Agricultura Romaniei Sub Impacrul Noilor Provocari din Cadrul Programului National de Dezvoltare Rurala 2014 2020

=== 81345312e59be228879868fe2a710fe4319cecbb_351652_1 ===

AGRICULTURA ROMÂNIEI SUB IMPACTUL NOILOR PROVOCĂRI DIN CADRUL PROGRAMULUI NAȚIONAL DE DEZVOLTARE RURALĂ 2014 – 2020

CUPRINS

PREZENTAREA GENERALĂ A AGRICULTURII ROMÂNIEI

Concept și semnificații

Termenul de agricultură își are rădăcina în limba latină, din cuvintele ”agri” care înseamnă câmp și ”cultură” care înseamnă cultivare. Acest cuvânt era folosit cu sensul de prelucrare de natură mecanică și chimică a solului în vederea cultivării plantelor în cele mai bune condiții. Agricultura este știință care are ca obiect ”producere a hranei, atât de origine vegetală cât și a celei de origine animală, de obținere a fibrelor precum și a altor materiale utile, obținute prin cultivarea anumitor plante și creșterea anumitor animalelor”.

Agricultură, este o ramură a producției materiale și are că obiect cultivarea plantelor și creșterea animalelor necesare pentru obținerea produselor alimentare și a materiilor prime, sens în care se bazează pe numeroase metode de folosire a resurselor necesare, inclusiv a celor biologice.

Agricultură are un rol important în economia unei țări, rol ce reiese din chiar din definiția acesteia. Prin urmare agricultură este o ramură foarte importantă și a economiei naționale a țării noastre, având diverse funcții. Una din cele mai semnificative funcții ale agriculturii ar fi funcția biologică, agricultură fiind o rezervă foarte importantă de activitate economică, de utilizare și de ocupare a forței de muncă din mediul rural și nu numai.

Agricultură, în ansamblul economiei naționale reprezintă una dintre ramurile foarte importante care are drept scop ”să contribuie într-o foarte mare măsură la relansarea creșterii economiei naționale a țării noastre”. Este necesar să se petreacă modificări fundamentale în structura agrară, în baza tehnică și materială existența, în organizarea exploatațiilor agricole, care să permită practicarea unei agriculturi moderne și competitive pentru înscrierea acesteia în strategia generală de trecere a economiei românești în întregime la economia de piață.

Agriculturii i se acordă astăzi o atenție sporită în toate țările, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică. La momentul actual statele cele mai dezvoltate economic au cea mai dezvoltată agricultură, acestea fiind cele mai mari producătoare dar și cele mai mari exportatoare de produse agricole.

Agricultură este o ramură de baza a economiei noastre naționale afirmându-se în ultimii ani că un domeniu de activitate foarte complex și complicat. Agricultură, ca ramură complexă a producției materiale și a economiei naționale, este determinată de rolul sau în dezvoltarea economică a societății și de particularitățile sale tehnice, economice și sociale, care imprimă o manifestare specifică a conceptelor economice generale în acest domeniu.

Un fenomen care caracterizează economia contemporană pentru toate țările constă în creșterea rolului agriculturii, cu toate că procentual contribuția agriculturii la formarea produsului intern brut este în scădere, iar numărul populației active ocupată în agricultură scade că efect al aplicării tehnologiilor moderne și a utilajeor și echipamentelor tot mai performanțe. Fenomenul este explicabil dacă locul agriculturii în angrenajul economiei generale este stabilit numai după ponderea ei în structura unor indicatori macroeconomici, fiind necesară o analiză de ansamblu a funcțiilor agriculturii în dezvoltarea economică.

Producția agricolă în totalitatea ei este rezultanta mai multor procese complexe de transformare a unei diversități de substanțe și forme de energie precum energia solară, biochimică, fosilă, prin intermediul plantelor și animalelor, sub influență factorilor naturali, ai resurselor materiale și bănești, a muncii, în bunuri materiale specifice.

Sistemul de producție agricolă se poate definii că un ansamblu de activități productive în domeniul cultivării plantelor și creșterii animalelor, care este susținut de resurse naturale dintre care pământul are un rol predominant, dar și de resurse materiale, umane și bănești, care are drept țel obținerea de produse agroalimentare și materii prime pentru diferite industrii, la un nivel ridicat de eficientă economică.

În majoritatea lucrărilor de economie se apreciază rolul agriculturii în dezvoltarea economică, dar rar se admite că în spatele acesteia stă teoria implicită a dezvoltării agricole, aceste chestiuni nefiind independente.

De fapt atunci când ne referim la dezvoltarea economică, vorbim neapărat și despre resorturile dezvoltării agricole, aflate în strânsă legătură cu celelalte sectoare ale economiei, în special cu cel industrial.

Atunci când se spune că agricultură nu joacă un rol important în dezvoltarea economică, se susține ideea că agricultură este un sector subordonat, care ar fi pus în mișcare de industrie, iar când i se recunoaște rolul de motor în dezvoltarea economică, avem tentația să afirmăm că are capacitatea dezvoltării autonome.

Aceste două poziții diferite pot fi întâlnite în cele două teorii ale creșterii în agricultură, respectiv teoria industriocentrista și teoria agro-centristă, acestea regăsindu-se în conceptele teoretice referitoare la dezvoltarea agricolă, fie în mod direct fie în mod indirect. Important este că cele două componente, respectiv compoziția sectorială a surplusului economic și alocarea lui între diferitele ramuri de activitate să aibă impact asupra puterii de acumulare și expansiune economică.

Funcțiile agriculturii

Ca parte a economiei noastre naționale, aflată ea însăși într-un proces general de restructurare, agricultură are rolul de a îndeplini mai multe funcții, determinate de importantă contribuției la dezvoltarea economiei naționale, că una dintre ramurile care are o mare putere de regenerare. Amintim în continuare funcțiile, respectiv contribuțiile agriculturii menționând faptul că, atât conținutul cât și configurația lor evoluează în timp și în spațiu.

1. Producția de produse agro-alimentare destinate consumului intern al populației, respectiv aceea de a asigura hrană populației este cea mai importantă funcție a agriculturii. Acest rol important al agriculturii a fost întotdeauna recunoscut în toate societățile. Rolul nutritional al agriculturii include alte funcții, scoase în evidență de analiză ricardiană.

Bunurile obținute din activități agricole sunt bunuri salariale, iar acolo unde există o ofertă mare de produse agricole și prețurile acestor produse agricole sunt mai mici, această permițând atribuirea unor salarii mai mici, rezultând profituri ridicate pentru entitatea economică. Astfel agricultura facilitează acumularea de capital în cadrul sectoarelor non agricole.

Funcția agriculturii amintită mai sus are ca deziderat realizarea și asigurarea în țară noastră a unui consum alimentar similiar celui din țările Europei Occidentale. Omenirea în ansamblul ei se confruntă cu o serie de probleme grave, una dintre ele fiind criză alimentară, nerezolvarea acesteia punând în pericol chiar existența vieții pe pământ.

