Agricultura Romaniei Si Impactul Extinderii Uniunii Europene Asupra Acesteia

AGRICULTURA ROMÂNIEI ȘI IMPACTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE ASUPRA ACESTEIA

CUPRINS

Cap.I. Agricultura României între anii 1864 și 1989 ………………………..…… 2

Cap.II. Extinderea Uniunii Europene – integrarea noilor state membre ……..……. 8

Cap.III. Politicile agricole românești în perioada preaderării la UE ……….……. 15

Cap.IV. Negocierile de aderare la Uniunea Europeană – agricultura ……….…… 26

4.1. Liniile generale ale politicii agricole asumate de Guvernul României … 26

4.2. Implementarea acquis-ului comunitar în România …………….……… 27

Cap.V. Efecte ale alinierii agriculturii României la PAC ………..………………. 31

Concluzii ……………………..……………………………………..…………….. 35

Bibliografie …………………………………………………………..…………… 41

Pentru a înțelege mai bine și a formula răspunsuri la problemele cu care se confruntă agricultura noastră în contextul aderării României la UE, nu este lipsită de interes o scurtă incursiune în istoria economiei românești, a agriculturii îndeosebi.

Cap. 1. Agricultura României între anii 1864 și 1989

O scurtă analiză a evoluției relațiilor agrare din perioada 1864-1945 ne permite să evidențiem caracteristici ale agriculturii din acea perioadă, unele dintre acestea, între care fărâmițarea excesivă a proprietății funciare, slaba dotare tehnică, insuficiența și, nu rareori, lipsa mijloacelor financiare în cazul micilor proprietari, observându-se și în zilele noastre.

Prin Legea rurală de la 1864 au fost împroprietăriți țăranii clăcași și desființate obligațiile acestora față de boieri – claca, podvezile ș.a., concomitent cu stabilirea despăgubirilor, ce urmau a fi plătite boierilor de către împroprietăriți în decurs de 15 ani. Au fost împroprietăriți 408.119 clăcași, 48.342 „însurăței”, iar 59.721 neclăcași au primit în stăpânire locurile lor din vatra satului, cu un total de aproximativ 2 milioane hectare. Ca urmare, în medie reveneau circa 3,9 ha pe familie. Legea interzicea înstrăinarea, prin vânzare sau ipotecare, timp de 30 de ani, a suprafețelor de pământ primite în urma aplicării legii menționate.

Legea respectivă a instituit proprietatea funciară modernă, proprietatea particulară ca bază a gospodăriei micului producător, dar aceasta nu s-a putut afirma ca o gospodărie autonomă, viabilă, cu randament corespunzător. „Marele proprietar era în economia noastră rurală, organizatorul tehnic, șeful conducerii economice, reprezentantul politic al intereselor agrare și posesorul capitalului circulant", scria, în 1929, M. Șerban. Iar Ion I.C. Brătianu descria, în 1914, starea agriculturii ca fiind foarte gravă și, între problemele acesteia menționa: „regimul micii proprietăți, îndrumarea tehnicii agricole a țărănimii, educația de orice fel a acestei țărănimi, instrucția rurală, organizația de credit, dezvoltarea spiritului de economie, în mijlocul și alături de toate aceste preocupări se ridică și chestiunea repartițiunii proprietății, adică a distribuirii solului, în mica și marea proprietate”.

Unii cercetători ai problemei agrare considerau că, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, problema țărănească este de fapt un rezultat al modului în care s-a pus în practică Legea rurală de la 1864, care „s-a dovedit incompletă, sistemul de învoieli agricole a restabilit o iobăgie nouă, mai aspră și mai neagră decât ea fusese vreodată în țările române”, cum scria N. Basilescu. Iar C. Dobrogreanu-Gherea, caracteriza starea agriculturii ca o stare de neoibăgie, alcătuită din următorii termeni: „1. Raporturi de producție în bună parte iobăgiste, feudale; 2. O stare de drept liberală-burgheză, prefăcută în iluzie și minciună, lăsând pe țăran la discreția stăpânului; 3. O legislație tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor țărănești și reglementează raporturile dintre stăpâni și muncitori, raporturile izvorâte din cei doi termeni de mai sus; 4. Insuficiența pământului așa-zisului mic proprietar țăran pentru munca și întreținerea familiei sale, fapt care-l silește să devină vasal al marii proprietăți”. Ca urmare, împroprietăriții se aflau în imposibilitatea de a trăi din munca pământului lor și erau nevoiți să lucreze și marile moșii. Se poate aprecia că, prin reforma agrară, țăranul era liber de drept; dar libertatea lui economică nu și-o căpătase încă. De aici, cerința unei noi reforme agrare, subliniată în nenumărate rânduri de către cei preocupați de soarta țărănimii. Unul dintre aceștia a fost Spiru Haret, a cărui operă cuprinde unul dintre cele mai democratice programe de îmbunătățire a stării țărănimii. Între măsurile propuse de acesta, se numără:

a) asigurarea unei administrații bune și oneste; b) să li se asigure stăpânirea efectivă a pământului;

c) măsuri care să combată posibilitatea de fracționare a proprietății țărănești;

d) înlesnirea țăranilor de a deveni proprietari, și în aceeași măsură de a lua pământ în arendă;

e) măsuri de asigurare împotriva catastrofelor naturale; f) să se pună frâu alcoolismului.

Răscoala din 1907 a reprezentat un moment de cotitură în abordarea problemei agrare de către guvernanții timpului. Între cauzele răscoalei menționate se numără, înainte de toate, cele economice, întrucât lotul primit de țărani în urma aplicării Legii rurale din 1864 a fost insuficient, și, ca urmare, ei, pentru a-și satisface trebuințele, sunt nevoiți să ia pământ în arendă de la marii proprietari, în condiții adesea împovărătoare. În vederea îmbunătățirii stării țăranilor a fost înființată, în 1908 Casa Rurală, pentru a înlesni țăranilor luarea de pământ în arendă sau cumpărarea acestuia, a ușura obținerea de către ei a creditului, toate acestea cu scopul consolidării și formării chiar a gospodăriilor țărănești.

În anul 1913 se afirmă cu insistență de către oficialitățile timpului dorința și necesitatea înfăptuirea unei noi reforme agrare, dar realizarea acesteia a fost amânată din cauza izbucnirii războiului. Reforma agrară din 1917 – 1921 a avut ca principiu călăuzitor exproprierea pământului cultivabil al marilor proprietari și formarea micilor proprietăți țărănești. Promotorul acestei reforme, Ion I.C. Brătianu, susținut de Regele Ferdinand, a propus, în 1917, modificarea unor articole din Constituție care să permită exproprierea, „pentru cauză de utilitate națională”, a terenurilor cultivabile ale Domeniilor Coroanei, Casei Rurale și ale tuturor persoanelor morale, publice sau private, fundațiilor, ale proprietarilor străini sau absenteiștilor, obținându-se astfel 2 milioane ha. teren cultivabil expropriat din proprietatea rurală particulară și disponibil pentru împroprietărire. Proiectul de modificare a Constituției a fost votat de Adunarea Constituantă și promulgat în iunie 1917.

A urmat o perioadă în care atenția oficialităților a fost îndreptată către repetatele mișcări politice interne și internaționale. Abia la 15 decembrie 1918 Regele Ferdinand semnează decretul lege referitor la înfăptuirea reformei agrare. Conform acestui decret, reforma urma să se înfăptuiască în doi pași: primul, prin care suprafețele expropriate urmau a trece în exploatarea unor obști sătești, iar al doilea prin care aceste terenuri urmau să fie vândute țăranilor potrivit unei legi ce urma a fi ulterior elaborată. La această procedură se renunță, întrucât este considerată de specialiști ca fiind prea complicată și cu un potențial de viciere a aplicării destul de ridicat. Rezultatul reformei, oficial declarată ca încheiată în 1926, este următorul: au foat expropriate peste 6 milioane ha și împroprietăriți aproximativ 1.500.000 țărani, ceea ce și-a pus amprenta asupra structurii proprietății funciare de la sfârșitul deceniului al treilea al secolului trecut. Doar 0,4% din numărul total de gospodării dețineau suprafețe mai mari de 100 ha, ceea ce reprezenta aproximativ 27,5% din suprafața agricolă totală. Astfel, în urma reformei agrare de după primul război mondial, a devenit perdominantă proprietatea funciară mică și mijlocie, dar s-a menținut și un procent destul de ridicat de mari proprietăți funciare, de peste 100 ha.

Urmare a aplicării acestei reforme, marea proprietate, care ocupa 40,23% din totalul suprafeței cultivabile, a fost fărâmițată și acordată micilor proprietari, atingând după reformă doar 10,34%. Concomitent, mica proprietate a înregistrat o creștere substanțială, de la 43,93% la 73,70%. Rezultatul principal al aplicării reformei a fost crearea unei structuri a proprietății agrare complet schimbată, România devenind o țară a micilor proprietăți. Această stare de fapt a fost considerată ca pozitivă, din următoarele considerente: a) mica proprietate constituia o celulă economică importantă; b) o familie care poseda 5 ha câștiga de două mai mult decât o familie care avea o anumită învoială cu marii proprietari; c) țăranul poseda bucata lui de pământ pe care avea tot interesul de a o munci conștiincios; d) proprietatea îi asigura independența economică, fiind în același timp capabilă să asigure producția și echilibrul economiei naționale, ridicându-se pe sine.

Cu toate acestea, proprietatea mică avea în acea vreme o altă mare calitate: puterea de a rezista crizelor agricole prin care treceau mai toate țările agricole. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că micului cultivator îi era destul de ușor a-și vinde producția sa pe un preț mai redus, spre deosebire de marii proprietari, din cauza neintroducerii în preț a muncii și a familiei lui.

Au existat în această perioadă câteva preocupări privind dezvoltarea agriculturii. În 1937 s-a adoptat Legea pentru stimularea și ajutorarea agriculturii, prin care se acordau reduceri de 25% la impozite pentru întreprinderile industriale nou create care urmau să folosească materii prime din agricultură. Prin această măsură se stabilea aprovizionarea acestora la prețuri minimale și încheierea contracte tip între țărani și industriași. În același timp, cooperația reprezenta un mijloc excelent pentru o dezvoltare favorabilă a producției și distribuției produselor agricole, pentru diseminarea celor mai bune metode tehnice de producție și, în fine, pentru răspândirea cunoștințelor de specialitate în mediul rural. Prin cooperație, se putea realiza aprovizionarea în comun a micilor agricultori cu instrumentele necesare producției, cum ar fi: mașini, unelte, semințe etc. Intervine chiar „însuși procesul de producție, pentru a realiza o ameliorare, o raționalizare și pe cât împrejurările permit, o mecanizare a acestei producții".

Obținerea creditului de către micii proprietari a reprezentat o altă problemă specifică perioadei respective, întrucât aceștia erau în mod clar defavorizați față de marii proprietari. Creditele ce puteau fi obținute, în marea lor majoritate pe termen scurt și de valori reduse, nu asigurau suportul financiar suficient organizării superioare a gospodăriilor țărănești.

Țărăniștii au recurs la ajutorul statului pentru scoaterea agriculturii din impas, după ce aceștia au constatat faptul că mica exploatație este slabă din punct de vedere economic. Ajutorul statului urma să constea în organizarea unor lucrări de irigații, furnizarea de energie electrică, crearea de stațiuni agricole.

În primii ani de după 1945, agricultura fost marcată de o nouă reformă agrară. Prin Legea adoptată la 22 martie 1945 au fost expropriați marii proprietari (cei care dețineau peste 50 ha), criminalii de război, cei care dețineau mai mult de 10 ha și nu le cultivaseră în ultimii 7 ani consecutivi, colaboraționiștii etc. În urma acestei reforme a fost expropriată o suprafață de aproximativ 1,46 mil ha, din care 1,1 mil ha (74,9%) a fost atribuită țăranilor, iar diferența de 368 mii ha a fost constituită ca rezervă a statului. Au fost împroprietăriți cca. 918 mii țărani care nu dețineau deloc pământ sau aveau foarte puțin, creându-se astfel aproximativ 400.000 de noi gospodării, iar alte 500.000 și-au sporit suprafața deținută anterior.

Potrivit legii, cele 368 mii ha expropriate au devenit proprietate de stat, iar ulterior au fost utilizate pentru înființarea stațiunilor de mașinultivaseră în ultimii 7 ani consecutivi, colaboraționiștii etc. În urma acestei reforme a fost expropriată o suprafață de aproximativ 1,46 mil ha, din care 1,1 mil ha (74,9%) a fost atribuită țăranilor, iar diferența de 368 mii ha a fost constituită ca rezervă a statului. Au fost împroprietăriți cca. 918 mii țărani care nu dețineau deloc pământ sau aveau foarte puțin, creându-se astfel aproximativ 400.000 de noi gospodării, iar alte 500.000 și-au sporit suprafața deținută anterior.

Potrivit legii, cele 368 mii ha expropriate au devenit proprietate de stat, iar ulterior au fost utilizate pentru înființarea stațiunilor de mașini și tractoare (SMT) și a gospodăriilor agricole de stat (GAS). Se urmărea în realitate pregătirea psihologică a țăranilor și obișnuirea acestora cu ideea muncii în comun, urmând a se realiza ulterior marea cooperativizare. Influența pe care acest fenomen l-a avut asupra populației a fost extraordinară. Și în momentul de față foarte multe persoane, atât din mediul urban, cât și din cel rural confundă formele clasice de cooperare și asociere existente în agricultura occidentală cu forma de cooperare aplicată de către comuniști. Rezultatul modului în care a fost impusă cooperarea l-a reprezentat compromiterea și denaturarea sensului acestui termen.

Datorită secetei din perioada 1945-1947, o bună parte din terenurile agricole primite în urma aplicării reformei au fost vândute la prețuri derizorii. Urmare a acestor evenimente, s-a adoptat o lege specială de anulare a tuturor vânzărilor de pământ care au avut loc în acest interval, iar terenurile au fost restituite foștilor deținători. În ianuarie 1947 s-au redistribuit aproximativ 1,4 milioane ha unui număr de 800.000 de exploatații cu dimensiuni inferioare a 5 ha. Astfel, circa 2 milioane de exploatații aveau sub 1 ha (36,4% din numărul total al exploatațiilor).

În anul 1948, guvernul a expropriat domeniile Coroanei și celelalte proprietăți care fuseseră exceptate prin legea din 1945. Un an mai târziu, în 1949, este demarată "transformarea socialistă a agriculturii", prin care se urmărea în fapt colectivizarea agriculturii. Formele nou create au fost foarte diferite, în funcție de zonă, tradiții, rezistența opusă "transformării".

Rezultatele au fost modeste: datorită mecanismului artificial, fals, de transpunere în practică a principiilor cooperatiste, în 1956, doar 10% din terenurile arabile erau deținute de CAP-uri, iar în 1960, colectivizarea se realizase doar în proporție de 77%. În 1949 iau ființă primele cooperative agricole de producție, cunoscute sub numele de gospodării agricole colective. Din 1952, au început să fie create masiv întovărășiri agricole de producție, care din 1959 au fost transformate majoritar în cooperative agricole de producție.

În ceea ce privește populația ocupată în agricultură, aceasta a fost într-o permamentă scădere între 1950 și 1989, fiind absorbită în principal de către mediul urban, mai ales în construcții și industrie. Cei care au părăsit mediul rural au fost cu precădere tinerii, bărbați, cu vârste medii între 30 și 45 de ani. Prin urmare, politica de încurajare a industriei a determinat o depopulare a mediului rural, concomitent cu feminizarea și îmbătrânirea populației rurale. Această caracteristică s-a transmis și dincolo de momentul 1989, afectând în mod deosebit, alături de ceilalți factori negativi, cantitatea și calitatea producției agricole românești. Astfel, populația ocupată în agricultură a scăzut de la 74,1% în 1950 la 27,5% în 1989.

În urma politicii agricole adoptate în perioada 1948 – 1989 au rezultat trei forme organizaționale de producție agricolă: unități cooperatiste, ferme de stat și gospodării individuale.

Sectorul cooperatist

Acest sector a inclus Gospodăriile Agricole Colective (GAC) și întovărășirile agricole de producție, ambele tipuri fiind transformate ulterior în Cooperative Agricole de Producție (CAP-uri). Din punct de vedere teoretic, CAP-urile s-au înființat prin voința personală a membrilor de a-și pune în comun terenurile, animalele, uneltele și utilajele deținute pentru a produce la un nivel superior. Practic, nu a fost oferită nici o alternativă țăranilor, iar pământul pe care-l dețineau a fost introdus în aceste tipuri de organizare agricolă.

În anul 1989 existau 3.776 unități cooperatiste, din care 3.172 cooperative agricole de producție și 604 întovărășiri agricole. Gradul de dezvoltare al acestor unități era extrem de redus, iar sistemul de conducere și organizare era impus în mod centralizat. Mașinile agricole și utilajele aparțineau în totalitate statului și se aflau în gestiunea SMA-urilor. Dimensiunea medie a unei cooperative era de 2.556,7 ha teren agricol, din care 1.958,5 ha erau teren arabil. În medie, fiecărei cooperative îi reveneau 602 cooperatori.

Pentru o perioadă de timp, plata membrilor cooperatori s-a făcut în produse, proporțional cu numărul de zile prestate, dar și cu rezultatele obținute de brigada sau echipa din care făceau parte în anul respectiv. În același timp, tuturor membrilor cooperatori în vârstă de peste 65 de ani li s-au prevăzut pensii. Din anul 1971 membrii cooperatori au început să fie retribuiți în produse și în bani, iar din 1973, în 96% din totalul cooperativelor se practica plata unui salariu minim lunar pentru fiecare membru cooperator. Astfel, cooperatorul a devenit un simplu muncitor agricol, salariat, ceea ce determina un nou tip de relație juridică: în realitate, cooperativele erau proprietate de grup, aparțineau cooperatorilor și nu statului.

