Al Patrulea Sfat Pentru Purtarea Războiului CU Turcii

Jean de Saulx (1555 – 1629)

AL PATRULEA SFAT PENTRU PURTAREA RĂZBOIULUI CU TURCII

Scriitorul <acestora> s-a aflat la răscoala a 20 000 moldoveni și greci împotriva sultanului dar îndată ce a sosit Cigala – care a ajuns apoi pașă – împreună cu 30 000 de oameni, moldovenii au tăiat capul căpeteniei lor și au făcut pace; iată de ce trebuie luat seama cum să te slujești de aceste neamuri obișnuite să trăiască în robie.

[…] am trecut prin Ungaria, Transilvania și Țara Românească unde m-am aflat la o luptă cîștigată de domnul Moldovei, creștin răsculat împotriva sultanului, <și> în război cu domnul Țării Româneaști, aliatul acestuia, mai întîi biruit și apoi biruitor cu ajutorul a 50 000 de turci conduși de tînărul Cigala, pe care i-am văzut <și> cărora le-au dat creștinii răsculați capul domnului Moldovei, căpetenia lor. Urmîndu-mi călătoria, eu, împreună cu alți patru, am fost atacați de 200 <de turci>; casa în care ne aflam a fost arsă, noi am ieșit croindu-ne drum cu sabia, unul dintre noi a fost rănit cu unsprezece lovituri de țepoaie; după aceea am fost luați <în prinsoare> și apoi sloboziți din porunca domnului Țării Româneaști, aliat al sultanului și biruitor mulțumită ajutorului său…

Unii vindecă rănile mari punînd numai o foaie de varză și turcii nu le fac <altă> legătură decît cu ierburi și rădăcini din care fac alifii și plasture. Cu astfel de leacuri a fost vindecat domnul Destaix în Țara Românească, atunci cînd se afla <acolo> împreună cu mine, <fiind> rănit de nouă lovituri de țepoaie și de sabie.

Pierre Lescalopier (după 1550 – după 1597)

[Călătoria în Țara Românească și în Transilvania]

16 iunie – 16 august 1574

[misiunea improvizată a autorului]

Împreună cu domnul Massiot, venise de la Paris George Mihalovski, nobil polon, trimis de palatinul Laski pentru țeluri mai înalte, căci pe cînd acesta era la Paris împreună cu ceilalți nobil poloni, care veneau să-l conducă pe rege, fu înștiințat printr-un curier expres că Ioanal Moldovei intrase cu 60 de mii de oameni în Țara Românească și ucisese pe Alexandru al Țării Românești în orașul său București, și închipuindu-și el că locul era fără stăpîn, trimitea să ofere mărirea tributului anual cu zece mii de ducați și <în afară de aceasta> 200 de mii de ducați cu mită, jumătate pentru Mehmet și jumătate pentru celelalte trei pașale, pentru ca numitul palatin Laski să fie numit voievod al Țării Românești. Dar Mihalovski a găsit treburile altfel rînduite.

Incursiunea voievodului Moldovei și cucerirea Bucureștilor erau adevărate, dar domnul muntean fugise în satul Ionești, pe malul // Dunării; adunase o mică armată de 10 pînă la 12 mii de oameni, unde după o lună i-a venit în ajutor beglerbegul Rumeliei, care a amenințat cu război pe domnul Moldovei dacă acesta ar mai face o mișcare înainte de a avea consimțămîntul sultanului.

Dacă domnul Moldovei și-ar fi urmat norocul, el își dobora dușmanul, dar temîndu-se de o urmare mai rea, el s-a plecat la această amenințare și a trimis ambasadori la Constantinopol să arate că diferendul lui personal izvorîse din dorința de a sluji mai bine pe sultan. Domnul Țării Românești a năvălit mai întîi în țara sa, și după ce a contropit posesiunile lui Laski, voia să facă același lucru în Moldova. Dar domnul Țării Românești a trimis aici ambasadori și a dobîndit îndeosebi ajutorul domnul d’Acqs și lucrurile i-au mers în plin, căci a primit porunca beglerbegului Rumeliei să treacă Dunărea la satul Ionești cu cît mai multe forțe va putea, ceea ce a făcut aît de bine, încît domnul Moldovei s-a retras prin bună învoială și domnul Țării Româneșt a fost restabilit <în domnie> și amîndoi au făgăduit să se ducă la Constantinopol, în cursul anului, pentru a se supune judecății pe care ar da-o sultanul în cearta lor.

[Relația călătoriei prin Țara Românească și Transilvania]

Am petrecut această zi pe celalalt mal al Dunării, într-un sat (!) mare care este al sultanului pentru a fi stăpîn pe amîndouă malurile acestei mari căi de trecere.

Împreună cu turcii locuiește aici mulțime mare de români. În față, cam la 30 de pași în mijlocul apei, se află un turn pătrat și ruinele unei vechi cetăți despre care se spune că ar fi fost stricată de armata lui Petre Eremitul care a trecut pe aici în vremea lui Godefroy de Bouillon.

[…] am dormit în satul Ionești, hotarul Țării Românești în această parte […]// aici am găsit cu <mare> greutate de ale mîncării din pricina trupelor turcești care se înapoiau după ce așezaseră din nou pe Alexandru în orașul său, București.

La 18 iunie am dat toată ziua de cete de călăreți înarmați care se înapoiau în Turcia; armatele lor erau mari[…]

Pornisem la drum în zori de zi și am ajuns la București pe înnoptate. Zidurile acestui oraș sînt <făcute> din trunchiuri mari de copaci înfipte în pămînt, unul lîngă altul, și legate între ele prin grinzi de-a curmezișul, prinse de acele trunchiuri cu niște pene lungi și groase de lemn; orașul e podit cu trunchiuri de copaci. Pe acolo trece un rîu numit Dîmbovița. În acest oraș am găsit pe voievodul Alexandru, în ajutorul căruia veniseră boierii țării și turcii. El era bine păzit în palatul său, întărit ca și orașul, unde l-am salutat. Cu mare greutate s-a putut găsi un tălmaci latin pentru mine. În cele din urmă principele a pus să fim găzduiți și ospătați și ne-a dat careta lui trasă de cai buni și un secretar al său ca să putem străbate țara sa fără să cheltuim nimic.

El a primit cu deosebită bunăvoință scrisoarea domnului // ambasador și a făgăduit să facă ce i se cerea, și să scrie la Constantinopol că dacă fratele domnului ambasador, venind din Polonia, ar trece pe aici, îl va cinsti ca pe trimisul regelui Franței, pe care vrea să-l servească.

Palatul lui era făcut din lemnărie umplută cu chirpici de pămînt amestecat cu paie tocate. Pentru a vorbi cu el am fost duși într-o sală mare cu covoare turcești și cu o treaptă mai înaltă de jur împrejur, la o înălțime de aproape trei picioare ca la caravansereiuri. În fundul sălii, chiar în fața ușii, ședea principele într-un jet. Pe acele locuri ridicate nimeni nu se afla în afară de el și, în picioare lîngă el, un copil de casă, care a luat scrisoarea mea și a înmîmat-o principelui; mai mulți <paznici> înarmați cu securi sau buzdugane se aflau în sală. Venind tălmaciul de latină, principele a pus să i se înmîneze prin copilul său de casă scrisoarea mea, ca s-o citească cu glas tare și s-o tălmăcească. Eu știam bine că în ea nu se afla nici un lucru tainic, totuși pentru a <-mi> vorbi a pus pe toți să se retragă la celălalt capăt al sălii și chiar pe copilul de casă și n-a rămas decît acest tălmaci, care // părea să explice prin discursuri <mai> lungi ceea ce spuneam eu pe latinește; principele mi-a vorbit în puține cuvinte. Am ieșit din palat <condus> cu o făclie și am fost duși într-o casă particulară, unde au fost aduși apoi și transilvănenii noștri, care se găzduiseră în altă parte în timp ce mă aflam reținut de principe; ni s-a pregătit masă minunată de către un bucătar al principelui trimis anume.

[…] m-am plimbat prin oraș și nu am găsit nici o clădire frumoasă. Două biserici, una <de rit> orthodox, cealaltă <de rit> luteran, erau făcute din lemn; toate acoperișurile sînt de țiglă, de șindrilă sau de paie; țara este mănoasă, dar n-are nici piatră nici ardezie. După cină, ne-am dus să dormim noaptea la Vulpești, satul în care vicontele de Tavannes, care mergea din Polonia la Constantinopol, era să fie ars de viu, într-o păcătoasă de colibă; aceasta a luat foc din nebăgarea de seamă a unuia din oamenii săi, care după ce a prins lumînarea de peretele de lemn și chirpici, a adormit; țăranii au alergat la foc și crezînd că acolo erau oameni de ai domnului moldovean au tăbărît pe ei și i-au rănit. Domnul de Tavannes a luat-o // la fugă în pădure, de unde, ajungînd a doua zi la București, a fost primit cu toată bunătatea de voievod care a trimis slujitori cu porunca să se redobîndească pentru el aproape tot ce pierduse și să fie aduși răniții, cărora le-a dat un felcer, care i-a însoțit pînă la Constantinopol, ca să-i îngrijească pe drum.

La 21 <am sosit> la Egemna, un deal mic unde am dormit în aer liber din lipsă de casă. A plouat toată noaptea, astfel că am fost siliți să plecăm uzi și nu am găsit unde să ne uscăm pînă a doua zi cînd am dormit la Tîrgoviște, la 22 <iunie>. Acolo este capitala Țării Românești unde palatul principelui este întărit numai cu garduri mari; acolo am găsit niște genovezi fugiți din Chios, care ne-au pofit la masă, fiind bucuroși să ne audă vorbindu-le limba.

La 23 <iunie am ajuns> într-un orășel, cel din urmă din Țara Românească, unde voievodul ține // o garnizoană de cîtva oameni, care cu ajutorul doar al unei bariere, închid drumul, opresc trecerea celor fără pașaport; ei stau într-un turn în care pătrund folosit o scară lungă, pe care o trag apoi după ei.

Această țară, împreună cu Moldova și cu cea mai mare parte din Transilvania, a fost populată cu coloniști romani în timpul împăratului Traian; căpitanul lor se numea Flaccus, care a dat țării acest nume nou de Flacchia, zisă prin alunecare limbii, “Wlacchia”. Locuitorii acestei țări se socotesc drept urmași adevărați ai romanilor și-și numesc limba lor „românească”, adică română; limba lor este pe jumătate italiană și pe jumătate latină, amestecată cu greacă și cu un fel de păsărească. Ei urăsc foarte tare pe papa și biserica romană și cinstesc pe voievodul lor ca pe Dumnezeu și în toate acțiunile și rugăciunile lor îl pun totodată în frunte. Ei beau peste măsură: primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creștini //, între care nu ne cuprind și pe noi, al cincilea îl beau pentru pace, iar al șaselea încep să-l închine pentru cei de față, cu mari ceremonii și cu urări de mîntuire, sănătate, drum bun și întoarcere bună, de împlinire a dorințelor etc. Închinînd astfel, se scoală în picioare, ținînd sus băutura, beau stînd drepți și te prețuiesc mult dacă faci ca ei. Ei beau din țoiuri cu gîtul lung destul de anevoios pentru cei ce nu sînt obișnuiți. Am aflat că atunci cînd voievodul stă cu alții la masă el are o masă mult înălțată, și alături o alta cu mult mai joasă unde sînt așezați cei care mănîncă cu el, și cînd vrea cineva să bea, se duce întîi să îngenunche înaintea voievodului; și ei stau la masă întotdeauna cu capul gol.

În aceeași zi am trecut de 20 sau 25 de ori <cîte> un torent care venea din munți și pe alocuri atît de adînc, încît caii înotau și careta domnulu iintrase la apă pînă deasupra butucului de la roți; pentru a nu fi udat m-am urcat pe acoperiș; cei ce erau călări au intrat în apă pînă la brîu.

Blaise de Vigenere (1523 – 1596)

Domnii sau voievozii Moldovei au fost dintotdeauna tributari regilor Ungariei și sub protecția și ascultarea acestora pînă după moartea regelui Ludovic către anul 1388. Treburile ungurilor fiind tot mai încurcare, domnul Petru s-a despărțit de ei și a venit la Liov să facă jurămînt de credință regelui Vladislav Iagello, obicei ce a fost de atunci păzit de urmașii săi în scaunul Moldovei față de ceilalți regi ai Poloniei. Dar după scurgerea vremii, neînțelegerile dintre dînșii au dat prilej turcilor să le încalce <hotarele>. Căci <moldovenii> au fost întodeauna un popor foarte ciudat, neastîmpărat și nemulțumit și de altminteri foarte aspru și războinic și care de multe ori a dat de furcă celor care nu i-au dat pace. Chiar Mahomed, acest mare sultan al turcilor, care a cucerit la vremea sa imperiul Constantinopolului și acel al Trapezuntului, douăsprezece regate și două sute de mari orașe, trimițînd 120 000 de soldați împotriva domnului Ștefan care nu avea decît 40 000 de oameni, <cei dintîi> au fost totuși înfrînți și n-au scăpat <cu viață> decît cinci sau șase mii. Astfel <aceasta> a fost una dintre cele mai frumoase biruniți dobîndite vreodată împotriva sultanilor otomani și acest domn <a fost> cel mai viteaz și mai renumit comandant de oști din vremea sa, căcă a înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor și chiar a polonilor.

Deci pentru a ne întoarce la moldoveni și la originea și la începuturile lor, trebuie înțeles că ceea ce se numea în vechime Dacia era o țară foarte întinsă, … Împăratul Traian, cucerind-o pînă la urmă, a adus acolo locuitori din toate părțile spre a o repopula, căci fusese golită de oameni din pricina îndelungatelor războaie și a readus-o la starea de provincie. Dar din vremea lui Galienus, și apoi sub Aurelian, barbarii au recucerit-o. Goții de asemenea au năvălit acolo în timpul domniei lui Gratianus, în așa fel încît din această încrucișare scoboară românii, care, amestecînd moravurile, felul de a fi și limba acestora, au constituit un nu știu ce, aparte, care nu mai seamănă cu nimic. Totuși vorbesc de asemenea ruteana (!) șislavona.

În ceea ce privește numele lor, se spune că a fost un roman numit Flaccus care li l-a dat întîi și că de acolo au fost numiți Falachi sau Vvalachi, căci literele F și V sunînd cam la fel s-au schimbat ușor una într-alta; de asemenea polonii și cei care vorbesc limba slavonă numesc popoarele scoborîtoare din italieni (!) printr-un nume comun vlasieni și vlosieni, care se apropie destul de mult de acela al Valahiei. Este o țară muntoasă și împădurită și deci foarte puternică și anevoiasă <de străbătut>. De aceea poporului nu-i place să cultive pămîntul, căci tot avutul lor depinde de vite, din care au foarte multe, datorită pășunilor roditoare ce sînt peste tot, în așa chip încît ei le desfac nu numai în Ungaria și Rusia care sînt țările cele mai apropiate de dînșii, dar mai trimit în fiecare an și un număr însemnat în Polonia, Prusia, Silezia, Boemia, Germania, Italia și Turcia. Ei aparțin religiei creștine de rit ortodox și nu au fost de loc cunoscuți, decît numai după anul 1330, cînd împăratul Carol al IV-lea, încercînd să se lege de ei, a pățit-o foarte rău. Din faptul că Valahia e numită și Moldova, se întîmplă adeseori să fie confundată una cu cealaltă; totuși este o deosebire, căci valahii sînt cei care dinspre răsărit și miazănoapte se învecinesc cu Podolia iar ceilalți care trăiesc dincolo de munți și ating spre miazăzi Transilvania sînt moldovenii ce mai sînt numiți și transalpini. Se mai împart aceste două țări și după un alt chip. Aceea care este la miazănoapte la A // pus de Rusia este Valahia, al cărei oraș mai de seamă este Suceava întărit de minune și aproape de necucerit. Cealaltă.. este Moldova… Dar toate acestea împreună se învecinează înspre răsărit și miazănoapte cu țara Podoliei, înspre miazănoapte și apus cu Rusia și Transilvania, iar spre miazăzi cu Dunărea. Cea mai mare bogăție pe care o au <constă> în cai, foarte buni și rezistenți.

Forma de jurămînt cu care moldovenii s-au obișnuit să se închine regilor și regatului Poloniei.

Noi boieri, închinați și toată țara Moldovei, jurăm credință și supunere, atît în numele nostru cît și pentru tot norodul Moldovei, înălținii sala principelui și domnului Cazimir și urmașilor săi regi ai Poloniei și coroanei acestui regat, făgăduim și jurăm numai credință, supunere și ascultare înălțimii sale, regatului și regilor Poloniei. Așa să ne ajute Dumnezeu și Sfînta cruce.

Alt jurămînt pe care marele voievod sau domn al Moldovei Ștefan l-a făcut față de Cazimir și regatul Poloniei, pe cîmpul de la Colomeea în anul 1485, cum se poate vedea în <povestea> vieții sale.

Preaslăvite rege, vă fac supunere, jur și făgăduiesc cu credință, fără vreo înșelăciune, înălțimii voastre, urmașilor voștri regi și sacrei coroane a regatului Poloniei, toată credința, atît pentru mine cît și pentru țara mea, boieri și supuși, și să fim credincioși și ascultători înălțimii voastre, urmașilor voștri și coroanei regatului Poloniei. Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfînta cruce.

Jacques Bongars (1554 – 1612)

[Călătoria prin Țara Românească]

Țara Românească este o țară bogată în grîne, vin, vite, cai, avînd mine de aur și de argint, de pucioasă, de sare, de ceară și de chihlimbar. Chiar aurul se scoate în mare cantitate din rîuri.

Poporul de rînd, barbar și greoi, este supus asupririi celor puterici și din această cauză o ia la fugă cînd se apropie doi sau trei inși. Se clădește prost, căci în toată țara nu se află alte clădiri de piatră care să fie frumoase decît bisericile și mănăstirile și castelul de la București. Dar Petru voievodul în cele 20 de luni cît a domnit a făcut la Tîrgoviște, unde își avea curtea, un palat mic dar frumos și impunător pentru cît poate țara și alături a clădit biserica sa, a adus trei izvoare de la o depărtare de două leghe, a pus să se toarne tunuri. Românii folosesc în actele publice și religioase alfabetul și limba sîrbească. Transilvănenii îi numesc “Block” și „Blocksland”.

Francois de Pavie (1563 – 1611)

Relatare lui Francois de Pavie, senior de Fourquevaux a unei călătorii făcute de el în anul 1585 în ținurile <sultanului> și în diferite locuri din Europa

Iașul este un oraș mare unde își are reședința principele țării și e așezat într-o cîmpie fără să fie închis cu ziduri, avînd spre sud un lac ce se trage dintr-un izvor și în acesta se prinde mult pește.

Această țară a Bogdaniei, a cărei așezare de frunte este Iașul, este numită mai obișnuit Moldova, dar de cincizeci de ani de cînd sultanii turci au supus-o tributului, numele a fost schimbat în Bogdania sau Caraboldan care înseamnă pămînt negru și aceasta din cauza nesfîrșitelor măceluri săvîrșite la cucerirea acestei provincii. Ea este foarte întinsă, și principele ei, care se ține de religia ortodoxă, și al cărui stat poate să valoreze un milion de taleri (monedă care corespunde cu trei sferturi de scud) dă în fiece an turcului ca tribut șaizeci de mii de taleri, cincizeci de șoimi și șaizeci de cai, fără să mai socotim îndoitul unei sume care merge <sub formă de> daruri către pașale și marii dregători ai Porții.

Această curte mică este frumoasă și face să vezi măreția și rangul pe care îl ține acest duce căruia i-am sărutat mîna mulțumită ocrotirii și călăuzirii domnului Brutti, nobil albanez mare favorit al principelui; acestui Brutti îi adusesem în acest scop scrisori de la prieteni de ai săi, ce erau atunci la Constantinopol, din a căror recomandare sau mai de grabă din curtenia lui însuși, ne-a primit și ne-a ospătat cît se poate de bine și ne-a înlesnit să-l vedem pe acest principe în strălucire sa, dînd audiență în felul acesta.

