Alcaloizii

Medicina

Alcaloizii

Byadmin ianuarie 1, 2024

ALCALOIZII

CUPRINS

CAPITOLUL I: ALCALOIZII

1.1. Introducere

1.2. Istoric

1.3. Răspândire

1.4. Localizare

1.5. Structură

1.6. Clasificare

1.7. Extracție, identificare, dozare

1.8. Purificarea alcaloizilor

1.9. Identificare

1.10. Acțiune farmacotoxicologică

1.11. Toxicitatea alcaloizilor

CAPITOLUL II: SISTEMUL NERVOS CENTRAL

CAPITOLUL III: DROGURI CU PRINCIPII ACTIVE CU AZOT ÎN MOLECULĂ

CAPITOLUL IV: ALCALOIZI CU NUCLEU PIROLIC, PIROLIDINIC

4.1. Biogeneză

CAPITOLUL V: ALCALOIZI CU NUCLEU PIRIDINIC, PIPERIDINIC

5.1. Biogeneză

5.2. Prezentare plante

CAPITOLUL VI: ALCALOIZII CU NUCLEU PIRIDINIC LEGAT DE PIROLIDINĂ SAU PIPERIDINĂ

6.1. Folium Nicotianae. Frunză de tutun

6.2. Folium Hyoscyami. Frunză de măselariță

6.3. Cortex Chinae. Scoarță de China

CAPITOLUL VII: ALCALOIZI CU NUCLEU PURINIC

7.1. Semen Coffeae. Semințe de cafea

7.2. Nicotina

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

ALCALOIZII

Introducere

Alcaloizii sunt substanțe organice azotate, în general, de origine vegetală, heterociclice, alcaline, cu structuri chimice complexe și variate, care pot produce efecte fiziologice considerabile asupra omului și animalelor, în doze mari, chiar moartea.

La ora actuală, se cunosc, aproximativ 5000 de alcaloizi. Recent au fost puși în evidență și la unele specii de animale.

Spectrul prezenței alcaloizilor în lumea vegetală este deosebit de neuniform. La ciuperci există numai câteva specii la care se află alcaloizi, bunăoară în scleroții de la Claviceps purpurea se află ergotamina. Dintre Pteridophytae, numai familiile Equisetaceae și Lycopodiaceae au câteva specii care prezintă alcaloizi. De asemenea, la gimnosperme numai în familiile Ephedreaceae și Taxaceae există specii care conțin alcaloizi. Se apreciează că la angiosperm, este peste 20% din specii conțin aceste substanțe. În cadrul acestora, alcaloizii sunt fost răspândiți la dicotiledonate și, în mod deosebit, la familiile: Papaveraceae, Solanaceae, Rutaceae, Rubiaceae, Apocynaceae, Runanculaceae, Berberidaceae, Fabaceae, Loganiaceae, Lauraceae, Asteraceae, Lobeliaceae, Erytroxylaceae, Sterculiaceae etc. la monocotiledonate, alcaloizii se găsesc la specii din familiile Liliaceae și Amaryllidaceae. De remarcat, este faptul că o aceeași specie poate conține mai mulți alcaloizi. De exemplu, în opium, latexul de la specia Papaver Somniferul (macul), se află trei grupe de alcaloizi, iar în speciile genului Cinchona (arborii de chinină) se află într-o proporție mai mică sau mai mare, patru tipuri de alcaloizi principali: chinina, chinidina, cinconina, cinconidina.

În celule, alcaloizii se acumulează în sucul vacuolar în diferite forme: baze, săruri ale acizilor organici, combinații ale taninurilor, săruri ale acizilor anorganici. În ceea ce privește localizarea în plantă, aceștia se concentrază în diferite organe: frunze (Thea sinensis, Erytroxylon coca), semințe (Strychnos nus vomica, Cola sp., Theobroma cacao, Coffea arabica, Laburnum anagyroides etc) în fructe (Papaver somniferum), rădăcini, bulbi, rizomi (Aconitum tauricum, Colchicum autumnale, Atropa belladonna), scoarțe (Berberis vulgaris, Cinchona sp.), în flori (narcissus poeticus) și elemente florale (petale de Papaver rhoeas).

Cercetări moderne au demonstrat influența unor factori (condițiile de mediu, perioada de vegetație, zona geografică) asupra cantității de alcaloizi și, implicit, găsirea unor posibilități pentru sporirea cantității acestora în corpul plantelor.

Rolul fiziologic al alcaloizilor în corpul plantelor nu este încă elucidat. Se consideră că, alcaloizii ar constitui mijloace de apărare împotriva dăunătorilor. Alte opinii susțin participarea acestora în reacțiile celulare redox și în metabolismul plantei, ca surse de azot organic.

Acțiunea farmacologică a alcaloizilor este cunoscută și folosită din timpuri străvechi. În general, alcaloizii acționează asupra sistemului nervos, fie depresori sau paralizanți (morfina, codeina, rezerpina, scopolamina), fie ca stimulenți (cafeina, strichina). De asemenea, alcaloizii mai prezintă și alte acțiuni, ceea ce îi face să aibă o largă aplicabilitate în practica medicală: anestezică locală (cocaina), antiseptică (papaverina), antitumorală (vincristina, vinblastina), hipotensivă (rezerpina, vincamina), curarizantă (de relaxare a musculaturii striate) (tubucurarina) etc.

1.2. Istoric

Acțiunea toxică sau curativă a plantelor medicinale a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, încă din vremurile preistorice, dupa cum consideră arheologii Arlette Leroi Gourhan și Ralph Salecki. Aceștia au descoperit într-o zonă situată la nord de Bagdad, alături de rămașițe umane, de tipul celor din Neanderthal, urme de plante cunoscute pentru proprietățile lor medicinale. Or, după cum se știe omul din Neanderthal a trăit acum cel putin 60000 ani. Omul primitiv a separat produsele toxice, de cele folositoare pentru alimentație, el întâlnindu-se la fiecare pas cu diferite acțiuni și a căutat în jurul lor tot ceea ce îi putea alina durerile când era bolnav. Cucuta se cunoștea din vremea lui Socrate și grecii administrau o băutură cu extract de cucută condamnaților la moarte. Efectul stimulant al frunzelor de coca (Erytroxylon coca) era cunoscut de poporul incaș, care folosește aceste frunze pentru mărirea rezistenței fizice. Amerindienii cunoșteau de multă vreme rolul excitant și defatigant al frunzelor mestecate de coca, dar și efectele dezastruoase asupra organismului în momentul cînd era introdusă în organism în doze prea mari. Din acest motiv ei mestecau aceste frunze , în maniera indicată de practicile tradiționale, spre a înfrânge foamea și în special oboseala dată de distanțele imense. Poetul Abraham Cowley compune la vremea sa chiar un poem, dedicat virtuților acestei plante, care se încheie cu următoarele trei versuri:

Trei frunze ajung pentru 6 zile de marș

Omul din Quito înzestrat cu această provizie

Poate străbate întinșii Anzi, scăldați în nori.

Tot ei cunoșteau proprietățile antimalarice ale scoarței de Cinchona succirubra, după cum semnalează un călugar augustin, Calaugha, care în 1639 publică într-o carte religioasă apărută în Spania următorul fragment:

În regiunea Loxa crește un arbore pe care locuitorii îl numesc arborele de friguri, și a cărui coajă, de culoarea scorțișoarei, transformată în pulbere și administrată într-o cantitate echivalentă cu greutatea a două monede mici de argint și dizolvată într-o băutură, vindecă febra și accesele ei; ea a dat rezultate miraculoase în Lima .

Opiul, un produs rășinos obținut din capsulele macului, era folosit din cele mai vechi timpuri.În antichitate Teofrast, și Nicandros fac referințe la otrăvirea cu opiu, Nicandros fiind primul care ne lasă o descriere sumară a intoxicației: cel care bea o băutură în care intră și suc de mac, cade într-un somn profund; membrele i se răcesc, ochii devin ficși, o sudoare abundentă apare pe corp, fața devine palidă, buzele i se umflă, ligamentele maxilarului inferior se relaxează , unghiile devin livide, ochii îi cad în orbite. Cu toate acestea, nu trebuie să te sperii de acest aspect, însă trebuie să îi admistrezi repede bolnavului o băutură caldă, preparată din vin amestecat cu miere și să i se scuture corpul cu energie, astfel ca bolnavul să vomite.

Dioscorides, în secolul I e.n., cunoștea perfect metoda de colectare și preparare a opiului, iar recomandările sale pentru prepararea siropului de mac, numit diacodion, sunt în esentă nemodificate în farmacopeile moderne. Celebra băutură a zeilor din Olimp, cunoscută și sub denumirea de ambrozie, este mai mult ca sigur că nu a fost altceva decât un obișnuit decoct de hașiș.

Aceeași băutură investită cu aceleași virtuți de imortalitate o găsim și în mitologia hindusă sub denumirea de amrita. O altă băutură celebră a mitologiei elene -nephentes- și care mult timp a fost considerată ca fiind un produs al imaginației prodigioase a lui Homer, există ca atare. Această băutură dând uitare durerii și necazurilor, după cum se precizează în Odiseea, nu este decât un produs pe bază de opiu. Tot in Odiseea se precizează că această băutură intră în Grecia prin Elena, celebra soție a regelui spartan Menelaos, care la rândul ei, o primește de la egipteanca Polydamna, soția lui Thomis, căci în Egipt în special pământul roditor produce un mare număr de plante, unele salutare altele mortale. Grație papirusului descoperit in 1873 de Georg Moritz Ebers și care datează din anul 1550 î.e.n., respectiv din cea de a XVIII-a dinastie găsim dovezi incontestabile despre cunoașterea de către urmașii lui Amenophis I a virtuților halucinogene și sedative ale opiului. Acest papirus care pe bună dreptate poate fi considerat cel mai vechi tratat de medicină al omenirii, menționează existența a circa 700 de remedii, între care intră cele pe baza de opiu, toate consemnate in papirusul Ebers. Vechii cretani adorau pe o așa numită zeiță a macilor, care era Mnemosyne și care în același timp era și mama Muzelor, iar macul, respectiv Papaver somniferum, este după cum știm depozitarul a numeroase principii halucinogene. Plinius cel Bătrân descrie în celebra sa carte Istoria naturală efectele semințelor de mac, planta pe care o așează în categoria ierburilor care aduc înaintea ochilor fantome și iluzii distractive și agreabile.

