impresionați. Dar la puțin timp după aceea, am aflat că a murit, mușcat de unul din șerpii săi. Cu siguranță că nu fusese suficient de vigilent. Dacă s-ar fi supravegheat, dacă ar fi reușit să se stăpânească și dacă mai ales, ar fi știut să radieze acea dragoste în fața căreia chiar și animalele cele mai crude se înclină, cu siguranță că nu ar fi fost mușcat.

În fine, să trecem peste toate acestea. Rețineți însă ideea că toate regnurile naturii există în noi. Sistemul nostru osos corespunde regnului mineral; sistemul circulator regnului animal, sistemul nervos regnului uman. Urmează apoi sistemul auric, mult mai subtil decât rețeaua sistemului nervos și care este limita între lumea umană și cea angelică.

Toate învățăturile inițiatice sunt de acord asupra acestui punct: omul este un rezumat al creației, de aceea el este numit “microcosmos” sau lumea cea mică prin reflectarea și sinteza “macrocosmosului”, a lumii celei mari, universul. Această cunoaștere explică munca Inițiaților; din moment ce toate zonele din univers se află în ei, ei știu că declanșând în ei anumite mișcări, vor reuși să atingă Cerul. Dar dacă Cerul este conținut în om, din păcate, tot în om există și Infernul. Da, din păcate toți diavolii se află și ei acolo. Din fericire sunt puțin amorțiți, paralizați, cloroformizați și unii dintre ei nu mai mișcă; dar dacă sunt reanimați, așa cum poți reanima un șarpe, ești imediat mușcat. Pentru a readuce un șarpe la a fi inofensiv el trebuie răcit. El devine periculos la căldură. Există mai multe feluri de căldură și în special una dintre ele este foarte propice trezirii șarpelui, adică a forței sexuale. De câte ori nu suntem mușcați pentru că încălzim prea mult acest șarpe. De aceea Inițiații se străduiesc să-l răcească puțin, pentru a-l face inofensiv. Iată la ce servește frigul. Trebuie să fim puțin mai reci în acest domeniu, dar în schimb, să păstrăm o altă căldură, cea a inimii. Limbajul naturii este extraordinar! Și cum ar putea fi încălzit acest șarpe? Nu este nevoie să vă învăț eu căci oamenii o știu prea bine: cu alcool, cu afrodisiace, cu anumite atitudini, cuvinte, priviri, parfumuri, muzici. În acel moment, șarpele se trezește, și primul lucru pe care îl face, este să-l muște pe nesocotitul care l-a trezit.

Șarpele, dragonul se află în noi… și porumbelul, de asemenea, care are o semnificație opusă celei a șarpelui. Porumbelul și șarpele nu se iubesc. Șarpele urăște porumbelul și porumbelul se teme de șarpe. V-am explicat deja identitatea, din punct de vedere astrologic dintre vultur (porumbel) și scorpion (șarpe). Vă reamintiți că cele patru Animale sfinte: leul, taurul, vulturul și omul corespund la patru semne zodiacale: Leul, Taurul, Scorpionul și Vărsătorul. De ce corespunde vulturul semnului Scorpionului? Pentru că în trecut vulturul era cel care ocupa acest loc, dar după căderea omului, vulturul a fost înlocuit de scorpion care reprezintă vulturul căzut. Scorpionul trebuie să redevină vultur și porumbel în același timp. Întregul proces de sublimare al forței sexuale este conținut în acest simbol.

Capitolul V TEAMA

În anumite circumstanțe instinctul este un bun povățuitor, în altele însă nu. În vremurile când omul se afla încă într-un stadiu foarte primitiv, foarte aproape de condiția de animal, instinctul era cel mai bun sfetnic al său; dar de când, grație dezvoltării creierului său, a atins un nivel superior, el a început să capete și alți ghizi: rațiunea și inteligența, care sunt acum sfătuitorii pe care trebuie să îi asculte. Ceea ce în trecut era acceptabil sau chiar bun, în prezent nu mai este admisibil. Să luăm de exemplu teama. Pentru animale, frica este un ghid foarte bun: ea le salvează, prin ea ele învață. Dar omului nu-i mai este permis să se teamă. De aceea rolul Inițierii a fost dintotdeauna acela de a învăța omul să învingă frica. Încercările îngrozitoare la care erau supuși discipolii în Sanctuarele antice nu aveau adesea alt scop decât acela de a-i obliga să-și învingă această frică moștenită de la regnul animal.

Nu s-a găsit un alt remediu mai bun împotriva fricii decât dragostea: dacă iubiți nu vă mai este frică. Știința este și ea eficientă dar nu în așa măsură cu dragostea, pentru că dragostea, ca și frica, aparține tot de domeniul instinctelor și este mai ușor să stăpânești un instinct cu un alt instinct decât prin știință sau rațiune. Câteodată se poate întâmpla ca rațiunea să atenueze frica dar rezultatul nu este de lungă durată și nici prea sigur. În timp ce, dacă atingeți inima cuiva, el se va arunca în foc pentru voi. Dacă o femeie va vedea un necunoscut în pericol, poate că va ezita să înfrunte riscurile pe care le poate întâmpina salvându-l, dar dacă în pericol este propriul ei copil, ea se va repezi să-l salveze fără a mai sta pe gânduri. La fel, o fată temătoare nu va traversa niciodată noaptea un cimitir, dar dacă trebuie să o facă pentru a-și întâlni iubitul, o va face fără nici un fel de ezitare. Dragostea este aceea care îi dă curaj.

În alte cazuri, cunoașterea poate fi într-adevăr o armă contra fricii. V-ați rătăcit într-o pădure și nu cunoașteți drumul; e normal să vă fie frică; dar dacă știți cum să vă orientați, dacă aveți o lampă, mergeți fără să vă temeți. Întotdeauna ne este teamă de ceea ce nu cunoaștem, de ceea ce nu știm cum să folosim: ca și animalele cărora le este teamă de foc, sau primitivii care tremurau în fața forțelor naturii, neștiind ce sunt ele. Acum că oamenii au ajuns să îmblânzească aceste forțe, ei lucrează în centrale electrice sau nucleare acționând liniștiți un buton sau altul, deschizând un robinet, fără a se teme, căci știu ce și cum să manipuleze. Dar cineva care nu este în temă, bineînțeles că se va teme să facă orice manevră.

Omul cultivat, omul civilizat nu se mai teme deci de forțele naturii… dar în schimb se teme de nevastă, de vecini, de șefi, de boală, de sărăcie, de moarte și mai ales de ceea ce spun ceilalți despre el. Poate că el nu se teme nici de Dumnezeu și nici de Diavol, dar tremură de frica opiniei publice, și este în stare să sacrifice totul pentru ea. Există multe fațete ale fricii pe care omul civilizat nu a fost încă în stare să le învingă, căci frica este un instinct înrădăcinat adânc în sufletul omenesc; el trebuie să ducă o luptă îndelungată pentru a o învinge. Frica îmbracă forme diferite; o gonim într-o parte, ea apare în alta…

Nastratin Hodja, care nu era prost deloc, remarcase că, deși nu voiau să o recunoască, tuturor le era frică de câte ceva și într-o bună zi, pe când rămăsese fără nici o lețcaie, se hotărî să se îmbogățească făcându-i pe oameni să recunoască că se tem. Se duse deci la Sultan și îi spuse: “Fie ca binecuvântările lui Allah să coboare asupra ta! Am venit să-ți cer o favoare: dă-mi voie să cer câte un bănuț fiecărui supus din regatul tău care poartă în el o frică. – A, ăsta este un lucru mărunt și ți-l acord”. Trecu o vreme și Nastratin Hodja reveni cu trei cămile încărcate cu monezile pe care le adunase, căci într-un fel sau altul, toți pe care îi întâlnise, dovediseră prin vorbele sau comportamentul lor că se temeau de câte ceva sau de câte cineva. El se înfățișă înaintea sultanului spunând: “Toți supușii tăi au fost nevoiți să-mi dea câte un bănuț, n-a existat nici unul care să nu fi fost obligat să-și mărturisească cel puțin o frică… așa că acum am venit la și la tine ca să-mi dai un bănuț. – Oh, de la mine va trebui să pleci cu buzele umflate căci eu nu mă tem de nimic.” Dar, cum era foarte generos, îl invită pe Nastratin Hodja să rămână la masă și să mănânce și să bea împreună cu el și cu câțiva curteni. Deodată, cam pe la mijlocul ospățului, Nastratin Hodja, care era așezat lângă Sultan, îi spuse cu voce tare: “Maiestate, în drumurile mele am întâlnit o femeie fermecătoare. Pentru a-ți mulțumi că mi-ai permis să mă îmbogățesc, aș vrea să ți-o ofer căci este într-adevăr demnă de haremul tău. Dacă vrei, plec chiar acum să o caut și să ți-o aduc. – Ssst! Nu vorbi așa tare! spuse Sultanul, o să audă favorita mea. – Aha, vezi deci chiar și tu te temi! Atunci, haide, dă-mi și tu un bănuț!”

Mă veți întreba: “Dar este într-adevăr chiar atât de important să nu te temi? Putem trăi totuși chiar și cu frica!” Da, este drept, dar ia să vedem: întâlniți pe drum un câine… Dacă o luați la fugă pentru că vă temeți de el, câinele, care simte teama, va începe să latre și să vă urmărească, iar alți câini văzându-l, se vor alătura și ei urmărindu-vă și lătrându-vă… și iată cum, pentru că v-ați temut aveți acum o întreagă haită pe urmele voastre. Dacă în loc să vă fi temut și să fi fugit v-ați fi întors către câine ordonându-i să tacă, el v-ar fi lăsat în pace.

De altfel, în general, când vă pomeniți în fața unui pericol, înainte de a acționa, trebuie să rămâneți câtva timp nemișcați. Nu vorbiți, nu mișcați, strângeți puternic pumnul drept respirând profund, conectându-vă la Dumnezeu și astfel veți putea să vă dominați celulele. Apoi veți face ceea ce este necesar pentru a vă salva, dar mai întâi nu mișcați. Dacă faceți o singură mișcare, este ca și cum ați arunca în aer un baraj: apa dezlănțuită se va revărsa și nu veți mai fi capabili să restabiliți situația. Așa s-a întâmplat atunci când au fost văzuți oameni sărind pe fereastră sau aruncându-se în foc.

În fața pericolului, trebuie să rămâneți imobili și să vă conectați la Providență; atunci veți simți pacea instalându-se în voi, prima condiție pentru ca să se trezească forțele benefice; le veți simți, le veți vedea puterea, căci ele sunt mereu prezente în voi, dar trebuie să le creați condițiile de a se manifesta.

Această lege este valabilă atât pentru lumea interioară cât și pentru cea exterioară. Când vă simțiți amenințați în interiorul vostru “nu o luați la fugă”, altfel și acolo inamicul vă va urmări și cu cât veți alerga mai mult, cu atât veți fi mai mult hărțuiți și mușcați. Faceți ca și în cazul câinelui: întoarceți capul, priviți-i puțin în ochi pe toți acei monștri care vă înspăimântă și ei o vor lua la fugă. Iată ceea ce voi nu știți să faceți și în loc să țineți piept pericolului, alergați la farmacie sau la psihiatrie. Ei bine, este calea cea mai sigură pentru a deveni victimă, căci ceea ce mai trebuie să știți este că atunci când vă temeți de ceva, creați condițiile pentru ca acel ceva să se producă. Deci, dacă vreți, într-adevăr ca un rău să nu se producă, începeți prin a nu vă teme de el. De cum vă vor simți puternic, veți fi lăsat în pace.

Să luăm exemplul unui bărbat care se teme să întâlnească femei dezbrăcate de teama de a fi tentat și de a-și pierde controlul… (știu că acum, această temere este din ce în ce mai rar întâlnită, căci acum tentațiile sunt mai curând cele căutate, dar să luăm totuși acest exemplu) ei bine, teama va fi aceea care va crea condițiile pentru căderea lui. Și de fapt, ce este rău în a vedea o femeie dezbrăcată? Nu este nici un rău, rău este a fi slab și a ceda. Pur și simplu nu trebuie să fim slabi. Nu trebuie să eșuăm și apoi să ne justificăm spunând: “A fost mai tare decât mine”. Cel ce spune că ceva a fost mai tare decât el, și-a semnat singur sentința. Nimic nu trebuie să fie mai puternic decât voi.

Câți oameni nu se refugiază în dosul acestei fraze:” A fost mai tare decât mine!” și tuturor li se pare normal, bineînțeles, pentru că toți sunt slabi și se înțeleg unii pe alții. Dar un Inițiat va spune:” Iată un om lipsit de voință și de cunoaștere, care va întâlni mereu ceva mai tare decât el: fie furie, senzualitate, gelozie, dorință de răzbunare, va exista întotdeauna ceva care îl va pune la pământ.” Și atunci, când va veni, în fine, acel moment în care el va fi stăpân pe situație? Dacă nu începem încă din această încarnare să facem eforturi pentru a învinge unele din slăbiciunile noastre, în următoarea, ne vom afla în același stadiu.

Oamenii sunt la discreția temerilor lor fără să știe că ele sunt rezultatul unei lipse de cunoaștere, a unei lipse de lumină. Dovada: când pătrundem într-un loc întunecos, nu ne simțim în largul nostru până în momentul în care reușim să facem lumină. Vedeți, deci, ce concluzii formidabile putem trage de aici pentru viața spirituală! Întunericul este ignoranța și ne este frică pentru că simțim ce pericole prezintă ea.

Dacă aprofundăm această problemă, vom constata că însăși morala care le-a fost dată oamenilor are la bază frica: frica de a-i vedea cedând slăbiciunilor lor. Pentru cei puternici, care au capacitatea de a se stăpâni, totul este bun și lor totul le este permis. Dar cu cei slabi trebuie luate întotdeauna măsuri de prevedere: trebuie să li se interzică chiar și Cerul, căci Cerul îi va înnebuni. Gândiți-vă: când sunteți slabi, totul devine periculos: dragostea, frumusețea, puritatea, lumina, bucuria… Și chiar și a trăi este periculos. Și atunci ce mai rămâne? Nimic. Câte reguli nu au fost inventate din cauza slăbiciunilor omenești! Dar în ziua în care omul va deveni mai puternic, ceea ce îi este acum interzis, îi va fi atunci recomandat. Când anumite reguli morale nu-și vor mai avea rațiunea de a fi, ele vor fi suprimate. Când omul nu va mai fura sau nu va mai fi adulter, care va mai fi rațiunea acestui fel de porunci?… Și eu vă voi spune chiar că instituția căsătoriei a fost inventată doar atunci când dragostea a început să dispară. Pentru că oamenii nu au mai știut ce însemnează adevărata dragoste, a fost necesar ca ei să fie legați printr-un contract. Altfel, adevărata căsătorie este însăși dragostea. Natura nu recunoaște decât această căsătorie. În fața societății, dacă nu ați fost la primărie sau la biserică, nu sunteți căsătoriți, dar natura nu recunoaște această căsătorie, ea nu recunoaște decât dragostea. Și aceasta este atât de adevărat! Căsătoria a fost instituită, dar reușește ea oare să împiedice oamenii de a se despărți? Nu, singura care îi poate ține împreună este dragostea.

V-am spus că dragostea constituie cea mai bună armă împotriva fricii și v-am dat și exemple. Dar, în realitate, singură Dragostea îndreptată către Creator, dăruită Celui care conduce totul, care distribuie totul, care deține toate bogățiile, care este Cel mai frumos, Cel mai puternic, poate să vă dea într-adevăr sentimentul că sunteți la adăpost. Și când vă simțiți la adăpost, într-adevăr nu vă mai este frică: iată o importantă lege psihologică. Dar psihologii preferă să se ocupe de toate dezechilibrele și aberațiile mai curând decât de sentimentele care permit omului să iasă învingător în toate situațiile vieții. Priviți-i pe cei care au acceptat martiriul pentru credință, pentru o idee: de unde venea forța lor?… Atunci voi de ce să rămâneți toată viața în situația de a tremura în fața unor lucruri minore?

Priviți un om cu bani: priviți-l cum merge, cum dă ordine, cum încearcă să se impună… Dar ia să-i luați banii și vedeți ce se întâmplă cu el: este prăbușit, se sinucide pentru că nu se mai simte apărat de nimic. Deci puterea lui sta în bani, el însuși nu era nici tare, nici puternic.

Se spune în Evanghelii că cei ce se tem nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu – aceasta dovedește cât este de important pentru un discipol să-și învingă teama. El poate avea alte virtuți, dar dacă este temător, toate celelalte virtuți nu-i sunt suficiente pentru a-i permite să intre în Împărăția Domnului. Aceasta vă miră? Nu, nu trebuie să vă mire. De câte ori nu s-a observat că frica se opune manifestării celorlalte calități! Luați, de exemplu, frica de singurătate, de sărăcie, de dezonoare, de boală, de moarte care îi face pe unii oameni lași, necinstiți, cruzi, egoiști! Câte crime nu se comit de către oameni care se tem să nu piardă un lucru la care țin foarte mult și de care se agață! În Antichitate, cel ce voia să fie considerat Inițiat trebuia să înfrunte încercări în care să dovedească că-și învinsese frica. Și noi, la rândul nostru, trebuie să învingem frica, știind că în dosul încercărilor la care suntem supuși, a pericolelor care ne amenință, stă ascuns Dumnezeu. Da, Dumnezeu este Cel ce stă ascuns în spatele încercărilor noastre, pentru a ne instrui. De aceea, pentru a ne elibera de frică, trebuie să învățăm să ne uităm complet pe noi înșine pentru a ne refugia în conștiința legăturii noastre cu Dumnezeu.

