Agresivitatea Trasatura a Personalitatii

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Agresivitatea …………………………………………………………………………………………… 5

Subcapitolul 1.1. Definirea agresivității …………………………………………………………….. 5

Subcapitolul 1.2. Modele teoretice ale agresivității …………………………………………….. 6

Teoriile instinctuale …………………………………………………………………… 6

Teoriile reactive ………………………………………………………………………… 8

Teoriile învățării ………………………………………………………………………. 12

Teoria cognitivă ……………………………………………………………………….. 15

Subcapitolul 1.3. Formele și manifestarea agresivității ………………………………………. 16

Subcapitolul 1.4. Agresivitatea în trafic…………………………………………………………….. 19

Capitolul 2. Agresivitatea – trăsătură a personalității ……………………………………………………. 25

Subcapitolul 2.1. Ce este personalitatea? ………………………………………………………….. 25

Subcapitolul 2.2. Definirea personalității …………………………………………………………. 30

Subcapitolul 2.3. Agresivitatea – trăsătură a personalității și factor comportamental al individului …………………………………………………………………………………………………………….. 31

Subcapitolul 2.4. Studii despre agresivitate ……………………………………………………… 35 Subcapitolul 2.5. Intrumente de evaluare a agresivității …………………………………….. 40

Capitolul 3. Metodologia cercetării …………………………………………………………………………… 50

Subcapitolul 3.1. Obiectivele cercetării …………………………………………………………… 50

Subcapitolul 3.2. Ipotezele cercetării ………………………………………………………………. 50

Subcapitolul 3.3. Descrierea lotului de subiecți ………………………………………………… 50

Subcapitolul 3.4. Metode și tehnici de cercetare ……………………………………………….. 51

Subcapitolul 3.5. Analiza datelor, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării .52

3.5.1. Prezentarea și analiza datelor – Statistică descriptivă ……………………… 52

3.5.1. Prezentarea și analiza datelor – Statistică inferențială …………………….. 56

Capitolul 4. Interpretarea psihologică a rezultatelor ……………………………………………………… 58

Capitolul 5. Concluzii ………………………………………………………………………………………………. 59

Anexe …………………………………………………………………………………………………………………….. 60

Anexa 1 ………………………………………………………………………………………………………………….. 60

Anexa 2 ………………………………………………………………………………………………………………….. 63

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………….. 64

Rezumatul………………………………………………………………………………………………………………… 66

Introducere

Tema acestei lucrări este „Agresivitatea în trafic” și consider că prezintă interes deoarece este un fenomen ce câștigă tot mai multă amploare în întreaga lume și afectează persoane din toate categoriile sub o formă ușoară până la comportamente agresive brutale ce au consecințe grave și foarte grave sau chiar care lasă sechele victimelor ori care conduc la moartea unora dintre persoanele implicate.

,,Furia rutieră” presupune comportamente precum hărțuirea verbală, gesturi obscene, amenințări, atenționări repetate cu farurile, claxonări repetate, frâne bruște fără motiv, blocarea altor vehicule, amenințări cu arme, tragerea câtorva focuri de armă, lovirea autovehiculelor cu diverse obiecte, urmărirea unui autovehicul și încercarea de a împinge un vehicul de pe drum (Sarkar și alții., 2000).

Formele ușoare ale agresivității la volan se pot exprima prin mimică, gestică – gesturi obscene, verbal prin adresarea injuriilor și întreținerea unor discuții contradictorii, de menținere a neînțelegerilor, prin poluare fonică utilizarea claxonului excesiv, prin utilizarea luminilor cu scopul agitării celuilalt șofer. Formele de agresivitate ridicată ce le manifestă participanții în trafic sunt de la o atitudine agresivă extrema față de femei sau față de șoferii mai în vârstă, utilizarea autovehicului în încercarea de a îi bloca, enerva sau răni pe ceilalți sau pentru a le lovi mașina celorlalți, până la recurgerea la acte de violență fizică ca: lovituri cu mâinile și picioarele ori cu alte obiecte dure, amenințări cu pistolul sau cuțitul ori chiar folosirea acestora pentru ranirea celorlalți. Aceste conduite și comportamente agresive duc la numeroase urmări cu un nivel mai mic sau foarte mare al impactului asupra propriei persoane sau asupra altora. Acesta din urmă îl vedem a fi un argument puternic pentru studiul agresivității în trafic.

Credem că agresivitatea poate fi un catalizator al comportamentelor delincvente în trafic. Astfel că, indiferent dacă avem in vedere violența verbală sau pe cea fizică, agresivitatea se manifestă în trafic foarte intens. Într-un sondaj realizat pe conducătorii de autovehicule din Marea Britanie, aproximativ 90% au raportat că au fost victime a ceea ce ei percepeau ca fiind „furia pe șosele”. Mai concis, în jur de aproape 60% dintre aceștia au declarat că ei înșiși au experimentat furie în timp ce se aflau la volan, în decursul anului precedent cercetării (Joint, 1996). De asemenea, potrivit unui raport al Fundației Asociației Americane de Automobilism pentru Siguranța în Trafic în anul 1997, au avut loc 218 de decese drept consecință a disputelor dintre șoferi, între anii 1990 și 1996.