Otrăvitorii de profesie din Evul Mediu întrebuințau adesea plante otrăvitoare ca belladona, pentru a produce un tip de intoxicație adeseori cu acțiune prelungită.

Acest fapt l-a determinat pe Linné să numească planta Atropa belladona, după Atropos, una dintre cele 3 ursitoare, cea care taie firul vieții. În anul 1817 farmacistul Sertürner, din Hanovra, atrage atenția asupra pricipului extras din opiu, pe care îl denumește morphium dupa Morfeu, zeul nopții și al somnului, care subliniază efectul de bază al morfinei.

1.3. Răspândire

Odată cu această descoperire, putem spune că începe cu adevărat studiul alcaloizilor, iar de acești compuși azotați își leagă numele numeroși oameni de știință: chimiștii și farmaciștii Pelletier și Caventou, Woskressenski, Dumas, Robiquet, Laurent, Gerhardt, Lassaigne, Roussin, Tanret. În 1818 Caventou și Pelletier descoperă stricnina, pe care o izolează din nuca vomică (Nux vomica). În 1820 Runge găsește chinina în scoarța de quinquina (Cinchona succirubra) și cafeina în cafea (Coffea arabica). În 1827 Gieseke reușește să extragă coniina din cucută (Conium maculatum), Passell și Reinmann separă nicotina (1828) din frunzele de tutun (Nicotiana tabacum), iar în 1831 Mein obține atropina prin tratarea belladonnei.

În majoritatea cazurilor, alcaloizii au fost izolați din Angiospermae, 10-15% din aceste plante putând sintetiza alcaloizii, unele familii având chiar o tendință pronunțată de biosinteză: Annonaceae, Apocynaceae, Asteraceae (subfamilia Senecioneae), Berberidaceae, Boraginaceae, Convolvulaceae, Erytroxylaceae, Loganiaceae, Magnoliaceae, Papaveraceae, Solanaceae, (Dicotiledonate), Amarylidaceae și Liliaceae (Monocotiledonate).

Cantitățile în care se găsesc alcaloizii variază în limite foarte largi, de obicei în plante se găsesc amestecuri de alcaloizi în care un alcaloid este majoritar. Alcaloizii au o răspândire inegală în organele plantelor:

atropina – 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;

chinina – prezentă numai în scoarță, lipsește în frunze.

Deși majoritatea alcaloizilor sunt izolați din regnul vegetal, s-a confirmat existența lor și în regnul animal: ordinul Urodales (salamandre), sau Anourales (broaște) genurile Buffo, Phyllobates ( potențial neurotoxic), Arthropode, Coleoptere, Neuroptere, Myriapode, Spongieri.

1.4. Localizare

Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub forma de săruri cu diferiți acizi (acid benzoic, citric, meconic, tartric. etc), sau în combinații tanice, însă se mai pot găsi și sub formă de baze cuaternare sau terțiare .

1.5. Structură

Alcaloizii au cel puțin un atom de azot heterociclic, acesta fiind de cele mai multe ori terțiar, mai rar cuaternar. Heterociclurile se pot condensa înizi în care un alcaloid este majoritar. Alcaloizii au o răspândire inegală în organele plantelor:

atropina – 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;

chinina – prezentă numai în scoarță, lipsește în frunze.

Deși majoritatea alcaloizilor sunt izolați din regnul vegetal, s-a confirmat existența lor și în regnul animal: ordinul Urodales (salamandre), sau Anourales (broaște) genurile Buffo, Phyllobates ( potențial neurotoxic), Arthropode, Coleoptere, Neuroptere, Myriapode, Spongieri.

1.4. Localizare

Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub forma de săruri cu diferiți acizi (acid benzoic, citric, meconic, tartric. etc), sau în combinații tanice, însă se mai pot găsi și sub formă de baze cuaternare sau terțiare .

1.5. Structură

Alcaloizii au cel puțin un atom de azot heterociclic, acesta fiind de cele mai multe ori terțiar, mai rar cuaternar. Heterociclurile se pot condensa între ele sau cu alte cicluri astfel încât moleculele alcaloizilor pot deveni de tip policiclic sau macrociclic. Datorită grefării pe nucleu a numeroase grupări funcționale, unii alcaloizi pot prezenta caracter fenolic (morfina), alții de tipul atropinei , reserpinei pot forma esteri, eteri (codeina) sau alcaloizi glicozidati (solanina din cartof). De obicei au activitate optică, fiind levogiri (cei mai des întâlniți și cu cea mai mare activitate farmacologică) sau dextrogiri, activitate imprimată de atomii de carbon ai acizilor cu care se esterifică: (acidul tropic, în cazul hiosciaminei și scopolaminei). Și orientarea substituenților în pozițiile S sau R conferă modificarea acțiunii farmacologice (chinina – 8S, 9R este antimalaric, în timp ce chinidina – 8R, 9S este antiaritmic clasa 1A, conform clasificării lui Vaughan Williams).

1.6. Clasificare

În mod curent alcaloizii se clasifică atât pe criteriul structurii chimice, cât și pe cel al originii lor. Astfel, alcaloizii cunoscuți se împart în următoarele categorii:

După precursorul biosintetic, alcaloizii pot fi grupați în :

1.7. Extracție, identificare, dozare

Trebuie ținut cont de natura și structura lor, astfel:

Antrenarea cu vapori de apă (alcaloizi volatili) se aplică pentru coniină, nicotină, sparteină.

Extracția cu solvenți apolari (benzen, cloroform, eter) se aplică alcaloizilor terțiari. Această operație cuprinde două etape:

1.deplasarea alcaloizilor sub formă de baze.

2.extracția propriu-zisă și purificarea (se efectuează la rece, prin agitare și extracție repetată, în aparat Soxhlet, iar la alegerea solventului trebuie ținut cont de toxicitatea acestuia, inflamabilitate, usurința recuperării acestuia pentru o refolosire ulterioară.

Extracția cu solvenți polari (alcool concentrat sau 40-70%) se efectuează la rece (macerare, percolare) sau la cald (refluxare).

1.8. Purificarea alcaloizilor

Are loc prin mai multe procedee:

Ușurința de deplasare a alcaloizilor bază în alcaloizi sare (cu ajutorul acizilor anorganici sau organici), sau din alcaloid-sare în alcaloid bază (prin alcalinizare la pH 8-9) și extracție cu solvent apolar;

Reținerea pe rășini schimbătoare de ioni, urmată de eluția de pe acestea cu acizi tari;

Precipitarea sub formă de iodomercurați, reineckați, picrați.

1.9. Identificare

Se face prin reacții de precipitare cu reactivii generali (care conțin metale sau metaloizi: mercur, bismut, tungsten, iod) reactivii generali de precipitare sint alcătuiți din

ioduri complexe;

acizi anorganici complecși;

săruri ale metalelor grele;

combinații organice sau anorganice.

Toți alcaloizii dau cu acești reactivi precipitate albe, galbene sau portocalii-brune.

Aceste reacții sunt specifice tuturor substanțelor azotate, dar și substanțelor neazotate care dau ioduri duble (cumarine, furanocromone, lignani), după cum există și alcaloizi care nu precipită cu acești reactivi (alcaloizii purinici). Există și reacțiile caracteristice (în general de culoare) care se folosesc pentru identificare:

reacția Vitali-Morin folosită pentru alcaloizii tropanici: în prezența HNO3 fumans și a KOH alcoolic, se formează esteri nitrici sau nitroderivați, violeți (în prezență de acetonă crește stabilitatea – reacție utilizată în fotocolorimetrie);

reacția murexidului – pentru alcaloizii purinici: clorat de potasiu în mediu de HCl (formare de acid purpuric), în prezență de amoniac se transformă în sarea de amoniu a acidului purpuric, de culoare roșie-violetă;

soluția de vanilal 1% în acid fosforic – identificarea glicoalcaloizilor;

reacția Oberlin Zeisel: sol. de clorură ferică 1-5% în mediu de acid percloric – alcaloizii din Rauwolfia;

radiațiile UV -alcaloizi din Chinae cortex după tratare cu acid formic.

1.10. Acțiune farmacotoxicologică

Unii cercetatori consideră că alcaloizii, datorită toxicității lor sunt substanțe de apărare ale plantelor împotriva dăunatorilor, ei fiind toxici pentru majoritatea animalelor (exceptie iepurii care pot consuma frunze de Atropa belladonna, fără a suferi intoxicații datorita prezentei unei enzime numita tropanon esteraza). Alții consideră alcaloizii ca depozitare a azotului organic, există și ipoteza că ar avea un anumit rol în transformarile biosintetice ale unor substanțe, sau mai nou că asigură protecția plantelor împotriva acțiunii nocive a oxigenului singlet O2. Datorită faptului că structura alcaloizilor este extrem de variată, și acțiunea lor este complexă:

SNC : alcaloizii stimulanți (cafeină, stricnină), depresoare (morfină);

SNV : alcaloizi simpatomimetici (cocaină efedrină), simpatolitici (yohimbină), anticolinergici (atropină), ganglioplegici (nicotină, sparteină);

receptori adrenergici, dopaminergici sau serotoninergici (alcaloizii din Secale cornutum);

Celulele maligne unde pot prezenta acțiune citostatică : vinblastina, vincristina);

Paraziți ( chinină).

1.11. Toxicitatea alcaloizilor

Sunt substanțe foarte toxice, în doze relativ mici. Ei pot acționa asupra diferitelor sisteme:

Vincristina are efecte neurotoxice centrale;

Vinblastina (alcaloid antimitotic) este un puternic leucopeniant și determină tulburări gastrointestinale și neurologice;

Aconitina este toxic al centrilor bulbari;

Chinina și morfina determină depresie respiratorie;

Cocaina și morfina determină farmacodependență.

