Albinele fac parte din clasa Insecta, ordinul Hymenoptera, familia Apidae, genul Apis, specia Apis mellifica .

C U P R I N S

INTRODUCERE

Apicultura este știința care studiază biologia și tehnologia creșterii și exploatării albinelor, în scopul obținerii de producții apicole cât mai ridicate și al sporirii producției de semințe la plantele entomofile.

Albinele fac parte din clasa Insecta, ordinul Hymenoptera, familia Apidae, genul Apis, specia Apis mellifica .

La noi este răspândită albina carpatica (Apis mellifica carpatica Foti), rasa din grupul irano – mediteranean al speciei. Ea este rezistentă la condițiile de iernare îndelungata, are mătci prolifice, se comportă liniștit pe faguri, este slab predispusă la roire naturală și furtișag, precum și la propolizare. Se disting cinci ecotipuri corespunzătoare următoarelor zone bioapicole: [NUME_REDACTAT] și Dobrogea; [NUME_REDACTAT]; Câmpia de Vest; [NUME_REDACTAT]; zona versanților montani.

Creșterea albinelor în noastră este o îndeletnicire cu vechi tradiții. Faptul este dovedit de afirmația părintelui istoriei Herodot (485- 425 i.e.n.), conform căreia, în vremurile respective, pe aceste meleaguri nu se putea călători cu ușurința, din cauza mulțimii albinelor întâlnite. Un argument în plus îl găsim în scrierile marelui istoric grec Xenofon (430-355 i.e.n.) care arată că “hrana geților constă în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat și foarte puțină carne, căci credința în Zamolxes îi oprea”. La randul său, [NUME_REDACTAT] subliniază că: “dacii se îndeletniceau cu agricultura, creșterea vitelor și cu cea a albinelor”. Din scrierile existente reiese, totodată că, mai aproape de zilelele noastre, în secolul XVIII, în Românească și apicultura era înfloritoare, numărul stupilor fiind de circa 1 milion. [NUME_REDACTAT], unde era locul de intâlnire al negustorilor de ceară din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Polonia, Rusia, prețul acestui produs se stabilea în funcție de ceara care venea din Moldova, ceară a cărei calitate și parfum serveau ca etalon. În fiecare an, [NUME_REDACTAT] exportau aici circa 400 t ceară.

După unele date publicate de Volcinschi T., în anul 1987 în România existau 1348300 familii de albine. Producția de miere totală era de 15500t (12,5 kg/familie), iar cea de ceară era de 355t (300 g/familie). Concomitent, a luat ființă și s-a dezvoltat un puternic sector de prelucrare a produselor apicole, fabricându-se o gamă diversificată de preparate cosmetice și farmaceutice.

Pe plan mondial numărul familiilor de albine se cifrează la circa 50000000. Producții ridicate de miere pe familie se obțin în Canada (57 kg), Salvador (50 kg), Israel m(40 kg), Australia (37 kg), etc., țări considerate ca având resurse melifere bogate și o densitate mai redusă de familii pe unitatea de suprafață. Foarte sugestiv în ceea ce privește preocuparea pe glob pentru acestă activitate este cazul Japoniei, o superindustrializată, unde apicultura modernă a început să se dezvolte în anul 1876, odată cu importarea primelor albine europene. Între anii 1960 și 1980, numărul de familii de albine a crescut aici de trei ori, ajungând la circa 300000.

În afară de realizarea de produse apicole, creșterea albinelor prezintă de asemenea o importanță deosebită în ceea ce privește polenizarea plantelor apicole, a pomilor fructiferi, ca și a arborilor.

CAPITOLUL I. CADRUL NATURAL AL UNITĂȚII DE PRODUCȚIE

1.1. Localizarea unității în spațiul geografic și administrativ

Unitatea de producție II Săcueni în suprafață totală de 1469.5 ha este constituită din arborete situate în raza localităților Săcueni, Buduslău, Abrămuț și Marghita. Unitatea mai sus amintită este administrată de [NUME_REDACTAT] a Pădurilor – Romsilva prin [NUME_REDACTAT] Săcueni din cadrul [NUME_REDACTAT] Oradea.

Repartizarea fondului forestier pe unități teritorial-administrative

Tabelul nr. 1

1.2. Vecinătăți, limite, hotare

În tabelul următor se prezintă hotarele fondului forestier, vecinătățile și limitele unității de producție:

Tabelul nr.2

În interiorul acestor limite fondul forestier se învecinează cu fondul agricol (pășuni, fânețe) , cu păduri proprietate privată și au ca hotar liziera pădurii și bornele amenajistice.

1.3. Trupuri de pãdure ( bazinete ) componente

Pădurile unității de producție sunt constituite în 12 trupuri de pădure, prezentate în tabelul de mai jos:

Tabelul nr.3

1.4. Administrarea fondului forestier

1.4.1. Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului

Pădurile și terenurile ce constituie fondul forestier proprietate publică a statului , sunt administrate de [NUME_REDACTAT] a Pădurilor – Romsilva prin [NUME_REDACTAT] Săcueni din cadrul [NUME_REDACTAT] Oradea.

1.4.2. Administrarea fondului forestier aparținând altor proprietari

În raza U.P. II Săcueni, până în prezent, a fost retrocedată, conform Legii 18/1991 (38,4 ha), a Legii 1/2000 (184,9 ha) și a Legii 247/2005 (110,9 ha) o suprafață totală de pădure de 334,2 ha . Suprafața de pădure de 38,4 ha a fost retrocedată în deceniul trecut (1988 – 1997) prin aplicarea Legii 18/1991.

Aceste păduri fac parte din fondul forestier național astfel că proprietarii au obligația de a le gospodări în regim silvic, în conformitate cu prevederile [NUME_REDACTAT] din 1996. Trebuie precizat că o mare parte din aceste păduri chiar dacă sunt proprietate privată sunt administrate tot de RNP Romsilva prin O.S. Săcueni, pe bază de contract.

1.5. Vegetația forestierã situată pe terenuri din afara fondului forestier național

În raza unității de producție II – Săcueni există 9,4 ha pășuni împădurite aparținând comunei Săcueni, situate în afara fondului forestier național.

CAPITOLUL II. STUDIUL STAȚIUNII ȘI AL VEGETAȚIEI

2.1. Metode și procedee de culegere și prelucrare a datelor de teren

Elementele de arboret cât și cele staționale au fost culese în conformitate cu normativele și instrucțiunile de amenajarea pădurilor, normative și instrucțiuni nominalizate în cadrul bibliografiei prezentului proiect . Datele de teren au fost culese codificat pentru a putea fi prelucrate automatizat. Studiul și descrierea arboretelor au avut caracter de revizuire aprofundată a caracteristicilor de ordin dendrometric, silvobiologic și fitosanitar pe baza cărora s-au indicat lucrările necesare în următorul deceniu pentru fiecare unitate amenajistică. De asemenea, studiul și descrierea stațiunilor a avut un caracter de revizuire aprofundată pe bază de cartări staționale la scară mijlocie. Prin efectuarea lucrărilor de cartări staționale s-a urmărit obținerea de date suplimentare necesare studiului naturalistic în vederea fundamentării mai aprofundate a lucrărilor de cultură și exploatare precum și în stabilirea bazelor de amenajare.

Lucrările de cartări staționale la scară mijlocie s-au executat concomitent cu lucările de descriere parcelară și au la bază documentarea prealabilă ce a constat în studiul hărților geologice și geomorfologice folosind date din Monografia geografică a R.P.R.. Pentru datele climatice a fost utilizat Atlasul climatologic. Din amenajamentul expirat s-au preluat date privitoare la etajele fitoclimatice. Studiul stațiunii și al vegetației forestiere se face pe baza datelor culese odată cu parcurgerea terenului și prelucrate în faza de redactare a amenajamentului.

Pentru determinarea tipurilor și subtipurilor de sol s-au executat 14 profile de sol principale. Din profilele reprezentative s-au recoltat probe de sol care s-au trimis la laboratorul de pedologie din cadrul I.C.A.S. Brașov pentru analize .

S-au executat și analizat în teren ( separarea orizonturilor, tranziția între orizonturi, culoarea, conținutul în humus, textură, structură, schelet, pseudogleizare, gleizare, compactitate, roca de solificare, etc. ) profile de sol în următoarele u.a. : 8A, 10E, 16B, 21A, 23, 35, 48B, 59C, 74A, 84E, 86B, 89, 98 și 104A și s-au recoltat probe de sol pentru determinări de laborator din u.a: 8A, 16B, 59C, 84E și 86B.

Marea majoritate a evidențelor cuprinse în acest studiu au fost obținute prin prelucrarea automatizată a informațiilor culese din teren și înregistrate codificat în carnetele de teren, prelucrare realizată pe calculatorul electronic din dotarea ICAS- Colectivul de [NUME_REDACTAT] – Orade

2.2. Elemente generale privind cadrul natural, specifice unității de producție

2.2.1. [NUME_REDACTAT] litologic pe care s-au format principalele tipuri de sol din unitatea de producție studiată este de origine Cuaternară din Pleistocenul superior, fiind format din pietrișuri și nisipuri aparținând terasei superioare, argile și argile roșii de Bohnez, formate în Neogen, seria Miocen –Pliocen, etajul panonian. În nordul unității de producție apar pietrișuri, nisipuri, argile din Halocenul superior.

Sub raport neotectonic, unitatea se află într- zonă de stabilitate relativă, manifestată pe parcursul întregii perioade cuaternare.

Prezența rocilor mai puțin dure în stratul geologic a dus la apariția unor soluri cu orizontul C gros, relativ compact, cu un indice de diferențiere structurală mic, având ca rezultat un regim aerohidric relatic nefavorabil.

2.2.2. [NUME_REDACTAT] punct de vedere geomorfologic , unitatea de producție II Săcueni este situată în provincia carpatina, regiunea [NUME_REDACTAT], subregiunea [NUME_REDACTAT] – Crișene, districtul [NUME_REDACTAT] Sălacea – Marghita.

Morfogenetic, unitatea este localizată în zona cîmpiei piemontane înalte (150 – 200 m) slab fragmentată, dezvoltată pe formațiuni sedimentare cuaternare.

Unitatea geomorfologică predominantă este câmpia medie , configurația acesteia fiind în general plană, mai rar ondulată.

Din punct de vedere altitudinal, arboretele studiate se dezvoltă între 110 m (u.a. 115 B) și 190 m (u.a. 101, 102). Repartiția arboretelor pe clase altitudinale relevă situarea acestora în principal în intervalul 100-200 m, altitudinea medie în jur de 160m, confirmând gradul ridicat de favorabilitate pentru vegetația forestieră.

Teritoriul unității de producție este situat între 110 m și 190 m .

Arboretele, datorită înclinării reduse a terenului (de regulă sub 5 grade) sunt în general lipsite de expoziție. În cazul în care totuși apare, aceasta este determinată de amplasarea în zona adiacentă cursurilor de apă permanente sau temporare.

Repartiția arboretelor în raport cu expoziția este redată în tabelul nr. 4 :

Tabelul nr. 4

Înclinarea terenului înregistrează valori diverse, de la 0 grade (ex. u.a 5C) la 10 grade (ex. u..a 97 ). Analizând global elementele geomorfologice (altitudinea, înclinarea, expoziția) constatăm că acestea întrunesc toate condițiile necesare practicării unei silviculturi de mare productivitate, la care ponderea cea mai importantă să o dețină speciile valoroase sub raport economic și ecologic.

2.2.3. [NUME_REDACTAT] studiat face parte din bazinul hidrografic al râului Barcău, afluent al [NUME_REDACTAT]. Rețeaua hidrografică, destul de bogată, prezintă următoarele cursuri de apă, afluenți ai Barcăului: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Negru. Pe lângă aceste cursuri de apă se menționează existența a două lacuri: [NUME_REDACTAT] (la est de parcela 44 ) și [NUME_REDACTAT], notat cu 76T în descrierea parcelară.

Regimul hidric evident influențat de condițiile fizico-geografice, este de tip podiș-câmpie, fiind caracterizat prin ape mari de primăvară – iarnă, viituri de vară, alimentarea nivo-pluvială și pluvio-nivală.