Într-o piață mare, în fața castelului, am găsit trei pînă la patru sute de ostași îmbrăcați în felul unguresc, înarmați cu iatagan la brîu și cu o secure în mînă, așezați cîte doi pînă la umbrar sub care ducele, așezat, cu toți marii dregători în jurul său asculta fără osebire plîngerile tuturor celor care veniseră și care <stînd> la o sută de pași de el // în genunchi, își arătau cu glas tare, unul după altul, păsurile, și el îi trimitea înapoi cu sentința care i se părea cea mai dreaptă. În timpul acelei ceremonii, el a poruncit să fim duși să vedem casa lui care, spunea el, nu va putea să pară decît puțin lucru unor <călători> ca acești ce au văzut și au cutreierat atîtea curți princiare. Și într-adevăr nu face <să te minunezi> fiind clădită numai din lemn și cu foarte puțină piatră, prost îmbinată.

În afara înconjurului Iașilor se află un număr de case ce socotesc eu că ajung la două mii, toate clădite din paie și din lemn și în care locuiesc multe familii din acele neamuri rătăcitoare numite țigani sau <în părțile> dinspre noi, egipteni; care plătesc tribut ducelui. De aceea socot, văzînd că ei au o locuință statornică <numai> în această singură țară, cum că și-au tras de aici obîrșia în vreun secol oarecare din trecut și că și-au păstrat de asemenea portul, căci femeile mai de seamă din Moldova se îmbracă tot așa cum vedeam pe acele egiptene (țigănci) rătăcitoare și de asemenea <își gătesc> și capul deasupra cărui așază o roată mare făcută din benzi de pînză strîmte de două degete, îndoite una peste alta (în felul în care negustorii își învălătucesc panglicele lor sul), pînă la mărimea unui ciur, pe care-l împodobesc pe deasupra după starea lor. Doar aceasta este deosebirea între aceste ființe rătăcitoare și femeile moldovence: anume că acestea sînt albe și bălae și acelea negre <la față>, dar în mod artificial, folosit la spălat decocții de buruieni.

Acest popor a fost altă dată o colonie a romanilor și păstrează încă ceva din limbă, care este alcătuită din italiană, slavă, greacă, turcă și din mai multe altele.

Acești principi sînt cei care poatră marele stindard în războaiele în care sultanii turci merg ei însăși <la luptă> și nimeni altul nu are acest privilegiu decît numai ei.

La plecare din această curte a Moldovei, fiecare din noi și-a cumpărat pe prețul total de doi sau trei scuzi cel mult o trăsurică trasă de un cal așa cum se fac acolo, atît de joasă și de ușoară, încît într-un loc primejdios se poate trece ușor <ridicînd-o> pe umeri, în această <trăsură> nu poate încăpea decît un singur ins <cu> salteau și merindele sale. Am trecut prin multe sate fără însemnare, pămîntul fiind ca și în cealaltă parte, șes și bun de păsune. Pe alocuri este bine lucrat și cultivat […] cît am străbătut această țară atît de puțin locuită, căci acolo se obișnuiește doar să se deshame caii și să-i lase să pască pe cîmp și merg întotdeauna nepotcoviți.

Hotinul este un oraș mai jos de care trece fluviul Nistru… pe care l-am pomenit mai înainte… cu numele de Turla. Pe malul // lui este așezat un castel mic, încins cu ziduri înalte de cărămidă, clădit după sistemul vechi și dominînd în toate părțile…

Pe aceste drumuri noi întîlneam adesea laolaltă douăzeci sau treizeci din acele trăsuri mici pomenite <mai sus> și pe fiecare din ele era cîte o fată care se întorcea de la tîrgul din satele dimprejur, frumoase <toate> peste măsură și fără meșteșug, cu o cunună de flori pe cap pentru a arăta că sînt încă în așteptarea măritișului; noi cumpăram de la ele în trecere lapte, prepelițe (pe care le numeau în limba lor “perpelissa”) și ouă cu care mai multe din aceste fete își umpluseră trăsurelele pînă sus și le așezaseră cu vîrful în sus, pe care ele călcau și se sprijineau fără să le spargă.

Încredințasem la Iași toți banii, mulți puțini cît îmi rămaseră, marelui arendaș al vămilor care este acel care ia cu arendă de la ducele Moldovei toate veniturile ducatului său pentru a mi-i da înapoi la Liov, crezînd că fac o bună socoteală din care speram să cîștig pe jumătate asupra monedei <dar> scrisorile pe care mie le dăduse n-au fost de nici un folos față de cei cărora le erau îndreptate, astfel că m-am trezit cu așa de puține mijloace că abia aveam cu ce-mi plăti gazdă. Iar ca să mă hotărăsc să mă înapoiez la Iași, mi-era teamă de lungimea dusului și întorsului cît și de a-i întîrzia pe aceia cu care eram, apoi și de primejdia tîlharilor și <mă muncea> gîndul că nu voi face nici un pas înainte în recăpădarea banilor mei, astfel că a trebuit să mă hotărăsc să-i pierd și să-mi încerc norocul de a mă întoarce în Italia, fără a fi împovorat <de bani>, cu ajutorul celor care, mai chibzuiți ca mine, se obosiseră să și-i aducă cu ei, părîndu-mi … doar rău de scurtarea călătoriei mele…

Charles de Joppecourt (sfârșitul secolului al XVI-lea – după 1620)

Istoria scurtă și adevărată a unor lucruri vrednice de amitire, întîmplate în recentele tulburări din Moldova

Capitoul I. Cuprinzînd situația și hotarele Moldovei și felul în care a fost guvernată această țară, atît în trecut, cît și de cînd este supusă stăpînirii turcești, spre a înlesni întelegerea istoriei ce urmează

Moldova se mărginește la răsărit cu Pontul Euxin, numit cu alt nume Marea cea Mare sau Neagră, la apus se mărginește cu Transilvania și cu munții Carpați, la miază-zi este despărțită de Țara Romînească prin rîul Siret, iar la miază-noapte Moldova este despărțită de Podolia prin rîul Nistru. Toată această țară se întinde ca la 120 de leghe franceze în lungime și 110 lățime. Mai este un rîu care se cheamă Prut și care împarte țara în două părți aproape egale, din care, partea care se întinde spre miază-noapte se numește Moldova de sus, iar cea de miază-zi este numită Moldova de jos. Aceste două părți sînt două provincii, în fruntea cărora domnul are obiceiul de a pune doi guvernatori deosebiți, care se numesc în limba țării, vornici. Cel mai de seamă oraș din principat, în care domnul sau voievodul // își ține de obicei curtea se numește Iași, care se află la o depărtare de o jumătate de leghe de rîul Prut. Nu este înconjurat de nici un fel de ziduri, cum nu sînt nici celelalte orașe și sate ale țării, astfel încît cine e stăpînul cîmpiei poate după bunul său plac, să dispună de toată țara.

Reședința mitropolitului ortodox. În acest oraș își are reședința mitropolitul ortodox a cărui religie și credință nu se deosebește prea mult de religia romano-catolică, afară doar de unele ceremonii, precum și prin aceea că el nu recunoaște ca mai mare al său pe sfîntul părinte, papa, ci pe patriarhul de la Constantinopol. Religia catolică e liberă în Moldova; așa se explică faptul că cei de religia ortodoxă nu sînt deloc împotriva religiei catolice și nu-i împiedică exercițiul în Moldova, dat fiind că în orașul Cotnari este un episcop și sînt călugări din ordinul sfîntului Francisc care administrează tainele bisericești în lipsă de alți preoți.

Fertilitatea în grîu a cîmpiilor. Cîmpiile Moldovei sînt foarte mănoase și în multe locuri udate de frumoase izvoare și rîuri care le fac foarte roditoare în grîu, secară orz, ovăz, mei și fîn; datorită acestora locuitorii de la șes cresc un număr de vite de tot felul și chiar bivoli, de care se slujesc în loc de boi sau cai la cultura pămîntului.

Bivolii cu care se fac munci. De ce a fost pus bivolul în stema țării. Dealurile bogate în vinuri. Aceasta este de bună seamă cauza pentru care în steama țării se află un cap de bivol purtînd coroană, așa precum în vechime egiptenii și-au ales boul Apis pe care-l venerau pentru folosul ce li-l aducea. Se mai văd în această țară multe dealuri foarte plăcute și atît de bogate în vinuri încît nu este îndestulată numai Moldova ci se mai transportă și în Podolia și în alte țări vecine.

Vin care arde. Nu pot lăsa fără să amintesc că aproape de orașul Vaslui, care este așezat în Moldova de sus, au un vin care se aprinde întocmai ca rechiul cel bun; cauza este, după părerea mea, că în aceste părți se găsesc cîteva vine de pămînt îmbibate cu pucioasă; și cu toate acestea locuitorii țării îl folosesc fără nici o grijă ca pe oricare altul, fără ca din pricina aceasta sănătatea lor să sufere. La moldoveni se observă cu deosebire trei feluri de tagme și anume: boierii, care sînt nobili, umblă înarmați și locuiesc de obicei la țară; ceilalți sînt // ori plugari, ori negustori. Cît despre preoți, aceștia sînt foarte puțini, iar dregători anume pentru împărțirea dreptății nu sînt deloc.

Nu sînt procese căci ei au acest obicei vrednic de laudă de a aplana neînțelegerile dintre ei prin intervenția prietenilor lor sau prin judecata voievodului, pe care-l ascultă ca pe un oracol. Acest lucru face ca poporul să fi fost foarte fericit și liniștit, înainte de recentele tulburări.

Cîrmuirea din trecut a Moldovei: cui îi aparținea?

În ceea ce privește cîrmuirea, Moldova înainte de a fi supusă dominației sultanului era cîrmuită în pace de un duce sau principe care se chema boier, astăzi voievod, ceea ce înseamnă guvernator sau baliv și era ales de boieri. Datorită strînsei alianțe pe care o aveau cu regele Poloniei, moldovenii se puteau împotrivi dușmanilor de toate felurile. Dar de cînd balaurul cel nesățios și dușman neîmpăcat al creștinătății și-a întins ghiarele și domnia asupra lor, el le-a dat un domn după bunul său plac, mai bine zic, după placul pașalelor sale lacome, care de obicei se lasă cîștigate de darurile enorme ale celor care aspiră la domnia acestui principat; de aici au provenit mai ales tulburările din urmă din Moldova, care vor fi descrise mai jos.

Capitolul II

Vom începe deci această istorie de la moartea lui Ieremia Movilă, întîmplată în anul 1608, spre marea întristare a tuturor moldovenilor, pe care îi cîrmuise în pace și întru mulțumirea tuturora, timp de 14 ani. El lăsă trei copii de parte bărbătească; cel mai mare se chema Constantin, al doilea Alexandru // și cel mic Bogdan, toți trei încă în vîrstă foarte crudă, căci cel mai mare nu împlinise decît opt sau nouă ani. Mai avea și trei fete, dintre care pe cea mai mare o măritase înainte de a-și da sfîrșitul, după prea nobilul Potocki, pe a doua după principele Wisniowiecki, iar cea mai tînără, cu numele Alecsandrina a rămas sub paza și epitropia mamei sale, doamna, care a dat-o apoi în căsătorie principelui Korecki, toți trei poloni și bărbați viteji. Așa dar domnul Ieremia, lovit de boală a rugat pe principele Simion, fratele său, să ia în mînă conducerea țării pînă cînd Constantin, fiul săul cel mai mare, va ajunge la vîrsta potrivită pentru a cîrmui el însuși țara și a se menține <în scaun>. Simion a primit bucuros și a obținut încuviințarea sultanului care era <pe atunci> Ahmed. Astfel a cîrmuit fără nici o piedică pînă în anul 1601, cînd a trecut din această viață în cea veșnică.

Capitoul III

După moartea domnului Simion, tînărul domn Constantin nepotul său, fiind lipsit de sfat bun, se lasă, cu ușurință, încredințat de doamna maică-sa, că ar putea prelua fără teamă domnia Moldovei, fără a mai aștepta întîlnirea de la sultan, făcîndu-l să creadă că nici nu era nevoie de aceasta, deoarece voievodul Simion nu cîrmuise decît ca epitrop al nepotului său și că lucrul acesta fusese // încuviințat de sultanul care domnea atunci. Dar dacă totuși ar fi fost mai bine sfătuit, Constantin n-ar fi întîrziat de a trimite la sultan pentru a cere întărirea <în domnie> dîndu-i obișnuitele declarații de supunere și recunoaștere.

În acest timp, un anume Ștefan, care se afla atunci la Constantinopol, și care prin bani și prin alte meșteșuguri își cîștigase de mult bunăvoința unuia din viziri, anume a eunucului Mehmed Georginanul, care era atunci caimacam, precum și a cîtorva pașale, a știut să se folosească de aceste greșeli despre care a fost înștiințat, după cum era firesc, și dîndu-se în chip mincinos, drept fiul unui domn ce răposase, =anume= Aron, care fusese voievod al Moldovei înaintede răposatul domn Ieremia, izbuti prin intrigile sale să fie admis la domnie de către sultan. Și cînd el i-a făcut cunoscut prin =mijlocirea= vizirului, că Constantin avusese îndrăzneala să se instaleze în domnie cu de la sine putere și că nu vrea nici de cum să recunoască pe sultan ca suveran al său și nici să-i plătească tributul anual care era de 40 000, el =sultanul= porunci lui Husein Aga care înseamnă general de armată, să plece fără întîrziere în Moldova, cu mari forțe armate spre a instala pe Ștefan și a-l proclama voievod împotriva tuturor acelora care ar voi să se împotrivească. Potrivit cu acest ordin =Husein= Aga și Ștefan au plecat din Constantinopol cu o armată de 20 000 de oameni, turci, romîni și tătari și 12 tunuri, fără a-și destăuinui gîndul, pentru a nu da lui Constantin timpul de a chema ajutoare și de a fi cu ochii în patru. Așadar principele Constantin neavînd cunoștință despre plecarea lui Husein-aga și a armatei sale trimisă pentru a-l alunga, decît atunci cînd se aflau la trei sau patru zile =depărtare= de Iași, tot ce a putut face a fost să adune vreo 10 000 de oamnei, pedeștri și călări, cu care hotărî după sfatul lui Potocki să se apere. Totuși ar fi fost cu mult mai bine pentru el dacă și-ar fi domolit însuflețirea prin prudență și s-ar fi retras în Polonia, pînă cînd armata turcească ar fi plecat =din țară=. Căci el dacă s-a pripit nu i-a mers bine…

Capitolul IV

Acest tînăr domn, prea dornic de a-și arăta vitejia și a dovedi dușmanulor săi că nu se temea de ei, deși forțele lor le înterceau pe ale lui, le-a ieșit înainte pînă la malul Prutului și și-a așezat tabăra într-un loc anume pe unde știa că trebuiau să treacă; el și-a așezat tabăra într-un loc anume pe unde știa că trebuiau să treacă; el se înarmase cu șase turnuri de mărime mijlocie pe care le-a așezat pe o movilă care se afla acolo, parcă anume potrivită pentru a pricinui pierderi încă de la început dușmanilor. După aceea a trimis în grabă o trupă de 500 de călărăreți ușor înarmați spre a recunoaște pe inamic; fiind însă descoperiți, ei au fost fugăriți de o ceată de 1000 de tătari ce ieșiseră să-și încerce norocul și care i-au silit pe oamenii lui Constantin să se retragă în grabă, văzînd că lupta =dintre ei= nu era egală.

[Urmează somanția lui Husein către Constantin de a părăsi Iașii pentru a putea fi înscăunat Ștefan, și răspunsul lui Constantin arătînd drepturile sale la domnie și făgăduiala de a plăti mai departe tribitul obișnuit, de care Husein, cîștigat de Ștefan, nu ține seama. ]

Capitolul V

…De cu seară Hussein Aga a pus de a vestit pe toți comandanții și căpitanii oastei sale să fie gata de plecare a doua zi în zorii zilei, pentru a se pregăti de luptă, ceea ce s-a și făcut. Oastea sa a fost rînduită de luptă pe o cîmpie întinsă, în imediata apropiere a rîului Prut în fața armatei lui Constantin și atît de aproape de ea încît și unii și alții puteau fi ajunși de bătaia tunului.

Constantin a încredințat toată rînduiala armatei sale lui Potocki, care și-a împărțit toată cavaleria în trei dcorpuri și a pus în frunte corpul cazacilor, care sînt foarte războinici și desprinși să se lupte cu turcii și tătarii, aceasta fiind îndeletnicirea lor de căpetenie. Puțin mai înapoi a așezat pe boierii moldoveni, care erau cam 2 500: iar al treilea corp era <alcătuit> din 2 000 de lăncieri poloni și de alte neamuri, iar infanteria a fost lăsată să apere tunurile și a fost dispusă în jurul lor într-o mica întăritură care fusese făcută cu o zi mai înainte.

Cavaleria turcească era împărțită în mai multe escadroane, iar întreaga armată a fost așezată în semilună; la aripa dreaptă au fost așezați tătarii, la cea stîngă muntenii // și cîțiva moldoveni. Iar turcii, după obiceiul lor și-au păstrat pe seama lor ariergarda sau centrul semilunei. Infanteria, care era între 9 000 și 10 000 de oameni, a fost și ea așezată de jur împrejurul artileriei. După ce amîndouă armatele s-au salutat cu cîteva salve de tun trase de o parte șide alta, Potocki și-a dat seama că ai săi începeau să se cam cutremure de puterea cea mare a artileriei inamice. Aceasta l-a îndemnat să ordone corpului cazacilor să atace pe tătari, care se găseai șa capătul drept al acelei semilune, și care și porniseră înainte în dezordine, nefiind obișnuiți să lupte într-o ordine oarecare, ci în învălmășeală, tot așa ca și cazacii care s-au aruncat asupra lor cu atîta furie și pornire vitejoasă, încît în puțin timp au fost doborîți mai mult de șapte, opt sute de oameni și tătarii ar fi fost tăiați în bucăți, dacă nu le-ar fi alergat de îndată în ajutor, corpul muntenilor. Văzînd aceasta, Potocki a ordonat corpului său de moldoveni să iasă înaintea acestei trupe de ajutor, ceea ce au făcut cu o vitejie de nedescris. Dar chiar atunci a fost trimis din armata turcească un nou escadron de 2 000 de călăreți turci și alte neamuri care au culcat la pămînt ceea ce mai rămăsese din ceata moldovenilor, sleiți acum de puteri după lupta dată de ei împotriva românilor.

[Constantin refuză propunerea lui Potocki de a salva pe tăcute în timp ce aceștia ar rezista mai departe.]

…Și au pornit amîndoi în același timp, cu ce le mai rămăsese din cavaleria asupra ultimului grup de întărire al dușmanului care lupta încă, și îl distruseră în mare parte, înainte ca alții să le poată veni în ajutor. Văzînd acestea, Husein aga, care nu așteptase la această desfășurare, a trimis <la atac> pe Ștefan, care nu s-ar fi oferit de bună voie, fiind mișei din fire – (așa cum sînt de obicei sufletele crude …)

Acești principi văzîndu-l pe Ștefan că se apropie cu o trupă proaspătă de peste 2 000 de călăreți // și că ei nu mai puteau aștepta nici un ajutor de la ai lor, au fost nevoiți să se plece forței și să se predea dușmanilor lor.

Prințul Constantin a rămas în lotul tătarilor, fie că a fost luat prizonier de unii din ei, fie că le-a fost dat de Hussein aga pentru ca prețul lui de răscumpărare să le țină loc de soldă. Ei însă nu s-au ales cu nimic, căci pe cînd îl duceau și treceau peste Nistru, se spune că el s-a aruncat în apă, gîndindu cumva să scape înot sau poate nevoind să supraviețuiască dezastrului. Iar cît despre principele Potocki a fost dus la Constantinopol și ținut prizonier în turnurile Mării Negre, <la cele 7 Turnuri> temnița rezervată prizonierilor de mare însemnătate, unde a stat închis și păzit cu grije pînă în luna mai a anului 1617, cînd a fost cerut Sultanului, de către Gaspar Grațiani Croatul care se ocupa pe atunci de răscumpărarea sclavilor.

Vestea acestei bătălii pierdute de către Constantin și prinderea sa, a înspăimîntat atît de tare pe moldoveni si pe toți prietenii săi, încît nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească puterii sultanului, astfel că Husein aga a putut să-și îndeplinească însărcinarea sa, proclamînd pe Ștefan voievod domn al Moldovei, în orașul Iași; își slobozi apoi o parte din armată, chiar și pe tătari, iar el s-a înapoiat la Constantinopol, și voievodul Ștefan abia s-a văzut pus în scam … // și a și plănuit să omoare pe cei mai mulți boieri, precum și pe cei mai puternici din țară, atît pentru că au luptat cu Constantin în contra sa, cît și din cauza neîncrederii neîncetate ce avea față de ei, aceștia fiind cei mai în măsură de a pune piedică planurilor sale tiranice …

A început deci cu boierul Botoșan, fratele doamnei, vaduva lui Ieremia, pe care 1-a tras cu neomenie în țeapă împreună cu încă doi boieri de seamă, ca și cum ar fi fost tîlhari învederați, și neajungîndu-i acest măcel curînd după aceea a pus să fie ridicați dintr-o dată 75 de boieri cărora le-a tăiat pe loc capul, fără să ierte pe nici unul, cu toate stăruințele puse de neamurile lor, învinuindu-i că au uneltit împotriva lui, deși nu avea nici o dovadă.