Alte probleme cu care se confruntă omenirea ar fi degradarea mediului înconjurător, creșterea alarmantă a populației în unele zone ale globului, consumurile mari de energie și materii prime – toate fiind legate indisolubil de agricultură. Pentru soluționarea tuturor acestor probleme se impune dezvoltarea prioritară a agriculturii.

Contribuția agriculturii că ramură a economiei la asigurarea trebuintelor sociale poate fi definită prin noțiunea expresivă: “gradul de securitate alimentară”, noțiune care a apărut în momentul înrăutățirii situației alimentare în lume și a apariției de dificultăți în ceea ce privește aprovizionarea cu materii prime agricole.

Rezolvarea problemei referitoare la garantarea securității alimentare nu se reduce doar la asigurarea din punct de vedere cantitativ a necesarului de hrană, ci se referă și la asigurarea calitativă a acesteia, a asigurării sortimentale a hranei.

În România agenda alimentară se caracterizează la acestă dată printr-o ofertă de produse agricole instabilă, printr-o structură calitativă a consumului produselor agro-alimentare deficitară, mai ales la produsele animale, dar în ultimii ani există dificultăți în asigurarea altor produse, cum ar fi cereale, zahăr, ulei sau cartofi. Prin descentralizarea brutală a sistemului agroalimentar securitatea alimentară a țării noastre a fost afectată în mare măsură și de asemenea nivelul nesatisfăcător al producției agricole precum și modificările structurale din economie, care au un impact negativ față de agricultură.

2. Agricultura este sursă de materii prime agricole a industriilor prelucrătoare (industria alimentară și industria ușoară) participând astfel la satisfacerea nevoilor de bunuri de larg consum. Între aceste industrii și agricultură există o dependență directă, precum și relații de condiționare și influențare reciproc, astfel că nivelul de dezvoltare dar și diversitatea industriilor de prelucrare depind foarte mult de cantitatea și de sortimentul materiilor prime produse în agricultură.

Scăderea producției agricole, precum și micșorarea sortimentului de produse agricole au un efect negativ asupra dezvoltării industriilor prelucrătoare frânând creșterea și dezvoltarea producției în industriile prelucrătoare.

3. Agricultura reprezintă o piață de desfacere importantă pentru bunurile create de agricultură și pentru bunurile industriale de folosință îndelungată, care duc la o îmbunătățire a condițiilor de viață a populației din mediul rural.

În cadrul procesului de modernizare a agriculturii, precum și de modernizare a bazei tehnico-materiale, este nevoie de o aprovizionare continuă cu mijloace de producție: mașini agricole și utilaje agricole, tractoare, echipamente, îngrășăminte chimice și naturale, erbicide, insecticide și fungicide, diverse materii și materiale. De asemenea odată cu creșterea nivelului de trăi al populației din spațial rural crește cererea de bunuri de larg consum de proveniență industrială (aparate electrocasnice și piese de mobilier).

În felul acesta agricultura reprezintă o importantă piață de desfacere, atât pentru produsele necesare efectiv în procesul producției agricole cât și pentru produsele necesare populației ocupată în agricultură, stimulând în acest fel producția industrială și creșterea economică.

4. Agricultura contribuie prin sistemul de impozite și taxe la creșterea veniturilor la bugetul de stat. În perioada comunismului o mică parte din încasări se folosea în agricultură, mare parte fiind transferată către industrie, completând Fondul central de investiții al statului. Acest fond era redistribuit în funcție de nevoile economiei naționale, însă în perioada de industrializare a agriculturii, acest flux al acumulărilor se inversează.

5. Agricultura are și o funcție socială importantă pentru creșterea economică a restului ramurilor economiei naționale, fiind furnizoare de materii prime și forță de muncă. Cu toate că în țară noastră au avut loc mutații în structura populației ocupate pe ramuri de activitate, alături de industrie contribuie la asigurarea resurselor umane pentru prestările de servicii din mediul urban și rural.

6. Prin creșterea producțiilor din agricultură se crează surplusuri de producție care sunt destinate exportului, în acest fel agricultura reprezentând o sursă de valută. Prin această funcție agricultura a avut rol important la importul de mașini și utilaje agricole și de asemenea la importul de materii prime necesare industriei. Agriculturia și industria alimentară au avut mare contribuție la echilibrarea balanței de plăti externe a României.

În ultimii ani în țara noastră exporturile de produse agricole au înregistrat o tendință de scădere, în acest fel înregistrându-se și o scădere a unor resurse suplimentare de valută necesare dezvoltării țării.

Prin creșterea producției agricole din țară noastră va fi posibil că agricultură să contribuie într-o mai mare măsură la dezvoltarea comerțului exterior al țării noastre în condiții de competitivitate și de eficientă sporită, dar va fi posibilă numai după asigurarea integrală a necesarului de consum alimentar al populației proprii.

7. Agricultură îndeplinește de asemenea o importantă funcție ecologică având în vedere accentuarea tendințelor tot mai mari de poluare a mediului înconjurător, în acest fel agricultură contribuind la refacerea și întreținerea mediului înconjurător.

Pentru a se putea înfăptui acest deziderat de protejare a mediului înconjurător în dezvoltarea agriculturii este necesar că măsurile luate să fie îndreptate spre creșterea contribuției pozitive a agriculturii în raport cu mediul înconjurător, este imperios necesară reducerea poluării produse de activitățile din agricultură asupra mediului înconjurător, adoptarea unor politici agricole care să aibă la baza protejarea mediului înconjurător.

Această funcție fundamentală a agriculturii, rareori era inclusă în cadrul strategiilor de dezvoltare a sectorului agricol, dar odată cu creșterea gradului de poluare, cu extinderea deșertificării zonelor rurale prin lăsarea în paragină a numeroase terenuri agricole această funcție a agriculturii capătă un rol strategic în dezvoltarea economiei naționale.

În aceste condiții se va impune practicarea unei agriculturi bazate pe conservarea resurselor naturale, pe găsirea unor cai de reconciliere între rentabilitate și agricultura ecologică în detrimentul agriculturii de tip industrializat, definită că mare consumatoare de energie, de humus și apă, de substanțe chimice utilizate că îngrășământ sau în tratarea bolilor și dăunătorilor, aceasta fiind o modalitate de a proteja natura și de a asigura sustenabilitatea.

Noțiunea de “sustenabilitate” (durabilitate) mai mult decât în sensul strict al conservării și protecției resurselor, va trebui extinsă și asupra densității populației legate direct și indirect de activitatea agricolă.

În momentul de față când agricultură este supusă la numeroase dificultăți, când conștiința colectivă recunoaște caracterul vital al funcțiilor agriculturii, revendicările expuse de populația implicate în activitățile agricole cum ar fi obținerea de venituri decente, oprirea unor falimente ale entităților agricole precum și speranța de stabilirea a unui nou raport de forțe, față de puterea publică și de societate se justifică că fiind absolut normale.

8. În ansamblul ei agricultură contribuie nemijlocit la crearea, sporirea și împrospătarea periodică cu produse agricole a rezervelor de stat care sunt absolut necesare pentru situații neprevăzute care pot să apară în orice societate.