Apele subterane dezvoltate în formațiuni poroase, sunt reprezentate prin strate acvifere locale sau discontinui.

Caracteristicile hidrologice redate mai sus permit să considerăm că, și sub acest aspect, exigențele speciilor forestiere sunt asigurate la un nivel satisfăcător.

Suficiența rețelei hidrografice , orizontul Bt compact care moderează scurgerea pe profil, sunt factori care echilibrează deficitul hidric estival, asigurând umiditatea necesară proceselor de asimilație de la nivelul vegetației forestiere.

2.2.4. [NUME_REDACTAT] unității de producție studiate, prin poziția sa geografică, se încadrează în clima temperată iar regional în sectorul de climă continental moderată. [NUME_REDACTAT] geografică, acest sector, notat I.B.p.2 , se caracterizează prin advecția aerului umed dinspre sud-vest și nord – vest cu o activitate frontală mai intensă și mai frecventă în condițiile protecției oferite de lanțul [NUME_REDACTAT].

După clasificarea lui Köppen, regiunea se încadrează în provincia climatică C.f.b.x. de climat temperat, cu precipitații suficiente tot timpul anului, cu temperatura medie a lunii celei mai calde sub 22 grade Celsius, dar cel puțin timp de 4 luni depășind 10 grade Celsius cu maxime pluviometrice la începutul verii, minima spre sfârșitul iernii.

Datele climatice care vor fi prezentate și analizate în continuare, sub aspectul influenței pe care valorile factorilor climatici le au asupra pădurii, au fost prelevate de la stația meteorologică Săcueni (125 m), ele reprezentând o medie lunară și anuală pe intervalul 1978 – 1997.

2.2.4.1. Regimul termic

În tabelul următor sunt prezentate temperaturile medii lunare și anuală:

Tabelul nr. 5

Numărul mediu anual al zilelor cu îngheț: 95

Data medie a primului îngheț: 2.X;

Data medie a ultimului îngheț: 29.IV;

2.2.4.2. Regimul pluviometric

Principalele date ale regimului pluviometric sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul nr. 6

Cantitatea maximă de apă căzută în 24 de ore: 66,9 mm în 15.VI. 1997;

2.2.4.3. Regimul eolian

Vânturile cu frecvența și viteza mai mari sunt cele pe direcția sud-vest, însă acestea nu sunt puternice. Doar când sunt asociate cu ploi sau ninsori abundente, acestea produc doborâturi de arbori. .

2.2.4.4. Indicatorii sintetici ai datelor climatice

Indicele de ariditate de Martonne anual este 28,2. ( Ia=P/(T+10); în care: P reprezintă suma precipitațiilor, T – temperatura medie).

Tabelul nr. 7

Indicele de ariditate anual (Iar.an. = 28,2) indică un climat caracteristic tranziției între zona forestieră de câmpie moderat umedă și silvostepă, caracterizată printr-un circuit biologic activ și o acidificare slab-acidă a solului.

Valoarea aceluiași parametru în luna iulie (25,1), indică o tendință spre stepizare, ceea ce a determinat dezvoltarea unei vegetații forestiere adaptate la condiții de xerofilism , așa cum este cazul cvercineelor mezoxerofile (cerul și în mai mică măsură gârnița). Existența speciilor mai puțin adaptate la uscăciune, așa cum este cazul stejarului pedunculat , paltinului, gorunului, a fost favorizată de capacitatea de înmagazinare a apei de către solul forestier, ceea ce a echilibrat deficitul atmosferic.

Valoarea redusă a acestui indice climatic crează obligația ca, prin măsuri silvotehnice să fie eliminată concurența pentru apă a speciilor ierbacee sau a celor forestiere de mică importanță economică.

2.3. Soluri

2.3.1. Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de sol

Tipurile de sol identificate în cuprinsul unității de producție II – Săcueni sunt rezultatul factorilor pedogenetici – substratul geologic, geomorfologic, microrelieful și factorii climatici. Acestea sunt următoarele:

Tabelul nr.8

Pentru identificarea tipurilor și subtipurilor de sol din cadrul unității de gospodărire s-au executat profile de sol, solurile identificate aparținând la 4 clase de sol după cum urmează: Protisoluri, Cernisoluri, Luvisoluri, Hidrosoluri. Cel mai răspândit sol în cuprinsul unității studiate este preluvosolul tipic (56%).

2.3.2. Descrierea tipurilor și subtipurilor de sol

În cadrul U.P. II – Săcueni s-au identificat următoarele tipuri și subtipuri de soluri:

a). Preluvosol tipic (brun argiloiluvial tipic) cod: 2101, cu profil: Ao-Bt-C, format pe terase, slab la foarte humifer cu un conținut de humus 1,9 – 5,9%, este puternic acid la acid, cu pH = 4,5-5,4, oligomezobazic la mezobazic cu gradul de saturație în baze între 30 – 72%. Este un sol bine aprovizionat în elemente nutritive, cu o troficitate mijlocie spre superioară, favorabiă cvercineelor (cer, stejar, gorun). În aceste condiții edafice se recomandă o compoziție țel cu 8CE2DT, 6CE2STR2DT sau 6ST2PA2DT. Solul a fost identificat în u.a. 16B și 59C.

b). Preluvosol molic (brun argiloiluvial molic) cod: 2102, cu profil: Am-Bt/C-C, format pe

cîmpii înalte, pe versanți umbriți slab înclinați, este un sol cu un conținut de humus de 4,1%, este moderat acid cu pH = 5,3-5,7 , mezobazic cu gradul de saturație în baze între 63-73%.

Este un sol bine aprovizionat cu substanțe nutritive, cu o troficitate ridicată. În aceste condiții edafice se recomandă o compoziție țel cu 8CE2DT, 6CE2STR2DT sau 6ST2PA2DT. Solul a fost identificat în u.a. 8A.

c). Preluvosol roșcat ( brun roșcat tipic ) cod: 2103, cu profil: Ao-Bt-C, format pe terase, cîmpii înalte, slab humifer cu un conținut de humus de la 2,5% , este puternic acid la acid, cu pH = 4,6-5,2, oligomezobazic la mezobazic cu gradul de saturație în baze este între 41 – 74%. Este un sol bine aprovizionat în elemente nutritive, cu o troficitate mijlocie spre superioară, favorabiă cvercineelor (cer, stejar, gorun). În aceste condiții edafice se recomandă o compoziție țel cu 8CE2DT, 6CE2STR2DT sau 6ST2PA2DT. Solul a fost identificat în u.a. 84E.

d). Luvosol tipic (brun luvic tipic ), cod 2201, cu profil Ao –El –Bt-C este format pe luturi, argile, depozite loessoide, în cîmpii medii, foarte humifer cu un conținut de humus de 5,4%, este putenic acid la acid cu pH= 4,5 –5,4 , oligomezobazic la mezobazic, cu un grad de saturație în baze V= 45-76%. Este un sol bine aprovizionat în elemente nutritive, cu o troficitate mijlocie spre superioară, favorabiă cvercineelor (cer, stejar, gorun). În aceste condiții edafice se recomandă o compoziție țel cu 8CE2DT, 6CE2STR2DT sau 6ST2PA2DT. Solul a fost identificat în u.a. 86B.

e). Gleiosol distric (Sol gleic oligobazic), cod 7201, cu profil Aodi-AGodi-Gr, este un sol întâlnit în luncile pârâurilor inundabile, are un conținut în humus ce variază între 3-4%, este slab la moderat acid, cu un grad de saturație în baze în jur de 55-60%. Este un sol mai slab aprovizionat în substanțe nutritive. În aceste condiții edafice se recomandă o compoziție țel cu 8ANN2DT sau 10ANN.

f). Entiantrosol pelic (protosol antropic), cod 0508 este un sol format în urma depunerilor de pământ rezultat în urma curățirii lacului din u.a. 76T. Acest tip de sol a fost identificat în u.a. 76D.

2.3.3. Buletin de analiză

Buletinul de analiză este redat la nivel de ocol și se găsește în studiul general, mai jos fiind prezentat un extras. Tabelul nr. 9

2.4. Tipuri de stațiuni

2.4.1. Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de stațiune

În cadrul unității de producție au fost identificate 4 tipuri de stațiuni. Din datele prezentate în tabelul de mai jos se poate observa că stațiunile cele mai bine reprezentate în cadrul unității de producție, din punctul de vedere al bonității, sunt cele de bonitate superioară 85%, urmate de cele de bonitate mijlocie cu 15%, iar cele de bonitate inferioară lipsesc. Dacă analizăm răspândirea în suprafață a tipurilor de stațiuni, se constată că cel mai bine reprezentat este tipul de stațiune –8.4.3.0. – Câmpie forestieră brun – brun roșcat profund, I (câmpie forestieră de șleauri Ps, brun roșcat edafic mare), care participă cu un procent de 43%. În tabelul nr. 10 este redată suprafața U.P. II Săcueni atât pe tipuri de stațiuni cât și pe categorii de bonitate.

Tabelul nr. 10

Analizând repartiția suprafeței pe etaje fitoclimatice se constată că teritoriul unității de producție este răspândit într-uin singur etaj fitoclimatic și anume în câmpie forestieră (CF).

2.5. Tipuri de pădure

2.5.1. Evidența tipurilor naturale de pădure

În tabelul următor se prezintă repartiția suprafeței pe tipuri de pădure.

Tabelul nr. 11

Tipul de pădure care ocupă suprafața cea mai mare (43% ) în cadrul unității de producție este 752.1.. – Cero – șleau normal (s).

Din punctul de vedere al productivității se constată că tipurile de pădure cele mai răspândite sunt cele de productivitate superioară (85% ), cele de productivitate mijlocie participând cu 15%, iar cele de productivitate inferioară lipsesc.

2.5.2. Formații forestiere și caracterul actual al tipului de pădure

Analizând datele prezentate tabelul nr. 12 se constată următoarele: 38% din arborete sunt natural fundamentale de productivitate superioară și mijlocie. Arboretele parțial derivate ocupă 9%, iar cele total derivate de productivitate superioară și mijlocie 2%.

Arboretele artificiale au o pondere de 51%, fiind reprezentate în proporție de 49% de cele de productivitate superioară și mijlocie, arboretele artificiale de productivitate inferioară participând cu o pondere de 2%. Dacă analizăm productivitatea arboretelor indiferent de caracterul actual al tipurilor de pădure, se constată că cele de productivitate inferioară ocupă 6% din suprafață , în timp ce arboretele de productivitate superioară și mijlocie ocupă 94% din suprafața unității de producție (din care 9% sunt parțial derivate).

Repartiția suprafeței pe formații forestiere și carecterul tipului de pădure este prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr. 12

2.6. Structura fondului de producție și de protecție

Din datele prezentate în tabelul nr. 13 se observă că grupa de specii cel mai bine reprezentată în cadrul acestei unități de producție este grupa quercineelor (CE, ST, GO) urmată de grupa diverselor tari. Cu suprafețe mici sunt înregistrate diversele moi și diversele rășinoase. Aceasta repartiție pe grupe de specii se explică în general prin faptul că în procent de 100% suprafața U.P.-ului este situată în etajul ,,câmpie forestieră” (CF).

În tabelul de mai jos este redată structura fondului de producție și protecție pe grupe de specii, clase de vârstă, clase de producție, la nivelul fiecărei subunități de producție și pe total unitate de producție.

Tabelul nr. 13

Caracteristici sintetice ale arboretelor la nivel de U.P.

Tabelul nr. 14

Referitor la structura fondului de producție și protecție, se constată că speciile predominante sunt cerul cu 36%, urmat de stejar cu 17%. Mai participă în compoziția arboretelor cu 12% carpenul, 8% nucul american, 6% salcâmul, 4% mălinul american, 3% gorunul, 2% diversele rășinoase, 9% diversele tari și cu 3% diversele moi.

În ceea ce privește clasele de vârstă, structura acestora pe total U.P. este dezechilibrată. Clasele de vârstă tinere I-III (1-60 ani) ocupă 56% din suprafața unității de producție, clasa a IV-a de vârstă ocupă 28%, iar arboretele exploatabile, clasele V și VI, reprezintă 16% din totalul unității de producție.