Aceste cruzimi, departe de a înspăimânta inimile celorlați boieri, așa cum își închipuise Ștefan, dimpotrivă îi îndîrjiră din ce în ce mai mult, iar cîțiva dintre ei se răsculară pe față în contra lui la începutul anului 1615 și atunci desigur că l-ar fi prins și s-ar fi răzbunat pentru cruzimile lui și ar fi eliberat țara care nu ar fi fost aît de pustiită cum a ajuns mai tîrziu, dacă nu ar fi fost el ajutat de orășenii din Iași, pe care i-a rugat să-l ajute în această împrejurare, promitîndu-le scutire de orice dări, dacă ar face-o. În urma acestei făgăduieli, acești nemernici, alegînd mai degrabă cîștigul lor decît mîntuirea și binele obștesc se puseră în slujba tiranului și înarmîndu-se, îl urmară: care pe jos, care călare și se luptară vitejește cu boierii care veniseră să-l atace pe Ștefan în Iași. Dîndu-și seama boierii că dușmanii sînt mai puternici decît ar fi putut bănui, după ce au dat o luptă ușoară s-au retras cum au putut, și mulți dintre ei au fost prinși, ar tiranul i-a omorît cu sînge rece, sau i-a tras în țeapă pentru a băga groaza în ceilalți. //

Capitolul VII

Boierii care au scăpat din această înfrîngere, știind prea bine că nu se pot aștepta la nici o milă din partea lui Ștefan care era foarte răzbunător și prin urmare la nici o singuranță în Moldova cît timp va domni el, se hotărîră să meargă la doamna, văduva lui Ieremia, care cînd primise vestea prinderii fiului ei Constantin fugise în Polonia. Această principesă, afînd din gura boierilor ticăloasa cîrmuire a lui Ștefan și că majoritatea moldovenilor erau doritori să scuture jugul tiraniei sale și că în locul lui <Ștefan> ar fi dorit mult să aibă domn pe Alexandru, deoare își aminteau de purtarea bună a tatălui lui, răpostatul domn Ieremia; toate acestea, la care se adaugă pofta de a domni în numele fiului ei, au îndemnat-o mai întît pee a și apoi și pe Alexandru – deși nu era decît doar de 15 – 16 ani – să folosească acest prilej. Au împărtățit așadar acest plan principelui Wisniowiecki ginerele doamnei și principelui Korecki, doritor încă de atunci să se căsătorească cu fiica cea mai tînără. Aceștia se oferiră foarte bucuroși să-l însoțească pe principele Alexandru în Moldova și să se ocupe ei de conducerea armatei. Îndată au luat horărîrea între ei, au pornit toți să adune ostași în toate părțile unde aveau trecerea, astfel că în mai puțin de două luni au pus pe picioare și au adunat 10 – 12 000 de oameni, atît pedeștri cît și călăreți, parte poloni, parte cazaci și transilvăneni. Afînd aceasta, voievodul Ștefan adună și el cît a putut, moldoveni, tătari și mubnteni, din care a alcăuit o armată de aproape 20 000 de oameni, pe care a așezat-o în împrejurimile orașului Iași, unde se hotărî să aștepte neclintit pe principii poloni. //

Capitolul VIII

Armata principelui Alexandru, care înaintase aproape două leghe de cetatea Camenița în Podolia, era ținută în loc de a trece Nistrul – care desparte Moldova de Podolia – deoarece se temenea de cetatea Hotinului, în care se afla o puternică garnizoană de moldoveni cu tunuri, pentru a păzi trecerea peste acel rîu. Dar spre norocul principelui Alexandru, căpitanul cetății fiind foarte nemulțumit de cruzimile voievodului Ștefan, a trecut din a sa pornire de partea lui Alexandru, împreună cu ostașii săi și i-a adus cheile cetății, pe care a pus-o în întregime în slujba lui, astfel încît armata a trecut ușor în Moldova, și în semn de bucurie, s-au tras cîteva salve de tun…

Capitolul IX

Toate aceste pregătiri și dispozitii s-au făcut din luna iunie pînă la 15 octombrie 1616, cînd principele Alexandru și-a pornit armata de la Hotin spre a merge la Iași; totuși în această primă zi n-a înaintat decît // patru leghe. Dar cînd au ajuns cam la o jumătate zi de Iași, principele Alexandru a trimis 800 de cazaci, aleși dintr-un numar mai mare, pentru a se duce să recunoască cum arată armata dușmanului. N-au mers prea departe și s-au întîlnit cu 1 500 de tătari trimiși de Ștefan ca să faca recunoaștere și să dea ceva atacuri împotriva polonilor. Cu toate că acești cazaci erau în număr mult mai mic, totuși vazînd că tătarii erau în dezordine, s-au repezit pe neașteptate asupra lor cu atîta furie, incît pe cei mai multi i-au înfrînt iar pe ceilalți i-au pus pe fugă; apoi dupa ce și-au îndeplinit misiunea i-au raportat principelui Alexandru că armata lui Ștefan putea să tot fie de vreo 15 000 de oameni, dar că cei mai mulți erau oameni adunați din țară, care nu erau deprinși ca ei cu meșteșugul războiului și că veneau mai mult de nevoie decît, de voia lor, încît nu trebuie să se teamă prea tare de ei …

Chiar în aceeași zi s-au înfățișat cîțivsa trimiși ai moldovenilor înaintea lui Alexandru fără știrea însă a lui Ștefan, pentru ca să afle de la el care era gîndul lui și să-1 roage să se îndure de țara Moldovei, amenințată să fie în curînd secătuită cu totul dacă tulburarile și războaiele ar urma mai departe. La acestea principele a răspuns că nu este gîndul lui de a asupri Moldova, ci de a scăpa de tirania lui Ștefan, așa precum, fusese chemat să facă de către un însemnat număr de boieri, care se duseseră să-1 caute pînă în Polonia și care îl asiguraseră că aceasta era dorința tuturor moldovenilor … Va cîrmui cu aceeași blîndețe ca răposatul domn Ieremia …

// ….Trimișii s-au înapoiat foarte multumiți de acest raspuns, pe care vestindu-1 pretutindeni, au făcut pe mulți moldoveni să vină să se alăture armatei principelui și să-1 ajute în această împrejurare.

În ziua de 9 octombrie, principele Alexandru a mai înaintat cu armata sa cam trei leghe și s-a oprit pe o cîmpie foarte frumoasă unde se găsea și apă bună de băut pentru armata sa …

Capitolul X

În același timp s-a trimis din nou un detașament de cazaci să recunoască așezarea arrnatei inamice; și s-a raportat că acea armată se afla în formație de luptă și că avea douăzeci de tunuri ce stăteau gata de a intra

în acțiune, fapt care nu l-a scos mult din fire pe principele Alexandru, deoarece cu cîteva zile mai înainte comandantul artileriei lui Ștefan îi trimisese vorbă asigurindu-l că în cazul că se va ajunge la luptă, îi va cruța oamenii cît va putea mai mult, dorința lui fiind să-l servească pe principe și de a se răzbuna cu acest prilej pe Ștefan, care tăiase pe un cumnat al său, pe o bănuială neîntemeiată, întrucît era nevinovat …

Voievodul Ștefan voind să recunoască pentru a doua oară armata principelui Alexandru, a trimis 1 200 de tătari și 200 – 300 de moldoveni. Aceștia fiind zăriți de departe, deoarece se găseau în cîmp deschis, principele a pornit împotriva lor 500 de cazaci și 400 de lăncieri poloni. Tătarii văzîndu-i sau prefăcut la început că se retrag ca să îndepărteze puțin cîte puțin pe dușmani de tabăra lor. Și cînd au fost cam la o leghe depărtare s-au oprit, socotind ăc cei care-i urmăreau nu vor avea îndrăzneașa să se întîlnească cu ei. Dar s-au înșelat căci polonii și cazacii, care știu mai bine să se bată decît să umble cu vicleșuguri, au năvălit cu atîta furie asupra tătarilor, încît pe o parte din ei i-au măcelărit și n-au scăpat decît 500 – 600, care s-au retras în tabără, băgînd spaima și în ceilalți. Și dimpotrivă oastea principelui s-a însuflețit și mai mult și sporea din zi în zi…

Capitolul XI

În ziua a zecea a aceleiași luni, cînd a voit principele Alexandru să-și împingă și mai apropae armata de tabăra inamică, avangarda sa a fost oprită de un detașament de 1 000 de călăreți care ocupaseră în noaptea din ajun o trecătoare foarte îngustă, dintre un lac și o mlaștină, pe unde știau că trebuie să treacă armata polonilor. Această piedică a fost însă repede înlăturată, prin sfatul dat de cîțiva moldoveni să se trimită niște călăreți pe o // cărăruie necunoscută dușmanilor, ce putea fi loviți astfel pe neașteptate din spate, mai înainte de a fi în stare de a-i zări, mulțumită unui dîmb la adăposttul căruia cei trimiși s-ar putea strecura <nevăzuți>, pentru a ajunge chiar în locul unde rezistau dușmanii. Și ducerea la îndeplinire a acestei stratageme a fost încredințată tot cazacilor, care au pornit în toată graba cu cîțiva moldoveni drept călăuze. Și cînd au ajuns la 50 de pași de dușmani, fără să fie văzuți, au fost să se sune <la atac> din niște fluiere <= buciume> pe care le folosesc ei în loc de trîmbițe și, în același timp, fără a mai face vreo recunoaștere a inamicului, au năvălit asupra lui. Și la aceasta au fost ajutați numai bine de avangarda lor care se afla ținută în loc de cealaltă parte. Acest atac a fost atît de crunt, încît din acea mie de călăreți nu s-au întors în tabăra lor mai mult de 50, ca să aducă vestea pățaniei lor nenorocite.

Capitolul XII

După ce armata principelui Alexandru a înlăturat cu bine această piedică și s-a apropiat pînă la o bătaie de tun de tabăra lui Ștefan, principele Wisniowiecki a fost de părere să se facă din carele de povară și din altele un fel de întăritură, de jur împrejur, pentru a se afla peste noapte în mai multă siguranță și spre a se putea folosi, la nevoie, de această îngrădire ca de un fort, nefiind în imprejurimi, pînă la o depărtare de zece leghe, nici un loc unde s-ar fi putut retrage. Ștefan, prinzînd de veste, a pus să se tragă cîteva lovituri de tun asupra acestei întărituri, omorînd cîțiva soldați și rănind alți cîțiva. S-a răspuns îndată din tabăra principelui cu cîteva lovituri de tun // care însă n-au făcut mare ispravă, din cauză că s-a lăsat noaptea și pentru că nu aveau decît opt tunuri simple și de calibru mic.

O parte din noaptea următoare a fost foIosită de Wisniowiecki ca să-și îmbărbăteze ostașii, arătîndu-le între altele că nu trebuie să se teamă văzînd că inamicii lor sînt mai numeroși decît ei, căci cei mai multi nu erau decît niște oameni din topor și țărani prea puțin struniți pentru luptă si care n-au luat parte niciodată la vreo bătălie, așa dupa cum au putut și ei să-și dea seama din cele cîteva ciocniri care avuseseră loc și în care ei au invins intotdeauna pe inamici, cu toate că nu au fost egali ca număr …

Capitolul XIII

A doua zi, 11 octombrie, abia răsărise soarele la orizont și ei și început de o parte și de alta să se rînduiască și să se pregătească pentru luptă, și în același timp // au avut loc cîteva ciocniri și încăierări, care mai toate s-au sfîrșit cu bine pentru Alexandru … Aceste încredințează comanda lui Wisniowiecki care observînd că Ștefan avea cavaleria împărțită în trei corpuri și escadroane și că acel al tătarilor era cel mai înaintat, ales pe cazaci ca să dea piept și să lupte cu ei, ceea ce era o măsură foarte înțeleaptă, căci și unii și alții merg la atac nestingheriți de vreo armură, ci purtînd doar niște cojoace de oaie, de urs, de lupt și alte sălbăticiuni, cu care să se arată cît mai fioroși cu putință. Și nu țin nici o ordine în luptele lor, în care se aruncă năvalnic, scoțînd strigăte înfiorătoare pentru cei neprinși cu ele; și dacă <se întîmplă> ca escadronul lor să fie risipit, doar arareori se mai adună din nou, ca să se întoarcă la atac.

Lăncierii poloni, numiți în limba lor husari, constistuiau al doilea corp din oastea lui Alexandru, și erau cam în număr de 1 500 <de oameni> bine înarmați și comandați de principele Korecki. Au fost așezați la aripa dreaptă avînd în față un corp de cavalerie <dușmană compusă din> tătari, munteni și moldoveni care ajungeau cam la 3 000 de oameni. Infanteria ungară, care putea avea cel mult 3 000 de oameni, a fost așezată la mijlocul armatei pricipelui Alexandru împreună cu tunurile care au fost suite pe o mică ridicătură potrivită. La aripa stîngă se găsea restul cavaleriei comandate de pricipele Alexandru <Movilă> și de Wisniowiecki – cumnatul său. Iar bagajele erau cam la 100 de pași în spatele infanteriei înauntru împrejmuirii <de căruțe> unde poposise întreaga sa armată în mai multe escadroane, a început către 9 dimineața, să tragă cu tunul asupra armatei lui Alexandru care și-a dat seama îndată că într-adevăr comandantul artilerie lui Ștefan se ținea de cuvînt, căci cele mai multe ghiulele // treceau peste capul oamenilor săi, fără a-i vătăma. Bizuindu-se pe aceasta, a ordonat cazacilor să pornească primul atac în contra grupului de tătari care înaintaseră și care în scurt timp au fost tăiați în bucăți. În același timp, a fost aruncat un corp de cavalerie ușoară de 2000 de călăreți asupra infanteriei maghiare care păzea tunurile. Ceea ce s-a îndeplinit cu atîta însuflețire, încît în scurt timp parte din această infanterie a fost culcată la pămînt, iar restul a depus armele. Astfel că oamenii lui Alexandru au cucerit ușor tunurile lui Ștefan.

În timpul acestei lupte, tiranul dîndu-și seama că infanteria sa era aproape de înfrîngere și că tunurile sale erau deci pierdute, a scos înainte într-ajutor al doilea corp de cavalerie despre care am spus că era alcătuit cam din 3 000 de munteni și moldoveni care ar fi recucerit desigur tunurile; dar mărinimosul principe Korecki cu lăncierii săi poloni, le-a tăiat calea și i-a lovit cu atîta furie încît mai mult de jumătate au rămas pe locul de luptă, iar restul a fost risipit. Acestui corp i-a urmat îndată un altul.

… [Korecki atunci se retrage cuminte spre tabăra sa căci oamenii săi erau așa de obosiți că nu mai erau în stare să lupte fără a se fi odhinit mai întîi. Alexandru cu Wisniowiecki dau atacul cu cavaleria] … Și au atacat cu o însuflețire cu atît mai mare cu cît li se spusese că acolo se află și voievodul Ștefan, fapt care s-a dovedit neadevărat. Totuși acest zvon le-a fost de folos, deoarece i-a îndîrjit și mai mult la luptă, care a ținut peste un sfert de ceas, în care timp principele Korecki a avut răgaz să răsufle și să-și adune cîți a putut din oamenii săi sprea a le veni în ajutor celor care luptau și erau aproape istoviți; chiar și principele Alexandru care era în mare cumpănă. Cînd văzu însă că se apropie acest ajutor neașteptat, el și oamenii săi s-au înviorat din nou // iar dușmanii și-au pierdut cumpătul în așa măsură, încît toți care mai rămăseseră în viață s-au împrăștiat în dezordine, luînd-o la fugă. Iar Ștefan, fricos din fire, nevoind să alerge înaintea loviturilor, se retrăsese împreună cu restul infanteriei sale neintrată încă în luptă și se prefăcea că voia mai degrabă să moară în luptă decît să o ia la fugă. Văzînd însă ce s-a ales din această din urmă luptă și că numita cavalerie era cu totul risipită, se hotărî de îndată să scape și el cu fuga, fără a fi dat o singură lovitură de spadă, în toată această bătălie. Văzînd acest lucru infanteria, care ar mai fi fost în stare să-și încordeze puterile în luptă, deoarece rămînea în număr de aproape 4 000 de oameni odihniți, fără să mai încerce nici o împotrivire, s-a predat învingătorului; și au început cu toții să strige într-un glas: „Trăiască Alexandru, domnul Moldovei”. Dar soldații acestuia erau atît de îndîrjiți la luptă încît nu puteau fi opriți să nu-i omoare chiar și pe aceia care se predau, pînă cînd s-au auzit trîmbițele sunînd pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu, acolo pe loc, pentru victoria pe care i-o dase principelui Alexandru împotriva oricărei prevederi omenești, întrucît învinșii erau cu mult mai numeroși decît învingătorii.

Capitolul XIV

Chiar în ziua victoriei, care a fost cîștigată către orele zece-unsprezece dimineața, principele Alexandru își făcu intrarea în orașul Iași, avînd pe lîngă singe pe principii Wisniowiecki și Korecki. Îndată după aceștia se numea Montespin, și care dăduseră mari dovezi de tărie și vitejie în această luptă.

Cavaleria polonă și boierii // moldoveni urmau după ei de-a valma, iar cazacii, mai lacomi de pradă decît un loc de cinste, au intrat ultimii dintre toți călăreții, purtînd încă cojoacele lor urîte la vedere și aproape toate pătate de sîngele dușmanilor, lucru cu care se mîndreau. În urmă de tot venea infanteria împreună cu artileria și toate convoaiele. Trecerea tuturor a durat mai bine de trei ceasuri.

Cînd s-a apropiat principele de castel, au început să răsune în semn de bucurie toate trîmbițele, buciumele și tobele împreună, urmînd tot astfel timp de o jumătate de ceas. Iar principele Alexandru urmat de cei mai mari comandanși ai armatei sale, a intrat într-o sală mare, frumos împodobită, în care se afla pe un loc mai înalt un scaun domnesc îmbrăcat în catifea purpurie. Pe acesta a luat el loc și acolo a fost salutat și proclamat de către toți marii demnitari apoi de către boieri sau nobili: domn și voievod al Moldovei, <titlu> pe care nu voise să-l primească pînă atunci. După acestă proclamare, Alexandru a poftit la cină pe cei mai de frunte ca să se înveselească împreună cu el. În chipul acesta au petrecut o parte din noapte. Apoi, fiecare s-a încartiruit cum a putut mai bine în orașul care era părăsit de toți locuitorii săi.

Capitolul XV

În ziua următoare, afînd domnul Alexandru că mai mulți dintre locuitorii de frunte ai Iașilor fugiseră în munții și pădurile țării, așteptînd sfrîșitul acestor tulburări, a trimis cîțiva boieri la ei ca să-i poftească să se întoarcă fără nici o frică la casele lor, și, ca să le facă loc, a pus de a ieșit din oraș o parte din armată de s-a așezat la 2 – 3 leghe împrejur, iar o mie cinci sute // pedestrași și cinci sute de călăreți, au fost trimiși sub comanda principelui Korecki la Vaslui, căci pe acolo fugise Ștefan și <tot pe acolo> putea să se reîntoarcă în Moldova. Cît despre artilerie, o parte a fost trimisă în Polonia și o parte a fost dusă în cetatea Hotinului, care este ca un fel de arsenal al țării.