Conform unora dintre criminologi, reacțiile agresive în trafic sunt conduite intenționate alimentate de furie,de frustrare și care atentează la sănătatea și integritatea celorlati conducători, din punct de vedere psihologic și fizic.

Mihai Aniței (2003), oferă explicație foarte concisă și cuprinzătoare aagresivității în trafic: „un comportament manifestat în timpul șofatului este agresiv dacă este deliberat, poate amplifica riscul de coliziune și are ca resorturi motivaționale nerăbdarea, enervarea, ostilitatea sau încercarea de a câștiga timp.” (M. Anitei, 2003).

Având în vedere aceste aspecte și motivați de diversitatea și gravitatea consecințelor actelor agresive în trafic am decis ca acest subiect să reprezinte tema de studiu.

Obiectivul general al cercetării este înțelegerea conceptele de „agresivitate în trafic” și ,,personalitate a omului” deoarece omul ca individualitate cu trăsături specifice este cel care acționează violent în contextul șofatului.

Obiectivele specifice ale lucrării sunt: identificarea nivelurilor de agresivitate la volan, respectiv diferențele existențe în acest context în funcție de alte variabile („vârstă”, „gen”, „mediu de proveniență”).

Plecând de la ideile de mai sus expuse și de la datele culese despre subiectul dezbătut, am formulat ipoteza generală a cercetării: în funcție de sex, vârstă sau mediul de proveniență, subiecții pot manifesta un grad mai ridicat sau mai scăzut al agresivități în trafic. Astfel, unele persoane pot depăși cu ușurință evenimentul, mobilizându-se și ignorând condusul agresiv al celorlați șoferi, iar alții din contră pot devine foarte agresivi, astfel ajungându-se la numeroase accidente.

Având la bază ipoteza generală am construit ipotezele de lucru prin care am abordat separat agresivitatea în trafic a individului în funcție de variabilele: vârsta, genul și mediul de proveniență. Ipotezele de lucru sunt:

Persoanele de gen masculin sunt mai agresive în trafic decât persoanele de gen feminin;

Persoanele până în 35 ani conduc mai agresiv decât persoanele care depășesc această vârstă;

Gradul de agresivitate în trafic a persoanelor din mediul urban este mai ridicat decât cel al persoanelor din mediul rural;

Având drept scop atingerea obiectivelor propuse am folosit un instrument ce măsoară agresivitatea în trafic, considerat a fi potrivit acestei cercetări și anume „DAX – Driving Anger Expression Inventory Directions ”. Instrumentul a fost aplicat pe un eșantion de 60 de persoane cu vârste cuprinse între 18 ani și 60 ani, care locuiesc atât în mediul urban, cât și în mediul rular. Participanții la studiu au fost în număr de 60 și au fost selectați în mod aleatoriu din rândul cunoștințelor mele, ținându-se cont de criteriile „vârstă” a individului, mediul (rural/urban), gen (feminin, masculin) și a deținerii permisului de conducere auto. Participanții sunt studenți pe diverse specializări, unii dintre ei lucrează în cadrul unor organizații (cu anumite calificări) și mai regăsim categoria unor simpli muncitori. Aceștia sunt oameni cu niveluri socio-culturale medii și ridicate.

CAPITOLUL I: AGRESIVITATEA

1.1. Definiția agresivității

În societățile primitive și în Evul Mediu, agresivitatea era considerată un atac fizic sub formă de violență. Odată cu evoluția societăților s-a modificat și percepția acestora asupra agresivității (C-tin Păunescu, 1994). Agresivitatea își are rădăcinile în limba latină în termenul ,,agresio” care înseamnă ,,a ataca”. În acest sens, agresiunea este o stare a sistemului psihofiziologic a individului ce răspunde prin conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic ce au ca scop: distrugerea, constrângerea, degradarea, negarea sau umilirea unei ființe sau lucru provocator pentru agresor (C-tin Păunescu, 1994). Se disting două aspecte: o agresivitate malignă, distructivă și o agresivitate benignă la care combativitatea se exprimă prin competiție și creativitate.

În funcție de școli, agresivitatea este diferit abordată. De exemplu, psihanaliștii spun că agresivitatea este o pulsiune unitară și independentă, o proiecție a instinctului de moarte sau de distrugere (S. Freud), iar umaniștii cred că agresivitatea este o exprimare a dorinței de putere asupra altcuiva și o nevoie de afirmare de sine (A. Adler). Cercetările interculturale au demonstrat diversitatea înțelegerii agresivității și combativitatea în diferite culturi (cit. de M. Florea; Roland Doron, Francoise Parot, 2007, p. 40). O altă perspectivă: autori care abordează agresivitatea ca și concept spun că este o tendință a oamenilor exteriorizată și resimțită prin violență. În acest sens, regăsim următoarea definiție a agresivității: ,,tendință sau ansamblu de tendințe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea, constrângerea sau umilirea lui.” (cit. de M. Florea; J. Laplanche, J. B. Pontalis, 1994, p. 34).