Clasele de producție reflectă, în mare, potențialul stațional, în cadrul unității de producție în studiu nu există stațiuni de bonitate inferioară, iar arboretele din clasele a IV-a și a V-a de producție reprezintă sub 1% (6,0 ha).

2.7. Arborete slab productive și provizorii

Repartiția arboretelor slab productive în funcție de caracterul actual al tipului de pădure se prezintă astfel:

Tabelul nr. 15

Analizând datele trecute în tabelul de mai sus se desprind următoarele:

– suprafața totală ocupată cu arborete slab productive și provizorii este de 47,7 ha ș reprezintă 3% din suprafața păduroasă a U.P.. Din această suprafață 27,1 ha sunt cuprinse în S.U.P. –,,V”- păduri cu funcții de recreere prin vânătoare în care sunt admise tăieri de regenerare și 20,6 ha în S.U.P. -,,Q” – crâng simplu salcâm;

– arboretele total derivate de productivitate superioară sunt reprezentate de arborete amestecate în care specia majoritară este teiul iar speciile de amestec sunt carpenul, cerul și mălinul american, au vârsta cuprinsă între 45-70 ani și consistența de 0,7-0,8;

– arboretele total derivate de productivitate mijlocie sunt reprezentate de arborete de regulă amestecate (excepție face arboretul pur de salcie din u.a. 81J, care are vîrsta de 30 ani și consistența 0,6) în care specia majoritară este carpenul sau mălinul american iar speciile de amestec sunt cerul, jugastrul, castanul comestibil, au vârsta cuprinsă între 5-70 ani și consistența de 0,7 – 0,9.

2.8. Arborete afectate de factori destabilizatori și limitativi

Arboretele acestei unități de gospodărire fiind constituite în majoritate de specii de cvercinee sunt afectate de tulpini nesănătoase și uscare.

Suprafața totală a arboretelor afectate de factori destabilizatori și limitativi însumează 632,2 ha, ceea ce reprezintă 46% din suprafața păduroasă a U.P. II Săcueni.

După cum rezultă din subcapitolul anterior (4.8.1.) acești factori sunt identificați prin:

Tulpini nesănătoase……………………………………………….614,0 ha

Uscare…………………………………….…………………………18,2 ha

TOTAL……………………………………………………………..632,0 ha

Arboretele din lăstari cu cioate nesănătoase sunt influențate negativ de acest factor prin diminuarea creșterii arborilor, inclusiv în înălțime și diametre, în productivitatea arboretelor, cât și prin diminuarea longevității biologice și a vârstei exploatabilității. Înlocuirea treptată a arboretelor cu proveniența din lăstari cu arborete din sămânță și plantații va conduce la eliminarea acestui factor destabilizator cu efecte negative asupra gradelor de favorabilitate naturală oferite de bonitatea stațională pentru vegetația arborescentă.

Uscarea ,,slabă” a fost semnalată la speciile mălin american și pin negru din u.a. 75D, 79B, 80B și la specia arborele de plută (Phellodendron amurense – DT) în cazul arboretului din u.a. 122D.

Puternic afectat de uscare este castanul comestibil din u.a. 80D, care în urma atacului ciupercii Cryphonectia parasitica este uscat în totalitate.

2.9. Starea sanitară a pădurii

În anii de aplicare a amenajamentului expirat nu s-au semnalat atacuri de boli și dăunători care să afecteze în mod vizibil arboretele din cadrul unității de producție, starea sanitară a pădurii fiind corespunzătoare. Pentru menținerea acestei stări sanitare pe viitor, ocolul silvic va lua următoarele măsuri:

extragerea la timp a arborilor uscați, vătămați, infestați, doborâți sau rupți de vînt și de zăpadă;

curățirea la timp a parchetelor de resturi rămase de la exploatare;

executarea în timp util a tăierilor de igienă planificate, parcurgându-se anual întreaga suprafață prevăzută în plan;

eliminarea cauzelor de ordin antropic (răniri de arbori, extrageri în delict, pășunat abuziv etc.);

utilizarea în lucrările de împădurire a genotipurilor locale adaptate microclimatului zonal, ce sunt mult mai rezistente la acțiunea factorilor limitativi;

eliminarea treptată a arborilor din lăstari prin crearea unor noi arborete din sămânță mult mai rezistente la toxicitate și la condițiile de stres nutritiv și deficit temporar de apă;

intensificarea pazei contra incendiilor;

amenajarea locurilor pentru odihnă și fumat;

intensificarea muncii de propagandă și avertizare.

2.10. Concluzii privind condițiile staționale și de vegetație

În tabelul de mai jos este prezentată corelația dintre bonitatea stațiunilor și productivitatea arboretelor din cadrul U.P. II Săcueni:

Tabel nr. 16

După cum se observă din acest tabel există o neconcordanță între bonitatea stațiunilor și productivitatea arboretelor, în sensul că stațiunile de bonitate superioară ocupă 85 % din suprafața păduroasă iar arboretele care valorifică potențialul stațional se găsesc pe 45 %; stațiunile de bonitate mijlocie ocupă 15 % din suprafață iar arboretele de productivitate mijlocie 48%; nu există stațiuni de bonitate inferioară, dar există pe 7% din suprafață arborete de productivitate inferioară. Această neconcordanță se datorează existenței aboretelor artificiale de productivitate mijlocie și inferioară dar și a arboretelor derivate, care nu valorifică corespunzător potențialul stațional.

Condițiile specifice unității de producție II Săcueni au dus la identificarea a 4 tipuri de stațiuni forestiere, încadrate într-un singur etaj de vegetație. În cadrul acestei reduse diversități staționale s-au descris 5 tipuri de pădure . Prin măsuri silvotehnice adecvate se va realiza îmbunătățirea continuă a structurii arboretelor în limitele staționale existente, prin promovarea tipului de pădure natural fundamental.

CAPITOLUL III. DATE GENERALE REFERITOARE LA BAZA MELIFERĂ ȘI LA DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII APICOLE ÎN OCOLUL SILVIC SĂCUENI

Totalitatea plantelor melifere spontane sau cultivate de pe un anumit teritoriu cu excepția celor dăunătoare albinelor formează baza meliferă a teritoriului respectiv. Se numesc melifere, plantele care asigură materia primă folosită de către albine pentru prepararea produselor apicole. Plantele producătoare de nectar se numesc nectarifere, cele producătoare de polen – polenifere, iar cele care furnizează atât nectar cât și polen – nectaro-polenifere. Ca exemple de plante polenifere se menționează alunul și plopii, plantele nectarifere, foarte puține la număr, se întalnesc în afara fondului forestier. Ultimul grup de plante, nectaro-polenifere, este cel mai numeros și cel mai important pentru apicultură, el cuprinzând: salcâmul, teii, acerineele, zmeurul, zburătoarea, s.a.

În cadrul acestei unități de producție există o mare diversitate de specii, care pot constitui o bună sursă meliferă.

Salcâmul (Robinia pseudacacia) este cea mai importantă specie meliferă în special pentru regiunile de câmpie unde furnizează de obicei culesul principal de primăvară. Salcâmul înflorește începând din primele zile ale lunii mai. Înflorirea se prelungește în funcțiile de condițiile geografice și pedoclimatice, până la sfârșitul lunii iunie. Evaluarea perioadei de înflorire dă posibilitatea apicultorilor să realizeze într-un sezon apicol două sau mai multe culesuri de salcâm. Salcâmul ocupă în țara noastră suprafețe importante.

Producția de nectar la salcâm, în condiții meteorologice normale este concentrată și abundentă, variind între 1-4 mg/floare cu un conținut ridicat de zahăr de 40-70%; aceasta depinde de compoziția masivului, stadiul de înflorire, varietate, vârstă, densitatea arboretelor și de factorii meteorologici.

Trebuie să menționăm că dintre factorii meteorologici, cel care are o influență hotărâtoare este temperatura. Se cunoaște că secreția nectarului începe, în general, în jurul temperaturii de 10C, devine maximă la 20-30C și scade treptat până la temperatura de 35C, dupa care secreția încetează complet.

În zilelele favorabile de cules, s-a înregistrat de către o familie puternică zboruri zilnice de 8 kg de miere.

La arborii izolați, producția de miere este cea mai mare pe hectar (1000-1600 kg), iar la arborii în masiv este mijlocie (900-1400 kg/ha), iar la arboretele tinere și drajoni producția de miere pe hectar este cea mai scăzută (300-700 kg/ha).

Teiul este a doua specie meliferă importantă din țara noastră și înflorește la 15-20 zile după terminarea înfloririi salcâmului. Spre deosebire de salcâm, culesul la tei este de durată mai lungă, îndeosebi în pădurile formate din doua sau mai multe specii.

Speciile de tei care cresc în țara noastră sunt:

teiul cu frunza mare sau teiul fluturesc (Tilia platyphyllos);

teiul pucios sau teiul cu frunza mică (Tilia cordata);

teiul argintiu sau teiul alb (Tilia tomentosa).

Prima specie care înflorește este teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos), urmat la 10-15 zile de teiul pucios (Tilia cordata) și apoi după 22 zile înflorește teiul argintiu (Tilia tomentosa).Durata de înflorire a celor trei specii de tei luate împreună în cadrul sezonului apicol este în medie de 30 zile, variind de la un an la altul între 22-36 de zile.Un tei în varstă de 100 ani, crescut în libertate, poate da, în condiții favorabile, pânî la 10 kg de miere. De pe un hectar cu plantație compactă de tei se pot obține peste 1000 kg de miere. Culesul de tei nu prezintă gradul de intensitate de la salcâm, dar în condiții favorabile se pot realiza 2 – 6 kg miere pe stup, zilnic, secreția de nectar la tei este în medie de 0,15-0,21 mg/floare cu o concentrație de zahăr de 48%. Capacitatea nectariferă a celor trei specii de tei este diferită, cea mai scazută de 800 kg/ha la teiul cu frunza mare, 1000 kg/ha la teiul pucios și cea mai ridicată 1200 kg/ha la teiul argintiu.

3.1. CULESURI, CATEGORII DE CULES, TIPURI DE CULES

Prin cules se înțelege adunarea de către albine a materiilor prime melifere folosite la prepararea produselor apicole ( Beldeanu, 1995).

În raport de eficiența pe care o au, se definesc următoarele categorii de cules:

– culesul de întreținere care are loc în intervalele de timp în care materiile prime melifere disponibile slab reprezentate, satisfac doar necesitățile zilnice de hrană și de dezvoltare a familiilor de albine;

– culesul de producție care pe lângă satisfacerea necesităților familiilor de albine se soldează și cu cantități de produse care pot fii extrase; într-un sezon apicol pot fii două sau trei culesuri de producție;

– culesul principal sau culesul mare prin care se înțelege cel mai puternic cules de producție. Acest cules are loc de obicei în intervalele de timp în care familiile de albine prezintă o dezvoltare maximă.

Puterea culesului principal, exprimată prin cantitatea de miere depozitată de către familiile de albine într-o zi, respectiv prin sporul zilnic înregistrat de stupul de control, variază de la 1-2 Kg până la 8-10 Kg și uneori chiar mai mult. Durata culesului principal poate fi de 5-10 zile și uneori de 15-20 și chiar mai multe zile.

În fondul forestier, culesurile principale se realizează, obișnuit, la următoarele specii și intervale de timp:

salcâm – în lunile mai-iunie, timp de 8-20 zile;

tei – în lunile iunie-iulie, timp de 20-30 zile;

zburătoare – în lunile iulie-august, timp de 15-30 zile;

zmeur – în lunile iunie- iulie, timp de 15-30 zile.

În cazul sezonului apicol pot exista intervale de timp în care albinele nu găsesc suficiente surse de hrană, numite goluri de cules.

Prin tip de cules se înțelege succesiunea de culesuri dintr-o zona geografică bine definită, zonă caracterizată prin condiții de mediu relativ apropiate și prin evoluții similare ale florei melifere și familiilor de albine.