Agricultura sub influența reglementărilor Uniunii Europene

Discuțiile între UE și România, respectiv Bulgaria în ceea ce privește capitolul 7 referitor la agricultură s-au încheiat în luna iunie 2004, cele două țări primind practic același acord că și statele noi care au aderat în anul 2004, respectiv Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Negocierile pentru aderare prevedeau o perioada de introducere eșalonată a plăților directe PAC, precum și posibilitatea creșterii plăților UE cu fonduri suplimentare și de asemenea opțiunea pentru schemă de plăti unice pe suprafață (SPUS). România a negociat în termeni favorabili pentru cotele sale și primele alocate la ovine, lapte, etc.

În condițiile acordului, realizat în cadrul negocierilor pentru aderare, punerea în practică a Politicii Agricole Comune (PAC), în România impune o serie de decizii strategice importante, care trebuiesc analizate și luate de către guvern.

Aceste decizii strategice impun alegerea unei scheme de plăti pentru măsurile de susținere directă a veniturilor, posibilă suplimentare a plăților pe suprafață, a modalităților de plata, transferuri între alocările bugetare, precum și definiția criteriilor de eligibilitate.

Este necesar să înțelegem repercursiunile generale ale unor asemenea schimbări semnificative ale politicii, atât în ce privește veniturile fermierilor, veniturile reale ale consumatorilor, precum și pentru balanță bugetului statului în România.

O agricultură durabilă trebuie să se axeze pe preferințele consumatorilor iar producția agricolă să vină în întâmpinarea nevoilor economice, sociale și ecologice ale acestora. Măsurile luate pentru protejarea mediului trebuie să imbinene legislația existența în domeniul mediului cu obiectivele generale ale politicii europene privind protecția mediul înconjurător și cele ale Politicii Agricole Comune. Aceste măsuri se referă la protecția mediului din punctul de vedere al activităților care se desfășoară în agricultură.

În condițiile în care mediul înconjurător la ora actuală este tot mai expus pericolelor produse de poluare, măsurile de protecție a mediului sunt absolut obligatorii în toate programele de dezvoltare rurală și au la baza angajamentele voluntare și în constinta de cauza ale agricultorilor care tind către o agricultură „verde”.

Astfel, se pune un tot mai mare accent pe dimensiunea ecologică, această nemaifiind doar „valoarea adăugată a unui produs”, ea devenind o parte importantă în dezvoltarea agriculturii, a dezvoltării spațiului rural și implicit a calității vieții socio-profesionale a fermierilor.

Prin Programul de Dezvoltare Rurală (PNDR) sunt stabilite ajutoare financiare care se acordă fermierilor care folosesc metode de protecție a mediului și de menținere a peisajului. Aceste ajutoare sunt stabilite în funcție de obiectivele de dezvoltare dintr-o anumită regiune sau zona, de problemele de mediu precum și cele naturale cu care se confruntă zona respective se de asemenea și în funcție de tipul exploatatiei agricole.

Pentru a putea beneficia de astfel de ajutoare fermierii trebuie să fie înregistrați, în fiecare an pentru care solicită ajutorul specific, la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin Direcțiile Agricole și de Dezvoltare Rurală, să facă dovadă că sunt înregistrați că producători în agricultură ecologică, să se afle în perioada de conversie, să aibă încheiat un contract cu un organism de inspecție acreditat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și să se mențină în sistemul de agricultură ecologică pe o durata de minim 5 ani.

În afară acestor condiții generale de eligibilitate menționate anterior, în funcție de domeniul de certificare, beneficiarii mai trebuie să îndeplinească și o serie de condiții specifice de eligibilitate, cum ar fi pentru sectorul vegetal suprafață minimă de 0,30 ha ocupate cu culturi anuale, perene sau pășuni și fânețe permanente, iar pentru sectorul zootehnic să dețină un certificat de confirmare a conversiei, în care să fie menționat statutul exploatatiei aflată în conversie anul 1 și numărul de animale deținut, emis fermierului de către organismul de inspecție și certificare cu care fermierul a încheiat contractual.

Organismul de inspecție și certificare are obligația de a verifică permanent capacitatea fermierilor de a aplică metodele ecologice de producție. Inspecțiile se vor desfășura în toate stadiile procesului de producție, inclusive în perioada de stocare, procesare, ambalare și etichetare a produselor (Regulamentul nr. 1804/1999).

Pentru exploatațiile agricole aflate în zone cu constrângeri naturale sau constrângeri specifice fermierilor li se acordă ajutoare compensatorii pentru continuarea activității agricole dar folosind metode durabile care să corespundă noilor cerințe privind protejarea mediului înconjurător.

Aceste ajutoare pot înceta în cazul în care fermierii vor folosi substanțe interzise sau substanțe folosite în mod abuziv, sau vor execută lucrări mecanizate acolo unde sunt admise doar lucrări manual pentru a se proteja ecosistemul respectiv. Una din metodele cele mai cunoscute este folosirea îngrășământului organic, în detrimental îngrășămintelor chimice și efecuarea cositului manual în locul celui mechanic.

Agricultură ecologică a cunoscut o importantă dezvoltare în ultimii ani în interiorul Uniunii Europene, fiind unul din sectoarele cele mai dinamice din ultimii ani, o alternativă viabilă a abordărilor tradiționale din agricultură.

Din anul 1992 când au fost introduce primelor măsuri în acest sens, zeci de mii de fermieri au trecut lapracticarea agriculturii ecologice, fiind încurajați de creșterea continuă a cererii de produse organice.

Acest tip de agricultură, respectiv agricultură ecologică (reglementată prin Regulamentul nr. 2092/91) favorizează reînnoirea și reciclarea resurselor și reîntoarcerea în pământ a substanțelor nutritive rezultate din deșeuri. În ceea ce privește precticarea agriculturii ecologice în sectorul zootehnic, se impune creșterea animalelor în mediul natural și folosirea de furaje care provin din culture ecologice, naturale.

Acești fermieri ajută astfel la menținerea ecosistemului nealterat contribuind în acest fel și la reducerea poluării. În acest caz folosirea produselor având în compoziție organisme modificate genetic (OMG) sunt total interzise. Agricultură ecologică este promovată prin ajutoare acordate fermierilor pentru lucrări de investiții în producția primară, în procesarea și marketingul acestora.

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE

Momente importante în istoria Politicii Agricole Comune

Istoricul PAC începe cu semnarea Tratatului de la Roma referitor la crearea Comunității Economice Europene. Acest tratat a fost semnat de Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în Tratatul de la Roma, modificat ulterior de Tratatul de la Amsterdam.

Obiectivele politicii agricole comune cuprind:

Creșterea productivității în sectorul agricol prin promovarea progresului tehnic, dezvoltarea rațională a producției și utilizarea cât mai optimă a factorilor de producție existenți

Asigurarea unui nivel de trai cât mai echitabil pentru populația din mediul rural ocupată în agricultură, prin creșterea veniturilor lucrătorilor agricoli

Stabilizarea piețelor agricole

Asigurarea siguranței aprovizionărilor cu produse agricole

Asigurarea unor prețuri rezonabile.