Agresivitatea oamenilor se exprimă diferit și la nivelurile: pulsional, afectogen, atitudinal și comportamental. Ținând cont de teoretiile agresivității, această este considerată: un comportament natural și instinctual propriu fiecărei persoane; un act social generat de constrângerile, greutățile vieții; o reacție la frustrare; un comportament învățat.Faptele de agresivitate de tip antisocial atrag cel mai des atenția deoarece prezintă un pericol foarte mare pentru oameni și pentru societate simulan. Atitudinea societății față de aceste acte agresive depinde de pragul de la care ele devin delicte.

1.2. Modelele teoretice ale agresivității

În ultimii 70 de ani s-au făcut numeroase cercetări despre agresivitatea umană. Obiectivele cercetăriilor au fost aflarea cauzelor și a condițiilor care favorizează sau înfrânează comportamentele agresive, a proceselor de la baza agresivității și încercarea de a explica mijloacele de modelare a unui astfel de comportament.

După G. Moser, există patru abordări teoretice majore ce abordează comportamentul agresiv:

Teoriile instinctuale: agresiunea este o manifestare a unui instinct înnăscut.

Teoriile reactive: comportamentul agresiv este o reacție la situațiile frustrante, neplăcute.

Teorii ale învățării: agresivitatea reprezintă un comportament achizițional prin intermediul unor diferite mecanisme; de exemplu învățarea prin imitație sau prin observație.

Abordarea cognitivă: se axează pe procesele cognitive principale interne dintre stimul și răspunsul comportamental al indivului. Perspectiva cognitivă sugerează că și actele agresive sunt rezultatul unui proces decizional: individul ia decizia de a acționa agresiv în funcție de costurile și beneficiile prezumate.

1.2.1. Teoriile instinctuale

Teoriile instinctuale spun că ceea ce activează comportamentul agresiv se situează la nivel intrapsihic – impulsurile agresive sunt produse spontan de organism și au o funcție de apărare și de afirmare a persoanei față de ceilelalte persoane.

În cadrul teoriilor instinctuale au existat două curente principale: psihanaliza și teoria etologică care diferă prin funcția pe care o acordă agresivității. Psihanaliza susține că funcția agresivității este una de reglare internă a individului, iar etologii spun că funcția agresivității este de a asigura viața socială și evoluția speciei.

Teoria psihanalitică

Freud a recunoscut mai târziu importanța agresivității, neacceptând ideea lui Adler din 1908 despre existența unei ,,pulsiuni agresive” autonome (cit. de M. Florea; J. Laplache; J.B. Pontalis; 1994). Freud a propus două modele ale agresivității: în 1905 și în 1920. Conform modelului din 1905, agresivitatea este o reacție la frustrările care împiedică satisfacerea dorințelor libidinale sau explozia geloziei. Această primă abordare (ulterior abandonată) a stat la baza ipotezei frustrare – agresivitate a lui Dollard și a colaboratorilor săi. În legătură cu modelul din 1920, Freud a introdus conceptul ,,thanatos” ce înseamnă instinctul morții – complementar lui ,,eros”. Energia instinctului morții – confruntată cu energia libidinală – este îndreptată spre celelalte persoane sub formă de agresivitate, astfel individul supraviețuiește prin intermediul agresiunii asupra altuia (cit. de M. Florea; K. Horney, 1995).

Freud a mai vorbit despre ,,pulsiunea agresivă” care desemna partea de pulsiune de moarte orientată către exterior cu ajutorul musculaturii, pulsiune care era în legătură cu sexualitatea. După Freud, agresivitatea are un caracter inevitabil și se poate manifesta independent de situație, dar susține într-o oarecare măsură faptul că agresivitatea poate fi canalizată prin reguli și norme sociale și prin intermediul Supraeului.

Teoria lui Freud reprezintă un principiu explicativ, neputând fi analizată empiric. Teoria este contestată de câțiva dintre discipolii lui Freud care susțin că agresivitatea este un fenomen reactiv și social (cit. de M. Florea, E. Fromm, 1973). K. Horney consideră că punctul slab al teoriei lui Freud nu se află în afirmația că omul poate fi violent și crud, nici în frecvența acestor reacții, ci în afirmația că exprimările persoanei acționale și fantasmatice sunt de natură instinctuală. Horney spune că agresivitatea și ostilitatea reprezintă o reacție la situațiile în care omul se simte în pericol sau neîndreptățit în realizarea a ceea ce are o mare importanță pentru sine: ,,Dacă dorim să distrugem este pentru a ne apăra securitatea sau fericirea, ori ceea ce ni se pare nouă a fi securitatea sau fericirea.” (cit. de M. Florea; K. Horney, 1995, p.115).

Teoria etologică

Konrad Lorenz prin lucrarea sa ,,On Agression” (1966), a contribuit la dezvoltarea ipotezei naturii biologice, instinctuale a agresivității (cit. de M. Florea; K. Lorenz,1998).

