Agrobusiness
Agrobusiness
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Antreprenoriatul rural, un domeniu distinct, dar nu izolat
Antreprenoriatului rural
1.2 Antreprenoriatul rural versus antreprenoriatul în general
1.3 Conceptul de agrobusiness
Capitolul 2. Antreprenoriat și dezvoltare rurală
2.1 Obiectivele antreprenoriatului rural
2.2 Motive pentru care zonele rurale necesită o atenție specialã
2.2.1 Oportunitãți mai mici pentru a gãsi locuri de muncã în mediul rural.
2.2.2 Abordare inconsistentã pentru încurajarea micilor afaceri.
2.2.3 Nivelul de dezvoltare a capitalului uman este redus.
2.2.4 Expertizã insuficientã la nivelul administraiei locale
2.2.5 Infrastructurã precarã
2.2.6 Ineficiența abordãrilor guvernamentale pentru dezvoltare ruralã.
Capitolul 3. Agribusiness
3.1 Activitãțile extraagricole
Sisteme agroindustriale
3.3 Cum se identificã agribusiness-ul fațã de alte activitãți economice?
Capitolul 4. Rezultate, stimulente și bariere
Introducere
Este greu de crezut cã, în viitorul apropiat, în România, antreprenoriatul rural se va manifesta de la sine cu mai multã vigoare decât în ultimii 20 de ani. Este foarte probabil însã ca antreprenoriatul rural sã devinã un motor mai puternic pentru creșterea standardului de viațã în mediul rural, în mãsura în care va crește coerența programelor publice menite sã elimine piedicile care nu pot fi depãșite doar prin inițiativã privatã.
Altfel spus, în condițiile specifice României, autoritãțile ar putea genera o strategie pentru încurajarea antreprenoriatului rural.
Succesul unui asemenea demers va depinde însã de modul în care autoritãțile îl vor integra în efortul general de continuare a modernizãrii țãrii, adică de continuarea procesului de reforme în administrație, în marile sisteme publice (finanțe publice, sãnãtate, educație, protecție socialã, mediu), de organizarea administrativã a țãrii, de adâncirea procesului de descentralizare și, nu în ultimul rând, de respectarea drepturilor de proprietate.
Simple programe izolate adresate zonelor rurale, fie ele orientate chiar exclusiv spre antreprenoriatul rural, nu pot genera rezultate semnificative, decât cel mult pentru un “grup pilot” de mici comunitãți.
O asemenea abordare trebuie sã accepte ca realist un orizont de timp de câțiva ani, nu datoritã fapului cã ar necesita resurse financiare care nu pot fi mobilizate imediat, ci mai ales datoritã faptului cã zonele care trebuie stimulate țin de factorul uman, a cãrui reacție necesitã un timp mai îndelungat.
Autoritãțile, mai ales cele la nivel central, nu se pot substitui celor de la nivel local sau de la nivelul micilor comunitãți și cu atât mai puțin locuitorilor din zonele rurale, iar dezvoltarea antreprenoriatului rural nu are nimic de-a face cu simple așa-zise stimulente fiscale, care pot fi apreciate pe termen scurt de beneficiarii lor direcți, însã pe termen mai lung se dovedesc a fi costisitoare și chiar pot provoca distorsiuni în alocarea și utilizarea eficientã a resurselor.
În viitorii ani, o strategie guvernamentalã implementatã consecvent poate genera însã rezultate, mai ales dacã se concentreazã pe încurajarea antreprenoriatului rural, care sã creeze noi locuri de muncã în mediul rural, sã asigure accelerarea restructurãrii proprietãților agricole și protecția mediului. Ca rezultat, veniturile locuitorilor din zonele rurale vor crește într-un mod sustenabil și, pe aceastã bazã, condițiile de viațã în mediul rural se vor îmbunãtãți.
Am ales această temă pentru lucrarea mea de licență deoarece cred că agribusiness-ul reprezintă un model pentru dezvoltarea zonelor rurale și consider de asemenea că inițiativa privatã sub forma întreprinderilor mici și mijlocii este mai redusã în mediul rural în comparație cu mediul urban, iar nivelul mai redus de dezvoltare a capitalului uman în zonele rurale în comparație cu zonele urbane îngreuneazã manifestarea spiritului de întreprindere.
Deși mediul rural oferã multe avantaje naturale pentru investiții și pentru dezvoltarea activitãților economice lucrative, populația ruralã pare sã aibã încã mari rezerve în a lucra cu bãncile, iar în condițiile fãrâmițãrii proprietãților agricole și întârzierii în formarea unei piețe a pãmântului, valoarea acestui activ rãmâne foarte scãzutã și astfel puțin avantajoasã în folosirea lui ca garanție acceptatã de instituțiile bancare în acordarea de credite.
Capitolul 1
Antreprenoriatul rural,
un domeniu distinct, dar nu izolat
Antreprenoriatului rural
În România, aproximativ 9,6 milioane de locuitori trãiesc în mediul rural. România este o țarã care mediul rural este aproape egal, din punctul de vedere al numãrului populației, cu mediul urban. În întreaga ei istorie modernã, România a fost o țarã cu o populație predominant ruralã. Chiar dacã migrația populației rurale spre orașe a fost un fenomen consistent și va continua în urmãtorii zeci de ani, problema ruralã va continua sã fie un aspect critic pentru România. În anul 1930, populația din mediul rural în România reprezenta 78,6% din totalul populației. Populația ruralã a continuat sã se reducã la 63,1% în anul 1970, la 45,8% în anul 1980, la 45,7% în anul 1990 și la 45,4% în anul 2000. Chiar dacã fenomenul migrației spre oraș a existat, populația ruralã a fost și probabil va ramâne și în deceniile urmãtoare semnificativ de numeroasã.
Într-un orizont de timp imediat, atenția asupra mediului rural ar putea sã fie atrasã în primul rând din cauza standardului mai scãzut de viațã în comparație cu mediul urban, a veniturilor mai mici care se obțin aici, a profiturilor mai mici ale activitãților economice din acest mediu și, de ce nu, a numãrului semnificativ de voturi care pot fi obținute de candidații politici în mediul rural. Pentru un orizont de timp mai îndelungat însã, dezvoltarea ruralã poate fi înțeleasã și practicatã din perspectiva sustenabili-tãții.
În întreaga lume, dezvoltarea ruralã concentreazã atenția și resursele nu doar ale autoritãților naționale, ci și ale comunitãții internaționale. Dezvoltarea ruralã este un domeniu de interes nu doar pentru țãrile cu popula ție numeroasã în zona ruralã, ci și pentru țãrile dezvoltate din punct de vedere economic, unde lucrurile nu sunt impulsionate doar de diferențele în standardul de viațã al diferitelor categorii de populație. De exemplu, țãrile vechi în Uniunea Europeanã au depãșit stadiul în care mediul rural se afla în primii ani în care s-au pus bazele politicii agricole comunitare. Standardul de viațã în mediul rural este astãzi comparabil cu cel din mediul urban, veniturile care se obțin aici sunt comparabile cu cele din mediul urban, profiturile din activitãțile economice în mediul rural sunt apropiate de alte industrii. Dezvoltarea ruralã concentreazã astãzi atenția și resursele comunitãții internaționale din mai multe motive.
În primul rând, reducerea sãrãciei. Trei din patru oameni care trãiesc cu sub doi dolari pe zi locuiesc în zone rurale.
În al doilea rând, protecția mediului. Agricultura este activitatea economicã care utilizeazã cele mai mari resurse de pãmânt și apã (Wolfensohn, 1997).
Agricultura contribuie, dar și suferã cel mai mult ca urmare a degradãrii mediului înconjurãtor. Excesul utilizãrii de fertilizatori și pesticide polueazã apa și distruge biodiversitatea. Defrișãrile necontrolate distrug habitate natural, iar poluarea apelor reduce productivitatea activitãților agricole și de pescuit.
În anul 2002, în România, doar aproximativ 15% din totalul gospodãriilor din mediul rural aveau o sursã de apã în locuințã, doar 2% aveau acces la sistemul public de canalizare, doar 12% aveau baie în interiorul locuinței, iar rata sărăciei în zonele rurale era de 41%.
Conform unor estimãri ale Bãncii Mondiale, în același an, în mediul urban, 13% dintre
locuințe nu aveau baie interioarã, în timp ce, în mediul rural, ponderea era de 84%. În același timp, în mediul urban, doar 8% din totalul locuințelor nu aveau toalete cu apã curentã, în timp ce ponderea era de 68% în mediul rural. Totodatã, în mediul urban, 15% din totalul locuințelor nu aveau apã caldã, în timp ce, în mediul rural, ponderea era de 86%. (WB HHS data 2000).
Dezvoltarea ruralã presupune o abordare a problemei rurale dincolo de ceea ce ar pãrea sã fie privind lucrurile superficial sau concentrând atenția strict pe sectorul agricol. Dezvoltarea ruralã se concentreazã pe întregul sistem cu potențial productiv: de la utilizarea resurselor de apã, inclusiv managementul apelor uzate, pânã la irigații și îmbunãtãțiri funciare. Agricultura, silvicultura și creșterea animalelor sunt considerate nu izolat, ci pãrți ale unui sistem, integrându-le cu dezvoltarea capitalului uman, cu dezvoltarea infrastructurii și cu dezvoltarea socialã.
Bunele practici abordeazã managementul resurselor naturale într-o perspectivã mai largã, dar foarte coerentã. O abordare modernã nu poate omite situația proprietã- ții pãmântului sau egalitatea sexelor. Stocul de cunoștințe disponibil permite într-o mãsurã semnificativ de mare separarea abordãrilor care dau rezultate bune evidente de cele care conduc la rezultate mai puțin concludente.
Se știe astãzi cã, pentru succesul unui proiect de dezvoltare ruralã, o condiție criticã este implicarea tuturor pãrților interesate încã din faza de proiectare și apoi în toate etapele de execuție/implementare. Furnizarea de servicii financiare în mediul rural și încurajarea folosirii resurselor sustenabile prin implicarea comunitãții în managementul proiectului sunt, de asemenea, condiții critice pentru succes. În acest context, antreprenoriatul rural este un factor esențial în orice abordare care urmãrește în mod sistematic și coerent dezvoltarea ruralã. Pentru România anilor viitori, aici este evident mult “spațiu liber”.
Încurajarea dezvoltãrii antreprenoriatului rural poate contribui la creșterea productivitãții în zonele rurale și, pe aceastã bazã, la creșterea standardului de viațã al locuitorilor din zonele rurale. Mai buna valorificare a oportunitãților existente în zonele
rurale poate crește ratele profiturilor pentru activitãțile economice de aici. Chiar dacã nu existã o rețetã universal aplicabilã pentru antreprenoriatul rural, existã însã multe cazuri de succes.
În multe zone ale lumii, în țãri cu diferite grade de dezvoltare economicã și instituționalã, se pot identifica bune practici și abordãri diferite ale antreprenoriatului rural. Sunt multe exemple de bune practici și antreprenoriat rural de succes.
Diversificarea utilizãrii neagricole a resurselor disponibile prin combinații antreprenoriale a luat diferite forme, de la turism, oferirea de condiții pentru sport și recreere pânã la activitãți comerciale, servicii de consultanțã, prelucrarea materiilor prime de bazã și obținerea de produse din carne, lapte, lemn etc.