Tratatul de la Roma nu explica modul în care aveau să fie realizate obiectivele politicii agricole comune. De aceea, în 1958, miniștrii agriculturii s-au întâlnit pentru a cădea la înțelegere asupra modului de transpunere a politicii agricole comune în practică. Atunci s-au stabilit principiile ce aveau să guverneze Politica Agricolă Comună:

Principiul pieței unice care presupunea că în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole vor circula fără restricții

Principiul preferinței comunitare care presupunea că este favorizat consumul produselor din Uniunea Europeană, prin impunerea unor prețuri mai mari la produsele din import

Principiul solidarității financiare care presupunea că măsurile comune vor fi finanțate din bugetul comun.

Odată stabilite aceste principii, Comisiei Europene i-a revenit responsabilitatea de a prezenta în detaliu măsurile ce vor fi luate în cadrul politicii agricole comune. Mecanismul consta într-o protejare a veniturilor producătorilor prin prețuri și printr-un nivel crescut al protecției vamale față de concurența externă. Întrucât prețurile interne erau peste cele mondiale, exporturile urmau să fie încurajate prin subvenții.

Măsurile politicii agricole comune aveau să fie finanțate din bugetul comun. Piața agricolă devenea o construcție solidă, cu evoluție independentă de tendințele piețelor internaționale. Propunerile Comisiei Europene au fost acceptate de Consiliul Europei, astfel încât Politica Agricolă Comună a intrat în vigoare în 1962.

În primă fază, produsele ce au beneficiat de măsuri de unificare a prețurilor lor au fost cerealele, urmate de lactate, carnea de vită, zahăr și plante oleaginoase. Pentru alte produse s-au luat măsuri de creare a pieței unice, fără a unifica prețurile. Treptat, măsurile politicii agricole comune s-au extins și asupra altor produse, astfel încât în prezent 90% din producția agricolă a Uniunii este reglementată prin măsuri comune.

Aplicarea acestor măsuri a determinat efecte secundare. Prețurile mari garantate au încurajat creșterea producției, care s-a transformat în supraproducție, antrenând creșterea cheltuielilor agricole. Politica Agricolă Comună și-a păstrat caracteristicile până în anii 80. Cea mai importantă schimbare a fost introducerea cotelor de producție, ce limitau dreptul producătorilor agricoli la veniturile garantate în funcție de un anumit nivel considerat maxim al producției. Cote s-au introdus în primă fază doar la cereale, lactate și zahăr.

Momentul ce a dus la schimbarea radicală în arhitectura Politicii Agricole Comune a fost anul 1992, când Consiliul Europei a aprobat un pachet de măsuri reformative. Motivele au fost interne, determinate de cheltuieli mari și supraproducție, și externe, în direcția reducerii intervenționismului agricol.

Elementul central al reformei a fost reducerea prețurilor la produsele care generau surplusuri (cereale, carne de vită), însoțită de acordarea unor sume care să compenseze pierderea suferită de fermieri. Plățile compensatorii au fost stabilite pe hectar pentru culturi și pe cap pentru bovine.

Reforma a abordat și unele aspecte structurale cum ar fi acordarea de stimulente pentru utilizarea în scop neagricol a producției, scheme de pensionare anticipată pentru agricultori, stimulente pentru protejarea mediului.

Efectele reformei au fost încurajatoare, fiind urmată de o reformă și în anul 1999. Șablonul urmat de reforma din 1999 a fost în același și se urmărea reducerea prețului cerealelor, produselor lactate și a cărnii de vită, odată cu creșterea plăților compensatorii.

Reforma aduce acordarea unei importanțe crescute componentei structurale a politicii agricole comune și gruparea măsurilor ce vizează calitatea produselor, grija pentru mediu, dezvoltarea zonelor rurale sub umbrela politicii de dezvoltare rurală, al doilea pilon al Politicii Agricole Comune.

Prezentarea Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene

În Uniunea Europeană, Politica Agricolă Comună (prescurtată PAC) este una din primele politici comunitare, creată cu obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunității. PAC reprezintă ”un set de reguli și mecanisme care reglementează producerea, procesarea și comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană și care acordă o atenție crescândă dezvoltării rurale”. PAC s-a dezvoltat pe baza principiilor pieței unice, preferinței comunitare și solidarității financiare.

Politica agricolă comuna a UE servește mai multor scopuri:

îi ajută pe agricultori să producă alimente în cantități suficiente pentru toată Europa

garantează că alimentele sunt sigure

îi protejează pe agricultori împotriva volatilității excesive a prețurilor și a crizelor de pe piață

îi ajută pe agricultori să investească în dezvoltarea și modernizarea fermelor

susține comunitățile rurale viabile, cu economii diversificate

creează și menține locurile de muncă din industria alimentară și din agricultură

protejează mediul și bunăstarea animalelor.

Politica agricolă comună este structurata pe doi piloni. Cel dintai pilon are la baza organizațiile comune de piață si cuprinde măsuri comune care reglementeaza funcționarea piețelor integrate de produse agricole. Al doilea pilon are la baza dezvoltarea rurala si cuprinde măsurile structurale, cele care vizeaza dezvoltarea zonelor rurale in mod armonios, din punct de vedere social, privind diversitatea activităților, calitatea produselor, precum si protejarea mediului inconjurator.

Pilonul 1: Organizațiile comune de piață

În vederea realizării obiectivelor Politicii Agricole Comune și în spiritul principiilor s-a construit un sistem de reguli și mecanisme ce reglementează producția, prelucrarea și comercializarea produselor agricole, reguli grupate sub numele de organizații comune de piață.

Aceste organizații le-au înlocuit pe cele naționale pentru produsele sau sectoarele ce cad sub incidența Politicii Agricole Comune. În scopul implementării măsurilor de reglementare se află la dispoziția Comunității Europeane instrumente importante cum sunt prețurile, intervențiile statului pe piață, ajutoarele financiare acordate, cotele de producție și protecția vamală.

Prețurile

Mecanismul de funcționare a piețelor agricole în UE este bazat pe un sistem de reglementare a prețurilor de comercializare. Astfel, se stabilesc anual trei niveluri de preț pentru produsele ce intră sub incidența Politicii Agricole Comune: prețul indicativ, prețul de intervenție și prețul prag.

Prețul indicativ este prețul recomandat pentru comercializarea produselor agricole. Nivelul său este considerat potrivit pentru a asigura un nivel rezonabil al veniturilor producătorilor. În acest spirit, prețurile indicative au fost fixate la niveluri ridicate, fiind ulterior diminuate după refome.

Prețul de intervenție este minimul garantat ce poate fi obținut pentru producția comercializată. Atunci când prețurile unor produse ating nivelul minim Comunitatea intervine prin achiziția urmată de stocarea produsului, nepermițând scăderea prețului sub prețul de intervenție și asigurând garanția unor venituri minime.

Inițial, nivelul prețului de intervenție era superior celui de pe piața mondială. Măsura venea în sprijinul asigurării unui nivel de trai considerat echitabil pentru populația din mediul rural ocupată în agricultură. Prețurile mari constituiau un stimulent pentru creșterea producției, așa că s-a ajuns la situații de supraproducție.

Prin reforme prețul a fost adus la nivelul piaței mondiale, mai ales pentru produsele generatoare de surplusuri, concomitent cu acordarea de ajutoare financiare care să compenseze pierderile fermierilor.