Reprezentanții Teoriei etologice (Konrad Lorenz, Eibl – Eibesfeldt), consideră agresivitatea o manifestare a unui instinct al luptei omului. Conform lui Lorenz, acest instinct se dezvoltă în timpul evoluției filogenetice și ontogenetice și are numeroase funcții adaptative: ,,dispersia populațiilor animale pe o arie geografică întinsă asigurând astfel maximul de resurse alimentare, facilitarea reproducerii și selecției celor mai buni indivizi și stabilirea ierarhiilor necesare în toată societatea” (cit. de M. Florea, G. N. Fisher, 1992).

Agresivitatea intraspecie conduce la efecte negative asupra speciei respective. Din aceast motiv la multe animale instinctul agresiv este dublat de unul opus uciderii adversarului care adoptă un comportament de supunere și se arată învins. Adversarul înfrânt prin semne își recunoaște statutul de învins, iar celălalt deși își poate omorî rivalul se oprește (cit. de M. Florea, In P.Iluț(coord.), In I.Radu (coord.), 1994).

Lorenz vorbește despre lipsa acestui mecanism inhibitor al agresivității la oameni prin doi factori. Primul factor este faptul că omul folosește arme care pot omorî de la distanță, iar efectele asupra victimei nu sunt percepute direct, adică nu poate produce milă sau reținere. Al doilea factor este acela că victima adoptă foarte rar ,,acte de liniștire care joacă rolul de inhibitori ai comportamentului agresiv”. De fapt, o faptă violentă duce la un răspuns agresiv și mai puternic ce mărește conflictul (cit. de M. Florea; K.Lorenz, 1998, p. 55).

Agresivitatea este pusă în legătură cu un potențial energic intern generat în manieră spontană de organism. Energia aceasta se adună regulat, iar comportamentul agresiv este declanșat de stimuli externi.

Împotriva teoriei acesteia s-au adus numeroase critici și agumente. Cel mai important argument este al studiilor transculturale care arată o mare variabilitate în manifestarea, intensitatea și frecvența comportamentului agresiv. Alte cercetări spun că dacă toți oamenii au o structură biologică asemănătoare se observă, nu este explicabilă existența unei mari diferențe a comportamentul agresiv al fiecărei persoane. Există foarte multe deosebiri atât individuale, cât și între populații (cit. de M. Florea, S.A. Barnett, 1995). Astfel, putem considera că diferențe nu ar putea exista dacă agresivitatea ar fi o tendință umană universală direct determinată genetic.

În cercetările sale recente, P. Karli indică faptul că noțiunea de ,,instinct agresiv” mai prezintă doar interes istoric deoarece ,,nu numai că nu explică nimic ci, dimpotrivă, marchează adevăratele probleme” (cit. de M. Florea, P. Karli, 1988).

1.2.2. Teoriile reactive ale agresivității

Teoria frustrare-agresivitate

Ipoteza aceasta a apărut, inițial, în primele scrieri ale lui Freud. Ulterior, în 1939 cercetătorii Dollard, Doob, Miller, Mowrer și Sears de la Universitatea Yale din S.U.A., au făcut din această ipoteză o teorie prin publicarea cărții ,,Frustration and Agression”. Aceștia spun că agresiunea este un comportament reactiv, dependent de condițiile situaționale care declanșează acest comportament. Teoria ,,frustrare-agresiune” afirmă că există o relație cauzală universala între cele două noțiuni (frustrare și agresivitate). Teoria susține că nu există agresiune care să nu aibă la bază o frustrare și nici o frustrare care se poate rezolva altfel decât prin agresiune. Agresiunea se manifestă și în interior, indirect sau asupra propriei persoane.

Cu alte cuvinte, orice act agresiv este o consecință a frustrării și orice frustrare generează o formă de agresiune.

Dollard și colaboratorii definesc agresiunea ca ,,un comportament sau secvență de comportament, al cărui scop este să rănească pe altul sau substitutul acestuia”, iar frustrarea o definesc ca ,,orice acțiune care împiedică individul să atingă un scop pe care și l-a propus” (cit. de M. Florea, J. Dollard, L. W. Doob, N. E. Miller, O. H. Mowrer, R. T. Sears, 1939).

Intensitatea răspunsului agresiv este direct proporțională cu intensitatea frustrării (intensitatea frustrării reiese din importanța pentru individ a acțiunii blocate sau a scopului propus și intensitatea acestui blocaj).

În această teorie importante sunt trei teze complementare: inhibiția agresiunii, deplasarea agresiunii și catharsisul.

Inhibiția agresiunii.

Blocarea agresării nu diminuează dispoziția de a agresa. Dacă actul violent este pedepsit are loc o inhibare a exprimării actului. Cu cât anticiparea unei pedepse crește, cu atât și exprimarea unui act agresiv se diminuează. Mai exact, puterea inhibiției unui comportament agresiv depinde de pedeapsa anticipată. Astfel, prin învățarea socială, prin perceperea consecințelor comportamentelor violențe oamenii realizează ce se poate întâmpla ulterior și apare reținerea de la acte agresive.