Caracteristice acestui tip de unități erau eficiența și productivitatea scăzute, datorate în special lipsei de cointeresare a țăranilor care aveau calitatea de membri cooperatori. Statul conducea în mod centralizat aceste unități, deținea monopolul absolut asupra mecanizării lucrărilor agricole, stabilea profilul cooperativelor, elabora planul de producție, stabilea prețurile, distribuția etc. Pierderile inerente, care demonstrau eșecul acestui tip de organizare, erau acoperite de către stat prin sprijin neoficial și erau introduse la categoria "pierderi planificate".

Sectorul de stat

Sectorul de stat cuprindea 281 de ferme până în anul 1945, cu o suprafață agricolă de 243 mii ha. Acestea erau organizate pe amplasamentul fostelor ferme ale Ministerului Agriculturii și Domeniilor, la care s-au adăugat ulterior, în urma aplicării reformei agrare din 1945, o parte a proprietăților moșierești. Până în anul 1948, numărul fermelor de stat a crescut la 636, ocupând o suprafață agricolă de 715 mii ha. Din anul 1948 au început să fie înființate Gospodăriile Agricole de Stat (GAS), ca unități de sine stătătoare, care exploatau 2,87 mil ha teren agricol, din care 710 mii ha teren arabil. La începutul anului 1963 existau 560 de GAS-uri care dețineau 4.363 mii ha teren agricol și 1.781 ha teren arabil.

Datorită faptului că gradul de dispersare a terenurilor preluate din sursele mai sus menționate era foarte ridicat, acest lucru constituind un inconvenient pentru exploatarea economică, s-a trecut la o continuă acțiune de comasare a acestor terenuri, conform Decretului nr 151/1950 și a Legii nr 59/1974. Începând cu anul 1967, toate Gospodăriile Agricole de Stat au fost transformate în Întreprinderi Agricole de Stat (IAS-uri).Caracteristic IAS-urilor era gradul ridicat de concentrare și intensificarea puternică a producției, având cea mai însemnată pondere în aprovizionarea pieței cu produse agroalimentare. La sfârșitul anului 1989, dimensiunea medie a unui IAS era de 5.012 ha teren agricol și aproximativ 4.000 ha teren arabil. În medie, în fiecare IAS lucrau 636 salariați, din care 43 specialiști, jumătate având studii superioare150. Fiecare IAS deținea un anumit număr de ferme specializate de producție agricolă, integrând atât ferme de producție vegetală (culturi de câmp, horticole etc) și ferme de creștere a animalelor, cât și ferme de industrializare (procesarea produselor agricole obținute în fermele IAS-ului).

În anul 1990, în baza Legilor nr 15/1990 și 31/1990, cele 538 de IAS-uri existente au fost transformate în societăți comerciale pe acțiuni.

Sectorul privat

Acest sector era reprezentat de gospodăriile personale ale membrilor CAP (curțile caselor sau alte terenuri de mici dimensiuni situate în imediata vecinătate a casei), precum și de gospodăriile din regiunea montană unde procesul de colectivizare nu s-a putut realiza ca urmare a condițiilor geografice nefavorabile. În 1989, dimensiunea medie a gospodăriilor personale nu depășea 0,2 ha. Acestea utilizau 10% din suprafața totală a cooperativelor, și respectiv 7,7% din suprafețele arabile exploatate în cooperative (946 mii ha teren agricol). Acest tip de gospodării era cu mult mai intensiv decât CAP-urile datorită interesului proprietarilor pentru obținerea maximului de pe acele suprafețe, rezervei de forță de muncă, amplasarea în imediata apropiere a casei, marea majoritate a inputurilor proveneau din producția proprie. Gospodăriile din zonele de munte aveau o dimensiune medie de 2,34 ha. Existau astfel aproximativ 660 mii parcele care totalizau 1,4 mil ha teren agricol, din care 463 mii ha arabil, 840 ha pășuni și fânețe și 11 mii ha plantații viticole.

În anul 1989, dimensiunea medie a unităților agricole oscila între 1-3 ha în sectorul privat (0,2 ha în zona de câmpie și respectiv 2,34 ha în zona de munte) și 5.000 ha în sectorul de stat și aproximativ 2.500 ha în sectorul cooperatist. Sectorul de stat exploata circa 20% din suprafața agricolă, CAP-urile 71,4%, iar în sectorul privat se aflau doar 8,6%. Dimensiunea suprafețelor deținute de către fermele de stat a înregistrat o evoluție descrescătoare: de la 30% în 1962 la 20% în 1989 și 16% în 1998. Ponderea sectorului cooperatist a scăzut de asemenea de la 60-70% la doar 21,4%. Prin urmare a crescut ponderea gospodăriilor individuale și a fermelor familiale, de la 6,6% (în 1962) la 62,3% (în 1998). Se poate observa după cele prezentate o evoluție sinusoidală a proprietății funciare din România. Marea proprietate anterioară Primului Război Mondial este înlocuită, în mare măsură, de proprietatea mică și mijlocie în perioada interbelică. O nouă fărâmițare a proprietății funciare are loc în urma reformei agrare din 1945. După 1950 iau naștere marile exploatații din perioada comunistă, urmate de o nouă fragmentare a proprietății funciare, cauzată de aplicarea legii fondului funciar nr 18/1990. Devierea de la cursul natural cauzată de regimul comunist între 1945 și 1990 a determinat o situație care, în prezent, este foarte similară celei interbelice și din anii 1945-1950. Putem formula concluzia că neîntreruperea ciclului natural evolutiv al proprietății funciare ar fi asigurat, în timp, o apropiere normală a dimensiunilor exploatațiilor agricole românești de structurile agrare existente în UE.

Structura fondului funciar pe forme de proprietate

Sursa: Recensământul General Agricol 2002. Date generale, Institutul Național de Statistică, București, 2004

Evoluția economiei naționale și politicile economice uneori contradictorii, au împins agricultura într-o situație dificilă. Îmbătrânirea populației rurale, migrația forței de muncă dinspre urban către rural, împroprietărirea persoanelor din mediul urban ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate, nivelul extrem de scăzut al investițiilor în agricultură, politicile agricole pe care, într-o anumită măsură, le putem considera inadecvate, reprezintă factori care influențează în mod negativ evoluția agriculturii românești pe calea transformării pentru a corespunde nivelului și standardelor impuse de către UE.

Cap. 2. Extinderea Uniunii Europene – integrarea noilor state membre

Problematica integrării economice a determinat o preocupare pentru foarte mulți specialiști, datorită complexității procesului care are la bază intensificarea și înmulțirea interdependențelor dintre țări. În contextul acestora trebuie privite și problemele agricole.

În opinia lui Emilian M. Dobrescu, "mecanismul integrării economice cuprinde: crearea unui spațiu economic comun; circulația liberă a factorilor de producție atunci când există o "piață comună"; consumarea resurselor împreună, cu eficiență economică și socială maximă; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unei politici comune în domeniile economic, monetar, financiar și social".

În viziunea lui B. Balassa, integrarea este atât proces, cât și situație de fapt: "integrarea reprezintă un ansamblu de măsuri destinate să suprime discriminările între unități economice aparținând diferitelor țări participante, presupunând absența oricărei forme de discriminare între economiile naționale respective".

În afara accepțiunilor diferite acordate acestui termen, trebuie realizată o distincție clară între două laturi ale integrării: (a) latura calitativă care vizează instituirea unui sistem economic în care coexistă o comunitate a prețurilor, a plăților și a piețelor, și (b) latura cantitativă care se referă la crearea condițiilor minime necesare integrării pe plan economic regional.

Cu siguranță UE a celor 25 va cuprinde 27 de țări membre sau chiar 28, dacă luăm în considerare și Turcia care într-un viitor apropiat va demara negocierile de aderare. Această problemă a extinderi trebuie percepută în trei cifre: suprafața UE crește cu 34%, populația cu 29%, iar bogăția doar cu 8%.

Reforme politice și instituționale ale UE în vederea extinderii

Întrucât structura UE formată din 15 state nu putea corespunde unei piețe formate din 25 sau 27 de țări, s-au inițiat reforme substanțiale necesare pregătirii ei în vederea extinderii. Propunerile de reformă au fost dezbătute cu ocazia Consiliul Europei din anul 2000, de la Nisa.

Deciziile importante ale Consiliului Europei trebuiau să rezolve trei probleme de bază: a) forma și fondul Comisiei Europene (dimensiunea și compoziția); b) adoptarea și introducerea sistemului de vot majoritar în Consiliul Europei, prin care urma să se înlocuiască cel de consens, pentru a preveni blocarea deciziilor de către un singur stat; c) echilibrarea puterii de vot în Consiliul de Miniștri, prin reevaluarea numărului de voturi care să reflecte mai corect populația fiecărei țări.

În același timp s-a urmărit posibilitatea de a propune fiecărei țări candidate un scenariu și un calendar de aderare, fără a fixa însă data aderării. Singurul lucru cert era faptul că UE trebuia să inițieze reforme instituționale și chiar politice înaintea următorului val de aderări (primăvara anului 2004).

Și la 1 mai 2004, foarte multă lume și-a pus întrebarea dacă toate cele zece țări care au aderat au fost cu adevărat pregătite pentru aderare și dacă însăși UE era real pregătită pentru această mare extindere, sau a fost vorba despre o decizie politică.

În ceea ce privește căile de realizare a construcției europene, Germania și Italia sunt în favoarea unei Europe de tip federalist. Spania și Danemarca, spre deosebire de Franța, contestă integrarea la nivel interguvernamental. În Marea Britanie, deși Tony Blair a declarat că țara sa nu este "eurosceptică" și a cerut partenerilor să accelereze procesul de extindere, se manifestă temeri în ceea ce privește noile situații cu care se poate confrunta UE.

În ceea ce privește opinia publică, în toamna anului 2003 doar 47% dintre „europeni” erau de acord cu extinderea și 36% erau impotrivă. 65% din populația țărilor incluse în primul val și 85% din populația României se pronunța în favoarea extinderii.

Raportul Comisiei Europene asupra progreselor României – agricultura

În Raportul Periodic pe anul 2004, Comisia Europeană subliniază faptul că, sectorul agricol din România rămâne important din punct de vedere al suprafeței agricole utilizate, contribuției la PIB și, în special, procentului de populație ocupată. Două din cele mai importante, dificile și de durată reforme, retrocedarea terenurilor și privatizarea fermelor de stat, au fost aproape încheiate. De la ultimul raport periodic, privatizarea fermelor de stat a continuat, Comisia Europeană apreciind în mod favorabil faptul că, din totalul de 739 de companii aflate în proprietatea statului și deținute de Agenția Domeniilor Statului, 281 au fost privatizate, 8 se află în ultima fază a privatizării (semnare de contracte), 360 au fost declarate falimentare și se află în faza de lichidare, iar pentru 90 de firme nu s-a reușit privatizarea în două rânduri, iar acum se află în proces de restructurare. Și restituirile terenurilor arabile, dar și a celor forestiere, a continuat, de asemenea, de-a lungul perioadei de raportare. Până la sfârșitul lunii mai 2004 restituirea terenurilor a fost aproape încheiată, fiind returnate 93.5 % din suprafața revendicată, în comparație cu 88,3% cât se înregistrase în anul anterior.

În opinia Comisiei Europene, măsurile legislative adoptate în 2002-2003 pentru restructrarea sectorului agricol au avut ca rezultat stabilirea unui set de reguli cu mult mai stabile și transparente pentru privatizarea fermelor de stat și dezvoltarea sectorului. Cu toate acestea, se arată în continuare în raport, România trebuie să adopte o politică nouă și coerentă de sprijinire a sectorului, care să fie îndreptată mai mult către dezvoltarea unei politici agricole orientată către piață și care să acorde o mai mare importanță dezvoltării rurale. „Sistemele actuale de plăți directe din România nu sunt conforme cu cele existente în Comunitate, acestea trebuind a fi modificate înainte de aderare”, se menționa în Raportul din 2003. În timp ce s-a diversificat suportul intern și s-au alocat mai multe resurse pentru a susține acest suport, aceste măsuri nu sunt încă compatibile cu cele ale Politicii Agricole Comunitare. În prezent, în afara măsurilor SAPARD acreditate, nu au fost introduse unele de suport intern care să abordeze problema excesului de forță de muncă și a fragmentării suprafeței agricole.

În ceea ce privește SAPARD, deși s-au înregistrat progrese semnificative în perioada de referință, rămâne îngrijorătoare întârzierea implementării programului, iar România riscă să piardă la sfârșitul anului 2004 o parte din fondurile alocate în 2000. Personalul implicat în cadrul programului ar trebui să fie sporit. În vederea pregătirii pentru aderare, trebuie acordată o atenție deosebită îmbunătățirii pe ansamblu a capacității administrative, atragerii și păstrării personalului calificat și creșterii generale a nivelului de aplicare a legislației. Comisia Europeană menționează faptul că trebuie acordată o atenție deosebită întăririi capacității Agenției SAPARD, atât pentru a îmbunătăți utilizarea fondurilor SAPARD, cât și pentru a pregăti Agenția în vederea implementării programului de dezvoltare rurală de după aderare. S-a îmbunătățit capacitatea de absorbție pentru fondurile comunitare SAPARD, dar a rămas scăzută (la sfârșitul lunii august 2004 Comisia Europeană primise cereri de plată pentru doar 31,2% din alocările pe 2000, care reprezintă plăți către beneficiari finali de 47,8 milioane Euro). Din totalul de 153,2 milioane Euro alocate în anul 2000, au fost virate României 77,7 milioane Euro (din care 75 milioane Euro reprezentând plăți în cont). Responsabilul Național cu Autorizarea Finanțării a informat Comisia Europeană că Fondul Național a primit cereri suplimentare de plată în valoare de 30,8 milioane Euro până la 1 septembrie 2004 de la beneficiarii finali, lucru care aduce totalul sprijinului financiar la 78,6 milioane Euro. Alți pași suplimentari au fost întreprinși pentru a crește capacitatea de absorbție a fondurilor: programul a fost adaptat și s-au elaborat noi proceduri, deși încă nu au fost implementate, iar Agenția SAPARD a lansat o noua campanie de informare a publicului în februarie 2004.

Per ansamblu, România a făcut progrese semnificative în transpunerea legislativă și întărirea capacității administrative proprii. O mare parte din personal a fost alocată către instituțiile cheie în ceea ce privește aderarea în sectorul agricol. Au fost realizate un număr mare de planuri de implementare, existând în continuare problema migrării angajaților din sectorul de stat în cel privat. În același timp, se apreciază că resursele umane și financiare ale României sunt foarte reduse în contextul în care ea și-a propus un program foarte încărcat pentru implementarea măsurilor identificate în strategie. În afară de acestea, Comisia Europeană își exprimă îngrijorarea referitoare la capacitatea României de respectare a noilor legi adoptate în vederea adoptării acquis-ului comunitar. Aceste schimbări legislative au loc doar în plan teoretic, întrucât în practică industria agroalimentară este incapabilă să se adapteze într-un ritm atât de alert.

În ceea ce privește mecanismele comerciale, este necesară o dezvoltare a structurilor administrative. Etichetarea produselor agricole ecologice va trebui să fie conformă cu cerințele UE. Comisia Europeană atrage atenția asupra faptului că legislația europeană cu privire la produsele ecologice nu trebuie numai să fie transpusă, ci și implementată corespunzător. Implementarea acquis-ului privind standardele UE de comercializare a fructelor și legumelor și cele referitoare la organizațiile de producători a fost demarată, dar se află într-un stadiu incipient, fiind necesare eforturi intense pentru grăbirea procesului de apariție a grupurilor/organizațiilor de producători.

Legislația română cu privire la înființarea unui sistem de clasificare a bovinelor, porcinelor și ovinelor folosind o comisie a clasificării carcaselor constituie cadrul legal general și este un pas înainte pentru a putea fi aplicat corect sistemul de clasificare a carcaselor. România trebuie să facă progrese în privința instruirii corecte a clasificatorilor și a formatorilor de personal.

Un efort semnificativ a fost făcut de către autoritățile competente pentru îmbunătățirea evaluării stabilimentelor înainte de modernizarea acestora. Cu toate acestea, numărul de unități neconforme, care nu au adoptat un program de modernizare, conform cerințelor, reprezintă pentru Comisia Europeană o sursă de îngrijorare. Același lucru se aplică și pentru modernizarea unităților de producție. Eforturi substanțiale sunt necesare în domeniul asigurării bunăstării animalelor, o atenție deosebită trebuind acordată implementării legislației comunitare care acoperă aceste aspecte. Există numeroase probleme, semnificative și sistematice, în ceea ce privește sănătatea și bunăstarea animalelor. Aceasta situație se înregistrează mai ales în privința cailor care sunt pregătiți pentru transport pe distanțe lungi, spre abatoare din statele membre. O îmbunătățire în acest domeniu ar necesita schimbări substanțiale în modul de lucru, organizarea și finanțarea administrației veterinare centrale și locale și va fi un indicator cheie pentru progresul în acest domeniu.

În concluzie, Comisia Europeană apreciază faptul că, față de momentul 1997, când atrăgea atenția asupra reformelor fundamentale necesare pentru ca România să își poată îndeplini obligațiile care decurg din calitatea de stat membru, țara noastră a înregistrat progrese semnificative în vederea alinierii la acquis-ul comunitar în domeniul agriculturii, în special în cursul ultimului an.