În cazul cerealelor nivelul prețului crește lunar pentru a acoperi cheltuielile cauzate de stocarea producției în perioada de recoltare și comercializare. Creșterea prețului are rolul de a ajuta la evitarea situațiilor de plasare a întregii recolte pe piață, astfel că fermierii sunt încurajați să comercializeze producția treptat.

Prețul prag este prețul sub care importurile nu pot pătrunde în Uniunea Europeană. După adăugarea cheltuielilor de transport și comercializare prețul la consumator al produselor trebuie să fie mai mare decât prețurile interne. Nivelul prețului se calculează prin aplicarea taxelor vamale datorate la prețul mondial. În primă fază taxele vamale au fost variabile, oscilând în funcție de variațiile prețului mondial.

Intervenția pe piață

Când prețurile de piață ating niveluri mici, apropiate de cele stabilite prin prețurile de intervenție, agenții autorizate în acest sens cumpără și stochează produsele pentru a restabili nivelul prețului. Este încurajată stocarea de către producători, prin acordarea sprijinului financiar. Produsele stocate sunt revândute când se restabilește echilibrul, exportate pe piețele internaționale sau distruse dacă s-au alterat.

Intervenția se aplicat la cereale, lactate sau zahăr. Măsura a determinat cheltuieli bugetare însemnate în plan intern și tensiuni comerciale în plan extern. Tendința este de a diminua rolul intervenției statului în mecanismul de funcționare a Politicii Agricole Comune.

Ajutoarele financiare

Categoria ajutoarelor de tip financiar cuprinde:

plățile directe și alte forme de ajutoare financiare

refinanțările la export.

Plățile directe cuprind ajutoare pentru producția agricolă și plăți de tip compensator. Subvențiile sunt aplicate produselor al căror consum ar fi descurajat de stabilirea unui preț prea ridicat, obținut ca urmare a impunerii unui nivel crescut al protecției vamale. Plățile directe se calculează pe unitatea de produs, pe suprafață sau pe cap în cazul animalelor.

Rolul lor este dublu:

prețul este menținut la un nivel rezonabil

veniturile producătorilor rămân ridicate.

Ajutoarele financiare se acordă pentru: semințe oleaginoase, carne de oaie și tutun. În această categorie se încadrează plățile ce au ca scop influențarea unor comportamente ale producătorilor (prime pentru calitate la grâu, prime pentru sacrificare, etc.), precum și plăți pentru procesare (pentru uscarea cerealelor și semințelor sau pentru procesarea fructelor și legumelor).

Plățile compensatorii au fost introduse pentru a compensa pierderile suferite în urma scăderii prețurilor de intervenție. Plățile compensatorii sunt acordate sub forma unei sume anuale fixe la hectar sau pe cap. Plățile la hectar se calculează pe baza evidenței producției obținute în perioada de referință. Acestea nu sunt identice de la o țară la alta și nici de la o regiune la alta.

Consiliul Europei stabilește un cuantum al subvenției, universal valabil, pentru toate statele membre, dar subvenția la hectar acordată se calculează luând în considerare producția specifică fiecărei regiuni, conform datelor statistice din perioada 1986-1991. Fermierii trebuie să îndeplinească anumite cerințe pentru a putea beneficia de plățile compensatorii.

Prima condiție urmărește respectarea standardelor de mediu stabilite de către fiecare stat în parte. Dacă se constată neconformarea cu standardele de mediu și ocupare, statele pot reduce cuantumul ajutoarelor directe.

A doua condiție este înghețarea terenurilor, stabilită la minim 10% din totalul suprafeței terenurilor ce au destinație arabilă. Măsura se referă la prevenirea situațiilor de supraproducție dar și la protejarea mediului înconjurător.

Produsele pentru care Uniunea Europeană acordă plăți directe sunt: culturile arabile, cartofii pentru amidon, inul, uleiul de măsline, leguminoasele, cânepa, viermii de mătase, bananele, stafidele, tutunul, orezul, carnea de vită, produsele lactate, carnea de oaie și cea de capră.

Sistemul plăților directe spre deosebire de subvenția prin preț are unele avantaje:

crește gradul de transparență. Deoarece în sistemul ce susține veniturile prin preț, cumpărătorii plătesc fără să știe ce procent din preț subvenționează agricultura țării, în sistemul plăților directe, o parte din efortul pentru subvenționare a trecut de la consumatori la contribuabili, prin sistemul fiscal.

sistemul plăților directe avantajează producătorii. În sistemul ce susține agricultura prin preț, subvențiile agricole merg la intermediari. Producătorii sunt susținuți indirect prin garantarea prețului de intervenție ce asigură stabilitatea veniturilor.

sunt diminuate stimulentele de supraproducție prin nivelul redus al prețului care ar putea fi obținut și prin decuplarea plăților directe de volumul producției.

prin mutarea centrului de greutate dinspre piețe spre producători al pârghiilor subvenționiste se așteaptă ca fermierii mai mici să beneficieze proporțional cu cei mari de subvenții.

Alte ajutoare financiare. Producătorii agricoli pot primi diverse ajutoare financiare, acordate din bugetul comun sau individual de către statele membre, cu respectarea condițiilor stabilite de Comunitatea Europeană.

Ajutoarele financiare suplimentare se acordă:

când are loc o scădere a veniturilor, spre exemplu în cazul unor calamități

pentru înghețarea voluntară a terenurilor agricole sau pentru conferirea destinații noi

asociațiilor ce doresc să implementeze măsuri de îmbunătățire a calității produselor

statele membre pot alege să acorde ajutoare fermelor mici ce nu beneficiază egal cu fermele mari de sprijinul comunitar.

Refinanțările la export. Datorită nivelului ridicat al prețurilor produselor agricole pe piața internă, producătorilor le lipsește motivația de a exporta, fiind siguri că prin plasarea produsului agricol pe piața Uniunii Europene nu vor putea obține un preț mai mic față de prețul de intervenție, care este superior prețului mondial.

Exporturile către alte țări sunt încurajate prin acordarea unor sume calculate ca diferență între prețul indicativ și prețul mai mic, obținut pe piața internațională. Măsura este importantă în cazul produselor pentru care Uniunea Europeană se confruntă cu surplusuri.

Cotele de producție

Datorita diverselor stimulente financiare care sunt acordate producătorilor agricoli, și indeosebi susținerea prin preț, aceștia sunt determinati să producă cat mai mult pentru a obtine un câștig cat mai mare. Costurile pentru finanțarea Politicii Agricole Comune sunt cu atât mai mari, cu cât este mai mare producția obținută. Din aceasta cauza, pentru a preveni și limita pe cat posibil supraproducția, în anii ’80 au fost introduse cote de producție.

Cotele de productie reprezintă ”cantitățile maxime permise pentru producția diverselor produse” (legume, fructe, lapte, zahăr, cartofi pentru productia de amidon, bananele, furajele uscate, uleiul de măsline, inul si cânepa pentru fibre, tutunul).