În același timp, domnul Alexandru, știind bine că nu este mai mică gloria de a stăpîni decît cea de a cuceri, a adunat pe cei mai mari și mai pricepuți boieri ai curții sale spre a se sfătui cu ei asupra celor ce trebuiau făcute pentru a rămîne mai departe în stăpînirea acestei domnii cucerite de curînd cu tăișul săbiei. S-a hotărît între altele că trebuie trimiși neîntîrziat soli la sultan spre a-i arăta că domnul Alexandru n-a avut niciodată de gînd să ridice armele împotriva maiestății sale, nici să scoată Moldova de sub ascultarea sa, ci că el a fost căutat tocmai din Polonia, de către boierii Moldovei și chemat să facă aceasta din cauza nemaiauzitelor cruzimi ale voievodului Ștefan, care hotărîse să nimicească în întregime boierimea acestei țări, omorînd fără milă un mare număr de boieri și încă dintre cei mai de frunte, fără să-i fi dat nici un motiv întemeiat…//

Solii lui Alexandru trimiși la Poartă, ocolind pe la Buda, sînt reținuți de Pașa din Buda, și trimiși apoi la Brăiala, lui Ștefan, care îi taie într-o seară după cină și le aruncă leșurile în Dunăre. El ar fi răsplătit pe pașa cu 45 000 de galbeni.

Capitolul XVI

Apoi Ștefan, avînd 4 000 de munteni pe care îi trimisese în ajutor domnul Țării Românești, numit Mihnea și adunînd tot ce mai rămăsese din oastea de mai înainte, a apucat iar drumul Moldovei. Aflînd acestea, domnul Alexandru, trimise pe principele Korecki cu 6 000 de călăreți parte poloni și parte cazaci, la Tecuci, care este un oraș de graniță destul de bun spre a-i ține calea. Iar el însuși // a rămas la Iași împreună cu Wisniowiecki și cu restul armatei sale pentru a-și apăra țara și a împiedica tublurările ce s-ar face în folosul lui Ștefan, care mai avea încă legături pe acolo. Și într-adevăr, cîteva zile mai tîrziu, Domnul a fost înștiințat că locuitorii din Orhei, un ținut al Moldovei cu un înconjur de vreo 15 – 16 leghe franceze, s-au răsculat și s-au unit cu o ceată numeroasă de tătari pentru a veni să-l atace, știind bine că principele Korecki împreună cu o parte din armata polonă era prins cu treburi în altă parte. Domnul Alexandru nu a așteptat ca răsculații să vină să-l împresoare în orașul Iași, ci a trimis în întîmpinarea lor pe Wisniowiecki, cumnatul său, cu cîți oameni a putut aduna, aît pedeștri cît și călăreți. S-au întîlnit la numai două leghe de oraș, și mai întîi au avut loc cîteva încăierări destul de vii, apoi Wisniowiecki împreună cu călăreții săi foarte bine înarmați, s-a năpustit asupra tătarilor cu atîta furie încît mai mult de jumătate din aceștia au rămas doborîți la pămînt, iar ceilalți au fugit sau au fost luați prizonieri împreună cu toți bieții orheieni care au fost aduși îm orașul Iași în chip de triumf. Numărîndu-se morții, s-au găsit <de o parte> 800 de tătari și de alte <neamuri>, iar dintre poloni numai 50 de morți și cîteva sute de răniți.

Primind îndată vestea aceste izbînzi, domnul Alexandru s-a bucurat nespus de mult și încălcînd împreună cu compania de francezi, singura trupă pe care o păstrase lîngp el, a pornit în întîmpinarea lui Wisniowiecki care se afla doar la un sfert de leghe de Iași, spre a-l felicita pe el împreună cu toți ai lui pentru buna izbîndă pe care o cîștigase asupra dușmanilor. După săvîrșirea acestora cu mii de închinăciuni și de îmbrpțisări dintr-o parte și de alta, domnul și-a aruncat privirea asupra vieților orheieni care erau mînați ca o turmă de oi și i s-a făcut așa milă de ei, îmcît i-a trimis înapoi după ce i-a pus să-i jure credință, nădăjduind că aceasta va sluji pentru a readuce sub ascultarea sa și pe cei care îi mai erau încă potrivinci…//

Capitolul XVII

După ce domnul Alexandru i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru această nouă și neașteptată victorie și a pus să tragă în semn de recunoștință toate tunurile pe care le păstrase, a trimis un boier la Tecuci la principele Korecki pentru a-i duce vești bune, de care acela a fost foarte bucuros. Acum era prins cu rînduirea ostașilor săi pentru a ieși înaintea lui Ștefan, care se întorcea în Moldova cu trupele pe care i le trimisese Mihnea Vodă, așa cum am spus mai sus. Întîlnirea avu loc într-o cîmpie ce se mărginește de o parte cu rîul Siret, care desparte Moldova de Țara Românească. Ei au început să se hărțuiască de o parte și de alta încă de la ora zece dimineața și au ținut-o într-un pînă către amiază, cu șorți deopotrivă. Aflînd însă principele Korecki că Ștefan se afla în mijlocul unui corp de cavalerie care se găsea la o depărtare de vreo două sute de pași de el, și-a întărit trupa cu încă 400 de gerbey foarte bine înarmați și comandați de un căpitan foarte viteaz de al cărui nume nu-mi amintesc și, împreună cu ei, a pornit în goană asupra acelui corp și l-a izbit cu atîta putere, încît l-a silit să se retragă înapoi cu mai bine de o sută de pași, dar toruși mai luptînd încă, astfel încît rezultatul era încă foarte îndoielnic. Ținînd seama de aceasta, unul dintre căpitanii acelui principe care conducea o campanie de 500 de călăreți ușor înarmați, a alergat în ajutorul acestuia într-un moment atît de potrivit, încît Ștefan și cu călăreții care îi mai rămăseseră au fost siliți să o ia la fugă, fiind urmăriți mai mult de o leghe, iar cei rămași în urmă erau tăiați în bucăți.

Totuși Ștefan a ajuns pe o înălțime împreună cu coprul pe care-l păstrase // mai mult pentru apărarea lui decît pentru luptă. După ce s-a înapoiat din urmărirea dușmanilor, principele Korecki puse să fie numărați morții dintr-o parte și din alta și s-a găsit că din partea lui Ștefan rămăseseră pe cîmpul de luptă aproape 3 400 de oameni, afară de răniți și de prizonier, iar din partea sa doar 350 de oameni.

Capitolul XVIII

Chiar în ziua victoriei, care era 12 noiembrie, principele Korecki s-a întors cu cea mai mare parte a oastei sale la Tecuci, unde a adus mulțumiri lui Dumnezeu și a lăsat oamenii săi să se odihnească două-trei zile: apoi, cum începuse să se facă foarte frig, și-a așezat ostașii să ierneze în orașele Tecuci, Bîrlad, Tîrgul Roman și Vaslui și s-a întors numai cu 150 de călăreți la Iași unde a fost primit de principele Alexandru și de toți boierii curții cu cinstea și lauda cuvenită meritelor și vitejiei sale.

Doamna, care se afla încă în Polonia, fiind înștiințată de toate aceste fericite izbînzi, s-a întors la Iași și a adus cu ea pe principele Bogdan, cel mai tînăr fiu al ei și pe domnița Alexandrina fiica sa care nu era încă măritată. Ar fi greu de închipuit cîte ceremonii și complimente s-au făcut de o parte și de alta la sosirea lor în Iași. Au fost numai ospețe și petreceri, atît publice cît și particulare. Au început să se ducă tratative de căsătorie între principele Korecki și domnița Alexandrina…//

[Trimiterea unui sol la domnul Țării Românești. Arestarea lui la Buzău. Se primesc solii cu răspunsuri liniștitoare din partea principelui Transilvaniei și a domnului Țării Românești].

Capitolul XXI

// … După ce a ascultat pe solul lui Mihnea și a aflat răspunsul principelui Transilvaniei care i s-a adus tot atunci, principele Alexandru și-a adunat sfatul sprea a vedea ce e de făcut în aceste împrejurări. S-a hotărît să fie slobozită toată pedestrimea și parte din căzăcime, după ce li se vor da cîteva daruri, și li se va mulțumi pentru bunele și plăcutele lor slujbe, rugîndu-i să rămînă prieteni ai domnului care îi va înștiința cînd va avea nevoie de ei. După aceasta, fiecare s-a retras în țara sa, pentru a petrece restul iernii și nu au rămas pe lîngă domn decît decît 5 000 – 6 000 de oameni, care au stat la Iași toată luna decembrie, trăind foarte bine, căci cu toate războaiele și stricăciunile pricinuite de armate, era hrană din belșug, mai cu seamă vite, care erau atît de ieftine, încît se putea cumpăra un bou cu cincisprezece bani și o oaie bună cu doi bani; este adevărat că aceasta se datora marilor pregătiri care se făcuseră în credința că trebuia întreținută peste iarnă toată armata în sus-numitul oraș Iași //.

…Principele Wisniowiecki, care era de religie ortodoxă, pregătindu-se să se împărtășească de Crăciun, după datina lor, proetul care-i slujea de obicei drept duhovnic, s-a lăsat cumpărat cu bani de către dușmanii lui și a otrăvit pîinea nedospită pe care o întrebuințează ei în loc de ostie; principele primind-o astfel, puțin după aceea s-a îmbolnăvit foarte rău și durerile i s-au întețit într-atît încît a murit a doua zi, după chinuri cumplite.

Iuțeala și violența acestei boli urmate de moarte au trezit bănuiala că acest principe ar fi fost otrăvit în felul în care am arătat. Așadar au pus mîna îndată pe acest preot grec, care a mărturisit de la început că era vinovat și că a fost îndemnat la acesta de dușmanii mortului.

Cum această crimă era cu atît mai mare și mai îngrozitoare, cu cît fusese săvîrșită de un om al bisericii care a folosit o taină atît de sfîntă pentru a otrăvi un pricipe iubit de toată lumea pentru virtuțile lui rare, și mai ales pe pricipele Alexandru, cumnatul lui, pentru care era un adevărat epitrop și îndrumător, de acea făptașul a fost curînd supus unor chinuri cumplite și îndelungate și anume: s-a pregătit anume un scaun mare de sîrmă pe care a fost așezat acel criminal și după ce a fost bine legat din toate părțile s-a făcut foc de jur împrejur la așa depărtare încît mai bine de 12 ceasuri după aceea a fost auzit scotînd strigăte înfiorătoare și văitîndu-se cu desnădejde de durerile de nesuferit pe care le îndira înainte de a muri…//

Capitolul XXIII

… Cît se mai afla încă toată curtea principelui Alexandru în doliu și în jale, din cauza acestei nenorociri cumplite și neașteptate, s-a înapoiat iscoada care fusese trimisă în Țara Românească sprea a afla ce se petrece la Mihnea. Această iscoadă a raportat că sosise acolo un pașă, numit Iskender, cu o armată mare și puternică, pentru ca să așeze iar în domnie pe Ștefan, care se afla de asemenea acolo și le cerea necontenit să pornească oaste spre Moldova. Și ca un început, a trimis înainte 400 de călăreți, ca să surprindă orașul Bîrlad, unde principele Korecki își lăsase o parte din oameni în garnizoană peste iarnă. Aceștia însă neținînd pază bună au fost luați pe neașteptate și în cea mai mare parte măcelăriți sau răpuși în alt chip…

… Dar îndată ce a aflat principele Alexandru de această pierdere, a trimis 400 de cazaci pe care îi oprise pe lîngă el. Aceștia s-au grăbit într-atîta încît după trei zile au ajuns la răsăritul soarelui în așa-numitul oraș // Bîrlad, care nu era întărit cum nu sînt întărite nici celelalte orașe ale țării, și după ce i-au dat foc din ami multe părți, au silit pe oamenii lui Ștefan să iasă afară și pe măsură ce ieșeau îi măcelăreau, iar cei care se încăpățînară să nu iasă au fost arși de vii, așa încît din cei 400 nu au scăpat decît cinci sau șase oameni care au dus trista știre stăpînului lor. Acesta a fost adînc mîhnit, deoarece ei erau aproape singurii ostași ce îi mai rămăseseră.

Capitolul XXIV

În același timp cînd acei cazaci au fost trimiși în această expediție, principele Korecki, vrînd să răzbune înfrîngerea oamenilor săi, a luat cu el 2 500 de călăreți aleși și a pornit în grabă spre Vaslui temîndu-se că oamenii pe care-i lăsase în garnizoana de acolo să nu fie cumva de asemenea loviți pe neașteptate. Pașa, aflînd acest lucru de la unii oameni din partea locului, a trimis acolo pe fiul său în vîrstă de 12 – 13 ani, și i-a dat ca îndrumător mai bătrîn un căpitan turc, foarte priceput, cu 7 000 de oameni, socotind că acesta ar fi un bun prilej ca fiul său să-și dobîndească faimă. Principele Korecki, înștiințat de cîțiva moldoveni de acest lucru și aflînd că dușmanii trebuiau să sosească dis-de-dimineață și că erau siliți neapărat să treacă pe un pod de lemn ce se află peste rîul care curge de-a-lungul orașului Vaslui, și-a așezat oamenii în așa fel încît să nu-i poată descoperi dușmanii, căci o parte din ei erau <ascunși> în oraș și altă parte după un mic deal din apropierea orașului.

Îndată ce turcii au trecut peste podul amintit, două escadroane au trecut început să iasă din oraș și au atacat avangarda turcilor cu atîta putere //, încît i-au trecut aproape pe toți turcii prin ascuțișul săbiei și printer alții pe însuși comandantul trupei. Lucrul fusese cu atîta mai ușor de făcut cu cît turcii umblaseră aproape toată noaptea ca să ajungă în acel loc în zorii zilei și erau pe jumătate amorțiți de frig. Ceilalți turci, care nu apucaseră încă să treacă podul, auzind zgomotul acestei înfricoșate alarme nu au îndrăznit să înainteze ci s-au întors, temîndu-se poate să nu piară cumva și fiul pașalei, cum pierise comandantul lor. Principele Korecki i-a urmărit pînă la un sat care se afla la o depărtare de patru leghe de Vaslui omorînd sau luînd prizonieri pe toți cîți îi întîlnea în drum.

Printre cei prinși se afla unul care spuse că e rudă de aproape cu pașa. Acesta a fost adus în fața principelui Alexandru, care l-a primit foarte bine. [Turcul e trimis la pașă cu o scrisoare, dar fără nici un rezultat.]

Capitolul XXV

Chiar în ziua acestei victoria, principele Alexandru trimisese principelui Korecki un ajutor de 1 500 de oameni, dintre care a dus 800 într-un tîrg care // se afla la o depărtare de numai șase leghe de Tecuci, unde se găsea numitul pașă cu Mihnea și cu grosul armatei lor, care era încă de vreo 25 000 de oameni. Acești 800 de oameni care erau în acel tîrg, în loc să stea de pază, nu făceau altceva decît să se îmbete și să-și bată joc de locuitori prin tot felul de jigniri, rușinîndu-le soțiile și fiicele. Oamenii au hotărît să se răzbune, și în acest scop au chemat în ajutor cîțiva boieir din partea locului și toți împreună și-au potrivit așa de bine timpul, încît au tăiat gîtul la toți acești nemernici pe cînd dormeau, cea mai mare parte din ei fiind beți …

Capitolul XXVI

La 23 februarie 1617 principele Alexandru și-a întrunit sfacul cel mare la care au asistat doamna, maama sa, principele Korecki și toți boierii de frunte și căpitanii, pentru a hotărî dacă era bine să mai rămînă în orașul Iași, și s-a hotărît să se retragă la Hotin care se afla la o depărtare de 35 de mile franceze, fiindcă era cetatea cea mai tare și mai bine înzestrată a țării, <pe lîngă faptul că> se depărtau de dușmani și se apropiau de Polonia. În urma acestei hotărîri, principele Alexandru a plecat din Iași chiar de a doua zi și în patru zile a ajuns la Hotin pe cel mai cumplit ger ce se poate închipui. Îndată ce au sosit au incartiruit infanteria în oraș și cavaleria în satele din împrejurimi //, afară de boieri și de compania de francezi care a fpst cartiruită și ea tot în oraș. După aceasta, numiții principi au trimis nobili în toate părțile la prietenii și confederații lor, spre a-i îndupleca să le vină în ajutor și în același timp s-a dat ordin să se facă provinzii de alimente și de toate cele trebuitoare pentru hrana armatei.

Îndată ce a fost înștiințat pașa de această retragere a plecat cu Mihnea și cu Ștefan la Iași, cu tot frigul, care era așa îngrozitor încît mulți au și murit pe drum. Din care cauză nu au mers mai departe pînă ce nu s-a mai încălzit puțin vremea.

Către începutul lunii martie domnul Tyszkiewicz a sosit la principele Alexandru și a adus cu sine 3500 de cazaci foarte dîrzi și după cîteva zile a sosit domnul Potocki, nepotul celui prins în prima luptă descrisă de noi și care a fost dus prizonier la Constantinopol. Acesta a adus o trupă de 1500 de călăreți poloni foarte bine înarmați. Au mai venit însă și din alte părți, astfel încît la sfîrștiul acestei luni armata domnului era de 10 000 – 12 000 de oameni, atît pedeștri cît și călăreți.

Capitolul XXVII

Principele Alexandru a trimis o trupă de 1 000 de călăreți împreună cu compania sa de francezi călări pentru a recunoaște armata dușmanului care era în drum spre Hotin. Și cînd s-au oprit să mănînce la o jumătate de leghe de // Ștefănești, unde se aflau tătarii lui Mihnea, au fost văzuți și înconjurați îndată din toate părțile, atît de acei tătari, cît și de o trupă mare de turci și, deși se părea că nu se poate ține piept unei mulțimi atît de mari, totuși soldații lui Alexandru și călăreții francezi care erau deprinși să fie întotdeauna biruitori au luptat cu multă bărbăție, vrînd mai bine să moară decît să se predea ca niște mișei, fără să fi dat dovada vitejiei lor. Această luptă a ținut de la ora 10 pînă în noapte și din toată acea trupă nu au scăpat decît 12 <oameni> și anume: 7 poloni și 5 francezi; toți ceilalți au fost omorîți sau prinși. Printre prizonieri se afla și căpitanul acestor francezi, numit Montespin, pe care voiau să-l trimită împreună cu ceilalți la galerele sultanului; dar Ștefan l-a scutit de aceasta, în urma făgăduielii pe care i-a făcut-o Montespin că-i va face bună slujba în viitor.

Capitolul XXVIII

Aceast înfrîngere a îmbărbătat pe acel pașa <Iskender> și pe Ștefan dar nu și pe Mihnea, care știind că principii îl așteptau la Hotin foarte hotărîți de a se apăra, și-a amintit că un anume italian care se ocupa cu prezicerea viitorului, îi spusese odinioară că dacă se va încăiera vreodată cu polonii, viața // îi va fi în premejdie. S-a prefăcut, după sfatul cancelarului său și comandantului întregii armate numit Spătarul Leca, cum că ar fi primit știri de la un locțiitor al său că în Țara Românească a sosit un număr mare de tătari, care pustiau totul și, sub acest pretext, și-a luat rămas bun de la pașă și s-a întors acasă, lăsîndu-și toți ostașii în armată în afară de 100 de călăreți pe care și i-a păstrat spre a-l întovărăși. Îndată ce <Mihnea> a sosit în Țara Românească, Ștefan i-a scris că a cîștigat o bătălie împotriva polonilor, în care au rămas pe cîmpul de luptă 6 000 de oameni și a luat un mare număr de prizonieri pe care trebuia să-i trimită sultanului. Totul nu era decît o curată minciună născocită pentru plăcerea de a-și bate joc de Mihnea și pentru a-l face să-i pară rău că a plecat fără să fi luat și el parte la această ispravă. Și într-adevăr Mihnea s-a necăjit așa de tare, încît a poruncit să se taie capul logofătului său și spătarului Leca pentru că-i dăduseră acest sfat rău, învinovățindu-i că aveau înțelegeri tainice cu polonii, măcar că nici nu se gîndiseră <la una ca asta> …

Capitolul XXIX

Către sfîrșitul lunii martie, pașa <Iskender> împreună cu acel Ștefan și cu un principe tătar numit Monoza au hotărît să înainteze cu toată armata lor, care era de 20 000 de oameni, asupra Hotinului și cînd au fost la două leghe numai, au poposit o zi, pentru a da răgaz oamenilor să se odihnească puțin. În acest timp principii și-au așezat armata în line de bătaie pe un mic șes, care se afla doar la un sfert de leghe de Hotin // și au lăsat în cetate 1 000 de călăreți aleși, care trebuiau să fie comandați de principele Korecki. Ei făcuseră aceasta dinadins, bănuind că turcii se vor așeza între cetate și armata principilor, astfel că la o nevoie, aceștia <=polonii> să nu se poată retrage în cetate, care era socotită de neînvins. Ei au scos din cetate opt tunuri pe care le-au așezat într-un loc întărit anume, și care era puțin împădurit, ceea ce le-a fost de mare folos. În cetate au mai rămas destule tunuri pentru a o apăra, dacă cumva ar fi fost împresurată <de dușmani>.