Cele șase tipuri de cules descrise în literatura de specialitate sunt:

-tipul de cules I – cu două culesuri principale la salcâm și respectiv floarea-soarelui și pe alocuri cu un cules principal la tei, în [NUME_REDACTAT] și Dobrogea;

-tipul de cules II – cu trei culesuri principale la salcâm, tei și floarea-soarelui, în [NUME_REDACTAT];

-tipul de cules III – cu un cules ponderat la plantele agricole (pe alocuri cu un cules principal la salcâm), în stepa și silvostepa de vest;

-tipul de cules IV – culesuri principale la pășuni, fânețe și culturi agricole, având ponderea cea mai mare în [NUME_REDACTAT];

-tipul de cules V – cu culesuri principale la zmeur și zburătoare, în zona montană;

-tipul de cules VI – cu culesuri principale la pășuni și fânețe, în zona dealurilor subcarpatice.

Fig. 1 Harta tipurilor de cules din România

3.2. RĂSPÂNDIREA PRINCIPALELOR SPECII MELIFERE ÎN O.S SĂCUENI DIN U.P. II SĂCUENI

În unitatea de producție U.P. II Săcueni, cea mai răspândită specie meliferă este teiul, suprafața pe care o ocupă specia efectiv, am calculat-o înmulțind suprafețele parcelelor ce au în compoziție teiul, cu procentul de participare și cu consistența. Suprafața ocupată efectiv de tei s-a calculat folosind următoarea formulă: Sc = S x Psp x K, unde:

Sc reprezintă suprafața ocupată efectiv de specie; S – suprafața parcelelor; Psp = procentul de participare al speciei; K = consistența.

Sc = 88,25 ha.

Din suprafața de 130,3 ha, cât reprezintă toate unitățile amenajistice care conțin tei , o suprafață de 88,25 ha este ocupată efectiv de tei.

Ca urmare, putem înființa o stupină pentru valorificarea resurselor melifere din zonă.

3.3. PERSPECTIVELE DESFĂȘURĂRII ACTIVITĂȚII APICOLE ÎN OCOLUL SILVIC SĂCUENI

Datorită suprafețelor ocupate de tei locul tipului de bază de pădure apare posibilitatea înființării unei stupine în cadrul ocolului și pentru a valorifica superior resursele pe care pădurea ni le oferă, fondurile ocolului vor fi suplimentate prin valorificarea produselor apicole. Aprecierea potențialului melifer al salcâmilor constituie condiția esentială a dimensionării efectivului de albine folosite în scopul culesului.

Calculul producției totale de miere de tei se face cu ajutorul relației de mai jos:

Pt = S x Pm , unde: Pt – producția totală de miere (kg); S – suprafața (ha); Pm – producția de miere/ha;

Pt = 88,25 x 1000

Pt = 88250 kg.

Producția de miere valorificabilă a bazei melifere este:

Producția globală de miere pe an a unei familii de albine este dată de relația:

Pgf = Hf + Hn + Hsn + Pmm, unde : Hf – reprezintă cantitatea de miere necesară pentru hrana de un an (100kg); Hn – reprezintă cantitatea de miere necesară pentru hrănirea unui nucleu de matcă de rezervă (10kg); Hsn – reprezintă cantitatea de miere necesară pentru realizarea unui spor de 10% (1 kg); Pmm – reprezintă producția de miere marfă ce trebuie realizată de la o familie de albine (25 kg).

Pgf = 136 kg/an/familie

În final, numărul de familii de albine ce pot fi amplasate în perimetrul unei stupine este:

Calculele s-au efectuat luând în considerare suprafața totală ocupată de tei. Se ia în considerare faptul că nu toată suprafața ocupată de tei, va fi folosită pentru producerea de miere, datorită faptului că nu este posibil.

Albinele cercetează florile pe o rază de 3-5 km în raza stupinei, dar distanța de 5 km este cea extremă la care albina caută polen ori nectar. Distanța cea mai economicoasă este de 2 km în jurul stupinei. Pentru obținerea unei producții bune de miere și pentru evitarea uzurii premature a albinelor, se recomandă ca baza meliferă să se afle pe cât posibil în raza de zbor economic a albinei.

CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII ÎN STUPINĂ

Stupina este unitatea de bază a producției apicole, constând dintr-un număr de familii de albine și din utilajul apicol aferent.

4.1. BALANȚA MELIFERĂ

Pentru determinarea potențialului melifer al împrejurimilor stupinei amplasată staționar sau temporar, este bine să se întocmească o schiță orientativă sub formă de cerc care are raza de 3-4 km, în centrul căreia este vatră. În cazul stupăritului natural pastoral, la fel se fac aprecierile asupra potențialului melifer, în funcție de numărul de stupi proprii și ai altor apicultori din vecinătate.

Dacă este forțată să zboare prea departe de stup spre sursa de cules, albina efectuează zboruri nefolositoare, care, pe de o parte duc la scădera încărcături pe care albina o aduce în stup, ea consumând din încărcătură pe fiecare kilometru parcurs, ea fiind uzată prin acesta fără folos.

Din aceste motive trebuie să cunoaștem zona din jurul stupinei și să constatam dacă poate oferi albinelor un cules substanțial la mică distanța de locul stupinei. Potențialul melifer global al zonei nu exprimă însă cantitatea de nectar care poate fi în mod practic valorificată de către albine. S-a dovedit că numai o treime din rezerva globală a potențialului melifer poate fi valorificată de către albine, cifră ce trebuie luată în calcul la stabilirea numărului de stupi, în funcție de posibilitățile din zonă.

La o suprafața de 79,05 ha ocupată integral de tei, producția totală de miere ce se poate obține se calculează înmulțind suprafața cu producția de miere, exprimată în kg/ha pentru salcâm:

Pt = S x Pm, unde:

Pt – producția totală de miere;

S – suprafața;

Pm – producția de miere/ha.

Pt = 79,05 x 1000

Pt = 79050 kg.

Producția de miere valorificabilă a bazei melifere:

Pv – se consideră egală cu numai 1/3 din producția ei totală.

Pv = 26350 kg

După aceasta se va calcula numărul de familii de albine, ce pot fi gospodărite economic, cu formula:

F=194 familii de albine

Numărul total de familii de albine, ce pot fi gospodărite economic este de 194.

4.2. ÎNFIINȚAREA STUPINEI

Înființarea stupinei impune procurarea de familii de albine, recomandabil, primăvara, precum și achiziționarea de roiuri. Familiile trebuie să fie puternice, respectiv să aibă 2 Kg toamna și 1,5 kg primăvara, iar roiurile să fie cât mai timpurii, pentru a putea să-și asigure rezervele de hrană necesare iernatului.

4.3. MĂRIMEA ȘI DIMENSIONAREA STUPINEI

Mărimea stupinei, respectiv numărul de familii dintr-o stupină se stabilește ținând cont de următoarele elemente:

numărul de familii ce poate fi amplasat în perimetrul bazei melifere rezultat din calcule, pe de o parte și întinderea bazei melifere, pe de altă parte;

distanța minimă recomandată între două stupine;

Raza economică de zbor a albinelor, cu o uzură redusă a organismului lor, este 1500 m. De reținut că în cazul adoptării unor distanțe prea mici, au loc concentrări masive ale albinelor, faptul predispunând la rătăcirea acestora, la furtișag (culegerea mierii din alți stupi), ca și la transmiterea bolilor. Se precizează că raza utilă de zbor a albinelor este de circa 2 Km și că distanța până la care acestea pot ajunge pentru a cerceta plantele melifere este de 4-5 Km.

numărul de familii ce poate fi deservit de către un singur apicultor și pentru care stupina poate fi considerată productivă din punct de vedere economic.

Rezultatele atestă că un apicultor, ajutat în perioadele de vârf de mai mulți muncitori necalificați, poate gestiona 125 familii de albine. În cazul unităților cu pondere apicolă mare, doi apicultori, ajutați de aemenea de muncitori necalificați, în anumite perioade de timp, pot avea în îngrijire 500 de stupi.

Se va urmări valorificarea întregii game de produse apicole pentru obținerea unui randament economic maxim, motiv pentru care personalul ce se va ocupa de întreținerea albinelor trebuie să fie pregătit.

4.4. AMPLASAREA STUPINEI

Locul pe care se amplasează stupina se numește vatră. În funcție de potențialul surselor de cules o stupină poate avea una sau mai multe vetre. În zonele cu floră meliferă de pădure bogată, dar mai ales în cazul în care se practică și stupăritul pastoral, pe o vatră se pot amplasa maximum 100 familii de albine,în timp ce în zonele cu resurse mai modeste, numărul de familii de pe o vatră va fi mai mic, de numai 25-30. Când stupinele au mai multe vetre, distanța dintre două vetre, în cazul florei melifere de pădure va fi de cel puțin 50 m.

În cazul O.S. Săcueni, în stupina din cadrul U.P. II Săcueni vom amplasa 2 vetre. Vatra de bază (de iernare) este cea pe care familiile de albine ramân din toamnă până primăvara. Ea trebuie să se găsească în mijlocul unor masive melifere importante, cu înflorire eșalonată începând din luna martie și până în mai-iunie și la distanțe cât mai mici față de toate celelalte surse la care se intenționează deplasarea ulterioară a albinelor.

Terenul pe care se amplasează vatra trebuie să fie la adapost de vânturile reci, nordice și estice, să nu fie accidentat, să nu prezinte pericol de băltire și să nu se afle în vecinătatea apelor curgatoare mari, a lacurilor sau a drumurilor intens circulate. Pentru ca stupii să nu fie expuși căldurii excesive pe timp de arșiță, este preferabil ca vatra să se găsească în tăieturi de pădure, în rariști sau în livezi. De asemenea, trebuie avut în vedere ca o stupină să nu fie așezată în raza de zbor a albinelor altei stupine

Așezarea stupilor pe vatră se face în rânduri fața în fața sau în șah, câte unul sau grupați. La așezarea în rânduri câte unul, distanța între stupi se ia de minimum 4 m pe rând și 6 m între rânduri. Așezarea stupilor în grupe de câte 2-3 favorizează orientarea albinelor. În interiorul grupelor stupii se poziționează cu urdinișurile în direcții diferite, sudice sau sud-estice, ținându-se cont și de eventualul efect protector contra temperaturilor excesiv de ridicate din timpul verii, al vegetației arborescente din imediata vecinătate. Distanța între stupi în interiorul grupelor se ia de 1m, iar între grupe pe rând și între rândurile de grupe de 6 m.

În cadrul cantonului silvic este amenajată o cameră necesară stupinei, cameră în care se țin toate uneltele care se folosesc în apicultură. În această cameră se repară stupii, topim ceara, extragem mierea, păstrăm polenul, etc. Aici se va păstra o perfectă curățenie și tot aici trebuie să avem la îndemână o mică farmacie necesară exploatării: sulf, acid acetic, amoniac, apă de Javej, antialergic (fiole de calciu, adrenalină, romergan etc. Locul trebuie să fie bine aerisit, lipsit de igrasie și bine luminat.

4.5. TIPUL DE STUP FOLOSIT

Stupul este cel mai important utilaj apicol cu rol de adăpost pentru familia de albine, de depozit al rezervelor de hrană, recoltă și container pentru transport. Mai demult, oamenii se ocupau cu creșterea albinelor în stupi confecționați din paie și nuiele, iar pentru recoltarea mierii omul era nevoit să omoare familia de albine. Astăzi, odată cu inventarea stupilor moderni, nu mai este necesară omorârea familiilor de albine pentru culesul mierii.

Stupii moderni sunt de două feluri:

– stupi orizontali;

– stupi verticali.

Stupii orizontali permit dezvoltarea albinelor pe orizontală iar cei verticali pe verticală.

Pentru stupina din cadrul ocolului silvic Săcueni se vor folosi stupi verticali datorită multiplelor avantaje. Acest tip de stup este alcătuit din următoarele părți componente:

Fundul (1) este format dintr-o tăblie de scânduri montate într-o ramă de consolidare.

Corpul (2) este destinat adăpostirii familiei de albine. Prin suprapunerea corpului pe fund, între aceste două părți ale stupului rezultă o deschidere înaltă de 20 mm, care constituie urdinișul. Întrucât fundul este mai lung, o parte a acestuia, lată de 60 mm, situată în față, în dreptul urdinișului, rămâne neacoperită, și are rol de scândură de zbor.