Cotele respective se stabilesc in fiecare an la nivel comunitar, urmand ca apoi sa se negocieze și se fie repartizate pe țări, iar în continuare pe ferme, la nivel național. Pentru producția obtinuta peste cota stabilita, fermierii pot fi penalizați sau pot beneficia in următorul an agricol de un preț de intervenție mai mic.

Protecția vamală

Pentru realizarea importului de produse agricole la nivelul Uniunii Europene este obligatorie detinerea unei licențe de import – a carei obtinere este condiționată de detinerea unui spatiu pentru depozitarea produselor până cand importatorul poate dovedi că produsele sale sunt in conformitate cu normele sanitare și fitosanitare, și respecta cerințele europene de calitate precum și plata taxelor vamale. Ca urmare a rezultatelor obtinute in urma negocierilor din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului-Runda Uruguay, prelevările variabile la import au luat locul taxelor vamale.

În prezent în Uniunea Europeană funcționează un sistem de impunere unic la import aplicat pentru toate produsele agricole. Astfel, toate produsele agricole ce intră în interiorul spațiului comunitar se supun nivelului de impunere vamală regăsindu-se in tariful vamal comunitar. De asemenea, conform unor angajamente internaționale asumate si de Uniunea Europeană, există contingente tarifare pentru o serie de produse agricole.

Instrumentele prezentate anterior nu sunt aplicate în mod unitar la toate produsele agricole. Regulile si mecanismele grupate sub denumirea de organizații comune de piață constituie combinații ale instrumentelor mentionate, în funcție de trasaturile specifice ale cererii si ofertei pentru fiecare produs in parte. De exemplu, pentru unele produse cum ar fi: carne de pui, ouă, flori, unele fructe si legume, orez, se aplică protecție vamală, fără a se mai stabili prețuri administrate. Pentru unele produse cum ar fi carnea de porc, zahărul, fructele și legumele proaspete, vinul de masă, nu se acorda subvenții producătorilor, fiind susținute numai prin intermediul prețurilor.

2.2.2. Pilonul 2: Dezvoltarea rurală

Componenta de dezvoltare rurală a Politicii Agricole Comune a căpătat o atenție deosebită după elaborarea de către Comisia Europeană a documentului strategic Agenda 2000, moment în care aceasta a devenit al doilea pilon al Politicii Agricole Comune. Sunt două rațiuni care justifică necesitatea unei astfel de abordări:

dată de proporția mare pe care o au suprafețele agricole în suprafața Uniunii Europene

obiectivul de coeziune economică și socială al Uniunii, a cărui realizare ar fi utopică fără acordarea atenției cuvenite dezvoltării zonelor din mediul rural.

Obiectivele principale ale politicii de dezvoltare rurală a Politicii Agricole Comune sunt:

Ameliorarea exploatațiilor

Garantarea calității și siguranței consumului produselor

Asigurarea de venituri stabile și echitabile pentru fermieri

Dezvoltarea de activități complementare generatoare de locuri de muncă, pentru a contracara depopularea zonelor rurale

Protecția mediului si imbunătățirea condițiilor în zonele rurale.

La baza politicilor privind dezvoltare rurală stau urmatoarele principii:

Principiul agriculturii multifuncționale, în sensul interpretării mai ample acordate activităților agricole, spre deosebire de rolul de furnizor de produse agricole

Principiul tratarii multisectoriale și integrate a economiei rurale, prin prisma diversificării activităților precum și a obtinerii de surse de venit suplimentare

Principiul unei flexibilități financiare pentru sprijinirea dezvoltării rurale, avand in vedere descentralizarea deciziei, precum si implicarea partenerilor locali

Principiul transparenței în procesul de elaborare a programelor de dezvoltare rurală, avand la baza simplificarea legislației.

Măsurile luate în scopul dezvoltării rurale sunt de două tipuri. Primele măsuri sunt măsuri însoțitoare (spre exemplu Pensionarea anticipată, Agricultura ecologică și Exploatarea zonelor defavorizate), iar a doua categorie include măsuri de modernizare a exploatațiilor agricole (spre exemplu Investițiile, Instalarea tinerilor fermieri, Conservarea și protejarea pădurilor).

Pensionarea anticipată. Se acordă sprijin pentru fermierii și lucrătorii agricoli de peste 55 de ani ce se retrag din activitatea agricolă înainte de vârsta de pensionare. Sprijinul acordat este condiționat de îndeplinirea unor cerințe de vechime.

Agricultura ecologică. Se acordă sprijin pentru promovarea producției agricole ce are în vedere protejarea mediului și conservarea patrimoniului.
Se acordă fermierilor care timp de minim 5 ani practică metode agro-ecologice.

Exploatarea zonelor defavorizate. Se acordă sprijin pentru fermierii din zone defavorizate sau cu probleme de mediu, în scopul asigurării continuității exploatării terenurilor, standarde de viață echitabile, conservarea peisajului și protejarea mediului. Plățile se acordă în condițiile respectării standardelor de mediu și a metodelor de producție ecologice.

Investiții. Se acordă sprijin pentru investițiile în exploatațiile agricole ce au ca scop eficientizarea și diversificarea producției, îmbunătățirea calității, protejarea mediului, sau îmbunătățirea condițiilor de viață pentru animale. Ajutorul se acordă pentru fermele ce îndeplinesc standardele de igienă, și bunăstare a animalelor. Sprijinul se acordă și pentru ameliorarea prelucrării și comercializării produselor, în vederea creșterii competitivității și valorii adăugate.

Instalarea fermierilor tineri. Se acordă sprijin persoanelor în vârstă de maxim 40 de ani, ce nu au condus anterior o fermă. Ajutorul se acordă sub forma unei prime sau sub forma unei subvenționării a dobânzii unui împrumut bancar. Sunt eligibile fermele ce îndeplinesc standardele de mediu și bunăstare a animalelor.

Conservarea și protejarea pădurilor. Se acordă sprijin persoanelor fizice, asociațiilor și autorităților locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier. Aici se includ activități de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare, prelucrarea și comercializarea de produse forestiere. În cazul împăduririlor, față de ajutorul pentru împădurire, se acordă și unele compensări anuale.

Sprijin pentru alte activități cum ar fi reparcelare, dezvoltarea de servicii în mediul rural, protejarea și renovarea patrimoniului rural, promovarea turismului și meșteșugurilor.

IMPACTUL PNDR 2014 – 2020 ASUPRA AGRICULTURII ROMÂNIEI

Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, România urmează, în ceea ce privește agricultura și dezvoltarea rurală, principiile Politicii Agricole Comune, care reprezintă un set de reguli și măsuri adresate în principal creșterii productivității, garantării unui nivel de viață echitabil populației din agricultură, stabilizarea piețelor, garantarea securității aprovizionărilor, asigurarea consumatorului cu provizii la prețuri raționale.

În România, pentru perioada 2014-2020 sectorul de dezvoltare rurală este sprijinit prin implementarea Programului Național de Dezvoltare Rurală (PNDR). Pornind de la Regulamentul Consiliului Europei privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, a fost creat Planul Național Strategic pentru România, care constituie baza pentru implementarea PNDR 2014-2020. Așadar, PNDR reprezintă instrumentul de accesare a Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurala și a fost elaborat pentru perioada 2014 – 2020.