Pe de altă parte, pașa, care credea că îi și ține pe principe la cheremul său, căci fusese înștiințat că ei nu aveau nici jumătate din numărul oamenilor săi, își porni armata sa într-o bună ordine în zorii zilei. Aceasta a ajuns lîngă Hotin către orele șapte, oprindu-se puțin pentru a avea timp să recunoască armata principilor apoi s-a dus să-și așeze tabăra între această <armată> și cetate, așa cum se prevăzuse, oamenii spi fiind așezați de către comandant, în ordinea în care cazacii de care fuseseră înfrînți în mai multe întîlniri, s-au rugat să fie lăsați în frunte, ceea ce li s-a îngăduit. Și îndată ce au început să sune trîmbițele, ei au înaintat într-acolo unde zăriseră corpul cazacilor, fără să se ferească nicidecum de tunurile care erau așezate chiar în partea aceea, dar nu se vedeau deloc. Iar cînd au văzut principii că dușmanii erau destul de aproape pentru a fi în bătaia tunului, au tras cu atîta îndemînare asupra lor cu tunurile încărcate cu ghiulele ferecate încît au fost dați peste cap mare parte din tătari înspăimîntîndu-i și pe ceilalți. Văzînd aceasta, cazacii s-au aruncat asupra lor cu atîta pornire, încît i-au tăiat în bucăți; apoi s-au retras îndată către armata lor, deoarece văzură venind spre ei un alt escadron de munteni și moldoveni care alergau în ajutorul tătarilor, dar prea tîrziu, căci pînă atunci se și terminase cu ei. Domnul Tyszkiewics, cu trupa sa de 1 500 pînă la 1 600 de călăreți bine înarmați, a pornit împotriva // acelui escadron care înainta destul de hotărît contra tunurilor principilor și s-au luptat multă vreme pînă să se poată vedea de partea cui va fi izbînda. De acea comandantul armatei turcești a mai trimis în ajutorul a lor săi o trupă de 3 000 de turci. Și tot astfel și din parte principilor, a înaintat un alt escadron de cazaci și de moldoveni, care nu luaseră încă parte la luptă și care s-au năpustit cu atîta avînt și bărbăție, încît i-au silit pe turci să se retragă mai bine de 100 de pași. Atunci principele Alexandru a început să strige: „Haideți, tovarăși, iată-i pe dușmani învălmășiți, haidem asupra lor cu bărbăție și izbînda va fi a noastră”. Spunînd acestea a pornit cu tot restul armatei sale și a poruncit totodată să se tragă două salve de tun ca semnal pentru principele Korecki ca să iasă din Hotin și să năvălească asupra ariergardei turcești, așa cum se înțeleseseră dinainte. Dar acesta nu așteptase acest semnal, ci și înaintase peste 300 de pași, de teamă că lupta să nu se mîntuie fără el sau să nu fie acolo la nevoie. Pașa observînd această strategemă pe care nu o bănuiese, precum și neizbînda tuturor acelora pe care îi trimisese în luptă și faptul că era atacat și din față și din spate, a început să-și piardă cumpătul și trimitînd încă un escadron de turci și de munteni, în număr de aproape 2 000 de călăreți, pentru a-i întări pe ai săi, s-a retras în tabără împreună cu Ștefan – care era tot atît de înfricoșat ca și el – și cu restul cavaleriei sale turcești ca să vadă care va fi sfîrșitul bătăliei, fără a mai lua însă parte la ea. Nu s-a văzut niciodată o luptă mai înverșunată și nici ceva mai îngrozitor decît ce s-a putut vedea timp de două ore cît a ținut acest îndoit atac, căci pe lîngă faptul că tot văzduhul dimprejur era întunecat de fum des, amestecat cu focurile archebuzelor și tunurilor, se auzeau strigăte, sau mai bine zis urlete înspăimîntătoare din partea turcilor, care și-au pierdut în cele din urmă însuflețirea văzînd că nu le mai vine nici un ajutor.

[De teamă să nu se reculeagă dușmanii și să pornească la un nou atac //, principii și-au adunat oamenii și i-au mai ținut pe loc în așteptare cîtva timp înainte de a le da slobozire să prade] … dușmanii se retrăgeau în goană încredințați tot timpul că principia sînt pe urmele lor. Și aceștia i-ar fi urmărit desigur dacă nu și-ar fi dat seama că cea mai mare parte din oamenii și caii lor aproape nu se mai puteau tine bine picioare pentru marile lor silințe de a tot tăia și pune pe fugă un număr atît de mare de dușmani ai căror morți treceau de 12 000, fără a mai socoti răniții și prizonierii.

Capitolul XXX

… [Domnul se întoarce la Hotin unde se celebrează căsătoria domniței Alexandrina (=Ecaterina) care se afla acolo împreună cu doamana. Oficiează chiar mitropolitul. Nunta are loc în duminica următoare care a fost a doua zi după izbîndă.]

Pașa < a plecat> spre Constantinopol iar tiranul în Țara Românească la Mihnea, care era singurul său sprijin. Dar mai înainte de a ieși din Iași, nemai sperînd să se mai întoarcă vreodată acolo, acest păcătos a poruincit să i se dea foc din mai multe părți, astfel încît din 22 000 ce case din care era alcătuit <orașul> nu au mai rămas întreg nici măcar 600.[…] Tocmai atunci se așeza Mihnea la masă și îl poftise și pe Ștefan să prînzească cu el, iar masa era bine încărcată cu mîncăruri de carne, deși era vineri, obiceiul țării fiind să se mănînce carne în toate zilele, începînd din ziua de Paște pînă la Înălțare.

Atunci a sosit și armata care a prădat mai întîi orașul, fără ca principii să poată împiedica aceasta și nici chiar necinstirea mai multor femei și fete, ceea ce după toate socotelile pare să fi fost adevărata cauză a tuturor nenorocirilor pe care le-au îndurat mai apoi principii. Ba chiar unii dintre soldați, amintindu-și de incendierea Iașului, au dat foc și aici la cîteva case; dar principii au dat ordin să se stingă îndată <focul> pentrucă nu aveau nici un cuvînt să-l lase să ardă, deoarece nici Mihnea, nici muntenii lui nu aveau nici o vină în acel foc (de la Iași), ci numai Ștefan, așa cum am arătat mai sus.

…Principii cînd au luat împreună hotărîrea de a se retrage din Țara Românească, mai înainte de a pleca au poruncit tuturor căpitanilor și soldaților, sub pedeapsa cu moartea, să nu ia cu ei vreun român, fie bărbat fie femeie, fiindcă aflaseră că mai mulți dintre ei luaseră <prizonieri> cu gîndul să-i ducă cu ei, spre a cere apoi un preț de răscumpărare.

Capitolul XXXI

Pe cînd principii începeau să se bucure de roadele victoriilor lor, de care aveau să fie în curînd lipsiți, pașa și blestematul de Ștefan sosiră în orașul Iași de unde, nefiind în destulă siguranță, au plecat îndată ca să scape, unul într-o parte și altul în alta. Pașa <a plecat> spre Constantinopol iar tiranul în Țara Românească la Mihnea, care era singurul său sprijin. Dar mai înainte de a ieși din Iași, nemai sperînd să se mai întoarcă vreodată acolo, acest păcătos a poruncit să i se dea foc din mai multe părți, astfel încît din 22 00 de case din care era alcătuit <orașul> nu au mai rămas întregi nici măcar 600. Aflînd principii de aceasta, la începutul lui aprilie, au pornit îndată către acest oraș, pe care văzîndu-l atît de pustiit, au hotărît să-l urmărească pe Ștefan pînă în Țara Românească și să încerce să-l smulgă chiar și din brațele lui Mihnea, spre a-i cere socoteală și a-l pedepsi după cum merita. Potrivit acestei hotărîri, chiar a doua zi au pornit spre Țara Românească și au trebuit să treacă rîul Siret, dincolo de care se afla un tîrg mare în care Mihnea avea o garnizoană de 400 de oameni pentru paza hotarelor sale. Cînd au ajuns principii în acest tîrg, cei 400 de oameni vrură să se apere, dar au fost repede învinși și măcelăriți fără să scape nici unul, dar locuitorilor acelui tîrg, nu li s-a făcut nici un neajuns, pentru că ei nu s-au împotrivit deloc și-l urau și ei pe Mihnea pentru asupririle pe care le sufereau din partea garnizoanei lui. După ce s-a odihnit armata numai trei ore în acest tîrg, a fost pornită mai departe și a înaintat cît mai iute spre orașul Buzău, unde se aflau atunci Mihnea și nemernicul de Ștefan, care nu se gîndeau decît la petreceri. Cînd a ajuns armata // pe o cîmpie mare și deschisă care se afla la o leghe de Buzău, a fost văzută de niște localnici care au alergat să-l înștiinșeze pe domnul lor, spunîndu-i să fugă cît mai repede, deoarece ei au văzut venind armata polonilor, care se afla foarte aproape de acel oraș. Tocmai atunci se așeza Mihnea la masă și îl poftise și pe Ștefan să prînzească cu el, iar masa era bine încărcată cu mîncăruri de carne, deși era vineri, obiceiul țării fiind să se mănînce carne în toate zilele, începînd din ziua de Paște pînă la înălțare.

Principele Mihnea a fost așa de speriat de această sosire neașteptat a principilor, încît a alergat singur la grajd și a încălecat pe primul cal ce-i ieși în cale, fără să mai aștepte să fie înșeuat, și astfel a pornit pe drumul Tîrgoviștii, urmat de foarte puțini din oamenii săi, dintre care unul i-a dat calul lui, care era ceva mai bine echipat. Iar cît despre Ștefan, înșeundu-și singur calul, fără să-și mai aștepte oamenii, a fugit singur către Nicopole.

Capitolul XXXII

Sosind principii la Buzău fără <să întîmpine> nici un fel de împotrivire, au fost foarte necăjiși că nu au mai găsit acolo pe Ștefan, care era singurul scop <al venirii> lor, și că domnul Mihnea, căruia ei nu voiau să-i facă nici un rău, fusese și el cuprins de spaimă. Totuși faptul acesta nu i-a împiedicat să se așeze la masă și să petreacă la ospățul la care nu fuseseră poftiți. // Aceasta le-a prins foarte bine, fiindcă erau cu toții flămînzi din cauza drumului lung pe care îl făcuseră, fără să se odihnească deloc.

Atunci a sosit și armata care a prădat mai întîi orașul, fără ca principii să poată împiedica aceasta și nici chiar necinstirea mai multor femei și fete, ceea ce după aceste socoteli pare să fi fost adevărata cauză a tuturor nenorocirilor pe care le-au îndurat mai apoi principii. Ba chiar unii dintre soldați, amintindu-și incendierea Iașului, au dat foc și aici la cîteva case; dar principii au dat ordin să se stingă îndată <focul> pentrucă nu aveau nici o vină în acel foc (de la Iași), ci numai Ștefan, așa cum am arătat mai sus.

În timpul cît au stat principii la Buzău pentru a-și odihni trupa, mai mulți boieri pămînteni, dornici de a scutura jugul domniei lui Mihnea care se purta rău cu ei, au venit la principele Alexandru și l-au rugat să rămînă în Țara Românească, făgăduindu-i că toată boierimea îi va da ascultare.

[La refuzul lui îl roagă să îngăduie trecerea prin Moldova a fostului domn Radu Șerban, cînd va veni să-și dobîndească domnia, izgonindu-l pe Mihnea].

Capitolul XXXIII

[Mihnea se oprește la Ploiești în fuga sa spre Tîrgoviște și trimite un sol la Alexandru pentru a afla cauza venirii sale. Alexandru îi înapoiază argintăria luată ca pradă].

Capitolul XXXIV

Înainte de a pleca din Buzău, principele Alexandru a trimis pe pan Troianosky cu 2 000 de călăreți să-l urmărească pe Ștefan prin locurile pe unde fugise. Dar nu l-a putut prinde, pentru că apucase să și treacă Dunărea împreună cu soția sa și cu o suită foarte mică. În același timp o trupă de 1 500 de tătari, aflînd că polonii urmăreau pe Ștefan numai cu 1 000 de călăreți și că erau foarte obosiți de drumurile lungi pe care le făcuseră, le-au ieșit înainte ca să-i atace. Dar n-au izbutit așa cum nădăjduiseră. În mai puțin de un sfert de ceas au fost înfrînți. Peste < 400 de dușmani> au mai rămas pe cîmpul de luptă și ceilalți au scăpat fugind în aceeași parte de unde veniseră; iar dintre poloni au căzut cel mult 24 sau 25 și au fost răniși vreo 50.

Capitolul XXXV

… Principii cînd au luat împreună hotărîrea de a se retrage din Țara Românească, mai înainte de a pleca au poruncit tuturor căpitanilor și soldaților, sub pedeapsa cu moartea, să nu ia cu ei vreun român, fie bărbat, fie femeie, fiindcă aflaseră că mai mulți dintre ei luaseră <prizonieri> cu gîndul să-i ducă cu ei, sprea a cere apoi un preț de răscumpărare. După aceea au pornit la drum și nu au ajuns prea departe cînd au și aflat că locuitorii din Orhei se răsculaseră din nou și luaseră armele nevoind să-l recunoască de domn pe Alexandru și nici să-i plătească tributul obișnuit pînă nu le va arăta că este întărit de sultan. Principele Korecki a fost trimis împotriva lor cu 5 000 de oameni. Sosirea lui i-a înspăimîntat în așa măsură încît s-au supus fără nici o împotrivire. Acest principe, nevoind să stea degeaba, a asediat orașul și fortăreața Cetatea Albă(!), așezată pe rîul Bîe(?) care era ocupată de tătarii de la Perecop. În acea fortăreață se afla o garnizoană de ieniceri și mai mulți boieri moldoveni, care se refugiaseră acolo. Aceștia s-au apărat vitejește și au făcut mai multe ieșiri din cetate, omorînd peste 300 din oamenii principelui. El însuși era să fie prins dacă nu i-ar fi sărit în ajutor pan Tyszkiewicz cu trupa sa.

Capitolul XXXVI

[Schimbîndu-se marele Vizir, Ștefan Tomșa e luat prizonier la Brăila de către Ibrahim pașa // și dus la Constantinopol, unde se turcește. Noul vizir îi scrie lui Alexandru că va fi lăsat netulburat în Moldova].

Capitolul XXXVII

[Mihnea e numit de către turci domn al Moldovei. Iskender pașa de Silistra vine la Tîrgoviște // spre a-l însoți în Moldova. La Iași doamna, încredințată că turcii vin să-l recunoască pe Alexandru, interzice să se comenteze în alt fel venirea acestora].

Capitolul XXXVIII

[… Marele hatman Zolkiewski cîștigat de familia lui Simion Movilă rechemă în Polonia pe cazacii aflați în Moldova].

… Cazacii care depind de regatul Poloniei și care trec bucuros de partea celor care le făgăduiesc mai mult, au început să se rezvrătească și să spună în gura mare că dacă nu li se vor da banii îndată, se vor retrage în țara lor, ținînd ascuns faptul că erau chemați în altă parte.Și, fără a mai aștepta mult, într-o dimineață în zori, vreo 8 000 de oameni au plecat luaînd cu ei o mulțime de boi, oi și alte vite, împreună cu toate prăzile ce mai făcuseră cu prilejul izbînzilor dinainte … După pilda lor, hatmanul (!) Moldovei numit Bucioc, fie că fusese și el cîștigat, sau că se temenea de această armată puternică ce năvălea asupra lorm, s-a retras și el în ascuns // la Mihnea și a mai ademenit și 2 000 de călăreți, care l-au urmat. Faptul acesta a strecurat pe drept cuvînd îndoiala în armata principilor…

Capitolul XXXIX

[Radu Mihnea îi scrie lui Alexandru Movilă îndemnîndu-l să treacă în Polonia înainte de venirea sa la Iași].

Atunci domnul Alexandru și-a adunat din nou sfatul la 25 iulie pentru a vedea ce era de făcut. Nu s-a putut hotărî însă nimic din cauza marei neînțelegeri ce domnea între ostași, cea mai mare parte dintre ei cerînd să fie plătiți pentru slujba din trecut, căci altfel nu vor mai lupta. Ei voiau în felul acesta să acopere dorința lor de a se retrage <din luptă>. În acest timp, tătarii, care formau avangarda armatei domnului Mihnea, s-au apropiat așa de tare, încît într-o zi i-au fugărit pe oamenii lui Alexandru pînă la Iași; ceea ce i-a hotărît, în sfîrșit, pe principi să-și pornească armata către Hotin. Dar acest lucru nu s-a putut face în așa mare taină încît să nu afle tătarii, și pentru a-i putea lovi din urmă au străbătut de-a curmezișul orașul Iași. Acolo se afla George Potocki, nepotul aceluia care fusese prins împreună cu Constantin. Acesta, după ce s-a lupta vitejește cu tătarii // și după ce a omorît pe mai mulți dintre ei chiar cu mîna lui, a fost străpuns de o săgeată care l-a omorît pe loc. Pan Tyszkiewicz, înștiințat de acest atac, a alergat cu o trupă de cazaci pe care îi reținuse și a năvălit cu atîta furie asupra acelor tătari, încît 800 din ei au căzut pe loc și toți ceilalți au fost împrăștiați. Trupul lui Potocki, recunoscut printre morți, a fost adus la armată și îmbălsămat…

Capitolul XL – XLIII

[… Ciocniri turco-tătare cu Korecki lîngă Cotnari. Nimicirea trupei trimise de Radu Șerban venind să se unească cu Alexandru. Rănirea lui Korecki. Duelul dintre un turc și un polon].

Capitolul XLIV

… Între timp, trădătorul Bucioc care, după cum am spus, îl părăsise pe domnul Alexandru, împreună cu o trupă de 2 000 de tătari și de moldoveni, pe care îi ademenise, găsi mijlocul de a o lua înaintea armatei polonilor și de a-i tăia calea între Cotnari și orașul Botoșani care se află la o depărtare de șase leghe unul de altul. Muntenii și transilvănenii, conduși de generalul lui Mihnea, i-au închis drumul și dintre cîmpia care se afla pe dreapta, iar grosul armatei turcești venea din spate; astfel că nu le mai rămînea polonilor decît să ocolească pe partea stîngă, unde se afla o pădure mare destul de prielnică pentru o retragere cu acoperire…

Capitolul XLV

Cînd principii au văzut că sînt înconjurați de un număr așa de mare de dușmani, din toate părțile, afară de una singură, se chibzuiră să-și facă zid de apărare din carele și căruțele lor cu bagaje, hotărîți să se apre pînă în pînzele albele, deși nu arăta nici o cale <de mîntuire>, întrucît ei nu erau decît 5 000 – 6 000 de luptători împotriva a 22 000 – 23 000 <de oameni>, pe puțin. E adevărat că ei încă sperau că principele <Radu> Șerban și domnul Bossy le vor veni în ajutor, căci de fapt aceștia se aflau doar la două zile depărtare și aduceau cu ei 10 000 – 12 000 de oameni.

[Dușmanii oferă polonilor libertatea de a se retrage nestingheriți părăsind pe domn cu ai săi. La refuzul lor // ei trag asupra lor cu tunurile încărcate cu ghiulele ferecate deosebit de ucigătoare]. Panul Tyszkievicz, dîndu-și seama că atîta timp cît va rămîne în acest loc închis nu va putea scăpa de moarte, sau cel puțin de captivitate, s-a hotărît să ia cu el 500 de călăreți poloni, din cei mai viteji, și să-și croiască drum cu ei forțînd trecerea printre escadroanele dușmane… [Korecki nu poate pleca cu ei din cauza rănilor sale. Încearcă să-și schimbe hainele și să se ascundă, lăsînd pe dușmani să creadă că a plecat și el cu cei 500 de poloni. LA fel face și domnul. Dar la un nou atac al turcilor și tătarilor, polonii se predau și dau turcilor pe domn împreună cu toți ai săi].

Capitolul XLVI

După ce turcii au mai tras cîteva lovituri de tun și au răsturnat // mai multe din carele care slujeau drept apărătoare, au pornit un escadron de tătari și altul de turci, să atace din două părți tabăra polonilor. Aceștia, văznd că nu mai era chip de împotrivire, au depus armele, strigînd cu glas tare că se predau. Dușmanii se bucurau mult, căci nu urmăriseră decît să-i captureze pe principi… Principii Alexandru și Bogdan au fost predați împreună cu mama lor lui Iskender pașa, care i-a dus la Constantinopol, unde curînd apoi s-au turcit.