Magazinul (3) este o piesă suplimentară, cu ajutorul căreia, prin suprapunere pe verticală, se mărește spațiul destinat depozitării recoltei de către albină. El este o construcție asemănătoare cu a corpului, dar de înălțime ceva mai redusă.

Podișorul – hrănitor (4), având două compartimente, primul, acoperit cu un capac din PFL, pentru accesul albinelor la hrana de rezervă și al doilea, neacoperit, pentru depozitarea siropului folosit ca hrană de rezervă. Trecerea albinelor din stup în primul compartiment se face prin orificiul de la baza acestuia, orificiu care poate fi blocat cu căpăcelul de obturare (5).Pentru ca siropul să poată deveni accesibil albinelor, între șipca ce desparte cele două compartimente și placa de bază a podișorului-hrănitor există o fantă înaltă de 2 mm. Înainte de vopsire, podișorul-hrănitor se parafinează prin imersie în parafină topită.

Rama de ventilație (6), prevăzută cu plasă de sârmă zincată, are rolul de a asigura în timpul transportului o aerisire suficientă, pătrunderea aerului realizându-se prin deschiderea dintre ea și capacul stupului.

Capacul (7) este protejat în partea superioară cu tablă zincată. Pentru fixarea acestuia pe stup, rama sa este prevazută la interior cu șipci de sprijin. La mijlocul lungimii, șipcile de sprijin au câte o scobitură, în care intră capetele superioare ale tijelor dispozitivului de împachetare. De reținut că deschiderea la interior a ramei capacului este egală cu lățimea exterioară a celorlalte elemente componente ale stupului.

.

Figura nr. 1 Stup vertical (după Beldeanu, 1995)

Dispozitivul de împachetare (8) este format din doua tije metalice cu diametrul de 7 mm. La împachetare, tijele se trec prin orificiile practicate în elementele stupului, fixându-se la partea inferioară în scobiturile din ramă fundului, cu ajutorul unor plăcuțe metalice asigurate cu splinturi. Pentru strângerea elementelor stupului, la partea superioară a tijelor, astfel fixate se înșurubează piulițe fluture.

Blocul de reducere a urdinișului (9) este alcătuit dintr-o șipcă cu două deschideri practicate pe fețe opuse și având lungimi diferite, lungimea mare corespunzând perioadei de cules, iar cea mică perioadei de iarnă.

Șipca de închidere a urdinișului (10), prevăzută la capete cu doi umeri de fixare pe părțile laterale ale fundului și având rolul de a acoperi urdinișul pe timpul transportului.

În echipamentul stupului vertical cu corp și magazin intră de asemenea ramele pentru fagure și diafragma.

Foto 1, 2 [NUME_REDACTAT] (11 si 12) sunt cadre din lemn ce fixează fagurii artificiali, care după ce vor fi în continuare crescuți de către albine, vor forma fagurii cuibului și respectiv fagurii pentru rezerva de hrană sau pentru recoltă. Dimensiunile exterioare ale ramelor pentru corp sunt 435 x 230 mm, iar ale acelora pentru magazin sunt 435x 162 mm.

Diafragma (13) este formată dintr-o tăblie de lemn închisă într-o ramă și se utilizează la nevoie, pentru restrângerea spațiului destinat cuibului.

Stupul vertical cu corp și magazin, la care rezervele de hrană (miere și păstură) sunt depozitate deasupra zonei de creștere a puietului valorifică prin construcția sa felul de comportare a albinelor în condiții naturale, ca și principiile care stau la baza dezvoltării și activități productive a familiei de albine. Totodată, cu ajutorul acestui stup se poate obține o miere de calitate superioară, întrucât ramele pentru recoltă (ale magazinului) sunt de mărime mai mică și pot fi completate într-un timp mai scurt, cu miere provenită din nectar cules de la un număr mai redus de specii de plante.

Foto 3 Aspectul unei rama cu puiet

Foto 5 [NUME_REDACTAT] tipuri de stupi verticali sunt: stupul multietajat STAS 8128-90 (cu trei corpuri), stupul RA 1001 (cu un corp și două magazine), stupul RA 1001 simplificat, realizat în două variante (prima cu un corp și două magazine și a doua cu un corp și un magazin).

Stupii verticali în ansamblu, prezintă o serie de avantaje. Ei permit extinderea capacității de producție în funcție de împrejurări, prin suprapunerea de corpuri sau magazine. Ca urmare a conditiilor de viață apropiate de cele naturale pe care le oferă albinelor, ei favorizează creșterea productivității acestora. Iarna căldura în stup este păstrată mai bine, iar primăvara albinele încep să clădească fagurii mai de timpuriu. Totodată, stupii verticali ocupă o suprafață mai mică ceea ce permite o mai bună utilizare a capacităților de transport.

Stupii trebuie să asigure condițiile de mai jos:

să fie încăpători pentru dezvoltarea familiilor de albine și pentru dezvoltarea resurselor de hrană;

albinele să fie ferite de ploaie, arșiță și vânt;

să fie ușor de manipulat, fără a deranja activitatea familiei de albine;

trebuie să permită mărirea sau micșorarea volumului sau, în funcție de gradul de dezvoltare a familiei;

părțile componente să fie de aceeași dimensiune pentru a le putea folosi la oricare din stupi;

să fie adaptate pentru transportul la diverse culesuri.

4.6. STUPĂRITUL PASTORAL

Întrucât în zona de zbor a stupinei de regulă nu există permanent resurse melifere, în anumite intervale de timp din sezonul apicol este necesar să se recurgă la mutarea familiilor în zone în care flora oferă condiții mai bune de cules, în caz contrar existând posibilitatea ca albinele să consume din rezervele depozitate. Deplasarea în alte zone a familiilor de albine, pentru asigurarea unui cules de întreținere, în deosebi primăvara devreme, înainte de înflorirea salcâmului, sau toamna, în lunile august – septembrie, ori pentru realizarea unui cules de producție suplimentar, sau pentru polenizarea culturilor agricole entomofile, spre exemplu floarea – soarelui, poartă denumirea de stupărit pastoral.

noastră dispunând de o floră variată, care oferă surse de cules începând de primăvara timpuriu până toamna târziu, există o gamă largă de soluții pentru organizarea stupăritului pastoral.

Planul deplasării în pastoral trebuie pregătit din vreme, stabilind numărul de stupi ce vor fi transportați, vetrele temporare, procurarea mijloacelor și documentelor de transport cu respectarea legislației în viguare, efectuarea tratamentelor antivarroa, etc.

Densitatea recomandată de stupi la hectar este următoarea:

14-16 colonii la salcâm;

6-10 la tei;

1-2 la floarea-soarelui;

1-2 la culturi pure;

4-6 la leguminoase perene;

3-5 la zmeuriș;

Stupăritul pastoral se practică în două forme: cu stupii vărsați (transportați cu ajutorul unor camioane, remorci, etc.), cu ajutorul pavilioanelor apicole special amenajate, existând o multitudine de tipuri și variante constructive.

Foto 6 Exemplu de stupărit pastoral

Înainte de a se efectua deplasarea familiilor de albine se execută din vreme recunoașterea masivelor melifere.

Astfel, pentru deplasarea familiilor la un cules de întreținere primăvara timpuriu la 15-20-50 Km de vatra de iernare, se asigură imobilitatea ramelor prin fixarea acestora cu ajutorul unor legaturi. Pentru transporturile ceva mai lungi, se poate lăsa un mic spațiu de 5-10 mm într-o parte laterală a cuibului.

Primăvara transportul se efectuează de preferință ziua, pentru a ajunge la destinație pe timp mai cald, care să dea posibilitate albinelor să se ridice din nou pe faguri, dacă eventual s-au desprins în timpul transportului. Toamna, de asemenea cu cât ne apropiem de luna octombrie, cu atât necesarul de ventilație este mai mic, totuși trebuie să se țină seama de faptul că în această perioadă familiile sunt mai puternice decât primăvara timpuriu. Bineînțeles înainte de transport se va închide urdinișul stupului.Circulația se face prin deschiderea sitelor de ventilație. Dacă stupii sunt foarte puternici este nevoie să li se asigure spațiu suplimentar pentru refugiul albinelor. Pentru eliminarea bioxidului de carbon acumulat pe timpul transportului, cele mai bune rezultate se obțin dacă pe fundul stupilor se practică un orificiu prevăzut cu pânză metalică. Dacă în stupi se află miere nematurată este bine să stropim fiecare colonie cu apă (circa 1 l), ori vom transporta stupii cu urdinișurile deschise având montate și sitele de ventilație deasupra ramelor.

Transportul se face de preferință noaptea iar plecarea se grăbește cât mai mult posibil, pentru a ajunge la destinație în zori. În caz de pană de durată, dacă nu este posibilă transportarea încărcăturii într-un alt vehicul, se va evita, în special ziua ca vehiculul să nu staționeze.

Transportul pe distanțe mari poate fi efectuat și ziua, cu condiția de a se evita staționările care sunt foarte periculoase.

Dupa instalarea stupilor la noua vatră se instalează adăpătorul.

La așezarea pe noua vatră se va avea în vedere ca plasarea stupilor să nu fie în aceeași direcție cu cea a vecinului, căci dacă stupina va fi amplasată în spatele altei stupine, vom pierde o parte din culegatoare. La câteva ore după deschiderea urdinișului se acoperă sitele și se desfac legăturile care au fixat părțile componente.

4.7. RECOMANDĂRI PENTRU PRODUCȚIE ȘI CĂILE PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA BAZEI MELIFERE

Pentru obținerea unor cantități de produse apicole cât mai mari, pe lângă o bază meliferă bună, stupina trebuie să dispună de familii de albine puternice și sănătoase. Ca urmare, apicultorul trebuie să aibă grijă să asigure fiecărei familii în parte o dezvoltare corespunzătoare. Odată cu revenirea toamnei trebuie să se creeze condiții necesare creșterii unui număr cât mai mare de albine tinere, care vor putea asigura în primăvară îngrijirea și creșterea primelor generații tinere din acel an. În vederea intensificării creșterii din puiet, trebuie asigurată rezerva de hrană încă din toamnă pentru iarna ce va urma. Trebuie asigurat un cules târziu de întreținere și stimulare sau în lipsa acestuia, hrăniri stimulative, schimbarea mătcilor bătrâne cu altele tinere și prolifice, organizarea stupului și menținerea unui regim de căldură adecvat.

Dacă rezerva stupinei nu are faguri cu miere căpăcită, cu care se poate completa rezerva de hrană necesară, va trebui completată folosindu-se în acest scop mierea subțiată cu apă sau siropul de zahăr. Completarea rezervelor de hrană este indicat a se face într-un interval cât mai scurt de timp, în doze mari și cât mai de timpuriu, la începutul lunii septembrie. După completarea rezervelor de hrană necesare iernării, se va trece imediat la hrănirea stimulativă a familiilor de albine cu miere din faguri ce se descăpăcesc periodic după diafragmă, sirop de miere sau sirop de zahăr. Trebuie menționat că fără existența în stup a rezervelor de hrană necesare iernării, rezultatele hrănirii stimulative nu vor fi satisfăcătoare. Paralel cu efectuarea hrănirii stimulative, trebuie avut grijă de asigurarea spațiului necesar pentru matcă, precum și orânduirea corectă a fagurilor din cuib. Pentru realizarea unor familii puternice de albine, în toamnă, este nevoie de o matcă tânără și prolifică; dacă există familii cu mătci bătrâne ele trebuie înlocuite cu altele tinere.

La începutul primăverii, în primele zile călduroase cu soare, când temperatura aerului (la umbră) ajunge la 12-16ºC, se va executa prima lucrare în stupină, se face o revizie a familiilor de albine cu scopul de a stabili starea familiilor de albine și de a lua măsuri imediate de îndepărtare a stărilor anormale observate.

