Alcatuirea Si Functionarea Regimului Comunității Legale

Capitolul II licenta

II Alcatuirea si functionarea regimului comunității legale

II.1.Alcatuirea comunitatii legale

II.1.1Bunurile comune

II.1.2.Bunurile proprii

II.1.3.Datoriile soților

II.2 Functionarea regimului comunitatii legale

II.2.1. Gestiunea bunurilor comune

II.2.2.Gestiunea bunurilor proprii

1.În cazul în care un soț dobândește un drept de creanță care îl îndreptățește să pretindă transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru.

S-a considerat că, într-o asemenea ipoteză, data dobândirii dreptului de proprietate este data dobândirii dreptului de creanța care îndreptățește la transmiterea proprietății.

Riguros, în realitate este vorba de două bunuri care intră succesiv în patrimoniul unuia dintre soți: dreptul de creanța este el însuși un bun chiar o anumită dată a dobândirii, iar dreptul de proprietate este un alt bun, care are o altă dată dobândirii. Faptul că dreptul de proprietate a fost dobândit în temeiul unui drept de creanță care la îndreptățit pe titular la dobândirea dreptului real nu are relevanță, deoarece este vorba de drepturi distincte, care se succed în timp. Problema calificări juridice se poate pune, de exemplu în cazul în care dreptul de creanța este dobândit înainte de căsătorie și aplicarea regimului comunității legale, iar dreptul de proprietate se dobândește în timpul căsătoriei și, deci, dreptul de creanță este bun propriu, dar dreptul de proprietate este bun comun, sau invers, dreptul de creanța este dobândit în timpul căsătoriei, dar dreptul de proprietate se transmite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, când dreptul de creanța este bun comun, dar dreptul de proprietate este bun propriu.

Practic, problema s-a pus în cazul contractului de constituire (antrepriza) a unei locuințe cu credit, încheiat în condițiile legii. Dreptul de proprietate asupra construcției nu se dobândește la data încheierii contractului de construire, deoarece, fiind vorba de un bun viitor, construcția nu există încă. În temeiul contractului de construire se dobândește un drept de creanță care îndreptățește la transmiterea proprietății asupra construcției, dreptul de proprietate se dobândește ulterior, la data procesului-verbal de predare-primire a construcției. Prin urmare, dacă se încheie contractul de constituire înainte de căsătorie, dar predarea-primirea locuinței are loc în timpul căsătoriei, dreptul de creanța este bun propriu, dar dreptul de proprietate asupra construcției este bun comun, excepția cazului în care prețul a fost achitat integral înainte de căsătorie, când dreptul de proprietate va fi bun propriu, chiar dacă predarea-primirea se face în timpul căsătoriei, având în vedere și principiul subrogației reale cu titlu universal. Aceasta era și soluția dată în practică judecătorească.

Un alt exemplu este acela în care, înainte de căsătorie, se încheie un antecontract de vânzare-cumpărare, urmat de perfectarea în timpul căsătoriei a contractului de vânzare-cumpărare. În temeiul antecontractului se dobândește un drept de creanță care îndreptățește la transmiterea dreptul de proprietate. Dreptul de creanța este un bun propriu, dar, întrucât transmiterea proprietății realizează în timpul căsătoriei, bunul va fi considerat comun.

2. Cazul bunurilor dobândite cu plata prețului în rate.

Într-o primă soluție, practica judiciara a considerat că natura juridică a bunului se determină în raport cu timpul în care se plătesc rațele (fie că este vorba de ratele prețului sau a creditului). Astfel, s-a decis ca, deși contractul de cumpărare încheiat înainte de căsătorie, dacă ratele sau cel puțin o parte din rate se achitau în timpul căsătoriei, în aceeași măsură bunul era comun. Ulterior, practica judecătoreasca a revenit la soluția din dreptul comun: data dobândirii bunului cumpărat este data încheierii contractului, în funcție de care se stabilește dacă bunul este propriu (dacă data dobândirii este înaintea căsătoriei) sau comun (dacă data dobândirii este în timpul călătoriei). Perioada plății ratelor nu are importanță pentru determinarea naturii bunului. Cu toate acestea, plata ratelor nu este lipsită de orice consecință.

dacă bunul este dobândit înainte de căsătorie, iar o parte din rate sunt plătite în timpul căsătoriei, bunul rămâne propriu, dar plata ratelor de către soțul proprietar poate influența contribuția sa la dobândirea bunurilor comune în ansamblul lor, în sensul diminuării acestei contribuții.

dacă bunul este dobândit în timpul căsătoriei, dar ratele nu au fost integral plătite înainte de desfacerea acesteia, bunul este comun, iar la partaj obligația de plată a restului ratelor va fi inclusă în pasivul mesei de împărțit.