Programul Național pentru Dezvoltare Rurală a fost elaborat de către Autoritatea de Management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale în conformitate cu Regulamentului Consiliului Europei și Liniile Directoare Strategice Comunitare pentru Dezvoltare Rurală.

În procesul de elaborare al PNDR au fost implicați numeroși actori publici și privati, organizați în grupuri de lucru formate din experți ai Ministerului Agriculturii, ai altor instituții guvernamentale, ai ONG-urilor și asociațiilor profesionale și ai autorităților regionale.

Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014 – 2020 este un program prin intermediul căruia se acordă fonduri nerambursabile finantate de Uniunea Europeană și Guvernul României avand drept scop dezvoltarea economico si socială a comunitatilor apartinand spațiului rural din România.

Investitorii pot beneficia de noile oportunități financiare destinate proiectelor de investiții menite sa asigure dezvoltarea agriculturii dar si a ativitatilor neagricole din zona rurala.

Prin intermediul PNDR 2014‐2020, aproximativ 8 miliarde de euro fonduri europene nerambursabile sunt puse la dispozitia fermierilor, a societăților comerciale, precum și a autorităților publice locale, pentru finantarea investițiilor eficiente și rentabile pentru a ajunge la standarde europene.

Cele mai importante priorități de dezvoltare a zonei rurale pentru perioada 2014‐2020 sunt:

Modernizarea și creșterea viabilității exploatațiilor agricole in vederea consolidarii acestora, a deschiderii către piață și a procesarii produselor agricole;

Încurajarea întineririi fortei de munca ocupata in agricultura prin facilitarea instalării tinerilor fermieri;

Dezvoltarea infrastructurii de bază din spatial rural in vederea atragerii de cat mai multi investitori în zonele rurale pentru crearea de noi locuri de muncă avand drept rezultat dezvoltarea spațiului rural.

Încurajarea diversificării economiei din spatial rural prin crearea și dezvoltarea de IMM-uri în sectoarele nonagricole din spatiul rural;

Dezvoltarea sectorului pomicol, ca un sector cu nevoi aparte, prin intermediul unui subprogram pomicol;

Încurajarea dezvoltării locale în functie de necesitatile zonei prin implicarea comunităților locale prin prisma abordării LEADER. LEADER-ul datorita competenței sale transversale joaca un rol important in îmbunătățirea, calitații vieții in diversificarea economiei din mediul rural, precum și in combaterea sărăciei și a excluderii sociale.

Implementarea tehnică și financiară a Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 este asigurata de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR).

Prezentarea Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020

Rezolvarea multiplelor nevoi ale spațiului rural românesc necesită o abordare complexa și strategică. În contextul noii programări 2014–2020, România trebuie să depună eforturi pentru a acoperi decalajele de dezvoltare economică și socială și pentru a se înscrie în direcția de dezvoltare propusă de UE.

Contextul general economic și social al implementării PNDR este mai complex decât se prevedea înainte de elaborarea acestuia. Având în vedere mediul competitiv în creștere, aspecte precum competitivitatea și economia de scară vor deveni din ce în ce mai critice pentru dezvoltarea rurală și agricultura României.

PNDR 2014-2020 pune accentul pe întărirea competitivității și pe economia de scară, dar ia în considerare și necesitatea de a proteja natura, mediul, resursele naturale, solul, apa, precum și îmbunătățirea calității vieții pentru locuitorii spațiului rural.

Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) este un program de măsuri elaborat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împreuna cu Comunitatea Europeană, măsuri care să ajute la dezvoltarea agriculturii din România. Măsurile prezentate în PNDR, au ca scop dezvoltarea și eficienticizarea agriculturii și trecerea de la o agricultură fărâmițată, nerentabilă, la o agricultură modernă. Prin PNDR se urmărește atragerea de fonduri europene care să ajute la relansarea agriculturii.

PNDR 2014-2020 este programul prin care se acordă fonduri nerambursabile pentru dezvoltarea economico – socială a spațiului rural românesc pentru următorii 6 ani.

Priorități ale PNDR 2014-2020:

Prioritatea 1 Încurajarea transferului de cunoștințe și a inovării în agricultură, în silvicultură și în zonele rurale

Prioritatea 2: Creșterea viabilității exploatațiilor și a competitivității și promovarea tehnologiilor agricole inovatoare și a gestionării durabile a pădurilor

Prioritatea 3: Promovarea organizării lanțului alimentar, prin procesarea și comercializarea produselor provenite din agricultură, a bunăstării animale și gestionării riscurilor în agricultură

Prioritatea 4: Refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor care sunt legate de agricultură și silvicultură

Prioritarea 5: Promovarea eficienței resurselor utilizate și sprijinirea tranziției la o economie cu emisii de carbon reduse și rezistentă la schimbările climatice în sectorul agricol, alimentar și forestier

Prioritatea 6: Promovarea incluziunii sociale, reducerii sărăciei și dezvoltării economice

Toate măsurile de sprijinire a agriculturii cuprinse în PNDR au două caracteristici comune:

solicitantul trebuie să demonstreze că desfășoara o activitate agricolă (fondurile se acordă doar persoanelor ce pot demonstra printr-un proiect că activitatea desfășurată este viabilă și merită să finanțată;

toți solicitanții de fonduri prin măsurile derulate prin PNDR trebuie să fie

autorizați în momentul când vor semna contractele de finantare. Formele de autorizare sunt diferite în funcție de măsura ce se accesează.

Obiectivele PNDR 2014 – 2020

Programul este conceput pentru a sprijini dezvoltarea rurală a României în perioada 2014-2020. PNDR 2014-2020 va sprijini dezvoltarea zonelor rurale prin abordarea următoarelor obiective strategice:

Creșterea viabilității, modernizarea și restructurarea exploatațiilor agricole, în special a celor de dimensiuni mici și mijlocii, întinerirea generației de fermieri, dezvoltarea sectorului de procesare, consolidarea poziției pe piață a producătorilor agricoli

Gestionarea durabilă a resurselor și combaterea schimbărilor climatice

Diversificarea activităților, crearea de noi locuri de muncă, îmbunătățirea infrastructurii și a calității vieții în zonele rurale.

Noul PNDR propune concentrarea intervențiilor pe maximizarea impactului, simplificarea procesului de accesare a fondurilor și soluționarea problematicilor structurale ale exploatațiilor agricole astfel:

Simplificarea procedurilor în stadiul întocmirii documentațiilor

Reducerea timpului de evaluare a proiectelor depuse

Formarea Grupurilor de Acțiune Locală în vederea dezvoltării sustenabile a teritoriilor, orientată pe rezolvarea nevoilor reale ale comunităților.

Prin PNDR 2014-2020 vor fi finantate 14 măsuri de dezvoltare rurală, având o alocare financiară de peste 9 miliarde de euro, dintre care 8 miliarde de euro reprezintă contribuția FEADR și 1,35 miliarde de euro reprezintă contribuția națională, prin Guvernul României.