Progresele înregistrate în domeniul legislativ nu au fost pe deplin egalate de evoluțiile structurilor administrative capabile să implementeze efectiv acquis-ul comunitar, însă, din punct de vedere a aplicării legislației, situația s-a îmbunătățit în continuare. Procesul de privatizare și restituire este aproape finalizat, dar partea reprezentată de agricultură în economia românească rămâne în continuare foarte ridicată. În sectorul agricol, nivelul de aliniere a legislației este bun, dar trebuie accelerat. Au fost făcuți pași în vederea întăririi capacității administrative, însă aceste eforturi trebuie continuate până la data aderării.

Negocierile la capitolul "Agricultură" au fost provizoriu închise. României i-au fost acordate următoarele perioade de tranziție: a) în sectorul vinicol – o perioadă de tranziție de 8 ani, până la 31 decembrie 2014, în vederea eliminării soiurilor de viță hibrid interzise, cultivate pe o suprafața totală de 30.000 ha, și pentru replantarea cu vitis vinifera; b) în ceea ce privește măsurile pentru dezvoltarea rurală care sunt eligibile de sprijin comunitar – o derogare pentru diversele măsuri pentru perioada 2007 – 2009; c) o perioadă pentru 28 de întreprinderi de procesare a cărnii în conformitate cu planurile de dezvoltare individuale și pentru 28 de întreprinderi de procesare a laptelui, cel târziu până la 31 decembrie 2009 și d) o perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2009, pentru folosirea a patru substanțe conținute în produsele pentru protecția plantelor și pentru folosirea unei substanțe active. România îndeplinește majoritatea angajamentelor și cerințelor care decurg din negocierile de aderare la capitolul "Agricultură". Totuși, au intervenit întârzieri în ceea ce privește aplicarea legislației și acreditarea fondurilor SAPARD.

Legislația privind Organizațiile Comune de Piață pentru fructe și legume, odată intrată în vigoare, va reprezenta o îmbunătățire semnificativă, care va servi drept exemplu pentru toate Organizațiile Comune de piață. În sectorul veterinar, trebuie acordată atenție necesității unei certificări veterinare viabile. În cadrul programului național pentru modernizarea întreprinderilor, trebuie elaborată fără întârziere o strategie cu privire la viitorul întreprinderilor neconforme, fără planuri de modernizare. Amendamentele recente la legislația din domeniul veterinar, atunci când vor fi complet implementate, vor alinia în continuare legislația românească la acquis-ul comunitar.

Din punct de vedere teoretic, putem opina că sensul și viteza tranziției de la o agricultură de tip colectivist la una de tip individual, cu o puternică notă familială, pot fi explicate ținând cont atât de momentul de referință cât și de susținerea și stimularea startului spre agricultura individuală. La rândul său, startul a fost determinat de:

a) comasarea în utilizarea pământului, ceea ce din păcate nu s-a întâmplat în România din cauza unor motive pur psihologice (teama țăranilor de a se asocia după experiența colectivizării);

b) arendarea sau vânzarea terenului agricol; în aceeași măsură piața funciară românească este în curs de formare datorită unui simț dezvoltat al proprietății în rândul țăranilor care își doreau pământul cu orice preț;

c) raportul dintre avantajele și dezavantajele agriculturii individuale, agricultura individuală, chiar dacă reprezintă baza agriculturii europene, are în continuare și o serie de dezavantaje.

Trebuie subliniate avantajele majore ale agriculturii de tip individual: costuri de tranzacție reduse, munca prestată putând fi astfel mai bine monitorizată; un mai bun control al alocării resurselor care poate determina o eficiență crescută. În același timp, agriculturii de tip individual îi este asociată și o serie de dezavantaje reprezentate de lipsa economiilor de scală în managementul riscului, informației, creditului, procurării de input-uri, marketingului și producției, considerate drept costuri de oportunitate pentru părăsirea agriculturii colectiviste.

Dintre principalele restricții în dezvoltarea agriculturii de tip individual pot fi menționate următoarele: modele instituționale incomplete care se referă la lipsa instituțiilor de credit și de finanțare, precum și la existența unor instituții de susținere subdezvoltate; capitalul uman este destul de slab pregătit, iar sistemele de instruire agricolă, cercetare și extensie sunt în adesea lipsite de eficiență; drepturile de proprietate și legislația aferentă au în continuare un statut destul de incert.

Cei mai importanți factori critici care afectează ajustarea fermelor familiale la schimbările structurale și care le fac mai puțin eficiente și competitive își au originea în: a) mediul macroeconomic al fermelor și în măsurile de politică agricolă adoptate de către decidenții politici, și b) mediul microeconomic al exploatațiilor agricole.

Dintre factorii critici care pot fi încadrați în categoria mediului macroeconomic putem aminti: reformele generale și sectoriale adesea contradictorii și insuficiente, absența unei politici sociale sau instituirea uneia care nu viza și mediul rural, intervenția statului în reglementarea prețurilor și a ratelor de schimb, instabilitatea sectorului datorită și lipsei promovării unei politici de export substanțiale. Simultan, se manifestă și numeroși factori care aparțin domeniului politicilor agricole: lipsa sau definirea și implementarea, uneori, inadecvată a politicilor regionale și structurale, discriminarea fermelor familiale pe piața capitalului și a creditului, precum și în sfera decizională de formulare a politicilor agricole, controlul incomplet al privatizării și reconstituirii dreptului de proprietate și activelor aparținând exploatațiilor agricole, neasigurarea susținerii accesului la piețele funciare și statutul juridic neclar al exploatațiilor agricole, lipsa unor politici echilibrate referitoare la transparența informațiilor care vizează piața agricolă (în general) internă și externă.

La nivel microeconomic, capitalul uman reprezintă factorul cel mai restrictiv care afectează eficiența și ajustarea fermelor familiale la schimbările structurale necesare adaptării agriculturii României la cerințele UE.

Un studiu recent, desfășurat sub egida Comisiei Europene, a prezentat o analiză SWOT a agriculturii în cele 10 țări care au aderat recent la UE. Utilizând aceleași criterii propuse de autorii studiului, este introdusă în analiză și situația României.

Analiza SWOT a agriculturii celor 10 noi țări membre ale UE (și România)

Conform celor prezentate în tabelul de mai sus, România, alături de Slovacia și Estonia, are ca puncte tari condițiile naturale, cunoștințele profesionale și potențialul de dezvoltare al agriculturii. Acest potențial poate reprezenta în același timp și un punct slab dacă se ține cont și de rezultatele negocierilor. Din acest punct de vedere, România nu va beneficia de susținere financiară decât pentru jumătate din suprafața agricolă. În schimb, România ar putea avea foarte mult de câștigat de pe urma dezvoltării fermelor ecologice, precum și a păstrării tradițiilor în practicarea agriculturii. Dintre punctele slabe pot fi amintite: proprietatea funciară foarte fragmentată care împiedică utilizarea optimă, din punct de vedere tehnic, a terenurilor agricole, nivelul redus al mecanizării fermelor datorită nivelului redus al investițiilor în agricultură, nivelul redus al educației tehnice a fermierilor, în școli de specialitate.

În cazul României, oportunitățile sunt reprezentate de extinderea pieței organice și de posibilitatea diversificării activităților cu caracter neagricol în mediul rural. Din punct de vedere al constrângerilor, ne putem referi, în primul rând, la suprafața agricolă care nu va beneficia de susținere financiară din partea UE, după aderare. Astfel, producția de pe aproximativ 7 milioane ha. va trebui comercializată la prețuri mai mari decât cea de pe suprafața care va fi susținută financiar. O consecință a acestei măsuri ar putea fi reprezentată de pierderea unei părți a forței de muncă calificate din mediul rural.

Similar analizei de mai sus, în cadrul aceluiași studiu, a fost prezentată o analiză SWOT specifică economiei rurale neagricole și pieței muncii din aceste țări.

Analiza SWOT a economiei rurale neagricole și pieței muncii din cele 10 noi țări membre ale UE (și România)

Analiza SWOT prezentată în tabelul anterior vizează economia rurală neagricolă și piața muncii din statele care au aderat în 2004 la UE și din România. Infrastructura slab dezvoltată, plecarea tinerilor și a persoanelor calificate, populația rurală cu o medie de vârstă ridicată reprezintă doar câteva din punctele slabe ale țării noastre comparativ cu unele state care au aderat în 2004 la UE. Dintre punctele tari putem menționa abundența forței de muncă ce poate fi atrasă în desfășurarea unor activități neagricole în mediul rural, precum și resursele naturale existente cu potențial recreațional.

Economia rurală neagricolă a României este constrânsă de declinul agriculturii tradiționale și al industriei rurale, întârzierea aplicării unor reforme necesare în mediul rural, capacitatea redusă de absorbție a fondurilor structurale, datorită atât problemelor legate de utilizarea propriilor resurse, cât și de cunoștințele reduse de management ale populației din mediul rural. Oportunitățile sunt reprezentate de îmbunătățirea nivelului de educație și al formării profesionale, de crearea unor alternative ocupaționale în mediul rural, de crearea unor ferme ecologice, precum și de dezvoltarea turismului rural.

Cap. 3. Politicile agricole românești în perioada preaderării la Uniunea Europeană

În prezent, agricultura românească este preponderent de subzistență, caracterul său comercial destul de redus. Cauzele acestei stări țin, în bună parte, de refugiul pe care ea îl constituie pentru forța de muncă disponibilizată din alte sectoare sau pentru persoanele care nu-și găsesc locuri de muncă în alte domenii. Acestea reprezintă, de asemenea, una dintre cauzele pentru care competitivitatea agriculturii românești este extrem de scăzută. Experiența a arătat că, în general, competitivitatea agriculturii nu se poate realiza de la sine, în cadrul economiei naționale existând un raport istoric destul de rigid între costurile, salariile și prețurile diferitelor produse și ramuri. În condițiile actuale ale economiei românești, caracterizată printr-o competitivitate scăzută și lipsă de structuri funcționale, este greu de conceput că se va putea ajunge rapid la o agricultură de mare performanță și competitivitate. Productivitatea redusă și salariile scăzute din sectorul secundar și terțiar și cheltuirea acestor salarii în proporție de aproximativ 2/3 pe alimente, reprezintă un factor de presiune care ține prețurile produselor agricole mult sub nivelul celor mondiale și care nu permite creșterea costurilor intermediare care ar reprezenta de fapt motorul modernizării și creșterii producției agricole. Competitivitatea agriculturii noastre este sacrificată prin prețuri mici care asigură protecția socială și contribuie la menținerea salariilor mici și a unui echilibru economic și social care împinge întreaga economie spre o competitivitate redusă. Acesta este unul dintre motivele pentru care trebuie pus un accent deosebit și pe analiza pieței muncii, mai ales din perspectiva integrării în UE.

Este unanim acceptat faptul că datorită climatului și calității solului, considerate ca printre cele mai favorabile din Europa de Sud-Est, precum și dimensiunii terenurilor agricole (cca. 14,8 mil. ha, din care 2/3 terenuri arabile și 1/3 pășuni) și abundenței forței de muncă, România dispune de un potențial agricol enorm. Din păcate, potențialul agricol este numai parțial pus în valoare, recoltele la hectar și productivitatea fiind cu mult în urma celor din UE; acest lucru poate fi explicat, între altele, prin dimensiunile mici ale exploatațiilor agricole (în medie 2,33 ha. în comparație cu 18,4 ha. în UE), prin sprijinul insuficient acordat de stat producției agricole în comparație cu alte state și prin eficiența redusă a activităților din amonte și din aval, care au rămas multă vreme în proprietatea statului. Concomitent cu factorii amintiți mai sus, liberalizarea prețurilor, în 1997, și reducerea taxelor de import la unele produse agricole, în urma negocierilor cu diverșii parteneri internaționali, au determinat o creștere a presiunilor competitive asupra agriculturii românești, găsind-o, în mare măsură, nereformată.

Ponderea producției vegetale în totalul producției agricole globale a variat, în perioada de tranziție, între 53% și 63%. Producția de cereale a fluctuat în această perioadă, în special datorită impactului reformei funciare, condițiilor meteorologice, deteriorării sistemului de irigații, utilizării pe scară foarte redusă a îngrășămintelor și pesticidelor și aplicării unor tehnologii uzate moral, învechite, și în general datorită lipsei de finanțare a agriculturii.

În ceea ce privește producția zootehnică, aceasta a înregistrat o creștere în anul 1990, după care a început să scadă, până în 1998, când a fost cu 12% mai redusă decât în 1989. Evoluția descendentă a nivelului producției zootehnice s-a datorat în principal reducerii cererii de carne pe piața internă, dar și altor factori puternic negativi care au determinat diminuarea cu 50% a efectivului de animale în ultimii 15 ani: eliminarea subvențiilor pentru fermele de stat specializate în creșterea porcinelor și a păsărilor și privatizarea parțială și lichidarea acestor ferme, desființarea cooperativelor specializate în producția zootehnică și dimensiunile necorespunzătoare ale clădirilor și echipamentului tehnologic rămase după desființare, lipsa de eficiență a sectoarelor din aval și din amonte, care au transferat costurile mari de producție asupra producătorilor și consumatorilor de produse animaliere, incapacitatea de adaptare a sistemelor de marketing la agricultura practicată la scară redusă, creșterea prețurilor la materiile prime, la un nivel inaccesibil producătorilor mici. Astfel, efectivele de animale au fost ajustate la un nivel corespunzător nevoilor de consum propriu micilor producători, precum și la posibilitățile destul de limitate de comercializare a produselor pe piața internă. Producția de lapte s-a majorat în ultimii ani, ca urmare a creșterii producției pe animal. Însă predominanța activității la scară redusă în producția de lapte va constitui și în viitor un obstacol major pentru dezvoltarea ulterioară a acesteia, întrucât micii producători nu dispun de resurse financiare suficiente pentru investiții. La acestea se adaugă și faptul că întreprinderile de prelucrare a laptelui întâmpină greutăți în procesul de colectare a laptelui și în respectarea standardelor de calitate adoptate de România.

Deși potențialul agricol al României este impresionant, ea este o importatoare netă de produse agricole și alimentare. Înainte de 1989 România era exportator net de produse agricole. Exporturile acestor produse au fost diminuate în a doua jumătate a anilor ‘80, chiar dacă erau forțat orientate spre onorarea datoriilor externe ale țării. Din 1990, România a devenit importator net de produse agricole și alimentare, păstrându-și această calitate până în prezent. După 1989, se constată trei faze mai importante: 1990-1993, când balanța comercială agricolă a fost negativă; 1994-1997, când decalajele balanței comerciale agricole s-au redus; 1998-2000; când s-au înregistrat puternice fluctuații în cadrul balanței respective.

Caracterizarea politicilor agricole din România din perioada de preaderare

După 1989, România a aplicat o politică de privatizare și restructurare a agriculturii, de sprijinire firavă a producției agricole, datorită resurselor bugetare limitate, și de liberalizare a comerțului cu produse agroalimentare.

Trecerea în domeniul privat a pământului a determinat crearea de milioane de exploatații agricole familiale, de mici dimensiuni, care produc, cu un randament foarte scăzut, în special pentru autoconsum.

Producția agricolă a beneficiat de un sprijin intern, care a îmbrăcat forme diverse. Pot fi amintite cupoanele acordate agricultorilor, în funcție de suprafața de teren arabil deținută, pentru achiziționarea de inputuri și servicii pentru producție, la prețul pieței; această măsură, lansată în 1997, a fost continuată în perioada 1998-2000. Mai pot fi menționate și alte măsuri de sprijin intern, cum ar fi: exceptarea agricultorilor individuali de la impozitul asupra veniturilor; subvenționarea procurării semințelor și materialului săditor certificat; subvenționarea 100% a cheltuielilor de stocare și conservare a grâului; bonificarea dobânzilor la creditele destinate finanțării producției agricole etc.

În urma constatării eficienței parțiale a sistemului cupoanelor care ajunseseră să fie vândute de către beneficiari la un preț inferior valorii nominale, în 2001, s-a aplicat o nouă măsură menită să înlocuiască cupoanele valorice. Astfel, se acorda agricultorilor, prin CEC, un sprijin de un milion de lei la hectarul de teren cultivat, acest sprijin reprezentând doar 8-10% din cheltuielile de producție aferente suprafeței, și s-a subvenționat achiziționarea de tractoare și mașini agricole. În prezent, se aplică sistemul cupoanelor, care au o valoare de 2,5 mil. lei pentru 1 ha, dar în limita a 5 ha. teren arabil. Producția zootehnică a fost sprijinită între anii 2001-2004, prin subvenții pe produs, pentru animalele livrate la abatoarele autorizate, subvenții pentru reproducție și susținerea patrimoniului genetic.

Din păcate, agricultura României nu poate face față concurenței, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, produselor puternic subvenționate de către partenerii săi comerciali. Pentru a depăși temporar această situație, România a aplicat clauza de salvgardare la importurile de grâu și făină de grâu din Ungaria, în 1998, și de carne de porc și de pasăre, în 1999, 2000 și 2001, suspendând temporar concesiile vamale acordate acestei țări la produsele respective.

Faptul că și în prezent României i se adresează critici referitoare la starea economiei în general, și implicit la cea a agriculturii, ne îndreptățește să considerăm că, în mare parte, politicile agricole promovate în anii tranziției au avut la bază, nu rareori, experimente și încercări.