Rezolvarea problemei este similară și în cazul imobilelor construite cu credit, când predarea construcției, bun viitor, are loc ulterior încheierii contractului de credit. Într-o asemenea ipoteză, interesează data procesului-verbal de predare-primire, data la care se dobândește dreptul de proprietate asupra imobilului.

3. Cazul bunurilor dobândite prin acte juridice afectate de modalități, respectiv termen și condiție.

Astfel, în cazul termenului, bunul dobândit în timpul căsătoriei printr-o convenție afectată de termeni este bun comun, deoarece termenul nu afectează însăși existența dreptului; tot astfel, bunul comun înstrăinat de soți printr-o o convenție afectată de termen nu mai face parte din comunitate.

În cazul condiției suspensive a bunului, bunul nu se consideră dobândit până nu se realizează condiția, dar, odată îndeplinită condiția, chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei, bunul va fi comun din momentul încheierii contractului, dat fiind efectul retroactiv al condiției, invers, bunul comun înstrăinat sub condiție suspensivă în timpul căsătoriei nu se va considera că a ieșit din comunitate cât timp nu s-a realizat condiția, dar, odată îndeplinită condiția, bunul se consideră că a ieșit din comunitate retroactiv, de la data încheierii contractului, chiar dacă realizarea condiției a avut loc după desfacerea sau încetarea căsătoriei.

În cazul condiției rezolutorii, bunul astfel dobândit este bun comun de la data contractului, însă dacă s-a îndeplinit condiția rezolutorie, drept de proprietate comună a soților este desființat cu efect retroactiv, bunul comun ale soților înstrăinat sub condiție rezolutorie nu mai face parte din comunitate, dar dacă se realizează condiția, contractul se desființează cu efect retroactiv și se va considera că bunul nu a ieșit niciodată din comunitatea soților.

Bunurile proprii ale soților

În contextul regimului matrimoniale de comunitate reglementată de Codul familiei, bunurile proprii ale soților aveau o serie de caracteristici, determinate de viziunea legiuitorului din epoca de a institui un regim de favoare pentru bunurile comune și unul restrictiv pentru bunurile proprii. Bunurile proprii reprezentau o excepție de la regulă potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, în sensul că anumite categorii de bunuri nu erau bunuri comune, ci bunuri proprii, având în vedere criterii precum: legătura strânsă pe care acestea o au cu soțul care la dobândit, afectațiunea bunului său subrogația reală. Categoriile de bunuri proprii sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

Categoriile de bunuri proprii prevăzute de Codul civil

Potrivit articolului 340 Cod civil, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

bunurile dobândite prin moștenire legală, legat, sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, care vor fi comune;

bunurile de uz personal;

bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitate;

drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le a înregistrat;

bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele științifice sau literală, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și altele asemenea bunuri;

indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;

Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;

fructele bunurilor proprii.

Dovada bunurilor

Dovada bunurilor comune

Potrivit articolului 343 alineat 1 Cod civil, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. Textul instituie prezumția de comunitate, cu privire la care se impun următoarele precizări:

prezumția de comunitate, fiind un mijloc de probă, nu se confunda cu comunitatea legală. Potrivit acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soți este bun comun, fără a fi nevoie să se facă dovadă că bunul a fost dobândit prin contribuția ambilor soți;

prezumția de comunitate este relativă, în sensul că se poate face dovada contrară, și anume că bunul nu este comun, ci este propriu, adică se încadrează în una din categoriile de bunuri prevăzute de articolul 340 Cod civil.