Obiective PNDR sunt corelate cu obiectivele strategice definite la nivel național, cu Politica Agricolă Comună și cu Strategia Europa 2020. Atingerea acestor obiective va fi asigurată prin considerarea următoarelor șase priorități ale UE stabilite prin Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din FEADR:

Încurajarea transferului de cunoștințe și a inovării în agricultură, silvicultură și în zonele rurale

Creșterea viabilității exploatațiilor și a competitivității agriculturii în toate regiunile și promovarea tehnologiilor agricole inovatoare și a gestionării durabile a pădurilor

Promovarea organizării lanțului alimentar, inclusiv procesarea și comercializarea produselor agricole, a bunăstării animalelor și a gestionării riscurilor în agricultură

Refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor care sunt legate de agricultură și silvicultură

Promovarea utilizării eficiente a resurselor și sprijinirea tranziției la o economie cu emisii de carbon reduse și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic

Promovarea incluziunii sociale, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică a zonelor rurale.

PNDR este finanțat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală și susține dezvoltarea strategică a spațiului rural românesc prin abordarea strategică a următoarelor obiective:

Restructurarea și creșterea viabilității exploatațiilor agricole

Gestionarea durabilă a resurselor și combaterea schimbărilor climatice

Diversificarea activităților, crearea de noi locuri de muncă, îmbunătățirea infrastructurii și a calității vieții în zonele rurale

Pentru atigerea obiectivului strategic 1, prin măsurile finanțate prin PNDR se vor avea in vedere urmatoarele categorii de intervenție:

Înființarea de ferme, extinderea și modernizarea fermelor existente a dotărilor fermelor prin realiarea de clădiri la nivelul fermelor, modernizarea drumurilor de acces existente, investitii in sistemul de irigații, tehnologii noi care au in vedere reducerea poluării precum si producerea de energie din surse regenerabile, construirea de spatii destinate depozitarii productiei agricole, comercializarea și procesarea productiei, inclusiv prin intermediul lanturilor scurte, etc.);

Investiții în procesarea și comercializarea materiilor prime din agricultura, inclusiv investitii in eficiență energetică, depozitarea productiei si marketing, in condiționare si adaptare la standardele comunitare, etc;

Sprijin acordat pentru restructurarea fermelor, îndeosebi a fermelor mici, precum și pentru innoirea generațiilor de fermieri;

Gestionarea riscurilor existente in sectorul agro-alimentar;

Activitățile de consiliere și formare profesionala, care pot fi realizate si cu ajutorul grupurilor de producători.

Pentru atingerea celui de-al doilea obiectiv strategic , prin măsurile finanțate prin PNDR se vor avea in vedere urmatoarele categorii de intervenție:

Acțiuni pentru împădurirea terenurilor neagricole și chiar agricole și infiintarea de perdele forestiere pe aceste terenuri;

Acordarea de plăți compensatorii pentru fermierii care își asumă fara constrangeri angajamente de agro-mediu;

Acordarea de plăți compensatorii pentru pierderile de productii pentru acei fermieri care se isi iau angajamentul în mod voluntar ca vor folosi practici și metode adecvate unei agriculturi ecologice;

Acordarea de plăți compensatorii acelor fermieri care isi desfasoara in continuare activitatea în zonele care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu altfel de constrangeri specifice.

Pentru atingerea celui de-al doilea obiectiv strategic , prin măsurile finanțate prin PNDR se vor avea in vedere urmatoarele categorii de intervenție:

Sprijin acordat pentru microîntreprinderile și întreprinderile mici din mediul rural pentru realizarea de investiții non-agricole în zonele rurale;

Îmbunătățirea infrastructurii locale, drumuri comunale, reteaua de alimentare cu apă, sistemul canalizare, precum si a infrastructurii educaționale, sociale si medicale prin modernizarea cabinetelor medicale individuale si a celor veterinare existente;

Sprijin acordat pentru elaborarea de strategii de dezvoltare la nivel local, care realizeaza o abordare integrata pentru dezvoltarea locală;

Programul respectă obiectivele de mediu și de sprijinire a producției și comercializării. Totuși, trebuie să se intensifice eforturile legate de îmbunătățirea capitalului uman, îmbunătățirea administrării exploatațiilor și promovarea potențialului endogen al teritoriului.

Programarea PNDR stabilește într-o manieră adecvată sinergia dintre axele și măsuri sale, dar implementarea Programului pe etape nu a permis să se profite în totalitate de acestea. Programarea PNDR stabilește clar necesitatea contribuției acestei măsuri la succesul celorlalte măsuri ale axei.

Nivelul scăzut al eficacității și al eficienței provin în parte din lipsa experienței pe care au au în special, beneficiarii Programului în implementarea PAC. Se pleacă de la structuri agricole care nu sunt adaptate implementării PAC și de la o industrie agro-alimentară dezavantajată în comparație cu alte țări europene care creează un dezavantaj cert în obiectivul de asigurare a eficienței și eficacității implementării.

Realizarea obiectivelor Programului este limitată de gradul redus de implementare al măsurilor sale. Stabilirea obiectivelor estimate de realizare și rezultat s-a realizat pe baza datelor statistice disponibile care sunt insuficiente sau care nu sunt actualizate la nivelul unui Program cu o asemenea amploare. Procedurile aferente achizițiilor publice frânează eficacitatea execuției Programului. Este vorba de măsurile de investiții publice care au întârzieri în implementarea proiectelor datorate dificultății derulării procedurilor de achiziții publice, iar pe de altă parte de măsurile de asistență tehnică, formare și consiliere, care au de asemenea, probleme în implementare.

Măsura de creare a infrastructurii de bază, prioritară față de celelalte, va contribui în mod direct la creșterea ofertei de servicii de bază pentru populație. Crearea de micro-întreprinderi în mediul rural reprezintă o importantă oportunitate de a desfășura activități economice alternative celor agricole. Impactul său asupra diversificării economice a fost moderat. Potențialul de creare de locuri de muncă înregistrat este ridicat însă datele obținute cuantifică doar locurile de muncă propuse nu și cele create.

BIBLIOGRAFIE

Chiriac, Constantin, Agricultură și horticultură, Editura Lumen, Iași, 2007.Toader, Maria; Roman, Gheorghe Valentin; Agricultură generală. Partea I, Editura Universitară, București, 2011.

Peterescu-Mag R.M., Politica Agricolă Comună: trecut, prezent și viitor, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2007.

Programul Național de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2014 – 2020, disponibil online la: http://madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/2016/PNDR-2014-2020-versiunea-aprobata-09-februarie-2016.pdf

Salomia O.M., Politica Agricolă Comună din perspectiva recentelor propuneri de reformă și a negocierilor derulate în cadrul OMC, Editura Lumen, București, 2005.

Toderiță A., Ghinea C., Luca L., Cum valorifica România reforma Politicii Agricole Comune: Comentarii asupra PNDR 2014-2020, Centrul Român de Politici Europene, București, 2014.

Zahiu, Letiția; Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune, Editura Ceres, bucurești, 2006.

Zahiu, Letiția; Toma, Elena; Dachin, Anca; Alexandri, Cecilia; Agricultura în economia României, Editura Ceres, București. 2010.

http://www.afir.info/

www.pndr.ro