Dacă este scris că trebuie să dispăreți, unde vreți să vă mai ascundeți? S-a încercat scoaterea unor oameni în afara oricărui pericol, ducându-i foarte departe, în locuri unde domnea liniștea, dar în momentul în care au ajuns la refugiu, moartea i-a surprins într-un alt fel. În loc să ne temem, trebuie să ne spunem că suntem în mâinile Domnului și că tot ceea ce se va întâmpla este hotărât de El. Dacă El consideră că noi suntem de folos aici, ne va salva, dacă nu, va decide să plecăm. Este inutil să pretindem că noi ne putem păstra viața, ea nu ne aparține, ea aparține Domnului. Frica este consecința acestei necunoașteri. De aceea, pentru a învinge frica, trebuie să ne consacrăm viața Domnului, pentru ca El să dispună de ea după cum va crede de cuviință. Singura temere pe care avem voie să o avem și este chiar necesară este aceea de a nu încălca legile divine. Cel ce nu se teme de aceasta este pierdut, și toate pericolele îl pândesc. Teama de a nu încălca legile divine este un sentiment salvator, care trebuie să fie mereu prezent în sufletele noastre.

Deci, de acum înainte, ori de câte ori vă veți afla în fața unor greutăți, în loc să vă temeți și să o luați la fugă, încercați să le țineți piept, altfel dușmanii nu vă vor lăsa. Pentru a învinge dușmanii din planurile astral și mental, trebuie să fiți curajoși, adică să aveți dragostea și lumina, căci lumina (cunoașterea) și căldura (dragostea) produc forța care vă va permite să îi învingeți.

Capitolul VI CLIȘEELE

Dacă veți întreba un biolog despre ereditate, el vă va spune că toate trăsăturile caracterului pe care un copil le prezintă la naștere sunt conținute în cromozomi și că modificând cromozomii se poate acționa asupra caracterului. Este adevărat că cromozomii conțin elementele necesare formării caracterului unui copil, dar ei nu constituie decât aspectul biochimic al problemei.

Știința ezoterică afirmă că tot ceea ce există pe pământ își are dublul. Tot astfel și corpul nostru fizic are un dublu: corpul eteric, care are exact aceeași formă, aceleași funcțiuni ca și el, fiind constituit însă dintr-o materie diferită, mult mai subtilă. Corpul eteric este sediul memoriei, el este cel care are proprietatea de a înregistra și de a păstra memoria evenimentelor exterioare, dar și a propriilor noastre acțiuni, dorințe și gânduri.

Putem compara aceste înregistrări cu niște clișee fotografice care ne permit să copiem aceleași imagini în mii de exemplare. Odată înregistrat fiecare gând, sentiment sau acțiune, se va repeta în mod obligatoriu: așa se naște un obicei. Pentru a schimba un obicei, trebuie să schimbăm clișeul.

Dar veți înțelege mai bine dacă vă voi da un exemplu. Ce este o sămânță? Un clișeu. Traseele liniilor de forță nu sunt vizibile, dar ia să o puneți în pământ și să o udați: soarele o va încălzi și în curând veți vedea apărând un colț, o tulpină, frunze… Totul exista dinainte desenat în interiorul sămânței de către o mână foarte inteligentă. Cum altfel s-ar putea explica toate aceste proporții, aceste dimensiuni, toată această frumusețe a unei plante, dacă nu ar exista, ascuns în fiecare sămânță, câte un clișeu ale cărui linii de forță să canalizeze energiile? Tot așa, dacă unii oameni sunt mereu împinși spre a comite o anume crimă, aceasta se întâmplă pentru că există în ei, depuse, anumite clișee, care, ca și liniile de forță, îi împing în acea direcție.

La început, nu se știe când anume, poate în această viață, sau poate în alta, ei au avut un gând, un sentiment, au făcut un gest care s-a imprimat pe materia eterică a creierului; și acest clișeu odată gravat, ei repetă mereu acel gest sau sentiment pentru că natura este fidelă. De aceea vă spuneam mai înainte că cromozomii nu sunt suficienți pentru a explica temperamentul unui copil, acesta vine mult mai de departe. Dar biologii, care n-au studiat niciodată aceste probleme din punct de vedere inițiatic, nu știu că în corpul eteric al omului se găsesc clișee anterioare vieții prezente, și că tocmai ele au o importanță superioară celei a cromozomilor.

Să analizăm câteva cazuri foarte simple din viața cotidiană. Cineva studiază pianul. Dacă neglijează legile înregistrării, el începe să studieze o piesă nouă cântând-o repede și cu mai multă sau mai puțină atenție. Bineînțeles că în această rapiditate și neatenție face cel puțin o greșeală, dacă nu mai multe. Iar această greșeală, odată înregistrată în subconștientul său, s-a fixat: și după 20 sau 30 de ani, chiar atunci când va ști bucata pe dinafară, dacă nu se va supraveghea, va repeta greșeala în același loc, căci clișeul există! De aceea eu îi sfătuiesc pe muzicieni să înceapă să studieze o piesă nouă fără grabă, notă cu notă, luându-și atâta timp cât este necesar pentru a avea un clișeu impecabil. Apoi vor putea să cânte din ce în ce mai repede, și vor cânta fără greșeală, căci în subconștient a fost imprimat clișeul corect.

Ceea ce vă spun acum este valabil în toate domeniile. Dacă nu aplicați această metodă, veți fi obligați să reîncepeți de patru, de cinci, de zece ori și asta încă nu este tot, va trebui să fiți atenți tot timpul și asta însemnează multe eforturi inutile. În timp ce, cu înțelepciune și inteligență puteți economisi și eforturile, și timpul. Nu trebuie să ne grăbim, trebuie să lucrăm atenți la primul clișeu pentru ca el să fie perfect. Observați un gravor: dacă este grăbit sau nervos, el trasează pe metal o linie ușor strâmbă și apoi, s-a terminat, n-o mai poate șterge, este gravată. Dar oamenii nu prea sunt buni psihologi: ei se reped asupra lucrurilor sau a ființelor fără atenție, fără delicatețe sau precizie comițând astfel erori pe care le repetă apoi toată viața. Fac ulterior eforturi pentru a le remedia, dar în van; aceleași prostii, aceleași slăbiciuni, aceleași vicii se repetă la infinit. Căci această lege este valabilă în toate domeniile. Un om se apucă de fumat, de îmbrățișat fete, de băgat mâna în buzunarele altora, și s-a terminat, clișeul.Este imprimat în memoria celulelor, el se va repeta mereu. Este la fel ca în imprimerie. Dacă nu schimbați clișeul, veți imprima mereu același text.

Cunoașterea ne ferește de supărări, de decepții și de amărăciuni. Dar oamenii care nu au instructori, își permit câte puțin din orișice și totul se înregistrează. Natura este fidelă și corectă, ea înregistrează totul. Obișnuiți să spuneți:” Fac asta doar o dată, pentru prima și ultima dată!” dar fapta s-a înregistrat și veți începe de două ori, de trei ori de zeci de ori… De aceea nu este de loc recomandabil să vă lansați în aventuri riscante cu titlu de experiențe, așa cum este astăzi obiceiul, mai ales la tineri, care vor să guste totul, să cunoască totul, să experimenteze totul. Și atunci se aruncă în plăceri, pasiuni, nebunii: drogul, violența, sexualitatea fără frâu… Da, dar iată că, odată gravat clișeul, când tinerii vor să se redreseze și să urmeze o altă cale, ei nu o mai pot face și de aici vine tragedia.

Și totuși, există un mijloc de a scăpa de sub influența clișeelor vechi. Metoda este simplă: trebuie pregătite clișee noi, având o altă atitudine, obișnuiți-vă să aveți gânduri și sentimente diferite, să faceți alte gesturi. Începeți, astfel, o nouă înregistrare.

Să luăm ca exemplu un tren: orișice ați întreprinde, el va merge numai pe direcția șinelor pe care a fost plasat și dacă vreți să meargă în altă direcție, va trebui să montați alte șine. Ei bine, clișeele sunt niște șine, și discipolul trebuie să traseze în el însuși alte șine, adică să-și propună un alt ideal, alte tendințe, alte interese. Dacă nu știe cum să procedeze, degeaba va spune: ”Am să mă schimb, am să mă îmbunătățesc. Data viitoare va merge mai bine”… dar cum el nu a făcut nimic pentru a se îmbunătăți, și data viitoare va fi la fel ca cea precedentă, iar trenul va trece prin același loc. Nu este nevoie să spuneți nimic, dar să schimbați direcția șinelor, adică să introduceți un clișeu nou: trenul va urmări această nouă direcție. Dar trebuie să fiți conștienți de faptul că introducerea unui nou clișeu nu însemnează ștergerea celui vechi: nu, el nu se șterge, el rămâne în arhive, în subconștient, numai că este ascuns sub alte straturi. Dar pentru ca el să rămână îngropat acolo, trebuie să fiți de o deosebită vigilență, altfel cum ați scăzut vigilența, vechiul clișeu se va manifesta.

Trebuie să știți că nimic nu se șterge, nimic nu dispare, pentru că inteligența cosmică, care ține foarte mult să aibe arhive, a avut grijă să păstreze întreaga istorie a lumii, tot trecutul de mii de ani. De ce credeți că oamenii sunt singurii care păstrează arhive? Natura le păstrează și ea, altfel ar fi împiedicată în activitatea ei. Și chiar și voi, pe parcursul evoluției voastre, s-ar putea întâmpla să aveți nevoie să vă cunoașteți viețile trecute. Cum le-ați putea cunoaște dacă totul s-ar șterge și dacă nicăieri aceste vieți trecute nu ar fi menționate? În realitate nimic nu s-a șters și dacă ajungeți să accedeți la aceste arhive, puteți să vă citiți întreaga istorie, diferitele țări în care ați viețuit, ce ați fost, lucrurile importante pe care le-ați înfăptuit sau crimele pe care le-ați comis. Și veți înțelege atunci Legile Karmei, motivul pentru care acum vă aflați într-o situație sau alta.

Dacă Marii Inițiați ne-au adus o întreagă știință referitoare la Justiția Divină, este pentru că ei au avut posibilitatea de a face acest studiu. Și voi puteți face aceleași studii și veți ajunge la aceleași concluzii. Drumul există, este suficient să îl parcurgeți.

Unele persoane sunt obsedate de gânduri sau de sentimente asemenea unor roiuri de viespi de care nu pot scăpa. Cum se explică aceasta? Este mult de explicat. Spațiul este străbătut de tot felul de forțe, de curenți, de entități care au fost create de ființele care îl populează. Unele dintre creațiile noastre sunt foarte frumoase, dar altele sunt monstruoase și când găsesc o poartă deschisă, ele intră. Dacă nu sunteți prudenți, atenți și legați de lumea sublimă și vă lăsați mintea, sufletul, inima deschise tuturor hoinarilor din spațiu, veți putea fi deseori incomodați. Și invers, dacă știți cum să vă pregătiți interior puteți să atrageți doar forțe benefice care vor veni să vă viziteze sau să vă însoțească pentru a vă inspira și a vă bucura tot timpul.

Veți spune:,”Dar gândurile și sentimentele constituie clișee!”. Nu, sunt forțe pe care clișeele le atrag. Și atunci ce sunt clișeele? Atitudinile, obiceiurile pe care ni le-am format sunt cele care determină felul influențelor pe care noi le atragem. Dacă clișeele sunt foarte frumoase, imaginile care vor veni să se imprime în voi vor fi foarte frumoase, dar dacă aceste clișee sunt deformate, bineînțeles că nu va ieși ceva prea grozav.

Așezați un talisman benefic undeva, și el va atrage influențele corespunzătoare forțelor cu care este impregnat, în timp ce un talisman malefic, așezat de exemplu pe pragul unei case, va atrage asupra locuitorilor casei tot felul de nenorociri. Și iată cum, din nefericire, oamenii poartă în ei înșiși “talismane“ malefice pe care le-au pregătit de multă vreme datorită ignoranței lor și viciilor lor și cu care nu fac altceva decât să atragă răul.

Pentru a modifica destinul, trebuie schimbate clișeele, adică făcute eforturi pentru a crea noi obișnuințe, noi atitudini, până ce vechiul clișeu va fi acoperit de unul nou. De exemplu, un om se hotărăște că nu-și va mai calomnia vecinul sau că nu se va mai înfuria. Dar iată că, întrucât nu a schimbat clișeul, la prima încercare ratează. Este decepționat, suferă, regretă, își promite că cu proxima ocazie se va comporta altfel… Dar și data viitoare povestea se repetă identic. Pentru ca să nu se mai întâmple la fel, el trebuie să facă efortul de a modifica ceva în ceea ce face și în modul în care o face și atunci când reușește o dată, are toate șansele de a reuși și dățile următoare, căci noul clișeu se gravează din ce în ce mai adânc. Aceasta este valabil pentru toate celelalte tendințe negative de care vreți să scăpați: necinstea, senzualitatea, mâncarea fără măsură, lenea și altele. Din ziua în care ați reușit să implantați în voi clișeul ideal, din ziua aceea puteți dormi liniștiți, căci el va fi cel care se va ocupa de a atrage tot felul de lucruri minunate care vor începe să vină la voi de la marginile universului; de cum văd noile clișee pe care le-ați introdus în voi, ele pornesc la drum… dar aveți răbdare, căci este nevoie de timp pentru a parcurge milioanele de kilometri pentru a ajunge până la voi!

Destinul omului este înscris în clișeele cu care el vine pe pământ. Când privim copii mici, ei ne încântă căci au un aer atât de nevinovat! Dar dacă am cunoaște clișeele cu care acești copii au venit pe lume și la ce acte îi vor împinge aceste clișee în ziua în care ele se vor manifesta, ne-am minuna mai puțin. Fiecare vine pe pământ cu clișeele pe care și le-a pregătit în încarnările anterioare, iar gândurile și sentimentele care vin să îl chinuie nu sunt altceva decât consecințele clișeelor pe care el și le-a format. În timp ce, în cel ce și-a format clișee bune, orice s-ar întâmpla, nimic rău nu poate pătrunde. El simte doar în preajma lui curenții răi, dar este apărat.

Și acum, vă voi mai da încă o metodă. Sunteți cuprinși de gânduri sau sentimente negative și orice ați întreprinde pentru a le goni, nu reușiți, ele continuă: nu lucrați încă de suficientă vreme la schimbarea clișeelor pentru ca această muncă să își arate deja rezultatele. Ce puteți face atunci, în această situație? Puteți lua o atitudine de observator. Vă îndepărtați puțin și începeți să observați liniștiți toate aceste ființe și entități rele, manifestările lor, manevrele lor. Numai simplul fapt că le luați sub observație vă plasează deja deasupra lor și atunci iată ce se petrece: când se simt observate, încep să fie stingherite… și dacă în acel moment proiectați asupra lor niște raze de lumină, ele se împrăștie pentru că nu le place lumina. Ele pot reveni, și este aproape sigur că vor reveni (atâta vreme cât încă nu ați instalat în voi clișee noi, ele vor reveni), dar le veți pune din nou sub observație, veți proiecta din nou asupra lor un fascicul de lumină și astfel veți sfârși prin a le înlătura. Da, pur și simplu pentru că v-ați plasat deasupra lor. Iată secretul.

În viață există o lege: cel care se află deasupra deține supremația, puterea de comandă, dreptul de a pretinde, de a amenința. Chiar dacă este nebun, un rege poate pune în mișcare o armată întreagă. De ce? Pentru că prin poziția sa, el este superior. Deci, și voi, dacă prin vigilență vă plasați deasupra acestor entități, ele sunt obligate să vă dea ascultare. Iată, aveți acum metode. Deci, de acum înainte, în loc să plângeți, să vă smulgeți părul din cap, folosiți-le. Metoda cea mai eficientă este bineînțeles aceea de a schimba clișeele, dar este nevoie de mult mai mult timp și efort.

Vedeți câte lucruri sunt de învățat! Viața este atât de vastă și de bogată încât încă nici nu știm ce este ea de fapt! De aceea este necesară o Școală Inițiatică pentru a învăța cum să lucrăm în această viață, cum să declanșăm sau, din contră, să neutralizăm o forță sau alta. Numai cu această condiție vă puteți dezvolta armonios.

CAPITOLUL VII ALTOIUL

Există o știință cu ajutorul căreia, dacă o cunoaște, omul poate nu numai să-și remedieze defectele, pasiunile, tendințele inferioare, ci chiar să profite de pe urma lor. Această știință este cea a altoirii.

Știți, desigur, că agricultorii au găsit această tehnică pentru a ameliora calitatea fructelor. Dacă, de exemplu, unui păr sălbatic foarte viguros, dar care nu produce decât fructe sălbatice i se pune un altoi de la un păr de o calitate excelentă, acesta va profita de vigoarea arborelui sălbatic și va da niște pere minunate. Dar, în această operație, trebuie cunoscute legile naturii, căci nu orice altoi poate fi grefat pe orice fel de arbore. Există afinități și corespondențe și între fructe, iar pe un arbore care face fructe cu sâmbure nu poate fi altoit un altul care face fructe cu semințe.

Oamenii se consideră experți în aceste tehnici, dar când este vorba de domeniul lor psihic sau spiritual, nu mai sunt la fel de capabili, nici la fel de îndemânatici. Vedem savanți cunoscuți, mari scriitori, artiști, filozofi, oameni politici tributari unor vicii, unor pasiuni de care nu se pot lepăda. Câți artiști foarte talentați, chiar geniali, au fost victimele patimii băuturilor, ale drogurilor, s-au ruinat la jocuri de noroc sau din cauza femeilor. Nu am să-i numesc aici… și au murit având aceste slăbiciuni. Dacă ar fi cunoscut legile altoirii ar fi putut grefa pe aceste slăbiciuni calități și virtuți.