În unele țãe aceastã bazã, la creșterea standardului de viațã al locuitorilor din zonele rurale. Mai buna valorificare a oportunitãților existente în zonele
rurale poate crește ratele profiturilor pentru activitãțile economice de aici. Chiar dacã nu existã o rețetã universal aplicabilã pentru antreprenoriatul rural, existã însã multe cazuri de succes.
În multe zone ale lumii, în țãri cu diferite grade de dezvoltare economicã și instituționalã, se pot identifica bune practici și abordãri diferite ale antreprenoriatului rural. Sunt multe exemple de bune practici și antreprenoriat rural de succes.
Diversificarea utilizãrii neagricole a resurselor disponibile prin combinații antreprenoriale a luat diferite forme, de la turism, oferirea de condiții pentru sport și recreere pânã la activitãți comerciale, servicii de consultanțã, prelucrarea materiilor prime de bazã și obținerea de produse din carne, lapte, lemn etc.
În unele țãri, de exemplu, în Columbia, spiritul întreprinzãtor al oamenilor este principalul ingredient al succesului, iar implicarea autoritãților centrale sau locale este mai puțin relevantã.
În alte țãri, de exemplu, în Austria sau Polonia, spiritul comunitar este puternic dezvoltat și întreaga comunitate se implicã și sprijinã activitãți antreprenoriale. În SUA, marile lanțuri de firme s-au extins în toate zonele rurale folosind francizele, iar asociațiile profesionale sunt suficient de puternice încât compenseazã implicarea mai puțin consistentã a autoritãților. În România, este binecunoscut succesul implicãrii unor fundații și asociații prin dezvoltarea unor programe care au generat activitãți antreprenoriale care susțin acum o viațã decentã pentru comunitãțile rurale.
Programele guvernamentale care urmãresc dezvoltarea zonelor rurale pot avea cel puțin douã obiective majore.
Primul obiectiv poate fi susținerea și accelerarea creșterii sectorului privat prin implicarea lui în dezvoltarea infrastructurii din zonele rurale și accentuarea creșterii capitalului uman.
Al doilea obiectiv poate fi creșterea productivitãții în agriculturã și în industriile bazate pe agriculturã.
Abordãrile care urmãresc dezvoltarea ruralã nu pot ignora antreprenoriatul rural. Dimpotrivã chiar, programele din acest domeniu își mãreasc șansele de succes dacã se concentreazã pe eliminarea piedicilor din calea sectorului privat sau pe crearea infrastructurii critice pentru dezvoltarea inițiativei private. Primele semne de succes ale oricãrui program de dezvoltare ruralã sunt date de creșterea numãrului de locuri de muncã, altele decât cele din activitãțile strict agricole.
De asemenea, se poate observa cu ușurințã dacã șomajul ascuns din zonele rurale se diminueazã.
Creșterea numãrului locurilor de muncã în afara sectorului agricol genereazã imediat creșterea venitului pe locuitor în zonele rurale, reduce sãrãcia și crește șansele lucrãtorilor descurajați sã revinã pe piața muncii. Un sector agricol competitiv faciliteazã dezvoltarea agroindustrialã în zonele rurale, genereazã creșteri de bunãstare
pentru categoriile de populație de obicei negativ discriminatã (tineri și femei) și, în același timp, ajutã conservarea mediului natural și cultural al comunitãților respective.
1.2 Antreprenoriatul rural versus antreprenoriatul în general
De ce antreprenoriatul rural poate fi considerat un subiect aparte, distinct de antreprenoriat în general? Cel puțin șase motive care țin de specificitãțile mediului rural sau, altfel spus, șase bariere distincte în calea spiritului de întreprindere care poate exista în mediul rural pot explica tratarea distinctã a antreprenoriatului rural.
În primul rând, în mediul rural sunt oportunitãți mai mici pentru a gãsi locuri de muncã în comparație cu mediul urban.
În al doilea rând, programele guvernamentale care se adreseazã mediului rural suferã de cele mai multe ori de o abordare inconsistentã pentru încurajarea micilor afaceri.
În al treilea rând, în mediul rural nivelul de dezvoltare a capitalului uman este mai redus în comparație cu mediul urban.
În al patrulea rând, expertiza care existã la nivelul administrațiilor locale nu este suficientã pentru a valorifica potențialul existent.
În al cincilea rând, de cele mai multe ori, infrastructura existentã în mediul rural este într-un stadiu precar și împiedicã dezvoltarea afacerilor și reducerea costurilor de tranzacție.
În ultimul rând, de multe ori, abordãrile guvernamentale pentru dezvoltarea ruralã s- au dovedit ineficiente tocmai pentru cã au ignorat importanța implicãrii comunitãților și, mai ales, nu au urmãrit stimularea spiritului antreprenorial din mediul rural.
În afarã de diferite abordãri care urmãresc reducerea riscului sau încurajarea asumãrii riscurilor sau a spiritului de întreprindere și, totodatã, asociat abordãrilor care urmãresc dezvoltarea ruralã, agribusinessul permite, de asemenea, valorificarea antreprenoria-tului rural.
1.3 Conceptul de agrobusiness
Agribusiness este un concept aparte, care în ciuda criticilor care i se aduc în sensul cã este expresia promovãrii și conservãrii intereselor marilor firme, deschide oportunitãți antreprenorilor din mediul rural care se pot asocia marilor afaceri sau se pot integra pe verticalã cu acestea.
Agribusiness este o abordare sistematicã a activitãților unui set larg de instituții, firme (întreprinderi private de diferite mãrimi, asociații, cooperative agricole etc.), activitãți economice. Relațiile dintre ele dezvoltã și furnizeazã inputuri cãtre activitãțile cu specific agricol, produc mãrfuri primare care apoi sunt gestionate, transportate, vândute și distribuite consumatorilor sub formã de alimente sau alte produse obținute în activitãțile agricole.
În aceastã abordare, și componentele economice de altã naturã decât cele strict agricole sunt considerate întreprinderi agricole. În țãrile industrializate, dar și în multe țãri în curs de dezvoltare, activitãțile din sistemele agroindustriale, cele din afara activitãților agricole propriu-zise contribuie semnificativ la formarea produsului intern brut, la crearea de locuri de muncã și la generarea de venituri.
Patru rezultate sunt relevante pentru succesul antreprenoriatului rural și, în același timp, ele pot fi considerate obiective ale oricãrui program de sprijinire a antreprenoriatului rural:
în primul rând, creșterea numãrului micilor întreprinderi sau micilor afaceri;
în al doilea rând, creșterea ocupãrii în zonele rurale;
în al treilea rând, consolidarea și extinderea afacerilor deja existente;
în al patrulea rând, atragerea de investiții – indicatori care, atunci când “aratã mai bine”, susțin de fapt creșterea standardului de viațã al populației din zonele rurale.
Dincolo de efectele directe cuantificabile, succesul antreprenoriatului rural genereazã, prin efect de demonstrație, avantaje indirecte, cum sunt:
identificarea unor practici de succes ca exemple pentru comunitatea de afaceri
localã,
rãspândirea bunelor practici și a valorilor antreprenoriale,
îmbunãtãțirea activitãții economice a comunitãților,
crearea unei baze pentru creșteri și dezvoltãri ulterioare.
În România, antreprenoriatul rural poate cãpãta o dimensiune mai pregnantã în condițiile în care reformele din domeniul agriculturii și dezvoltãrii rurale vor continua. Continuarea procesului de reforme în agriculturã și dezvoltare ruralã poate genera foarte mulți câștigãtori și, în același timp, ar întâmpina o rezistențã relativ micã din partea potențialilor perdanți. Cel puțin din perspectiva a ceea ce autoritãțile centrale și locale ar putea face pentru încurajarea antreprenoriatului rural, continuarea reformelor în agriculturã și dezvoltare ruralã este o premisã semnificativã.
Pentru România se desprind douã condiții critice pentru succesul reformelor în acest domeniu.
Prima condiție este identificarea pãrților interesate în procesul de reforme. Acest lucru permite identificarea câștigãtorilor și perdanților în urma schimbãrilor care pot apãrea. Pe aceastã bazã se pot stabili prioritãți și, mai ales, se poate realiza implicarea pãrților interesate în proiectarea și apoi în aplicarea reformelor.
A doua condiție pentru succes este acceptarea faptului cã o reformã de „sus în jos”, cu alte cuvinte, prin simpla impunere a respectãrii unui nou cadru legal sau instituțional nu va genera rezultatele așteptate.
Capitolul 2
Antreprenoriat și dezvoltare rurală
2.1 Obiectivele antreprenoriatului rural
O perspectivã modernã a dezvoltãrii rurale poate valorifica antreprenoriatul rural și, pe aceastã bazã, se pot atinge obiective mult mai generoase și complexe, de naturã economicã, socialã sau instituționalã. Cel puțin douã obiective generale pot fi stabilite astfel încât lor sã li se subordoneze un efort coerent, bazat pe resurse disponibile.
Primul obiectiv poate fi susținerea și accelerarea creșterii sectorului privat prin implicarea lui în dezvoltarea infrastructurii din zonele rurale și accentuarea creșterii capitalului uman.
Al doilea obiectiv poate fi creșterea productivitãții în agriculturã și în industriile bazat pe agriculturã.
Cum se poate ști dacã resursele alocate pentru atingerea acestor obiective sunt cele potrivite și dacã eforturile depuse sunt suficiente ori, dimpotrivã, nu meritã sã se continue în acest sens?
Primele semne de succes sunt date de creșterea numãrului de locuri de muncã, altele decât cele din activitãțile strict agricole. De asemenea, se poate observa cu ușurințã dacã șomajul ascuns din zonele rurale se diminueazã. Indicatorii pie- ței muncii sunt surprinși oricum de statisticile oficiale, cel puțin anual, iar bugetul general consolidat și bugetele autoritãților locale înregistreazã eventualele progrese în acest sens. Creșterea numãrului locurilor de muncã în afara sectorului agricol genereazã imediat creșterea venitului pe locuitor în zonele rurale, reduce sãrãcia și creș- te șansele lucrãtorilor descurajați sã revinã pe piața muncii.
Un sector agricol competitiv faciliteazã dezvoltarea agroindustrialã în zonele rurale, genereazã creșteri de bunãstare pentru categoriile de populație de obicei negativ discriminatã (tineri și fem) și, în același timp, ajutã conservarea mediului natural și cultural al comunitãților respective.
În primãvara anului 2000, Polonia a contractat un împrumut în valoare de 120 milioane USD la Banca Internaționalã pentru Reconstrucție și Dezvoltare (Banca Mondialã), urmând sã deruleze un proiect de dezvoltare ruralã. Împrumutul a fost contractat pentru o perioadã de 15 ani, iar implementarea lui a fost prevãzutã pentru cinci ani.
Obiectivele generale ale acestui proiect au fost:
1) creșterea sustenabilã a nivelului de ocupare în zonele rurale, în alte activitãți decât cele strict agricole;
2) continuarea procesului de descentralizare și dezvoltarea regionalã;
3) construirea capacitãții instituționale necesare absorbției fondurilor europene de preaderare și a fondurilor structurale dupã aderarea țãrii la Uniunea Europeanã.