CAPITOLUL II:

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos central:

1. creier;

2. SNC (creier+măduva spinării);

3. măduva spinării.

Sistemul nervos central (SNC) ocupă cea mai mare parte a sistemului nervos, și împreună cu sistemul nervos periferic, îndeplinește funcția de control al comportamentului. Dezvoltările din anii ‘50 din domeniul ciberneticii, au fost adoptate si de neuroștiințe, astfel încât SNC este văzut ca un sistem care are rolul de a procesa informații (senzoriale) și de a genera un comportament.

Dezvoltare. Sistemul nervos central își are originile în placa neurală, o regiune din ectoderm, stratul exterior dintre straturile embrionului. Tubul neural se diferențiază progresiv, mai întâi în măduva spinării (partea caudală) și în creier (partea rostrală), iar apoi creierul se diferențează în trunchiul cerebral și prozencefal. În final, trunchiul cerebral se divide în rombencefal și mezencefal, iar prozencefalul în diencefal și telencefal.

Sisteme de protecție. SNC beneficiază de o protecție sporită, atât mecanică cât și chimică, față de sistemul nervos periferic. El este acoperit de meninge, iar creierul este protejat de craniu, în timp ce măduva spinării este protejată de vertebre. Bariera hematoencefalică protejează creierul de virusuri sau substanțe care îi pot dăuna; doar cele mai mici molecule pot pătrunde în interiorul sau.

Evoluție.Modelul de bază pentru SNC se conservă de-a lungul evoluției vertebratelor: direcția de dezvoltare este spre o telencefalizare progresivă. În timp ce în creierul reptilian această regiune este doar un apendice al bulbului olfactiv, ea reprezintă majoritatea volumului creierului mamiferelor.

Sistem nervos vegetativ

Cerebral Peduncle= Peduncul cerebral Mesencephalic duct= Ductul mezencefalic Pituitary Gland= Glanda pituitarǎ Pineal Gland= Glanda pinealǎ.

CAPITOLUL III

DROGURI CU PRINCIPII ACTIVE CU AZOT ÎN MOLECULĂ

Plantele, ca și animalele, conțin numeroase componente cu azot în moleculă. Multă vreme s-a crezut că numai animalele sunt capabile să biosintetizeze substanțe azotate. Izolarea morfinei din opiu către Sertürner în 1904 a fost prima dovadă că și plantele conțin substanțe cu character “alcalin”.

Azi se știe că plantele nu numai că conțin numeroase substanțe azotate, dar că sunt singurele capabile să asimileze azotul anorganic, regnul animal fiindu-le tributar din acest punct de vedere. Plantele preiau din sol azotul fixat sub formă de combinațiuni organice, primul stadiu al acestui proces fiind biosinteza aminoacizilor. Plantele sunt singurele capabile să biosintetizeze toți aminoacizii, animalele trebuind să-și procure prin hrană aminoacizii esențiali.

Din aminoacizi, plantele își biosintetizează celelalte componente cu azot în moleculă. Unele din aceste componente sunt comune regnului vegetal și animal, altele sunt specifice plantelor. Acestea din urmă reprezintă marea majoritate a principiilor active din drogurile medicinale cu principii active cu azot în moleculă. Grupul cel mai important de substanțe azotate specifice regnului vegetal îl formează alcaloizii.

Delimitarea alcaloizilor față de alte substanțe cu azot în moleculă este dificilă și mai mult sau mai puțin convențională. În ultimul timp această delimitare, ca și clasificarea substanțelor cu azt în moleculă care dau naștere la confuzii când este vorba de delimitarea alcaloizilor, se face pe bază biogenetică. Aceste sunbstanțe se clasifică în alcaloizi propriu-ziși, pseudoalcaloizi, protoalcaloizi și amine biogene.

Alcaloizii propriu-ziși sunt baze cu azotul în heterociclu care au în structura lor scheletul unor aminoacizi, de regulă legați cu un alt fragment structural fără azot.

Pseudoalcaloizii au de asemenea în heterociclul, dar structura lor de bază nu se formează din aminoacizi.

Protoalcaloizii se formează, ca și alcaloizii propriu-ziși din aminoacizi, uneori legați de o altă particulă structurală, dar nu au azotul în heterociclu.

Aminele biogene sunt compuși cu structură simplă, ce se formează din aminoacizi, uneori numai prin simplă decarboxilare a acestora. Între aminele biogene și protoalcaloizi diferența constă mai ales în gradul de complexitate al structurii lor, protoalcaloizii având structura mai complicată ca aminele biogene. Unii autori care cuprind protoalcaloizii în grupa alcaloizilor propriu-ziși.

În afară de drogurile cu principiile active cu azot în moleculă specifice regnului vegetal și care din punct de vedere biogenetic fac parte dintre substanțele secundare, capitolul mai curpinde droguri care au importanță medicinală și farmaceutică pentru conținutul lor în substanțe cu azot în moleculă ce fac parte dintre substanțe fundamentale și anume dintre protide.

CAPITOLUL IV

ALCALOIZI CU NUCLEU PIROLIC, PIROLIDINIC

Alcaloizii cu nucleu pirolic, pirolinic, dar în special pirolidinic, având o structură simplă sunt destul de larg răspândiți.

Au fost găsiți în familiile Papaveraceae, Eriuthroxylaceae, Solanaceae, Umbeliferae, Piperaceae, Convulvolaceae, Valerianaceae.

4.1. Biogeneză

Alcaloizii cu nucleu pirolic, pirolidinic se formează pe mai multe căi, putând avea ca precursor ac.glutamic, prolină, ornitină sau putresceină.

Alcaloizii cu nucleu pirolic sunt întâlniți în droguri medicinale. Amintim peril-x-meticetona izolată din rădăcina proaspătă de Valeriana officinalis.

Dintre alcaloizii cu nucleu pirolidinic cei mai cunoscuți sunt higrina și cuschigrina. Ambii alcaloizi sunt lichizi și au fost găsiți în frunzele de Erythroxylon coca, Atropa belladonna și alte specii, făcând parte din alcaloizii secundari ai acestor droguri.

CAPITOLUL V

ALCALOIZI CU NUCLEU PIRIDINIC, PIPERIDINIC

Alcaloizii cu nucleu piridinic se cunosc foarte puțini. Un asemenea alcaloid este ricinina din Ricinus communis.

Este de fapt un derivat de dihidropiridină cu structura 1-metil-3-cian-4-metoxi-2-piridonă.

Alcaloizii cu nucleu piperidinic sunt mai numeroși. Unii dintre ei constituie principiile active ale unor droguri medicinale.

5.1. Biogeneză

Alcaloizii cu nucleu piridinic, piperidinic, ca și alcaloizii cu nucleu pirolic, pirolidinic, se formează pe mai multe căi biogenetice, după cum nucleul este substituit în poziția α și β. Alcaloizii cu substituienți în poziția β au ca precursor ac.nicotinic, care se biosintetizează fie din glicerol și ac.aspartic, fie din ac.antranilic, un produs de degradare al triptofanului.

Alcaloizii substituienți în poziția α, ca peleterina, lobelina, au ca precursor lizina care se ciclizează prin desaminare.

Pentru coniină s-a demonstrat și o biosinteză din acetat, prin încorporarea unei grupări amino la lanțul policetonic și ciclizare.

5.2. Prezentare plante

5.2.1. Herba Conii. Iarbă de cucută

Se obține de la specia Conium maculatum L.-cucută- (Umbelliferae).

Răspândire geografică. Specia este larg răspândită în Europa, Asia, America de Nord, Nordul și Sudul Africii. Crește pe marginea drumurilor, prin șanțuri, în locuri umbroase.

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol VI). Obținerea drogului. Mai de mult toată partea aeriană a fost oficinală. Astăzi nu se mai utilizează din cauza toxicității foarte maril. Se utilizau numai frunzele sau numai fructele.

Din punct de vedere farmacognostic aceste fructe mai prezintă interes și fiindcă pot constitui o substituire sau falsificare periculoasă a fructelor de Pimpinella anisum, sau a altor umbelifere.

Descrierea drogului. Drogul Herba Conii este format din tulpini, frunze și flori. Caracteristice pentru acest drog sunt moleculele de culoare brun-violaceae de pe tulpini și pațiolul frunzelor. Toată planta are un miros caracteristic de urină de șoarece.

Fructele sunt diachene, de obicei separate, ovoide.

Compoziție chimică. Umbeliferele conțin în general, uleiuri volatile, cumarine, flavone, cromone, compuși acetilenici. Conium maculatum este o excepție. Planta conține în toate părțile ei alcaloizi.

Alcaloidul principal este coniina sau cicutina, un lichid incolor, cu puternic caracter bazic, antrenabil cu vapori de apă. A fost unul dintre primii alcaloizi izolați (1827) și primul alcaloid preparat sintetic (1886).

Alături de coniină (α-propilpiperidină) s-au mai izolat derivatul metilat la azot, o bază nesaturată coniceina, tot luchide, și doi alcaloizi oxigenați, solizi, conhidrina și pseudoconhidrina, care au câte o grupare alcoolică secundară.

Conținutul în alcaloizi totali variază în plantă după organe și sezon. Fructele necoapte sunt cele mai bogate în alcaloizi: ele pot conține până la 2%. Fructele coapte nu conțin decât 0,7-1%, frunzele conțin în jur de 0,2%, iar tulpina numai 0,05%. Prin păstrare alcaloizii se degradează repede. Un drog vechi poate să nu mai conțină alcaloizi.

Acțiune farmaceutică, utilizare. Cucuta este o plantă foarte toxică, în special pentru om: 6-8 g de frunze pot provoca accidente mortale, toxicitatea sa era cunoscută și în antichitate. Se presupune că Socrate a fost omorât cu o decocție de cucută.

Coniina are o acțiune, întâi excitantă, apoi inhibantă a terminațiunii nervilor motori. În doze toxice se produce paralizia progresivă a mușchilor respiratori și moarte prin stop respirator.