ACHILE DE HARLAY-SANCY (1581 – 1646)

Scrisoare din Tîrgoviște

1619 martie Tîrgoviște

Am nimerit aici o vreme foarte aspră, cu gheață și zăpadă și am găsit țara întreagă pustiită și prădată de tătari, care întorcîndu-se de la armata din Persia, goi și prăpădiți, căutau să se refacă în trecerea lor prin țările de la Constantinopol pînă la Dunăre. Acest lucru i-a îngrozit așa de mult pe acești bieți locuitori, încît am găsit satele pustiite și am fost nevoit să ocolesc mult pentru a găsit adăpost și hrană. Sultanul trimisese un capugibașî ca să-i înfrîneze, dar ei nu l-au luat în seamă și, amenintîndu-l, l-au alungat, prădînd de față cu el pe bieții oameni și storcîndu-le bani de răscumpărare, necinstindu-le soțiile și răpindu-le cîțiva copii. Iată cum îngrijește sultanul de supușii săi.

Trecînd Dunărea am venit în Țara Românească și am fost primit cu cinste de domnul care o cîrmuiește și pe care-l cunoscusem mai dinainte, la Constantinopol. El m-a poftit cinci zile la curtea sa care-i destul de năpăstuită, resimțindu-se de vecinătatea turcilor. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, plec de aici, pentru a trece în Transilvania și a-mi urma mai departe drumul cu cea mai mare grabă cu putință.

…Chiar acum i-a venit acestui domn poruncă din partea sultanului să echipeze cîteva vase pentru a le adăuga la flota de mare împotriva cazacilor. Nu i s-a poruncit să strîngă ostași pentru a servi la armata de uscat, ceea ce ar însemna că ei vor căuta anul acesta să adune materialele necesare pentru construirea fortăreței de la Nipru, despre care fac atîta caz de cîțiva ani încoace. Și construirea ei vor amîna-o pentru anul viitor, ceea ce s-ar putea datora încetinelii // și guvernării atît de prudente a acestui vizir. Ca urmare Iskender pașa trimite vorbă aici că va fi în curînd la Silistra, un tîrg așezat pe celălat mal al Dunării, și să i se pregătească toate cele ce-i vor fi de trebuință pentru întreținerea casei sale și a oamenilor săi. În această privință, el va fi ascultat și fără zăbavă, căci acești bieți domni sînt sclavii sclavilor sultanului.

Din Tîrgoviște, la 14 martie 1619

PHILIPPE LE MASSON DU PONT (înainte de 1650 – după 1735)

Campania din 1686

Regele voia să îndeplinească în anul acesta, 1686, ceea ce nu se putuse face în cei doi ani precedenți, adică să intre în Moldova…

El hotărîse să intre în Moldova, lucru pe care nu-l putuse face în 1684 din cauza sosirii armatelor turcești și tătărești pe malurile Nistrului care împiedicaseră construirea unui pod. Nevoind să întîmpine aceleeași piedică, a luat hotărîrea – singura care-i rămînea – de a urma prin pădurea Bucovinei, același drum pe care îl urmaseră generalii noștri în campania din urmă, convins că va trece mai ușor prin toate defileurile acestei păduri, oricîte piedici i s-ar pune în cale, decît să treacă un fluviu mare în prezența unui dușman puternic. El aflase desigur că intra într-o țară pustie, în care toate orașele erau arse și părăsite, afară de capitală; dar el știa de asemeena că această capitală era antrepozitul convoaielor care erau trimise din pașalîcurile vecine cu Dunărea spre Camenița, a cărei garnizoană nu-și avea subsistența asigurată decît doar prin ele, întreaga Podolie fiind pustie, și existența fortului Treimei neîngăduindu-i să cultive cele cîteva ogoare, pe care le cultivase înainte de construirea acestui fort.

[…] În sfîrșit, după ce am mers de-a lungul rîului Prut, am ieșit din această groaznică pădure, fără a fi văzut un singur dușman, și am intrat în întinsele cîmpii ale Moldovei, unde, la cîteva leghe depărtare de pădure, am dat de Pererita, primul oraș din această țară mare – din direcția din care veneam, și care fusese ars și distrus de mult. Zidurile acestui oraș și ale bisericilor și caselor erau puțin stricate, dar totuși era plin de bălării, de urzici și mărăcini, chiar și străzile, și nu era nici un semn să fi fost vreun locuitor acolo de mulți ani încoace. Poziția acestui oraș este una dintre cele mai prielnice pentru apărare; el este așezat la intrarea unei peninsule foarte ridicate pe care o formează Prutul și care are cam 2 leghe de jur împrejur și este plantată în întregime cu pomi mare. În acel loc se găsesc tot felul de animale care au fost ucise de soldați.

Orașele pe care le voi numi, erau de asemenea ruinate și distruse și pline de bălării, ca și primul. Cele care ni s-au părut cele mai mari sînt: Ștefănești, Suceava, Siretul, Fălciu și Galați. Cele două din urmă sînt cele de la capătul cel mai depărtat al țării; cîmpiile sînt pretutindeni foarte întinse, sînt pustii și părăsite. Nu se recunosc locurile unde fuseseră tîrguri și sate, decît prin ruinele lor și prin roadele pe care le afli în vecinătatea lor, semințele răsărind mereu din pămîntul care este foarte bun.

În sfîrșit timp de apoape 5 luni de marș, atît la înaintarea în țară, cît și la înapoierea în Polonia, nu am găsi nici o ființă omenească decît în orașul Iași, capitala Moldovei. Ceea ce spun aici, va părea poate de necrezut, de aceea am citat mai sus pe ofiețerii care // au însoțit în această campanie pe marchizul de Courtanveaux cu care se mai afla St. Carle, un foarte iscusit inginer din armata Franței și contele Beaujeu; ei au fost martori oculari și vrednici de crezare ai adevărului pe care îl înfățișez. Sînt și acum mai multe persoane la Paris care au văzut ca și mine starea de devastare și de ruină a unei țări atît de mari și atît de frumoase.

Eu nu vorbesc decît de parte prin care a trecut armata: știu că cea care se află spre aspus arată cu totul altfel, pentru că e la o mai mare depărtare de drumul de trecere al tătarilor și nu este expusă incursiunilor polonilor, care au săvîrșit adeseori mari acte de dușmănie, dar scopul urmărit de rege în această campanie era să întărească posturile de la aceste hotare și pînă la capitală și chiar dincolo de ea.

După cele ce am spus, socotiși dacă o armată care știe că merge să poarte război într-o țară în care trebuie să se aștepte să nu găsească decît apă, aer și furaj, poate să se lipsească de a duce cu sine tot ceea ce e absolut necesar pentru a trăi. Vor mai arăta, în cele ce urmează că de mai multe ori ne-a lipsit și apa, și că am avut de suferit și de pe urma focului și atunci voi mai pomeni de martorii oculari pe care i-am citat.

Regele, pentru a-și îndeplini scopul intrării sale în Moldova, adică de a pune cîteva orașe părăsite în stare de apărare, a început cu Pererita: a pus toate trupele să lucreze la întărirea părții celei mai înalte a acestui oraș și cum s-a găsit pe loc felul de materiale din belșug, această parte a fost curînd pusă iar în stare de apărare. S-au lăsat acolo 200 de călăreți, 600 de pedestrași și 8 tunuri cu munițiile necare, poruncindu-se comandantului să desăvîrșească încetul cu încetul, cele începute. Regele avea de gînd să-i sporească garnizoana la înapoierea sa, cînd ar putea face rost cu mai multă ușurință de lucrurile de trebuință pentru păstrarea acestor cetăți și pentru înlesnirea legăturii dintre hotarele noastre cu ele.

[…] S-a făcut un nou detașament care să se ducă să așeze o garnizoană la Soroca, situată cale de o zi mai înăuntrul țării. Această instalare a fost mai ușoară decît celelalte două, pentru că acolo se găsea o cetate ale cărei ziduri și metereze erau întregi, astfel că puțin a mai fost de făcut. Acestea sînt cele două cetăți pe care a vrut regele să le ocupe, pentru a putea intra în Moldova și a merge fără piedică la Iași și a hărțui tot mai multe convoaie spre Camenița, care nu se putea lipsi de a a trece prin vecinătatea acestor cetăți, și a căror trecere pînă la poarta acestui oraș era împiedicată de fortul Treimei.

De trei ani de zile nu mai căzuse nici o singură picătură de ploaie în întreaga Țară Românească, nici în Moldova, a cărei climă este nespus de caldă, și în vremea de care vorbesc, erau călduri peste măsură de mari, toate lacurile și toate bălțile erau secate, dar lucrul cel mai uimitor era faptul că rîul Bahlui pecare e așezată capitala și care este aproape de mărimea Marnei, nu mai curgea, se mai vedea apă numai în locuirile mai adînci. În pămînturile mocirloase se făcuseră crăcături atît de adînci, încît nu ai fi putut vedea un om ridicat în picioare. Repede încă o dată, mă îndoiesc să mai existe vreun exemplu de o secetă atît de mare și atît de lungă și cu toate acestea pămîntul era atît de bun, de gras și de mănos, încît tot cîmpul era acoperit cu o iarbă foarte deasă, înaltă de aproape două picioare și foarte bună pentru cai, dar care lua ușor foc, astfel încît la cea mai mică adiere se aprindea îndată dacă soldații nu fumau cu destulă grijă.

Aceste pămînturi, ca și cele din Podolia, Ucraina, Pocuția și Rusia, sînt atît de grase încît atunci cînd s-a făcut încercarea pe alocuri de a le cultiva, așa cum se face în Franța, – adică arîndu-le de mai multe ori, gunoindu-le apoi arîndu-le încă o dată nu au crescut decît fire foarte dese, încurcate unele cu altele și formînd ca un fel de pătură de o înălțime de mai multe picioare, fără nici un spic. Plugarul din această țară întoarce (=ară) pămîntul numai o dată, își aruncă sămînța și nu mai căiește niciodată de osteneala și munca sa.

Din aceste provincii pe care le-am numit, vine acel număr uimitor de vite mari, trimise spre vînzare în toată Germania, și pînă la Strassburg; se mai trimit încă multe din ținuturile locuite și domnul Dacher, bancher din orașul pe care l-am pomenit a transportat vite în Franța, în timpul ministerului domnului des Marebie. Ele sînt mult mai mare decît cele din țara noastră și toate sînt de culoare abia cenușie. Se mai văd acolo oi, a căror coadă cîntărește mai mulți funți. Caii din toate aceste țări sînt cei mai frumoși și cei mai buni din Europa. În sfîrșit, în ciuda acestei mari secete, pămîntul a dat din belșug locuiri foarte bune de păsunat pentru trebuințele armatei.

Regele nu ieșise încă din Bucovina, cînd a și sosit o rudă a domnului Moldovei ca să-i ureze bun venit Maiestății Sale la intrarea în țara lui, în fruntea unei armate puternice în stare a aduce eliberarea de sub cruda asuprire și dominație a turcilor sub care gemea de atîta vreme această țară. A adăugat că domnul nu așteaptă decît un prilej prielnic pentru a supune Polonia, dar că va avea mai multă credință și statornicie decît predecesorul său, care, – după ce își alăturase trupele sale de oștirea polonă, cu care regele învinsese pe aceea a otomanilor în bătălia de la Hotin – nu se ținuse de toată legămintele sale, deși republica și le îndeplinise pe cele pe care și le luase față de el. Această rudă a înfățișat apoi scuzele domnului că nu venea el însuși înaintea regelui să-și arate bucuria și să i se închine, dar că socotise că e mai bine să nu se îndepărteze de capitala sa, pentru a liniști populația care era foarte speriată și gata să fugă, de frica unor năpăstuiri din partea polonilor; ea aștepta pe rege cu foarte mare nerăbdare, pentru ca să i se supună și ruga stăruitor pe Maiestatea Sa să pregătească un corp de trupe pentru a veni cît mai curînd la Iași spre a împiedica fuga și dezertarea locuitorilor. Aceste frumoase asigurări nu au avut urmări durabile, ele erau făcute de un grec, (!) națiune care s-a destins întotdeauna prin procedee de felul aceluia folosit de domn în această împrejurare. Acest prim sol a fost urmat de mulți alții care erau toți însărcinați cu aceleași asigurări a unei supuneri depline.

Cînd am ajuns la Iași, poporul, avînd în fruntea sa pe episcop, ne-a primit cu o bucurie de nedescris, mulțumind de mii de ori cerului că vede la el creștini, după ce răbdase timp de atîția ani pe dușmanul neîndurat al creștinismului.

Am aflat că domnul fără de credință fugise cu cîteva zile înainte de sosirea noastră, după ce își trimisese mai întîi familia, își salvase mobilele și tot ce avea mai de preț astfel că am găsit castelul părăsit cu desăvîrșire. Regele a fost înștiințat de îndată de fuga acestui domn și marea mulțumire pe care o dădea locuitorilor speranța de a-și vedea în curînd liberatorul…

Iași, capitala Moldovei, este un oraș mare – dacă poate fi numir oraș – căci este deschis din toate părțile, fără porți, fără șanț și fără ziduri. De astfel casele sînt bine clădite și cu destulă trăinicie, străzile sînt largi și se găsesc mai multe piețe unde se vînd unele alimente și ale căror prăvălii erau ținute de negustori bogați înainte de ruina și prăpădul acestei frumoase țări, putîndu-se găsi în ele tot ce Asia – care este foarte aproape – poate da mai frumos. În acest oraș cu totul deschis sînt 12 sau 14 castele, închise cu ziduri înalte și puternice, cu multe turnuri întărite. Acestea sînt toate mănăstiri de călugări ortodocși, din ordinul Sf. Vasile, și în incinta acestor ziduri, care este foarte mare, se află bisericile lor, care sînt foarte impunătoare. Călugării, care sînt întotdeauna în număr mare, își au acolo chiliile. Locuitorii cei mai înstăriți au și ei mai multe odăi în aceste incinte și cîteva magazii unde își păstrează ce au mai bun și unde se retrag ca și restul locuitorilor, în timpul trecerii tătarilor. Toate aceste mănăstiri au cîteva tunuri și tot felul de arme pentru a se putea apăra în asemenea împrejurări.

Biserica episcoapală cu casa episcopului și a preoților săi care sînt și ei călugări, sînt înconjurate cu asemenea ziduri. Castelul este un amestec de mai multe clădiri care par foarte vechi. Este așezat pe o înălțime, înconjurată de jur împrejur cu o incintă de ziduri, cu cîteva turnuri și un șanț. Ni s-au dat asigurări că acolo fuseseră turnuri destul de bune și multe alte arme, dar noi n-am găsit nimic. Am fost foarte mirați să vedem într-o clădire atît de veche mai multe apartamente de o mare frumusețe. Erau toate îmbrăcate cu lemn, zugrăvite și aurite ca un mozaic, ce încîntă privirile.

// Acest oraș este așezat la capătul unui mare șes, învăluit în chip de semilună de o luncă mare ce se întinde cît vezi cu ochii la dreapta și la stînga, și are o leghe în lățime și prin mijlocul ei curge rîul Bahlui: de cealaltă parte a acestei lunci se vede un deal, tot în formă de semilună, foarte întins, sădit în întregime cu vii, mult mai înalte decît cele din Franța și care dau un vin alb foarte bun. Pe culmea acestui deal se văd vreo opt sau zece mănăstiri de călugări bazilitani, foarte bine clădite, în stare să se apere împotriva tătarilor care n-au niciodată arme de foc și care nu caută pretutindeni decît să jefuiască și să ia robi. Este de mirare că aceste sărmane popoare, supuse Porții nu sînt ferite de jafurile lor, dar ele sînt creștine și turcii au lăsat să fie ruinate și pustiite atîtea orașe precumn și o țară atît de frumoasă, fără să se folosească de puterea pe care o au asupra tătarilor, spre a-i opri de la aceasta.

Muntenii și moldovenii sînt bine legați, chipeși, bun ostași; în armatele polone ei formează un mare număr de campanii de cavalerie ușoară care sînt cît se poate de viteze și se desting în toate împrejurările. Sînt totdeauna cîteva dintre ele pe lîngă persoana regelui. Nu sînt lipsiți de agerime, de care dau dovadă cînd sînt afară din țara lor, găsind acolo oameni care să-i cultive și să-i învețe. Atunci reușesc foarte bine în toate ramurile științei, pe cînd barbare stăpînire sub care trăiesc de un număr atît de mare de ani a gonit din țara lor toate artele și științele și din această cauză preoții și călugării lor sînt foarte puțin luminați.

Femeile sînt frumoase și chipeșe, ele au un fel de a fi, un farmec și o grație care le sînt proprii, și la care ajută foarte mult felul lor de a se îmbrăca, mult deosebit de al turcoaicelor, dar care nu are mai puțină grație și nu pune mai puțin valoare pe frumusețea lor.

Limba vorbită în Moldova și în Țara Românească nu este folosită decît în aceste două țări. Seamănă foarte mult cu limba italiană și aproape că nu mă îndoiesc că derivă din ea, are aceeași construcție, aceeași pronunție și toate cuvintele au aceleași terminații ca cele italiene, ceea ce îmi confirmă această părere e faptul că genovenii au stat mult timp pe țărmurile Mării Negre unde au avut așezări însemnate, avînd și cele mai bune porturi cum sînt Caffa în Crimeea și Cetatea Albă așezată la gura Nistrului, în fosta Basarabie care le-a fost răpită de tătari abia în 1620 (!).

De obicei, persoanele care au strîns averi mari prin comerț, iau la mezat la Poartă cele două domnii iluzorii ale Țării Românești și Moldovei. Cel care oferă mai mult nu se poate să nu le obținp, dar se întîmplă adeseori că abia s-a înfruptat din ele cîțiva ani și este și scos din domnie de un altul care va fi oferit sume mai mari sultanului și mai multe daruri marelui vizir sau altcuiva; turcii au la îndemînă destule pretexte pentru a face nedreptăți și să-și umple pungile.

Să judece oricine ce soartă crudă au aceste biete popoare care sînt întotdeauna victimele marilor sume plătite dinainte de aceia care vor să ajungă tiranii lor; împrejurare care a contribui tot atît de mult la pustiirea și părăsirea țării lor ca și fapta unor dușmani fățiși.

// Acești domni sînt tratați la Poartă în același fel ca și patriarhii religiei ortodoxe, aceste demnități sînt întotdeauna oferite celui care plătește mai mult și cei care le dobîndesc n-au nici o singuranță că se vor bucura mult tmp de ceeace au cumpărat pe un preț atît de scump.

Regele poruncise foarte lămurit ofițerului general care comanda detașamentul de cavalerie trimis la Iași să interzică tuturor soldaților, sub aspra pedeapsă, de a săvîrși vreo silnicie împotrica locuitorilor, atît cu privire la persoane cît și la bunuri, pentru a nu le da prilej de a se plînge. Acest comandant a adus la cunoștința episcopului și a tuturor celor mai cu vază din oraș, în fața poporului, aceste ordine rugîndu-i să-i înstiințeze pe ofițerii săi sau pe el însuși, dacă cumva vreunul din călăreții săi ar săvîrși vreo dezordine.

Această bunătate a regelui a mărit bucuria pe care o resimțea tot orașul. Locuitorii nu s-au speriat de faptul că au fost cantonate trupe în diferite mănăstiri, măcar că acolo păstrau ei tot ce aveau mai de preț; au fost aduse trupe și în castel și au fost trimiși ofițeri cu detașamente în toate mănăstirile mai apropiate de oraș, iar restul cavaleriei și-a așezat tabăra ca de obiecei în așa fel că poporul a putut să rămînă netulburat în liniște deplină. Toți binecuvîntau cerul și spuneau că priveau ziua intrării noastre ca pe cea mai fericită zi de care ei și strămoșii lor s-au bucurat de mulți ani încoace.