Cu ocazia reviziei, fagurii din stup găsiți pătați cu excremente de albine, mucegăiți, stricați ori fără rezerve de hrană și neacoperiți de albine se scot. De asemenea, se vor înlocui fundurile stupilor cu altele curate, iar dacă acestea nu sunt detașabile, se curăță de albinele moarte și de resturile de ceară rezultate din descăpăcirea fagurilor cu miere consumată de albine în timpul iernii.

Lucrările executate cu ocazia reviziei de primăvară urmăresc asigurarea familiilor de albine, cele mai bune condiții de dezvoltare în raport cu puterea fiecăruia dintre ele. Odată cu stabilizarea timpului, după efectuarea reviziei de primăvară, se va trece la efectuarea reviziei de fond a stupilor în scopul stabilirii puterii familiei de albine la iesirea din iarnă, prezența mătcii și starea acesteia, cantitatea de puiet și cantitatea hranei în stup. Acest control se va face într-o zi cu temperatura aerului de peste 15ºC, pentru fiecare familie de albine notându-se în carnetul de stupină toate observațiile ce se fac cu acestă ocazie.

Odată cu revizia de fond a familiilor de albine și stabilirea existenței rezervelor de hrană necesare familiei de albine cu hrană insuficientă sau fară hrană, vor trebui ajutate fie cu faguri cu miere căpăcită luată din rezerva stupinei, fie cu sirop de zahăr dens turnat în celulele unor faguri goi. Familiile slabe se vor uni, pentru că nu este economică întreținerea lor.

Hrana proteică este asigurată în general de albine prin polenul cules din natură. În absența polenului natural se pot folosi și înlocuitori de polen ca făina de soia degresată, drojdia de bere uscată, praful de lapte degresat.

O importanță deosebită pentru dezvoltarea familiilor de albine și pregătirea acestora pentru culesul principal la salcâm o reprezintă valorificarea rațională a culesului timpuriu.

Valorificarea acestui cules prezintă importanță pentru apicultură prin faptul că polenul proaspaă recoltat de albine, precum și nectarul, stimulează dezvoltarea intensă a acestora, creșterea puterii familiilor de albine, pregătindu-se astfel pentru o valorificare optimă a culesului de salcâm.

La începerea culesului se asigură familiilor de albine spațiul necesar pentru depozitarea nectarului, sub formă de magazine. La completarea necesarului de faguri se folosesc cât mai mulți faguri artificiali, pe care în condițiile de cules, albinele îi clădesc în timp relativ scurt. În acest mod se asigură echipamentul de faguri necesari în stupină și se creează rezervele pentru înlocuirea fagurilor necorespunzători.

Odată cu completarea echipamentului de faguri pentru depozitarea nectarului în cuibul familiilor de albine se urmărește asigurarea spațiului necesar mătcilor în scopul continuării ouatului și dezvoltării familiilor în timpul culesului. În acest scop, în cuibul familiilor se introduc faguri clădiți artificial și se inversează corpurile cu puiet.

Pe parcursul culesului, la familiile de albine, se urmăresc: cantitatea nectarului acumulat, spațiul necesar pentru creșterea puietului și depozitarea nectarului care se acumulează în continuu. Pentru prevenirea roirii albinelor se va recurge la ridicarea fagurilor cu puiet căpăcit care, prisosesc și care se vor folosi la întărirea familiilor de albine.

Deplasarea familiilor de albine în localități în care există nectar din abundență, le asigură menținerea într-o stare activă și preîntâmpină intrarea acestora în fenomenul roitului, și ca urmare evitarea slăbirii familiei de albine în perioada culesului principal. După recoltarea mierii, principalele probleme ce trebuiesc rezolvate sunt evitarea fermentării și cristalizării timp cât mai îndelungat al mierii.

Pentru evitarea fermentării este necesar ca mierea să aibă apă maximum 18%, dacă acest procent crește și depășește 20%, mierea este în pericol de a fermenta. Aceasta se poate evita prin păstrarea la o temperatură mai mică de 15ºC.

Pentru păstrarea mierii sub formă lichidă un timp cât mai îndelungat se recomandă răcirea acesteia la 0ºC, timp de 5 săptămâni după care poate fi păstrată la 14ºC timp îndelungat.

Depozitarea mierii trebuie făcută în încăperi uscate cu temperatura optimă de păstrare de 8-12ºC, fără a depăși valoarea de 14ºC.

În vederea obținerii unor producții sporite de ceară, se vor strânge resturile de ceară de pe fundurile stupilor, se curăță ramele pereților, a hrănitorilor, a căpăcelelor de ceară rezultate de la descăpăcirea fagurilor, precum și folosirea ramelor clăditoare de la toți stupii, în perioadele din cursul sezonului activ în care albinele secretă ceară.

Pentru intensificarea producerii de propolis de către albine, se înlocuiește podișul cu o plasă din material plastic, care după propolizare se va ridica în vederea recoltării propolisului.

Colectorul de propolis se folosește de asemenea cu rezultate bune, acesta fiind format dintr-un grătar lamelat, care se așează în luna aprilie și se ridică toamna.

Stupina va trebui dotată cu toate uneltele necesare și tot echipamentul necesar apicultorului, se vor achiziționa din timp medicamentele necesare efectuării tratamentelor ce pot apărea în decursul lucrărilor în stupi.

Căile principale pentru îmbunătățirea bazei melifere sunt: sporirea suprafețelor cultivate cu plante agricole melifere și mărirea capacității lor productive, folosirea terenurilor eliberate timpuriu de culturi, introducerea culturilor duble cu plante agricole cultivate, sporirea suprafețelor cultivate în amestec cu plante melifere speciale, lupta contra dăunătorilor și practicarea stupăritului pastoral.

CAPITOLUL V. PRODUSE APICOLE REALIZATE

5.1. MIEREA

Mierea albinelor a fost una dintre primele substanțe dulci folosite de om, acesta fiind “strămoșul” zaharului. Ea constituie și în prezent o sursă de hrană pentru om, având chiar și calități terapeutice.

Mierea de albine este un produs rezultat din nectarul florilor și secrețiilor dulci de pe plante (mana), prelucrat și depozitat în faguri de către albine.

Transformarea prin prelucrare a nectarului în miere are la bază următoarele procese:

transformarea zaharurilor ce se găsesc în nectar;

reducerea cantității de apă conținută în nectar;

îmbogățirea nectarului în enzime, acizi organici, inhibină, acetilcolină, etc.

Cele trei procese ce stau la baza transformării nectarului în miere se consideră încheiate odată cu căpăcirea celulelor în care acesta este depozitat.

Nectarul este sucul dulce secretat de nectarinele, glandele sau discurile nectarifere localizate în flori. El este alcătuit din până la 70-80% apă, restul fiind zaharuri (zaharoză, glucoză și fructoză), acizi organici, vitamine, uleiuri volatile, enzime, substanțe minerale, etc.

Mana este sucul dulce secretat de alte organe decât florile (mana vegetală), ca și cel provenit din excreții ale unor pureci și păduchi de plante (insecte din familiile Lachnidae și Lecanidae), care parazitează în special frunzele arborilor și arbuștilor, hrănindu-se cu seva acestora (mana animală). În afară de zaharoză, glucoză și fructoză, mana animală conține, într-o proporție de 30-40%, zaharuri complexe, numite în mod generic dextrine, precum și pentozani, compuși chimici cu azot și o cantitate mare de substanțe minerale (până la 4-5%). Conținutul ridicat de substanțe complexe, greu digerabile, face ca mierea de mană să fie calitativ inferioară aceleia de nectar, atât pentru hrana albinelor cât și pentru om. Unii atribuie totuși o calitate superioară mierii de mană, din cauza conținutului mare și variat de substanțe minerale, neglijând celelalte aspecte legate de compoziția acesteia.

În timp de un an o familie de albine are nevoie pentru a se hrăni de 90-100 Kg miere, din care circa 20 Kg pentru iernat. Mierea de mană nu se va folosi pentru hrănirea albinelor pe timp de iarna.

Transformarea nectarului și manei în miere se face parțial în organismul albinelor, unde au loc descreșterea conținutului de apă și descompunerea prin procese enzimatice a zaharozei în glucoză și fructoză (invertirea zaharozei) și parțial în celulele fagurilor, unde se continuă evaporarea apei.

5.1.1. Proprietăți organoleptice, fizice și chimice

Pentru caracterizarea mierii de albine se iau în considerare o serie de proprietăți organoleptice, fizice și chimice cum sunt: aspectul, consistența, culoarea, gustul, mirosul, masa volumică, conținutul de apă, conținutul de zahăr reducător și de zahăr ușor hidrolizabil, conținutul de substanțe nezaharoase, cenușa, sedimentul microscopic și prezența adaosurilor de falsificare și a glucozei industriale.

Aspectul – mierea se prezintă ca un produs relativ transparent, omogen, lipsit de impurități sau cu un anumit grad de impurificare.

Consistența – mierea poate fi în stare lichidă, cu diferite grade de vâscozitate (miere cleioasă, fluidă-vâscoasă, fluidă-subțire, apoasă), sau solidă (miere cristalizată). Până la căpăcirea celulelor de către albine și extracția acesteia din faguri, toate sortimentele de miere românească sunt fluide. Durata de menținere a fluidității este variabilă. Mierea de tei cristalizează repede, uneori chiar în faguri, ea având cantități de fructoză și glucoză aproximativ egale.

Pentru cristalizarea mierii de flori, conținutul de apă, trebuie să fie cât mai redus (maximum 18%), iar temperatura să oscileze în jur de 13-14C.

Culoarea mierii este variabilă, aceasta putând fii de la aproape incoloră, respectiv galbenă-deschis (mierea de salcâm), până la brună-închis, aproape neagră (miere de mană).

De asemenea, culoarea fagurilor folosiți pentru depozitarea mierii la culesurile de producție, poate influența calitatea mierii extrase.

Gustul este dulce, plăcut, ușor amărui, astringent.

Mirosul este dat de uleiurile volatile din nectar, depinde de planta de la care provine acesta. Cel mai pronunțat miros îl are mierea de oțetar, de tei și de fâneață de deal.

Masa volumică variază cu umiditatea, valorile ei fiind cu atât mai mari cu cât conținutul de apă al mierii este mai redus.

Conținutul de apă, este proprietatea pe baza căreia se poate aprecia calitatea și gradul de maturare al produsului, trebuie să nu depășească 20% (la mierea de salcâm de calitatea a II-a valoarea maximă admisă este 21%). O proporție mare de participare a apei în compoziția mierii are urmări negative, întrucât crează condiții propice declanșării procesului de fermentație a acesteia.

Conținutul de zaharuri – zaharurile constituie componente de bază ale mierii. Dintre ele pe primul plan se situează zahărul reducator sau invertit (format din fructoză și glucoză), cu o pondere în masa produsului de circa 60-70%. Zahărul ușor hidrolizabil (alcătuit în principal din zaharoză) ocupă un loc secundar, proporția sa nedepășind 7% în mierea de flori și 10% în mierea de mană. Mierea conține de asemenea zaharuri complexe (mucilagii, gume), numite și dextrine, care, cantitativ pot ajunge la circa 5% din masa mierii de mană și la circa 2-3% din masa mierii florare. Dextrinele nu sunt asimilabile pentru albine.

Conținutul de substanțe nezaharoase – pe lângă zaharuri, mierea conține numeroase alte substanțe, ca acizi organici, substanțe proteice, enzime, vitamine, care prezintă un interes deosebit ca urmare a însușirilor de valoare pe care le conferă produsul.

Aciditatea mierii, însușire care influențează gustul acesteia, este dată de prezența a o serie de acizi organici.

Grupa substanțelor proteice reține atenția prin faptul că este reprezentată în principal de aminoacizi liberi, direct asimilabili, între care majoritatea aminoacizilor esențiali. Cea mai bogată în aminoacizi este mierea de mană.

Principalele enzime existente în miere sunt invertaza (cu acțiune asupra zaharozei, din hidroliza căreia rezultă fructoza și glucoza), diastaza (cu acțiune asupra amidonului) și glucozidaza (cu rol în asigurarea stabilități mierii).

Dintre vitaminele prezente se menționează vitamina C, o parte din vitaminele din complexul B (B1, B2, B6, B12 ), precum și vitaminele H, K si PP. Cea mai bogată miere în vitamine este cea florală și în special mierea polifloră.