Studiile au arătat că eficiența pedepsei depinde de anumiți factori. Bower și Hilgard spun că, pentru a fi eficiente pedepsele instituționale, sunt necesare următoarele condiții: trebuie să fie aplicate imediat după actul agresiv, să fie imediată; e necesar să fie foarte intense pentru a induce aversitate; trebuie să fie foarte probabile, adică agresorul să fie conștient de posibilitatea mare de producere a pedepsei (cit. de M. Florea, G. Bower, E. Hilgard, 1981).

Astăzi sistemele juridice penale îndeplinesc în mică măsură concomitent aceste condiții. De la fapta agresivă, antisocială până la pedepsirea faptei durează luni sau ani, iar intensitatea pedepsei pentru aceeași faptă diferă și sunt multe cazuri în care faptele violențe rămân nepedepsite.

Teoriei i se aduc și critici asupra consecințelor negative posibile ale pedepselor. De exemplu, în cazul delincvenței juvenile pedeapsirea prin instituțiile de corecție și cea cu închisoarea este problematică din cauza însușirii sau potențării mentalității și conduitei antisociale și a consecințelor stigmatizării asupra personalității tânărului (cit. de M. Florea, S. Rădulescu, D. Banciu, 1990).

De asemenea, efectul pedepsei neinstituționalizate asupra comportamentului agresiv este condiționat și este unul negativ în numeroase cazuri, iar anticiparea pedeapsei nu reduce violența în toate cazurile (cit. de M. Florea, G. Boswell, 1995).

Deplasarea agresiunii

De obicei, reacția agresivă este îndreptată spontan spre agentul frustrant propriu-zis. Deplasarea agresiunii se referiră la contextul în care agresorul nu poate acționa asupra agentului frustrant și își îndreaptă agresivitatea spre un subiect care reprezintă o amenințare punitivă mai mică, fie unui substitut al agentului frustrant, fie agentului frustrant respectiv, dar într-o manieră deghizată prin ironie, etichetare, sarcasm, etc. Conform lui N. E. Miller (1948), agresorul își alege subiectul-țintă în redirecționarea agresiunii în fucție de trei factori:

Intensitatea dispoziției de a agresa;

Intensitatea inhibiției în a agresa;

Similitudinea, asemănarea victimei cu agentul

Potrivit lui Miller, forța inhibiției descrește mai repede decât dispoziția de a agresa, în funcție de asemănarea subiectului-țintă cu agentul frustrant, agresivitatea se va manifesta atunci când inhibiția va fi mai puțin intensă decât dispoziția de a agresa.

Teoria aceasta are și puncte slabe. Pentru început, se bazează pe prezumția conform căreia inhibiția este generalizată într-un grad mai mic decât dispoziția în a se angaja într-un act agresiv. De asemenea, noțiunea de asemănare a stimulilor, Miller vorbește despre o asemănare fizică, este destul de ambiguă. Ulterior, nu s-a demonstrat ce fel de asemănare este mai relevantă.

Importanță prezintă și aspectul următor: dacă agresarea agentului frustrant sau subiectului-țintă nu este posibilă sau dacă individul creade că originea frustrării este internă există probabilitatea manifestării unui tip diferit de direcționare a agresiunii: autoagresiunea.

Catharsisul.

Exprimarea activă a agresiunii reduce tendința individului de fi violent, iar inhibiția blochează agresivitatea să se exprime activ, dar nu micșorează și tendința de a angajare în comportament agresiv. Din acest punct de vedere, singurul factor care reduce motivația de a agresa este catharsisul sau abreacția. Potrivit lui Dollard nu este absolut necesară rănirea altcuiva, deoarece chiar și acte precum ,,a da cu pumnul în masă” reduc motivația ulterioară de a agresa.

În ansamblu, teoria frustrare-agresiune are avantajul unei teorii simple, ce poate fi testată experimental. Teoria frustrare-agresiune este legată de debutul studiilor empirice ale comportamentului agresiv.

Teoria a primit și numeroase critici deoarece în diverse cercetări în care subiecții sunt expuși unor diferite tipuri de frustrări, aceștia au un nivel al violenței mai mare decât cei din grupei-martor, iar frustrarea ca și cauză a conduitei agresive era des însoțită de alți factori (cit. de M. Florea, G. N. Fischer, 1992).

Termenul de ,,frustrare” a fost operaționalizat diferit de-a lungul timpului, pierzându-și sensul inițial. De exemplu, noțiunea ,,frustrare” înseamnă situații diverse: reducerea sau eliminarea recompenselor, introducerea unor bariere fizice sau psihologice, amenințări, insulte și chiar pedepse, eșec prin împiedicarea atingerii unui obiectiv al individului, stimuli vătămători în general (zgomote, disconfort, administrarea de șocuri electrice etc.). Alți autori spun că frustrarea este o stare, un sentiment, o caracteristică, nu o situație.