Lipsa unei strategii realiste de dezvoltare a agriculturii românești pe termen mediu și lung acceptate de întregul spectru al forțelor politice din țară constituie una dintre cauzele care a determinat ineficiența politicilor agricole aplicate în perioada de tranziție. Inexistența consensului a generat o stare de confuzie cu inevitabile consecințe asupra procesului de dezvoltare rurală. În plus, interesele private au primat în fața intereselor generale, naționale. Numeroasele cazuri de deturnări de fonduri, de privatizări frauduloase, de acordare de credite preferențiale au determinat în rândul populației o stare de neîncredere în măsurile propuse de stat. Mai mult, insuficiența posibilităților financiare la nivelul agriculturii a fost interpretată de populație ca un efect al politicilor dezordonate prin care nu s-au stabilit acele măsuri necesare determinării unei creșteri a sectorului. Nu s-a acordat o atenție suficientă procesului de ajustare structurală a sectorului agricol, în două din componente esențiale ale acestuia: reforma întreprinderii și formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale. Existența unui mediu economic prea puțin favorabil dezvoltării activităților economice din agricultură, volumul redus al resurselor bugetare alocate susținerii procesului investițional și lipsa unor piețe funcționale ale bunurilor agroalimentare și ale inputurilor necesare producției agricole au constituit, de asemenea, cauze ale rezultatelor negative înregistrate în agricultură. Criteriile de alocare a resurselor bugetare au fost insuficient de bine stabilite și precizate, pentru a putea asigura, pe de o parte, facilitarea adoptării de către producătorii agricoli a unor decizii fundamentale, care urmau să angajeze pe termen mediu și lung exploatația agricolă, iar pe de altă parte, transparența și informarea necesară, inclusiv pentru evitarea presiunilor inflaționiste. Una dintre cauzele specifice a fost reprezentată de reforma politicii de susținere financiară a producătorilor agricoli, inițiată începând cu anul 1997 și care nu a fost finalizată. Astfel nu s-a asigurat o susținere transparentă, neinflaționistă, care să ajungă direct la producătorul agricol pe baza unor criterii de eficacitate economică și egalitate a șanselor tuturor categoriilor de agenți economici. Întreaga perioadă s-a caracterizat prin ezitări, inconsecvență și chiar abandon al unora din principiile inițiale, neatingându-se astfel obiectivele stabilite inițial. În plus, s-a menținut caracterul monosectorial al politicii rurale, și după anii 1997-1998, punându-se un accent excesiv pe agricultură. Deși în ultimii ani se poate constata o accentuare a preocupărilor legate de dezvoltarea rurală, datorate și necesității de aliniere la acquis-ul comunitar, acestea nu au reușit să ofere alternative reale pentru populația rurală ocupată strict în agricultură. Rezultatul continuu îl reprezintă blocaje semnificative la părăsirea activităților cu specific agricol.

O altă cauză specifică o reprezintă conceperea și promovarea unei politici defectuoase a creditului rural în perioada 1992-1996. Această politică a avut drept rezultat raționalizarea creditului agricol, prin mecanisme fiscale și cvasifiscale, în avantajul fermelor mari de stat, care au determinat costuri ridicate la nivelul contribuabililor și consumatorilor. Agenții economici rurali neagricoli nu puteau împrumuta capital decât cu dobânzi la cursul pieței. Această politică a avut astfel un pronunțat caracter discriminatoriu, dezavantajând micii producători și pe întreprinzătorii rurali neagricoli. Ea a avut efecte negative asupra investițiilor și a potențialului de producție al acestor categorii de agenți economici care erau nevoiți să-și amâne planurile de investiție, în așteptarea unor credite obținute în condiții favorabile. În afara acestor inconveniente, creditele comerciale nu era acordate decât pe bază de garanții. Mai mult, politica instituțiilor financiare-bancare a fost defectuoasă și datorită practicării unor rate ale dobânzii real pozitive mari pentru a acoperi primele de risc ridicat și a compensa povara unui portofoliu de credite neperformante. Astfel, lipsa de eficiență a acestor instituții în alte sectoare s-a repercutat asupra dezvoltării spațiului rural. În plus, prin intermediul politicilor economice generale s-a realizat în fapt un transfer al avantajelor creditului agricol preferențial unui mic număr de ferme de stat ineficiente.

Din păcate, pe parcursul întregii perioade de tranziție, resursele foarte limitate ale bugetului au fost orientate spre susținerea nevoilor curente ale producătorilor agricoli, în detrimentul procesului investițional. Această politică a avut drept rezultat, în cele mai fericite cazuri, acoperirea unui minim necesar de subzistență. Ca urmare, procesului investițional i s-a imprimat un curs extrem de nefavorabil, în condițiile în care marea majoritate a exploatațiilor și întreprinderilor agricole nu a dispus de posibilități de formare a capitalului. Prin urmare, politicile agricole adoptate au demonstrat o anumită neînțelegere a necesității asigurării premiselor necesare relansării procesului investițional în sectorul agricol bazat pe capitalul privat; a fost ignorată necesitatea creării mediului economic care ar fi urmat să tranforme agricultura într-o zonă atractivă pentru plasament de capital.

O evaluare a politicilor agricole românești

Identificarea cauzelor de mai sus poate sprijini demersului de a trage învățămintele necesare pentru evitarea unor erori ale trecutului în anii următori.

Activitățile și performanțele producătorilor agricoli români sunt limitate de un complex de factori, dintre care amintim: mediu concurențial subdezvoltat și puternic dezechilibrat în favoarea comercianților, distribuitorilor și furnizorilor de inputuri pentru agricultură și în defavoarea producătorilor agricoli; mediul economic în care se desfășoară agricultura este foarte puțin predictibil și foarte instabil datorită lipsei unui set clar și riguros de obiective și măsuri în acest domeniu; pregătire profesională insuficientă în domeniul economico-financiar (cunoștințe economice generale, de management, marketing etc.) a majorității managerilor unităților agricole, dar și de studii de specialitate; surplus semnficativ al resurselor de muncă în sectorul agricol, în condițiile în care se mențin puternice restricții și blocaje la părăsirea activităților agricole. Pozițiile pe piață sunt determinate de nivelul competitivității, asigurat la rândul său prin mediul economic în care acționează participanții economici precum și de performanțele economice ale acestora. Din punct de vedere al determinanților fundamentali ai competitivității, producătorii agricoli români sunt net dezavantajați față de cei din țările UE. Mai concret, se înregistrează carențe semnificative în ceea ce privește starea factorilor de producție fundamentali (mai puțin cel funciar, atât cantitativ cât și calitativ), potențialul economic și comportamentul agenților economici, mediul concurențial, legăturile cu industriile furnizoare de materii prime, cu cele prestatoare de servicii pentru agricultură și cu cele beneficiare ale produselor agricole.

În asemenea condiții, o prioritate maximă ar trebui să se acorde focalizării politicii economice, în speță a politicii agricole, pe crearea și consolidarea determinanților fundamentali ai competitivității, măcar în sectoarele sau domeniile de producție în care am avea avantaje clare față de producătorii europeni sau mondiali. Se poate opina că România va deveni, mai mult decât este în prezent, o piață de desfacere pentru agricultura UE, în detrimentul numeroșilor producători autohtoni condamnați la stagnare, regres economic sau la practicarea deja a clasicei agriculturi autarhice de subzistență.

Coordonatele principale ale principiilor pe care factorii de decizie le pot avea în vedere în formularea politicilor agricole și de dezvoltare rurală trebuie să aibă la bază, în primul rând, transformarea politicii exclusiv agricolă într-o politică de dezvoltare rurală reală, în scopul facilitării ocupării forței de muncă în sectoarele neagricole din mediul rural (prin oferirea și încurajarea dezvoltării unor alternative ocupaționale în spațiul rural), reducând astfel ocuparea resurselor de muncă în agricultură. În același timp, ar trebui eliminate parțial politicile intervenționiste de stimulare directă a ofertei, de genul subvențiilor pentru reluarea ciclurilor anuale de producție, reglementarea piețelor prin politici de susținere financiară, substanțiale subvenții pentru export etc., și îmbinarea acestora cu politici structurale, cum ar fi promovarea și aplicarea reformei întreprinderii, formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale etc.

Punctul de plecare îl reprezintă faptul că între sensul și dinamica evoluției sectorului agricol și starea mediului macroeconomic există o relație de interdependență. Asigurarea echilibrelor macroeconomice fundamentale reprezintă, în continuare, premise indispensabile ale desfășurării procesului de creștere agricolă și dezvoltare rurală.

Impulsionarea procesului investițional

Volumul și starea calitativă, uzura fizică și morală a stocului de capital fizic din agricultură reprezintă, în continuare, unul din factorii puternic limitativi ai capacității de performanță a producătorilor agricoli și implicit ai procesului de creștere agricolă în România. Acesta este un rezultat atât al evoluției istorice a agriculturii noastre, cât și al restricțiilor și blocajelor în calea procesului investițional după anul 1989. Ca urmare, se poate susține ideea că în cadrul întreprinderilor și exploatațiilor agricole, se resimte o stringentă nevoie investițională pentru a asigura extinderea și modernizarea plantațiilor horticole, înzestrarea cu tractoare, mașini agricole, utilaje pentru mecanizarea lucrărilor în zootehnie, formarea infrastructurii de producție și de procesare a produselor agricole, achiziționarea de animale de reproducție etc. La cele menționate, în zonele rurale, în vederea creării condițiilor necesare pentru atragerea forței de muncă din agricultură către alte ocupații, se adaugă obiective specifice de investiții care să poată oferi locuri de muncă și, implicit, surse de venituri alternative, altele decât cele agricole.

Din păcate, evoluția unui număr mare de unități agricole are loc într-un real cerc vicios: lipsa de eficiență și performanță economică determină o lipsă a resurselor pentru formarea capitalului, iar aceasta perpetuează și amplifică performanțele economice scăzute, până la imposibilitatea reluării acestui simplu ciclu de producție. Din punct de vedere teoretic, există următoarele două soluții: a) crearea condițiilor minime și necesare pentru impulsionarea și creșterea gradului de economisire în cadrul ramurii. Promovarea acestei alternative depinde într-o măsură foarte mare de reușita stopării procesului inflaționist, ca parte a stabilității macroeconomice; b) crearea premiselor indispensabile pentru atragerea capitalului privat din afara sectorului agricol din țară și din străinătate.

În plus, foarfecele prețurilor este larg deschis către industrie: creșterea prețurilor produselor agricole este mai lentă decât cea a inputurilor necesare producătorilor agricoli. Această situație se datorează atât practicării eventualelor politici de asigurare a hranei ieftine pentru populație, cât și gradului de vulnerabilitate a producătorilor agricoli în concurență cu furnizorii de produse industriale. Efectul acestor mecanisme se concretizează în transferul de valoare nou creată din agricultură către sectoarele din amonte și către populație, transfer care îi lipsește pe producătorii agricoli de resursele necesare reluării pe o scară lărgită a activității economice și de formare a capitalului.

Ca urmare, s-ar impune următoarele: mobilizarea resurselor financiare de către unitățile agricole pe baze concurențiale, într-o competiție deschisă, nediscriminatorie față de anumite categorii de agenți economici; piețe financiare funcționale care oferă posibilitatea fluidizării circuitelor monetare, reducerii costurilor de tranzacționare a capitalului, sporirii gradului de acces al producătorilor agricoli la surse de capital, colectării disponibilităților bănești etc; finalizarea privatizării și restructurării fostelor IAS; concentrarea capitalului funciar și de exploatare în asociații competitive și viabile într-o economie tot mai deschisă, proces care inevitabil va determina reducerea drastică a numărului actual de gospodării țărănești de subzistență. Prin acestea, desfășurate într-un mediu economic obiectiv, nealterat de măsuri și acțiuni contradictorii, se așteaptă creșterea performanței economico-financiare a exploatațiilor și întreprinderilor agricole, urmând a se crea astfel posibilitatea asigurării resurselor necesare nu numai pentru reluarea ciclului anual de producție, ci și pentru economisire sau investiție suplimentară; crearea și stimularea dezvoltării piețelor concurențiale ale bunurilor agroalimentare și a inputurilor necesare producătorilor agricoli.

Sectorul agricol nu va reuși să atragă capital privat din afara sa atâta vreme cât el nu se va transforma într-o zonă atractivă pentru plasamente. Contribuția decisivă la crearea și dezvoltarea piețelor concurențiale o prezintă constituirea unui mediu economic ușor predictibil și stabil, care, la rândul lui, este condiționat de promovarea unor politici agricole transparente cu obiective, instrumente și acțiuni bine determinate și stabilite pe termen mediu/lung. Modificarea frecventă a orientărilor și a măsurilor de politică agricolă, disputele legate de adecvarea politicilor adoptate de către guvernanții care au condus agricultura românească după 1989, lipsa de continunuitate în aplicarea măsurilor adoptate, au constituit doar câteva din restricțiile majore în calea plasamentelor private de capital în sectorul agricol. Chiar dacă s-a sperat că acordarea de garanții guvernamentale ar putea să exercite o influență favorabilă pentru proiectele de investiții în zonele rurale care sunt realizate cu parteneri străini (în principal privind dotarea cu utilaje și formarea infrastructurii de producție, procesare și comercializare), adesea, rezultatele au întârziat și întârzie să apară. Din păcate, semnalele sunt, în continuare, îngrijorătoare: România nu are capacitatea de a absorbi și cheltui la timpul cuvenit fondurile comunitare, iar acestea sunt atribuite, nu rareori, pe alte criterii decât cele impuse de UE.

Relansarea procesului investițional în agricultura românească este dependentă într-o mare măsură și de adoptarea unei legi bine concepute a creditului rural. Mai concret, în afara asigurării unui suport pentru eradicarea cât mai rapidă a profundelor dezechilibre structurale din agricultura românească, avem în vedere crearea unui mecanism de alocare a resurselor bugetare destinate susținerii producătorilor agricoli prin credite subvenționate care ar favoriza deplasarea sferei de interes către creditul pe termen mediu/lung destinat investițiilor, în detrimentul creditelor curente pentru producție, cum încă se întâmplă în prezent. Avem în vedere și faptul evident că orice subvenționare a creditului creează distorsiuni în mediul economic. Peste prioritatea adoptării unor măsuri de încurajare a creditului rural se suprapune binecunoscuta stare de sărăcie a producătorului agricol român. De aceea considerăm oportună subvenționarea semnificativă a ratei dobânzii pentru creditele destinate procesului investițional, dar numai pentru proiectele deschise cu obiective bine definite.

În ceea ce privește inputurile necesare desfășurării activităților de producție, cele mai mari dificultăți înregistrate de către producătorii agricoli se manifestă prin slaba dezvoltare a pieței de servicii specifice (în special pentru lucrările mecanice) și a piețelor financiare. Pentru alte inputuri (produsele fitosanitare) costurile sunt puternic afectate atât de cererea extinsă, care atrage după sine costuri mai ridicate de tranzacționare, cât și de nivelul ridicat al adaosurilor comerciale. Formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale ar putea fi susținute prin: facilitarea procesului de formare și consolidare a asociațiilor producătorilor agricoli pe produse/grupe de produse sau interese profesionale; formarea și organizarea ofertei prin dezvoltarea cooperației rurale în sfera aprovizionării cu inputuri, colectării, producerii, prelucrării și desfacerii produselor agricole. Dezvoltarea cooperației rurale moderne în țara noastră, în acord cu principiile clasice de funcționare și modalitățile de organizare practicate în țările vest-europene, este condiționată în special de acordarea de către puterea publică a unui sprijin financiar în etapa inițială de înființare a cooperativelor pentru crearea infrastructurii de producție, procesare și comercializare. Insuficiența resurselor financiare din zonele rurale, precum si inexistența infrastructurii de producție, procesare și comercializare justifică acest sprijin în faza inițială de formare a cooperativelor agricole; instituirea, implementarea și dezvoltarea unui sistem de control al piețelor în privința standardelor de calitate și a originii produselor, acționându-se astfel atât la nivelul producătorilor cât și la cel al consumatorilor; identificarea și aplicarea măsurilor destinate reducerii barierelor de intrare a noilor operatori privați pe piață; acțiuni de promovare a produselor românești pe piețele internaționale; consolidarea și dezvoltarea burselor de mărfuri etc; formarea, dezvoltarea și consolidarea piețelor la termen și a piețelor bursiere a contractelor la termen și a altor titluri de credit; susținerea acțiunilor de informare a producătorilor agricoli, prin asigurarea creșterii transparenței piețelor, în primul rând prin formarea unui sistem informațional cu privire la piețele specifice, cuprinzând date care ar urma să fie puse la dispoziția producătorilor agricoli prin intermediul unor servicii, departamente și instituții publice (cum ar fi de exemplu Direcțiile Generale și departamente specializate din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentației, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Agenția Națională de Consultanță Agricolă, Institute de Cercetări etc).

După cum se cunoaște, în UE funcționează un sistem clar și cuprinzător de reglementare a piețelor care include, în principal, prețurile de intervenție, cote de producție; exporturi subvenționate, prețuri-țintă și acordarea de compensații producătorilor agricoli etc.

Pentru ca România să se înscrie în condițiile existente și cerințele UE, ar trebui luate unele măsuri, între care: determinarea și implementarea sistemului de prețuri, taxe și prime de export care să corespundă cu cel din UE, respectiv alinierea instrumentelor românești la cele europene; înființarea agenției de stat pentru intervenții pe piață sau plăți190; asigurarea fondurilor necesare pentru susținerea acțiunilor de intervenție în vederea stabilizării piețelor și a veniturilor producătorilor agricoli.