Cum trebuie procedat? Să presupunem că întrețineți o relație de dragoste foarte senzuală. Considerați-o ca pe o formă minunată, un copac formidabil din care puteți extrage energiile altoind pe el o ramură dintr-o altă dragoste pură, nobilă, elevată… și atunci, sevele produse de natura voastră inferioară vor urca, vor circula prin aceste ramuri, prin aceste amprente, aceste noi circuite trasate în creierul vostru, vor produce niște fructe extraordinare, o dragoste miraculoasă care vă va aduce inspirații și încântări nemaiîntâlnite. În loc să vă facă viața imposibilă, senzualitatea vă va servi ca o forță puternică care vă va conduce până la Mama Divină, până la Tatăl Ceresc. Și dacă vanitatea voastră este aceea care vă consumă toate forțele, toate energiile, puteți face deasemenea un altoi. Dacă în loc să doriți mereu să apăreți glorios în fața lumii, a naivilor, a prostănacilor, veți lua hotărârea de a mobiliza această vanitate și a o pune în slujba unui ideal, ea va deveni o forță formidabilă care vă va stimula, vă va proiecta către Cer, și într-o zi ea se va transforma din vanitate în glorie divină.

Dacă sunteți coleric, este posibil ca din cauza acceselor de furie să vă fi distrus deja până acum câteva prietenii și să vă fi stricat unele premise bune pentru viitor. Ei bine, aveți posibilitatea de a transforma această forță brutală, care izbucnește ca un tunet, de a o sublima, prin altoire, devenind un neobosit luptător pentru a combate și a învinge tot ceea ce este inferior, un soldat al lui Hristos, un servitor al lui Dumnezeu, de neînvins. În loc să distrugeți ceea ce este minunat, forța voastră marțiană vă va ajuta să construiți. Este suficient să găsiți altoiurile potrivite.

Clișeele și altoiurile sunt două metode diferite pe care trebuie să învățați să le utilizați. Clișeele trebuie să le înlocuiți, dar cu altoiurile este altceva, este suficient să le adăugați. Pentru altoire trebuie să păstrați rădăcinile, să nu le smulgeți niciodată, căci ele sunt foarte viguroase ca și trunchiul; pe ele trebuie să aplicați altoiul, pentru că ele sunt cele care conțin forța. Aceste forțe le puteți lega de o entitate, de un spirit luminos, de un înger sau de un arhanghel. Acestea sunt altoiurile. Toți Inițiații au fost obligați să pună altoiuri, s-au legat întotdeauna de ființele cele mai sublime, iar fructele pe care le-au dat au fost din cele mai bune.

Veți spune: ”În istorie există un anume erou, un anume sfânt, un anume profet, pe care îl admir și care mă inspiră. În el voi afla altoiurile pe care le caut.” Da, există și această posibilitate, dar cum ei se află undeva departe, în trecut, nu le veți putea vorbi și nici nu veți putea intra în relație cu ei ca și cu o ființă vie. Sau chiar și atunci când, dintre cei în viață pe care îi cunoașteți, alegeți ca model un prieten, un filosof, un artist pe care îl admirați, este bine, dar altoiurile vor fi întotdeauna imperfecte, căci acele ființe au și ele anumite slăbiciuni, anumite lipsuri, nu sunt de neclintit, nici absolut de puternici, generoși, luminoși sau plini de căldură.

Există însă o ființă care depășește în inteligență, în dragoste, în putere, în generozitate toate făpturile pe care le putem întâlni pe pământ, și care constituie o mare sursă distribuitoare de altoiuri: aceasta este Soarele. Lui trebuie să vă adresați pentru a vi le procura. De acum încolo, în timp ce veți contempla răsăritul Soarelui, îi veți spune: ”O, dragul meu Soare, doresc să înțeleg atât de multe lucruri, dar mă simt atât de limitat! De aceea mă întorc către tine care ești lumina, care luminezi întreg pământul, ca să-mi dăruiești și mie, te rog, câteva altoiuri din inteligența ta.” Și el vi le va dărui, gratuit, vă garantez! Și atunci veți pune aceste altoiuri în creierul vostru. S-ar putea să vă trimită chiar și un specialist, dacă voi nu știți cum să procedați. Apoi veți putea cere și alte altoiuri: de bunătate, de frumusețe, de inteligență… În Soare se află totul, puteți să cereți tot ceea ce doriți. Numai să nu cereți toate altoiurile deodată, ci unele după altele, căci în timp ce vă veți ocupa de unul, celelalte se vor usca și vor muri.

Unii dintre voi se întreabă dacă glumesc… Nu, vorbesc foarte serios, și tot ceea ce vă spun acum a fost verificat de mine timp de ani de zile. Și încă nu v-am spus totul în această privință, dar ceea ce eu nu vă voi spune, vă va spune Soarele însuși. Tot ceea ce cunosc eu, mi-a fost comunicat de către Soare. Sunteți mirați aflând că Soarele poate face revelații, dar acesta este adevărul!

Un mare maestru vă poate da câteva altoiuri, este posibil, pentru că, în mod simbolic, prin lumina și căldura lui (înțelepciunea și dragostea) el este un reprezentant al Soarelui, dar nici un maestru nu poate fi comparat cu Soarele. Bineînțeles că un om poate fi asemănător lui, în măsura în care el luminează, încălzește și vitalizează făpturile din jurul lui. Dar el, Soarele, luminează, încălzește și hrănește întregul pământ; prin el totul se naște, crește și se coace. Puterea unui Inițiat nu poate fi atât de mare, chiar dacă el face bine oamenilor. Nimeni nu se poate asemui Soarelui.

Razele Soarelui au puterea de a înlocui tot ceea ce este uzat, impur sau întunecos în voi, cu condiția să învățați cum să le primiți. Dacă vă deschideți lor cu tot sufletul, ele încep să lumineze: ele înlocuiesc omul vechi din voi și vă regenerează, vă reînnoiesc, vă reînvie; gândurile voastre, sentimentele, faptele, toate devin altele. Din păcate, oamenii care simt senzații grozave când mănâncă, beau, fumează sau se îmbrățișează nu simt nimic atunci când se află în fața Soarelui. Aceasta este din cauză că se află la un nivel de vibrații prea scăzut; și atunci, tot ceea ce este inferior îi impresionează, acționează asupra lor, în timp ce razele Soarelui îi lasă indiferenți. Dar, cu cât discipolul avansează, evoluează, el devine mai sensibil la razele Soarelui și ele produc în el revelații, încântări, senzații cu adevărat cerești.

Iată încă un lucru complet nou: psihologia încă nu a descoperit că de noi depinde ca razele Soarelui să producă în sufletul nostru, în inima noastră, fenomene de cea mai mare importanță, care ne pot regenera, renaște. Dar bineînțeles că trebuie să ne pregătim, altfel vom rămâne mereu în afara Soarelui. Trebuie să ne pregătim cu câteva zile înainte, cu luni înainte pentru a fi liberi, lucizi, pentru a simți ce sunt razele Soarelui, cât sunt de puternice, de pure, de divine.

Dar cel mai puternic, cel mai sublim altoi este acela de a te lega la Domnul, spunând: ”Doamne, eu simt că nu sunt nimic. Acceptă, Te rog, să pătrunzi în mine, să lucrezi și să Te manifești în mine. Eu vreau să lucrez pentru Împărăția și pentru Dreptatea Ta.” Și dacă în acel moment Dumnezeu acceptă copacul vostru, adică pe voi înșivă, care în trecut produceați fructe ce nu puteau fi mâncate, va produce pe viitor fructe delicioase și parfumate. Au rămas doar rădăcinile și trunchiul, dar altoiul, adică lumea invizibilă, lumea divină, lumea cerească a produs fructele Sale. Ce s-a întâmplat în fapt? Ați consacrat Cerului toate forțele brute și clocotitoare din interiorul vostru, și Cerul le-a luat pentru a le transforma. Se întâmplă să găsiți în pădure pere mici sălbatice, necomestibile, dar dacă le puneți câteva minute în cuptor, ele devin dulci și comestibile. Ce s-a petrecut? Căldura le-a transformat. Și dacă omul este în stare să facă ca niște pere să devină bune de mâncat, oare credeți că nu este în stare lumea invizibilă să transforme toate fructele voastre acre în fructe zemoase și dulci?

Un discipol care își cunoaște tendințele inferioare, cere altoiuri spunând: ”Doamne Dumnezeule, dacă sunt singur, nu voi reuși să mă transform, te rog, ajută-mă Tu, dispune Tu de mine, lucrează Tu prin mine, sunt în serviciul Tău, voi împlini voia Ta.” Și în acel moment, probabil că nu Domnul Însuși va fi cel care va veni, dar El va trimite pe unul din îngerii sau din arhanghelii Săi, așa cum le-a trimis și patriarhilor, profeților, apostolilor și tuturor sfinților: îngerii au venit să îi viziteze și să îi instruiască.

Acestea sunt probleme de o importanță deosebită și acei care le-au neglijat sau le-au ignorat nu vor putea evolua. Oamenii au capul tare, dar viața își va asuma sarcina de a-l face “să se coacă”. Eu știu ce știu. Tot ceea ce vă spun, a fost verificat și experimentat de mine însumi; eu vi le revelez pentru a vă ajuta și acum este rândul vostru să simțiți, să înțelegeți și să luați hotărâri pentru a avea rezultate.

Fără a dispune de toate aceste cunoștințe, nu vă puteți îmbunătăți cu adevărat. Dar cunoașterea nu este suficientă, trebuie să și iubiți aceste mari adevăruri pentru a dori să le realizați, și trebuie să aveți de asemenea o voință de nestrămutat pentru a persevera în muncă. Iată cele trei condiții necesare: mai întâi cunoașterea, apoi voința și în fine puterea.

Unele ființe au realizat o asemenea lucrare asupra propriei lor materii încât ei nu mai sunt aceiași. La exterior, bineînțeles nu s-au schimbat vizibil, dar în interior sunt diferiți: ei nu mai suferă ca și înainte, nu se mai simt la fel de striviți și de limitați, nu mai sunt în întuneric, ei dețin bogății și cunoștințe noi, înoată în frumusețe, radiază… Aceasta este schimbarea!

A te schimba nu înseamnă a deveni de nerecunoscut fizic, nu veți fi încă recunoscut peste tot, este vorba de schimbarea interioară a vibrațiilor, a emanațiilor: vă veți scufunda mâna în apă, iar muribundul care va bea această apă, va învia. Iată adevărata schimbare!

CAPITOLUL VIII Utilizarea energiilor

Tot ceea ce este necesar pentru a le face plăcere, pentru a-i amuza, pentru a-i distra se află la dispoziția oamenilor. Recunosc că este atrăgător, interesant, dar pentru mine nu este un motiv pentru ca eu să mă reped la ele, chiar din contră. În fața a tot ce mi se prezintă m-am obișnuit să-mi pun întrebarea: ”Cu ce contribuie aceasta la progresul meu spiritual?” Dacă văd că nu cu mare lucru, că va fi mai mult timp pierdut și energii risipite, nu mă opresc la acel lucru.

Ei da, așa este, viața are tot felul de tentații și dacă discipolul nu a învățat încă să se controleze suficient pentru a le rezista, el cade pradă lor, apoi regretă, pentru că simte că a slăbit, că s-a urâțit. Pentru majoritatea oamenilor, este de la sine înțeles să fii tentat și să cedezi tentațiilor; după unii, chiar pentru așa ceva te afli pe pământ. Dar să nu ne ocupăm de ceea ce face majoritatea, ci de ceea ce fac discipolii. Discipolul ar putea evita multe dintre erori, dacă înainte de a se lansa într-o aventură, și-ar spune: ”Făcând acest lucru, sau altul, îmi satisfac dorințele, dar care vor fi oare repercusiunile conduitei mele asupra mea și a celor din jurul meu?” Cel ce nu își pune aceste întrebări este apoi mirat de ceea ce i se întâmplă. Nu trebuie să se mire: ceea ce i se întâmplă era de prevăzut, consecințele sunt întotdeauna previzibile.

Veți spune: ”Dar nu este posibil să prevezi toate consecințele actelor tale.” Da, aveți dreptate, viața este bogată în evenimente de tot soiul, care se pot produce într-un mod cu totul neprevăzut pentru a schimba cursul lucrurilor. Cu excepția celor ce posedă facultatea de a se ridica până la planurile subtile pentru a cunoaște cu exactitate adevărul, este imposibil să prevezi totul. Dar în ceea ce privește esențialul, cu condiția să fii cinstit, sincer, el este ușor de prevăzut. Evident, dacă vrei să te legi la ochi, este cu totul altceva.

Deci, vă repet, în fața oricăror posibilități care vi se oferă, studiați bine situația și alegeți-o pe aceea care este cea mai benefică progresului vostru spiritual. Căci cunoașterea modului în care își cheltuiește energiile, în ce domeniu, pentru ce activități, este de o importanță absolută pentru evoluția fiecărei ființe. Aici, fiecare dintre noi este responsabil. Cerul nu ne-a dat viața pentru ca noi să o risipim; tot ceea ce facem se notează, se înscrie. Da, și în cartea naturii vii puteți citi aceasta: ”Fericiți cei care își consacră și își utilizează toate energiile fizice, afective și mentale pentru binele umanității, pentru Împărăția Domnului și pentru Dreptatea Sa.”

Dacă veți observa oamenii, veți vedea că ei niciodată nu se gândesc la această chintesență care le-a fost dată pentru a trăi, la cât este ea de prețioasă, cât o prețuiește Domnul, care este originea ei și câtă muncă a depus natura pentru a o pregăti și a ne-o distribui. De aici se vede că omul nu este evoluat, căci își cheltuiește toate forțele în accese de furie, în excese de sexualitate, în activități egoiste și criminale… Și iată cum forțele acestea, atât de prețioase, se risipesc pentru a alimenta Infernul. Dacă vă voi spune că oamenii sunt aceia care susțin Infernul, veți fi surprinși… și totuși, acesta este adevărul. Majoritatea oamenilor, prin ignoranța lor, nu fac decât să susțină, să mențină și să hrănească Infernul; ei sunt foarte instruiți în diferite domenii, dar n-au auzit vorbindu-se niciodată despre responsabilitatea lor în utilizarea energiilor lor și nu în universități vor afla aceste lucruri.

În calitate de discipol, prima voastră sarcină este să deveniți conștienți de modul în care vă cheltuiți forțele, pentru că ele v-au fost numărate, cântărite, măsurate. Dacă Cerul vede că voi le cheltuiți în acțiuni dăunătoare, el vă va închide robinetele. Va spune: ”Omul acesta este foarte periculos, trebuie legat!” Nu v-ați întrebat niciodată de ce unii oameni au devenit bețivi? Pentru că lumea invizibilă a vrut să îi lege. Dacă acei oameni ar dispune de toate facultățile lor, ei ar distruge lumea întreagă, utilizându-și energiile în activități distructive. În timp ce așa, alcoolul îi cloroformizează, îi abrutizează și ei ajung în imposibilitatea de a face un rău cuiva. Evident, acesta nu este cazul tuturor alcoolicilor; pentru unii există alte explicații.

Trebuie să fiți mereu conștienți de felul în care vă utilizați energiile, să vă întrebați în ce direcție le canalizați și în ce scop. Acesta este lucrul cel mai important.

În ziua de astăzi, a te revolta, de exemplu, a devenit o obișnuință, o modă. Se discută, se strigă, se fac manifestații, greve, se dau foc mașinilor, ș.a.m.d, toți se simt îndreptățiți în lupta lor împotriva patronilor sau a unui guvern pe care îl socotesc nedrept și crud. Eu sunt de acord că nici nedreptatea și nici cruzimea nu trebuie acceptate. Dar cum se face că toți acești revoltați nu și-au pus niciodată întrebarea dacă nu există cumva și un motiv de revoltă mai folositor? În loc să-și piardă timpul și energiile revoltându-se împotriva unei anumite situații, unei anumite persoane, sau a unui anume partid, de ce nu se revoltă mai întâi împotriva propriilor lor slăbiciuni, a propriei lor mediocrități, a propriei lor lene? Acela da, este într-adevăr un motiv de indignare, de dezgust, de furie și merită osteneala de a lupta. A! nu, nu, prostiile lor, viciile lor și le justifică, și le mângâie, și le hrănesc, dar față de ceilalți sunt necruțători!

Înainte de a vă revolta împotriva unuia sau altuia, ceea ce de multe ori nu servește la nimic, un adevărat discipol se revoltă împotriva tuturor entităților rele care s-au instalat în el… din vina lui, bineînțeles. El caută să le gonească pentru a se elibera. Dacă revolta există în univers, însemnează că ea are un rost. Da, dar oamenii nu au înțeles rolul revoltei: unde, când, cum și împotriva cui să se revolte… Trebuie să ne revoltăm, dar împotriva tuturor acelora care s-au instalat în noi sub formă de slăbiciuni și care ne înșeală, ne rod. Atunci, totul se va schimba. Câți nu sunt nenorociți, nemulțumiți pentru că sunt conștienți de defectele lor, de slăbiciunile lor! Da, dar ei nu sunt încă suficient de revoltați pentru a ieși din această situație și ea continuă. Ei sunt nemulțumiți, bineînțeles, dar nu fac nimic pentru a îmbunătăți situația.

Încetați de a vă mai revolta împotriva soției, a soțului, a șefului și așa mai departe și revoltați-vă împotriva voastră înșivă. Veți spune: ”Da, dar dacă nu mă revolt împotriva celorlalți, ei vor continua să abuzeze”. Nu, nu ați înțeles nimic. Pentru ca ceilalți să-și schimbe comportamentul, nu trebuie să îi combateți; ei se vor schimba de la sine când vor simți că voi v-ați schimbat, că radiați, sunteți luminoși, inteligenți. Deci, revoltându-vă împotriva voastră înșivă îi veți învinge pe ceilalți, îi veți transforma. Eu am găsit acest mijloc. Altfel cum vreți să luptați împotriva atâtor dușmani?