Criticile asupra tezelor Școlii de la Yale au demonstrat faptul că frustrarea favorizează manifestarea comportamentului agresiv în anumite împrejurări, dar indivizii reacționează diferit la frustrare, nu doar prin agresivitate, ci și prin resemnare, apatie sau melancolie. S-a arătat și faptul că nu toate conduitele agresive au la bază frustrarea, de exemplu: actele personalului militar aflați în război și sportivii.

Ulterior, Miller aduce următoarea completare a teoriei frustrare-agresiune: ,,frustrarea nu generează în mod direct agresivitatea, ci o dispoziție de a agresiona care este la originea comportamentului agresiv” (cit. de M. Florea, G. Moser, 1987).

Cu alte cuvinte, ideile principale ale teoriei frustrare-agresiune nu au fost demonstrate experimental. Relația dintre frustrare și agresiune este puternică doar dacă exprimarea agresivității are rolul direct de a înlătura sursa frustrării (cit. de M. Florea, A. H. Buss, J. Willey, 1961, A. H. Buss, 1966). În plus, nici tezele despre mecanismele inhibiției, deplasării și catharsisului nu au fost suținute de cercetările empirice.

Limitele acestui model teoretic și concluziile studiilor experimentale legate de ipotezele Școlii de la Yale au dus la completări asupra formulărilor inițiale începute de Miller și la continuarea acestora de către L. Berkowitz.

Teoria indice-excitație

Teoria frustrare-agresivitate a fost obiectată chiar de unii dintre proprii reprezentanți. Astfel, autorii teoriei au acceptat că frustrarea este o stare în care omul este pregătit să se exprime agresiv, însă exteriorizarea prin conduite agresive depinde de unele condiții specifice (Ștefan Boncu). Leonard Berkowitz (1993), a preluat această prezumție și a dezvoltat-o. Berkowitz susține că frustrarea poate produce o supărare, o stare de pregătire emoțională pentru a agresa, dar actul în sine nu este obligatoriu. Berkowitz introduce între frustrare și agresivitate o verigă intermediară: condițiile de mediu adecvate pentru agresivitate. Frustrarea nu duce imediat la agresiune, ci creează în om o stare de excitație, de activare emoțională: furia care la rândul ei a produce o stare de pregătire pentru exprimarea agresivă. Însă, conduita agresivă se va manifesta doar dacă în contextul social există stimuli cu valoare agresivă ce se pot asocia cu furia. Stimulii devin indici de agresivitate prin condiționare clasică.

Conform lui Berkowitz actul agresiv are două surse:

1. reacția emoțională la frustrare: furia;

2. indicii situaționali – ,,indici evocatori”.

Omul este agresiv într-un cadru situațional adecvat: trebuie ca stimulii externi să fie asociați cu elementul ce generează frustrarea. ,,Prezența acestor indici evocatori devine astfel o condiție de ocurență a agresiunii.” (M. Florea, 2003, p. 44). Cel mai relevant indice evocator este chiar agentul frustrant, însă obiectele sau persoanele evocându-l pot în aceeași măsură să producă agresivitatea prin asociații multiple.

După o perioadă, Berkowitz aduce noi completări teoriei: ,,starea psihică de afectare negativă, indusă de evenimente, situații sau persoane adverse, însoțită și de modificări fiziologice, este un mobil puternic de a acționa violent, dar transpunerea lui în planul acțiunii concrete depinde de o serie de factori cognitivi” (cit. de M. Florea, L. Berkowitz, 1989, p. 45).

1.2.3. Teoriile învățării

Teoria învățării este opusă teoriei frustrare-agresivitate: un comportament agresiv, asemeni altor comportamente sociale, este însușit prin învățare socială în măsura în care poate fi obiectul unui sprijin social sau poate valoriza imaginea de sine. Socializarea duce și la învățarea unor răspunsuri agresive: prin învățare directă, instrumentală prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente sau prin învățare prin observarea comportamentelor și consecințele acestora la alți indivizi (M. Florea, 2003, p. 45).

Teoriile învățării sociale pleacă de la următoarea prezumție: individul are capacitatea de a își modifica conduita și de a se adapta situațiilor specifice în funcție de experiențele sale anterioare.

Reprezentanții teoriei au discutat despre mai multe mecanisme de învățare: condiționarea clasică – I. P. Pavlov; învățarea instrumentală – B. F. Skinner; învățarea prin observație și imitație – A. Bandura. Învățarea instrumentală și învățarea prin observație și imitație au captat în mod deosebit atenția cercetătorilor.

Învățarea directă

Mecanismul învățării din experiența directă are la bază principiile întăririi operante formulate de Skinner. Învățarea directă instrumentală mai este numită ,,învățarea prin încercare și eroare”. Această denumire își are originea în procesul de achiziționare a unei noi maniere de a reacționa ca și consecință a unor ,,încercări’’ spontane din care sunt însușite acelea care au succes și sunt abandonate cele care dus spre eșec. Astfel, acest tip de comportament are calitatea unei strategii de a obține recompense și a evita pedepsele. (cit. de M. Florea, B.F. Skinner, 1953). Învățarea are loc prin întărire pozitivă – succes, recompensă, sau prin întărire negativă – eșec, pedeapsă a comportamentului subiectului.