Creșterea productivității marginale a muncii în spațiul rural

În general, pentru un anumit set de produse, productivitatea marginală a muncii în agricultură este aproape egală cu zero, iar relansarea procesului de creștere agricolă este posibilă și trebuie să aibă loc în condițiile unei diminuări accentuate a numărului de persoane active angajate în agricultură. În prezent, în România, cca 40% din populația activă este ocupată în agricultură, în timp ce în UE ponderea populației ocupate în agricultură este de 4,7% din totalul populației active. În 2002, în România, populația activă din agricultură se cifra la 3.289.000 persoane la o suprafață agricolă de 14.731.000 ha, revenind pe un lucrător agricol aproximativ 4,47 ha teren agricol, iar în UE acest indicator fiind la 18,2 ha/agricultor.

În același timp, trebuie avute în vedere unele dintre caracteristicile definitorii ale forței de muncă angajate în agricultura românească: se constată un vizibil proces de îmbătrânire a populației rurale, concomitent cu scăderea treptată a numărului de locuitori din spațiul rural. După cum relevă unele studii care au urmărit caracterizarea forței de muncă ocupate în agricultură, în mediul rural trăiește 52% din populația țării din grupa de vârstă 55-64 ani, 59% din cea din grupa de vârstă 65-74 ani și 61% din cea de vârstă peste 75 ani192, iar 29,3% din populația rurală are peste 55 ani; majoritatea covârșitoare a populației rurale lucrează în agricultură. Populația ocupată în agricultură este formată, în principal, din lucrători pe cont propriu – 48,1% – și din lucrători familiali neremunerați – 44,9%. În comparație cu populația ocupată din zonele urbane, nivelul de educație al lucrătorilor din mediul rural este cu mult mai redus. În mediul rural, aproximativ 70% din populația ocupată lucrează numai în agricultură, pentru populația vârstnică, acest fapt fiind cu mult mai accentuat.

Astfel, 84% din populația rurală cuprinsă în categoria 50-64 ani lucrează în agricultură, iar în cazul celor de peste 65 de ani, în proporție de 100%; pensionarii agricultori, care provin din fostele CAP, au cea mai vulnerabilă situație economică. În medie, pensia lor este de 10-12 euro/lună. Este evident faptul că acești oameni trăiesc numai pe seama muncii în agricultură și nu de pe urma pensiilor; populația rurală continuă trendul descendent, început în perioada ante 1989. Între ianuarie 1992 și 2002, populația țării a scăzut cu aproximativ 1 milion de persoane, din care mai mult din jumătate provin din mediul rural. Diminuarea populației este determinată de o serie de factori cum ar fi: rata deceselor mai accentuată în mediul rural decât în cel urban, involuția fertilității populației feminine din 1990 în prezent și, în principal, datorită migrației populației tinere către mediul urban sau către alte țări.

Rata de activitate și rata de ocupare a populației vârstnice, în anul 2002

Sursa: Ancheta forței de muncă în gospodării (Amigo), publicat în Adevărul Economic, nr. 19 (629), 12-18 mai 2004

Populația rurală vârstnică, în anul 2002

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2002, p. 53

Din păcate, facilitățile pe care le creează starea infrastructurii fizice (sociale și de producție) și posibilitățile de instruire și formare profesională a forței de muncă din mediul rural nu asigură posibilități reale de absorbție a populației din acest mediu de către alte sfere și domenii de activitate din zonele acestuia. În mediul rural, rolul întreprinzătorilor neagricoli în crearea locurilor de muncă și de asigurare a unor venituri alternative este destul de modest. Depășirea acestei situații este extrem de dificilă și complicată și poate avea loc doar prin imprimarea unui nou curs al acțiunilor și activităților din mediul rural. Acest nou curs este condiționat de o multitudine de conjuncturi favorabile și factori favorizanți, dintre care pot fi menționați: înregistrarea unei creșteri economice constante, atingerea și consolidarea stabilității macroeconomice și, nu în ultimul rând, plasarea strategiei de dezvoltare rurală pe locul pe care îl merită. Nu trebuie omis faptul că unul dintre cele mai crude aspecte ale tranziției este reprezentat de adâncirea decalajelor de venituri între indivizi și, într-un sens extins, între zonele urbane și cele rurale.

Acțiunile guvernamentale, conjugate cu cele ale diferitelor instituții financiare internaționale, pot avea șanse reale de reușită, dacă: a) se asigură o egalitate de tratament și se exclude cel preferențial aplicat în favoarea mediului urban; b) regimul comercial și cel fiscal, precum și ratele de schimb nu sunt distorsionate în defavoarea spațiului rural și în favoarea industriei și a mediului urban în general; c) se asigură încurajarea dezvoltării sectorului privat prin complementarea acestuia cu cel public; d) se atinge dezideratul creării piețelor concurențiale ale inputurilor, ale produselor agricole și ale factorilor de producție; e) se asigură șanse egale de competiție tuturor tipurilor de exploatații sau unități (indiferent de tipul de proprietate) pentru mobilizarea resurselor.

Dezvoltarea sectorului privat poate fi considerată ca principalul determinant în formarea premiselor diversificării ocupaționale și implicit în reducerea sărăciei din mediul rural. Astfel, statul poate sprijini formarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, prin forme variate de subvenții sau susțineri transparente acordate întreprinzătorilor privați care intenționează să-și lanseze sau să-și dezvolte afaceri în afara mediului urban.

Organizațiile non-guvernamentale ar putea avea un rol imens prin furnizarea de servicii specifice de dezvoltare a inițiativelor întreprinzătorilor privați din mediul rural. Într-o măsură redusă există totuși câteva forme specifice de asistență tehnică acordată de către serviciile de consultanță agricolă, care sunt finanțate de la buget și puse la dispoziția producătorilor agricoli prin rețeaua agenției care funcționează în structura Ministerului Agriculturii și Alimentației. Tot prin intermediul programelor de asistență tehnică poate fi promovat exportul produselor agricole, se pot îmbunătăți semnificativ calitatea și distribuția informației despre piață, pot fi favorizate premisele creării și funcționării instituțiilor specifice economiei de piață sau se poate face instruirea pe care o presupune reconversia forței de muncă din agricultură.

Sprijinirea înființării cooperativelor de servicii în avalul sau amontele agriculturii poate reprezenta un alt scop pentru programele guvernamentale, care ar putea fi atins și prin alocarea directă de resurse financiare. Printr-o astfel de acțiune este posibilă determinarea unei creșteri a puterii economice a gospodăriilor țărănești, prin distribuirea de inputuri, colectarea, depozitarea, transportul, procesarea și comercializarea produselor agricole.

Un rol complementar esențial îl are și dezvoltarea pieței funciare, care urmează în mod logic reformei din structura proprietății. În plan practic, aceasta se poate realiza printr-un set de măsuri coerente care să conducă la finalizarea demersului de eliberare a titlurilor de proprietate, să simplifice procedurile de înregistrare cadastrală, cu efecte directe în reducerea costurilor tranzacțiilor, să permită acorduri flexibile de concesionare și arendare a terenurilor etc.

Lipsa infrastructurii sau infrastructura inadecvată reprezintă un obstacol real de dimensiuni impresionante pentru șansele de evoluție a spațiului rural. Dezvoltarea infrastructurii tehnice ar conduce atât la diminuarea diferențelor dintre condițiile de trai dintre mediul urban și cel rural, cât și la stimularea investițiilor sectorului privat, determinând ocuparea forței de muncă în activități externe agriculturii. Astfel de lucrări pot include colectarea resturilor menajere, sisteme de distribuție și tratare a apei, lucrări de canalizare, construirea și reabilitarea de drumuri comunale, lucrări de telecomunicații și de distribuție a energiei etc.

La baza dezvoltării capitalului uman stă activitatea comunității locale, care depinde și de descentralizarea administrației, inclusiv decizională. Deși se apreciază că datoria statului este să pună la dispoziția comunității în general și a celei rurale în particular o serie de servicii și bunuri publice de importanță critică, autoritățile locale trebuie să-și asume rolul major în livrarea efectivă a acestora și în formularea și implementarea măsurilor de politică economică de interes local. În această privință, statul se poate implica prin finanțarea unor programe de instruire a funcționarilor publici și a celor implicați în agricultură în diverse domenii și discipline relevante atât sectorului cât și specifice activităților desfășurate. Un profil competitiv al resurselor de muncă din zonele rurale se poate realiza și prin investiții în educația formală și informală, inclusiv prin stimulente care să atragă personalul didactic în mediul rural, și asistență tehnică pusă la dispoziția producătorilor agricoli și a altor categorii de locuitori sub forma serviciilor de extensie și consultanță.

Crearea structurilor agricole performante

În anii tranziției s-a constituit o structură agricolă caracterizată printr-o dominanță excesivă a gospodăriilor țărănești, în mare parte de subzistență, alături de foste IAS-uri mai mult sau mai puțin performante, societăți și asociații agricole, exploatații agricole organizate pe principiile firmei private. Această structură s-a dovedit ineficientă sub raportul alocării și utilizării resurselor, fiind astfel incapabilă să susțină un proces real de creștere agricolă susținută.

Politica agricolă a fost orientată, fără nici un dubiu, către dimensiunea întreprinderii sau exploatației agricole, evaluată prin criteriul unic al suprafaței de teren aflată în exploatare sau al efectivelor de animale existente, unele acte normative demonstrând această orientare unilaterală, limitativă și exclusivistă. Astfel, prin prevederile Ordonanței de urgență nr. 108/27 iunie 2001 privind exploatațiile agricole sunt considerate exploatații comerciale numai unitățile agricole care dispun de minimum 110 ha teren arabil în zona de câmpie (respectiv 50 ha în zona de deal) sau au 15 vaci cu lapte sau 5000 de păsări pentru carne sau 100 de porci etc. Conform estimărilor recente, coroborate și cu rezultatele Recensământului agricol, în momentul de față segmentul astfel definit al unităților agricole cuprinde un număr de cca 10.000 de exploatații agricole, sub 0,5% din numărul total al exploatațiilor de peste un hectar și care utilizează cca 37-38% din suprafața agricolă a României.

Concentrarea unor resurse bugetare extrem de limitate pe direcții prioritare de acțiune este, fără îndoială, pe cât de necesară, pe atât de dificilă. Tocmai datorită acestei dificultăți, se consideră că orientarea actualei politici agricole spre "exploatațiile comerciale" este eronată. Această afirmație poate fi justificată prin următoarele: criteriul ales pentru determinarea dimensiunii exploatației agricole este insuficient de relevant. Acest criteriu ar putea fi înlocuit cu cel al mărimii exploatației în funcție de potențialul economic sau de nivelul integrării acesteia în fluxurile și circuitele piețelor. În acest sens pot fi amintite criteriile utilizate în țările cu o agricultură dezvoltată; în UE dimensiunea exploatației este apreciată în raport cu mărimea venitului, iar în SUA în funcție de cifra de afaceri; un alt criteriu care ar putea fi utilizat este reprezentat de potențialul de formare a capitalului, întrucât s-a pierdut din vedere faptul că oricare din categoriile delimitate prin utilizarea criteriului suprafeței de teren sau al efectivelor de animale cuprinde atât unități profitabile cât și neprofitabile sau potențial profitabile sau potențial ineficiente. În urma aplicării criteriului de determinare a categoriei în care sunt incluse exploatațiile agricole care beneficiază de susținere financiară, rezultă că beneficiarii acestor subsidii sunt toate exploatațiile agricole care prin înzestrarea cu resurse funciare depășesc nu numai nivelul mediu al fermelor familiale din UE (18,4 ha/exploatație), ci și pe cel al fermierului mediu din Marea Britanie (69,3 ha/exploatație), care reprezintă limita superioară din UE.

În afara exacerbării rolului economiei de scală, interesul exagerat manifestat pentru exploatațiile și întreprinderile de mari dimensiuni fizice, poate fi justificat și de viziunea conform căreia depășirea actualelor dificultăți din agricultura României este condiționată de dezvoltarea fenomenului asociativ în producția primară, în vederea creării unor ferme de mai mari dimensiunii medii. Cu toate acestea, viziunea este cel puțin discutabilă, din două considerente, și anume: realitățile ultimului deceniu, analizate în corelație cu experiența țărilor din UE și a SUA, ne îndreptățesc prea puțin să fim optimiști în legătură cu posibilitatea unui aport determinant al procesului de asociere în producția primară. Aceasta nu poate reprezenta o soluție reală pentru inversarea cursului descendent din agricultura românească imprimat de reformele, uneori neconcertate, din ultimii ani. Nu trebuie scăpat din vedere și faptul că în UE precumpănitoare sunt fermele familiale, iar fenomenul asociativ în producția primară este foarte puțin dezvoltat; atragerea de noi membrii pentru asociațiile agricole existente sau pentru constituirea unora noi este relativ dificilă dacă avem în vedere categoriile celor care dețin terenuri: proprietarii urbani care nu locuiesc în zonele rurale (după unele evaluări 33-40% din proprietatea funciară) sau pe cei care se află în imposibilitatea de a valorifica în mod direct dreptul de proprietate funciară, în cea mai mare parte a lor, fie că sunt deja membrii formali ai unor societăți/asociații agricole, fie și-au arendat terenul unor exploatații agricole sau unor întreprinzători rurali. Proprietarii de terenuri agricole care și-au asumat riscul de a forma o gospodărie țărănească majoritar de subzistență au ca principală sursă de venit, alături de pământ, munca proprie. Putem considera astfel că prioritățile decidenților politici sunt orientate doar spre fermele, întreprinderile sau exploatațiile de mari dimensiuni, existente sau care se vor înființa prin investiții masive, iar procesul de formare și susținere pentru ferma familială nu intră în preocupările lor. Cele de mai sus nu înseamnă că am considera inoportună existența unor exploatații agricole de mari și foarte mari dimensiuni în România. Exploatațiile agricole de asemenea dimensiuni, și care sunt și eficiente, dispun de suficiente resurse pentru a se consolida pe baza forțelor și a mecanismelor pieței. Modalitatea cea mai eficace de a le sprijini prin acțiune guvernamentală, prin intermediul politicilor agricole, este reprezentată de procesul de formare și dezvoltare a piețelor agricole concurențiale, dezvoltarea și integrarea industriilor din amonte și din aval, precum și creșterea nivelului de calitate a cererii.

Având în vedere cele meționate, politica agricolă a României, în contextul aderării la UE și creșterii participării pe piețele internaționale, ar trebui să se îndrepte către:

a) orientarea obiectivelor strategice ale politicii agricole spre crearea și dezvoltarea piețelor concurențiale din amontele ramurii și ale bunurilor agroalimentare (industriile din aval);

b) finalizarea cât mai urgentă a privatizării fostelor IAS, întocmai după cum recomandă și UE. Privatizarea totală a acestora reprezintă premisa restructurării acestei categorii de unități economice ca exploatații agricole performante;

c) relansarea procesului investițional, prin promovarea unor politici nediscriminatorii, a unor politici care să ofere tuturor producătorilor agricoli șanse egale la accesul pe baze strict concurențiale la resursele bugetare disponibile și la creditele pe termen mediu și lung;

d) formarea și implementarea unei politici de dezvoltare integrată a comunităților rurale, ca premisă a concentrării capitalului funciar și de exploatare în unități agricole competitive și viabile.

Cap. 4. Negocierile de aderare la Uniunea Europeană – agricultura

4.1. Liniile generale ale politicii agricole asumate de Guvernul României

Obiectivele prioritare urmărite prin Programul Guvernului României pentru perioada 2004 – 2008 urmăresc și se suprapun într-o mare măsură obiectivelor PAC. Acestea sunt creșterea productivității în sectorul agricol și a calității produselor agroalimentare, creșterea veniturilor producătorilor agricoli și dezvoltarea durabilă a zonei rurale, fără a afecta în mod negativ mediul înconjurător, în scopul creării unui sector competitiv, care să răspundă cerințelor impuse de piața comună.

Poziția oficială și asumată de Guvernul României este una de sprijinire a producției agricole, în limitele resurselor bugetare disponibile; în afara recunoașterii acestor politici de susținere (firavă, în opinia noastră, datorită nu numai resurselor bugetare limitate ci și a interesului redus pentru agricultură în general), Guvernul României consideră în mod oficial că aplică o politică de privatizare și restructurare a agriculturii, care din păcate, este extrem de lent aplicată. Cu toate acestea, una dintre măsurile pozitive este reprezentată de liberalizarea comerțului cu produse agroalimentare.

Ca principal punct slab al reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole a fost acela că această măsură a antrenat crearea de milioane de exploatații agricole familiale, de mici dimensiuni, care produc în continuare, cu randament scăzut, în special pentru autoconsum. La 10 ani după adoptarea Legii nr. 18/1991 a fost adoptată Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere.

După un an, s-a considerat că Legea 1/2000 este incompletă și s-a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 102/2001 privind modificarea și completarea legii respective. Evoluția legislației privind reconstituirea dreptului de proprietate funciară particulară se explică și prin disensiunile politice, absența unei viziuni generale asupra acestei probleme care să fie îmbrățișată de toate forțele din spectrul politic. Principalele prevederi ale OUG nr. 102/2001 sunt: reconstituirea dreptului de proprietate se face, de regulă, pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere, iar în situația în care acest lucru nu este posibil, reconstituirea se va face din terenurile agricole proprietate privată a localității; dacă nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, se vor acorda despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat; se reglementează situația juridică a terenurilor pe care se află bazine piscicole sau amenajate, precum și a terenurilor amenajate ca sere sau plantații de hamei, viticole și pomicole în funcțiune, pentru care restituirea se face pe alt amplasament sau se acordă despăgubiri, iar reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile forestiere este admisă numai probei cu înscrisuri; se reglementează situația în care anumite suprafețe sunt revendicate de doi solicitanți.