Pentru acest proiect s-au prevãzut o serie de indicatori, care pot fi cu ușurin- țã urmãriți și, pe aceastã bazã, se poate înțelege succesul sau eșecul proiectului:
numãrul de locuri de muncã nou create în mediul rural în alte activitãți economice decât cele strict agricole,
costul pe loc de muncã înființat,
creșterea veniturilor din activitãțile neagricole în mediul rural,
numãrul de întreprinderi nou înființate,
experiența acumulatã în acordarea de asistențã pentru comunitãțile rurale în pregãtirea și implementarea proiectelor.
Asemenea indicatori pot fi uor regãsiți în statisticile oficiale. Ipotezele în care proiectul a fost construit sau, altfel spus, condițiile de naturã instituționalã considerate inițial esențiale pentru a da șanse de reușitã acestui proiect nu au vreo naturã “specialã”. Ele țin mai degrabã de un minim de maturitate instituționalã a unei țãri și, mai ales, de voința autoritãților de a duce lucrurile într-o anumitã direcție.
În primul rând, autoritãțile trebuie sã accepte și sã sprijine procesul de descentralizare.
În al doilea rând, este necesarã implicarea comunitãții și a autoritãților locale.
În al treilea rând, este necesarã existența unei capacitãți administrative suficiente la nivel local pentru implementarea proiectelor.
În al patrulea și ultimul rând,cooperarea interministerială este esențialã.
Revenind la România, de ce ar fi nevoie de astfel de abordãri sau de ce zonele rurale ar necesita o atenție specialã ?
Motive pentru care zonele rurale necesită o atenție specialã
2.2.1 Oportunitãți mai mici pentru a gãsi locuri de muncã în mediul rural.
În primul rând, pentru cã standardul de viațã în zonele rurale este mult redus fațã de zonele urbane. Chiar dacã ratele șomajului sunt mai mici în zonele rurale, oportunitãțile de a gãsi locuri de muncã aici sunt mai reduse, din cauza activitãții economice mai slabe decât în zonele urbane. Ratele șomajului în România au fost și sunt mai scãzute în comparație cu alte țãri din regiune sau sunt mai scãzute decât mediaUniunii Europene. Standardul de viațã din zonele rurale în România este însã mult mai scãzut atât în comparație cu țãrile din regiune (excepție fãcând, poate, Bulgaria),
cât mai ales cu cel din regiunile rurale din țãrile vechi ale Uniunii Europene.
Tabelul 2.1 Rata șomajului pe grupe de vârstã, sexe și medii (%)
Sursa: Cercetarea statisticã asupra forþei de muncã în gospodãrii (AMIGO).
La o primã vedere, în România, nu existã diferențe majore în ceea ce privește ratele șomajului pe regiuni de dezvoltare. Procentul populației inactive economic, cu vârste cuprinse între 15 și 64 de ani este însã mai mare în mediul rural în comparație cu mediul urban în patru dintre cele opt regiuni de dezvoltare – Regiunea Nord-Vest, Centru, Nord- Est și București-Ilfov.
Tabelulul 2.2 Populația activă pe medii de proveniență (2009-2014)
Sursa: Institutul Național de Statistică
Pe mãsurã ce efectele intergrãrii în Uniunea Europeanã vor fi din ce în ce mai mult resimțite de agricultura României, multe activitãți agricole se vor transforma pentru a-și crește eficiența și este de așteptat o creștere a șomajului în sectorul agricol.
Prin urmare, este destul de probabil ca în mediul rural problema șomajului sã se accentueze în urmãtorii ani.
Tabelulul 2.3 Populația ocupată pe medii de proveniență (2009-2014)
Sursa: Institutul Național de Statistică
Tabelulul 2.4 Șomeri pe medii de proveniență (2009-2014)
Sursa: Institutul Național de Statistică
Abordare inconsistentã pentru încurajarea micilor afaceri.
În general, spiritul antreprenorial pare sã fie destul de redus în România, cel puțin în comparație cu alte țãri din regiune. În Polonia, spre exemplu, la începutul anilor 2000, întreprinderile mici și mijlocii (IMM) asigurau 60% din numãrul locurilor de muncã la nivelul întregii economii (BIRD, 2000). În același an, în România, ponderea personalului angajat în IMM-uri era de aproximativ 47% și a ajuns la 65,7% opt ani mai târziu.
În România, IMM-urile se confruntã cu dificultãți majore în accesarea de finanțãri rezonabile din sectorul bancar, în special din cauza lipsei garanțiilor necesare și a slabei capacitãți manageriale a întreprinzãtorilor. În aceste condiții, IMM-urile nu reușesc sã prezinte bãncilor planuri de afaceri viabile pentru accesarea de credite. În mediul rural, aceste probleme sunt agravate de reticența multor mici antreprenori fațã de bãnci și de faptul cã, de cele mai multe ori, valoarea garanțiilor pe care ei le pot oferi bãncilor este limitatã de valoarea scãzutã a proprietãților din mediul rural.
În ultimii ani, bãncile comerciale și- au amplificat prezența dacã nu în mediul rural propriu-zis, cel puțin în orașele mici, apropiate de zonele rurale, atât ca localizare, cât și din punctul de vedere al condițiilor economice. Însã, odatã cu manifestarea crizei economice și financiare în anii 2009 și 2010, bãncile au devenit mult mai prudente în acordarea de credite, iar condițiile de finanțare pentru micii antreprenori rurali au devenit mai restrictive.
Nivelul de dezvoltare a capitalului uman este redus.
Chiar dacã existã spirit antreprenorial în rândul populației rurale, cunoștințele necesare înființãrii, administrãrii și dezvoltãrii unei afaceri lipsesc de cele mai multe ori. Proporția mare a persoanelor inactive economic pare sã fie consecința șomajului structural. Prin urmare, din cauza dificultãții gãsirii unui loc de muncã, mulți dintre locuitorii din mediul rural ajung sã se deprofesionalizeze. Pregãtirea și cunoștințele lor profesionale sunt rareori cãutate de angajatorii locali sau chiar de cãtre angajatorii regionali.
Tabel 2.5 România. Structura ocupării în mediul rural în anul 2013
Sursa: Institutul Național de Statistică
Sistemul educațional din România este destul de puțin legat de cerințele pieței muncii. Chiar dacã, în procesul de descentralizare administrativã, școlile și liceele au fost trecute în administrarea autoritãților locale, acest lucru implică doar aspectele administrative, nu și adaptarea programelor de învãțãmânt la specificul local. În sistemul românesc de învãțãmânt, programele și condițiile de predare sunt stabilite la nivelul întregii țãri prin politica Ministerului Educației. În viitor, pe mãsura continuãrii reformei în educație, aceste condiții ar putea fi schimbate pentru a permite mai multã flexibilitate în adaptarea programelor și a metodelor de predare fațã de cerințele pieței muncii la nivelul comunitãților locale.
Succesul unor asemenea schimbãri depinde însã de cât de repede și cât de mult se va îmbunãtãți capacitatea administrativã și managerialã a autoritãților locale.
Expertizã insuficientã la nivelul administraiei locale.
Deși procesele de descentralizare și întãrire a guvernãrii locale au fost permanent prezente pe agenda publicã în ultimii 20 de ani, în general, societatea româneascã nu pare sã înțeleagã și sã aprecieze importanța acestor demersuri (Doltu, 2008). Fãcând abstracție de câteva cazuri, se poate spune cã la nivelul țãrii predominã încã un spirit de dependențã al autoritãților locale fațã de autoritãțile centrale.
În rândul funcționarilor publici din cadrul autoritãților centrale, autonomia localã a fost acceptatã cu greu. Descentralizarea s-a accentuat dupã anul 2003 și ea s- a consolidat din punct de vedere financiar doar începând cu anii 2005-2006. Abordarea europeanã a dezvoltãrii regionale își face cu greu loc în societatea româneascã (Regional Policy Unit, 2002). Perspectiva aderãrii la Uniunea Europeanã a fost un stimulent relativ puternic pentru ca România sã înceapã sã-și ajusteze abordarea privind guvernarea localã și descentralizarea în spiritul european al acestor concepte (Funk și Pizzati, 2003).
Deși la nivelul autoritãților locale s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește capacitatea administrativã și managerialã, existã discrepanțe puternice între diferitele niveluri de administrare și chiar între aceleași niveluri de administrație situate în zone geografice diferite. Cele mai mari progrese s-au înregistrat la nivelul administrației din județe și din marile orașe, dar mult loc pentru îmbunãtãțire continuã încã sã existe pe mãsurã ce nivelul competențelor administrative (și al resurselor financiare) merge spre micile orașe, comune sau sate.
În multe situații, membrii consiliilor locale din zonele rurale nu au capacitate organizaționalã și managerialã suficient de bunã pentru a gestiona cu succes noile funcții administrative și noile procese care apar în urma descentralizãrii. Din pãcate, în multe cazuri, la nivelul autoritãților locale nu existã suficientã capacitate pentru a opera schimbãrile necesare atragerii de fonduri structurale. Nu de puține ori, din pãcate, practicile politice din cadrul administrației centrale afecteazã viața la nivelul comunitãților locale, prin condiționarea accesului la resurse de acceptarea unei anumite conduite politice impuse de partidul aflat la guvernare.
Infrastructurã precarã
Starea precarã a infrastructurii este una dintre principalele cauze a rãmânerii în urmã a zonelor rurale din România. Nu puține proiecte care ar fi presupus investiții private semnificative, în special în activitãți turistice, care, cu siguranțã, ar fi contribuit la dezvoltarea economicã semnificativã a unor zone rurale, au fost amânate sau anulate tocmai din cauza lipsei unui minim de infrastructurã. De exemplu, un proiect important pentru dezvoltarea unei zone de schi în munții Bucegi, care ar fi putut oferi multe oportunitãți în special zonelor rurale din județele Dâmbovița și Prahova, a fost abandonat, investitorii privați considerând cã, în lipsa unei infrastructuri minime -cãi de acces, cãi de aducțiune a apei etc.-, eforturile lor financiare nu pot da roade.
Bansko, Bulgaria. La 150 km distanțã de Sofia, o comunitate care pânã nu de mult se ocupa doar cu creșterea animalelor și comerțul, a devenit un centru internațional pentru turismul de iarnã și de varã. Mediul montan este atractiv, chiar dacã nu este la fel de spectaculos precum cel din Alpi. Ca numãr de populație, în municipalitatea Bansko sunt înregistrați aproximativ 8.600 de locuitori. Pentru comparație, Sinaia are aproximativ 12.500 de locuitori. Îmbunãtãțirile din infrastructurã și realizarea unor investiții private pentru schi pe muntele Todorka au dus la creșterea spectaculoasã a numãrului de turiști. În anul 2003 a fost construitã o telegondolã care leagã orașul de versant. Acum sunt amenajate 75 km de pârtii de schi cu 27 de telescaune și teleschiuri, care pot deservi pânã la 24.500 de persoane/orã. Din anul 2009, Bansko a intrat în circuitul Cupei Mondiale de schi, întâi pentru probe feminine, iar din 2011 aici se organizeazã și etape de slalom și supercombinatã pentru bãieți. Numai între anii 2001 și 2006, investiții în valoare de 200 milioane leva (aproximativ 100 milioane euro) au generat crearea a 500 de noi locuri de muncã în turism. Municipalitatea localã înregistreazã acum 1500 de companii în domenii precum comerț, servicii, industrie hotelierã, restaurante, prelucrarea lemnului, textile sau agriculturã.