Revoltați-vă împotriva voastră înșivă pentru a vă curăța, pentru că adevărații dușmani se află în voi. Nu îi căutați în afara voastră, ei se află înăuntru și . De exemplu, un om își propune: “De acum, am terminat cu femeile, mi-au adus prea multe nenorociri, prea multe supărări, dar dacă el nu s-a revoltat încă niciodată împotriva entităților din interiorul său, care îl îndeamnă mereu în aceiași direcție, iată că-l așteaptă noi necazuri. Și ce anume îi spun aceste entități: “Bineînțeles, toate femeile care le-ai întâlnit până acum au fost crude, necredincioase, dar cea care îți place acum îți va aduce bucuria, inspirația”, și bietul nenorocit este din nou prins în capcană.

Cum să vă fac să înțelegeți că sunteți sfătuiți de către dușmani camuflați care nu cer decât epuizarea voastră, ruina voastră? Și voi, fără ca să vă dați seama, îi mângâiați, îi legănați, îi hrăniți cu energiile voastre cele mai prețioase. Ei bine, a venit acum momentul să vă revoltați, începând prin a recunoaște că dușmanii voștri cei mai mari nu sunt în exteriorul vostru, ci în voi. Și atunci când veți izbuti să vă învingeți dușmanii interiori, veți ajunge să vă învingeți și dușmanii din afară, prin exemplul vostru, prin atitudinea voastră, prin vorbele, privirile și emanațiile voastre.

De ce oamenii nu au găsit încă aceste mijloace? Cuțitele, revolverele, bombele n-au rezolvat niciodată problemele. Ia gândiți-vă, oare de când se folosesc acestea s-au îmbunătățit cumva lucrurile cu adevărat? Începeți deci, prin a vă revolta împotriva voastră înșivă, și apoi. slavă Domnului, va fi întotdeauna suficientă vreme pentru a vă revolta împotriva celorlalți, dar prin măreția și atotputernicia dragostei.

Nu uitați niciodată că Cerul vă privește de sus și privește la tot ceea ce faceți cu toate bogățiile pe care vi le-a dăruit: le utilizați într-un scop pur egoist sau într-unul divin? Dacă v-ați pune foarte clar această problemă în fiecare zi, cât de multe lucruri ați putea îmbunătăți în voi înșivă! Bineînțeles că nu veți reuși imediat, dar veți învăța cel puțin să fiți conștienți. Altfel rămâneți supuși Karmei.

Atâta vreme cât nu v-ați luat conștient viața în mâini, pentru a reuși să acordați toate particulele ființei voastre cu vibrațiile divine, veți rămâne la bunul plac al forțelor oarbe ale naturii. Majoritatea oamenilor sunt în această situație, căci nu li s-a arătat importanța prelucrării interiorului lor. Dar să știți că, dacă vă opuneți Inteligenței cosmice ducând o viață contrară planurilor ei, vă veți dezagrega și veți sfârși prin a dispare. “Inteligența cosmică este foarte crudă, veți spune, dacă ea distruge făpturile ce i se opun”. În realitate, ea nu se ocupă deloc cu așa ceva. Ea n-a vrut să distrugă niciodată pe nimeni, dar dacă, din prostie sau din ignoranță vă izbiți de imensitatea ei, forțele împotriva cărora luptați sunt atât de puternice, încât este foarte natural să fiți dislocat.

Dacă un biet individ pornește singur împotriva unei armate întregi, el va fi repede anihilat. Dacă, izbindu-se de un geam, o insectă își sparge capul, ce vină are geamul? Omul acționează ca și insecta: se exersează să lupte împotriva legilor divine, împotriva splendorilor universului, îi face plăcere să se certe; dar îl așteaptă dezagregarea. Nu Dumnezeu este cel care îl va anihila, ci propria lui încăpățânare.

Un discipol caută întotdeauna să se acordeze întâi cu Inteligența cosmică și pentru aceasta, el începe prin a veghea la modul în care își utilizează energiile; asta trebuie să rețineți.

Dintre toate lucrurile pe care vi le spun, la unele trebuie să vă gândiți în fiecare zi, iar la altele, când circumstanțele v-o permit. Dar ceea ce vă spun astăzi, trebuie să aveți mereu în prezent în minte, căci eu nu voi fi mereu cu voi pentru ca să v-o repet. Puteți lăsa deoparte multe alte puncte, dar nu pe acesta. În fiecare zi vi se cere să fiți conștient, să vă dați seama în fiecare situație în ce mod vă folosiți energiile, cu atât mai mult cu cât puteți face aceasta oriunde vă aflați. Pe stradă, în metrou, la dentist, în bucătărie, puteți să aruncați o privire în voi înșivă și să vă întrebați: ”Ia să vedem, dacă mă angrenez în această activitate, sau în alta, ce am să cheltuiesc?… Oh, la la, voi fi obligat să pierd tot ce am pur și divin pentru a hrăni porcii. Atunci nu, nu mă angajez în această treabă, energiile mele nu sunt destinate să reînvie morții”. Ca și Iisus care spunea: ”Lăsați morții să îngroape morții și voi, cei vii, urmați-mă.” Vedeți, lucrul pentru care vă cheltuiți energiile este un punct esențial pentru evoluția voastră.

CAPITOLUL IX Sacrificiul, transmutația materiei.

Foarte puțini sunt oamenii care sunt conștienți că în fiecare zi trebuie să adauge vieții lor câte ceva nou, ceva mai puternic, mai luminos; ei nici măcar nu își dau seama la ce pericole se expun trăind o viață domoală în care se complac, la sumedenia de boli fizice și psihice care îi pândește și care nu așteaptă decât momentul potrivit pentru a intra în ei, pentru a-i mușca, pentru a-i roade. Inteligența cosmică nu l-a construit pe om într-un chip atât de minunat pentru ca el să se lase să adoarmă, să se cloroformizeze; ea l-a creat pentru ca el să poată înainta neîncetat pe calea evoluției, care îl va conduce până la îngeri… până la Dumnezeu.

În realitate, această lege a evoluției nu acționează numai în existența umană. Fiecare regn din natură, mineral, vegetal, animal, uman… tinde să se apropie de regnul superior.

Pietrele sunt cele mai vechi pe acest pământ, ele sunt inerte, insensibile, fără nici o posibilitate de a se mișca sau chiar de a crește. De aceea, idealul lor este de a deveni plante.

Idealul plantelor este de a deveni animale. Ele sunt înrădăcinate și nu pot nici să se deplaseze, nici să aibe sentimente la fel ca și animalele, de aceea ele doresc să se rupă de sol și să se miște. Intrând într-un corp animal, celulele lor vor putea să evolueze. Pentru ele nu există alt mod de evoluție decât acela de a se lăsa mâncate sau arse.

Idealul animalelor este de a deveni oameni raționali. Idealul oamenilor este să devină îngeri, iar cel al îngerilor să devină arhangheli sau divinități. Căci, pe scara evoluției, fiecare categorie de ființe posedă calități pe care precedenta nu le avea. Deci fiecare tinde să se apropie de cea dinaintea ei, pentru a depăși stadiul la care a ajuns deja.

Dar trecerea omului la stadiul de înger nu se poate face decât prin foc, prin focul sacrificiului. Aici, etimologia ne va ajuta să înțelegem. În latină, la înger se spune “angelus”, la foc “ignis”, și la miel “agnus”. În bulgară, la înger se spune “anguel”, la foc “ogan” și la miel “agne”. Dacă facem o apropiere între toate aceste cuvinte, vom înțelege de ce Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost comparat cu Mielul care trebuia să fie sacrificat înainte de crearea lumii. De unde vine această tranziție? În trecut, atunci când se dorea construirea unei case, în unele țări exista obiceiul de a jertfi prin foc un miel pentru ca construcția să fie solidă și protejată. Aceasta avea ca scop să le reamintească oamenilor că înaintea creației lumii a fost necesară sacrificarea unui “miel” sau a unei făpturi vii, pentru a edifica această construcție pe baze indestructibile.

Hristos este Mielul Divin, spiritul dragostei care atrage, apropie, susține iar dragostea este aceea care a fost pusă ca bază a creației; el este cel care s-a sacrificat, s-a înzidit, care a impregnat materia acestui edificiu. El este liantul, cimentul care menține coeziunea universului. Peste tot, de la pietre până la stele, dragostea este cea care susține șarpanta. Dacă dragostea dispare, și corpul nostru începe să se dezagrege, căci puterea dragostei este cea care unește toate celulele, toate particulele. Sacrificiul reprezintă manifestarea cea mai înaltă, cea mai divină a dragostei. Este Omega, ultima literă, nu mai există o alta. Iisus a venit pentru a pronunța această ultimă literă. Alții vor veni după el pentru a o realiza, pentru a o pune în aplicare, dar nu vor mai adăuga nimic care să poată depăși sacrificiul; sacrificiul rămâne pentru eternitate actul cel mai sublim.

Secretul fericirii este de a face sacrificii. Cei care sunt capabili sunt cei privilegiați, ei au înțeles sensul vieții, ei pot deveni tați și mame. Toți oamenii știu că există tați, mame, copii, dar foarte puțini sunt cei care sunt capabili să descopere ceea ce conține această simplă imagine de familie. Tatăl, mama și copilul sunt un rezumat al unei întregi învățături. Cel ce se poate sacrifica pentru un altul, este copt pentru a deveni părinte. Cel care este incapabil de sacrificiu este încă copil. El este poate părinte în plan fizic, dar este numai o aparență și Cerul nu o consideră ca atare.

A fi tată sau mamă este un ideal înalt de atins, dar să rămâi copil nu este un ideal. Idealul este să fii întâi tată sau mamă pentru ca apoi să devii copil. Da, căci dacă sunteți fruct, puteți apoi să deveniți sămânță, aveți dreptul; dar dacă încă n-ați devenit fruct și vreți să deveniți sămânță, aceasta nu este posibil, căci semințele vin după fructe și pentru a da acest fruct, trebuie să fii tată sau mamă, trebuie să fii capabil de dragoste impersonală. Idealul este, deci, să devii tată sau mamă pentru a putea aduce copilul pe lume, adică sacrificiul, fructul impersonal al tatălui și al mamei care sunt luminați. Toți cei care nu știu să facă sacrificii nu pot aduce pe lume copii, pentru că încă nu sunt copți.

La 13 sau 14 ani, copilul ajunge la perioada de pubertate. Pubertatea este o fază de transformare a ființei umane; din egoist și personal cum era, el devine capabil să dăruiască, să producă, adică să facă sacrificii. Înainte de pubertate, copilul este ca un pământ steril care preia mereu. Dar după pubertate este capabil atât fizic cât și psihic să producă fructe. Iată de ce vă pot spune că dacă nu aveți acest izvor care să țâșnească în voi, adică dacă dragostea voastră nu este pură și dezinteresată, totul va fi secat și nu vor exista recolte, nu veți da nici flori și nici fructe, veți fi un deșert, un pământ sterp. Și cine vrea să frecventeze un pământ sterp?

Bineînțeles că sacrificiile pe care le faceți trebuie să aibe un rost. Există persoane care, așa-zicând, fac sacrificii și se căsătoresc cu un bărbat sau cu o femeie, pentru că prin această căsătorie, cred ei, îl vor salva pe acel bărbat care este bețiv sau pe acea femeie care este neurastenică. Dar chiar vor reuși ei, oare, să-i salveze? Numai Dumnezeu știe! Vedeți, aici bunătatea, generozitatea nu lipsesc. Ceea ce lipsește este lumina. Oamenii sunt orbi și nu pot prevedea. Și atunci, este păcat că toate aceste calități, aceste virtuți să fie cheltuite în zadar. Este mai bine ca ele să fie consacrate unui lucru divin, care va ajuta mii de persoane și nu una singură. Și mai mult decât atât, nici nu este sigur că acea persoană poate fi ajutată. Ceea ce este însă sigur, este că cel care a vrut să o ajute va deveni și el o victimă.

Decideți-vă deci să lucrați pentru o idee divină și toate sacrificiile pe care le veți face pentru această idee se vor transforma în aur, în lumină, în dragoste. Iată secretul. Cel mai mare secret este ideea, ideea pentru care lucrați. Dacă lucrați pentru voi înșivă, pentru a vă satisface dorințele, pasiunile, poftele, toate sacrificiile pe care le veți face pentru a reuși se vor transforma în cenușă, nu îi lumină. Mulți oameni sacrifică un capital enorm de bani, sănătate, dar cum scopul lor este mai mult sau mai puțin pământesc, aceste sacrificii nu vor duce la cine știe ce rezultate. Iată ceea ce nu se cunoaște: cât de importantă este ideea care stă în spatele fiecărei acțiuni. Ideea este latura magică, piatra filozofală care transformă totul în aur. De aceea vă spun: lucrați pentru o idee divină, pentru ca lumina să triumfe în lume, pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să vină pe pământ. Tot ceea ce veți face pentru această idee se va transforma în aur, adică în sănătate, în frumusețe, în lumină, în forță.

Noi trebuie să-i oferim Cerului în dar viața noastră și să spunem: “De acum înainte voi părăsi plăcerile și bucuriile trecătoare, care nu îmi aduc nimic, și voi lucra pentru Împărăția Domnului”. Și veți sacrifica tot mai mult activitățile care vă urâțesc și de asemenea unele impulsiuni inferioare cum sunt: furia, gelozia, ura… De ce? Pentru a elibera forțele spirituale care sunt limitate și subjugate de către aceste obiceiuri, căci obiceiurile sunt acelea care vă împiedică să dați fructe. Priviți copacul: când este năpădit de insecte, el nu poate da fructe și trebuie curățat cu ajutorul insecticidelor. Tot așa, trebuie să eliminați din corpul, din inima și din voința voastră toate aceste plăceri nesănătoase care sunt pe cale să aspire sucul destinat să hrănească Eul vostru superior. Nu puteți da fructe, nici nu puteți face sacrificii, pentru că adăpostiți în voi alte făpturi care vă beau și vă epuizează forțele. Trebuie să vă lepădați de aceste insecte și de aceste omizi.

Pot să vă mai dau o mulțime de imagini pentru a vă face să înțelegeți această idee! Luați de exemplu o sticlă: dacă ea este deja plină, cum veți face pentru ca să introduceți în ea un alt lichid? Trebuie mai întâi să o goliți. La fel se întâmplă și cu ființa umană. Dacă ea nu se golește de viciile sale, de obiceiurile dăunătoare, cum vor putea virtuțile și calitățile divine să se instaleze în ea? Este deja plină!… Iată adevăratul sens al sacrificiului: să golești, să renunți la anumite obiceiuri rele, pentru a putea introduce în tine altceva. De cum renunțăm la un defect, o calitate vine să-i ia locul în noi.

Cartea naturii stă deschisă în fiecare zi în fața voastră, și puteți găsi în ea tot ceea ce aveți nevoie pentru comportamentul vostru corect în viață. De ce nu căutați să înțelegeți aceasta? De ce nu vă folosiți ochii pentru a vedea și urechile pentru a auzi? Pentru că sunteți prea ocupați cu bucuriile și cu plăcerile care vă împiedică. Când vă veți hotărî să renunțați la aceste lucruri și la aceste plăceri, veți descoperi niște forțe formidabile, ochii voștri se vor deschide și veți descoperi tot ceea ce este scris în cartea naturii. Iată secretul!

Vă aflați câteodată în fața unor probleme de neînțeles pentru voi și vă spuneți: ”Eu de ce nu înțeleg? Sunt alții care înțeleg!” Dați-vă singuri răspunsul: “Este pentru că eu mă complac în bucurii și plăceri inferioare care îmi consumă forțele. Iată de ce nu îmi mai rămân și pentru ochii mei interiori”. Nu există o altă explicație pentru incapacitatea voastră de a vedea. Forțele voastre trebuie să fie disponibile pentru a se duce în altă parte și a trezi alte celule. Dar oamenii sunt neștiutori și spun: “Trebuie să mai gust din această plăcere căci dacă renunț, voi suferi”. Ei nu au înțeles nimic! Cerul nu ne cere să suferim, ci să ne rafinăm plăcerile, să le facem mai subtile, mai pure. Cu cât renunțați mai mult la plăcerile trecătoare, cu atât sunteți mai pătrunși de viața adevărată. Cel care astăzi mă va putea înțelege, își va schimba complet viața, căci ceea ce vă spun eu acum este realitatea și nu cuvinte goale.

II

Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul sacrificiu este însoțit de ideea de dificultate, de privațiune, de suferință. Ei bine, tocmai aici se înșeală. Știința inițiatică spune că sacrificiu nu este o privațiune ci o substituire, o transpunere, o deplasare într-o altă lume. Aceeași activitate se continuă, dar cu materiale noi, pure și luminoase.

Sacrificiul este deci transformarea unei materii în alta, a unei energii în alta; renunțăm la ceva pentru a căpăta altceva, mai bun, în loc. Iată ce este sacrificiul. Luați, de pildă, o bucată de cărbune: este neagră, urâtă, murdară; o sacrificați și ea devine foc, căldură, lumină, frumusețe. Cel care nu vrea să facă sacrificii, rămâne în urâciune, frig și întuneric.

Atâta vreme cât veți trăi cu ideea că sacrificiul vă va aduce suferință și vă va sărăci, bineînțeles că nu veți fi dispuși să faceți sacrificii. De aceea trebuie să adoptați punctul de vedere inițiatic: el ne învață că nu trebuie să renunțăm la un lucru decât pentru a-l înlocui cu altul mai bun. Vreți să renunțați la un obicei dăunător: de exemplu jocul, băutura sau femeile?… Atâta vreme cât nu îl înlocuiți, el va veni să vă tenteze, să vă chinuiască, pentru că nu ați trezit în voi o altă cerință capabilă să o învingă pe prima, și putem spune că vă expuneți chiar la pericole grave, pentru că această renunțare devine o refulare. Atâta vreme cât oamenii nu vor înțelege aceasta, ei vor trece prin experiențe foarte dureroase și atunci, bineînțeles că vă vor explica că nu este cazul să faceți sacrificii, căci nu numai că nu veți reuși, dar veți fi chiar și mai nenorociți.