Învățarea directă are la bază experimentele lui B. F. Skinner (1904-1990), care deși critica modul în care Pavlov își selecta stimulii în experimentele, el a preluat o parte din conceptele teoriei pavloviene. Comportamentul dezirabil a fost denumit si comportament operant sau instrumental deoarece el acționează asupra mediului înconjurător în vederea obținerii unor consecințe pozitive, dorite. Potrivit lui Skinner, ,,comportamentul este modelat prin consecințele sale” (Dorina Sălăvăstru, p. 25, 2004). Astfel, prin experimentele sale, Skinner a introdus noțiunea de ,,condiționare operantă’’, adică forma de învățare în care probabilitatea apariției unui comportament este condiționată, direct influențată de consecințele respectivului comportament. Recompensa este o consecință pozitivă care conduce la creșterea apariției comportamentului respectiv, iar pedeapsa este o consecință negativă care conduce la scăderea apariției acelui comportament. Skinner spune că pedeapsa nu este un mod potrivit pentru controlarea unei conduite deoarece aceasta suprimă comportamentul nedorit, dar fără a întări comportamentul dorit.

Principiile condiționării operante valabile pentru animale s-au extins rapid și la oameni spre sfârșitul anilor 1950 (Doina Sălăvăstru, p. 25-26, 2004). Tehnicile de întărire sunt importante deoarece ele contribuie la formarea de noi comportamente și deoarece consolidează comportamente deja existente ale individului.

Axându-ne pe modelul învățării agresivității, putem spune că un om este influențat de posibilele consecințe pozitive ale unui comportament agresiv. De asemenea, constanța cazurilor asemănătoare în care conduita agresivă are drept efect succesul va produce păstrarea și consolidarea acestei conduite, individul construindu-și ideea că reușita în astfel de situații se obține doar folosind agresivitatea (M. Florea, 2003, p.46)

Un alt reprezentant al teoriei învățării a agresivității, Albert Bandura (1968) lansează teoria învățării sociale a agresivității. După cum susține A. Bandura, în procesul de socializare individul achiziționează răspunsurile agresive prin observarea și imitarea conduitelor și a consecințelor la alți indivizi fără a se angaja el însuși în astfel de comportamente. Cu alte cuvinte, individul își însușește reacții și conduite agresive prin învățarea prin observație.

Învățarea prin observație și imitație

În ceea ce privește teoriile învățării sociale, printre cele mai cunoscute teorii axate pe achiziționarea comportamentului agresiv este cea a lui Albert Bandura. Prin intermediul acestei teorii Bandura demonstrează rolul adultului ca model în însușirea agresivității la copii (V. Preda 1998, după Bandura, 1968). Adulții reprezintă modele agresive prin excelentă pentru copii având în vedere faptul că sunt percepuți drept persoane responsabile și autoritare.

Bandura spune că în crearea numeroaselor tipuri de comportament intervin anumite mecanisme cum sunt imitația și modelarea; fapt valabil și pentru comportamentul agresiv (cit. de M. Florea, A. Bandura 1973, 1977).

Teoria învățării sociale a agresivității pleacă de la ideea că oamenii nu se nasc cu anumite trăsături preformate ale comportamentului agresiv, ci ei le învață pentru a le dobândi. Bandura și colaboratorii săi iau în considerare achiziționarea conduitei, consecințele acesteia și păstrarea respectivei conduite pentru a studia procesul de învățare socială a agresivității.

Subiectul își însușește noi scheme de răspuns agresiv prin observarea unui model și a consecințelor răspunsului agresiv asupra modelului. Într-o situație în care modelul adoptă un comportament agresiv și este recompensat pentru acest fapt, subiectul care observă, cel mai posibil, va promova același tip de conduită într-o situație similară, deși nu a experimentat el însuși consecințele respectivului comportament. Bandura a realizat numeroase experimente despre modelarea comportamentală prin care a subliniat ușurința cu care copiii adoptă actele agresive ale celorlalți și mai ales contribuția adultului în acest proces.

Învățarea prin observație are o mare importanță în evaluarea consecințelor unei conduite agresive însușite și în menținerea acestei conduite. Vorbim aici despre consecințele pozitive sau negative ale actului modelului care au un efect inhibitor – consecințele pozitive și dezinhibitor – cele negative, asupra unui comportament achiziționat anterior de către omul care observă. Omul observă consecințele faptei agresive a modelului si dacă aceste consecințe sunt constant negative fapte negativă va fi inhibată si dacă aceste consecințe sunt pozitive intervine o dezinhibare, iar cel mai probabil omul într-o situație asemănătoare va adopta un comportament agresiv similar.

Mai târziu, Bandura a adus completări teoriei învățării sociale prin observație adăugând intervenția unor procese cognitive superioare în achiziția agresivității (cit. de M. Florea, A. Bandura, 1983). Potrivit acestor completări, memoria, prestanța modelului, împrejurările situației și evaluarea consecințelor reprezintă ,,condiții modulatoare” ale eficacității învățării și au un rol regulator în dobândirea conduitelor agresive (M. Florea, 2003).