Începând cu anul 2001, producția agricolă a beneficiat de sprijin intern prin alocarea sumei de 1 milion de lei pentru fiecare ha de teren cultivat, în condițiile utilizării de semințe certificate și ale respectării tehnologiilor de cultură, pentru culturile din sere acordându-se suma de 20 milioane lei pe ha. Statul a mai acordat sprijin în valoare de 50% din prețul de achiziție pentru procurarea de semințe, material săditor certificat și în valoare de 55% pentru achiziționarea de tractoare și mașini agricole. Alte măsuri de sprijin aplicate au permis: exceptarea agricultorilor individuali de la impozitul asupra venitului, bonificarea dobânzilor la creditele destinate finanțării producției agricole, suportarea prin bugetul statului a cheltuielilor de stocare și conservare a cerealelor, oleaginoaselor și plantelor proteice. Începând cu anul 1997, a fost liberalizat comerțul interior cu produse agricole. În ceea ce privește comerțul exterior cu aceste produse, de relevat că datorită insuficienței resurselor bugetare, posibilitățile României de a subvenționa exporturile sunt foarte restrânse. Totodată, România s-a angajat să reducă până în 2005 cheltuielile cu subvențiile la export cu 24% față de perioada de bază 1986-1990 și volumul exporturilor de produse agricole subvenționate cu 14%.

În condițiile ajustării sectoriale, atât de necesară în contextul aderării la UE, Ministerul Agriculturii și Alimentației a elaborat Strategia de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare și silviculturii, pe perioada 2001 – 2005. Obiectivul prioritar al strategiei îl constituie dezvoltarea durabilă a unui sector agroalimentar competitiv, prin creșterea cantitativă și calitativă a producției, modernizarea și îmbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agroalimentare, asigurarea securității alimentare a populației. Prin urmare, România și-a propus atingerea unora dintre obiectivele cuprinse în Agenda 2000.

4.2. Implementarea acquis-ului comunitar în România

Guvernul României a acceptat adoptarea în întregime a acquis-ului comunitar privind Capitolul 7 – Agricultura, în vigoare la data de 31 decembrie 2000, și consideră că va fi în măsură să-l aplice la data aderării sale la UE, cu excepțiile menționate în documentul de poziție Adoptat de Guvernul României în 6 decembrie 2001 și prezentat cu ocazia participării la Conferința Interguvernamentală pentru Aderarea la UE. Totodată, Guvernul României s-a angajat ca infrastructura instituțională necesară implementării acquis-ului va fi completă și funcțională la data aderării la UE. În plus, procesul negocierilor fiind continuu, guvernanții asigură UE că România este pregătită să examineze în continuare dezvoltarea legislației comunitare intrată în vigoare după data de 31 decembrie 2000 și să informeze sistematic Conferința pentru Aderare sau Consiliul de Asociere cu privire la legislația și măsurile de implementare adoptate pentru aplicarea sau, dacă va fi cazul, cu privire la dificultățile care ar putea să apară în transpunerea acquis-ului.

Documentul de poziție a fost elaborat având ca referință data de 1 ianuarie 2007, asumată de România ca ipoteză de lucru pentru aderarea la UE.

Excepțiile menționate în documentul respectiv au în vedere: acordarea unei perioade de tranziție de 3 ani, până la data de 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de tăiere și procesare a cărnii, în conformitate cu cerințele comunitare (Directiva 64/433/CEE, Directiva 77/99/CEE, Directiva 94/65/CE, Directiva 92/118/CE, Directiva 71/118/CEE, Directiva 91/495/CE, Directiva 92/45/CE); acordarea unei perioade de tranziție de 3 ani, până la data de 31.12. 2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a laptelui, precum și pentru organizarea centrelor de colectare și de standardizare a laptelui, în conformitate cu cerințele comunitare (Directiva 92/46/CE, Decizia 95/342/CEE); acordarea unei perioade de tranziție de 4 ani, până la data de 31.12.2010, pentru inventarierea plantațiilor viticole și organizarea unui registru comunitar al acestora (Reglementarea 2392/86 și Reglementarea 649/87); acordarea unei perioade de tranziție de 8 ani, până la 31.12.2014, pentru eliminarea din cultură a viilor de hibrizi direct producători (Reglementarea 1493/99); acordarea unei perioade de tranziție de 5 ani, până la data de 31.12.2011, în care România să poată adopta măsuri de salvgardare la importul său de produse agricole din unul sau mai multe State Membre dacă aceste importuri produc sau amenință să producă perturbări majore ale pieței românești de produse agricole; acordarea unei perioade de tranziție de 3 ani, până la data de 31.12.2009, pentru a putea implementa la nivel național politica de nevaccinare pentru pesta porcină clasică (Directiva 80/217 CEE).

România a încheiat negocierile privind capitolul 7 – Agricultura. Prezentăm succint ultimele evoluții care demonstrează apropierea legislației românești de cea a UE: începutul adoptării de măsuri de sprijin similare cu cele comunitare (Reglementarea 1054/73) privind organizarea pieței, prin adoptarea unei Hotărâri de Guvern pentru acordarea de sprijin pe produs pentru 1000 de cutii de ouă de viermi de mătase (HG nr. 1593/2003); modificarea Legii nr. 160/1998, privind organizarea și exercitarea profesiunii de medic veterinar (Legea nr. 592/ 22.12.2003); adoptarea normelor de aplicare a legii privind producerea și valorificarea legumelor de câmp (HG nr. 1614/23.12.2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 312/2003); finalizarea studiului "Evaluarea condițiilor ecoclimatice și ecopedologice din principalele podgorii ale țării care edifică fenologia soiurilor, maturarea strugurilor și calitatea vinurilor în vederea zonării viticole", în luna decembrie 2003; amendarea Hotărârii de Guvern nr. 1030/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 136/2000 privind măsurile de protecție împotriva introducerii și răspândirii organismelor de carantină dăunătoare plantelor sau produselor vegetale în România (HG 1619/22.01.2004); adoptarea Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului pentru aprobarea declarațiilor de recoltă, de stocuri și de producție (75/26.01.2004); adoptarea Legii sanitare veterinare (Ordonanța privind organizarea activității veterinare nr. 42/30.01.2004); măsuri privind controalele veterinare ale animalelor vii și produselor animale care intră în Comunitate din țări terțe, inclusiv sistemul SHIFT și inspecția la frontieră: demararea proiectării și construirii PIF (puncte de inspecție la frontieră) astfel încât acestea să devină funcționale în cursul anului 2006; identificarea suprafețelor de teren pe care vor fi amplasate viitoarele PIF; completarea planurilor de restructurare și evaluarea în mod uniform a unităților de profil zootehnic și din industria alimentară conform ghidurilor de proceduri de evaluare; finalizarea de anchete și studii pilot efectuate în perioada 2002 – 2004, pe zone producătoare de lapte, privind calitatea laptelui de consum (implicit a laptelui crud), modernizarea activității de colectare a laptelui, modernizarea laboratoarelor de analiză, organizarea și funcționarea unor sisteme de monitorizare a producătorilor de lapte și a procesatorilor de lapte.

În vederea apropierii legislației României de cea a UE mai trebuie luate numeroase măsuri. Prioritățile generale ale decidenților politici pentru anul 2004-2005 sunt rezumate în cele ce urmează: alinierea la standardele comunitare de calitate, prin adoptarea legislației referitoare la denumirile de origine a produselor agricole și alimentare, precum și înregistrarea acestor produse în Registrul Național al Denumirilor de Origine, certificarea caracteristicilor specifice a produselor agricole și alimentare, precum și înregistrarea acestora produse în Registrul Certificatelor Caracteristicilor Specifice; adoptarea și aplicarea unor politici agricole care să vizeze convergența cu PAC prin instituirea unor mecanisme și instrumente similare celor existente în Statele Membre, susținerea asociațiilor de producători în vederea întăririi sectoarelor pe care acestea le reprezintă și realizării unor producții orientate către piață și nu către autoconsum; dezvoltarea capacității instituționale și administrative a Ministerului Agriculturii, Alimentației, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (MAAPDR) și a instituțiilor subordonate acestuia de a transpune și implementa PAC; finalizarea procesului de privatizare a fermelor de stat și de restituire a terenurilor agricole și forestiere, luându-se măsuri de sprijinire a eficienței și capacității competitive a sectorului privat din agricultură; accelerarea procesului de implementare a acquis-ului comunitar, cu accent pe problematica dezvoltării pieței agricole, întăririi asociațiilor de producători, adoptării standardelor comerciale și a standardelor de calitate, creării sistemului informațional al pieței și controlului veterinar și fitosanitar la frontieră; adoptarea legislației privind implementarea mecanismelor comerciale; aplicarea măsurilor punctuale de politică agricolă și de dezvoltare rurală, caracteristice PAC, relevante pentru prioritățile de dezvoltare agricolă și rurală ale României; organizarea cadastrului agricol și viticol și asigurarea funcționării efective a pieței funciare; implementarea completă a sistemului național de identificare a animalelor; elaborarea unor acte normative pentru introducerea grilei de clasificare pentru bovine, ovine și caprine, porcine; plata corelată cu această clasificare; organizarea controlului; instruirea clasificatorilor, dezvoltarea statisticilor agricole, progresiv, pe baza introducerii normelor și standardelor UE în principalele anchete în agricultură (anchetele privind structura exploatațiilor agricole, utilizarea terenurilor, producția vegetală, producția animală, statistica privind prețurile).

Din punctul de vedere al UE, strategia de negociere utilizată pentru România a fost aceeași cu cea utilizată pentru cele 10 țări care au aderat la 1 mai 2004.

În continuare, rezumăm prevederile acordurilor convenite cu prilejul negocierilor.

România urmează să beneficieze de plățile directe, în mod gradual, de 25% în primul an (2007) și până la 100% în 2016. În limite reciproc agreate, toate noile statele membre vor avea posibilitatea de a acorda și subvenții naționale, suplimentar plăților directe oferite de UE. În intervalul 2007 – 2009, România va avea posibilitatea de a suplimenta plățile directe ale UE cu 55% din nivelul UE din anul 2007, 60% din nivelul din 2008 și 65% din 2009. Începând cu anul 2010, România poate crește nivelul plăților directe cu 30 puncte procentuale peste nivelul acceptat în anul anterior. În nici un caz nu se va accepta ca nivelul acestor plăți să fie mai mare de 100% din suma totală a plăților directe ale UE.

În același timp, noilor state membre li se va permite utilizarea unei scheme alternative celei de plăți directe aplicabile în prezent în UE. Astfel, noilor state membre li se va permite, pentru o perioadă limitată, să acorde fermierilor plăți directe sub forma ajutoarelor decuplate de suprafață (ceea ce reprezintă în fapt o schemă redusă a plăților directe). Pentru fiecare nou stat membru se va calcula suma anuală în conformitate cu criteriile stabilite și apoi împărțită în funcție de suprafețele agricole utilizate. Noile state membre vor beneficia de un ajutor financiar suplimentar, pentru o perioadă limitată, pentru dezvoltarea rurală.

Cantitățile de referință (de ex. cote, suprafețe de bază etc) au fost agreate pentru toate produsele în baza producției recente și a circumstanțelor specifice fiecărei țări. S-au aprobat perioade de tranziție doar în câteva cazuri, în scopul adoptării și implementării unor părți din legislația UE.

În rezoluția din 11 martie 2004 privind progresul României în vederea aderării, Parlamentul European a atras atenția asupra următoarelor aspecte: Guvernul României trebuie să continuie alinierea în domeniul agricol, să aibă ca primă prioritate realizarea unei reforme structurale a agriculturii și să urmărească implementarea unei politici de dezvoltare rurală care să ofere locuri de muncă alternative pentru "fermierii de subzistență"; Guvernul României trebuie să acorde o atenție deosebită îmbunătățirii implementării și aplicării leigislației în domenii precum competiția, dreptul comercial, agricultura, pescuitul, transporturile, justiția și afacerile interne; în opinia Parlamentului European, situația sectorului veterinar și al securității alimentare este alarmantă. Guvernul României ar trebui să ia măsuri pentru rezolvarea urgentă a acestor probleme.

În iunie 2004, România a încheiat negocierile cu UE la capitolul Agricultură. În mod surprinzător, discuțiile, demarate cu doi ani în urmă, au fost finalizate foarte repede. Conform declarațiilor negociatorilor români, obiectivul principal al strategiei de negociere l-a constituit obținerea unor rezultate foarte bune în cinci domenii: agroindustrie, sectorul viti-vinicol, zootehnia și creșterea animalelor, dezvoltarea rurală și suprafața cultivabilă pentru cereale.

Pentru lapte, România a obținut o cotă de 3,3 miliarde litri, cotă considerată de către reprezentanții MAAPDR ca fiind foarte bună, din moment ce în prezent industria absoarbe 1,2 miliarde litri. În schimb, calitatea laptelui lasă mult de dorit, neatingând standardele de calitate impuse de UE. În plus, în România există un număr extrem de redus de unități de procesare a laptelui, capabile să producă la standarde europene. Conform oficialilor din ministerul de resort, în România vor trebui construite, până în 2009, aproximativ 30.000 de ferme de vaci, la standarde europene.

Sectorul zahărului este controversat. Cota de procesare negociată de România se ridică la 440.000 de tone, valoare care îi avantajează doar pe procesatori, pentru că dintr-un milion de tone de sfeclă se obțin 109.000 tone de zahăr. Această cantitate de sfeclă se obține de pe 40.000 de hectare, în condițiile unei producții medii de 25 de tone/ha. În prezent, în România se cultivă sfeclă de zahăr pe aproximativ 30.000 – 40.000 hectare. În aceste condiții, România va trebui să importe restul de zahăr brut necesar procesării până la concurența cotei negociate.

În ceea ce privește sectorul viti-vinicol, România a obținut recunoașterea întregii suprafețe cultivate cu viță de vie, inclusiv hibridă.

În urma negocierilor, România ar urma să primească 4 miliarde euro până în 2007, 11 miliarde pentru acțiuni structurale și comunitare (în anii 2007-2009), 5 miliarde pe măsura derulării proiectelor, 1 miliard subvenții și 2,3 miliarde pentru dezvoltare rurală. Suprafața agricolă acceptată de către UE pentru plăți directe este de aproximativ 7 milioane hectare, în condițiile în care, în prezent, suprafața agricolă reală a României este de circa 14 milioane hectare. În această situație, restul de 7 milioane hectare nu vor beneficia de un astfel de sprijin din partea UE, producția obținută pe această suprafață urmând a fi comercializată la prețuri superioare celei care va fi susținută financiar de către Comunitate. Perioadele de tranziție solicitate de România au fost acceptate de către UE.

Cap. 5. Efecte ale alinierii agriculturii României la PAC

Una dintre marile probleme ale agriculturii românești o reprezintă forța de muncă excesivă comparativ cu cea din spațiul UE. Agricultura a jucat un rol economico-social esențial pe parcursul întregii perioade de tranziție, constituind un factor „tampon” ocupațional împotriva efectelor socio-economice ale tranziției. Astfel, agricultura a absorbit o parte importantă din forța de muncă disponibilizată de industriile urbane. Totodată, se manifestă o relativă stagnare a agriculturii, o slabă performanță și profitabilitate scăzută, contribuind la creșterea nivelului de sărăcie în zonele rurale. S-a creat astfel un cerc vicios în care subzistența generează sărăcie, iar săracia perpetuează subzistența. Creșterea productivității și competitivității fermelor necesită un transfer semnificativ de forță de muncă dinspre activități agricole spre alte activități, cu șanse reduse de mutare a acestei părți importante a populației din spațiul rural. De aceea, reforma structurală a agriculturii ar trebui să aibă un dublu obiectiv: în primul rând, reducerea numărului de persoane care își câștigă traiul din agricultură; în al doilea rând, creșterea dimensiunii fermelor și, ca atare, mărirea eficienței agriculturii românești. În felul acesta un număr mai mic de persoane vor împărți un venit mai mare rezultat din activități agricole, în timp ce restul va obține surse alternative de venit din activități neagricole și programe de protecție socială.

Îmbătrânirea forței de muncă ocupate reprezintă o altă caracteristică a agriculturii românești. Circa 1 milion de persoane reprezintă excesul de forță de muncă din agricultură, având în același timp și vârsta de pensionare. Aceștia ar putea să înceteze activitatea cu condiția obținerii unui venit echivalent sau superior celui din prezent. Introducerea unei astfel de scheme ar permite retragerea din agricultură a peste un 1 milion de persoane în vârstă, care ar disponibiliza circa 2 milioane de hectare posibil a servi la o restructurarea accelerată a acestui sector. Aplicarea schemei de pensionare anticipată ar putea determina retragerea a încă 300.000 agricultori ce depășesc vârsta de 55 de ani, dar care nu contribuie la nici un fond de pensie.

Impactul aderării asupra piețelor agricole și a veniturilor țărilor central și est europene este dificil de estimat. Certe sunt rezultatele negocierilor care permit trasarea unor potențiale evoluții ale piețelor din această zonă. Astfel, în urma studierii impactului asupra piețelor agricole și a veniturilor țărilor central și est europene, Direcția Generală pentru Agricultură a Comisiei Europene a ajuns, în 2002, la următoarele concluzii: producția de carne de pui ar putea crește ca urmare a creșterii prețului după aderare; producția de carne de porc va scădea cu 0,9 – 1 milion tone față de cea curentă; producția de cereale va crește cu aproximativ 92 – 97 milioane tone, adică cu 10 – 14 milioane tone mai mult decât în cazul în care aderarea nu ar avea loc; aplicarea schemei plăților directe va determina o redistribuire a terenurilor destinate culturilor de cereale și oleginoaselor, stimulând astfel aceste culturi. Astfel, se va înregistra o creștere a prețurilor cerealelor și în special a prețului grâului dur, influențând în mod pozitiv profitabilitatea producției în cauză; efectivele de animale vor crește, în special datorită influenței producției de carne de vită care va fi determinată în principal în urma stabilirii cotelor la producția de lapte. Cotele la lapte vor afecta, în principal, producția orientată spre piață, în timp ce sectorul de subzistență (al autoconsumului) va rămâne în mare parte neafectat.