Herba Conii a fost întrebuințată, într-o vreme, contra spasmelor organelor respiratorii, iar extractul de fructe sub formă de emplastru ca analgezic în nevralgii și dureri canceroase. Din cauza toxicității prea mari, azi nu se mai întrebuințează.

La noi specia este comună în toată țara. Ea poate fi cauza accidentelor mortale, mai ales la copii.

5.2.2. Cortex Granati. Scoarță de granată, sau de rodie

Se obține de la specia Punica granatum L.-granată, rodie-(Punicaceae).

Răspândire geografică. Specia este originară din nord-vestul Indiei, din Persia, Afganistan. Crește spontan și în Asia Mică și Grecia. A fost neutraliată în tot bazinul Mării Mediterane, unde este și mult cultivată.

Cultura acestei specii se practică din timpuri antice, fructele fiind consumate ca poame. Romanii considerau proveniența cea mai bună în Cartagina, de unde și numele de punica. Este cultivată și astăzi în aproape toate țările cu climă temperată.

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol. V).Obținerea drogului. În scop medicinal se recoltează toamna scoarța rădăcinii, de culoare gri-gălbuie, sau brun-roșcată, cu fața externă fisurată, iar cea internă netedă, fără miros, cu gust astringent, puțin amărui. Scoarța tulpinii, de aspect similar, prezintă lenticele.

Compoziție chimică. Scoarța conține alcaloizi cu structură foarte asemănătoare, ceea ce a făcut ca studiul și separarea lor să fie mult îngreunată. Primul alcaloid a fost izolat în 1878 de Tanret și denumit peletierină, atribuindu-i-se o structură aldehidică. Ulterior s-a constatat că peletierina este o substanță foarte instabilă și că ceea ce spa izolat ca alcaloid major este izopeletierina. Toți acești alcaloizi sunt lichizi.

Pseudopeletierina este un alcaloid cristalizat, înrudit biogenetic cu alcaloizii tropanici, fiind omologul superior al tropinonei.

Conținutul în alcaloizi total variază între 0,30-0,70% scoarța rădăcinii fiind mai bogată ca cea a tulpinii.

Pe lângă alcaloizi scoarța mai conține 20-22% tanin, ac.galic și ac.elagic.

Acțiune farmacologică, utilizare. Scoarța, prin conținutul în alcaloizi, are acțiune antihelmintică, cu deosebire eficace contra teniei. Acțiunea este cunoscută și utilizată încă din antichitate, fiind amintită de Dioscoride și Pliniu.

Componentul cel mai activ al scoarței este izopeletierina. Peletierina și pseudopeletierina sunt inactive. Preparatele galenice din scoarță sunt mai bine tolerate, ca alcaloizi izolați.

Scoarța conține o cantitate mare de tanin, care deși este iritant pentru mucoasa stomacală, fiind combinat cu alcaloizii, împiedică absorbția acestora de către organismul gazdă. Alcaloizii nu sunt lipsiți de toxicitate. Ei pot provoca greață, amețeli și tulburări vizuale.

Drogul nu se mai întrebuințează. A fost înlocuit cu un produs preparat din tanin în amestec cu circa 20% alcaloizi izolați din scoarță, și denumit Pelletirenium tanicum.

De notat este faptul că fructele nu conțin alcaloizi. Coaja lor este bogată în tanin, care le dă proprietăți astringente, dar ele sunt comestibile.

La noi, specia nu este cultivată, drogul nu se importă și nu se întrebuințează.

5.2.3. Herba Lobeliae. Iarbă de Lobelia inflată

Se obține de la specia Lobelia inflata L.- (Lobeliaceae).

Răspândire geografică. Specia este originară din estul Americii de Nord (SUA, Canada) unde crește spontan și este cultivată. Cultura sa este posibilă și în Europa.

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol IX). Obținerea drogului. Se recoltează toată partea aeriană la sfârșitul înfloririi, când o parte din capsule sunt deja formate și umflate. Se usucă la temperatură joasă. Temperatura ridicată provoacă pierdere în conținutul de alcaloizi.

Descrierea drogului. Drogul este format din 50-60% tulpini de culoare galben-verde, cu peri aspri, din frunze de un verde pal, oval-obloge, sesile, cu marginea crenelată și din flori de culoare albastră-liliachie cu caliciul umflat. Uneori conține și fructe. Mirosul slab, dar puțin iritant, iar gustul amintește pe acela al tutunului.

Compoziție chimică. Drogul conține un număr mare de alcaloizi înrudiți, dintre care s-au izolat până acum peste douăzeci. Structura acestor alcaloizi a fost elucidată de Wielad și colaboratori (1929-1939) care a obținut pentru prima dată lobelina cristalizată.

Alcaloizii sunt derivați de piperidină sau de N-metilpiperidină, cu substituienți în pozițiile 2 și 6, sau numai în 2, cei bisubstituienți putând fi simetrici sau nu. Alcaloizii pot fi grupați pe baza structurii lor de bază în alcaloizi bisubstituiți de tip lobelionol, lobelidion și lobelidiol și alcaloizi monosubstuiți de tip lobelol și lobelon. Numeroși alcaloizi din aceste grupe diferă între ei prin substituienții din pozițiile 8 și 10, prin prezența în inelul piperdinic a unei duble legături (acești derivați se denumesc cu prefixul izo-), prin prezența sau absența metilului legat la azot (cei lipsiți de metil se denumesc cu prefixul nor-), prin izometrie cis-trans și prin izometrie optică creată de carbonii din pozițiile 2,6 și uneori 8.

Alcaloidul cel mai important este lobelina, care este (-) cis difenil-8,10-lobelionol. În cantitate mai mare se mai găsesc și lobelanina (8,10-difenil-lobelidion) și lobelanidina (8,10-difenil-lobelidiol). Izolobinina (8-etil-10-fenil-dehidrolobelionol) este un compus nesaturat care prezintă de asemenea importanță pentru acțiunea farmacologică a drogului.

Conținutul lor în alcaloizii totali variază între 0,13-0,63%. Repartizarea lor pe organe este inegală. Organele cele mai bogate în alcaloizi sunt florile și capsule imature; urmează rădăcinile și tulpinile cu frunze.

Acțiune farmacologică, utilizare. Specia este cunoscută și utilizată de indienii din America de Nord încă din epoca precolumbină, pentru acțiunea sa emetică și ca succedaneu al tutunului, motiv pentru care se numește și tutun indian. Drogul a fost introdus în farmacopeea americană și apoi în Europa pe la începutul secolului al XIX- lea.

Lobelina este un excitant al sistemului nervos central, acționând asupra centrului respirator din bulb. În doze terapeutice mărește frecvența și amplitudinea mișcărilor respiratorii. Asupra ganglionilor acțiunea lobelinei este similară cu a nicotinei. Ceilalți alcaloizi au aceeați acțiune, dar de 2-3 ori mai slabă, având mai accentuată acțiunea emetică.

Alcaloizii, și în special lobelina, se degradează repede în organism. Administrarea cea mai eficientă este pe cale parentală, mai ales i.v. Lobelina este un analeptic respirator, utilizat ca medicament de urgență în dispnee, în asfixia noilor născuți și ca antidot în intoxicațiile cu toxice respiratorii. Stimularea respiratorie este de scurtă durată; de la jumătate la o oră.

Drogul Herba Lobeliae servește mai ales la extragerea lobelinei. Unele preparate galenice se utilizează însă ca anstiastmatice și expectorante. De această acțiune sunt răspunzători în principal alcaloizii de tip izo. La noi specia nu se cultivă, și drogul nu este oficinal.

5.2.4. Semen Arecae. Nucă de betel

Se obține de la specia Areca catechu L.-(Palmae)

Răspândire geografică. Specia este răapîndită în Indonezia și insulele din mările sudice. Se cultivă în India, Pakistan, Malaezia, Indochina, sudul Chinei, și în general pe coastele Asiei tropicale.

Descrierea plantei. Planta este un palmier de 10-20 m înălțime, cu buchet terminal de frunze penatisectate. Începe să fructifice după 5-10 ani și produce fructe de mărimea unui ou, la început verzi, apoi galbene-portocalii și roșii la maturitate. Fructul este o drupă fibroasă ce conține o singură sămânță.

Obținerea drogului. Se recoltează fructele la maturitate, 100-200 drupe de arbore, se îndepărtează pericarpul fibros, iar semințele sunt spălate, sau puțin fierte, în apă ușor alcalinizată, apoi uscate.

Descrierea drogului. Nuca de betel se prezintă sub forma unei mase dure, ovoide, de circa 2 cm diametru, cu suprafața externă de culoare brună cu dungi de culoare mai deschisă în formă de rețea. Este lipsită de miros, cu gust astringent, puțin amar.

Compoziție chimică. Nuca de betel conține 0,30-0,50% alcalolzi, derivați de piridină parțial hidrogenată, purtind în poziția β un carboxil liber sau esterificat. Pot fi considerați derivați ai acidului tetrahidronicotinic.

Alcaloidul cel mai important este arecolina, ce se găsește în proporție de circa 0,20%, și este farmacologic cel mai activ. Este un alcaloid lichid, ce se utilizează sub formă de bromhidrat cristalizat. Arecolina se obține astăzi și pe cale de sinteză. Este un alcaloid solubil în apă.

Alături de arecolină s-au mai izolat, guvacina sau ac. tetrahidronicotinic, arecaidina sau arecaldina care este N-metil-guvacină, ambele substanțe cristalizate, solubile în apă, și guvacolina sau metil-eterul guvacinei.

Semințele mai conțin 15-25% tanin catechic, 10-15% lipide, 5-10% protide, 50-60% glucide, mal ales manani și galactani, uleiuri volatile și gume.

Acțiune farmacologică, utilizare. Nuca de betel este de mult utilizată în China și extremul orient ca tenicidă. În Europa proprietățile sale antihelmintice au fost cunoscute abia la sfârșitul secolului al XlX-lea. Astăzi este utilizată mai ales arecolina sub formă de bromhidrat, ca vermicidă și tenifugă, în medicina veterinară. Arecolină are acțiune parasimpatomimetică directă, mărește prin urmare peristaltismul intestinal și prin aceasta provoacă totodată și evacuarea paraziților. În medicina umană se utilizează pentru acțiunea sa miotică în oftalmologie. Arecolină este activă administrată atât parenteral cât și peroral.