Dovada bunurilor proprii

Dat fiind că bunurile proprii reprezintă o excepție de la regulă comunității, calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii prezintă o importanță practică deosebită. De exemplu, în cazul unei acțiuni de împărțire a bunurilor comune, fiecare soț are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii și de ce nu fac obiectul împărțirii, de asemenea, oricare din soți poate cere și obține constatarea că unul sau mai multe bunuri sunt proprii; în cazul în care creditorul personal al unuia dintre soți a pornit urmărirea silită a bunurilor acestui soț, celălalt soț are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii și nu pot fi urmărite. În doctrină și în practica judecătoreasca să considerat că, în cazurile în care calitatea de bun propriu rezultă dintr-un act juridic încheiat de către un soț cu un terț, dacă soțul dobânditor trebuie să facă dovada calității de bun propriu a bunului astfel dobândit în raporturile sale cu celălalt soț, întrucât se poate folosi de orice mijloc de probă, rezultă că se deroga de la dreptul comun în ceea ce privește forma cerută de lege ad probationem și data certa. Aceasta înseamnă că, deși este vorba de un bun propriu, dobândit de unul dintre soți printr-un act juridic, dovada între soți se poate face cu orice mijloc de probă, chiar dacă, potrivit dreptului comun, este necesar un înscris ad probationem. De asemenea, deși exista un înscris în care figurează ambii soți ca dobânditori ai bunului, se poate face dovada contrară, în sensul că bunul nu este comun, ci propriu, prețul fiind plătit înainte de către părinții unuia dintre soți, care au înțeles astfel să-l gratifice pe copilul lor. Astfel spus, se poate face dovada peste un înscris, în sensul că, în realitate, s-a plătit un preț mai mare decât cel indicat în înscris. Soluția se menține în Codul civil articolul 343 aliniat 2, prevede ca dovadă că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la articolul 340 litera a), adică al bunurilor dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, dovada se face în condițiile legii. Prin urmare, se consacra expres soluția în sensul derogarea de la dreptul comun nu privește și forma cerută de lege ad validitatem. Textul se corelează cu prevederile articolului 309 alineat 3 Noul Cod de Procedură Civilă, care prevede că, în cazul în care legea cere formă scrisă pentru validitatea unui act juridic, aceasta nu poate fi dovedit cu martori.

Datoriile soților

Pasivul patrimoniului fiecăruia dintre soți cuprinde două categorii de datorii: datorii personale și datorii comune. În mod corespunzător, soții au două categorii de creditori: personali și comuni.

Calificarea datoriilor soților

Spre deosebire de bunurile soților, guvernate de regula potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar bunurile expres și limitativ prevăzute de lege, în materia datoriilor regulă care permite calificarea acestora este inversă: datoriile soților sunt prezumate a fi personale, iar comune sunt numai datoriile expres și limitativ prevăzute de lege.

Categoriile de datorii comune potrivit Codului civil

Conform articolului 351 Cod civil, soții răspund cu bunurile comune pentru:

obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

obligațiile pe care le-au contractat împreună;

obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;

repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.

Ca element de continuitate, se constată că, în linii generale, Codul civil menține categoriile de datorii comune reglementate anterior de Codul familiei.

A) Obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune [articolul 351 litera a) Cod civil]

Datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

obligația să fie asumata de unul dintre soți;

să fie vorba de o obligație în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea unui bun comun;

cheltuială să fie în legătura cu un bun comun.

B) Obligațiile contractate de soți împreună [articolul 351 litera b) Cod civil]

În temeiul acestui text, datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

obligația să fie asumata de soți, fie prin contract, fie prin act unilateral. Deși textul se referă expres la obligațiile „contractate”, aceiași trebuie să fi soluția și în cazul în care obligația asumată de soți printr-un act unilateral.

Obligația să fie asumata de soți împreună. Formula „împreună” trebuie înțeleasă în sens larg, astfel:

– Obligația poate fi asumată concomitent sau succesiv;

– Obligația poate fi asumată prin același sau prin acte separate;

– Obligația poate fi asumata sub modalități diferite (de exemplu, un soț se obliga pur și simplu, iar celălalt sub termen sau condiție);

– Obligațiile ambilor soți părți principale sau accesorii ori obligația unuia dintre ei este principala iar cealaltă accesorie;

– Obligația este comună fără deosebi după cum este divizibilă, solidară sau indivizibila;

– Obligațiile pot fi asumate fie direct, fie prin reprezentare. Un soț poate să-l reprezinte pe celălalt soț, în temeiul unui mandat.

C) Obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei [articolul 351 litera c) Cod civil]

Potrivit acestui text, pentru că datoria să fie comună, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

să fie vorba de obligația asumată, în orice mod;

obligația să fie asumata doar de unul dintre soți;

Cauza obligației să fie acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, în raport cu nivelul de viață al soților (de exemplu, este comună în temeiul acestei dispoziții legale obligația contractată de unul dintre soți pentru îngrijirea cu medicamente a celuilalt soț)

D) Repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul din soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin acestea, au sporit bunurile comune ale soților [articolul 351 litera d) Cod civil]

Codul civil a clarificat conținutul acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vederea prejudiciului cauzat unui terț, prin însușirea unui bun, indiferent de formă de proprietate. Sub incidența acestei prevederi legale, datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

prejudiciul să fie cauzat prin însușirea ilicită a unui bun. Noțiunea de „însușire” acoperă atât fapta penală, cât și delictul civil;

textul are în vedere numai bunul ca obiect al dreptului de proprietate, ci și a celorlalte drepturi, precum cele corespunzătoare dreptului de proprietate publică (dreptul de administrare, de concesiune sau de folosință)

faptul însușirii să fie săvârșit de unul dintre soți;

bunurile comune să fi înregistrat o sporire. „Sporul” trebuie înțeles în sens larg, atât ca achiziționare de noi bunuri sau mărirea valorii celor existente, cât și în sensul de evitare a scăderii valorilor bunurilor comune;

existența unei legături de cauzalitate între însușirea săvârșită de unul dintre soți și sporirea valorii bunurilor comune. Legătura de cauzalitate poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

ÎI.2 Funcționarea regimului comunității legale

Considerații generale privind gestiunea bunurilor comune

Una dintre cele mai importante probleme ale regimurilor comunitare, o constituie cea legată de gestiunea bunurilor comune.