Nu trebuie să vă privați, nu trebuie să renunțați, doar să vă deplasați, adică să faceți sus ceea ce făceați jos: în loc să beți apă dintr-o baltă unde abundă microbi, să beți apă dintr-un izvor pur și cristalin. Să nu beți deloc, ar însemna moartea. Dacă cineva vă va spune că nu trebuie să beți, numai apa din canalizări este cea pe care nu trebuie să o beți, altfel trebuie să beți, dar să beți apa cerească. Și această idee este exprimată simbolic în Geneză. Când Adam și Eva se aflau în Paradis, Dumnezeu le-a permis să mănânce din fructele tuturor arborilor, mai puțin din fructele Arborelui Cunoașterii Binelui și Răului. Dumnezeu nu voia să-i priveze pe Adam și Eva de hrană, El voia doar să-i facă să înțeleagă că există hrană mai bună și mai benefică decât alta.

Un adevărat spiritualist nu se privează: el mănâncă, bea, respiră, iubește, dar în stări de conștiință minunate, necunoscute pentru omul obișnuit. Când vorbim despre renunțare, oamenii se înspăimântă și își spun: ”Dacă renunț, am să mor”. Și este adevărat că vor muri. Dacă ei nu înțeleg că prin renunțare vor accede la ceva mai bun, ei vor muri. Nu este vorba de a renunța la a bea, a dormi, a respira, a iubi, a face copii, ci de a le face pe toate acestea într-un mod superior. În fiecare zi trebuie să ne preocupăm să facem această înlocuire pentru a crea o mișcare, o circulație a energiilor, altfel totul stagnează, se atrofiază și iată mucegaiul, fermentația, putreziciunea. Mereu trebuie să curgă apă proaspătă. Și pentru a face să curgă această apă, trebuie să ne legăm în fiecare zi de Cer, să medităm și să ne rugăm. căci cu adevărat nou este numai ceea ce vine din Ceruri.

Bineînțeles că oamenii găsesc adesea singuri soluția înlocuirii. Când o femeie vrea să scape de un soț care îi aduce numai încurcături, ea caută un altul. În mod instinctiv, oamenii se conduc după preceptele înțelepciunii eterne, numai că ele nu sunt întotdeauna bine aplicate. Un om crede că, schimbând femeia, va fi mai fericit: nu este însă sigur că astfel va găsi fericirea. Este chiar posibil ca voind să scape de o scorpie, să dea peste o alta și mai rea! Sau se dorește schimbarea unui regim politic, dar nici următorul nu este mai bun. Oamenii simt în mod confuz că trebuie să schimbe ceva, da, numai că schimbările nu trebuie făcute atât în exterior, cât în Sine.

Să revenim la exemplul focului, pe care vi l-am dat înainte. De ce Inițiații, atunci când trebuie să facă o ceremonie magică, sau preoții, atunci când trebuie să oficieze slujba, aprind cel puțin o lumânare, o veioză, pentru ca lumina să fie prezentă? Ceea ce vă voi revela în legătură cu acest subiect este extrem de important și veți fi obligați să realizați acest lucru în viața voastră după ce îl veți cunoaște. Pentru a alimenta flacăra, lumânarea îi furnizează materialele și făcând aceasta, ea se micșorează. Combustia este deci un sacrificiu. Dacă nu există sacrificiu, nu va exista nici lumina. Pentru ca lumina și focul să existe, este necesar un combustibil și acest combustibil este lumânarea. Și noi reprezentăm o lumânare, avem tot felul de materiale combustibile. Aceste materiale fără culoare, moarte, sunt defectele, viciile noastre. Singur focul sacrificiului le va putea aduce la viață, le va putea face luminoase, cu condiția ca o scânteie să vină și să dea foc materiei.

Atâta vreme cât omul duce o viață obișnuită, el rămâne făcut din materie neînsuflețită, neagră, ca un copac mort. El se luminează, se înfrumusețează, prinde viață, se încălzește numai după ce a fost vizitat de focul spiritului. Numai că, pentru aceasta, el trebuie să-și sacrifice viața egoistă. Ceea ce îi împiedică pe oameni să facă acest sacrificiu, este teama de a dispare. Bineînțeles, există ceva care va dispare, este adevărat, dar acest ceva trebuie să dispară pentru ca altceva să poată lua naștere. Substanța lumânării dispare pentru ca să apară lumina și căldura. Veți spune că după un timp, din lumânare nu va mai rămâne nimic; da, dar omul poate arde nelimitat. Odată aprins, el nu se mai poate stinge. Întotdeauna va exista în el o materie care va arde.

Idealul este de a arde pentru focul sacru al dragostei divine, căci în această vâlvătaie veți găsi secretul vieții. Majoritatea oamenilor încă nu au fost aprinși, ei nu vor să sacrifice nimic din natura lor inferioară, ei nu vor să fie consumați, de aceea rămân ca niște lumânări stinse. Ei trebuie să ia o hotărâre. Pentru a avea această lumină și această căldură, va trebui ca într-o zi să se hotărască și să ardă totul. Uitați-vă la un foc: cu câtă plăcere aduce lumea crengi pentru a-l alimenta! Aceste crengi ar putea rămâne undeva, părăsite, inutile. Dar, odată aprinse, priviți câtă bucurie ne produce focul. Și toate aceste energii se ridică în sus către soare, înapoi de unde au venit… Trosniturile pe care le auziți, sunt bucuria, fericirea, eliberarea energiilor. Sunt lanțuri care se rup: prizonieri care ies din închisoare și se eliberează.

Dacă există obiceiul de a ne ruga Domnului aprinzând o lumânare, arzând tămâie, aceasta se face deoarece lumânarea sau tămâia care ard sunt simbolul sacrificiului, care consumându-se, produce rezultate. Nu se obține nimic fără sacrificiu. Singur, sacrificiul, care transformă energiile trecându-le de la o stare la alta, produce vindecarea, iluminarea. El este adevărata transmutare alchimică. De fiecare dată când aprind un foc sau o lumânare sunt pătruns de profunzimea acestui fenomen care este sacrificiul și aceasta mă face întotdeauna să gândesc că, pentru a avea lumină, chiar și cea interioară, este necesar un sacrificiu, este întotdeauna necesar să ardem ceva în noi.

Oamenii au acumulat în interiorul lor atât de multe lucruri pe care le-ar putea arde. Dacă ei ar fi în stare să ardă toate impuritățile, toate tendințele egoiste, pasionale, care îi împing spre întunecimi, acestea ar produce o asemenea lumină, o asemenea forță, care i-ar transforma complet. Dar, în loc să le ardă, ei le păstrează cu grijă pe toate. Așteaptă mai întâi să li se facă frig, adică să ajungă lipsiți de dragoste, de prietenie, de duioșie, ca în vremurile de frig grozav cînd nu mai ai cu ce să te încălzești și începi să arzi scaune vechi, dulapuri vechi. Da, este necesar ca omul să treacă prin peripeții, prin mari nenorociri, prin mari decepții pentru ca, în sfârșit, să se hotărască să ardă vechiturile care s-au adunat în el de veacuri. Dar va veni și timpul acesta, va veni pentru toată lumea. Cei care m-au înțeles, se vor duce cu bucurie să pună pe foc tot ce este mucegăit în ei, ros de viermi sau de molii… și hai la foc cu ele, și ce vâlvătaie imensă!

Natura inferioară, personalitatea, este predestinată a alimenta spiritul. Trebuie să înțelegeți aceasta odată pentru totdeauna, și să nu mai tot întrebați de ce toți aveți natură inferioară și cum să scăpați de ea. Nu trebuie să scăpați de ea, pentru că fără ea nu ați putea supraviețui pe pământ. În timp ce cu ea, aveți toate elementele necesare pentru a alimenta spiritul. Trebuie să știți că există o lege magică conform căreia dacă vreți să obțineți rezultate foarte înalte, trebuie să sacrificați ceva din personalitatea voastră, pentru că, prin această renunțare veți elibera o energie care va alimenta succesul. Această lege stă la baza sacrificiilor rituale pe care le găsim încă din antichitate în toate religiile. Atunci când implorau zeii pentru succesul unei acțiuni, cei vechi sacrificau animale, cu gândul că energiile conținute în sângele care curge se va propaga în atmosfera înconjurătoare și va alimenta anumite entități care îi vor ajuta la realizarea cererii lor. Dar a venit Iisus și El i-a învățat pe oameni să nu mai sacrifice lucruri exterioare: animale, fructe, făină, ulei, căci chiar dacă aceste daruri reprezentau un sacrificiu pentru cel ce le făcea, nu era totuși un sacrificiu la fel de important ca și renunțarea la anumite slăbiciuni, pofte sau dorințe. Acestea din urmă constituie adevăratul sacrificiu. Deci, Iisus a venit și a cerut oamenilor să nu mai sacrifice animalele exterioare, bietele de ele, care n-au greșit cu nimic pentru a merita o soartă atât de crudă, ci animalele interioare. Și cum natura inferioară este locuința tuturor acestor jivine, ea trebuie arsă la focul sacrificiului pentru ca ea să poată elibera toate forțele acumulate în ea. În acel moment, spiritul, sub formă de lumină, de căldură și de viață se va găsi în abundență.

Bineînțeles că în organismul se produce deja o combustie, și grație ei există viața. Dar aceasta este numai o viață vegetativă, o viață animală. Eu vă vorbesc de viața spirituală. Acolo se întâmplă altceva, nu corpul fizic este acela care arde, nu celulele, ci natura inferioară, și cu toate că nu este vizibilă, ea este imensă. Ne putem încălzi și ne putem lumina grație ei timp de secole.

Pentru moment, din nefericire, omul nu-și arde natura inferioară, ci doar corpul fizic. Priviți cum, îmbătrânind, el devine tot mai scund și mai mic! Această combustie fizică este naturală, normală, nu trebuie să ne preocupe. În schimb, combustia naturii inferioare este cea care trebuie să ne preocupe zilnic, pentru a avea lumină și căldură pentru veșnicie.

Capitolul X Vanitate și glorie divină

Se povestește că odată un discipol a venit la Maestrul său și i-a spus: “Eu nu sunt mulțumit de înălțimea mea; aș vrea să fiu la fel de mare ca și soarele pentru a umple spațiul și a fi văzut de lumea întreagă. Ajută-mă să-mi îndeplinesc această dorință”. Maestrul a acceptat și discipolul a devenit într-adevăr gigantic, toți îl puteau vedea de foarte departe și savanții și filozofii s-au apucat să-l studieze și să construiască teorii asupra originii unei astfel de făpturi; în ceea ce îl privește, firește, era fericit, căci devenise obiectul interesului general. La puțin timp după aceea, un alt discipol a venit la Maestru și i-a spus: ”Dimensiunile mele nu-mi permit să mă dedic studiilor care m-ar interesa; sunt cu mult prea mare și aș vrea să devin minuscul pentru a mă putea strecura în cele mai mici interstiții ale naturii. Te rog, îndeplinește-mi dorința”. Și de această dată, Înțeleptul a făcut ceea ce i-a cerut discipolul. Dar iată că nici unul din cei doi discipoli nu a prevăzut că după un timp se vor sătura, unul de a fi gigantic și celălalt minuscul; ei nu l-au întrebat pe Înțelept cum ar putea reveni la dimensiunile lor inițiale și s-au trezit într-o situație neplăcută.

Eu nu cunosc proveniența acestei povești dar ceea ce este sigur este că cei doi discipoli erau foarte ignoranți: ei nu știau că întreaga viață se bazează pe o alternanță continuă de dilatare și contractare. Da, mare și mic, sunt cei doi poli între care oscilează viața; pericolul pentru om este același ca pentru cei doi discipoli din anecdotă, de a vrea să se fixeze la un singur pol. Evident, această tendință de a se extinde pentru a ocupa cât mai mult loc posibil, există la toți începând cu copilul care, chiar din primii ani de viață, crește și se mărește încontinuu. Când s-a oprit din creșterea fizică, el vrea să crească într-un alt mod, acumulând câți mai mulți bani, avere și glorie, să ajungă primul în concursuri și în competiții. Artiștii, savanții, filozofii vor să ocupe locul cel mai înalt în domeniul artei, al științei, al filozofiei. Și chiar cei care se consacră Domnului doresc și ei să ocupe primul loc printre servitori. Ați citit fără îndoială în Evanghelie că mama apostolilor Iacob și Ioan a cerut, în numele fiilor ei, ca ei să fie așezați în Ceruri de-a dreapta și de-a stânga lui Iisus.

Să dorești să fii primul, nu este un lucru condamnabil, căci Dumnezeu însuși a pus în om această dorință. Veți spune că este vorba aici de vanitate. Da, dar nu este vanitatea tocmai aceea care îi împinge pe oameni să facă lucruri minunate? Este adevărat că ele sunt minunate mai ales pentru cei din jurul lor care sunt beneficiarii acestora, și nu într-atât pentru cel vanitos însuși care se cheltuiește și se zbate pentru a place celorlalți și pentru a câștiga încuviințarea și admirația lor. Artiștii sunt toți vanitoși, dar câtă fericire, câtă bucurie dăruiesc ei celorlalți atunci când cântă, în timp ce poate că ei înșiși sunt câteodată descurajați și nefericiți!

Vanitatea nu devine prilej de îngrijorare decât atunci când ea ascultă de mobiluri pur egoiste, când omul vrea să-și satisfacă dorințele în detrimentul altora, înlăturând sau zdrobind pe cei din jurul său. Dar a dori să fii cel mai bogat și cel mai puternic pentru a-i ajuta pe cei săraci sau pentru a conduce întreprinderi care vor fi benefice tuturor, este bine înțeles, cu totul altceva.

În ceea ce privește cealaltă tendință, aceea de a rămâne mic, necunoscut, pe care o întâlnim la unele persoane fără ambiție, este ea oare de condamnat? Depinde. Dacă ați ales calea spiritualității și vă apropiați cu fiecare zi ce trece de Domnul, de dragostea Lui, de lumina Lui, rămânând în același timp înțelegător, generos, umil pentru a nu-i strivi pe ceilalți cu superioritatea voastră, evident că este minunat. Dar dacă modestia voastră se datorează numai unor concepții mediocre și înguste asupra existenței, nu este un lucru grozav; nu faceți nimănui nici un bine, sunteți inutili. Deci, vedeți, fiecare tendință poate fi bună sau rea și întotdeauna înțelepciunea și dragostea sunt cele care trebuie să o conducă.

Fără o direcție, fără un control, dorința de mărire poate dăuna, dacă nu altora, cel puțin persoanei în cauză. Au existat în istoria umanității persoane care au dorit atât de mult să se ridice deasupra mediei oamenilor, prin știință, prin concepția lor asupra lucrurilor, încât, singurătatea s-a închis în jurul lor din ce în ce mai mult, și ei au suferit. Bineînțeles, au avut gloria, toată lumea vorbea despre ei, dar au fost singuri, căci nu au luat în considerare că trăiau pe pământ și că nu ar fi trebuit să piardă niciodată contactul cu oamenii. În toate cele trebuie să știm să creștem și să descreștem. Vă voi da un exemplu: gândiți-vă la un mag sau la un preot: pentru a sluji anumite ceremonii, el se îmbracă cu haine sacerdotale, poartă ornamente somptuoase… Dar odată sfârșite ceremoniile, el reia aceleași haine ca toată lumea. După o manifestare glorioasă a spiritului, el reia o atitudine simplă, naturală. Și chiar dacă nu îmbracă haine de ceremonie, un Maestru poate apare discipolilor săi, în anumite circumstanțe, sub o lumină atât de măreață, atât de sublimă, încât ei nu îl recunosc și sunt stupefiați, orbiți. Dar, dacă îl reîntâlnesc câteva ore după aceea, îl regăsesc simplu, accesibil ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceasta dovedește că Maestrul este înțelept și plin de dragoste. Plin de dragoste pentru că el nu vrea să rămână multă vreme departe de oameni și înțelept pentru că o ființă omenească, fie ea chiar și cel mai mare Inițiat, nu se poate menține fără pauze la un nivel sublim, căci aceasta ar necesita o tensiune prea mare, o prea mare cheltuială de energii psihice, și sistemul său nervos nu ar rezista.

Oamenii care abordează un aer distant și inspirat, ca și cum ar fi într-o continuă comunicare cu Cerul, joacă teatru, căci nu este posibil să te menții fără întrerupere în astfel de stări. Și de altfel, chiar dacă joacă teatru, acest lucru constituie o suprasolicitare a sistemului nervos. Nimic nu este mai obositor decât a forța mușchii feței să păstreze o expresie artificială care nu corespunde adevăratei stări interioare. Trebuie să vă destindeți mușchii feței și pentru aceasta este mai bine să nu jucați roluri pentru care nu sunteți făcuți, ci să rămâneți simpli și naturali.

Trebuie să știți când să vă arătați mari și când să vă arătați mici. V-am mai spus, inima este cea care vă învață lecția: ea se contractă și se dilată alternativ. Dacă inima noastră este atât de înțeleaptă, de ce n-am fi și noi tot atât de înțelepți? Din păcate, această înțelepciune lipsește, mai ales femeilor: lor le place să se prezinte mai expresive, mai amabile, mai inspirate sau mai îndrăgostite… Mai ales când o femeie întâlnește o prietenă a ei pe care nu a mai văzut-o de mult, pentru a-i arăta cât este de fericită, cum a reușit în viață, ea joacă un rol. Și apoi, după plecarea prietenei, dintr-un te miri ce, izbucnește în lacrimi. Dacă este întrebată: “Dar ce s-a întâmplat? – Nimic, va răspunde, nervii”. Bineînțeles că de vină sunt nervii, pentru că ea a forțat măsura. Și pentru ce această viață artificială? Pentru a arunca praf în ochi? Ei bine, aceasta este vanitatea, și încă o vanitate stupidă!