PAC va avea cu siguranță un efect semnificativ asupra agriculturii României și datorită preponderenței suprafeței arabile în totalul suprafeței agricole (63%), preponderenței proprietății private (63% din total suprafață agricolă este în proprietate privată) și dimensiunii medii reduse a exploatațiilor agricole (aproximativ 2 hectare). Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce privește agricultura și politica agricolă derivă din competitivitatea și gradul redus de dezvoltare al agriculturii românești față de standardele comunitare.

Efectele implementării PAC în România trebuie analizate din mai multe unghiuri. Producătorii agricoli vor trebui să respecte normele de calitate, normele sanitare și fitosanitare ale UE dacă vor să intre pe piață (fie pe piața națională, fie pe cea a UE). Cu siguranță condițiile impuse producătorilor vor fi foarte dure. Nerespectarea acestor condiții nu va determina decât perpetuarea situației existente: fără respectarea standardelor UE fermierii nu vor putea vinde produsele obținute și astfel nu își vor mai putea procura resursele financiare necesare rentabilizării fermelor și implementării standardelor. Producția obținută nu va putea fi folosită decât pentru autoconsum, iar beneficiile rezultate din creșterea prețurilor la produsele agricole (datorită faptului că prețul de intervenție este superior nivelului actual al prețurilor pe piața românească) nu vor putea fi valorificate pentru că FEOGA nu va achiziționa decât produsele conforme cu standardele UE. În acest fel, capacitatea financiară a producătorilor agricoli va rămâne modestă și nu se vor putea susține costurile implementării standardelor PAC.

Normele sanitare și fitosanitare reprezintă o altă problemă a alinierii României la UE. Cele mai afectate de introducerea noilor standarde de calitate și norme sanitare și fitosanitare vor fi exploatațiile agricole de mici dimensiuni. În aceste condiții se impune demararea unui program de identificare a măsurilor de susținere a fermelor de semisubzistență, a celor de mici dimensiuni, care pot deveni viabile. Acest demers va impune o categorie de „investiții obligatorii” necesare competitivizării agriculturii românești și pentru crearea premiselor valorificării beneficiilor derivate din statutul de membru al UE.

Principalele costuri ale aderării pot fi grupate după cum urmează:

1. Costuri cu construcția instituțională. În această categorie sunt incluse toate costurile legate de crearea cadrului instituțional necesar aplicării PAC. Până în prezent, eforturile de aliniere a României la PAC au inclus și redefinirea sistemului de susținere a agriculturii românești pe criterii de eficiență și de natură să stimuleze creșterea dimensiunii exploatațiilor agricole. Având în vedere că mecanismul de susținere adoptat de România (similar celui european) presupune instrumente de susținere prin preț, implicațiile bugetare, în termeni de cost, sunt evidente. În domeniul agriculturii, construcția instituțională este doar la început. Există opinii conform cărora procesul a fost demarat odată cu crearea Agenției SAPARD și a mecanismelor instituționale pentru implementarea programului. La rândul lor, costurile aferente participării la programul SAPARD pot fi măsurate în termeni legați de dimensiunea obligațiilor de cofinanțare din partea României, cât și în costuri legate de gradul redus de utilizare a acestor fonduri și de întârzieri în derularea programului, cuantificabile ca și pierderi pentru agricultura României. Întinderea în timp a acestor costuri are ca dată limită momentul aderării (anul 2007). Procesul de construcție instituțională este încă în derulare și a avut deja ca efect crearea unor noi instituții, necesare pentru gestionarea, după aderare, la nivel național a PAC (ex. Rețeaua de Informare Contabilă Agricolă, Agenția Română pentru Siguranța Alimentară, etc.). Aceste costuri se vor diminua progresiv, pînă în 2007, termenul limită până la care procesul de construcție instituțională trebuie finalizat. În schimb, după anul 2007 vor apărea noi costuri legate de menținerea și funcționarea acestor noi structuri instituționale, conform cerințelor UE.

2. Costuri cu adoptarea și implementarea standardelor de calitate pentru produsele agricole și prelucrate, a sistemelor de certificare a calității, a normelor sanitare și fitosanitare etc. Costurile aferente implementării acestor activități se materializează în:

a) la nivel microeconomic, datorită, mai ales, impunerii producătorilor unor standarde de calitate și de producție mai ridicate decât cele existente în prezent și

b) la nivel macroeconomic, ca urmare a necesității adoptării legislației specifice, a creării cadrului de certificare a calității produselor etc. Datorită faptului că cea mai mare parte a producției agricole este obținută în cadrul exploatațiilor agricole private (91% din producția de cereale în anul 2002), se poate aprecia că majoritatea costurilor implementării standardelor sanitare și fitosanitare prevăzute în cadrul PAC se vor situa la nivelul exploatațiilor agricole private de mici dimensiuni. Elementele de cost aferente implementării PAC vor fi suportate în mod direct de producătorii agricoli, și în special de cei cu exploatații de mici dimensiuni. Altfel spus, cei mai afectați, în termeni relativi, vor fi micii fermieri, datorită capacității financiare reduse care nu le permite, simultan, implementarea standardelor PAC și eficientizarea producției. Estimările recente indică faptul că, pentru perioada 2004-2007, cheltuielile totale pentru dezvoltarea cadrului instituțional, inclusiv cele menite să ridice standardele de calitate ale produselor și să ajute la îndeplinirea normelor sanitare și fitosanitare vor ajunge la 538,02 milioane euro, din care circa 80% numai pentru domeniul sanitar veterinar.

3. Costuri cu implementarea politicii agricole comune. În perioada imediat următoare vor deveni vizibile o serie de costuri legate de implementarea noilor prevederi, de necesitatea realizării, la nivel local și regional, a unor redefiniri instituționale precum și costuri la nivel microeconomic, determinate, în principal, de caracteristicile sectorului agricol și ale mediului rural din România. În plus, dobândirea statutului de membru de către România va implica transferuri de fonduri din bugetul comunitar pentru susținerea acestei politici. Aceste sume, care ar trebui să fie transferate, în integralitatea lor, de la bugetul comunitar, vor fi integral disponibile doar din anul 2013, când se estimează că participările naționale ale noilor membri vor ajunge la limita maximă stabilită. Această concluzie implică faptul că România va trebui să asigure surse proprii de finanțare pentru aplicării prevederilor specifice ale PAC cel puțin până în 2013.

Beneficiile aferente adoptării PAC sunt evidente cu precădere pe termen mediu și lung, și rezultă din următoarele:

1. Dezvoltarea zonelor rurale. Dezvoltarea acestora va avea ca rezultat reducerea decalajelor dintre rural si urban, absorbirea forței de muncă din mediul rural în sectoare non-agricole (servicii, industrializarea produselor agricole, agroturism etc.), dezvoltarea infrastructurii etc. În același timp, dezvoltarea rurală este unul dintre domeniile prioritare ale politicii agricole a României pentru următorii ani, ceea ce este perfect în acord cu prioritățile PAC. Măsurile de dezvoltare rurală cuprind pensionarea înainte de limita de vârstă în anumite condiții, sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate sau cele cu probleme specifice de mediu etc. Pentru dezvoltarea rurală România a obținut aproximativ 2,3 miliarde de euro plus încă aproximativ 0,8 miliarde pentru proiecte finanțate din fondurile structurale (FEOGA Orientare).

2. Creșterea producției agricole va fi determinată, în principal, de creșterea prețurilor produselor agricole după aderare, inclusiv prin sistemul de subvenții, ceea ce va constitui un puternic stimulent pentru producătorii agricoli. În cadrul negocierilor, în ceea ce privește suprafața agricolă, suprafața de bază eligibilă pentru subvenții este de 7 milioane de hectare. Și domeniului zootehnic i s-a acordat o atenție deosebită în cadrul negocierilor de aderare. Pentru acesta s-au obținut subvenții la toate animalele pentru care există scheme de intervenție și în UE, deși nivelul acestora este inferior celui solicitat de România. Negocierea unor anumite nivele ale cotelor nu reprezintă automat o garanție a menținerii acestora după aderare. Mai precis, dacă în doi ani după aderare aceste cote nu sunt atinse, ele vor fi diminuate automat la nivelul producției reale. Deci, este absolut necesară o creștere a competitivității și mai ales a productivității. În plus, s-au obținut mai multe perioade de tranziție si aranjamente în negocieri pe baza argumentelor furnizate de producătorii care au prezentat planuri de modernizare și viabilizare a exploatațiilor agricole. Unele dintre acestea vor oferi un timp suplimentar producătorilor și procesatorilor din domeniul laptelui, al cărnii etc. pentru îndeplinirea standardelor comunitare.

3. Libera circulație a produselor agricole și mecanismul comunitar de garantare a prețurilor. Pentru aceasta însă produsele românești trebuie să satisfacă normele de calitate, sanitare și fitosanitare ale UE și doar unitățile de producție acreditate de UE (lista A) vor putea vinde produsele pe piața europeană. Pentru o parte dintre unitățile de producție s-a agreat, în cadrul Documentului de poziție comun, o perioadă de grație pentru restructurare și modernizare (lista B), dar dacă ele nu vor reuși să ajungă la standardele necesare, vor trebui să-și închidă porțile chiar a doua zi după ce acest termen expiră.

4. Crearea și dezvoltarea mecanismelor de piață. Crearea unor instituții similare celor din UE precum creșterea rolului asociațiilor profesionale vor juca un rol extrem de important în funcționarea și organizarea piețelor, printr-un mai bun management și control, determinând astfel apariția unor beneficii atât pentru producători, cât și pentru consumatori (chestiuni privind securitatea alimentară, dar și prețuri mai rezonabile).

5. Susținerea financiară din bugetul comunitar a politicii agricole românești. România va primi 4 miliarde de euro pentru perioada 2007-2009, plus aproximativ 800 de milioane euro, estimate ca finanțare din fondurile structurale. Aceste sume reprezintă mai mult decât dublul bugetului MAAPDR pe anul 2004. In cadrul Programului SAPARD, pentru Romania sunt alocate 150 milioane Euro anual între 2000 și 2006, fiind a doua țară, după Polonia, în ceea ce privește dimensiunea fondurilor primite. Din păcate până în prezent acest program nu a avut succesul sperat, fondurile neputând fi utilizate în proporție de 100%, datorită unor imperfecțiuni în sistemul de informare și consultanță, dar și unor condiții de eligibilitate care nu pot fi îndeplinite de un număr foarte mare de aplicanți din sectorul agricol și agroalimentar.

CONCLUZII

Una dintre modalitățile cele mai utilizate de interpretare a procesului de extindere a UE este analiza cost-beneficiu aplicată economiilor sau diferitelor sectoare ale acestora din statele care aderă.

Faptul că în țara noastră procesul de aderare la UE se suprapune celui de tranziție la economia de piață liberă face ca distincția între efectele produse de cele două procese paralele să fie destul de dificilă, datorită, în principal, lipsei de transparență și informare reală și obiectivă a populației. Apariția câștigătorilor și perdanților reprezintă cel mai important efect economic al tranziției la economiei de piață liberă, al proceselor de globalizare și de transformare, precum și al pregătirii pentru aderarea la UE.

Chestiunea agricolă ridică numeroase probleme în legătură cu negocierile de aderare și cu aderarea la UE. Efectele extinderii acesteia în general și, în cazul nostru, integrarea agriculturii României în structurile comunitare, pot fi privite din două puncte de vedere:

Din punctul de vedere al României. Pentru România agricultura reprezintă o ramură de bază a economiei. După cum s-a amintit anterior, această ramură include aproximativ 40% din populația ocupată a țării, față de media europeană de numai circa 7%, și contribuie cu 16-17% la crearea PIB, față de 3-4% în UE. Datorită condițiilor naturale și în urma depunerii unor eforturi considerabile de modernizare prin investiții masive, agricultura românească, precum și a țărilor care au aderat de curând, poate deveni un redutabil concurent al agriculturii din țările UE-15, fapt ce explică, în bună măsură, reținerile unor țări din UE față de propriile reforme și față de aderarea celor 10 state sau de accelerarea procesului de integrare a țării noastre în UE.

Procesul de integrare este adesea confundat cu cel de aderare. Integrarea reprezintă un proces cu mult mai complex, pentru acesta fiind necesare din partea României însemnate eforturi pentru instituirea și consolidarea structurilor instituționale agricole de piață, atingerea unor criterii specifice de performanță, asigurarea unei stabilități ridicate a sectorului și armonizarea legislației cu cea a UE.

În Cartea Albă privind pregătirea țărilor asociate din Centrul și Estul Europei pentru integrarea în piața UE, au fost identificate aproximativ 1.000 de măsuri care privesc agricultura, din care în jur de 200 sunt considerate esențiale (măsuri-cheie) pentru procesul de armonizare legislativă. În general, aceste măsuri se împart în două mari categorii: a) măsuri cu privire la piețele agricole și susținerea acestora, care se referă la aspectele organizării comune a pieței, legate, în principal, de prevederile privind nivelul subvențiilor, standardele de calitate și cerințele de etichetare; b) măsuri cu privire la sănătatea animalelor și plantelor și nutriția animalelor, care au în vedere controlul acestora pentru asigurarea protecției consumatorului, sănătății publice, sănătății animalelor vii, al cărnii și produselor din carne, al fructelor, al legumelor și plantelor.

Adoptarea acquis-ului comunitar presupune preluarea reglementărilor UE privind PAC, cu cele două laturi ale sale: piața unică a țărilor membre în general și piața agroalimentară în particular; politica comercială unică a lor față de comerțul cu produse agroalimentare cu țările terțe. Preluarea și aplicarea acquis-ului comunitar referitor la politicile agricole, în special în ceea ce privește comerțul cu produse agricole, reprezintă o problemă complexă, datorită sensibilității ridicate a sectorului agricol, care beneficiază în general de o protecție mult mai mare decât cel industrial.

Adoptarea acquis-ului în domeniul vamal presupune renunțarea reciprocă la taxele vamale în comerțul dintre România și UE, precum și aplicarea tarifului vamal comun al UE față de țările terțe. Suprimarea taxelor vamale in comerțul cu produse agroalimentare a presupus, în urma aplicării Acordului de asociere la UE, ca România să îi acorde acesteia, pe bază de reciprocitate, concesii vamale preferențiale în sectorul agricol, sub forma renunțării sau reducerii taxelor vamale, fără limitarea cantitativă a importurilor respective sau în cadrul unor contingente tarifare. Eliminarea totală a taxelor vamale la importul produselor agricole originare din UE după aderarea României ar putea afecta în special producția națională a produselor care beneficiază de o protecție vamală ridicată. După aderare, produsele agroalimentare cele mai afectate de concurența sporită a importurilor din UE, ca urmare a eliminării taxelor vamale, ar fi: băuturile, tutunul și produsele din tutun, laptele și produsele lactate, ouăle, mierea naturală, unele legume, rădăcini și tuberculi alimentari, făina și alte preparate din cereale, semințele de floarea-soarelui, grăsimile de porc și pasăre, uleiurile din semințe de floarea-soarelui și șofran, margarina, unele preparate din carne, zahărul și unele produse zaharoase, ciocolata și produsele din ciocolată, unele preparate din legume și fructe, precum și unele preparate alimentare diverse (ketchup, muștar etc). Concurența importurilor din UE va fi cu atât mai dură cu cât noile State Membre au un important potențial de export (în special Ungaria, Polonia, și Bulgaria în perspectiva aderării).

Șocul eliminării taxelor vamale la importul din UE va putea fi diminuat și prin continuarea reducerii progresive a protecției vamale la importul de produse agricole din UE până la data aderării României. Astfel se va asigura producătorilor români un timp pentru a se adapta la noile condiții de concurență, chiar dacă aceștia nu sunt pe deplin pregătiți pentru a face față presiunii concurențiale. De aceea, considerăm că una dintre căile de acțiune necesare surmontării momentului ianuarie 2007 ar fi depunerea unor eforturi susținute pentru sporirea competitivității produselor agroalimentare românești, prin diverse măsuri de politică economică. În condițiile asigurării unei competitivități crescute a produselor românești, ar trebui totuși să observăm și oportunitatea deschiderii unor noi posibilități de creștere a exportului produselor agroalimentare pe piața comunitară, tocmai datorită liberalizării comerțului.

Adoptarea Tarifului Vamal Comun (TVC) al UE privind produsele agroalimentare implică atât aplicarea taxelor vamale, pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate, față de țările terțe beneficiare ale acestei clauze, cât și acordarea unui regim vamal preferențial acestor țări, cărora UE le consimte un astfel de regim, în cadrul unor acorduri de asociere, de comerț liber sau liber schimb. Prin urmare, în momentul aderării, România va trebui să aplice regimurile vamale preferențiale acordate țărilor terțe la data respectivă de către UE.

Se așteaptă ca, până în momentul aderării, protecția vamală a producătorilor agricoli din Comunitate față de țările terțe să fie în continuare diminuată, în special ca rezultat al continuării reformei PAC și al noilor negocieri multilaterale din cadrul OMC privind produsele agricole. În același timp, UE va avea în continuare posibilitatea de a recurge la mecanismul special de salvgardare, prevăzut în cadrul Acordului OMC, care permite aplicarea de taxe vamale adiționale.