Această omenie și bunătate desăvîrșită a regelui au fost cunoscut curînd în toate ținuturile locuite din jurul capitalei și vestea s-a răspîndit în lung și în lat. Ea a atras la Iași pe oamenii cei mai însemnați din țară, și clerici și mireni, care au venit să se închine unui principe pe care îl priveau, de pe acum, ca cel care trebuia să le sfărîme lanțurile. Populația Țării Românești care gemea sub același jug, fiind informată de ceea ce se petrecea la vecinii lor, și dorind fierbinte să aibă parte de aceeași fericire, a silit pe domn să trimită o solie regelui în numele său și al ei pentru a ruga pe Măria Sa ca, după înfăptuirea planurilor sale privind Moldova, să binevoiască să vină înainte de a se înapoia în regatul său, să primească actul de supunere al unui popor nenorocit care îl privea dinainte ca pe mîntuitorul său. Această deputație nu a ajuns la Iași decît după plecare regelui, din cauza vremii căci anotimpul prea înaintat, nu i-a îndăduit să asculte de rugămințile stăruitoare ale acestui popor nenorocit.

Episcopul și locuitorii cei mai însemnați din Iași, s-au dus în tabăra care se afla la o depărtare de vreo leghe și au fost aduși înaintea regelui de marele șambelan. Prelatul a adresat Măriei Sale o cuvîntare plină de respect și de supunere. Nu pot fi arătate în cuvinte semnele de bucurie pe care el și toți cei care îl însoțeau le-au arătat în această împrejurare. Episcopul a repetat de mai multe ori că nu-i mai păsa de moarte de vreme ce își vedea poporul supus unei stăpîniri pe atît de echitabile și drepte pe cît cea de sub care scăpase fusese crudă și tiranică. Regele a răspuns prelatului cu blîndețea și bunătatea sa obișnuită, asigurîndu-l de ocrotirea sa statornică față de locuitori atît timp cît și aceștia se vor învrednici de ea. Regele a stat de vorbă cu el întrebîndu-i despre starea în care se afla acea parte a țării în care rămăsese populația și mai ales despre fuga domnului lor. Ei au vorbit de el ca de unul din oamenii cei mai răi, care i-au cîrmuit de multă vreme, au mai adăugat că au simțit urmările banditismelor lui pînă la ultima clipă a fugii sale. Luîndu-și rămas bun, prelatul a rugat străruitor pe rege să dea clerului și poporului mîngîierea de a-l vedea pe noul lor stăpîn în orașul lor, ceea ce acesta a făgăduit. Au rugat pe marele șambelan să le facă cunoscut ziua în care s-ar putea bucura de această fericire, dar regele care fugea de toate ceremoniile nu a vrut să li se satisfacă această cerere din urmă.

Regele nu a vrut să îngăduie ca armata să se apropie de oraș, de teamă să nu strice puținele bucare care se aflau pe cîmp pentru hrana populației. E drept că și dacă regele nu ar fi avut această grijă de populație, lipsa de apă din Bahlui nu ar fi îngăduit cavaleriei să se depărteze de Prut, pe care nu-l pierdusem nici o clipă din ochi de la intrarea noastră în Moldova și pe care l-am urmat încă mult timp.

Regele, pentru a împlini dorința locuitorilor din Iași de a-l vedea în orașul lor, a trecut Prutul la vărsarea Bahluiului, escortat doar de 500 sau 600 de călăreți și urmîndu-i albia, prin lunci foarte frumoase a ajuns pînă la Iași fără a fi așteptat și a tras la castel voind să stăvilească dinainte tot ce ar fi voit să facă poporul pentru primirea lui, dar el nu a putut împiedica aclamațiile și isbucnirile sale de bucurie, cînd a aflat de venirea lui.

Episcopul, în fruntea clerului, urmat de o mulțime de călugări și de locuitorii cei mai de seamă s-a dus să salute pe Măria Sa care i-a primit și le-a vorbit cu multă bunătate. După ce a prînzit, a încălecat și a vizitat mănăstirile cele mai însemnate, admirînd marea frumusețe a bisericilor, a făcut ocolul unei părți din oraș a cărui așezare i-a plăcut foarte mult. În adevăr, toate împrejurimile sînt foarte atrăgătoare și de o mare varietate. Această luncă întinsă, albia Bahluiului atunci cînd curgea apa, dealul îmbrăcat cu vii, numărul de mănăstiri de pe culmea sa, toate acestea laolaltă alcătuiesc o priveliște încîntătoare.

Înainte de a ajunge la Dunăre mai aveam încă înaintea noastră pe Prut, două cetăți care fuseseră părăsite: Fălciu, prima din ele și Galați, cea mai depărtată. Am fi putut merge acolo ușor, în line dreaptă, în 10 sau 12 zile de marș, dar cum nu mai rămăsese nici un strop de apă în acest ținut, am fost siliți să urmăm cotiturile rîului care fiind foarte mari ne-au lungit marșul cu încă o dată pe atîta. Nu poate fi îndeajuns lăudată bunătatea și chiar virtutea deosebită a apelor Prutului, căci în loc ca vreun soldat să sufere vreun neajuns din pricina lor în timpul unei campanii atît de lungi și de grele, ele au constituit dimpotrivă leacul suveran împotriva disenteriei de care au suferit trupele noastre din pricina mulțimii de fructe deosebit de gustoase pe care le-am găsit în aceste pustiuri, atît pe cîmp cît și în pădure; nici unele nu au fost atît de vătămătoare ca pepenii obișnuiți și harbujii cît șo castraveții dintre care unii aveau aproape două picioare în lungime. Căldura copleșitoare ne silea să mîncăm multe din aceste fructe cu o lipsă de măsură care îmbolnăveau adesori pe ostași.

Regele fusese asigurat că zidurile și turnurile acestui oraș părăsit și pustiu nu erau mai vătămate și mai ruinate decît ale celorlalte cetăți pe care le văzusem; dar cu toate acestea totul era atît de distrus încît nu mai rămăsese nici un zid întreg, nici o singură clădire, afară doar de o biserică. E adevărat că // și dacă am fi gpsit orașul în starea în care se spusese, nu am fi putut trage nici un folos de pe urma lui din cauza poziției sale neprielnice, căci era înconjurat din toate părțile de înălțimi care se apropiau atît de mult încît de pe ele puteai ușor arunca în el cu pietre fie și cu mîna. Această împrejurare, unită cu seceta care ținea într-una de trei ani întregi, a hotărît pe rege și pe sfetnicii lui să amîne restul expediției pentru campania următoare, și doar să înmulțească, în timpul retragerii, apărarea și garnizoanele posturilor care fuseseră ocupate pînă atunci. S-a hotărît totuși să înaintăm pînă la Galați și chiar de a doua zi armata a pornit într-acolo, unde a ajuns după opt zile. Am găsit și acest oraș cu totul distrus ca și cel dintît, cu o poziție tot atît de neprielnică, ceea ce l-a îndemnat pe rege să ia hotărîrea de a se apropia iar de țara lui de care se depărtase de aproape trei luni.

…Cred că în Europa nu sînt țări care să aibă mai puține legături cu toate celelalte țări ca Moldova și Țara Românească, și pe care călătorii să nu le viziteze; de aceea nu sînt cunoscute decît foarte puțin și nu prea exact.

Străbătusem pînă atunci pustiuri mari și întinse, fără să găsim alte alimente decît unele fructe care ne făceau tot atît de mult rău pe cît era binele ce ni-l aduceau. Am îndurat mereu o arșiță din cele mai copleșitoare și care era tot atît de cumplită noaptea ca și ziua. Pînă atunci, un rîu ne dăduse o apă minunată dar acum nu se mai putea folosi decît cu vărsarea sîngelui. Culmea nenorocirii, tătarii băgînd de seamă că iarba se aprindea ușor, am putut vedea deodată cîmpiile cuprinse de foc, ceea ce ne-a adus două mari neajunsuri, primul, că o parte din cavaleria noastră era silită să rămînă mereu călare pentru a îndepărta pe acești // incendiatori de armata noastră și a nu lăsa ca focul să se apropie prea tare de ea.

Al doilea neajuns a fost că arșița a ajuns încă și mai grozavă. Cînd trecea armata pe aceste pămînturi pîrjolie picioarele cailor răscoleau cenușa care ridica în aer nori atît de deși și de negri încît abia se putea vedea cerul, și cenușa se lipea totodată de fețele soldaților , neîncetat acoperite de sudoare; astfel că părcă întreaga armată ieșise din fundul Africii. Regele tot atît deneru ca și ultimul din ostașii săi, rîdea împreună cu generalii și cu nobilii care îl însoțeau, văzîndu-și ostașii astfel prefăcuți în etiopieni.

Se văd pe întinsurile Moldovei nenumărate movile făcute de mîna omului, unele mai înalte ca celelalte. Tradiția spune că s-au purtat lupte în aceste locuri și că acestea sînt ale căpeteniilor și fețelor mai alese. Am văzut pe malul Prutului, una din aceste movile, atît de înaltă, încît regele a poruncit să fie măsurată. S-a aflat că era de 200 de stîngejeni înălțime. Aceeași tradiție susține că este mormîntul unui rege al dacilor, docuind în această țară după alungarea sciților, sau fiind ei înșiși sciți sub alt nume. Se spune că unul din regii lor fusese ucis chiar în locul unde se vede această „movilă” înaltă, căci acesta este numele care se dă acestor înălțimi și în această țară și în Polonia unde se văd multe[…].

FRANCOIS GASTON DE BETHEUNE (1638 – 1692)

[…] armata va fi mîine la Pererita, oraș (!) ruinat, la patru zile depărtare de Iași; cum poziția este foarte bună și întărită de natură, regele Poloniei va rămîne acolo două zile și va pune să se ridice din nou vechi lucrări de apărare pentru a asigura comunicația cu Polonia și a lipsi de ea garnizoana din Camenița Moldovei, Pererita nefiind decît la șase leghe de zisa Cameniță, și va fi cea de a treia mică fortificație pe care am pus-o în stare de apărare după trecerea <codrului> Bucovinei.[…]// intrînd în Țara Românească, țară plină de tot felul de provizii, pentru subsistența unei armate, căci gelozia imperialilor împotriva regelui Poloniei depășește orice închipuire.

Domnul Moldovei … a trimis la regele Poloniei să-i ceară protecția și // să-i pună la dispoziție trupele sale precum și Iașii, capitala țării sale. Regele a trimis înapoi pe delegații lui, asigurîndu-l că va octrovi pe moldoveni ca pe proprii săi supuși și poruncindu-i să aibă un pod pregătit pe Prut pentru a-și trece armata sa la întoarcere de la Țuțora, unde vom merge să căutăm pe dușmani.

Domnul Moldovei avîndu-și copiii săi ostateci la Poartă, a cerut cu stăruință Maiestății sale îngăduiala de a se retrage singur, lăsînd pe patru din boierii săi să cîrmuiască în lispa lui; aceștia vor adăuga de îndată șase mii de călăreți din oastea lor armatei noastre, și sper că în puține zile am să vă înștiințez că am învins pe seraskierul turc și pe tătari.

Regele Poloniei a dorit ca o zi întreagă armata sa să cinstească amintirea unui asemnea erou cu rugăciuni și onoruri militare și a doua zi, trecînd Prutul cu trei mii de călăreți, Majestatea sa s-a dus la Iași, capitala Moldovei și a primit jurămîntul de credință al mitropolitului și al caimacamului și două mii de călăreți moldoveni s-au alăturat armatei noastre.

Orașul Iași nu este închis de nici un șanț sau zid și poare să conțină șase mii de case; are un castel de piatră care e destul de bun și douăzeci și opt de biserici sau mănăstiri foarte frumoase, de piatră, ce servesc de adăpost întregii populații și de care turcii și tătarii, din motive de ordin politic, nu s-au atins niciodată. S-au luat măsuri pentru a pune castelul în stare de apărare și sînt cuprinse în acelați simstem de fortificații trei din aceste mari mănăstiri aflate mai aproape și se lasă o garnizoană de trei mii de oameni pentru a apăra acest loc întărit, unde se încearcă a se strînge merinde din tot locul pentru hrana oastei, așa că nu mai încape îndoială că regele Poloniei va lăsa armata sa să ierneze în aceste provincii și că va rămîne chiar el însuși aici.

Regele Poloniei, dorind să-și asigure stăpînire totală asupra Moldovei, a ocupat, cu ajutorul cazacilor, puternica cetate de pe Nistru numită Soroca, unde a instalat o garnizoană numeroasă și a făcut la fel cu cetatea Neamț, în apropierea granițelor Transilvaniei, astfel că dacă va mai ocupa și Focșanii, va ajunge stăpînul întregii provincii.

Acest fel de luptă nu este totuși cel mai primejdios pentru noi, cum este faptul de a da foc tuturor ierburilor de pe drumul pe care trebuie să-l ținem, și care e înlesnit în întregime de starea timpului, căci lacurile, fîntînile și rîurile mici au secat, și nu e pe o distanță de zece leghe de noi decît singur Prutul care poate să asigure apa armatei noastre, astfel încît dacă vrei să înaintezi trebuie să te lipsești în întregime sau de furaje sau de apă.

[…] a raportat că n-a găsit un singur om în Galați, că toți locuitorii se retrăseseră dincolo de Dunăre, și dăduseră foc tuturor furajelor pe o suprafață de șase leghe de jur împrejurul celor două rîuri […]

Am lăsat armata să se odihnească trei zile lîngă Iași, în timp ce regele Poloniei a dat toate poruncile trebuincioase pentru a lăsa acolo o garnizoană numeroasă, propunîndu-și a face un punct principal din acest loc înărit, care se poate apăra singur și ar constitui o acoperire pentru restul țării, și cu acest gînd a silit pe comisarii papei, pe care îi lăsase în Iași, să cumpere din toate părțile – și la preț chiar peste măsură de ridicat – alimentele trebuitoare pentru hrana trupelor destinate a rămîne acolo, și <acestea> fuseseră strînse într-un din marile mănăstiri, care trebuia să intre în sistemul de fortificație ce se adăuga palatului, cînd deodată – datorită fie răutății moldovenilor (?!) sau negăbării de seamă a oamenilor noștri – care a luat foc acea mănăstire cu atîta putere, încît a fost făcută scrum (!) împreună cu toate proviziile și cu o parte din oraș, fără ca să se poată face ceva; ceea ce a silit pe rege să retragă garnizoana de acolo, împotriva voinței sale și să părăsească acest post pe care ținea foarte mult să-l păstreze, atît pentru renumele campaniei sale, cît și pentru a menține Moldova în ascultare.

JEAN-BAPTISTE TAVERNIER (1605 – 1689)

În acest oraș Chilia, se varsă în Marea Neagră cel mai mare braț al Dunării. Tot aici se pescuiesc în fiecare an cei mai mulți nisetri din ale căror ouă se pregătesc icrele tescuite sau butarga despre care am vorbit altă dată.

[…] la Iași: 8 zile. Este orașul capitală al Moldovei și reședința domnului pe care sultanul îl trimite pentru a cîrmui țara. Acolo găsești de toate și există un rol despre ce trebuie să se plătească pentru fiecare marfă, <taxă> care poate să revină la 5%.

De la Iași la Galați … 8 zile

Toate mărfurile sînt taxate acolo fiecare în parte, și plata vămii se ia la Iași, după țidula pe care negustorul se îngrijește să o aducă de la Galați, unde se înscriu pe cuvîntul lui mărfurile pe care le declară.

IEZUITUL PHILIPPE AVRIL (? – după 1694)

[…] De aici ne-am luat escorta care ne-a însoțit pînă la un orășel din Moldova, numit // Cîmpulung pe care hatmanul îl ocupase încî de la începutul războiului dintre poloni și turci pentru a ține astfel în frîu pe moldoveni și a-i împiedica să facă incursiuni pe domenii sale (!).

Moldova este una din țările cele mai frumoase și mai fermecătoare din Europa. Aici vezi cîmpii întinse, udate de mai multe rîuri, dintre care cel mai însemnat este Moldova, ce șerpuiește aproape ca Sena, și pare că prin toate cotiturile sale ea caută să răspîndească pretutindeni belșugul. Și în adevăr toate aceste ape ar face din cîmpiile Moldovei o regiune foarte roditoare și ar contibui cu siguranță ca această țară să ajungă una din cele mai mănoase și mai bogate din Europa, dacă n-ar fi atît de expusă atacurilor turcilor și tătarilor; dar trupele pe care le trimit neîncetat și unii și alții pentru apărarea Cameniței / au pustiit-o în așa hal, încît în multe părți stă pămîntul nelucrat, pentru că n-au mai rămas locuitori care să-l muncească și mai ales în partea de răsărit, (care se mărginește cu Țara tătărească unde țăranii și toți aceia care nu locuiesc în vreun oraș întărit, sînt nevoiți a-și face bordee sub pămînt, pentru a scăpa de furia acestor dușmani neîmpăcați cu tot ce e creștin.

De cum a fost înstiințat de sosirea noastră, ne-a și dat o casă bună pentru găzduirea noastră, și chiar în aceeași zi a trimis la noi pe unul din secretarii săi, ca să ne arate bucuria ce avea de sosirea noastră și răbdarea sa de a ne vedea cît mai degrabă. În adevăr, chiar de a doua zi dimineață a trimis după noi careta domnească, escortată de cincizeci de soldați, împreună cu fiul marelui logofăt spre a ne sluji de tămaci.

Am fost conduși în chipul acesta pînă la palat, unde ne aștepta domnul. Toată oastea, în arme, era înșirată în cea mai frumoasă ordine pînă la intrarea palatului, unde am coborît în caretă. Aici ne-au întîmpinat doi boieri, care ne așteptau ca să ne conducă la audiență. Îndată ce ma deschins, ei ne-au ridicat de subțiori ca să ne ajute să suim scara, de // vreo treizeci de trepte la capătul căreia am dat de sala cea mare unde se adună de obicei marii boieri. În acea clipă ei se aflau adunați acolo în număr destul de mare; trecînd pe lîngă ei i-am salutat și am mers apoi pînă la odaia domnului; la ușă ne-a întîmpinat maestrul de ceremonii care ne-a introdus.

Abia am intrat, că domnul s-a și sculat de pe tron și a venit spre noi pentru a ne primi și a ne îmbuna cu tot felul de măguliri cu care ne-a copleșit apoi timp de mai bine de două ceasuri cît a ținut convorbirea cu el.

Noi l-am saluat după cuviință, la care ne-a răspuns în chipul cel mai onorabil cu putință. Poruncindu-ne apoi să ne așezăm, a adus vorba de cuceririle regului pe care noi i le-am povestit cu de-amănuntul cu multă plăcere, și care au părut că îl mișcă nespus de mult, după cum am putut înțelege din cuvintele îndatoritoare cu care ne-a concediat. Căci, atunci părea a-și fi uitat cu totul rangul și demnitatea sa. El ne-a zis: „Iubiți părinți, deoarece regele ai cărui supuși aveți cinstea de a fi și sub ale cărui auspicii // mergeți să propovăduiți Evanghelia pînă la marginile lumii, este un monarh atît de desăvîrșit, încît el singur este obiectul admirației pămîntului întreg, vă rog să-mi faceți favoarea de a-mi dărui prietenia voastră, ca să am mulțumirea de a număra de aici încolo printre ceilalți prieteni ai mei doi matematicieni supuși ai celui mai mare monarh din lume”.

Noi nu ne așteptat să ni se facă atîta cinste la curtea acestui domn, dar chiar dacă am fi putut prevedea ce avea de gînd să facă, ne-ar fi fost cu neputință să-l obligăm a face mai puțin, după recomandările atît de călduroase ale marelui hatman al Poloniei, care îi scrisese atît lui cît și tuturor demnitarilor cunoscuți, ca să ne socoteascp întocmai ca pe proprii săi copii și să se îngrijească de noi ca de lumina ochilor din cap.

De altfel, era în interesul domnului să se poarte astfel, pentru a acoperi prin aceasta complotul pe care <tocmai> atunci îl urzea împotriva Poloniei, și pe care, în ciuda tuturor precauțiunilor luate pentru a-l ține ascuns, noi l-am descoperit în această intrigă, pe care solul Jerowski căuta să ne-o ascundă // împiedicîndu-ne să trecem prin Moldova.

Constantin Cantemir, domnul Moldovei, după mîhnirea ce pricinuise acum vreo patru ani sau cinci ani regelui Poloniei, se temea, cu drept cuvînt, că dacă țara va fi supusă acestei coroane, regele ar putea să se răzbunepentru necredința ce-i arătase în campania din Bugeac. Atunci domnul făgăduise regelui, să recunoască solemn atîrnarea sa de Polonia, și să dea armatei polone toate proviziile trebuincioase; dar, pe cînd ținea pe rege cu vorba la o leghe de oraș prin solii ce-i trimitea unul după altul, el fugea pe altă parte cu lociuitorii, care au luat cu ei tot ce au putut duce (!). Regele a intrat după aceasta în oraș, cu toată armata sa, care a făcut multe stricăciuni aducîndu-l în strarea de plîns în care l-am văzut și noi.