Vanitatea este cea care umflă lucrurile în timp ce modestia le readuce la starea normală. Dar vanitatea epuizează. Pentru a arăta că este bogat, câte cineva dă mereu recepții, banchete, serbări… Când vistieria lui începe să se golească, începe să se împrumute pentru a putea continua, și apoi, într-o zi vine ruina totală. În câte domenii nu s-au văzut oameni ruinați prin vanitatea lor: ei voiau să fie luați drept oameni excepționali! Deci rețineți bine aceasta: vanitatea epuizează, în timp ce simplitatea, modestia, vă ajută să vă recuperați energiile. De aceea înțelepciunea ne sfătuiește să rămânem simpli. Da, câteva ore, câteva zile, trebuie să rămânem simpli, șterși pentru a recupera energiile pe care am fost obligați să le cheltuim vrând să-i ajutăm pe ceilalți, să-i luminăm, să le distribuim bogății.

Omul a fost crescut pentru a participa la gloria divină. Această idee este simbolizată în Evanghelii prin parabola festinului. La acest festin, un invitat nu a fost acceptat pentru că nu își îmbrăcase hainele de ceremonie. Aceasta însemnează că pentru a fi primit la serbările pe care le dă Cerul, trebuie, vorbind simbolic, să purtăm podoabe și haine somptuoase. Da, dar apoi trebuie să știți să părăsiți petrecerea, să vă dezbrăcați de toate podoabele și să mergeți să vă reculegeți undeva unde nu vă vede nimeni… pentru a vă putea pregăti pentru o nouă serbare.

Dacă ați fi știut să observați, ați fi remarcat că și în viața cotidiană omul ascultă de aceste două mișcări. Dimineața, se scoală, se îmbracă, pleacă de acasă și se manifestă în diferite feluri. Seara, revine acasă, se închide în camera lui, își scoate hainele, se scufundă în pat, stinge lumina și adoarme. Iar a doua zi, totul reîncepe. Omul apare și dispare continuu, deci el cunoaște instinctiv aceste două legi. Și atunci de ce, când este vorba să le aplice în alte domenii, nu mai știe când să dispară și când să reapară, când să se arate și să radieze și când să se eclipseze, să “reintre în culise”, cum se spune în teatru? Din moment ce dispariția nu este nimic altceva decât recuperarea energiilor, dacă omul nu știe să dispară, el nu va recupera niciodată, ca toți acei oameni care petrec zile și nopți surmenându-se și apoi sunt complet epuizați. În acel moment, bineînțeles că el dispare, și dispare de tot! Da, o dispariție forțată, dar așa ceva nu este de dorit!

II

Forța care ne împinge continuu să acționăm pentru a ajunge la ceva mai bun, nu este încă cunoscută și îmbracă mereu alte fețe. În realitate, este ușor de distins: dacă este îndreptată spre pământ, către căutarea de bunuri și succese materiale pentru a epata galeria, atunci este vorba de vanitate și nu este chiar atât de recomandat ca ea să fie cultivată. Dar dacă este îndreptată către Cer, adică se manifestă ca o dorință de a îndeplini voia lui Dumnezeu, pentru a merita să fii primit printre aleși, aceasta nu mai poartă numele de vanitate ci de glorie divină, căci este o dorință care atinge eternitatea, și ei trebuie să-i dăm frâu liber.

Să luăm un exemplu simplu, cum ar fi cel al hainelor. Unii oameni sunt indignați când văd felul în care se îmbrăcau în trecut aristocrații. Catifele, satinuri, mătăsuri, dantele, perle și pietre prețioase, pentru ce tot acest etalaj? Pentru a atrage atenția și a arunca praf în ochi? Da, dar iată că atunci când în pictura tuturor țărilor s-a dorit reprezentarea Îngerilor, a Arhanghelilor, a Divinităților aceștia nu au fost îmbrăcați în haine grosiere, din contră; și ei au fost reprezentați în haine minunate, acoperiți cu aur și cu pietre prețioase. În acest caz, exceptând spiritele înguste care nu vor să accepte legea corespondențelor, nimeni nu este șocat. Căci, în mod inconștient, toți simt această corespondență între bogăția interioară și bogăția exterioară, între frumusețea interioară și frumusețea exterioară.

De altfel, în domeniul invizibil, un Inițiat, un Sfânt, un Profet, un Mare Maestru, poartă haine somptuoase și pietre prețioase, și aceste haine sunt aura. Adevăratele veșminte ale Inițiatului sunt aura sa cu toate culorile, iar pietrele prețioase reprezintă calitățile și virtuțile sale. Cu siguranță că ați citit în Biblie povestea lui Iosif, căruia tatăl său, Iacob, i-a dăruit o tunică în mai multe culori care a stârnit gelozia fraților săi. Această tunică a lui Iosif este evident simbolul aurei sale. Amintiți-vă, deasemenea, de hainele sacerdotale pe care le purta Marele Preot la evrei: fodul și mai ales pectoralul cu cele douăsprezece pietre prețioase.

Această tradiție a hainelor și a ornamentelor sacerdotale s-a păstrat până în zilele noastre, cu aceeași semnificație: bogăția exterioară trebuie să semnifice bogăția interioară a celui ce le poartă. Ele au și un rol magic: ele nu acționează numai asupra celui ce le poartă transpunându-l într-o stare mai sacră, mai mistică, dar acționează și asupra spiritelor din lumea invizibilă pe care vrea să le atragă sau să le respingă. Bineînțeles că esențial rămâne ceea ce se petrece în inima și în sufletul preotului, al Inițiatului, căci nu hainele sunt acelea care îi dau măreția, puritatea, înțelepciunea și puterea, dacă el nu le posedă.

Bineînțeles că această corespondență între aparența interioară și apariția exterioară nu prea mai există la oameni: se întâlnesc oameni urâți sau săraci pe dinafară care sunt frumoși și bogați înăuntrul lor, și invers; eu v-am explicat deja de ce lucrurile stau astfel. Dar în lumea divină, în Cer, există o corespondență absolută între interior și exterior. Mă veți întreba: “Dar ființele de sus au și o aparență exterioară?” Bineînțeles, tuturor calităților, virtuților și forțelor le corespunde câte o formă, un suport, un vehicul. Noi spunem că ființele de sus sunt spirite, dar ele nu sunt pur și simplu spirite. Orice spirit, oricât de elevat ar fi, posedă un corp, dar acesta este alcătuit dintr-o materie atât de cristalină, de transparentă, de subtilă, încât noi nu o putem vedea. Spiritele au un corp care corespunde forțelor și calităților pe care le posedă, la fel cum colierele, coroanele și toate podoabele corespund acumulărilor spirituale, căci perlele și pietrele prețioase simbolizează anumite virtuți. Astăzi, bineînțeles, vedeți oameni purtând haine și podoabe minunate pe care nu le merită. Totul nu este decât minciună, teatru: ei vor să atragă atenția asupra unei aparențe frumoase pentru a-și ascunde mizeria interioară.

Și totuși, dorința de a te arăta sub o lumină cât mai avantajoasă nu are nimic rău în sine. Se poate spune chiar că natura însăși a pus în om această tendință pentru a-l obliga să evolueze. Se poate întâmpla ca, în dorința de a atrage aprobarea sau admirația altora, unii să fi reușit să se depășească. Oamenii care erau fricoși, dar nu voiau să-și decepționeze familia care își pusese încrederea în ei, au devenit adevărați eroi. Și un artist nu contenește în a se perfecționa în arta sa, pentru ca publicul să nu se plictisească niciodată de el și de operele lui. De altfel, și educatorii, părinții, profesorii încearcă să folosească această tendință pentru a obține de la copii rezultate mai bune. Când îi arăți unui copil că aștepți ceva de la el, că ai încredere în el, el face tot posibilul pentru a reuși. Chiar și de la un delicvent se pot obține rezultate bune dându-i o responsabilitate care să-i arate că se are încredere în el. În cea ce mă privește, aceasta este metoda pe care eu o utilizez cu tinerii: le arăt întotdeauna ceea ce pot să devină, viața de splendoare care poate deveni a lor dacă lucrează după regulile divine, și am văzut toate transformările pe care această idee le poate produce în ei.

Vanitatea este deci întotdeauna o tendință bună în măsura în care ea este pusă în serviciul evoluției. Eu v-am spus întotdeauna că sunt vanitos: numai că nu vreau să obțin aprobarea oamenilor căci numai Dumnezeu știe prin ce drumuri întortocheate trebuie să treci pentru a-i satisface. Nu, ceea ce doresc eu să câștig este aprobarea Entităților sublime de sus și aceasta mă obligă să dezvolt în mine tot ceea ce este mai bun și mai frumos. De fapt, vanitatea este totdeauna în legătură cu frumusețea. Când cineva este frumos, dorește imediat să se arate celorlalți pentru a fi admirat. În timp ce acel care nu are nimic demn de a fi admirat nu are chef să se arate. O femeie care și-a pătat rochia sau căreia i-a fugit un ochi de la ciorap nu va merge, pentru a fi văzută, pe strada cea mai luminată, din contră, ea va face în așa fel încât să treacă cât mai neobservată.

Natura este cea care i-a dat omului vanitatea, și, de altfel, vanitatea este mult mai naturală decât orgoliul. Orgoliul nu este ceva natural, este chiar o atitudine care are în ea ceva monstruos. Deci nu încercați să vă lepădați de vanitate, căci nu veți mai realiza nimic… Ah! Draga mea vanitate! Eu, dacă ar trebui să o abandonez, aș fi pierdut. Deci, o păstrez cu grijă, dar fac în așa fel încât ea să fie în slujba mea și nu eu în a ei, căci altfel știu unde m-ar târî ea. Am înțeles de multă vreme că vanitatea poate fi utilă, că ne putem servi de ea, că o putem pune la lucru, dar cu condiția să înțelegem cât este de periculos să dorim gloria pentru noi înșine. Ceea ce trebuie să facem este să-l glorificăm pe Domnul, un ideal sublim pentru care să lucrăm; din această glorie divină vom fi într-o zi aureolați. Deci, învățați și voi să vă orientați vanitatea într-o direcție mai bună, adică în sus.

Se poate spune că există tot felul de vanități: una inferioară și una superioară; una vă împinge să vă extindeți în plan orizontal și alta să vă ridicați, să luați direcția verticală. Inconvenientul, cu vanitatea inferioară, este că ea suscită imediat gelozia și ostilitatea pentru că se dă în spectacol și face zgomot pentru a atrage privirile. Dacă numele vostru apare pe toate afișele de teatru și de cinema sau pe toate etichetele de produse, sau pe paginile publicitare ale tuturor revistelor, vor exista întotdeauna persoane care se vor simți lezate de reușita voastră: și ele aveau ambiții, și ele voiau să obțină reușita și gloria, dar iată că voi sunteți cei care ați reușit și ei vă invidiază. În timp ce, dacă îi lăsați pe ei să-și facă afacerile lor în liniște și voi vă veți ocupa doar de perfecționarea voastră, de a vă apropia din ce în ce mai mult de Domnul, acel drum este, vă asigur, cu mult mai liber și ei vă vor lăsa în pace.

CAPITOLUL XI Orgoliu și smerenie

Vanitatea se arată bună, amabilă, generoasă; ea merge peste tot pentru a fi văzută, ea face bine pentru a fi remarcată, este serviabilă pentru a fi apreciată. Dar celui care o manifestă îi este dăunătoare, asta este sigur. În schimb, în ceea ce privește orgoliul, el nu-i este nimănui de folos; nici măcar celorlalți. Cel orgolios este dur și disprețuitor, el vrea să fie apreciat și respectat fără să facă nimic pentru altcineva. Satisfăcut de buna părere pe care o are despre el însuși, el nu se duce să se prezinte în fața celorlalți, ci vrea ca ceilalți să se deranjeze până la el pentru ca să îl descopere. El este ca vârful muntelui, solitar, de gheață. Trebuie să urci pentru ca să îl găsești și chiar și atunci rămâne deseori inaccesibil și ascuns. Iar atunci când constată că nu i se acordă nici respect și nici aprobare, că nu este recunoscut ca o ființă superioară, el se închide și se întunecă. La cel vanitos există cel puțin o lumină… o lumină nu prea grozavă, ce-i drept, dar cel puțin face ceva pentru ca să strălucească. Cel orgolios este întunecat, este sub semnul lui Saturn, cât timp cel vanitos este mai curând sub semnul lui Jupiter.

Dacă se studiază această problemă din punct de vedere frenologic, se va observa că centrul vanității este situat pe lateralul craniului, în timp ce orgoliul este situat pe axa mediană puțin mai la spate. Dar vanitatea și orgoliul nu îi sunt proprii numai omului; le vedem apărând deja la regnul vegetal și la cel animal. Dintre animale, găina este vanitoasă, în timp ce cocoșul este orgolios. Dintre vegetale, pepenele este vanitos și dovleacul este orgolios, roșia este vanitoasă și prazul este orgolios. La oameni, femeia este mai curând cea vanitoasă și bărbatul cel orgolios. O femeie orgolioasă este un bărbat deghizat și invers. Pentru o femeie este mai potrivit să fie vanitoasă. În ființa noastră interioară întâlnim atât orgoliul cât și vanitatea: intelectul este înclinat spre orgoliu, inima spre vanitate. Pe măsură ce se dezvoltă, intelectul devine orgolios, el se izolează de ceilalți. Inima, din contră, este vanitoasă, simte nevoia de a arăta tot ce are sau tot ce știe să facă.

Se poate spune că Inițiații din Antichitate se caracterizau prin orgoliu: ei doreau să păstreze cu gelozie toate secretele și țineau mulțimea departe de mistere. În zilele noastre, din contră, Inițiații au tendința să reveleze totul, să dăruiască totul. Priviți, toată Știința Inițiatică este acum expusă la lumina zilei; s-ar putea afirma deci, că Inițiații contemporani sunt mai curând vanitoși. Să spunem astfel, dacă vreți, că și eu sunt vanitos, da, și că grație vanității mele voi învățați de la mine multe lucruri, ceea ce nu ar fi cazul dacă aș fi orgolios.

Dar, să ne oprim acum asupra orgoliului care este într-adevăr defectul cel mai greu de învins, chiar și pentru un Maestru sau pentru un Inițiat. Mulți oameni care au urcat, de exemplu până în vârful unor munți înalți, au constatat că, acolo sus multe dintre slăbiciunile și dorințele lor inferioare îi părăsiseră, ei se simțeau mai mari, mai dezinteresați, mai generoși. Un singur lucru nu îi părăsea: orgoliul. Ca și copacii care nu pot rezista deasupra unei anumite altitudini, tendințele noastre inferioare nu rezistă la o anumită elevare spirituală, cu excepția orgoliului care, ca lichenul agățat încă de stâncile cele mai înalte, îi acompaniază pe Sfinți și pe Inițiați până la ultimul lor grad de evoluție.

Este destul de ușor să te eliberezi de toate celelalte defecte, dar de orgoliu este deosebit de dificil, cu atât mai dificil cu cât el este capabil să îmbrace toate aparențele, chiar și cele virtuoase, cele mai luminoase. Câți nu sunt aceia care au căzut deja din cauza orgoliului lor, mândri de știința lor, de puterea lor, de sfințenia lor! Cu toată înțelepciunea lor, ei nu au observat că inima lor se împietrea și unii chiar au sfârșit prin a crede că ei erau Dumnezeu pe pământ. De aceea este recomandabil ca discipolul să se ferească încă de la început.

Ce este orgoliul? Un mod de a ține capul și de a privi. Bineînțeles, iată o definiție pe care nu o veți găsi în nici un dicționar. Dar de ce nu aș avea dreptul să am definiții proprii? Și umilința este tot un fel de a ține capul… veți înțelege îndată. Să presupunem că obișnuiți să priviți mereu numai în jos, ce veți vedea? Animale, insecte, microbi, adică proști, nebuni, criminali. Comparându-vă cu ei, vă veți găsi inteligent, genial, o perfecțiune și veți începe să-i disprețuiți pe ceilalți, să doriți să-i striviți. Iată orgoliul: o comparație cu cei ce se află sub voi. Smerenia este atitudinea inversă: ea constă în a privi în sus, în a ridica ochii către toate făpturile superioare… și comparându-vă cu ele, vă veți găsi foarte mic.

Tradiția inițiatică povestește că Lucifer era cel mai mare și cel mai frumos dintre Arhangheli. În puterea sa, a început să creadă că este egalul Domnului și a vrut chiar să Îl detroneze. Și acesta este tot orgoliu: a ne crede egali cu o ființă care ne depășește și să dorim să o înlocuim. Văzând aceasta, un alt Arhanghel s-a ridicat și a spus: “Cine este asemenea Domnului?” în ebraică “Mi (cine) – Ka (asemenea) – El (Dumnezeu)”. Atunci Domnul, care se spune că privea scena, a spus: “De acum înainte te vei numi Mikael (Mihai) și vei fi conducătorul oștilor cerești”. Dacă orgoliul l-a făcut să cadă pe cel mai mare dintre Arhangheli, care în căderea lui a antrenat și alți îngeri, cu atât mai mult el poate produce căderea oamenilor.

Pentru a scăpa de orgoliu trebuie să facem eforturi și să cunoaștem cele două naturi ale noastre, cea superioară și cea inferioară, individualitatea și personalitatea despre care v-am vorbit deja de atâtea ori, și să învățăm să lucrăm cu ele. Numai cu această condiție vă puteți păzi de orgoliu. Exact ca și în cazul vanității, al furiei, al forței sexuale: în loc să fiți învinși, subjugați de orgoliu, îl puteți domina dându-i de lucru. Nici eu nu mă simt apărat dacă nu fac acest lucru. Umanitatea duce cu ea acest orgoliu de milioane de ani, dar el își are rațiunea de a fi, și învățând să-l dominăm pentru a-l pune la lucru, putem scăpa de el.