Cenușa rezultată la calcinare conține în principal K, Ca și Na și alături de ele Fe, P,Cu, Si. Sub raportul cantității ridicate de cenusă se remarcă de asemenea mierea de tei, aceasta fiind de exemplu de circa patru ori mai bogată în substanțe minerale decât mierea de salcâm.

Sedimentul microscopic este conținutul de particule solide care rezultă la centrifugare, format din granule de polen, granule de amidon provenite din rezerva aflată în nectarine sau din seva elaborată, diverse particule caracteristice manei ca spori de ciuperci, praf, etc.

Prezența adaosurilor de falsificare (făină, amidon, gelatină, clei, carbonat de calciu, coloranți sintetici), ca și a glucozei industriale poate fi depistată prin verificări ale caracteristicilor organoleptice, precum și prin analize de laborator. Utilizarea de către producător a zahărului comercial pentru producerea de miere-marfă poate fi de asemenea pusă în evidență, întrucât zaharoza din care zahărul respectiv este constituit în exclusivitate, nu poate fi decât în parte prelucrată de către albine în monozaharidele componente, ceea ce face ca ea să fie prezentă în miere într-o proporție mult superioară celei obișnuite (până la 20%).

Proprietățile organoleptice ale mierii

Tabelul nr.1

Tabelul nr.2

Tabelul nr.3

Tabelul nr.4

5.1.2. Recoltare, extracție, și condiționare

Recoltarea constă în selectarea și prelevarea fagurilor cu miere din stupi, în vederea valorificării acesteia. În momentul recoltării, produsul trebuie să fie ajuns la maturare completă, adică, atunci când celule cu miere sunt căpăcite de către albine, respectiv când conținutul de apă al mierii scade la mai puțin de 20%. La efectuarea acestei operații se are în vedere ca fagurii prelevați din stup să nu conțină celule cu puiet și ca cerințele de hrană ale stupinei să fie în întregime asigurate. Fagurii selectați se așează în corpuri de stupi și se transportă în încăperi special amenajate, în vederea extracției.

Extracția constă în descăpăcirea fagurilor pe ambele fețe, urmată de centrifugarea fagurilor descăpăciți și respectiv de scurgerea naturală a mierii de pe căpăcelele de ceară. Operația se execută imediat după recoltare, cât timp fagurii sunt calzi. Fagurii din care s-a extras mierea se readuc în stupi, unde albinele îi curăță și se refolosesc.

Condiționarea vizează îndepărtarea corpurilor străine din masa mierii și uniformizarea proprietăților fizico-chimice, ea realizându-se prin prefiltrare și limpezire. În vederea prefiltrării, atât mierea extrasă din faguri prin centrifugare, cât și cea scursă în tava de descăpăcit de pe capacelele de ceară se trec printr-o sită, prin care sunt reținute impuritățile mari. Limpezirea se realizează într-un maturator (zăcător), vas în care, după un timp de păstrare a produsului, corpurile grele cad la fund, iar cele ușoare se ridică la suprafață, astfel că atât unele cât și celelalte pot fi îndepărtate.

5.1.3. Utilaje pentru extracția și condiționarea mierii

Din momentul în care simpla recoltare a mierii prin omorârea albinelor în scorburi și apoi în buduroaie nu a mai satisfăcut pe apicultori, s-a trecut treptat la obținerea mierii fără distrugerea cuiburilor, utilizând stupii sistematici și extracția mierii prin centrifugarea ramelor.

Furculița este necesară pentru descăpăcirea fagurilor cu suprafața neuniform căpăcită, prezintă un număr de ace de oțel, de circa 30 mm lungime, dispuse în formă de pieptene. Înainte de folosire, se încălzește, fără a se ajunge însă la temperatura de topire a cerii.

Peria apicolă se folosește la înlăturarea albinelor de pe fagurii de miere, recoltați din stup în vederea extracției. Peria are o grosime de aproximativ 10 mm, având fire din relon de 65 mm și mâner din lemn sau material plastic.

În lipsa periei apicole se pot folosi în același scop un mănunchi de pene.

Cuțitul de descăpăcit se folosește la îndepărtarea căpăcelelor de ceară, cu care albinele astupă celulele din fagurii în care au depozitat mierea. Acest cuțit este produs în numeroase variante, inclusiv în variantele cu încălzire electrică și cu abur, are o lamă de circa 200 mm lungime.

Tava de descăpăcit executată din tablă cositorită, este alcătuită din două părți suprapuse. Partea superioară este prevăzută cu două suporturi de susținere a ramelor cu fagurii de descăpăcit si cu o sită din sârmă zincată, cu ochiuri de 2 mm, pentru reținerea căpăcelelor de ceară. Partea inferioară cu rolul de colectare a mierii, are un ștuț de golire (5).

Extractorul sau centrifuga este utilizat pentru extragerea mierii din fagurii descăpăciți, fără ca aceștia să fie deteriorați. Se deosebesc două tipuri de extractoare, în funcție de poziția fagurelui în interiorul acestora și anume: extractoare tangențiale și extractoare radiale.

Indiferent de tipul extractorului, acesta se compune dintr-un vas cilindric cu fundul conic, confectionat din: lemn, tablă galvanizată, zincată, cositorită sau inox și dintr-un ax așezat în mijlocul vasului, ce susține un cadru rotor pe care se așează ramele cu faguri în vederea extracției mierii. Pentru ca mierea să se extragă în totalitate este necesar ca fagurii să se întoarcă de mai multe ori de pe o parte pe cealalta.

Într-un extractor tangențial se pot introduce 2-4 rame. Utilajul este acționat manual, mișcarea de rotație transmițându-se la rotor printr-un angrenaj cu roți dințate. Pentru ca fagurii să nu se rupă, se adoptă o viteză de rotație moderată. Mierea extrasă este colectată în partea inferioară a extractorului, de unde poate fi evacuată printr-un ștuț de golire.

Maturatorul sau zăcătorul este un vas confecționat din tablă galvanizată, cu o capacitate de 300-1000 l, care servește la limpezirea și păstrarea mierii.

Strecurătoarea se folosește pentru “filtrarea” mierii și reținerea diferitelor impurități grosiere rămse în aceasta ca: bucăți de ceară, albine moarte, etc. Strecurătoarea se fixează la robinetul de evacuare al extractorului. Construcția este realizată din tablă cositorită și prevăzută cu două site mobile din țesătură de sârmă zincată cu ochiuri de 2,5 mm (desupra) și 1,5 mm (dedesubt), având un diametru de 160 mm

5.1.4. Clasificarea mierii

Întrucât mierea de albine recoltată de om din stupii în care sunt adăpostite și îngrijite, mierea diferă ca proveniență, aspect și mod de prezentare și este necesară o clasificare a ei după anumite criterii:

a). în funcție de proveniență se deosebește miere de flori și miere de mană.

Mierea de flori poate fi monofloră și polifloră.

Mierea monofloră provine în cea mai mare parte din nectarul unei singure specii de plante, ca de exemplu: miere de salcâm, miere de tei, miere de zmeur, etc.

Mierea polifloră provine din nectarul mai multor specii de plante, fară ca vreuna să dețină ponderea cea mai mare.

Mierea de mană provine din sucurile dulci de pe alte parți ale plantelor decât florile, putând conține și o cantitate redusă de nectar din flora spontană de pădure.

b). în funcție de aspect, consistență, culoare, gust și miros, mierea poate fi de clase de calitate diferite:

– la mierea monofloră de salcâm și mierea de mană se disting trei clase de calitate: calitatea superioară, calitatea I și calitatea II;

– la celelalte sorturi de miere se disting două clase de calitate: calitatea I si calitatea II (tabelele prezentate anterior).

a). după modul de producere: mierea extrasă din faguri – prin centrifugare cu ajutorul extractorului, prin scurgerea liberă din fagurii sfărâmați sau prin presare cu și fără încălzire

b). în funcție de consistență sau forma de prezentare, mierea extrasă se clasifica în :

– miere fluidă (lichidă) cu grad de vâscozitate și transparența variabil, fără cristale vizibile în masa ei (ex. tipic mierea de salcâm);

– miere cristalizată, în diferite stadii de cristalizare și cu diferite mărimi ale cristalelor ca: miere de rapiță, floarea soarelui, tei.

Cristalizarea este un proces natural. Prin cristalizare, mierea din stare fluidă capătă consistență, fără însa să-și schimbe calitățile nutritive și terapeutice.

5.1.5. Livrarea către benficiar

Livrarea mierii de albine se face pe loturi.

Prin lot se înțelege cantitatea de produs din același sort și aceeași clasă de calitate.

Ambalarea se face în bidoane de aluminiu curate și uscate. Datorită unor ambalaje necorespunzătoare, mierea poate căpăta gust și miros neplăcut. Nu se admit ambalaje din material plastic și nici ambalaje confecționate din zinc, cupru. Ambalajele de miere se prevăd cu etichete pe care se înscriu denumirea și adresa producătorului, sortul și calitatea, masa brută, și masa netă.

Transportul se face în vehicule acoperite, curate și fără mirosuri străine.

5.1.6. [NUME_REDACTAT] mierii de albine se efectuează în încăperi uscate, răcoroase, fără mirosuri străine. Cantitățile mici de produs ambalate în borcane de sticlă vor fi ferite de efectul nefavorabil al luminii, care printre altele conduce la închiderea culorii mierii. Temperatura optimă pentru depozitare este de +14C.

5.2. CEARA

Alături de miere, ceara este cel de-al doilea produs principal pe care omul îl obține de la albine. Ceara de albine este un produs secretat de glandele cerifere ale albinelor și servește acestora ca materie primă la construcția fagurilor. Glandele cerifere sunt netede și au formă ovală, sunt situate pe ultimele patru inde abdominale ale albinei lucrătoare. Activitatea celulelor secretoare de ceară pornește de la vârsta de trei zile, când albinele participă la căpăcitul mierii, activitate ce se intensifică în ziua a șaptea, când albinele încep clădirea fagurilor. Ceara este secretată pe baza trasformării polenului și a nectarului în perioada când familiile de albine au mult puiet, temperatura este favorabilă și când în natură există din abundență nectar și polen, hrana influențând puternic producția de ceară.

Puterea crescută a familiei de albine, activitatea intensă de prelucrare a nectarului și hrănirea puietului stimulează secreția de ceară.

Ceara de albine prezintă o gamă de culori, începând de la culoarea albă până la brun, trecând prin diferite nuanțe ale galbenului, cenușiu, verzui, portocaliu, galben murdar spre brun. Culoarea depinde de floră, de vârsta fagurilor și metoda de extracție.

Cantitatea și calitatea cerii obținută într-o stupină depinde de mai mulți factori ca sortarea, spălarea și înmuierea corespunzătoare a fagurilor, metoda de extracție folsită, modul și durata topirii cerii, calitatea apei precum și a vaselor folosite. Ceara extrasă se solidifică sub formă de calupuri ori sub formă de plăci.

Compoziția cerii de albine este redată în tabelul de mai jos :

Tabelul nr.5

În continuare ne ocupăm de măsurile prin care putem obține cât mai multă ceară produsă de familiile noastre de albine.

Prima cantitate de materie primă, din care rezultă prin condiționare ceară, este răzătura de faguri recoltată primăvara de pe fundul stupilor. Această răzătură nu reprezintă altceva decât căpăcele celulelor din care a fost consumată mierea în timpul iernii.

Răzătura de faguri presată în bolovani se trece cât mai curând la topire, pentru a obține din ea ceară.

O sursă de ceară o constituie căpăcelele rezultate la extracția mierii. Pentru conservarea mierii în faguri, albinele acoperă celulele în care aceasta se găsește cu un strat subțire de ceară. O altă sursă de ceară este reformarea periodică planificată a fagurilor clădiți sau reformarea lor accidentală în urma ruperii la extracție, la transport sau a atacării lor de șoareci și găselnițe.

Principalul mijloc prin care se poate spori producția de ceară este rama clăditoare. Chiar numele ei ne arată că este vorba de o ramă în care albinele au posibilitatea să clădească faguri ori de câte ori în cuib există condiții favorabile de secreție a cerii.