Semințele de Areca catechu sunt de mult întrebuințate în Orient la prepararea betelului, un masticator foarte răspândit în estul Asiei. Pentru prepararea betelului se folosesc semințe proaspete, pudrate cu var stins și învelit într-o frunză de Piper betle L. Prin mestecare, din cauza adaosului de var,, alcaloizii hidrolizează, și provoacă o secreție abundentă a salivei, care totodată se colorează în roșu din cauza taninurilor catechice.

CAPITOLUL VI

ALCALOIZII CU NUCLEU PIRIDINIC LEGAT DE PIROLIDINĂ SAU PIPERIDINĂ

Alcaloizi cu nucleu piridinic legat cu pirolidină sau piperidină au fost găsiți mai ales în fam. Solanaceae. Au fost identificați și în alte familii ca fam. Eguisetaceae, Lycopodiaceae, Papilionaceae, Chenopodiaceae, Valerianaceae, Asclepiadaceae, etc.

În structura lor, la inelul piridinic, în poziție β ,este legat un inel pirolidinic sau piperidinic, metilat sau nu la azot.

Biogeneza lor este similară cu a aloaloizilor piridinici și pirolidinici. Inelul piridinic are ca precursor acidul nicotinic, inelul pirolidinic ornitina, iar inelul piperidinic lizina.

6.1. Folium Nicotianae. Frunză de tutun

Se obține de la specia Nicotiana tabacum L. și Nicotiana rustica L, care prezintă numeroase varietăți cultivate, – tutun-(Solanaceae).

Răspândire geografică.

Cele două specii, Nicotiana tabacum și Nicotiana rustica, sunt originare din America de sud, și anume din Peru și Bolivia, unde erau și cultivate din timpuri străvechi de indienii precolumbieni. Prin cultură îndelungată s-au creat o serie de varietăți și hibrizi, foarte greu de sistematizat taxonomic. În comerț se deosebesc sorturi, nu după apartenența taxonomică, ci după țara de unde provin (tutun de Virginia, tutun de Macedonia etc).

Se cultivă atât în zona tropicală, care furnizează tutunul cel mai apreciat, cât și în zona subtropicală și temperată. Statele din America Centrală și de Sud, SUA, Java, Sumatra, Egiptul, Turcia, Grecia și sudul Rusiei sunt țările cu culturile cele mai importante.

Descrierea plantei.(Flora ESR, vol.VII). Obținerea drogului. Se recoltează frunzele la deplină dezvoltare, fie culegându-le bucată de bucată, fie secționând planta întreagă și detașându-le apoi de pe tulpină. Modul de uscare și de fermentare a frunzelor pentru a obține aroma caracteristică produsului pentru fumat, diferă de la o regiune la alta.

Descrierea drogului. Frunzele sunt ovale și acoperite cu peri tectori pluricelulari uniseriați, cu baza lărgită și peri secretori cu picior pluricelular și cu glanda uni sau pluricelulară. În mezofil se găsesc celule cu oxalat de calciu sub formă de nisip sau sub formă de macle.

Compoziție chimică. Principiile active ale drogului sunt alcaloizii dintre care cei mai importanți și caracteristici sunt nicotină, nornicotina și anabasina.

Nicotină este un alcaloid neoxigenat, lichid, incolor în stare pură, dar care la aer și lumină devine galben apoi brun. Are miros puternic, viros și gust acru, arzător. Nicotina este solubilă în apă și foarte solubilă în solvenți organici, volatilă și antrenabilă cu vapori de apă. Este o bază tare, puternic levogiră.

Pe lângă cei trei alcaloizi principali s-au găsit numeroși alți alcaloizi secundari înrudiți structural.

Conținutul total în alcaloizi diferă în diversele soiuri și varietăți în limite foarte mari: 0,05-10%. Diferă de asemenea proporția între cei trei alcaloizi principali, Se obișnuiește chiar ca speciile și varietățile de tutun să se grupeze în trei grupe, după cum unul din cei trei alcaloizi reprezintă alcaloidul principal.

În cultură se urmărește a se obține soiuri sărace în alcaloizi, sau în care predomină nornicotina, care este farmacologic mai puțin activă ca nicotina. Aceste soiuri sărace în nicotină se crează în interesul fumătorilor. Pentru utilizarea frunzelor de tutun în fitofarmacie, sau la extracția nicotinei, se crează soiuri bogate în acest alcaloid.

Acțiune farmacologică, utilizare. La descoperirea Americii localnicii utilizau frunzele de tutun de maniera în care se utilizează și astăzi: se masticau, se prizau și se fumau. Indienii utilizau însă frunzele și ca remediu medicinal, și cu această destinație au fost introduse în Europa, la început ca remediu universal, apoi pentru acțiunea lor narcotică, sedativă, nervoasă, diaforetică și emetică. În medicina modernă drogul este puțin întrebuințat.

Nicotina, ca alcaloid izolat, prezintă însă un mare interes farmacodinamic, prin acțiunea sa asupra sistemului nervos central și asupra ganglionilor vegetativi. În doze mici, nicotina stimulează sistemul nervos central și mai ales centrii respirator, vasomotor și al vomei din bulb. La doze mari, după efectul stimulator apare un efect inhibant și moartea prin paralizia centrului respirator. Asupra ganglionilor vegetativi, simpatici și parasimpatici, are de asemenea întâi o acțiune excitantă, apoi paralizantă. Nicotina este un alcaloid foarte toxic, doza mortală la om fiind de circa 0,06 g.

Nicotina, și prin ea și tutunul, au acțiune insecticidă și vermifugă, în care scop sunt utilizate în medicina veterinară și mai ales în fitofarmacie. Pentru combaterea insectelor daunătoare plantelor se folosesc frunzele sub formă de pudră, dar mai ales ca extract foarte bogat în sulfat de nicotină (10-20%), ce se obține prin extragerea resturilor de frunze și pețiol din industria tutunului. În SUA se consideră că necesarul de nicotină utilizată în acest scop este de 500 tone anual.

La noi specia este cultivată în regiunile de câmpie ale țării în scopul producerii de frunze pentru industria tutunului.

6.2. Folium Hyoscyami. Frunză de măselariță

Se obține de la specia Hyoscyamus niger L.-măselariță (Solanaceae).

Răspândire geografică. Specia originară din Asia, este răspândită în aproape toată Europa, în Asia Centrală și Occidentală, Africa septentrională. A fost introdusă și în America de Nord.

Crește pe maidane, la marginea drumurilor, pe taluzuri, în soluri nisipoase.

Se cultivă în numeroase țări europene, în SUA, Canada.

Descrierea plantei. (Flora RSP.,vol.VII). Obținerea drogului. Se recoltează frunzele în timpul înfloririi și se usucă repede, la umbră sau la căldură artificială cu bună ventilație.

Descrierea drogului. (FR.IX). Compoziție chimică. Frunzele conțin alcaloizi tropanici în proporție de 0,05-0,10%. Alcaloizii principali sunt hiosciamina și scopolamina, aproape în părți egale.

Ca bază volatilă frunzele conțin tetrametilputresceină în cantitate destul de mare. Scopoletina se găsește numai în urme.

Acțiune farmacologică, utilizare. Specia a fost cunoscută și utilizată mai ales în Evul Mediu ca remediu calmant și hipnotic și ca ingredient în alifiile vrăjitoarelor. Astăzi este puțin utilizată în terapeutică sud formă de extract sau tinctură.

Acțiunea generală a frunzelor și a preparatelor din frunze este aceeași ca a frunzelor de mătrăgună, dar mai slabă, fiindcă și conținutul în alcaloizi este mult mai mic. Prezența scopolaminei în proporție mult mai mare le conferă o acțiune depresivă a sistemului nervos central, ușor hipnotică, fapt pentru care sunt recomandate în nevralgii.

Pentru uz extern, ca analgezic, se prepară Oleum Hyoscyami, care este un macerat de frunze în ulei.

La noi specia este comună în toate regiunile țării. Se cultivă în mică măsură.

Folium Hyoscyami este un drog oficinal. Industria de medicamente prepară din frunze tinctură, extract uscat și Oleum Hyoscyami.

6.3. Cortex Chinae. Scoarță de China

Se obține de la diverse specii de Cinchona și hibrizi ai acestora, dar mai ales de la speciile Cinchona succirubra Pavon, Cinchona calysaya Weddell, Cinchona officinalis L. și Cinchona ledgeriana Moens. – arborele de chinină – (Rubiaceae). Denumirea de china vine de la numele indian kina, care însemnează scoarță.

Răspîndire geografică. Speciile sunt originare din regiunea munților cordilieri din nordul Americii de Sud, din Bolivia, Peru, Ecuador,Venezuela, unde cresc și astăzi la înălțimi de 1000-3500 m.

La sfârșitul secolului trecut, specii de Cinchona au fost introduse în cultură în India și Ceylon, apoi în Java, unde cultura lor s-a extins. În timpul celui de al doilea război mondial au fost introduse și în regiuni tropicale din Africa, în Madagascar, Camerun, Tanganica. Astăzi numai o mică cantitate din produsul comercial provine din regiunea de origine a speciilor. Înainte de al doilea război mondial, 90% din necesarul mondial se obținea din Java.

Descrierea plantei. Speciile de Cinchona sunt arbori sau arbuști de 15-20 m înălțime, ce cresc răsleți; nu formează păduri. Frunzele sunt opuse, pețiolate, prevăzute la bază cu două mici stipele caducel. Limbul este întreg, eliptic sau oval, cu nervațiune penată. Florile sunt regulate, pe tipul 5, de culoare albă sau roz, plăcut mirositoare, grupate în cime terminale. Fructul, o capsulă mică ovală, conține numeroase semințe.