Prima condiție pentru a fi stăpân pe orgoliu este a ști să-i recunoști manifestările. Dar mulți oameni iau orgoliul drept umilință și invers. Atunci când văd un om care stă în fața celor puternici din această lume cu o atitudine servilă pentru că se simte sărac, neștiutor și slab în comparație cu ei, ei spun că el este umil. Dar când întâlnesc pe cineva care vrea să realizeze Împărăția Domnului, spun: “Ce orgoliu!” Nu, ei se înșeală. Primul nu este umil: el se înclină în fața celui bogat și puternic din cauza slăbiciunii lui sau din nevoie, căci nu poate face altfel, dar dăruiți-i puțină bogăție și puțină forță și veți vedea atunci dacă este într-adevăr umil!

Nu trebuie să ne încredem în atitudinea unora pe motiv că, pentru moment, nu fac rău nici unei muște. Ei sunt docili; dar docili față de cine? Câți nu sunt ca aceia care în momentul în care ajung să posede mijloacele de a se impune, își spun: “Cutare și cutare mi-au făcut rău altădată, las’că le dau eu lor acum o lecție!” și se răzbună. Dacă un om, atunci când a primit în mână bogăția și puterea rămâne înțelegător, accesibil, se poate spune că umilința sa este reală, autentică. Dar atâta vreme cât această experiență nu a fost făcută, nu putem fi siguri de nimic.

Priviți, deasemenea, anumite persoane așa-zis umile, în diferite încercări. Câte din ele, în fața celor mai mici dificultăți nu se revoltă împotriva Domnului sau chiar îi neagă existența! Adevărata umilință nu este să te înclini în fața celor puternici, a celor bogați, a călăilor, ci în fața lumii divine, în fața Domnului, să respecți tot ce este sacru, să-l păstrezi în tine și în jurul tău. Câți nu se cred umili, în timp ce calcă în picioare legile divine! Nu, umilința este serviciul absolut, disponibilitatea absolută, este supunerea absolută față de Creator.

În opinia unora, Iisus era orgolios pentru că spunea: “Eu sunt fiul Tatălui”, gonea negustorii din Templu cu un bici și îi numea pe farisei “soi de vipere”, “fii ai diavolului”, “morminte spălate”… În realitate, El nu era orgolios, căci se supunea celor hotărâte în Ceruri și în fața celor mai cumplite suferințe a spus: “Tată, facă-se voia Ta și nu a mea”.

Orgoliosul este acela care își închipuie că el este totul, că el nu depinde de nimeni și de nimic, exact ca și o lampă care ar pretinde că ea este cea care dă lumina, fără să se gândească că, dacă centrala electrică va înceta să-i mai furnizeze curentul electric, va rămâne întunecată. Orgoliosul crede că el este izvorul fenomenelor ce se petrec în el; de aceea, pentru a scăpa de orgoliu, Inițiatul care obține o victorie spirituală nu trebuie să spună: “Eu sunt cel care am reușit!” ci “Doamne, Tu ești cel care ai reușit prin mine… Fie ca gloria să revină numelui Tău!”.

Omul umil știe că el nu este o ființă izolată, că nimic nu depinde de el și că, dacă nu rămâne legat de Cer, nu va avea nici forță, nici lumină și nici înțelepciune. El simte că este o za dintr-un lanț infinit, conductorul unei energii cosmice care vine foarte de departe și care curge prin el către ceilalți oameni. Omul smerit este o vale stropită cu apa care coboară de pe înălțimi pentru a fertiliza câmpiile, el primește forțele care izvorăsc în munți și atunci cunoaște abundența. În timp ce cel orgolios, care crede că depinde numai de el, sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prin a pierde totul. Încă nu a fost înțeleasă toată bogăția umilinței.

Orgoliul este un defect al intelectului și dacă vreți să vedeți una dintre cele mai strălucitoare manifestări ale orgoliului în lume, ascultați-i vorbind pe oamenii de știință, pe filozofi, pe artiști, pe oamenii politici, atunci când își prezintă ideile, punctele lor de vedere, crezul lor: toți sunt convinși că sunt singurii care au dreptate, care gândesc corect, și sunt gata să-i masacreze pe ceilalți pentru a face să triumfe convingerile lor. Istoria este plină de acești oameni care, convinși că ei sunt cei care se află în posesia adevărului, sau măcar de a fi brațul drept al Domnului, și-au permis să devasteze orașe întregi, să masacreze populația. Priviți doar Biserica cu Inchiziția. Toți acei preoți, acei episcopi s-au crezut atât de superiori încât și-au permis să-i extermine pe cei pe care i-au considerat că greșesc. Ce orgoliu, ce prezumție!

Atâta vreme cât își închipuie că punctele lor de vedere sunt cele mai bune și se pronunță în orice problemă într-o manieră care nu admite replică, oamenii nu vor face altceva decât să comită erori. Căci, această atitudine este contrarul unei atitudini inteligente. Adevărata inteligență este umilința, adică să recunoaștem că există ființe deasupra noastră care ne depășesc și care pot înțelege lucrurile mai clar, mai pur, și mai divin decât noi. Numai un idiot își poate închipui că felul lui de a vedea lucrurile este absolut. Omul inteligent va spune: “Iată, pentru moment gândesc așa, sunt așa, înțeleg așa. Dar asta nu înseamnă că nu există alte ființe mai evoluate, care sunt capabile să mă învețe sau să mă ajute. Voi merge să le caut.” Iată adevărata inteligență.

Dar unde întâlnești ființe care să judece atât de înțelept? Câți nu sunt aceia care își varsă sângele și își sacrifică viața (sau pe cea a altora) doar pentru a demonstra că ei au dreptate! Căci din nefericire, nimic nu produce mai multe conflicte între oameni decât dezacordul asupra ideilor. Toți sunt dispuși să se accepte unii pe alții cu slăbiciunile și lipsurile lor, dar de îndată ce ideile lor politice, filozofice sau religioase diverg și se opun, războiul e gata. Priviți lumea: câtor ființe excepționale nu li s-au recunoscut virtuțile și sfințenia numai pentru că aveau puncte de vedere diferite! Au fost decapitați ca niște hoți ordinari, fără nici o considerație pentru valoarea lor morală. Orgoliul te face orb la virtuțile celui ale cărui opinii vrei să le combați. Orgoliul este cel care ațâță ființele unele împotriva altora, și umilința este cea care restabilește armonia între ele.

Înțelepciunea, inteligența, adevărata inteligență divină, o posedă ființele umile, cele care nu se încred numai în elucubrațiile intelectului lor. Atâta vreme cât intelectul vorbește, discută, face zgomot și ocupă el singur tot locul, mentalul superior nu mai poate să-și spună cuvântul. Singur mentalul superior ne permite să înțelegem scopul divin pentru care omul a venit pe pământ și nu numai să-l înțelegem ci să-l și realizăm. Lipsit de această umilință, care permite să ne proiectăm dincolo de intelect, omul va trece mereu pe lângă esențial. Doar atunci când va fi reușit să reducă pretențiile nesăbuite ale intelectului, el va da mentalului superior posibilitatea de a se manifesta, și splendoarea universală se va descoperi în fața privirii sale uimite.

Toți cei care sunt convinși de dreptatea absolută a opiniilor lor, sunt orgolioși. Veți spune: ”Atunci niciodată nu trebuie să ne gândim că avem dreptate?” Bineînțeles că da, și eu vă voi da metoda pentru ca acest gând să nu antreneze o atitudine de orgoliu. Dar mai întâi este necesar să aveți idei clare asupra naturii inteligenței, ca și asupra originii punctelor voastre de vedere, a opiniilor.

Inteligența noastră nu este altceva decât suma, sinteza multor mii de centre și organe care se află în noi, a tuturor tendințelor, pulsiunilor pe care le transformăm din încarnare în încarnare de milioane de ani, este un rezumat al tuturor facultăților și capacităților pe care le posedă celulele care compun organismul nostru, iar cu cât celulele sunt mai evoluate, mai sensibile, mai armonioase, cu atât inteligența noastră este mai dezvoltată. Iată ceea ce trebuie înțeles. Inteligența nu este un atribut separat, distinct, independent de ansamblul ființei umane, de celulele sale, de organele sale. De aceea, a gândi corect nu necesită numai un efort al intelectului, este în realitate rezultatul unei întregi discipline de viață.

Să mergem mai departe. Care este originea acestei inteligențe pe care noi o posedăm? Ea este reflectarea Inteligenței Cosmice. Dar este o reflectare imperfectă, căci trecând prin toate celulele noastre care sunt adesea prada dezordinii pasiunilor noastre, bineînțeles că este limitată și întunecată. Inteligența Cosmică nu se poate manifesta perfect printr-un individ care nu știe încă să-și stăpânească mișcările instinctive; dar cu cât se purifică, se perfecționează cu atât mai mult crește capacitatea lui de a sesiza și a capta lumina acestei inteligențe.

Din moment ce inteligența este o consecință a stării în care se află toate celulele corpului său, discipolul trebuie să vegheze să le mențină într-o stare cât mai armonioasă, fiind atent la calitatea hranei sale fizice, dar mai ales a celei psihice (la senzațiile sale, la sentimentele sale, la gândurile sale); altfel el rămâne închis celor mai mari revelații. Nu există un alt mod de a-ți ameliora inteligența, decât prin a-ți îmbunătăți felul în care trăiești. Eu am crezut aceasta întotdeauna, am știut-o întotdeauna și întotdeauna am lucrat în acest sens.

Când văd câteodată persoane care își dau cu părerea asupra unor subiecte despre care nu știu nimic, cu certitudinea absolută asupra adevărului pe care îl susțin și care sunt gata să-i extermine pe ceilalți și să se distrugă pe sine în numele convingerilor lor, sunt uluit. Ei nu-și vor pune niciodată întrebarea: ”Și dacă mă înșel? Poate că nu sunt chiar atât de evoluat, atât de purificat, de receptiv. Oare am dreptul să fiu atât de convins? Trebuie să mă asigur: voi mai studia.” A, nu, nu, ei îi vor ucide pe ceilalți, se vor ucide și pe ei, dar nu vor renunța la părerile lor.

Dar cum pot oare oamenii să fie într-atât de convinși că au dreptate în toate, în evenimente, în religie, în politică, în dragoste?… După câțiva ani își schimbă complet părerile și din nou cred că au dreptate. În tinerețe au gândit într-un fel, adulți gândesc altfel și la bătrânețe vor gândi iar altfel. Atunci de ce țin atât la ideile lor? Ar trebui să-și spună: ”Din moment ce mi-am schimbat părerile până acum de mai multe ori, cine îmi dovedește că de data asta am dreptate?” Chiar și la 99 de ani trebuie să ne spunem: ”Aștept încă pentru ca să mă pronunț. Poate că de azi în câteva mii de ani, voi vedea lucrurile mai clar. Mi-am schimbat de atâtea ori părerile în cursul vieții!”. Trebuie să fim într-adevăr convinși, dar nu de capacitățile noastre de a judeca, căci ele sunt limitate, incomplete. Mai trăiți încă puțin și vă veți schimba încă de câteva ori părerile.

Acum, că ați înțeles cât suntem toți de amenințați de orgoliu, luați-vă precauțiuni pentru a nu fi atinși: în fiecare zi încercați să priviți în sus, să vă comparați cu ființele care vă depășesc, Arhanghelii, Divinitățile, și veți vedea că nu sunteți mare lucru. De aceea în loc să vă dați cu părerea asupra tuturor subiectelor spunând: ”După părerea mea, este așa… În opinia mea…” încercați să cunoașteți opinia Științei Inițiatice, a Marilor Maeștri ai umanității, întrebați-i cum văd ei lucrurile pentru ca ei să vă comunice lumina lor. Toți se înșeală atâta vreme cât nu s-au dus să-și verifice opiniile, modul lor de a vedea lucrurile, comparându-le cu Inteligența Cosmică. Istoria este cea care dovedește că după ani de zile se observă că au comis erori mari.

Deci, iată cea mai bună metodă pentru a rezista orgoliului. Știind că din cauza erorilor pe care le-ați putut comite în încarnările anterioare, aveți în această existență o inteligență foarte limitată și că a vă baza pe ea însemnează a vă lăsa pradă catastrofelor, trebuie să cereți permanent părerea lumii divine. În fiecare zi obișnuiți-vă să priviți în sus și să spuneți: ”Iată ce gândesc eu despre acest subiect, despre această persoană. Am oare dreptate? Luminați-mă”. În acel moment, nu numai că nu mai puteți fi orgolioși, dar primiți răspunsuri clare și adevărate și sunteți pe drumul cel bun. Să nu credeți niciodată că ați atins perfecțiunea, nu, voi mergeți doar pe drumul către perfecțiune. Trebuie să fiți foarte atenți căci atâta vreme cât nu ați ajuns încă în vârf, puteți încă să vă înșelați.

De altfel, se poate spune că toți aceia care nu lucrează cu adevărat pentru ca să-și transforme modul de viață, care continuă să se lase hărțuiți de dorințele lor inferioare, chiar dacă cer Cerului să fie luminați, primesc un răspuns eronat; nu este vorba de intuiție, ci de o impresie mincinoasă. De ce? Pentru că răspunsul Cerului trecând prin toate straturile lor impure pe care le-au acumulat, suferă o deformare. Exact ca atunci când scufundăm un baton în apă: el ne pare frânt. Da, chiar și sfaturile lumii divine, dacă trec prin straturi de impurități, se deformează. Și atunci există atâtea riscuri de erori că este mai bine să nu ascultați ceea ce recepționați. Multă lume este receptivă, puțin mediumnică, puțin clarvăzătoare, și este adevărat că captează elemente din lumea invizibilă dar sunt elemente amestecate, cărora este bine să nu li se dea credibilitate. Singur acela care face eforturi pentru a se purifica, a se curăța, a se înnobila, primește de la Ceruri răspunsuri clare, limpezi și adevărate.

Capitolul XII Sublimarea forței sexuale

Povestea primului bărbat și a primei femei, Adam și Eva, așa cum este relatată în Geneză, viața lor în grădina Edenului și motivul pentru care ei au fost izgoniți din această grădină este o povestire de o mare profunzime simbolică care niciodată nu va fi îndeajuns cercetată.

Dumnezeu a pus, deci, întreaga grădină a Edenului la dispoziția Evei și a lui Adam. El le-a interzis doar să guste din fructele Arborelui Cunoașterii Binelui și Răului. De ce?

Într-un anumit fel, Paradisul era un laborator alchimic, și primii oameni erau alchimiști care studiau proprietățile elementelor, simbolizate prin copacii grădinii. Și dacă Dumnezeu le-a interzis să mănânce din Arborele Cunoașterii Binelui și Răului, acesta era din cauză că el conținea elemente pe care ei nu erau încă pregătiți să le suporte, trebuiau să mai aștepte.

Dar, iată că Eva, mai curioasă decât Adam, observa aceste fructe cu mare interes fără a îndrăzni să le atingă. Dar în acel moment, șarpele care se afla în spatele ei s-a trezit, căci era foarte cald, și șerpii se trezesc și devin foarte agili la căldură. Ori, în acea zi, era foarte cald în Paradis… bineînțeles că toate acestea sunt simbolice!… și șarpele ascuns în șira spinării Evei (A se vedea în “Centri și corpuri subtile” – colecția Izvor nr. 219 – cap.VI, partea I-a, unde Arborele Cunoașterii Binelui și Răului este asimilat sistemului de chakre și șarpele forței Kundalini.) s-a trezit și i-a spus: “Încearcă, gustă din acest fruct, de ce te temi? Dacă vei mânca vei deveni asemenea Domnului, și tocmai de aceea El ți-a interzis”. Era adevărat că din cauza acestui fruct Eva va deveni asemeni lui Dumnezeu, dar numai după miliarde de ani de suferință, de peripeții, de reîncarnări succesive. Deci Eva a mâncat din fructul interzis și i-a dat și lui Adam. Dar organismul lor nu-l putea suporta. Dumnezeu spusese: “Dacă veți mânca din acest fruct, veți muri”. Și într-adevăr au murit, au murit în sensul că în ei s-a produs o schimbare de conștiință. Înainte erau liberi, fericiți, ușori, luminoși și ei au murit pentru această stare superioară; au murit pentru bucuriile și luminile Cerului și au prins viață pentru suferințele pământești.

Șarpele din Geneză este deci un simbol: simbolul forței sexuale care s-a trezit în om și căreia i-a căzut victimă. Șarpele se trezește la căldură și adoarme la răceală. În toate pasiunile veți întâlni căldura: o căldură care distruge și care consumă totul în interior. În pădurile ecuatoriale unde domnește o căldură puternică, trăiește cel mai mare număr de fiare sălbatice. Cel care se aventurează adesea la ecuator (stomac, sex) se izbește de pasiuni (fiare) care încep să se înmulțească în el.

Șarpele este considerat expresia răului în om, cu toate că în realitate simbolismul său nu este exclusiv negativ: din contră, șarpele este considerat și simbolul înțelepciunii. Această dublă semnificație este foarte bine reprezentată prin Caduceul lui Hermes.

Pentru Inițiați, primul șarpe al caduceului reprezintă forța sexuală, cauza răului iar al doilea șarpe este simbolul transformării acestei forțe într-o altă energie, foarte puternică care este înțelepciunea și clarviziunea. Iată pentru ce faraonii vechiului Egipt sunt adeseori reprezentați cu un șarpe mic care iese dintre cei doi ochi. Aceasta semnifică că ei au transmutat forța sexuală ridicând-o până la creier. Această forță transmutată le dă Inițiaților posibilitatea de a arunca o privire asupra subtilităților lumilor supraterestre. Anumite religii ale Antichității aveau un cult pentru șerpi și aceștia erau folosiți ca oracole; la Delphi de exemplu, se spunea că Pythia săvârșea oracole sub inspirația unui șarpe Python.