În ultimii doi ani, în Bansko s-au deschis peste 100 de hoteluri, de la mici hoteluri de
familie, pânã la complexuri cu patru stele. Recent, rețeaua Kempinski a deschis aici primul hotel de cinci stele. Capacitatea de cazare este deja programatã sã se dubleze, de la 10.000 la 20.000 de locuri de cazare. În Bansko existã 230 de restaurante și facilitãți de servit masa.
Restituirea proprietãților s-a încheiat în anul 1998, iar acum majoritatea activitãților agricole sunt desfãșurate de întreprinzãtori privați – de la cultivarea cartofului sau tutunului pânã la creșterea animalelor.
În Bansko funcționeazã un colegiu pentru turism, trei licee vocaționale (agriculturã și turism, forestier și electronicã și energetic), un liceu pentru pregãtire generalã și o școalã pentru clasele 1-8.
În România, rețelele de drumuri rurale sunt slab dezvoltate și multe dintre ele necesitã reabilitãri majore. Rețelele de apã trebuie extinse, iar altele au nevoie de reabilitãri. În cele mai multe cazuri, managementul apelor uzate se rezumã la câteva orațe mari, iar în zonele rurale, aceastã activitate nici nu existã. De multe ori, apele uzate sunt deversate în râurile din zonã, afectând astfel negativ nu doar calitatea mediului, ci și abilitatea comunitãților sau regiunilor de a atrage investitori, care cautã mãcar un minim de condiții acceptabile.
În zonele rurale și în orașele mici, depozitarea gunoaielor și a altor reziduuri solide se face direct în câmp. Cele mai multe comunitãți rurale nu respectã reglementãrile sanitare sau de mediu în privința reziduurilor solide sau a gunoiului, iar structurile organizatorice locale sau instituțiile de mediu nu sprijinã în mod eficient furnizarea serviciilor necesare. În general, prețurile percepute gospodãriilor sunt mici, deși costurile colectãrii deșeurilor sunt destul de ridicate. În consecințã, aceste servicii trebuie fie subvenționate, fie, așa cum se întâmplã de cele mai multe ori, sunt menținute sub standardele acceptabile.
Ineficiența abordãrilor guvernamentale pentru dezvoltare ruralã.
În România, guvernele au recunoscut întotdeauna problemele din mediul rural și standardul de viațã mai redus în comparație cu mediul urban. De asemenea, problemele generate de oportunitãțile mai reduse în gãsirea locurilor de muncã în mediul rural au fost incluse pe agenda guvernamentalã, la fel ca și sprijinirea creãrii de locuri de muncã în sectorul privat, accelerarea restructurãrii sectorului agricol și protecția mediului. Au existat și existã multe strategii guvernamentale care încearcã sã coordoneze eforturile și resursele diverselor ministere și agenții guvernamentale (agricul-turã, muncã și protecție socialã, educație, administrație și mediu), astfel încât sã genereze o masã criticã necesarã dezvoltãrii zonelor rurale.
Aceste strategii nu au generat însã rezultatele așteptate nici în ceea ce privește creșterea competitivitãții activitãților agricole și nici în ceea ce înseamnã dezvoltarea zonelor rurale. Cauzele nereușitelor țin, în special, de abordarea de sus în jos a diverselor strategii, de neimplicarea autoritãților și comunitãților rurale, de nealocarea sistematicã a fondurilor inițial prevãzute și de lipsa unor prioritãți care sã fie menținute pentru un orizont de timp suficient de lung.
Abordãrile moderne din strategiile guvernamentale prioritizeazã acțiunile și mãsurile care urmãresc, în primul rând, sã elimine piedicile din calea inițiativei private în zonele rurale.
În general, asemenea strategii includ:
sprijinirea sectorului privat în identificarea oportunitãților pentru investiții;
întãrirea forței de muncã existente și sprijinirea ei în recalificare pentru a veni în întâmpinarea cerințelor investitorilor privați din zonele rurale;
adaptarea programelor de învãțãmânt din zonele rurale la condițiile specifice comunitãților sau regiunilor, astfel încât cei care vor intra în rândul forței de muncã sã aibã mai multe șanse pentru a-și gãsi locuri de muncã;
creșterea calitãții administrației publice în zonele rurale;
îmbunãtãțirea infrastructurii publice în zonele rurale;
furnizarea de asistențã tehnicã la nivelul comunitãților pentru identificarea și coordonarea eforturilor de investiții publice.
La cinci ani dupã începerea Proiectului de dezvoltare ruralã în Polonia, finanțat dintr-un credit de 120 milioane USD acordat de BIRD, s-au generat aproximativ 22.500 de noi locuri de muncã în afara activitãților agricole directe (BIRD, 2005). Ca efect direct al unei componente de microcredite, s-au creat aproximativ 3.000 de locuri de muncã, iar alte 14.500 de persoane au gãsit locuri de muncã urmare a aplicãrii unor mãsuri de realocare a forței de muncã. Alte 4.991 de persoane au gãsit locuri de muncã în urma derulãrii unor investiții în infrastructurã. Analizele economice ex-post au concluzionat cã investițiile în infrastructurã au creat indirect peste 64.000 de locuri de muncã.
În medie, costul creãrii unui loc de muncã a fost de aproximativ 3.000 euro. Estimarea impactului acestui proiect pe termen lung asupra șomajului ca urmare a investițiilor în infrastructurã și educație aratã cã totalul locurilor de muncã generate de acest proiect se apropie de 87.000.
4.195 de persoane din 595 de unitãți administrative au participat la cursuri de pregãtire în management strategic și management financiar, managementul serviciilor publice, stimularea dezvoltãrii economice, participare socialã și dezvoltare socialã, managementul proiectelor, managementul resurselor umane, eticã și prevenirea corupției și cooperare între instituțiile autoritãților locale.
Pentru 33 de instituții ale autoritãților locale s-au elaborat analize instituționale detaliate, analize de proiecte și s-au implementat planuri de dezvoltare în cadrul unui program intensiv. Astfel, autoritãțile locale incluse în program au putut sã deprindã cunoștințele necesare activitãților de investiții, planificãrii financiare, strângerii de fonduri și execuției proiectelor prin pregãtirea la locul de muncã.
Experiența dobânditã de participanții în diversele componente ale programului permite acum autoritãților locale sã utilizeze mai bine capacitatea instituționalã pentru absorbția fondurilor structurale.
Autoritãțile locale au rãspuns de managementul unor componente importante ale proiectului general – realocarea forței de muncã, educație, infrastructurã ruralã. Aceste componente au avut particularitãți specifice fiecãrei regiuni beneficiare pe baza preferințelor exprimate de unitãțile administrației locale și de locuitorii din comunitãțile respective. Fiind implicate direct în derularea acestor proiecte, autoritãțile locale și-au putut întãri capacitatea instituționalã necesarã accesãrii și utilizãrii de fonduri structurale, dupã ce Polonia a devenit membrã a Uniunii Europene.
În anul 2002, autoritãțile române au încheiat și ele un acord de împrumut cu BIRD pentru dezvoltare ruralã. Spre deosebire de abordarea din Polonia, unde proiectul a fost mai degrabã centrat pe crearea de locuri de muncã și dezvoltarea spiritului antreprenorial în zonele rurale, în România, atenția s-a concentrat mai degrabã pe îmbunãtãțirea unor condiții de bazã din mediul rural. Mai exact, pe câteva județe selectate ca centre pilot. Impactul acestui proiect nu a fost nici pe departe comparabil cu abordarea în cazul Poloniei.
Explicațiile efectelor modeste ale acestui proiect nu sunt legate de sumele de bani implicate – ceva mai puțin de jumãtate, într- o primã etapã, din valoarea proiectului din Polonia. Efectele modeste se explicã prin modul de concepere a proiectului, care s-a materializat, în principal, doar în ameliorarea unor condiții precare de viațã ale populației din mediul rural, și nu prin încurajarea spiritului antreprenorial și crearea de locuri de muncã.
În abordarea comunã a BIRD și a autoritãților române, obiectivul acestui program de dezvoltare ruralã a fost întãrirea capacitãții instituționale a administrației publice locale, a grupurilor/utilizatorilor din comunitãți și a furnizorilor privați de servicii pentru realizarea unor lucrãri mici de infrastructurã și pentru ameliorarea condițiilor de viațã ale locuitorilor din zonele rurale (BIRD, 2008). Altfel spus, proiectul a urmãrit sã ajute principalii actori din mediul rural sã planifice, sã implementeze, sã opereze și sã întreținã mici investiții în infrastructurã într-un mod participativ și responsabil. De asemenea, s-a urmãrit creșterea accesului locuitorilor din zonele pilot (județele Botoșani, Cãlãrași, Dolj, Sãlaj și Tulcea) la piețe și servicii sociale și îmbunãtãțirea condițiilor sanitare
și a accesului la surse de apã.
Rezultatele cuantificabile ale proiectului sunt, cu certitudine, încurajatoare. Modul în care indicatorii au fost proiectați pentru a evalua gradul de atingere a obiectivului general de dezvoltare a programului aratã însã cã nu s-ua avut în vedere, cel puțin într-o primã etapã, încurajarea spiritului antreprenorial și crearea de locuri de muncã. Dacã ar fi sã cãutãm un vinovat, cel mai probabil acesta este de partea autoritãților române, care par sã se fi concentrat, cel mult, pe obținerea unor rezultate imediate sub forma ameliorãrii condișiilor de viațã ale populației din mediul rural prin utilizarea unor resurse publice, și nu pe încurajarea spiritului de inițiativã ca sursã a generãrii unor activitãți economice sustenabile în zona ruralã.
Capitolul 3
Agribusiness
3.1 Activitãțile extraagricole
În general, pe mãsurã ce gradul de dezvoltare economicã al unei țãri este mai mare, rolul sistemelor agroalimentare și, implicit, al activitãților economice componente, altele decât cele strict agricole – pe scurt, agribusiness – crește, în timp ce rolul activitãții agricole primare se diminueazã. Activitãțile „extraagricole” includ distribuirea de fertilizanți, semințe sau pesticide, producția, distribuția și mentenanța mașinilor agricole, transportul produselor agroalimentare, procesarea materiilor prime agricole sau alimentare, vânzarea angro sau cu amãnuntul a produselor agricole și alimentare. Estimãri ale Bãncii Mondiale confirmã aceastã tendințã. Valoarea adãugatã în întreprinderile agricole este în jur de 15-25% din produsul intern brut în țãrile cu venituri mici, iar ponderea ei crește pânã la 30-40% în țãrile cu venituri medii (BIRD, 2003).
În prezent, deși este membrã a Uniunii Europene, România este o țarã cu venituri medii, chiar dacã se apropie de intervalul superior al acestei categorii de țãri. Ponderea activitãților cu caracter agricol – agricultura propriu-zisã, vânãtoare, silviculturã, pescuit, pisciculturã – în produsul intern brut în perioada 2001- 2013 este, în medie, de doar 9,3%. Chiar dacã aceste date nu reflectã întreaga dimensiune a agribusiness-ului în economia româneascã, ci doar valoarea adãugatã în activitãțile explicit menționate, cu siguranțã poate exista încã un mare potențial deocamdatã nevalorificat.
Israel în anii 1960, Taiwan în anii 1970, Brazilia și Thailanda în anii 1980, iar mai recent, Chile și Mexic sunt doar câteva țãri care au acordat atenție unei abordãri sistematice a activitãților economice agroalimentare din zonele rurale și din micile așezãri urbane. Altfel spus, în aceste țãri, s-a experimentat cu succes folosirea resurselor disponibile pentru ceea ce înseamnã agribusiness. În aceste țãri, procesarea produselor agricole și alte forme de întreprinderi agricole au determinat o acumulare de cunoștințe și bune practici care au permis apoi expansiunea altor forme de industrializare.