Obținerea drogului. Se recoltează scoarța trunchiului, a ramurilor și chiar a rădăcinilor. Astăzi produsul comercial se obține numai din cultură, de la hibrizi foarte bogați în alcaloizi, care pot fi recoltați deja la 6-7 ani. Înainte, din flora spontană, se recolta numai scoarța arborilor de 15-25 ani. Arborii tineri sunt desrădăcinați cu tractorul și decojiți cu toporul, apoi cu cuțite de os sau de oțel inoxidabil, din cauza prezenței taninurilor. Se usucă la soare sau la aer cald. Descrierea drogului. (FR IX). Compoziție chimică. Din scoarța de china de diferite proveniențe s-au izolat circa 25 alcaloizi. Dintre aceștia cei mai importanți sunt chinina, chinidina, cinconina și cinconidina.

Structura lor cuprinde un nucleu chinolinic, legat printr-o punte hidroximetilenică cu un nucleu, chinuclidinic La nucleul chinuclidinic, în poziția 3, se găsește un lanț vinilic orientat cis față de puntea C7-C8.

Molecula acestor alcaloizi conține patru carboni asimetrici, cei din pozițiile 3,4,8 și 9. Teoretic pot exista 24 =16 izomeri. În natură s-au găsit însă numai izomerii dați de asimetria carbonilor din pozițiile 8 și 9, carbonul din poziția 4 fiind imobilizat într-un sistem biciclic, iar vinilul din poziția 3 având o configurație constantă.

În configurația chininei și cinconidinei, radicalul cu nucleul chinolinic de la carbonul din poziția 8 este orientat trans în raport cu puntea C2-C3, cei doi alcaloizi fiind levogiri, iar în configurația chinidinei și cinconinei acest radical este orientat cis, cei doi alcaloizi fiind dextrogiri.

Stereoizomerii chinina și chinidina, conțin în structura lor, spre deosebire de stereoizomerii cinconina și cinconidina, o grupare metoxilică la carbonul 6’ al nucelulut chinolinic.

Izomerii dați de asimetria carbonului 9 sunt denumiți cu prefixul epi. Dintre epibaze s-au izolat epichinina și epichinidina.

Chinina este o substanță cristalizată în ace fine, incoloră, inodoră și foarte amară, foarte puțin solubilă în apă, solubilă în solvenți organici, cloroform, eter, alcool.

În plantă alcaloizii se acumulează în special în scoarță. Frunzele conțin de asemenea alcaloizi, dar cu nucleu indolic, de tipul cinconaminei. Conținutul scoarței în alcaloizi variază cu specia și proveniența, între 3-15%. Raportul între alcaloizi variază de asemenea. În scoarța speciei Cinchona ledgeriana, chinina reprezintă mai mult de 80% din totalul de alcaloizi, pe când în scoarța speciei Cinchona succirubra cinconina și cinconidina reprezintă mai mult de 50% din total. Chinidina nu reprezintă niciodată mai mult de 1% din total.

În celula vie, alcaloizii se găsesc legați cu ac.chinic și tanin catehic, numit ac.chinotanic Acesta din urmă se găsește în proporție de 3-5% și în timp se transformă în flobafene numite ”roșu de china”, ce dau culoarea caracteristică a drogului.

Scoarța mai conține o glicozidă amară, numită chinovosidă sau chinovină, ce se dedublează prin hidroliză în chinovoză, care este 6-desoxi-glucoză, și ac.chinovic, o triterpenă pentaciclică de tip α-amirină, cu două grupări carboxilice. Chinovina, alături de alcaloizi, contribuie la gustul amar al drogului.

Acțiune farmacologică, utilizare. Scoarța de china se pare că n-a fost utilizată de indienii băștinași înainte de venirea spaniolilor. Înainte de venirea lor nici malaria nu era cunoscută în acele regiuni. Despre descoperirea acțiunii antimalarice a scoarței de china s-au scris multe istorii. Probabil că gustul foarte amar al scoarței a contribuit la această descoperire, fiindcă în medicina europeană era înrădăcinat , încă din antichitate, principiul de a asocia gustul amar cu acțiunea febrifugă scoarța de china a fost introdusă în Europa și utilizată ca febrifugă de prin anul 1640, sub diverse forme galenice. După ce s-a constatat însă după izolarea chininei (1820) că alcaloizii sunt răspunzători de această acțiune, preparatele galenice au fost înlocuite cu chinina.

Acțiunea cea mai importantă a scoarței de china și a alcaloizilor ei este acțiunea toxică protoplasmatică, ce se maniestă mai alea asupra protozoarelor (amoebe, infuzori, parameci, plasmodii etc). Chinina, a cărei acțiune antimalarică a fost stabilită prin anul 1880, poate fi considerată printre primele chimioterapice utilizate. Până la obținerea preparatelor sintetice specifice, ca atebrina și plasmochina, scoarța de china și chinina au fost singurele remedii contra malariei, această boală necruțătoare care și astăzi este în unele regiuni de pe glob endemică.

Cei patru alcaloizi principali au acțiune practic similară. Diferența între acești stereoizomeri nu este așa de pronunțată ca în cazul altor substanțe naturale. Totuși chinina are acțiunea antimalarică cea mai pronunțată. Ea acționează mai ales asupra formelor asexuate și tinere din sânge ale hematozoarului paludismului (Plasmodium falciparum, Plasmodiura malariae etc); este prin urmare o schizontocidă hematică. Chinina și scoarța de china au și o acțiune antipiretică care se manifestă în stări febrile de altă natură decât malaria, și se explică printr-o acțiune depresivă a centrilor termoregulatorie. În doză terapeutică, nu au acțiune hipotermizantă asupra omului sănătos. Având și acțiune ușor analgezică chinina se recomandă adeseori în stări gripale. Asupra inimii chinina are acțiune bradicardizantă, iar asupra uterului, acțiune ocitocică. În doze foarte mari e avortivă.

Chinina se administrează pe cale bucală; pe cale parenterală este foarte iritantă. Pentru această acțiune iritantă locală, se utilizează în tratamentul varicelor ca sclerozant. În doze mari, chinina deprimă sistemul nervos central, ceea ce explică tulburările senzoriale în caz de supradozare.

Dintre ceilalți alcaloizi, chinidina a găsit utilizare terapeutică, pentru acțiunea sa mai pronunțată asupra inimii. Ea diminuează excitabilitatea inimii, având efecte bune în aritmii. Este un regulator al ritmului cardiac.

Scoarța de china și preparatele sale galenice nu mai sunt utilizate astăzi ca antimalarice. Ele intră însă în componența prepatatelor tonice amare, astringente. Scoarța este utilizată și în industria vermuturilor și a băuturilor amare.

Administrarea prelungită de chinină poate duce la simptome de intoleranță, cunoscute sub numele de cinconism. Se manifestă prin cefalee, greață, tulburări auditive și vizuale, tulburări cardiovasculare. Chinina, ca și preparatele de scoarță de china, pot provoca fenomene alergice cu manifestări cutanate. Persoane foarte sensibile pot face asemenea manifestări alergice chiar consunând băuturi aperitive ce conțin scoarță de china.

La noi scoarța de china este un drog oficinal. Industria noastră prepară din scoarță extract fluid și uscat, precum și tinctură. Chinina și chinidina, substanțe de import, sunt de asemenea oficinale.

CAPITOLUL VII

ALCALOIZI CU NUCLEU PURINIC

Nucleul purinic poate fi considerat o condensare între un inel pirimidinic și unul imidazolic. Numele de purină derivă de la numele vechi al acidului uric (purum uricum), care a fost primul derivat purinic izolat încă în 1776. Derivații purinici sunt răspândiți atât în regnul vegetal, cât și în cel animal și joacă un rol deosebit pentru fiziologia ființelor vii. Adenina și guanina de exemplu, sunt componenți indispensabili ai acizilor nucleici, absolut necesari pentru orice celulă vie.

Alcaloizi cu nucleu purinic se cunosc foarte puțini (mai puțin de 10). Dintre aceștia cei mai importanți și terapeutic utilizați sunt cafeina, teofilina și teobromina. Ei sunt derivați ai xantinei, care este 2,6-dioxipurina. Ea poate exista sub două forme tautomere, ceto-enolice. Alcaloizii sunt derivați N-metilați ai xantinei. Cafeina este 1, 3, 7-trimetil-xantina, teofilina este 1, 2, 3-dimetil-xantina, iar teobromina este 3, 7-dimetil-xantina.

Cu toate că acești alcaloizi au în nucleul lor patru atomi de azot, nu au caracter pronunțat bazic. Caracterul bazic eate dat de grupările NE, dar din cauza posibilității de a reacționa sub formă enolică, pot manifesta și caracter ușor acid, și să dea săruri cu bazele. Singură cafeina are toate trei grupările NH metilate și nu poate forma tautomeri enolici. Bazicitatea sa însă este totuși foarte mică. De aceea nu toți autorii clasifică acești derivați printre alcaloizi.

Alcaloizii purinici au fost găsiți în regnul vegetal în familii foarte îndepărtate taxonomic. Așa de exemplu în fam. Rubiaceae, Sapindaceae, Sterculiaceae, Aquifoliaceae, Geraniaceae, etc. În celula vie ei nu se găsesc sub formă liberă, ci legați cu diverși alți componenți, și pot fi puși în libertate numai pe cale fermentativă sau prin torefiere.

Biogeneză. Alcaloizii purinici sunt biosintetizați din aceeași precursori ca orice bază purinică întâlnită în sistemul biologic și anume din unități structurale și grupe moleculare mici, ce se grupează în jurul glicocolului.

Acțiune farmacologică, utilizare. Alcaloizii purinici stimulează sistemul nervos central, intensificând funcțiile intelectuale, stimulând activitatea motorie și scăzând oboseala. Ei stimulează de asemenea centrii respirator și vasomotor din bulb. În doze mari provoacă creșterea excitabilității reflexe și chiar convulsii.

Asupra inimii au acțiune de stimulare directă, toate funcțiunile inimii fiind influențate pozitiv. Provoacă totodată dilatarea vaselor coronariene.

Alcaloizii purinici au și acțiune diuretică, îmbunătățind circulația renală printr-un mecanism complex.