Înțelepții care cunosc legile și mijloacele de a transforma puterea care dormitează în fiecare om, devin “șerpi”, adică ființe înțelepte, prudente. În India, înțelepții sunt numiți “nagi” adică șerpi, pentru a arăta că forțele răului pot deveni benefice dacă omul știe să le transforme. Șarpele din noi se află în coloana vertebrală. La baza coloanei dormitează puterea șarpelui Kundalini, și Kundalini poate face minuni în Inițiatul care știe cum să-l trezească. (A se vedea în “Centri și corpuri subtile” – colecția Izvor nr. 219 – cap.V: forța Kundalini.)

Câți religioși din trecut considerau că forța sexuală este o forță diabolică care trebuie înfrântă prin toate mijloacele! Și care era rezultatul? Ei nu mai aveau viață în ei, resursele lor scădeau, nu mai aveau nici elan, nici o bucurie. Își închipuiau că astfel vor deveni sfinți. Dar sfințenia nu este asta! În trecut, generații întregi au urmat acest drum și ce a ieșit din asta?…

Bineînțeles, că dintre miile de mistici, unii aveau într-adevăr har, o inteligență și o voință ieșite din comun, care le permiteau să treacă prin această uscăciune, dar nici ei nu se dezvoltau și nu înfloreau. De ce? Pentru că nu știau că forța sexuală este o energie divină pe care Creatorul a dat-o umanității, spre fericirea ei… și nu spre nenorocirea ei așa cum credeau ei.

Forța sexuală este o energie care trebuie exploatată cu înțelepciune: este o sevă brută care se transformă în celule și pe care spiritul o distribuie apoi în tot organismul sub formă de vitalitate în planul fizic, sub formă de dragoste și de bucurie în inimă, sub formă de lumină și înțelepciune în creier.

Forța sexuală este o putere enormă pe care înțelepții știu să o conducă: ei nu o lasă să îi chinuie sau să îi împingă să trăiască tragedii, ei nu o lasă să inunde sau să distrugă satele și orașele din ei, ci construiesc mari uzine, canale de irigație și culeg roadele pe care această forță repartizată cu înțelepciune le-a produs. Cu cât suntem mai raționali în utilizarea forței sexuale, cu atât acumulăm mai multe bogății spirituale. Forța sexuală dominată, este exact ca și apa unui mare fluviu pe care o canalizăm pentru a iriga pământuri, cum au făcut Egiptenii cu Nilul, asigurând astfel prosperitatea țării. Cu cât omul exploatează mai înțelept forța sa sexuală, cu atât el se apropie de Împărăția lui Dumnezeu și înțelege sensul și frumusețea vieții.

S-ar părea însă că, cu cât li se explică mai mult oamenilor problema dragostei din punct de vedere inițiatic, cu atât înțeleg mai puțin. De ce? Pentru că de mii de ani ei au repetat de prea multe ori mereu aceleași practici, același mod de comportament; ei nu pot înțelege că după ce le-a dat făpturilor o perioadă de timp anumite comportamente sexuale, natura vrea acum să le schimbe drumul, pentru a-i face să descopere, în acest domeniu, alte moduri de manifestare, superioare, mai frumoase, mai spirituale. Când li se vorbește despre o astfel de concepție asupra dragostei, ei răspund că dacă nu își vor mai putea satisface nevoile sexuale, vor muri, căci aceasta este ceea ce îi face să trăiască! Da, într-adevăr asta ține în viață rădăcinile dar florile din vârf mor. Deci, totul depinde de persoană și de gradul său de evoluție.

Oamenii sunt făcuți pentru a evolua în toate domeniile, și atunci de ce nu ar evolua și în domeniul dragostei? Și tocmai acest stadiu superior, această evoluție consistă în a sublima energia sexuală, a o dirija în sus, către cap, pentru a hrăni creierul și a-l face capabil de cele mai minunate creații. Dragostea este o forță divină care vine de sus și ea trebuie respectată, păstrată și chiar să ne gândim să o întoarcem înapoi către Cer, în loc să o trimitem în infern unde este luată și utilizată de monștri, de larve, de elementali. Atâta timp cât oamenii nu vor cunoaște modalitățile de a utiliza această energie pentru lucrări spirituale de mari proporții, ei vor continua să o risipească și de aceea sărăcesc, se abrutizează. Toată lumea știe că forța sexuală urmează o anumită direcție. Dar sunt foarte puțini aceia care sunt conștienți de faptul că ea poate fi orientată într-o altă direcție, și care se decid să facă această experiență.

Forța sexuală este resimțită de majoritatea oamenilor ca o tensiune teribilă de care simt nevoia să se elibereze. Și se eliberează, fără să știe că pierd astfel ceva foarte prețios, o chintesență care este consumată în mod stupid numai în plăceri, în timp ce ea ar fi putut fi folosită pentru o adevărată regenerare a întregii lor ființe. Omul trebuie asemuit unui bloc cu 50 sau 100 de etaje; se va înțelege atunci că este necesară o presiune ridicată, o tensiune mare pentru a face ca apa să urce până la partea superioară a clădirii, pentru ca locatarii de la etajele superioare să beneficieze de apă pentru a se spăla, a bea, pentru a-și uda florile, etc. Fără această presiune, apa nu va urca niciodată până sus. Dacă ei ar ști ce reprezintă această tensiune, dacă ar ști cum să o folosească, oamenii ar ajunge să-și adape și să-și hrănească celulele creierului, căci această energie poate urca până la creier prin canale pe care natura inteligentă le-a construit special în acest scop.

Putem compara acest sistem de canale cu cel ce se găsește într-un arbore. Toate substanțele extrase prin rădăcini din sol formează seva brută. Această sevă aspirată de perii absorbanți ai rădăcinii este transportată prin vasele lemnoase de-a lungul trunchiului până la frunze și apoi alimentează florile și fructele. Arborele cunoaște secretul alchimic al transmutării materiei. Și atunci, dacă arborele cunoaște acest secret, de ce omul nu l-ar cunoaște și el?

Tensiunea este deci folositoare, nu trebui să ne debarasăm de ea, căci grație ei, energia poate urca până sus: altfel, în loc să se trezească pentru a face lucrări minunate, celulele creierului vor rămâne amorțite, sărăcite, cloroformizate și se vor mulțumi să asigure doar bunul mers al funcțiilor inferioare, atâta tot. Atâta vreme cât nu veți învăța să vă stăpâniți, vă privați de toate posibilitățile de a deveni puternici și inteligenți.

Cum să-i faci pe bărbați și pe femei să înțeleagă că, în planurile Inteligenței cosmice, această energie a fost destinată să fie folosită pentru creații sublime? Nu este chip! Ei caută plăcerea, caută ceea ce este ușor de obținut, ceea ce nu cere nici un efort. Ei bine, această plăcere trebuie plătită foarte scump. Ei nu știu că cel care face eforturi pentru a se domina, nu numai că se îmbogățește, dar resimte și o plăcere extraordinară. Dar cuvântul “plăcere” nu este cel potrivit aici căci el este legat de manifestările instinctelor inferioare, ci cuvintele “bucurie”, “încântare”, “extaz”sunt mai potrivite. Plăcerea nu este întotdeauna ceva de laudă, ba chiar câteodată ne este rușine, în timp ce bucuria, încântarea, extazul nu pot fi atinse decât prin declanșarea forței divine din noi.

Mă adresez în special tineretului. Tinerii nu-și dau seama că există experiențe care i-ar îmbogăți mai mult decât acelea în care ei se aventurează în mod obișnuit și de pe urma cărora în câțiva ani își vor pierde prospețimea, farmecul, frumusețea, lumina. Tinerii vor să experimenteze dragostea fizică, bine, înțeleg, dar ei nu vor găsi fericirea prin acumularea acestor experiențe; după câtva timp vor fi uitat toate senzațiile de plăcere pe care le-au resimțit și nu va mai rămâne decât ruina, regretul, întunecarea. Trebuie să încerce să facă un efort de stăpânire de sine; chiar dacă nu vor reuși chiar de la început, rezultatele vor veni încetul cu încetul; vor fi mândri de a fi fost capabili să învingă și se vor simți mai puternici.

Unii vor spune: “Dar cum să ne exersăm?” Nu este greu deloc, există atâtea ocazii în care tinerii se întâlnesc: pe stradă, la serviciu, la petreceri, în excursii, la diferite întâlniri, pe plajă… Și atunci, este firesc să simtă câteodată un elan trezindu-se în ei. Dar în loc să facă tot ce le stă în putință pentru a-și satisfacă cât mai grabnic dorințele, de ce să nu ia hotărârea să reziste și să facă un efort de sublimare? Da, să ia energia care s-a trezit în ei și să o ridice până la Cer, până la Mama Divină, până la Tatăl Ceresc… Făcând aceste exerciții timp îndelungat, vor ajunge cu timpul să dea acestor energii o cu totul altă orientare și să simtă ceea ce este cu adevărat dragostea spirituală.

Amintiți-vă, deasemenea, ceea ce v-am spus despre sacrificiu: că este periculos să renunțați la ceva: la un obiect, la o obișnuință, la o dorință, fără a le înlocui cu altceva, un alt obiect, o altă obișnuință, o altă dorință. De aceea dragostea nu trebuie niciodată refulată, ci trebuie înlocuit obiectul dragostei cu altul mai vast, mai luminos.

Să luăm un exemplu: un bărbat iubește o femeie și crede că nu se poate lipsi de ea. Dar această femeie nu este liberă, sau chiar el însuși este însurat, și deci nu pot trăi împreună fără ca aceasta să producă mari perturbări într-o familie. Cum va putea el să învingă această dorință? Foarte simplu, tot cu ajutorul femeilor: în loc să se limiteze la o singură femeie, trebuie să ia hotărârea în inima lui, în sufletul lui, de a iubi în același timp toate femeile. Va fi atunci atât de ocupat încât nu va mai avea timp să se țină nici măcar după una singură și astfel toate femeile îl vor salva. Bineînțeles că aceiași metodă este valabilă și în cazul unei femei. Este necesar să vă deprindeți să realizați această lărgire a conștiinței, altfel veți rămâne mereu împărțiți, în conflict cu voi înșivă. Și chiar dacă ați pierdut ființa iubită, dacă ea v-a părăsit sau a murit… nu trebuie să o înlocuiți cu alta, căci riscați să o pierdeți și pe aceasta, ci înlocuiți-o cu o mare dragoste îndreptată spre ceva ceresc, divin. Atunci calmul, liniștea se vor restabili în voi pentru că vidul vostru interior se va umple cu prisosință. Bineînțeles că, cu toate că este de dorit ca toată lumea să depună eforturi în acest sens, nu îi este dat oricui să poată să stăpânească cu adevărat forța sexuală pentru a întâlni dragostea superioară. De aceea, înainte de a vă avânta într-o astfel de încercare este bine să vă analizați și să vă cunoașteți cât mai bine. Dacă simțiți că aveți încă mare nevoie de plăcerile fizice, este de preferat să nu încercați să renunțați brusc la ele, căci astfel va fi mai rău. Dar dacă ați evoluat deja și simțiți nevoia de a avea trăiri mai subtile, mai spirituale, de a înțelege splendoarea lumii divine și de a ajuta oamenii cu dragostea voastră, puteți alege acest drum. Dar, vă repet, el nu este pentru toată lumea și eu nu sfătuiesc pe oricine să apuce pe acest drum, pentru că eu cunosc bine toate inconvenientele care pot să se producă. Ce se va întâmpla, de exemplu în cupluri, dacă unul din cei doi se va decide pentru a trăi o dragoste mai spirituală, în timp ce celălalt nu se poate lipsi de plăcerea fizică și face din asta o tragedie? Bineînțeles că eu voi fi cel vinovat. Știu că este un mare risc să vă vorbesc așa cum am făcut-o, sunt obligat însă să dau învățături celor care vor să evolueze și sunt conștient de pericolul la care mă expun de a fi greșit înțeles și de a-mi atrage ostilități.

Eu cer doar tuturor celor care mă ascultă să încerce să înțeleagă adevărul spuselor mele, să înțeleagă mai ales că nu am intenția de a strica familiile, ci doar aceea de a lărgi din ce în ce mai mult conștiința atât a bărbaților cât și a femeilor. Dacă concepția uzuală pe care unii oameni o au despre dragoste ar da rezultate bune, n-aș avea nimic de spus. Dar priviți puțin cum se petrec lucrurile: drame, sinucideri, crime, divorțuri… și chiar atunci când doi sunt împreună, deseori ei se gândesc unul la amantă, celălalt la amantul pe care îi au sau pe care le-ar plăcea să îi aibe. Aparent își sunt fideli unul altuia, dar în interiorul lor sunt pe cale să se înșele.

De aceea, chiar atunci când cineva nu se simte încă în stare să trăiască fazele elevate ale dragostei, el trebuie totuși să încerce să îmbunătățească ceva în felul lui de a iubi. Vă voi da o comparație. Aveți în fața voastră două sticle. Să presupunem că una reprezintă bărbatul și cealaltă femeia. Cum fiecare din ei nu contenește să extragă din celălalt, foarte repede ambele sticle se vor goli și nu mai rămâne decât ca ele să fie aruncate pentru a fi apoi înlocuite. Aceasta este ceea ce se petrece în concepția obișnuită privitoare la dragoste: se bea dintr-o sticlă care are un conținut limitat și când ea s-a golit, este aruncată. Cum trebuie făcut pentru ca aceste “sticle” să nu se golească niciodată? Este necesar ca fiecare dintre ele să fie legată la Izvorul infinit al dragostei: atunci nimic nu le va putea epuiza, ele vor fi mereu pline, alimentate pentru totdeauna de către apa Izvorului.

Aceasta înseamnă că, în loc să vă opriți asupra a ceea ce este superficial la o femeie sau la un bărbat, să îi iubiți spiritul, sufletul și astfel să vă conectați la ceva viu, ceva ce este deja legat la Izvor, la Dumnezeu. Astfel, dragostea voastră va dura pentru totdeauna: chiar și atunci când veți îmbătrâni, ridați, veți continua să vă iubiți, căci nu ați iubit trupul, ci o ființă care este reflectarea Divinității. Prin femeie, bărbatul o caută de fapt pe Mama Divină, el se ridică până la ea pentru a primi energii, lumină, bucurie. Prin bărbat, femeia se ridică până la Tatăl Ceresc.. și în acest fel dragostea lor nu va lua niciodată sfârșit. Dar dacă bărbatul și femeia se mulțumesc să se caute în planurile inferioare, să nu se mire dacă vor fi repede decepționați. Este normal, cum ar putea dragostea să dăinuiască când dincolo de trup nu mai există nimic altceva bun și frumos de iubit?

Priviți cum se petrec lucrurile în natură: tot ceea ce este întunecat, murdar, impur, are tendința de a se acumula în partea de jos și ceea ce este pur se ridică deasupra. La fel se petrec lucrurile și în ființa umană: și în el tot ceea ce este grosier se adună în părțile inferioare, în timp ce tot ce este ușor, pur, luminos, urcă către cap. De aceea ochii, urechile, gura, nasul, creierul sunt așezate în partea superioară, în timp ce alte funcții sunt plasate în partea inferioară. Acestor două părți fizice ale omului îi corespund cele două naturi ale sale, inferioară și superioară: personalitatea și individualitatea. Dragostea manifestată de personalitate, care nu se gândește decât să ia, să se ghiftuiască, este îmbâcsită cu elemente grosiere și întunecate. În timp ce dragostea manifestată de individualitate conține elemente de generozitate, de dezinteres, este pură și luminoasă…

Prin dragostea lor egoistă și senzuală, oamenii își transmit tot felul de elemente întunecate care îi împiedică să vadă limpede și să simtă senzațiile celeste. Bineînțeles, sunt liberi, se pot lăsa în voia tuturor poftelor lor, dar nu este în interesul lor! Dacă Inițiații au dat reguli și prescripții, n-au făcut-o pentru a le interzice plăcerile dragostei, ci pentru a-i împiedica să coboare prea jos în stări de conștiință inferioare, acolo unde nu vor mai putea primi nimic din binefacerile și minunile lumii divine.

De acum înainte, încercați să faceți eforturi pentru a înțelege această filozofie sublimă, căci ea este singura care îi învață pe bărbați și pe femei cum să-și utilizeze toate aceste elanuri pe care și le dau unii altora, toată această minune, fericire de a se contempla pentru a fi mereu inspirați și pentru a deveni niște genii, niște divinități.

Dar toate acestea nu le veți înțelege cu adevărat decât după ce le veți înțelege întâi înăuntrul vostru prin meditații și prin modificări interioare. Când veți fi reușit, vă veți afla în posesia tuturor bogățiilor pe care natura vi le-a pregătit, le veți putea folosi cu tot atâta precizie ca și cum v-ați afla într-un laborator: veți ști să folosiți elementele și forțele pentru propria voastră regenerare, iluminare și pentru cea a lumii întregi.

Tabla de materii

Cap.I Alchimia spirituală…………………………………………………1

Cap.II Arborele uman………………………………………………………3

Cap.III Caracter și temperament…………………………………………5

Cap.IV Moștenirea regnului animal…………………………………….7

Cap.V Teama………………………………………………………………..10

Cap. VI Clișeele………………………………………………………………13

Cap. VII Altoiul……………………………………………………………….16

Cap. VIII Utilizarea energiilor……………………………………………..19

Cap. IX Sacrificiul, transmutarea materiei…………………………..21

Cap. X Vanitate și glorie divină………………………….……………26

Cap. XI Orgoliu și smerenie……………………………………………..30

Cap,XII Sublimarea forței sexuale……………………………………..34