5.3. PROPOLISUL

Denumirea de propolis provine din limba greacă din “pro” care înseamnă înainte și cuvântul “polis” ce semnifică oraș și prin acestea se întelege că pentru un stup, propolisul servește drept zid de apărare, stopând accesul în stup a insectelor, șoarecilor ori a șopârlelor.

Propolisul este adunat de albine de pe mugurii arborilor. Propolisul conține 50-55% rășină, 30% ceară, 10% uleiuri eterice aromate, aproape 10% diferite corpuri străine. Albinele astupă cu propolis crăpăturile stupului, lipesc ramele și învelitorile de pânză și iși zidesc dușmanii omorâți.

Cantitatea de propolis depus variază în funcție de diferiți factori:

– specia de albine – cele de la noi din se numără printre cele care produc propolis;

– condițiile geografice – în zonele mai răcoroase producția de propolis e mai intensă;

– vegetația – prezența unor specii din abundență influențează intensitatea depunerilor de propolis (ex. Betula sp., Alnus, Salix, Quercus, Ulmus sp.).

Propolisul se prezintă ca o masă solidă, având culoarea cenușie-verzuie ori brun-cafenie, în funcție de proveniență. Propolisul are proprietăți antitoxice, cicatrizante, fungicide, anestezice și analgezice. Propolisul are un miros aromat, de aceea se prepară din el lumânările de afumat.

Recoltarea propolisului se face prin răzuirea pereților stupului cu ocazia unui control, al unei transvazări sau a înlocuirii materialului. Este bine ca acestă operație să se facă la temperaturi scăzute, pentru că doar în aceste condiții propolisul o să aiba un conținut mic de umiditate. Propolisul trebuie să nu contină corpuri străine, așchii, ceară sau nisip, acestea depreciind valoarea propolisului astfel încât pentru fiecare 1% corpuri străine, calitatea sa va scădea cu 1%.

5.4. LĂPTIȘORUL DE MATCĂ

Lăptișorul de matcă este un produs granular, de secreție al glandelor faringiene ale albinelor lucrătoare destinat hrănirii larvelor în primele trei zile, a larvelor de matcă și a mătcilor. Lăptișorul de matcă are o consistență cremoasă, are culoarea alb-gălbui având un gust acrișor. Lăptișorul de matcă proaspăt conține mai multe vitamine, printre care: tiamina, riboflavina, acid folic și acid pantotenic; totodată conține acizi și aminoacizi combinați și liberi, din care se menționează acidul aspartic, acid glutamic, alanina, glutamina, glicina, lizina, prolina și valina. S-a constatat că lăptișorul de matcă are în compoziție și o substanță antibiotică bactericidă.

Producerea lăptișorului de matcă se poate realiza în familii organizate sau în familii cu matcă. Datorită proprietăților sale, precum și a conținutului bogat în vitamine și aminoacizi, lăptișorul de matcă este folosit în prezent în apiterapie, atât în stare pură, cât și în cadrul unei game variate de produse energizante.

5.5. APILARNILUL

Apilarnilul este un produs apicol obținut din larvele de trântor și din conținutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri. El se prezintă sub forma unui amestec de larve și lăptișor comun, inclusiv învelișurile de năpârlire a larvelor sub formă neomogenă, în care apar în mod vizibil.

Apilarnilul în stare proaspătă se valorifică așa cum e, dar se poate păstra și la congelator la o temperatură de 5C. Pentru producția de apilarnil se aleg numai familiile de albine foarte puternice. Cuibul de albine destinat producției de apilarnil trebuie să cuprindă la începutul lunii aprilie cel putin 6 rame acoperite cu albine și hrană suficientă unei dezvoltări corespunzătoare.

Matca trebuie să fie prolifică, iar perioada optimă de producere a apilarnilului începe odată cu înflorirea pomilor fructiferi, în aprilie-mai, când timpul este destul de cald, iar în familie există un număr mare de albine tinere și durează până la începutul lunii august. Asemănător cu lăptișorul de matcă, datorită conținutului său, apilarnilul se folosește în prezent în producerea de medicamente apiterapice, fie în stare pură, fie în amestec cu alte produse apicole ori substanțe folosite în medicină.

5.6. VENINUL DE ALBINE

Veninul este un produs de secreție al albinei lucrătoare, fiind stocat în punga de venin și eliminat în exterior în momentul înțepării. Cantitatea de venin pe care o poate elimina la o înțepătură o albină, cu glanda de venin dezvoltată este de aproximativ 0,3 mg venin lichid ceea ce corespunde la 0,1 mg substanță uscată. Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană și de sezon. Cantitatea maximă de venin se poate obține la vârsta de 15-20 zile, după care glandele ce o secretă se degenerează treptat.

S-a constatat că o hrană bogată în substanțe proteice mărește cantitatea de venin secretată de glande. Veninul de albine se caracterizează prin câteva proprietăți fizice ca: incolor, gust amar, acid, dens, are miros anume și prezintă însusirea de a se cristaliza într-un timp foarte scurt.

Veninul este compus din proteine, săruri minerale, enzime, uleiuri, hormoni, alte substanțe volatile. Mai mult de jumătate din veninul brut este format din proteină activă, ea mai conținând și lipide și baze.

Printre substanțele minerale găsite în venin se numără calciul, magneziul, manganul, fosforul, sulful și cuprul.

5.7. POLENUL

Polenul este elementul fecundant al florilor, se găsește pe anterele staminelor acestora, sub forma unei pulberi fine divers colorate. Dimensiunile grăunciorului de polen sunt foarte mici și anume: diametrul este de cca. 1/50000 mm. Ca greutate 15000 de grăunciori abia cântăresc 1 mg. Trebuie însă știut că o floare de măr conține circa 100000 de granule, un mâțișor de salcie cca. 12000000.

Grănciorul de polen este învelit la exterior într-o membrană dură numită exină care este prevăzută cu pori și protuberanțe caracteristice fiecărei specii de plante de la care provine. Sub exină se găsește o a doua membrană care se numește intină și care învelește protoplasma și nuclei polinici. Culoarea polenului variază foarte mult, gama coloristică mergând de la alb-gălbui până la negru, predominând în special toate nuanțele de galben verde.

Mirosul polenului este floral, caracteristic plantelor de la care provine.

Elementul esențial pentru creșterea și dezvoltarea normală a albinelor individuale ca și pentru reproducerea și perpetuarea familiilor este polenul. Compoziția polenului este extrem de variabilă, la fel de variată ca și plantele de la care provine. El conține proteină brută, aminoacizi liberi, vitamine, grăsimi, enzime, substanțe minerale, hidrați de carbon. Polenul colectat de albine este depozitat în stupi, în celulele fagurilor.

Albina întoarsă în stup și care a recoltat polen, caută o celulă goală sau una cu polen în care mai este spațiu de depozitare. Ea introduce picioarele posterioare în celula aleasă și granulele de polen sunt desprinse de pe coșulețe sau corbicule cu ajutorul picioarelor mijlocii. Lucrătoarea este apoi urmată de o altă albină, în general mai tânără care presează polenul cu capul spre fundul celulei eliminându-se aerul din masa acestuia. Acest polen înmagazinat în celule de către albinele lucrătoare, care a suferit modificări în timpul depozitării este numit păstură. Într-o celulă pot fi depozitate aproape 150 mg polen. Polenul nu este medicament și nici nu are caracter de medicament, el este în primul rând un valoros aliment dietetic.

5.8. FAMILII NOI DE ALBINE

Momentul roirii albinelor constituie ultima fază a procesului de înmultire a albinelor, proces care a ajuns la perfecție de-a lungul evoluției și se finalizează cu roitul albinelor, cea mai scurtă fază a întregului proces. Roiul reprezintă o formație alcătuită dintr-un număr mare de albine în zbor cu una sau mai multe mătci, precum și cu trântori. Roirea constă în divizarea unei familii de albine în două sau mai multe unități biologice de sine stătătoare, datorită înmulțirii numărului de indivizi din care este compusă familia respectivă peste măsura dezvoltării normale a acesteia.

Prin roirea naturală apar noi familii sănătoase, care imediat după instalare încep o activitate intensă de culegere a nectarului și a polenului, clădesc faguri și încep creșterea puietului. În familia care a roit sunt asigurate condițiile ca aceasta să se refacă repede prin puietul și rezervele de hrană din stup.

La noi în țară, roirile au loc, de regulă în luna iunie însă, prin excepție, pot apărea și în luna mai sau august fiind catalogate ca roiri timpurii sau târzii. Cu toate că roirea slăbește familia de albine, prin plecarea unui număr mare de albine din vechea familie, trebuie remarcat faptul că roiesc doar albinele puternice și sănătoase care asigură tot o descendență sănătoasă. Atunci când sunt multe albine tinere într-o familie, iar cuibul este blocat cu provizii abundente, pe marginea fagurilor apar primele botci, numărul lor crescând de la o zi la alta, matca stupului este hrănită mai slab și ca consecință depune oua mai puține, așa încât în această fază se poate vorbi de pregătirea pentru roire. Acest roi este numit și roi primar și este cel mai viabil din toate punctele de vedere. Când roiurile de albine ies în perioada normală și în timpul culesului abundent, ele se dezvoltă rapid și bine, iar îngrijirea se simplifică. În ziua următoare de la instalarea roiului primar într-un stup liber și curat, se poate urmări ouatul mătcii. În lipsa culesului se va asigura roiurilor aproximativ de două ori pe săptămână câte o porție de hrană cu 700-800 g de sirop. Într-un timp scurt trebuie să se obțină un număr de 5-6 faguri cu puiet pentru evitarea crizei provocate de moartea unei părți dintre albinele componente și a celor tinere.

Dezavantajele roirii sunt lipsa posibilității de a putea anticipa numărul și calitatea roiurilor și supravegherea permanentă a stupinei, roirea putând apărea chiar la familiile pe care nu am dori să le înmulțim. Avantajul pe care îl asigură roirea naturală este obținerea uneia sau chiar a mai multor familii de albine. Dezavantajele roirii naturale poate fi ocolit, recurgându-se la formarea de familii noi, prin roire artificială. În acest mod se asigură realizarea de producții apicole în bune condiții, fapt mai puțin posibil la roirea naturală. Una dintre minusurile roirii artificiale este munca de supraveghere exagerată.

Datorită faptului că sunt menținute intr-o stare permanentă de activitate în sezonul cald, familiile de albine roite artificial se dezvoltă și se întâlnesc mai repede, crescând totodata și producția lor. Roiurile artificiale din primavară, cu mătci împerecheate de la rezerva stupinei pot beneficia de culesuri timpurii, la fel ca și cele de vară, contribuind astfel la creșterea producției stupinei chiar în primul an de formare.

BIBLIOGRAFIE

BELDEANU, E., 1995. Elemente de apicultură, Brașov.

HĂRNAJ, V., 1979. Manualul apicultorului, Redacția publicațiilor apicole, București.

HĂRNAJ, V., 1989. Produsele stupului, hrană, sănătate, frumusețe, [NUME_REDACTAT]

LOUVEAUX, J. și STĂNULESCU, S., 1987. Albinele și creșterea lor, [NUME_REDACTAT]

MĂRGHITAȘ, L.A., 1995. Creșterea albinelor, [NUME_REDACTAT], București

MOHAN, Gh., 2001. Atlasul plantelor medicinale din România, [NUME_REDACTAT], București

OGRADĂ, , 1986. Bolile și dăunătorii albinelor, [NUME_REDACTAT] de albine, București

PÂRVU, C., 2000. Universul plantelor, [NUME_REDACTAT], București

PETRUȘ, V. și OPRIȘAN, Apicultura și baza meliferș, [NUME_REDACTAT]-Silvică, București

ROȘCA, L., Îndrumări pentru apicultorul începător, [NUME_REDACTAT], București

ȘOFLETEA, N. și CURTU, L., 2000. Dendrologie, Editura “[NUME_REDACTAT]”, Brașov

AMENAJAMENTUL O.S. SĂCUENI

CUPRINS