Această silnicie a soldaților poloni, oricît ar fi fost de îndreptățită, a contribuit nu puțin la îndîrjirea contra Poloniei a moldovenilor, dar mai ales a numeroșilor //greci care sînt boierii cei mai de seamă ai acestei mici curți. Ei ascultă cu bucurie propunerile pe care a venit să le facă din partea împăratului, (Leopold I), un sol anume trimis, și făgăduiră prin jurămînt pe sfintele evanghelii (că vor păstra) o taină de nepătruns. Domnul îl sili la același jurămînt și pe vestitul Miron, marele logofăt al țarii, care împreună cu toată familia sa și cu hatmanul Moldovei, ruda sa, părea cu totul legat de interesele Poloniei, dar nu-l putut sili să semneze acest tratat decît după ce l-a amenințat în mai multe rînduri, că îi va tăia capul și-i va extermina toată familia, care este cea mai de seamă din această țară.

Acest tratat de curînd încheiat și pe care-l semnaseră toți boierii, cuprindea cinci articole.

Articolul dintîi prevedea ca Moldova să stea sub protecția și dependența împăratului, drept care domnul va fi dator să plătească un tribut de 50 000 de scuzi.

Al doilea, ca împăratul să dea trupe suficiente pentru a izgoni pe poloni din Cîmpulung și din celelalte cetăți // ale Moldovei în care țin garnizoane și să-i trimită ajutoare ori de cîte ori va fi război cu Polonia.

Al treilea, ca împăratul să facă astfel ca prin tratatul de pace ce-l va încheiat cu Poarta, să fie trimis înapoi domnului fiul mai mare al acestuia pe care sultanul îl ține ostatec la Constantinopol.

Al patrulea, ca domnia Moldovei, să fie ereditară în familia domnului.

Al cincilea, în sfîrșit, ca împăratul să lase schismaticilor liberul exercițiu al religiei lor, și să nu silească niciodată pe Moldoveni să se unească cu biserica Romei.

Acesta este deci <tratatul> ce fusese încheiat cu puțin înainte de sosirea noastră la Iași; agentul care venise aici pentru încheierea tratatului a fost foarte încurcat cînd ne-a văzut, temîndu-se ca nu cumva să lămurim curtea asupra știrilor false pe care el le răspîndește pe seama Franței pentru a-și ajunge mai ușor țelul. Ceea ce, de astfel, am și făcut, chiar mai înainte de a fi aflat ceva despre tratat, arătînd cît de ridicolă era știrea răspîndită de el // despre o totală înfrîngere a francezilor la Dunăre (!), pe care el o răspîndise cu intenția de a convinge, cum spera el, și mai mult despre puterea împăratului.

Am avut chiar mulțumirea de a cedea ceastă curte schimbîndu-și cu totu lpărerea în privința Franței, în timpul scurt cît am petrecut acolo, și arătînd față de ea cu totul altfel de sentimente decît acele pe care le avusese înainte de venirea noastră. Așa se explică, desigur, că la audiența noastră de despărțire, domnul s-a arătat chiar mai atent și mai măgulitor decît la audiența dintîi. Trebuie să credem că cele făcute atunci îl pun în mare încurcătură acum; dar răul e ra făcut și nu știu dacă va înîrzia prea mult, și dacă polonii sau turcii, spre a-l răsplăti de intenșia de a ieși sub dominația lor, nu vor desăvîrși ruina acestei țări, care, fără să fi purtat război cu cineva, este astăzi, țara cea mai devastată din toate țările Europei.

MOREAU DE BRASEY (1663 – 1723)

Generalul feldmareșal conte Șeremetev, a găsit la sosirea sa, potrivit ordinelor care le dăduse, întrega cavalerie adunată la Brodi în Rusia polonă, unde o adunase generalul Janus care o comanda, și a pornit cu ea și cu regimentele Inghermanland și Astrakhan care îl escotartaseră de la Riga pînă la Moghilev unde a trecut Nistrul în trei puncte deosebite, și a mers să se stabilească în Moldova pentru a avea în mînă pe domnul acestui stat tributar Porții, al căruit jug l-a dat și scuturat. El a făcut act de supunere mareșalului și i-a dat pe mînă vreo 5 000 – 6 000 de moldoveni constituind o cavalerie slabă, cei mai mulți fiind înarmați cu săgeți (!) și sulițe mici cum au cazacii și de asemenea mari hoți în general.

Căci, dacă țarul s-ar apuca să intre în Moldova, în starea în care se afla armata sa, se expunea să o piardă cu desăvîrșire și să-și primejduiască gloria, întrucît potrivit spuselor locuitorilor din Soroca trebuiau cel puțin cinci zile de mers grăbit pentru a trece dincolo de pămînturile nelocuite, unde nu se poate găsi nici măcar o picătură de apă și încă și mai puține alimente, iar țara dincolo de acele pustiețăți nu era populată și nu avea belșug de grăne căci în acea parte a Moldovei nu mai era nici măcar cît trebuie pentru hrana locuitorilor, deși în număr foarte mic.

Și chiar dacă ar mai fi fost ceva la Iași și în parte din dreapta acestui oraș, cavaleria noastră așezată acolo de trei săptămîni a trebuit să-l fi cunoscut…etc.

Aceasta era puterea armatei în care nu am cuprins pe cei zece mii de cazaci și 6 000 de moldoveni care nu sînt potriviți decît să devasteze un țonut ca și tătarii. Această armată ar fi fost îndestulătoare, cu vîrf și îndesat, pentru a-i alunga departe pe turci, dacă ar fi fost bine comandată, dacă ar fi intrat în țară pe îndelete și nu ar fi fost distrusă o parte din ea după cum se va vedea.

La 29 iunie țarul a stat la masă pînă la orele 7 seara și nu s-a sculat decîît pentru a ține un consiliu de război în care generalul Rhenne a propus să despartă un corp de 15 000 de oameni care să meargă să supună Țara Românească – țară mănoasă unde era belșug de alimente și de unde s-ar putea asigura subsistența armatei zicînd că domnul Țării Românești fiind grec și de aceeași lege cu vechiul său, domnul Moldove, nu se va împotrivi să se supună sau, să-și unească trupele cu cele ale m-ții sale și să ne dea alimente.

Am ajuns din urmă corpul meu de cavalerie la o milă de tabăra feldmareșalului și am sosit acolo la patru dimineața. Acolo am văzut eu mai întîi lăcuste zburînd prin văzduh. Aerul era întunecat, atît de multe erau adunate împreună și nu măr mir că secătuiesc tot ținutul prin care trec, deoarece am văzut în Moldova o baltă uscată în care fuseseră trestii foarte tari pe care le roseseră pînă la două degete de la pămînt.

LA 15/26armata a mai străbătut trei mile, dar defileul format de un munte foarte abrupt (!) aflat în calea noastră pe malul rîului, a ținut mult în loc armata care nu a ajuns decît la trei noaptea în locul desemnat pentru tabără. Am văzut în ziua aceea pe cîmp dincolo de defileu un mormînt vechi al unui principe al Moldovei, în formă de piramidă pătrată, mult mai lat la bază decît înalt… Moldovenii care urmau și ei în marș armatqa noastră și printre care erau și unii care vorbeau bine latinește, ne-au povestit astfel istoria piramidei în timpul marșului.

Ne-au spus că suveranul sau prinicpele care odihnea în acel mormînt era un mare războinic, dar fără noroc în tot ce pornea, și că atrăgînd în țara sa pe un dușman pe care fusese să-l atace în țara lui, cele două armate s-au întîlnit în acea cîmpie unde au dat o luptă sîngeroasă, care a ținut două zile, în care a rămas învingător principele Moldove în urma înfrîngerii totale a armatei dușmane, nimicite și căzute în robie.

Dușmanul său a fost găsit printre morți cu trupul străbătut de 11 săgeți; dar în timp ce domnul mulțumea lui Dumnezeu pentru biruința ce i-o dăduse, a murit de o rană pe care nu simțise în fierbințeala luptei, și cum nu avea copii, oastea și-a ales un principe dintre comandanții ei, și acesta… a poruncit de îndată tuturor soldaților din oaste, precum și robilor și tuturor locuitorilor din Moldova, să aducă fiecare în locul acela un coș de pămînt de o înățime de trei picioare, și că din acest pămînt a pus să fie ridicată acea piramidă în mijlocul căreia se afla o încăpere boltită în care a înmormîntat trupul predecesorului său peste trupul dușmanului său, umplînd acea încăpere cu prăzile cele mai ales și mai bogate luate asupra dușmanilor învinși. El a pus să fie zidită ușa acelei încăperi și să fie terminată acea piramidă peste care era o platformă, întocmai cum se mai vedea și acuma, deasupra căreia a înălțat un trofeu din armele morților, distrus apoi de trecerea anilor. Ne-a mai spus că s-a băgat de seamă că toți domnii care au mai domnit după aceea, care au vrut să pătrundă în acea încăpere au murit pe loc înainte de a fi putut scoate o singură piatră din cele care zideau deschizătura ei. Ni s-a părut că acea piramidă era foarte bine îngrijită, ceea ce ne-a îndemnat să-l întrebăm dacă îngrijeau oamenii de ea întrucît arăta ca și cum ar fi fost toată îmbrăcată în iarbă verde. Același moldovean ne-a răspuns că locuitorii dep e o rază de trei zile din juruul acestei piramide veneau regulat în lunile martie și septembrie să tundă iarba cu niște foarfeci ca acelea cu care se tunde merișorul de prin grădini, și a mai adăugat că atunci cînd ar lipsi de la această datorie nu s-a face bucate pe cîmp. El a încheiat asigurîndu-ne că de cînd s-au înverșunat lăcustele asupra țării, locuitorii au avut de pătimit din partea lor în tot cuprinsul țării, afară de bucata aceasta pe raza de trei mile de care ele nu s-au apropiat, măcar că au fost și dincolo de ea și prin toate părțile.

AUBREY DE LA MOTRAYE (1674 – 1743)

… În vremea aceasta, moldoveanul Cantemir, care fusese numit voievod al Moldovei cu puțin mai înainte, s-a alăturat cu șase sau șapte mii de oameni țarului, pe care l-a atras în țară cu o oaste de șaizeci pînă la șaptezeci de mii de oameni, după ce îi înfățișase această țară ca un grînar îmbelșugat cu bucate și alimente trebuitoare pentru hrana unei armate numeroase; iar pe moldoveni ca fiind gata să se răscoale și să se adune sub steagurile lui și să-l recunoască drept suveranul lor. Maiestatea sa țarul a fost încîntat de acest frumos început și nu se aștepta la mai puțin din partea domnului Țării Românești și a muntenilor, dar el și-a făcut socoteala, cum se spune, fără a ține seama de cel cu care avea a face în această privință, și s-a dovedit în curînd că și Cantemir se înșelase pe sine tot atît cît îl înșelase pe țar etc. Generalul Janus (este trimis) în țară cu un detașament de opt pînă la zece mii de oameni, în scopul de a face magazii de subzistență armatei – ceea ce ar fi trebuit făcut mai înainte de a se fi intrat (în țară), – și pentru a provoca o răscoală a tuturor locuitorilor. Dar și de data aceasta nu s-a ținut seama de cei cu care aveau de a face. Moldovenii nu s-au mișcat decît ca să fugă de acei ce se apropiau și să ducă turcilor, de a căror răzbunare se temeau, proviziile pe care le pregătiseră pentru ruși deși li se făgăduise că vor fi bine plătiți. Pe de altă parte, generalul Ronne, a fost trimis în Țara Românească, cu un detașament de nouă mii de oameni, pentru a atrage de partea Rusiei pe voievodul Constantin Basarab… Dar acest voievod nu se gîndea decît cum să-l amăgească prin complimente, prin mărturii aparente ale marelui său zel pentru slujba țarului și prin făgăduieli deșarte de a și-l dovedi de îndată ce va putea-o face în siguranță. Într-un cuvînt s-a comportat față de țar așa cum făcuse în ultimul război cu împăratul, pe care-l amăgise ca și pe sultan, nefiind mai sincer față de unul decît era de credincios față de celălalt. Astfel încît generalul obosind bine trupele sale, ca și ceilalți, și fiind înștiințat că vizirul înainta ca să treacă Dunărea, el părăsi malul nordic <al fluviului> după ce a ars, drept rămas bun, orășelul deschis Brăila și a luat un număr oarecare de vite. Și-a dat toată silința să ajungă la grosul armatei, dar n-a izbutit. În acest timp, vizirul se grăbi să treacă Dunărea pe un pod de bărci, pe care l-a făcut peste acest fluviu la Isaccea, un tîrgușor cu un castel vechi, așezat în locul unde cei vechi așezaseră podul lui Darius…

[…] Am rămas în Timișoara cinci sau șase zile și în intervalul cînd mă lăsau frigurile, am putut să vizitez orașul și împrejurimile. Această cetate și-a luat numele de la rîul Timiș, care surge prin șanțurile ei (înconjurătoare). Acest rîu, împreună cu terenul mlăștinos care se întinde în jurul cetății pe care îl inundă, împiedică apropierea dușmanului de aceasta // apărînd-o cu mult mai bine decît întăriturile destul de neînsemnat (construite) în general după moda veche, și în parte după cea modernă. Casele sînt în general păcătoase și prost clădite; orașul nu poate fi numit un oraș frumos, pe lîngă faptul că este clădit într-un loc lăsat și mlăștinos, mai are și străzile foarte murdare. Cel puțin, atunci așa erau, căci, ne mai văzîndu-l după ce l-au luat germanii de la turci, nu pot spune nimic despre starea lui de acum. Am spus că numele îi vine de la rîul Timiș, contra părerii unor geografi, care dat fiind că n-au călătorit sau n-au citit cu atenție istoria scrisă chiar de Ovidiu despre locul lui de exil, socotesc acest oraș drept vechiul Tomis (care ar fi fost numis Temiswara de locuitorii lui de azi) care este așezat între Constanța (vechea Constanța) și Varna, cum vom arăta mai departe. Guvernămîntul Timișoarii cuprindea altădată tot teritoriul care se întinde între Tisa și Transilvania, și de la Dunăre pînă la Oradea Mare inclusiv (!). Sultanul l-a stăpînit de la 1552 pînă la 1716. Cînt i-a fost luat de împărat, căruia înălțimea sa i l-a lăsat prin pacea de la Passarowitz.[…]

…Am părăsit aici vasul pe care venisem și am trecut la Giurgiu. Acesta este un mic tîrg, pe celălalt mal al Dunării, cu o cetate înconjurată de șapte tunuri, avînd ca garnizoană o companie de ieniceri. Nu se află acolo nimic mai vrednic de luare aminte, căci // casele sale seamănă mai mult cu alte unui sat decît cu altceva.[…]

[…] am sosit la 22 la Brăila, care se reclădea destul de încet. Era un oral mic, pe care moscoviții îl arseseră în 1711 și din care n-au cruțat decît cetatea înconjurată de șapte tunuri, ca și cea de la Giurgiu, dar mai mică. Generalul Ronne, după cum mi se spuse, s-a retras aici cu trei sute de oameni după ce a alungat de acolo vreo sută de ieniceri, și de acolo trimetea în toate părțile soldați după aprovizionare, și aceștia lua cu sila vitele românilor care, în loc să le dea provizii cu plată potrivit asigurărilor secrete ce se pretine a fi fost date de domnul Țării Românești Constantin Basarab, fugeau de ei de cum se apropiau, așa cum am arătat, în altă parte, că făceau moldovenii.

Unii care se lăudau că-l cunoșteau bine pe acest domn, m-au asigurat că făgăduielile lui n-aveau alt scop decît să-l încînte pe țar, cum îl încîntaseră pe împărat, în războaiele precedente, prin frumoase speranțe, și de a-și scăpa țara de contribuții. În orice caz, credința sa față de Poartă, ajungînd a fi bănuită, Poarta l-a mazilit și a pus în locul lui pe Ștefan Cantacuzino. Ea îl ținea închis și supravegheat foarte de aproape împreună cu soția și copiii, un ginere și clucerul său, în cămări deosebite cu paza lui bostangi-bași din Constantinopol, căruia îi poruncise să-i pună să dea socoteală strictă și exactă de toți banii, giuvaerurile și celelalte lucruri pe care ar fi putut să le ascundă, într-un cuvînt de marile averi pe care avea faima că le strînsese în timpul lungii lui domnii…

Am dormit la Brăila și ne-am urmat drumul pe uscat; în ziua de 22 mai am străbătut o mare întindere de pămînt tot așa de bogată și de plăcută în varietatea sa ca și în ajun, și am trecut și un mic rîu foarte repede, numit de localnici Argeș, care desparte în acel loc Țara Românească de Moldova (!). Ne-am dus să dormim la Galați, oraș mare, clădit foarte // neregulat; are cinci mănăstiri mari, cunoscute sub numele de Panaghia, Sf. Ioan, Sf. Nicolae, Sf. Dumitru și Sf. Arhanghel Mihail, ocupate de un număr mic de călugări care trăiesc din mila negustorilor și a altora care trag acolo în trecere. De astfel, acest oraș nu este deloc bine populat.[…]

[…] Constanța. […] Acest oraș, care este vechea Constanția, este astăzi puțin lucru: casele lui sînt scunde și mai potrivite pentru sat, decît pentru oraș, chiar și de mîna a doua, în afară doar de casele cîtorva turci. Circumferința sa nu e mai mare de o milă, pe cînd vechi ruine și unele urme de ziduri, care se mai văd încă ici și colo, dovedesc că altădată ea era de patru mile cel puțin.

Orașul București e foarte întins; este astăzi capitala Țării Românești, e bine populat, dar murdar și rău clădit. Palatul domnului e mai degrabă mare și încăpător decît frumos. Portul muntenilor se deosebește puțin de cel al grecilor. Acela al femilor se aseamănă în general destul de mult cu cel de pe nr. 6 pe planșa XXV. Cele de rangul întîi, ca de pildă soția domnului, fiicele lui și ale boierilor poartă haine lungi îmblănie ca turcii, cu un calpac sau căciulă rotundă de samur aproape la fel cu a bărbaților. Acest lucru se potrivește și pentru moldoveni. Portul femeilor din popor seamănă tot astfel cu acela din figura 6, amintită mai sus, cu deosebire că așezarea părului, este aceeași pe care pictorii vechi o dau înfățișării fecioarei Maria. Am părăsit acest oraș pe la ceasurile cinci după amiaza, și pe la șapte, am trecut pe lîngă o clădire destul de mare și de măreață. Am întrebay călăuza noastră, ce era: ne-a răspuns că era un palat care se numea Mogoșoaia și care fusese clădit de ultimul domn al Țării Românești. Am avut curiozitatea de a intra înăuntru pentru a-l vizita: l-am găsit clădit cu multă simetrie după moda europeană, împodobit pe dinăuntru cu plafoane bogat sculptate și cu picturi bune; dar mobilele fuseseră ridicate de slujitorii Porții pe vremea mazilirii nefericitului său stăpîn. Era transformat acum în han, pentru adăpostirea călătorilor. Cum D. Fabrice, își ia bucătarul cu el, l-a pus să ne gătească o masă bună cu vînat, din care e belșug în țară și pe care-l cumpărase, și cu niște pere, pe care ni l-a scos paznicul dintr-un eleșteu aflat într-o grădină frumoasă care ține de această casă și dintr-un rîuleț ce curge pe lîngă zidurile ei. […] Tîrgoviște […] Acest oraș este foarte vechiu, pe vremuri fusese cu mult mai întins decît astăzi, judecînd după urmele zidurilor. Casele sînt scunde și mici; are un castel clădit după moda veche și nu este făcut ca să placăm afară doar de niște apartamente clădite de ultimul voievod, – care se retrăgea aici din cînd în cînd, – cu o biserică destul de frumoasă, ale cărei picturi de modă greacă sînt bune, spre deosebire de cele întîlnite deobicei în bisericile ortodoxe. […] Cîmpia, care fusese pînă aici destul de netedă, mănoasă și atrăgătoare, a fost înlocuită cu munți, care n-aveau aproape nimic din toate acestea: după ce am trecut prin trei sate mari numite Crisonlitz (!), Scala (!) și Rosnau (!), am ajuns la Rucăr, cel din urmă oraș al Țării Românești, ale cărui case nu sînt mai grozave ca cele din satele numite. […]