Agribusiness este o abordare sistematicã a activitãților unor instituții, firme (întreprinderi private de diferite mãrimi, asociații, cooperative agricole etc.), activitãți economice. Relațiile dintre ele dezvoltã și furnizeazã inputuri cãtre activitãțile cu specific agricol, produc mãrfuri primare, care apoi sunt gestionate, transportate, vândute și distribuite consumatorilor sub formã de alimente sau alte produse obținute în activitãțile agricole. În aceastã abordare, și componentele economice de altã naturã decât cele strict agricole sunt considerate întreprinderi agricole. În țãrile industrializate, dar și în multe țãri în curs de dezvoltare, activitãțile din sistemele agroindustriale și, prin urmare, componentele din afara activitãților agricole propriu-zise contribuie semnificativ la formarea produsului intern brut, la crearea de locuri de muncã și la generarea de venituri.
3.2 Sisteme agroindustriale
Valorificarea sistemelor agroindustriale stimuleazã dezvoltarea economicã. În ceea ce privește activitãțile agricole propriu-zise, mai ales producerea de fructe și legume sau creșterea animalelor, stimularea producției și a inovației antreneazã dezvoltarea legãturilor în amonte și în aval în cadrul sistemului agroindustrial și al economiei locale. Aceste dezvoltãri presupun însã investiții care sã genereze creșteri de productivitate și creșterea calitãții produselor, reducerea pierderilor și folosirea produselor ca inputuri pentru alte industrii. Sistemele de distribuție pe piețele interne sau externe sunt parte componentã a sistemului agroindustrial. Ele susțin și stimuleazã dezvoltarea unor servicii mult timp rãmase în urmã și astfel contribuie la îmbunãtãțirea competitivitãții. În cele din urmã, gradul de ocupare crește în întregul sistem agroindustrial și numãrul locurilor de muncã îl depãșește pe cel strict asociat activitãților agricole propriu-zise.
La o primã vedere, dezvoltarea agribusiness-ului poate genera în economiile mai puțin dezvoltate creștere economicã și reducerea sãrãciei. Direct sau indirect, efectele pozitive imediate ale modernizãrii sistemelor agroindustriale se regãsesc sub forma reducerii costurilor alimentelor, diversificãrii veniturilor și creșterii oportunitãților de angajare a populației rurale și chiar urbane, creșterilor de productivitate pentru micii producãtori și integrãrii lor pe piețele locale, naționale sau internaționale.
Agribusiness-ul nu se dezvoltã însã în mod spontan. El depinde de schimbãrile structurale care au loc mai repede sau mai încet într-o economie și este direct influențat de factori geografici, demografici, de cultura de afaceri existentã într-un anumit spațiu sau de factori de mediu și chiar istorici. Inovațiile instituționale și tehnologice sunt accelerate sau întârziate de acești factori. Chiar mari companii internaționale care dispun de resurse financiare, de putere de inovare, de know-how, de tradiție și, nu în ultimul rând, de putere mare de negociere în relațiile cu autoritãțile și care fac parte din sistemul de agribusiness au considerat uneori cã este greu sã se extindã și sã opereze în România.
În vara anului 1999, Danone – una dintre cele mai mari companii de produse alimentare din lume – a deschis prima ei fabricã de prelucrare a laptelui și de producție a unor sortimente de iaurt și smântânã în România, locul ales a fost București. Printre principalele piedici în calea extinderii investițiilor companiei în România era și politica autoritãților de restituire a proprietãților agricole. Între altele, refacerea dreptu-lui de proprietate a presupus și desființarea fostelor întreprinderi agricole de stat, ceea ce a îngreunat colectarea centralizatã a laptelui, principala materie primã pentru companie. Pe de o parte, compania și-a dezvoltat propriul sistem de transport și distribuție, însã nu era interesatã sã își dezvolte și un sistem de colectare a materiei prime. El s-a dezvoltat ulterior, dar relativ lent.
Aproape șapte ani mai târziu, în primãvara anului 2006, o altã mare companie din aceeași industrie – Tnuva – identifica drept principalã barierã în calea extinderii activitãții sale prin investiții în România politica autoritãților. De aceastã datã, politica fiscalã. Nu în ceea ce privește impozitele, ci… politica privind datoria publicã. Compania gãsise finanțare la o instituție financiarã internaționalã. Aceasta însã solicita o garanție din partea statului român, fapt ce influența modul de gestiune a datoriei publice.
Ritmul schimbãrilor structurale este diferit de la o țarã la alta și diferã chiar și între anumite industrii în cadrul aceleiași țãri, în funcție de gradul de expunere la concurența de pe piața internã sau piața externã. Deciziile guvernelor au deseori un rol important în accelerarea sau întârzierea schimbãrilor instituționale și tehnologice din sistemul agribusiness. Atitudinea guvernelor este semnificativã în funcție de modul în care ele impun respectarea reglementãrilor privind protecția concurenței sau în funcție de modul în care ele folosesc instrumentele definite pentru corectarea situațiilor de eșec al pieței. De asemenea, guvernele pot frâna sau accelera creșterea agribusiness-ului în funcție de resursele alocate pentru dezvoltarea infrastructurii fizice sau a capitalului de cunoștințe.
În general, se recunoaște faptul cã sistemele de agribusiness concurențiale și eficiente îi selecteazã drept câștigãtori pe cei care dețin active semnificative și care au acces la surse de finanțare, la tehnologii, calificare și, mai ales, la piețe în creștere. În multe locuri, atât în mediul rural, cât și mediul urban, populația obișnuitã nu are nici activele necesare și nici un acces la piațã suficient de bun pentru cã nu satisface cerințele consumatorilor, nu respectã standardele cerute de distribuitorii sau de procesatorii de produse agricole ori nu respectã reglementãrile sau standardele naționale.
De cele mai multe ori, producãtorii mici se confruntã cu piețe segmentate, unde existã structuri de tip oligopolistic sau chiar de monopol. Intervenția autoritãților este justificatã în aceste situații, mai ales atunci când se genereazã reglementãri sau standarde.
Autoritãțile, care în cele din urmã vor legifera respectivele standarde sau reglementãri și vor impune respectarea lor, trebuie sã compenseze puterea mai slabã de negociere a micilor producãtori, de cele mai multe ori neorganizați, în raport cu puterea mai mare a marilor operatori. Din pãcate, nu de puține ori, standardele și reglementãrile reflectã strict interesul marilor producãtori – bine organizați și cu putere de negociere mai mare în raport cu autoritãțile. Nu de puține ori, marii operatori impun, sub masca protecției consumatorului, tot felul de standarde și condiții de calitate, dar au ca principal obiectiv eliminarea micilor concurenți. Pentru ei, de multe ori, respectarea condițiilor respective înseamnã creșteri mari de costuri și astfel, ieșirea de pe piațã.
Autoritãțile trebuie sã se concentreze pe modul de funcționare a acestor piețe, care pot fi considerate ca având trãsãturile specifice unui bun public și oferã beneficii atât consumatorilor, cât și producãtorilor, salariaților și antreprenorilor. Relativ ușor de conceptualizat, mult mai greu însã de transformat în politicã publicã . Puține țãri au reușit pânã acum, sã-și dezvolte o viziune coerentã asupra dezvoltãrii sistemului agroalimentar și agroindustrial. Un raport al Bãncii Mondiale aprecia cã, din perspectiva administrativã, agribusiness-ul a continuat sã fie afacerea nimãnui, rãmânând undeva între diferite ministere – agriculturã, transport, comerț … (BIRD 2003).
De asemenea, agribusiness-ul nu genereazã, în mod automat, o distribuire uniformã a veniturilor, ci chiar dimpotrivã. Tendința de concentrare a inputurilor agricole și a distribuției pe piețele alimentare, creșterea rolului tehnologiei informației și a proceselor și tehnologiilor logistice care comprimã costurile cu mâna de lucru, ca și creșterea importanței în alegerea consumatorilor și implicarea tehnicilor evoluate de marketing au influențat semnificativ și continuã sã transforme latura ofertei. Se identificã douã trenduri, care par ireversibile cel puțin atât timp cât ele sunt fundamentate de valorile consumatorilor și tehnologie.
Un prim trend este de transferare a puterii de la producãtor spre sectorul de distribuție, care a devenit principalul coordonator al întregului lanț de activitate.
Al doilea trend care s-a identificat este de favorizare pe latura de ofertã a lanțurilor bine coordonate și integrate prin contracte în defavoarea piețelor tradiționale.
În ultimii ani, în România s-au accentuat conflictele dintre producãtorii de produse agroalimentare și distribuitori, pe de o parte, precum și dintre producãtori și procesatori. În ambele cazuri, producãtorii se considerã dezavantajați din cauza prețurilor la care își pot vinde produsele.
Intervenția autoritãților a fost, de fiecare datã, limitatã și timidã. Anchetele derulate de Consiliul Concurenței, cel puțin în cazul marilor distribuitori, au fost neconclu- dente și nu au demonstrat cã hipermarketurile abuzeazã de poziție dominantã. Același lucru s-a întâmplat cu câțiva ani mai devreme și în cazul unor episoade similare în Marea Britanie sau Franța.
Nu de puține ori, micii producãtori de lapte se considerã dezavantajați în raporturile cu marii procesatori, dar, de fiecare datã, finalul este același. La fel și producãtorii de cereale sau crescãtorii de animale.
Ce se întâmplã acum în România nu este un caz special, iar soluția acestor probleme nu poate veni nici prin alocarea unor subvenții mai mari pentru producãtori, sau prin controlul prețurilor la distribuitori și nici prin restricționarea schimburilor comerciale.
Odatã cu deschiderea economiei, trendurile majore din economia mondialã se manifestã la nivelul economiei și societãții, inclusiv în agribusiness. În viitor, este foarte probabil sã se accentueze procesul de marginalizare a micilor fermieri și a proprietarilor de mici afaceri în agriculturã. Acesta este un fenomen care nu se manifestã doar în spațiul clubului select al ãrilor dezvoltate, ci este un fenomen global.
Chiar și țãrile mai puțin dezvoltate, așa cum este acum și România, sunt tot mai mult integrate în sistemul agroalimentar mondial. Societatea româneascã va înțelege treptat cã, pe de o parte, se poate bucura atunci când în luna decembrie sau ianuarie poate consuma afine produse în Chile sau când poate avea acces oricând la mușchi de vitã argentinian sau la cotlete de miel din Australia sau Noua Zeelandã.
Apar noi oportunitãți, dar și provocãri. Pentru ca societatea româneascã sã aibã acces la bunurile respective, întreprinzãtorii români vor trebui sã exporte. Cine vinde în România produse fabricate în strãinãtate nu cautã lei românești, ci euro sau dolari. Cum România nu produce lei sau dolari, trebuie sã exporte pentru a avea banii necesari plãții importurilor.
Cum se identificã agribusiness-ul fațã de alte activitãți economice?
În aparențã, agribusiness-ul nu este altceva decât un set de activitãți economice la fel ca atâtea altele, plecând de la drepturi de proprietate pânã la inițiativã, asumare de risc, obținere de profit. Totuși, sistemul agroalimentar este privit din ce în ce mai des ca un câmp separat cãruia i se acordã o tratare aparte.