Aceste acțiuni generale ale ale aloizilor purinici sunt diferențiate ca intensitate la cei trei reprezentanți mai importanți.

Cafeina are acțiunea cea mai puternică asupra sistemului nervos central, mărind capacitatea de concentrare, rezistența la oboseală și favorizând reflexele prompte. Mărește forța absolută a inimii și dilată vasele coronariene. Moțiunea diuretică este mai slabă ca a celorlalți alcaloizi purinici. Cafeina produce stimularea secreției gastrice și la administrare prelungită poate duce la ulcer gastric.

Teofilina este cea mai activă asupra aparatului cardiovascular. Ea stimulează miocardul direct, cu creșterea amplitudinii și a frecvenței bătăilor inimii. Acțiunea diuretică este cea mai puternică, dar de scurtă durată. Are acțiune relaxantă asupra mușchilor netezi la nivelul vaselor, a căilor biliare și bronchiilor. De aceea teofilina se recomandă în tratamentul colicilor biliare sau renale, în astm bronșic, în insuficiență cardiacă. Acțiunea asupra sistemului nervos central este slabă.

Teobromina are acțiune diuretică mai slabă ca a teofilinei, dar de lungă durată. Acțiunea sa asupra sistemului nervos central este de asemenea slabă.

7.1. Semen Coffeae. Semințe de cafea

Se obține de la specia Coffea arabica L. și alte 6pecii de Coffea cultivate, – arborele de cafea- (Rubiaceae).

Răspândire geografică. Specia Coffea arabica nu este originară din Arabia, ci de pe platourile înalte ale Etiopiei, unde se găsește și acum în flora spontană. Se cultivă în numeroase regiuni cu clima tropicală din Africa, Asia, America, Indonezia, în regiuni muntoase. Țările cele mai mari producătoare de cafea sunt Brazilia, Columbia, apoi Angola, Mexic, San Salvador, Indonezia, Guatemala și Uganda.

Descrierea plantei. Specia este un mic arbore de 5-6 m înălțime, care în cultură este menținut sub formă de arbust, pentru a da cât mai mulți lăstari și a mări astfel producția. Frunzele sunt persistente, ovale, lucioase, iar florile albe sunt grupate câte 8-15 la subțioara frunzelor. Fructul este o drupă ovoidă sau globuloasă, roșie la maturitate, cu două semințe într-un mezocarp cărnos și dulce.

Obținerea drogului. Se recoltează fructele la maturitate, manual. Pentru a obține semințele debarasate de mezocarpul cărnos de endocarpul pergamentos și de tegumentul seminal, există două procedee:

procedeul pe cale umedă constă în îndepărtarea mezocarpului la fructele proaspete în mod mecanic, cu o mașină specială. Pentru îndepărtarea resturilor de învelișuri, se supun unei fermentații bacteriene, în care timp se produc unele modificări în componența chimică a semințelor și deci în gustul și mirosul lor. În final se spală și se usucă;

procedeul pe cale uscată constă în prelucrarea fructelor după ce întâi au fost uscate. Îndepărtarea învelișurilor semințelor se face mecanic cu aparate speciale, printr-o singură operație.

Pentru a fi utilizate, semințele se torefiază.

Descrierea drogului. Semințele de 10-15 mm lungime și 6-8 mm lărgime, cuprind un albumen cornos, cu suprafața netedă, convexă pe fața dorsală, plată pe fața ventrală care este crăpată longitudinal în dreptul hilului. Embrionul scurt este inclus în albumen. Cafeaua netorefiată este de culoare galbenă-verzuie, fără miros, cu gust acru-amar.

Compoziție chimică. Cafeaua verde conține 0,7-2,5% cafeina și urme de teobromina, xantină, guanină, adenină. Cafeina se găsește legată cu ac.clorogenic sub formă de clorogenat de cafeina și potasiu. Cafeaua este foarte bogată în derivați cafeilchinici (5-10%), între care ac.clorogenic este componentul major. Boabele de cafea mai conțin 10-15% lipide, 5-8% glucide, 3-5% tanin și circa 1% trigonelină, o betaină a acidului nicotinic.

Prin torefiere se produc modificări în compoziția chimică. Cafeina se eliberează din complexul cu ac.clorogenic și în parte se volatilizează. Acizii clorogenici se distrug în parte, rămănând doar 3-4%. Glucidele de asemenea sunt modificate, contribuind la aroma specială a semințelor torefiate. Această aromă specială se datorează așa-zisului ulei de cafea sau cafeon, care se formează în timpul torefierii și are o compoziție foarte complexă, în care s-au identificat, acizi volatili, ca ac.valerianic, fenoli, aldehide ca furfurol, cetone ca acetonă, derivați azotați ca metilamină, piridină etc.

Acțiune farmacologică, utilizare. Cu toate că în Etiopia cafeaua era cunoscută și consumată ca băutură din cele mai vechi timpuri, ea n-a fost cunoscută nici de greci, nici de romani. În Europa a fost adusă din Orient abia la începutul secolului al XVI-lea. Azi, obiceiul de a bea cafea este răspîndit în toată lumea.

Semințele de cafea torefiate sunt utilizate ca băutură pentru acțiunea lor excitantă asupra sistemului nervos central cauzată de cafeină. Cafeaua este și un stimulent cardiac, dar poate da și palpitații și este contraindicată hipertensivilor. Provoacă adeseori insomnii, tulburări nervoase și gastrice. La unele persoane se observă obișnuință și veritabilă stare de necesitate.

În acțiunea fiziologică a cafelei, în afară de cafeină mai intervine acidul clorogenic, care are acțiune diuretică și coleretică. Totodată este și iritant al stomacului. Produsele de pirogenare din cafeaua torefiată, intervin și ele în acțiunea fiziologică, iritantă a cafelei.

Cafeaua solubilă, care permite prepararea instantanee a băuturii, se obține prin extragerea semințelor torefiate cu apă la cald și sub presiune și concentrarea lichidului extractiv și deshidratare prin liofilizare. Acest produs conține circa 4% cafeină.

Cafeaua decafeinizată se prepară din semințe verzi, prin extragerea lor cu solvenți clorurați, prin procedee foarte delicate ce fac obiectul unor brevete.

Abuzul de cafea poate duce la o lentă intoxicare cronică, ce se manifestă prin simptome de insomnie, hiperexcitabilitațe, tahicardie, tulburări respiratorii, tremur al mâinilor, simptome ce dispar odată cu suprimarea consumului de cafea.

La noi cafeaua nu este un drog oficinal dar se importă. Cafeina este oficinală.

7.2. Nicotina

Nicotina, principalul constituent din Nicotiana tabacum, face parte din clasa alcaloizilor pirolidinici. Datorită neurotoxicității sale, a fost utilizată mai întâi ca insecticid. În prezent, nu are valoare terapeutică, însă se folosește pentru determinarea tipului de receptor (este agonist al receptorilor nicotinici).

7.2.1. Istoric

Pare paradoxal, dar nu s-a fumat tutun decât după anul 1500. În antichitate grecii și romanii se pare că fumau plante aromate cum ar fi piperul, eucaliptul, menta. Cu toate acestea în mormântul lui Ramses al II-lea s-au descoperit frunze de tutun, fapt care ridică numeroase întrebări. Știm sigur că civilizațiile amerindiene, atât din America de Sud, cât și America de Nord, au fumat, utilizând tutunul în pipe, sau pentru otrăvirea vârfurilor săgeților (denumindu-l "petum"). Indigenii îl cultivau în insulele Tobago (Antilele Mici), incașii și aztecii îl fumau zilnic sau la marile sărbători religioase. Europa îl descoperă odată cu Cristofor Columb care îl aduce în Spania. Plantele de tutun au fost menționate pentru prima oară de Fernando Hernandez de Toledo, medicul lui Filip al II. Către mijlocul secolului XVI-lea este aclimatizat în Portugalia, iar ambasadorul Franței la Lisabona, Jean Nicot de Villemain trimite circa 1500 de frunze de tutun tocate Catherinei de Medici, descriind tutunul ca fiind capabil să calmeze migrenele. Treptat tutunul începe să se raspândească în întreaga Europa, începe să fie consumat în cantități din ce în ce mai mari. În 1690 agronomul Jean de la Quintinie descoperă proprietățile insecticide ale tutunului, iar extractul apos de tutun se folosea pentru stropirea pomilor. În 1735 botanistul Linne folosește pentru prima oară termenul de nicotină. În 1828 nicotina este izolată de către Posselt și Reinmann, sinteza sa fiind realizată prima oară de Pictet în 1913.

7.2.2. Structura chimică

Nicotina (alfa 3 piridil-N-metilpirolidina)este un alcaloid pirolidinic extras din frunzele , speciilor de Nicotiana tabacum, Nicotiana rustica, Nicotiana americana, frunze care conțin 1-8% principii active. Ea se găsește sub forma de săruri ale acizilor malic și citric.

7.2.3. Caracterizare

Biosinteză. Nicotina provine de la aminoacidul ornitină, prin condensări aldolice, sau de tip Mannich în prezența enzimelor ce au drept coenzima piridoxal fosfat.

Căi de pătrundere. Pătrunde în organism pe cale digestivă, respiratorie și cutanată. Pe măsură ce nicotina intră în organism este rapid distribuită în sânge, de asemenea poate trece bariera hematoencefalică.Metabolizarea are loc în ficat (circa 80-90%).Eliminarea are loc mai ales pe cale renală, dar se poate elimina mai ales prin plămâni, transpirație, lapte, salivă; circa 10-20% se elimină ca atare, restul sub formă de metaboliți (cotinină, ca atare sau hidroxilată).Urina acidă accelerează eliminarea, în cazul urinei alcaline are loc o reabsorbție la nivelul rinichiului. Acționează la nivelul receptorilor colinergici centrali la numai 7 secunde de la inhalare, se pare că influențează în mod pozitiv activitatea adrenalinei.