În ce privește evoluția cheltuielilor privind PAC, se consideră că noile State Membre (sau cele candidate) nu vor fi vizate, pe deplin, din momentul aderării, de această politică. Se are astfel în vedere că agricultorii din aceste țări nu vor beneficia de plățile directe prevăzute pentru compensarea pierderii de venituri înregistrate de Statele Membre ale UE-15, ca rezultat al diminuării prețurilor de sprijinire a produselor agricole în Comunitate, considerându-se că noii veniți nu au fost afectați de această diminuare. Mai mult, prețurile produselor agricole în noile state care au aderat sunt mai reduse decât cele din vechile State Membre și, în consecință, nu se pune deocamdată problema reducerii lor și a pierderii de venituri pentru agricultori, pierdere care să necesite compensarea prin plăți directe către aceștia. Se mai consideră că, datorită reorientării PAC, în sensul diminuării măsurilor care vizau sprijinirea prețurilor și a accentuării susținerii directe a veniturilor agricultorilor, a dezvoltării rurale și protejării mediului, sume semnificative de bani ar putea fi folosite, cel puțin în cursul unei perioade de tranziție, pentru reforme structurale și dezvoltarea rurală în noile State Membre și în țările candidate, cu scopul de a le asigura o integrare cât mai deplină și mai rapidă.

Merită amintită în acest sens experiența câtorva state care au aderat la 1 mai 2004. Polonia a insistat să fie pe deplin integrată în ansamblul PAC din momentul aderării, astfel încât agricultorii polonezi să beneficieze de măsurile prevăzute de această politică privind prețurile, veniturile și schimbările structurale, inclusiv de plățile directe. În documentul de poziție, guvernul polonez a demonstrat că prețurile de cumpărare a unor produse agricole poloneze, cum ar fi cerealele, carnea de porc și de pasăre, sunt comparabile cu prețurile comunitare și, uneori, chiar mai ridicate. Cauzele reale care au determinat această situație l-au reprezentat atât creșterea prețurilor produselor alimentare în Polonia în anii ‘90, cât și aprecierea zlotului polonez față de monedele europene. Pentru produse cum ar fi laptele sau carnea de vită, sunt încă diferențe importante între prețurile medii plătite fermierilor polonezi și celor din UE. Necesitatea ameliorării calității și adoptarea standardelor UE va favoriza însă egalizarea prețurilor. Documentul de poziție prezentat de Polonia a subliniat faptul că încercările de restricționare a accesului la ansamblul instrumentelor PAC (inclusiv la plățile directe) al fermierilor polonezi ar determina o deteriorare considerabilă a poziției lor competitive și ar încălca principiile declarate ale pieței unice. În cazul Ungariei, în documentul de poziție înaintat UE se arăta că "Guvernul ungar așteaptă ca politica agricolă comună, în ansamblul ei, să se extindă asupra Ungariei din prima zi de la aderare, inclusiv schemele de sprijin direct, menționate în anexa privind reglementarea Consiliului Europei CE nr. 1259/1999, care stabilește regulile comune privind schemele de sprijin direct din cadrul politicii agricole comune". Ca și în cazul Poloniei, guvernul ungar a considerat că fermierii acestei țări ar fi îndreptățiți să primească plăți directe, în cadrul diferitelor scheme de sprijinire a veniturilor, și care reprezintă unul dintre principalele instrumente ale PAC. În plus, documentul de poziție al Ungariei susținea faptul că aplicarea deplină a politicii agricole era justificată nu numai din considerente juridice (nediscriminarea între producători sau consumatori, prevăzută de Tratatul de la Roma), dar și de necesitatea asigurării unor condiții de concurență loială și un standard rezonabil de viață și pentru fermierii unguri. Și Cehia a solicitat să devină membru deplin al UE de la data aderării, cu toate responsabilitățile și drepturile care decurg din calitatea de Stat Membru. Estonia și-a exprimat, de asemenea, dorința încorporării depline a agriculturii naționale în PAC, încă din momentul aderării la UE

În urma aderării la UE, sprijinul pentru agricultură și pentru dezvoltarea rurală în România ar urma să îmbrace două forme principale, în conformitate cu prevederile comunitare actuale: a) plăți directe de la bugetul UE, rezultate prin aplicarea întregii game de instrumente ale PAC la agricultura românească; b) ajustările structurale ale sectorului și dezvoltarea rurală se vor realiza prin confinanțare și măsurile propuse în politica agricolă națională vor fi cofinanțate. După aderare, susținerea agriculturii ar urma să se realizeze și prin mijloace de genul plăților directe și indirecte (plăți adiționale, granturi, restituiri la export, credite etc.), garanțiilor, sprijinirii prețurilor produselor agroalimentare, facilităților garantate pentru plata taxelor și impozitelor etc.

Datorită faptului că aderarea va antrena în mod cert schimbări semnificative în situația agriculturii românești, este foarte posibilă apariția unor dificultăți serioase, chiar după utilizarea deplină a instrumentelor PAC și a ajutoarelor naționale. De aceea, considerăm că ar fi prudent să se prevadă posibilitatea prevenirii acestor dificultăți prin instituirea unor ajutoare naționale suplimentare (de rezervă), care să poată fi folosite în cursul perioadei de tranziție solicitată de România. Pentru a apela din nou la experiență, putem aminti cazul Ungariei care și-a rezervat dreptul de a menține unele scheme de ajutor național pentru agricultură (garanții acordate de către stat pentru creditele acordate agricultorilor, bonificarea dobânzilor la credite, sprijin pentru constituirea de grupuri de producători, acordarea de granturi tinerilor agricultori), solicitând în același timp ca, în cursul unei perioade de tranziție de 5 ani după aderare, să aibă posibilitatea să acorde și alte ajutoare naționale pentru agricultură, pentru eliminarea unor potențiale dificultăți sectoriale ce ar putea să apară în urma aderării. Și Cehia a cerut menținerea anumitor tipuri de ajutor național pentru agricultură. În același timp, Estonia a solicitat menținerea unor scheme naționale de sprijin pentru agricultură: schemele de sprijin privind asigurarea și garantarea creditelor, bonificarea dobânzilor.

După cum am arătat, România nu este singura țară care a solicitat o perioadă de tranziție. Diferența apare totuși în momentul comparării acestor solicitări. Statele care au aderat la 1 mai 2004 au solicitat o perioadă în care să poată regla sau racorda mecanismele naționale la cele existente în UE, protejând în același timp interesele propriilor agricultori. Solicitările de acordare a unor perioade de tranziție pentru îndeplinirea unor cerințe ale UE demonstrează faptul că România nu este pe deplin pregătită pentru aderare și nu va fi nici la momentul aderării. Prin urmare, chiar dacă aceste acțiuni pot fi privite ca parte a procesului de integrare ulterioară aderării, nu putem să nu constatăm faptul că decizia de aderare va avea un caracter mai mult politic decât tehnic sau economic. Costurile unei asemenea decizii trebuie acoperite atât de Statele Membre cât și de România. Viteza de derulare și încheiere a negocierilor de aderare, numai pentru a se respecta un termen asumat unilateral de către România, ne îndreptățește să credem că unele dintre problemele agriculturii românești nu au fost tratate într-o manieră care să apere interesele noastre, acest lucru urmând să dăuneze agriculturii românești post-aderare într-o măasură greu de cuantificat.

În cele mai multe cazuri, majoritatea guvernanților privește cu speranță către UE ca la o soluție pentru agricultura românească. În realitate, agricultura românească trebuie să-și dobândească și să-și dovedească competitivitatea, mai întâi, ca nivel de productivitate intersectorială în cadrul economiei naționale; în al doilea rând, această ramură va trebui în mod necesar să recâștige segmentele de piață internă care au fost ocupate de produsele agricole și alimentare din alte țări și, abia în al treilea rând, să caute "să iasă la bătaie" și să cucerească segmente de piață din UE și din alte țări, vecine sau mai îndepărtate. Și pentru a-și dovedi competitivitatea internă, agricultura noastră în particular, și economia națională în general, trebuie să pornească, în primul rând, chiar de la poziția sa în cadrul sistemului național agroalimentar.

Din punctul de vedere al UE. „Mesajul este clar: odată cu extinderea Uniunii, toată lumea va avea de câștigat” a declarat președintele Comisiei Europene Romano Prodi în aprilie 2003 cu ocazia prezentării tratatului de aderare al celor zece noi state membre. Se apreciază că în perioada 2004 – 2006 cei zece noi membri vor primi „ajutoare europene” în valoare de 40,8 miliarde de euro, luând în considerare și ultima tranșă, de aproximativ 400 de milioane de euro, negociată la Copenhaga. Contribuția noilor membri la bugetul comunitar va fi de doar 3,3 miliarde euro în primul an, urmând ca în următorii doi ani să crească la 5 miliarde. Astfel, costurile pentru membrii dinainte de 1 mai 2004 se vor reduce la 27,5 miliarde euro pe parcursul a trei ani, ceea ce reprezintă mai puțin de 25 de euro pe an pentru fiecare locuitor al UE, iar în țările care aderă, ajutorul se va ridica la aproximativ 120 de euro pentru fiecare locuitor.

Agricultura reprezintă sectorul cel mai reglementat și mai protejat din UE, atât în interiorul pieței unice, cât și în raporturile cu terțe țări. De exemplu, din întreaga legislație comunitară, care însumează peste 140.000 de pagini, peste 56.000 reprezintă legislația agricolă, prin aceasta punându-se în practică cele două categorii de politici din domeniul agriculturii: politica de control al pieței și politica structurală. Comisia Europeană a agreat respectarea cadrul financiar pentru lărgire, care a fost stabilit de șefii statelor și ai guvernelor Statelor Membre ale UE, la Berlin, în 1999, și care se referă la cheltuielile (respectiv plățile) pentru agricultură ale celor zece noi membri, redate în tabelul următor.

Cheltuielile pentru agricultură (plățile) pentru cei 10 noi membri

milioane euro, 1999

Sursa: Comisia Europeană, 2003, date publicate la adresa de Internet http://www.greens-efa.org/fr/documents/detail.php?id=55&lg=en

Dintre probleme cu care UE s-ar putea confrunta după extinderea de la 1 mai 2004 și după cea viitoare, le menționăm pe următoarele:

• Creșterea concurenței după lărgirea UE va determina o adâncire a disparităților regionale; aceasta nu va putea fi evitată, ci doar atenuată prin utilizarea fondurilor structurale și va constitui o sursă sigură de crize sociale regionale. Introducerea PAC în noile țări integrate determină creșterea prețurilor la consumatori, ceea ce va afecta, în special, păturile sărace ale populației acestor state;

• Instrumentele politice nu sunt, în totalitate, adecvate pentru a face față pe deplin noilor necesități post-extindere: fondurile structurale care ar trebui să prevină creșterea disparităților economice și sociale din UE-27 favorizează vechii membri față de cei noi și pe cei din primul val față de cei din al doilea;

• Exodul de forță de muncă din noile State Membre către membrii anteriori. Irlanda și Marea Britanie sunt cele mai liberale și dinamice state din vest, ele fiind singurele care nu și-au închis piețele forței de muncă în fața noilor veniți ai UE.

Ceilalți membri ai acesteia vor să profite cât pot de mult de pe urma excepțiilor temporare prevăzute prin tratatul de aderare. Confom acestui document, restricțiile existente în ceea ce privește libera circulație a forței de muncă vor putea fi menținute încă cinci sau chiar șapte ani;

• O altă sursă de îngrijorare o constituie problema delocalizării. Deja toată lumea se așteaptă ca multe companii vestice să își deplaseze activitățile de producție în noile State Membre, în căutarea unui cost mai redus cu forța de muncă;

• Probleme de securitate crescute, în condițiile migrației și crimei organizate transfrontaliere. Comunitatea Economică Europeană s-a format și cristalizat într-o perioadă în care asigurarea bunăstării cetățenilor devenise unul dintre principalele obiective ale liderilor ei. Crizele apărute ulterior au condus la necesitatea reformării unor politici comune. Obiectivele generale nu au putut fi, totuși, schimbate (ar fi infirmat “țelurile ambițioase” ale inițiatorilor CEE). Cu toate acestea, au avut loc unele reforme sub presiunea celorlalte state care atacau, destul de vehement, intervenția statului (denumit în mod generic) în economia CEE.

O schimbare majoră (necesară de altfel) a bazelor tratatelor ar fi fost și ar fi foarte periculoasă întrucât politicienii ar risca să-și piardă susținerea electoratului național care agreează existența UE atât timp cât i se asigură un nivel de trai ridicat. Un liberalism pur, atât de necesar, ar fi condus, fără îndoială, la destrămarea UE sau la apariția unor probleme cu mult mai mari decât cele care au existat anterior în cadrul ei. Forțele politice naționale au demonstrat și cu aceste ocazii maleabilitatea necesară care să le asigure deținerea în continuare a puterii decizionale. Este un exemplu clar de subordonare a doctrinei și de înlăturare a influenței pe care aceasta ar putea să o aibă asupra decidenților politici.

Oricum, UE s-a format și s-a extins nu pe căi coercitive, ci prin liberul consimțământ, dar s-a menținut prin compromisuri considerabile și prin cheltuieli imense. Dorința oamenilor de a face sau nu parte din UE variază destul de mult, uneori atingând procente minoritare. Dacă se ține cont de faptul că politica și deciziile oficiale se iau la nivelul unui grup restrâns de oameni ne vom da seama că opiniile electoratului nu contează foarte mult sau contează destul de puțin în această privință226. Dar dacă opoziția electoratului este foarte ridicată, atunci este posibil ca decidenții să înceapă schimbarea politicilor care îl va afecta pe acesta, direct sau indirect. Rezolvarea problemelor naționale ale oamenilor politici devine de primă necesitate, întrucât ar putea conduce la respingerea lor de pe pozițiile pe care le ocupă în sistemul politic național.

Pentru a putea exista și funcționa liber, uniunea trebuie condusă de reprezentanți populari ai cetățenilor uniunii. Problema dobândirii popularității este oarecum dublă – „popularitatea câștigată” și „popularitatea cumpărată”. Primul caz corespunde aproape în totalitate cu modalitatea liberului consimțământ de creare și menținere a uniunii. Decidenții politici, reprezentanți ai majorității satisfac și acționează pentru satisfacerea necesităților celor care i-au ales. Al doilea caz: chestiunea “cumpărării” popularității conduce la apariția unei alte întrebări. Cât costă și cine plătește? Este clar astfel că această situație corespunde modalității financiare de unificare.

Conștientizarea de către populație a necesității contribuirii în proporții diferite pentru asigurarea bunăstării tuturor conduce, fără nici o îndoială, la apariția unor nemulțumiri. Și astfel cercul vicios se rotește, ajungându-se în unele momente la un echilibru precar, apărând din nou dezechilibre, se caută din nou soluții pentru reechilibrare .

Sistemul politic comunitar reprezintă încă un deziderat, unii oameni sperând să devină realitate. Totuși, forța politică comunitară este cu mult mai redusă decât cele naționale care primează în momentul luării deciziilor de orice fel. Un alt aspect care nu ar trebui neglijat este acela al tehnocrației, reprezentativ pentru UE. Tehnocrația îmbracă, nu rareori, unele forme destul de ciudate. S-ar putea spune că este chiar prea multă tehnocrație, aceasta fiind împinsă, uneori, până la limita absurdului. Un aspect rămâne totuși important: implicarea într-o măsură foarte mare a statului în economie, prin aceasta urmărindu-se în principal, după cum s-a menționat mai sus, asigurarea bunăstării populației.

Criteriile de aderare, cunoscute și sub numele de Criteriile Copenhaga sunt imperative pentru ca un stat să poată intra în UE. Acestea pot fi sintetizate după cum urmează: (a) stabilitatea instituțiilor care să garanteze democrația, forța legii, drepturile omului și respectarea și protejarea drepturilor minorităților; (b) existența unei economii de piață funcționale și a capacității concurențiale în cadrul pieței libere a UE; (c) capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv convergența cu scopurile uniunii politice, economice și monetare. Apare ca evident faptul că nu sunt prezente criterii explicite prin care s-ar demonstra motivația tehnică/economică relativ scăzută pentru extindere către Est. Criteriile generale, care lasă loc unor interpretări mai mult sau mai puțin subiective, sunt preferate criteriilor tehnico-economice, explicit formulate. Replica ultimă la această provocare este “că nimeni nu este forțat să adere la UE și, în plus, nimeni nu va adera până nu va demonstra că este gata pentru a face față cerințelor comunitare”. În mod normal, decizia aparține fiecăruia.

BIBLIOGRAFIE

Stolojan T., Integrarea și politica fiscală europeană, Ed Burger, București, 2002 ;

Alexandri, Cecilia, Davidovici I., Gavrilescu D. (coordonatori), Tratat de Economia Agriculturii, Editura Expert, București, 2003 ;

Axenciuc, V., Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, Vol. II, Agricultura, Editura Academiei Române, București, 1996 ;

Bălănică, S., Vlădulescu, Raluca, Necesitatea susținerii veniturilor agricultorilor, în Tribuna Economică, nr. 17, 1999 ;

Chivu, L., Ciutacu, C., Ioan-Franc, V., Modele de agricultură și politici agricole, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Insitutul de Economie Națională, București, 2003 ;

Ciupagea, C., (coordonator), Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la UE, Institutul European din România, București, 2004 ;

Dumitru, D. și colab., Politica agricolă în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Studiu IEA, București, 1995 ;

Rădoi, D. (coordinator), Academia Română, Grupul de Reflecție – Evaluarea Stării Economiei Naționale ESEN 2, Implicațiile adoptării Acquis-ului comunitar privind politicile comerciale în domeniul produselor agroalimentare, București, 2002 ;

Note de curs.