Prima componentã a sistemelor agroalimentare este reprezentatã de instituțiile fundamentale, de reguli și reglementãri. Ele definesc și aplicã drepturile de proprietate, termenii și condițiile schimburilor de bunuri și servicii și diminueazã costurile de tranzacție. Entitãțile private – cum sunt lanțurile integratoare private pe latura ofertei – și organismele guvernamentale colaboreazã la stabilirea standardelor pentru produse, a regulilor sanitare, a regulilor de înregistrare a pesticidelor și a regulilor specifice pentru comercializarea pe diferite piețe. Pe lângã aceste instituții specifice, existã și instituții generale cum sunt legea contractelor, reglementãrile vamale sau reguli aplicabile certificatelor de depozit.
A doua componentã a sistemelor agroalimentare este constituitã de întreprinderile agricole. Ele genereazã bunuri și servicii cu valoare adãugatã și furnizeazã inputuri/outputuri sistemului/din sistemul agroalimentar. Întreprinderile agricole produc și vând inputuri activitãților agricole, proceseazã recolte agricole și produse animale, vând angro sau cu amãnuntul produse proaspete și procesate consumatorilor și/sau proceseazã și vând materii prime cãtre alte industrii. Întreprinderile agricole opereazã atât în zone rurale, cât și în zone urbane. Sunt întreprinderi mari sau mici, autohtone sau strãine, private, publice sau mixte. Ele pot fi mari corporații sau mici afaceri de familie. Deși în agribusiness se întâlnesc adesea mari companii, cele mai multe întreprinderi agricole sunt de fapt mici intermediari individuali și microîn-treprinderi, de multe ori din sectorul informal.
A treia componentã a sistemelor agroalimentare este constituitã de organizații specifice și de formele de organizare specifice.
Întreprinderile agricole tranzacționeazã între ele sau interacționeazã cu agricultorii propriu-ziși și cu consumatorii într-un cadru de obicei bine delimitat. Alãturi de piațã, care permite identificarea prețurilor, consolidarea proprietãților și ierarhizarea produselor, sistemele agroalimentare au nevoie de infrastructurã , atât sub forma facilitã- ilor fizice, dar și a rețelelor de tehnologie a informației pentru facilitarea piețelor virtuale. Cu cât instituțiile și organizațiile constituite permit participarea unui numãr cât mai mare de actori la beneficiile asigurate de infrastructurã, cu atât mai mare este gradul de echitate generat de piațã .
În aceste sisteme, lanțurile pe latura ofertei constituie o formã de organizare care permite derularea tranzacțiilor și coordoneazã activitãțile participanților în sistemul agroalimentar. În cadrul lanțurilor individuale de ofertã, produsele și drepturile de proprietate asociate lor ajung de la producãtori la consumatori, se deruleazã plãți și se transferã capital de lucru. Mai mult, se disemineazã informațiile și tehnologia disponibilã, iar cererea este transmisã de la distribuitori la producãtorii primari. Lanțurile de ofertã sunt structurate vertical și în mod obișnuit sunt conduse și administrate de o companie, care poate fi producãtor, angrosist sau retailer.
Regulile se stabilesc și sunt impuse de participanții într-un asemenea lanț . Ei stabilesc stimulentele pentru performanșã și sancțiunile pentru eșec în cadrul procesului de administrare colectivã a riscului.
Un alt tip de organizații sunt așa-numitele organizații colective și mezoorgani- zațiile. Ele nu participã efectiv la crearea unor bunuri anume, ci furnizeazã servicii de naturã tehnicã și informa ionalã.
Spre exemplu, asociații de producãtori agricoli, fundații, consilii de dezvoltare și consilii de produs sau asociații profesionale. În mod obișnuit, ele furnizeazã bunuri comune și adesea mediazã relațiile dintre sectorul privat și sectorul public.
Mezoorganizațiile opereazã atât la nivel local, cât și la nivel național.
Competitivitatea agribusiness-ului depinde în mare mãsurã de modul în care sunt organizate și de eficacitatea funcționãrii elementelor care îl compun. Pe o piațã care astãzi este globalã, competitivitatea și capacitatea de adaptare la schimbare a condi- țiilor pieței pornesc întotdeauna de la evaluarea corectã a avantajelor competitive și a condiți-lor inițiale de start.
Capitolul 4
Rezultate, stimulente și bariere
Patru rezultate sunt relevante pentru succesul antreprenoriatului rural și, în același timp, ele pot fi considerate obiective ale oricãrui program de sprijinire a antreprenoriatului rural.
Primul rezultat este creșterea numãrului micilor întreprinderi sau al micilor afaceri.
Al doilea este creșterea ocupãrii în zonele rurale.
Al treilea este consolidarea și extinderea afacerilor deja existente.
Al patrulea rezultat este atragerea de investiții.
Pe lângã aceste rezultate directe care se pot urmãri relativ ușor, succesul antreprenoriatului rural genereazã, prin efect de demonstrație, mai multe avantaje indirecte, cum sunt: identificarea unor practici de succes ca exemple pentru comunitatea de afaceri localã, rãspândirea bunelor practici și a valorilor antreprenoriale,
îmbunãtãțirea activitãții economice a comunitãților sau crearea unei baze pentru creșteri și dezvoltãri ulterioare. Un exemplu în acest sens este dezvoltarea activitãții turistice și a celorlalte activitãți economice legate de turism în zona Bran. Dupã un început timid în
anii 1990, în întreaga zonã s-a dezvoltat una dintre puținele, dar cu cel mai mare succes, zone de turism rural din România. Astãzi sunt sute de pensiuni care oferã pe întreg parcursul anului servicii turistice susținute de activitãțile agricole și economice din zonã.
Efectul de demonstrație a fost suficient de puternic chiar și în lipsa unei utilizãri sistematice a unor resurse publice semnificative. Spiritul întreprinzãtor din comunitate a fost suficient pentru a depãși barierele generate de infrastructura rutierã precarã din zonã sau de lipsa de experiențã inițialã . Este adevãrat, ceea ce nu a lipsit
chiar de la început au fost resursele financiare. Locuitorii din zonã au dispus și dispun de resurse financiare provenite, în special, din creșterea animalelor și comercializarea produselor specifice. Acest model de succes a fost replicat în Bucovina și în Munții Apuseni, însã pe o scarã mult mai micã.
Avantaje și dezavantaje ale investițiilor în mediul rural
Care sunt condițiile care ar putea atrage investiții în mediul rural și care sunt condițiile mai puțin favorabile dezvoltãrii activitãților economice în aceastã zonã ?
Un studiu recent realizat de profesorul Premislaw Kulawczuk, aplicat pe cazul Poloniei, identificã câteva bariere semnificative în calea antreprenoriatului rural. Ceea ce intereseazã, în primul rând, pe orice investitor este potențialul pieței. Este adevãrat, cererea de bunuri și servicii este mult mai redusã în mediul rural în comparație cu mediul urban.
Acest lucru se datoreazã în primul rând densitãții mai mici a populației, veniturilor mai mici, dar și obiceiurilor de consum.
Acestea nu sunt însã bariere care nu pot fi depãșite. În contextul României, densitatea mai micã a populației în zonele rurale nu este o piedicã în calea comunicãrii, în primul rând datoritã faptului cã în zilele noastre infrastructura telecomunicațiilor acoperã întregul teritoriu al țãrii, cu excepții nesemnificative (de exemplu, câteva mici comunitãți din Delta Dunãrii). Chiar dacã existã sate sau comune mai izolate, iar infrastructura rutierã este pe alocuri primitivã, distanțele dintre așezãrile rurale nu sunt atât de mari încât sã facã insurmontabilã problema costurilor de transport.
Pentru unele așezãri, izolarea lor, distanța fațã de centre comerciale și infrastructura rutierã precarã mãresc însã semnificativ costurile în furnizarea de bunuri și pot creea probleme de lichiditate firmelor furnizoare.
Dacã, pe de o parte, volumul de bunuri și servicii vândute într-o anumitã zonã –care este un indicator esențial în marketing – dezavantajeazã zonele rurale fațã de cele urbane în cazul supermarket-urilor, în ceea ce privește vânzãrile angro sau depozitele, dezavantajul plasãrii acestora în zone rurale dispare pentrucã aceste activitãți se adreseazã de fapt unor regiuni mai mari.
Poate însã cele mai importante bariere sunt lipsa unei tradiții antreprenoriale și nivelul mai scãzut de educație al populației din zonele rurale. Spiritul întreprinzãtor înseamnã transformarea unor idei noi în activitãți și încercarea continuã de a depãși dificultãțile care apar. Populația din mediul rural a fost însã obișnuitã sã lucreze într-un mediu care nu a stimulat asumarea de riscuri. Timp de câteva generații, naveta la orașe, unde se gãseau locuri de muncã ce presupuneau mai multã sau mai puținã calificare, dar un venit cert, a fost modul de viațã al locuitorilor zonelor rurale. În foarte puține cazuri – așa cum este, de exemplu, zona Branului – a existat o tradiție antreprenorialã, care sã întreținã și sã dezvolte abilitatea de a construi parteneriate sau de a dezvolta relații de încredere între vânzãtori și cumpãrãtori.
Nivelul de educație al populației este unul dintre factorii importanți pe care îi are în vedere o companie care investește undeva. O tendințã care se regãsește în mediul rural din România este ca familiile sã își încurajeze copiii sã plece la orașe atât pentru continuarea studiilor, dar și pentru a se stabili ulterior acolo, sperând ca în acest fel ei sã aibã mai multe șanse pentru o viațã mai bunã.
De aceea, în cele mai multe domenii din zonele rurale, lipsesc experți sau mânã de lucru bine calificatã. De obicei, antreprenorii din aceste zone sunt nevoiți sã angajeze lucrãtori slab calificați. De exemplu, în construcții, antreprenorii din zonele rurale nu au dificultãți în gãsirea lucrãtorilor necesari pentru activitãți care nu necesitã o pregãtire deosebitã. Când este însã vorba de finisaje, de lucrãri electrice, instalații sanitare mai complexe sau întreținerea unei centrale termice, calificarea slabã a lucrãtorilor complicã furnizarea unor servicii de calitate.
Nivelul mai scãzut de educație afecteazã dezvoltarea activitãții antreprenoriale din ce în ce mai mult și din cauza necunoașterii limbilor strãine sau a lipsei unui minim necesar de cunoștințe economice aplicate – analizã financiarã, marketing etc. Totuși, pe de altã parte, nici asemenea dezavantaje nu sunt insurmontabile. Firmele care investesc în pregãtirea personalului culeg de obicei beneficiile, în primul rând datoritã fluctuației mai mici a lucrãtorilor din zonele rurale și atașamentului lor fațã de angajator. Cum în mediul rural este mai dificil sã gãsești un loc de muncã, oamenii, odatã angajați, tind sã lucreze mai mult și mai eficient. Angajatorii pot sã își controleze mai ușor lucrãtorii, iar aceștia dezvoltã mai ușor un atașament fațã de angajator. Chiar dacã spiritul de inițiativã al lucrãtorilor nu este foarte dezvoltat, în general, ei se conformeazã cerințelor fãrã sã punã prea multe întrebãri.