Toxicitate. Este un toxic puternic și cu acțiune rapidă; inițial se mărește activitatea ganglionară, iar în faza următoare se produce o inhibare a ganglionilor, când apare acțiunea depresivă și paralizantă. Intoxicațiile pot avea diferite cauze:

accidentale (atunci când se folosește pentru dăunători);

profesionale la persoanele care vin în contact cu soluțiile de nicotină;

intenționate 1850 afacerea Bocarme, prilej cu care toxicologul belgian Stas pune la bază metoda extracției alcaloizilor din cadavre, metodă care cu modificările aduse de Otto sio Ogier, este folosită și astăzi.

Poate da naștere la:

Intoxicație supraacută – de obicei accidentală, care se produce la ingerarea accidentală, moartea survine instantaneu, prin convulsii puternice;

Intoxicația acută care se produce la ingerare. Se manifestă prin:

tulburări digestive;

tulburări nervoase: cefalee, paloare, convulsii cu mișcări musculare necontrolate, transpirație abundentă, delir asfixie;

tulburări cardiace: puls neregulat, HTA, respirația se îngreunează, poate surveni moartea prin sincopa cardiacă, sau prin paralizia mușchilor respiratori și a centrului respirator bulbar;

Intoxicația cronică este foarte întâlnită în rândul fumătorilor: la fumătorii începători se observă tulburări nervoase și vasomotorii, palpitații, tulburări digestive, grețuri, tulburări care pot duce in final la toxicomanie (nicotinism).

Fumatul suprimă senzația de foame, la fumătorii cronici 90-98% din nicotina inhalată este reținută în plămâni și constituie alături de gudroanele rezultate din ardere, una din cauzele principale de creștere a cancerului pulmonar.

Efecte negative de scurtă durată:

creșterea ritmului cardiac, in medie 20-30bătăi /min;

creșterea tensiunii arteriale;

lezarea mucoaselor buzelor, limbii și cerului gurii;

îngălbenirea dinților;

iritarea mucoasei naso-faringiene, cu diminuarea sau modificarea selectivă a mirosului;

iritarea laringelui;

iritarea ochilor.

7.2.4. Dependența de nicotină

Nicotina produce dependența de 6-8 ori mai mare decât alcoolul, dar la fel de mare ca și cocaina. 95-100% din fumători sunt dependenți. Nicotina, indiferent de calea de administrare, pătrunde în organism prin difuziune, fumul inhalat ajunge în alveolele pulmonare și toți constituenții sunt absorbiți.80 % din nicotină este distrusă la nivel hepatic, restul de 20 % se fixează pe receptorii nicotinici prin intermediul cărora exercită efectele sale multiple. Pentru a măsura dependența de nicotină se utilizează testul Fagerstrom; testul are avantajul că arată o corelare exactă între răspunsurile testului și determinările de cotinină plasmatică și urinară.

Mecanismele dependenței. Se disting trei tipuri de dependență de nicotină:

Dependența comportamentală și socială care se asociază cu anumite momente ale zilei de lucru: așa numita „țigară la cafea”.

Dependența psihică corespunde nevoii menținerii beneficiilor pe care le aduce nicotina fumătorului: senzația de plăcere, descărcare, satisfacție, stimulare intelectuală, stimulare generală. Nicotina este singurul drog care stimulează funcțiile cognitive pe timp scurt, fumătorul fiind tentat în mod inconștient a începe o nouă țigară pentru a regăsi amintirea acelor senzații. Pentru a învinge această dependență sunt necesare activități compensatorii: mișcarea în aer liber, exerciții de relaxare, suptul anumitor produse .

Dependența fizică se instalează numai după câțiva ani și nu este sistematică pentru toți fumătorii. Fumătorii cronici fumează în primul rînd pentru a evita acel sentiment de lipsă, care se manifestă prin nervozitate, irascibilitate, tulburări ale concentrării. Dependența fizică este ușor de tratat prin intermediul terapiei de substituție: plasturele cu nicotină, gumele de mestecat pe baza de nicotină.

Prin combinarea celor 3 tipuri de dependență rezultă trei grupe de fumători:

Fumătorul cu dependență pur comportamentală, acest tip de fumător consumă sub 5 țigări pe zi, stoparea fumatului și reluarea este fără efort.

Fumătorul cu dependență comportamentală și psihică care fumează pentru a regăsi efectele psihoactive ale nicotinei. Consumă în general 20 sau mai multe țigări pe zi (funcție si de împrejurări).

Fumătorul cu dependență fizică asociata unei dependențe comportamentale, fumează mai mult de 20 țigări pe zi (consum constant).

Dependența de nicotină trebuie tratată ca o boală cronică, foarte mulți pacienți eșuează de la prima tentativă de dezobișnuință, trecând prin perioade de recădere și de remisie. Pentru a explica dependența de nicotină trebuie avut în vedere foarte mulți factori: genetici, farmacologici, psihologici, de mediu. Sevrajul este fenomenul care apare la întreuperea bruscă a prizei de drog cu toate consecințele care decurg de aici. Nicotina este un drog care cauzează dependența fizică și simptome neplăcute de sevraj atunci cînd este abandonată brusc; astfel apar:

nevoia presantă de a fuma;

anxietate;

iritabilitate, neliniște, enervare;

deprimare sau depresie;

cresterea apetitului.

Un procent de 20% dintre fumători doresc să renunțe la fumat, dar nu o pot face ușor; anumite tratamente antitabagice pot da rezultate la unele persoane, în timp ce la unele nu. Nu există un medicament care singur să poată suprima pofta de a fuma, dar există substituenți nicotinici care ajuta eliminarea fumatului în timpul fazei inițiale de sevraj.

Alternativa – medicamentele naturiste

Pycnogenol un produs natural, extras din coaja pinului maritim (Pinus maritima), cu un conținut bogat în flavonoide, acționează împotriva radicalilor liberi care accelerează procesul de îmbătrînire cu favorizarea cancerului, oferă protecție împotriva infarctului de miocard și accidentului vascular.

Antitabac Plant este un produs lichid ce conține extracte de Caladium seguinum și Phytolacca decandra. Extractul de Caladium seguinum se adresează tulburărilor provocate de fumat, tuse, migrenele, tulburările oculare, în timp ce extractul de Phytolacca reduce dorința de fumat.

CONCLUZII

După o scurtă introducere a importanței studierii alcaloizilor am prezentat generalități ale sistemului nervos central.

În capitolul III sunt prezentate drogurile cu principii active cu azot în moleculă.

Alcaloizii cu nucleu, pirolic, pirolidinic sunt prezentați în capitolul IV unde se menționează că acești alcaloizi sunt întâlniți în droguri medicinale.

Dintre alcaloizii cu nucleu pirolidinic cei mai cunoscuți sunt:

Higrina și

Cuschigrina.

Ambii alcaloizi sunt lichizi și au fost găsiți în frunzele de Erythroxylon coca, Atropa Belladonna și alte specii făcând parte din alcaloizii secundari ai acestor droguri.

În capitolul V sunt prezentați alcaloizii cu nucleu piridinic și plantele care conțin acești alcaloizi.

Aceste plante fiind:

Herba Conii – Iarbă de Cucută

Cortex Granati – Scoarță de Granată

Herba Lobeliac – Iarbă de Lobelia inflată

Semen Arecae – Nucă de Betel.

În capitolul VI sunt prezentați alcaloizii cu nucleu piridinic legat de piroliclină și plantele care conțin acești alcaloizi.

Aceste plante sunt:

Folium Nicotinae – Frunza de tutun

Folium Hyscyami – Frunză de Măselariță

Cortex Chinae – Scoarță de China

– Nicotina ca alcaloid izolat prezintă un mare interes farmacodinamic prin acțiunea sa asupra sistemului nervos central.

Nicotina este un alcaloid foarte toxic, doza mortală la om fiind de 0,06g.

Folium Hyscyami – Frunză de Măselariță

Datorită scopolaminei în proporție mult mai mare le conferă o acțiune depresivă a sistemului nervos central, ușor hipnotică, fiind recomandată în nevralgii.

Cortex Chinae – Scoarță de China

În doze mari, china deprimă sistemul nervos central, ceea ce explică tulburările senzoriale în caz de supradozare.

În ultimul capitol sunt prezentați alcaloizii cu nucleu purinic.

Alcaloizii purinici stimulează sistemul nervos central, intensificând funcțiile intelectuale, stimulând activitatea motorie și scăzând oboseala.

În doze mari provoacă creșterea excitabilității, reflexe și chiar convulsii.

Aceste acțiuni generale ale alcaloizilor purinici sunt diferențiate ca intensitate la cei trei reprezentanți mai importanți:

Cafeina are acțiunea cea mai puternică asupra sistemului nervos central;

Teofilina este activă asupra aparatului cardiovascular. Acțiunea asupra sistemului nervos central este slabă.

Teobromina are acțiune diuretică, iar asupra sistemului nervos central este slabă.

Semințele de cafea torefiate sunt utilizate ca băutură pentru acțiunea lor excitantă asupra sistemului nervos central cauzată de cofeină.

BIBLIOGRAFIE

Alexan M.; Bujor O.; Crăciun F.- Flora Medicinală a României, Editura Ceres, București, 1992;

Andrei M. – Anatomia plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;

Andrei M. – Morfologia generală a plantelor, Editura Enciclopedică, București, 1997;

Beldic A. – Flora României. Determinanți, ilustrar al plantelor vasculare, volumul I și II, Editura Academiei RSR, București, 1979;

Bujor O.; Alexan. M. – Plante medicinale- izovor de sănătate, Editura Ceres, București, 1981;

Borza Al. – Dicționar etnobotanic, Editura Academiei RSR, București, 1968;

Călinescu R. – Curs de geografia plantelor cu noțiuni de botanică, litografia și topografia învățământului, București, 1958;

Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României, Editura Ceres, Bucucrești, 2002, ediția a doua;

Ciulei J., Grigorescu Em., Stănescu Ursula – Plante medicinale fitochimice si fitoterapice, volumul I și II, Editura Medicinală, București, 1993;

Crăciun Fl., Bujor O., Alexan M. – Farmacia naturii, Editura Ceres, București , volumul I 1976, volumul II 1977.