La baza gestiunii bunurilor comune sta principiul egalității soților. Astfel din punct de vedere teoretic, pot fi concepute patru sisteme de gestiune a bunurilor comune: gestiunea comună (fiecare soț are dreptul de a participa la gestiunea bunurilor comune, alături de celălalt), gestiunea paralelă (fiecare soț are aceeași putere asupra bunurilor comune) și gestiunea separată (fiecare soț nu are putere decât asupra bunurilor proprii și asupra bunurilor comune pe care le-a dobândit). La acestea se poate adăuga, cu titlu excepțional, așa-numita gestiune exclusivă (un soț are o putere exclusivă, ținând seama de natura juridică a actului sau a bunului).

Gestiunea comună (cogestiunea). În cadrul acestui sistem, toate actele asupra bunurilor comune se săvârșesc de către cei doi soți împreună, fiind necesar, întotdeauna, consimțământul ambilor. Acest sistem asigura coeziunea patrimoniale dintre soți, pentru că, prin ipoteza, toate deciziile se iau în comun de către cei doi soți.

Gestiunea paralelă (concurența). Aceasta presupune că fiecare soț are, în principiu aceleași puteri asupra bunurilor comune. Acest sistem presupune că fiecare dintre soți are, în principiu, puterea de gestiona singur comunitatea de bunuri, altfel spus, fiecare este în egală măsură „șef al comunității”. Egalitatea dintre soți se traduce, așadar, printr-o independență reciprocă a lor în ceea ce privește gestiunea bunurilor comune. Fiecare soț poate săvârși acte asupra bunurilor comune în virtutea propriei sale puteri conferite de lege, iar nu și în calitate de reprezentant al celuilalt.

Gestiunea separată. Fiecare soț are putere doar asupra bunurilor proprii. Acest sistem prezintă un dublu inconvenient, pe de o parte, distruge orice spirit comunitar în timpul căsătoriei, pe de altă parte, prezintă serioase dificultăți practice, deoarece presupune să se determine pentru fiecare bun în parte care dintre soți l-a dobândit.

Cu titlu excepțional, așa-numita gestiune exclusivă, în care un soț are o putere exclusivă, ținând seamă de natura juridică a actului sau a bunului. Astfel sunt considerate că intră în sfera acestui mecanism legatul, partajul unei succesiuni care intră în comunitate (și care poate fi cerut doar de soțul moștenitor), actele de gestiune asupra bunurilor comune care au fost afectate exercitării profesiei unuia dintre soți și care nu pot fi făcute de către soțul care exercită profesia, fără nicio ingerință din partea celuilalt soț, sub condiția să fie vorba de acte curente.

Gestiunea bunurilor proprii

Potrivit articolului 342 Cod civil, fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii.

În absența unor dispoziții speciale privind modalitatea de realizarea a gestiunii bunurilor proprii, își vor găsi aplicarea mecanismele din dreptul comun, ținând seama însă, dacă este cazul, de regulile de protecție care configurează regimul primar imperativ, care prevalează asupra oricăror alte dispoziții; spre exemplu, dacă locuința conjugală este bun propriu al unuia dintre soți, acesta nu poate dispune totuși singur și discreționar de imobilul în cauză [articolul 322 aliniat 1 Cod civil].

Cu toate aceste excepții, fiecare soț exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor proprii, drepturile de administrare, folosință și dispoziție; fiecare soț poate să încheie deferite acte juridice fie cu terți, fie cu celălalt soț. Raporturile dintre soți, precum și din cele dintre fiecare soț și terți cu privire la bunurile proprii ale fiecărui soț sunt guvernate de dreptul comun. Un soț poate da un mandat general celuilalt soț pentru administrarea bunurilor sale proprii, după cum, potrivit dreptului comun, poate să-i dea un mandat special pentru înstrăinarea anumitor bunuri proprii. De asemenea, între soți, cu privire la bunurile lor proprii sunt aplicabile dispozițiile privind gestiunea de afaceri (articolul 1330-1340 Cod civil).