Lipsa unor modele de succes în afaceri este, de asemenea, o barierã semnificativã în calea dezvoltãrii micilor afaceri în mediul rural. Cu puține excepții, în mediul rural predominã și o reticențã puternicã fațã de cei care și-au asumat riscuri și au reușit sã progreseze, sau fațã de cei care încearcã și altceva, pur și simplu din cauza faptului cã sunt “altfel”.
În același timp, mediul rural are cel puțin șase avantaje nete fațã de mediul urban.
În primul rând, mediul înconjurãtor mai curat. Acesta poate fi un avantaj major pentru multe industrii, de la cea electronicã pânã la cea alimentarã sau farmaceuticã.
În al doilea rând, siguranța mai mare a vieții individului. Statisticile privitoare
la criminalitate aratã un grad mai mare de siguranțã în zonele rurale în comparație cu cele urbane.
În al treilea rând, prețurile mai mici ale proprietãților și impozitele mai mici percepute de autoritãțile locale. (Din pãcate, avantajele acestor prețuri mai mici și
impozite mai mici sunt surclasate de infrastructura precarã din zonele rurale.)
În al patrulea rând, costurile cu mâna de lucru sunt mai reduse, din cauza lipsei alternativelor pentru locuitorii din aceste zone în ceea ce privește gãsirea de locuri de muncã. Cum costurile de oportunitate ale lucrãtorilor sunt mai mici, salariile care le sunt plãtite sunt de cele mai multe ori mai mici decât ale lucrãtorilor din activitãți similare de la orașe.
În al cincilea rând și tot din perspectiva costurilor angajatorilor, gradul de sindicalizare în zonele rurale este mai mic decât în zonele urbane. Deși nimic nu împiedicã lucrãtorii sã se organizeze în sindicate, în general, în mediul rural, lucrãtorii rareori se asociazã în forme sindicale, iar gradul de sindicalizare este mai mic. Acest lucru constituie un avantaj pentru angajatori, care își pot promova mai ușor interesele.
În al șaselea rând, în ciuda relativului conservatorism sau gradului ridicat de respectare a vechilor tradiții și a autoconsumului, oamenii își adapteazã destul de repede obiceiurile de consum ca rãspuns la campaniile publicitare.
Un studiu efectuat anul 2010 în rândul unor cursanți ai unui program românesc de EMBA (Executive Master of Business Administration, ASEBUSS, București) relevã faptul cã, de departe, cel mai mare numãr de avantaje urmãrite pentru a dezvolta investiții în România sunt legate de caracteristicile pieței, dimensiunea pieței și potențialul de creștere, disponibilitatea mâinii de lucru calificate și relativ ieftine sau disponibilitatea lucrãtorilor de a învãța, apartenența țãrii la un mediu economic disciplinat (spațiul Uniunii Europene) și posibilitatea extinderii afacerilor la scarã regionalã (Doltu și Duhãneanu, 2010). Aceste stimulente reprezintã 77% în totalul stimulentelor menționate de cursanții acestui program – majoritatea lor lucrând în companii multinaționale sau având propriile afaceri.
Caracteristicile pieței includ:
creșterea rapidã a pieței,
apetitul consumatorilor,
comportamentul de platã al consumatorilor,
adaptarea rapidã a brandurilor noi de cãtre consumatorii locali,
deschiderea cãtre includerea în consum a unor noi bunuri,
accesul la piețele regionale și gradul mic de concentrare a pieței.
Diferitele caracteristici ale pieței au fost menționate de 34 de ori și sunt considerate cea mai importantã categorie de stimulente pentru dezvoltarea afacerilor.
Calitatea/costurile mâinii de lucru, ușurința utilizãrii limbilor strãine și calitatea managerilor locali au fost menționate de 26 de ori, fiind astfel a doua categorie importantã de stimulente pentru dezvoltarea afacerilor.
A treia categorie importantã de stimulente este legatã de apartenența țãrii la UE și de accesul la piețele regionale – fiind menționatã de 22 de ori.
Stimulentele de naturã fiscalã – nivelul impozitului pe profit, sistemul de deduceri fiscale, tratamentul fiscal specific unor produse etc. – au fost menționate doar de 7 ori, ceea ce înseamnã numai 6,5% din totalul stimulentelor identificate, considerate dezirabile de cãtre cursanți.
Doar un numãr irelevant de mic de rãspunsuri s-au referit la accesul în ceea ce privește afacerile cu mediul guvernamental. Alte categorii de stimulente care au fost doar sporadic considerate dezirabile de cãtre cursanți au fost absența unor reglementãri excesive, stabilitatea politicã , similaritãțile cu alte piețe deja cunoscute, influența relativ micã a sindicatelor în deciziile de afaceri ale firmelor.
Importanța stimulentelor nu este vãzutã diferit între diversele industrii de unde provin cursanții. Condițiile pieței, calitatea mâinii de lucru și apartenența la UE sunt considerate cele mai importante categorii de stimulente, în timp ce alte categorii, incluzând aici stimulentele fiscale, nu sunt considerate relevante.
Barierele pentru investiții sunt considerate oarecum diferit, în funcție de industria de unde provin cursanții. Reglementãrile neprietenoase afecteazã negativ majoritatea activitãților economice bazate pe raporturi între entitãți private – de exemplu, în activitatea bancarã sau telecomunicații. Pe de altã parte, industria farma-
ceuticã și construcțiile sunt cel mai mult împiedicate de corupție – practici nonetice, lipsa reglementãrilor sau slaba capacitate de a impune respectarea reglementãrilor existente, gradul înalt de centralizare din administrația publicã. Aceste percepții sunt specifice activitãților economice care au legãturi puternice cu resursele publice, așa cum sunt sistemul de sãnãtate sau lucrãri publice. Ele se întâlnesc și în industria alimentarã. Se poate spune cã, în mod obișnuit, reglementãrile sunt rezultatul procesului de rent-seeking (cãutarea, obținerea și pãstrarea de rente) în care diferiți actori economici impun prin intermediul autoritãților reglementãri specifice sau standarde pe care ei le îndeplinesc, dar, de fapt, ele sunt menite sã previnã concurența din partea potențialilor rivali.
Tabelul Stimulentele grupate pe categorii
Reglementãrile excesive, caracteristicile pieței, corupția, infrastructura precarã sunt de departe considerate ca fiind cele mai importante bariere în calea dezvoltãrii afacerilor. Ele reprezintã 78% din totalul barierelor menționate de cursanți. Considerând corupția și reglementãrile neprietenoase ca mergând mânã în mânã, se poate spune cã barierele de naturã instituționalã sunt mult mai relevante pentru afaceri (chiar și pentru investițiile strãine directe) decât alte categorii de bariere.
Cu alte cuvinte, predominanța metodelor nonetice, lipsa unor reglementãri simple și transparente sau slaba capacitate de impunere a respectãrii reglementãrilor existente și gradul înalt de centralizare din administrația publicã sunt bariere mult mai relevante pentru dezvoltarea afacerilor în general (inclusiv a investițiilor strãine directe) decât alte categorii de bariere, precum dimensiunea pieței, gradul de concurențã, nivelul mic al veniturilor consumatorilor, slaba culturã financiarã a consumatorilor, prejudecãțile sau consumatorii needucați.
Absența stimulentelor de natură fiscală nu este considerată o barierã semnificativã în calea extinderii afacerilor. Diferite aspecte de naturã fiscalã au fost menționate doar de cinci ori în totalul de 102 bariere identificate. Deloc surprinzãtor, cursanții proveniți din industria construcțiilor și din industria tehnologiilor de mediu identificã drept dezirabilã existența unor stimulente de naturã fiscalã.
Tabelul Bariere grupate pe categorii
Avantajele și dezavantajele sau, altfel spus, stimulentele și barierele investițiilor în mediul rural au unele particularitãți specifice. Sunt ele atât de diferite fațã de stimulentele și barierele în calea altor tipuri de afaceri? Un rãspuns la aceastã întrebare este relevant deoarece, nu de puține ori, în percepția comunã, stimulentele pentru afaceri sunt reduse la elemente de discriminare pozitivã de naturã fiscalã. Nimic mai greșit însã. Rezultatele extrase din cele douã studii menționate anterior permit compararea stimulentelor/avantajelor și barierelor pentru antreprenoriatul rural și pentru alte tipuri de afaceri. Aceastã comparație ne va permite sã vedem în ce mãsurã dezvoltarea antreprenoriatului rural are nevoie de existența sau de crearea unor condiții specifice, altele decât cele necesare altor tipuri de afaceri.
Avantaje complementare
Avantajele pe care le oferã mediul rural pentru activitatea antreprenorialã sunt complementare condițiilor care stimuleazã, în general, activitatea economicã sau investi- țiile în alte zone. Zonele rurale oferã, în primul rând, un mediu curat. Chiar dacã investitorii în general sunt interesați, în primul rând, de caracteristicile pieței – dimensiunea pieței, potențialul de creștere, ritmul de creștere, posibilitatea de a-și extinde afacerile regional etc. –, calitatea mediului înconjurãtor poate fi un stimulent complementar.
Adaptarea relativ ușoarã a populației rurale la noi obiceiuri de consum ca rãspuns la campaniile publicitare este un avantaj al mediului rural, iar acest stimulent poate favoriza în special firmele din domeniul comercial.
Siguranța individului (gradul redus de criminalitate) care este al doilea principal avantaj în zona ruralã, nu este indiferent niciunui investitor, mare sau mic, național sau strãin, indiferent de tipul de activitate în care investește. Chiar dacã, din punctul de vedere al siguranței individului, România este un loc relativ bun, acest aspect nu poate fi neglijat.
În general, investitorii și antreprenorii români tind sã considere acest aspect ca fiind unul pozitiv. Cu toate acestea, investitorii strãini sau chiar expatriații sesizeazã gradul mai ridicat de agresivitate din societatea româneascã în comparație, cel puțin, cu mediul din Europa de Vest.
Prețul mai mic al proprietãților constituie al treilea avantaj semnificativ al mediului rural. Chiar dacã un asemenea stimulent nu este menționat explicit atunci când este vorba de stimulente pentru “alte investiții” (decât cele în mediul rural), costurile mari ale proprietãților sunt considerate o barierã semnificativã pentru investiții. Altfel spus, acest avantaj al mediului rural este complementar stimulentelor care conteazã în activitatea de afaceri.
Unele categorii de impozite stabilite și administrate de autoritãțile locale sunt mai mici în mediul rural decât în marile orașe, fapt ce ar conferi mediului rural un avantaj semnificativ fațã de mediul urban.
În ceea ce privește principalele categorii de impozite – impozit pe venit, impozit pe profit, contribuții pentru asigurãri sociale și impozitele indirecte (TVA și accize) – ele sunt stabilite uniform la nivelul întregii țãri, neexistând vreo diferențiere nici pe tipul de activitate, nici pe zona în care se desfășoarã activitã- țile economice.
Costul relativ mic cu mâna de lucru în mediul rural este un stimulent pentru orice investitor, mai ales dacã este vorba de activitãți economice care presupun un numãr mai mare de angajați.
Gradul redus de sindicalizare, altfel spus, influența mai micã a sindicatelor în decizia de afaceri constituie un alt avantaj al mediului rural. În contextul României, influența sindicatelor sau piedicile pe care acestea le-ar genera în decizia de afaceri nu par sã aibã o importanțã deosebitã, mai ales în mediul privat. Investitorii strãini însã, care provin din țãrile Uniunii Europene, sunt destul de sensibili la acest aspect, datoritã experienței din țãrile lor. În spațiul UE, de multe ori, sindicatele sunt un factor puternic de rigidizare a pieței muncii și nu de puține ori reușesc sã influențeze deciziile de afaceri ale firmelor (politica de angajãri, deciziile de restructurare a afacerilor etc.).
Toate celelalte stimulente pentru afaceri care sunt considerate dezirabile de cãtre investitori – accesul la materii prime, stabilitatea politicã a țãrii, similitudinea cu alte piețe cunoscute sau prezența companiilor multinaționale – existã în mediul rural, în aceeași mãsurã ca și în mediul urban.
Tabelul Stimulente pentru antreprenoriatul rural și pentru“alte afaceri”
Barierele nu sunt insurmontabile
Barierele considerate a fi cele mai importante în calea extinderii afacerilor în general existã în aceeași mãsurã și atunci când este vorba strict de antreprenoriatul rural.
În primul rând, reglementãrile excesive care influențeazã negativ costurile de afaceri. Cum reglementãrile se referã la activitãți specifice diferitelor industrii, ele genereazã aceleași efecte, indiferent de mediul – urban sau rural – în care se desfãșoarã activitãțile economice.
Infrastructura slab dezvoltatã este o altã barierã în calea afacerilor, dar, evident, mai puternicã în mediul rural – nu doar infrastructura specificã transporturilor (drumuri, poduri, cãi ferate etc.), dar mai ales accesul la electricitate sau apã.
Costurile în creștere cu mâna de lucru și slaba calificare profesionalã a lucrãtorilor sunt bariere semnificative pentru investițiile în mediul rural, mai ales pe fondul accentuãrii procesului de migrație a forței de muncã, nu doar din zonele urbane spre cele rurale, ci mai ales în ceea ce privește migrația internaționalã a lucrãtorilor. În multe zone rurale din țarã și chiar din micile orașe, este din ce în ce mai greu sã gãsești lucrãtori calificați sau chiar lucrãtori dispuși sã învețe. Majoritatea populației tinere, apte de muncã și cu un oarecare grad de calificare a profitat rapid de integrarea României în Uniunea Europeanã și s-a orientat spre gãsirea unor locuri de muncã mai bine plãtite, dar și pentru o calitate a vieții mai bunã în țãri ale UE. Acest fenomen este firesc și greu reversibil.
Calitatea politicilor publice nu dezavantajeazã în mod special mediul rural în comparație cu mediul urban, iar piedicile create de politicile publice inconsistente în calea extinderii afacerilor influențeazã direct, în mod egal, atât antreprenoriatul rural, cât și alte tipuri de afaceri. Acest lucru acoperã și aspectele de naturã fiscalã sau stabilitatea macroeconomicã.
Nu în ultimul rând, capacitatea industrialã existentã, relativ limitatã, care este în sine un factor restrictiv în dezvoltarea afacerilor, afecteazã negativ în egalã mãsurã potențialul de afaceri din mediul urban și din cel rural. În special potențialul de extindere a afacerilor mici și mijlocii este semnificativ limitat de cererea relativ scãzutã din partea marilor companii, care constituie principalul beneficiar al activitãții acestora.
Dezavantajele nete sau barierele specifice în calea extinderii antreprenoriatului rural nu sunt însã insurmontabile. Chiar dacã dimensiunea pieței în mediul rural este micã în comparație cu mediul urban, piața în mediul rural nu se rezumã doar la locuitorii acestor zone. De exemplu, chiar activitãțile comerciale pot profita de prețurile mai mici ale proprietãților de aici și pot dezvolta depozite sau magazine cu specific angro orientate spre un comerț regional.
Este evident cã densitatea relativ micã a populației din mediul rural, precum și veniturile mai mici ale locuitorilor acestor zone sunt condiții care limiteazã semnificativ potențialul pieței. Dar, în contextul României, distanțele între așezãrile rurale nu sunt foarte mari, iar costurile de transport pot fi rezonabil de mici. Mai mult, extinderea rapidã a infrastructurii de comunicații face ca transmiterea informa- iilor și comunicarea (cel puțin din punct de vedere al mijloacelor tehnice disponibile) sã nu mai constituie probleme semnificative. Veniturilor mai mici ale populației din zonele rurale le sunt asociate și costuri mai mici cu mâna de lucru. Acesta este, evident, un avantaj pentru angajatori.
Însãși infrastructura precarã (rutierã, energeticã etc.) poate fi privitã ca un poten- țial de afaceri pentru investitori. Desigur, cât de rapid se vor extinde afacerile în acest domeniu depinde, în primul rând, de resursele pe care autoritãțile publice centrale și locale vor decide sã le utilizeze pentru modernizarea infrastructurii.
Lipsa unei tradiții antreprenoriale, lipsa unor modele de succes și nivelul scãzut de educație al populației din zonele rurale sunt însã bariere a cãror depãșire necesitã mai mult timp. În ceea ce privește nivelul mai scãzut de educație, în timp semnifica-ția acestei bariere se poate diminua pe mãsurã ce programele educaționale din sistemul de învãțãmânt se vor adapta în mai mare mãsurã condițiilor specifice din diferite medii. Autoritãțile locale se pot implica în mai mare mãsurã în dezvoltarea și derularea unor programe educaționale, ele fiind cel mai în mãsurã sã identifice stimulentele care pot convinge locuitorii comunitãților rurale sã depãșeascã stadiul în care se situeazã.
La rândul lor, firmele care angajeazã locuitorii comunitãților în care funcțio- neazã pot contribui, prin propriile programe de pregãtire a lucrãtorilor, la depãșirea acestor bariere.
Nu în ultimul rând, depãșirea acestor bariere depinde și de gradul în care cei care reușesc sã-și schimbe în bine modul de viațã ca urmare a asumãrii riscurilor dezvoltãrii unor activitãți economice sunt atrași în rezolvarea problemelor comunitãții.
Tabelul Bariere pentru antreprenoriatul rural și pentru “alte afaceri”
Concluzii
Chiar dacã ratele șomajului sunt mai mici în zonele rurale, oportunitãțile de a gãsi locuri de muncã aici sunt mai reduse, din cauza activitãții economice mai slabe decât în zonele urbane. În anii urmãtori este de așteptat ca, pe mãsurã ce multe activitãți agricole se vor transforma pentru a-și crește eficiența, gradul de ocupare în activitãțile strict agricole sã scadã. Prin urmare, este destul de probabil ca în mediul rural problema șomajului sã se accentueze în urmãtorii ani.
Am ales această temă pentru lucrarea mea de licență deoarece cred că agribusiness-ul reprezintă un model pentru dezvoltarea zonelor rurale și consider de asemenea că inițiativa privatã sub forma întreprinderilor mici și mijlocii este mai redusã în mediul rural în comparație cu mediul urban.
Deși mediul rural oferã multe avantaje naturale pentru investiții și pentru dezvoltarea activitãților economice lucrative, populația ruralã pare sã aibã încã mari rezerve în a lucra cu bãncile, iar în condițiile fãrâmițãrii proprietãților agricole și întârzierii în formarea unei piețe a pãmântului, valoarea acestui activ rãmâne foarte scãzutã și astfel puțin avantajoasã în folosirea lui ca garanție acceptatã de instituțiile bancare în acordarea de credite.
Nivelul mai redus de dezvoltare a capitalului uman în zonele rurale în compara- ție cu zonele urbane îngreuneazã manifestarea spiritului de întreprindere. Adaptarea programelor școlare la condițiile specifice diferitelor zone este o precondiție a ameliorãrii acestui aspect, care, în timp, se poate realiza prin implicarea mai pragmaticã atât a autoritãților centrale (Ministerul Educației), cât și a autoritãților locale.
Autoritãțile centrale pot compensa într-un oarecare grad lipsa de expertizã din administrația localã, fãrã sã împiedice procesul necesar de descentralizare financiarã și administrativã a țãrii.
Liderii aleși în comunitãțile rurale (primari, consilieri etc.) nu au întotdeauna cunoștințe manageriale și organizaționale suficiente, mai ales în contextul în care ei ar trebui sã mobilizeze sprijinul comunitãților pentru încurajarea spiritului antrepreno-rial.
Nu de puține ori, lipsa unei infrastructuri critice (rețele de drumuri, aducțiuni de apã, energie electricã, canalizare, prelucrarea apelor uzate, gaz metan etc.) împiedicã dezvoltarea activitãților economice sau mãrește costurile afacerilor, reducându-le astfel potențialul de competitivitate. Implicarea autoritãților centrale s-ar justifica în condițiile în care autoritãțile locale nu reușesc sã fie eficiente în atragerea și utilizarea fondurilor structurale accesibile României dupã integrarea în Uniunea Europeanã.
Ignorarea acestor aspecte va genera agravarea lor și accentuarea în anii urmã- tori a disparitãților dintre zonele rurale și urbane.
Oricum, adresarea acestor probleme nu poate genera rezultate spectaculoase imediate, în primul rând, din cauza volumului sever limitat de resurse financiare de care dispune România și a factorilor de naturã culturalã și educaționalã.
În viitorii ani, o strategie guvernamentalã implementatã consecvent poate genera însã rezultate, mai ales dacã se concentreazã pe încurajarea antreprenoriatului rural, care sã creeze noi locuri de muncã în mediul rural, sã asigure accelerarea restructurãrii proprietãților agricole și protecția mediului. Ca rezultat, veniturile locuitorilor din zonele rurale vor crește într-un mod sustenabil și, pe aceastã bazã, condițiile de viațã în mediul rural se vor îmbunãtãți.
Dezvoltarea unei asemenea strategii presupune ieșirea din autism a instituțiilor administra iei centrale care genereazã politici în domeniile agriculturii, finanțelor publice, muncii și protecției sociale, educației, administrației publice și mediului. Programe și proiecte izolate ale acestor instituții nu pot produce decât rezultate izolate și risipesc resurse. O abordare coerentã însã permite formularea de prioritãți și poate elimina barierele din calea dezvoltãrii inițiativei private, în special din calea dezvoltãrii antreprenoriatului rural.
O strategie guvernamentalã care ar încuraja antreprenoriatului rural ar putea sã urmãreascã cinci prioritãți:
ajutarea sectorului privat sã identifice oportunitãți pentru investiții;
îmbunãtãțirea calitãții sistemului de educație prin adaptarea pregãtirii populației din zonele rurale la specificul zonelor și la cererile potențialilor investitori și antreprenori;
creșterea calitãții administrației publice în zonele rurale;
modernizarea și extinderea infrastructurii publice critice din zonele rurale;
furnizarea de asistențã tehnicã pentru comunitãțile rurale, astfel încât sã se identifice și sã se coordoneze lucrãrile de investiții publice.
Aceastã abordare a fost utilizatã în Polonia, care acum este un exemplu de succes. Desigur, pot fi construite și alte abordãri, cu proiecte diferite în funcție de caracteristicile specifice ale unei țãri sau regiuni și în funcție de interesele care se doresc a fi promovate, dar, oricare ar fi abordarea aleasã, succesul sau eșecul unei strategii de încurajare a antreprenoriatului rural se mãsoarã în numãrul de locuri de muncã nou create, în creșterea veniturilor populației din zonele rurale, în numãrul de întreprinderi înființate și, în cele din urmã, în creșterea standardului de viațã al populației din zonele rurale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Agrobusiness (ID: 135090)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.