Pe scurt, abordarea învățării sociale pune în legătură agresivitatea și o clasă mai largă de factori: experiențele persoanei asupra acțiunilor agresive (atât propriile comportamente violente cât și cele observate la ceilalți); reîntăririle prezente asociate agresivității; prestanța modelului; factorii de mediu, sociali și evaluarea consecințelor probabile (probabilitatea că actul agresiv să fie recompensat sau pedepsit).

1.2.4. Teoria cognitivă

Teoria cognitivă se centrează pe introducerea unor procese cognitive centrale între stimuli și răspunsul comportamental al individului.

Teoria cognitivă vorbește despre o structură cognitivă ce conține procese de identificare, transformare și procesare a semnificației obiectelor sau a stimulilor externi de care depinde răspunsul individului.

Zillman (1978), spune că omul are capacitatea de a mobiliza procese cognitive complexe pentru evaluarea situației și reacției comportamentale în funcție de nivelul de excitare neuropsihică. Doar un nivel mediu de excitare dispune condiții optime pentru ca omul să aprecieze situația provocatoare căreia îi este obiect. În această situație, individul va reacționa în funcție de următoarele aspecte: intenția acțiunii sale; tipul acțiunii; ce presupune ca și cost și efort răspunsul său comportamental; principiile sale morale (cit. de M. Florea, după G. N. Fischer, 1992).

În fapt, nivelele prea scăzute sau prea înalte de excitare ale sistemului nervos simpatic blochează intervenția proceselor cognitive superioare. Blocarea aceasta limitează varietatea posibilităților de răspuns strict la comportamente reactive primare sau la răspunsurile comportamentale învățate anterior. Acest fapt duce la activarea simpaticului, iar omul va răspunde cu o energie foarte mare și total neadecvat situației la cele mai mici amenințări. Zillman explică acest lucru prin faptul că omul se află într-o stare de excitație emoțională ridicată ceea ce îl împiedică să evalueze situația și îl determină să răspundă printr-o agresivitate ostilă.

Zillman a contruit teoria transferului excitației prin numeroase și diverse cercetări, influențat fiind de teoria celor doi factori ai emoției a lui Schachter. Teoria lui Zillman postulează faptul că oamenii pot transfera excitația fiziologică reziduală provocată de o sursă unei alte surse de excitație, dar în anumite condiții. Zillman a demonstrat că transferul excitației reziduale la o situație nouă crește agresivitatea doar atunci când conduita agresivă este răspunsul dominant în acea nouă situație.

1.3. Formele și manifestarea agresivității

Agresivitatea se manifestă în numeroase forme. Unele dintre aceste forme de manifestare a agresivității sunt următoarele:

Excitabilitatea reprezintă o stare de sensibilitate maximă a sistemului nervos central față de factorii mediului extern sau mediului intern. Excitabilitatea are la bază noțiunea psihofiziologică de „excitație” ce provine din limba latină: „excitațio” care înseamnă ,,stimulare”. Excitația psihomotorie o putem defini drept exprimare într-o manieră supradimensionată a funcțiilor psihice normale sau modificarea lor cantitativ ori calitativ cu răspuns în sfera exprimării verbale sau comportamentale (C-tin Păunescu, 1994, p. 15-16).

Bordenat și Pringney spun că excitația psihică reprezintă creșterea tensiunii psihice și exacerbarea dinamismului psihic. În momentul în care pe lângă aceste două stări anterior numite este prezentă și o tulburare afectogenă reactivă, stările acestea psihice ating un nivel al patologicului (C-tin Păunescu, 1994, p. 16).

Stările de excitație au manifestări distincte depinzând de factorul vârstă. Copiii până la adolescență pot avea episoade de hiperexcitație ce se încadrează în sfera normalității. Însă în cazuri de suferință neuropsihică stările acestea își însușesc un caracter permanent și ulterior intră în sfera patologicului. În timpul adolescenței și la începutul tinereții prezența constantă a unei excitabilități ridicate poate avea în umbră debutul unei psihoze periodice sau o formă atipică a unei agitații catatonice ori episoade psihotice acute. Hiperexcitabilitatea nervoasă manifestată la vârstnici reprezintă dezvoltarea unei demențe.

Impulsivitatea este o putem defini drept trăsătură caracteristică ce implică ,,un mod implusiv de a reacționa prin impulsuri”. Impulsurile reprezintă moduri acționale de reacție involuntară, bruscă, de necontrolat și neintegrate într-o activitate rațională (C-tin Păunescu, 1994, p. 16). Actul impulsiv înlătură tensiunea psihică și este imprevizibil, necontrolat și irațional. Actul impulsiv își are originea în motivații subiective sau într-o reacție reflexă.

Propulsivitatea este formă de manifestare a agresivității care se declanșază printr-un resort intern și apare în manieră forțată, automată, fără a putea fi controlată voluntar.

Propulsiile pot fi: manifestări kinetice, monotipiile ritmice (legănarea capului sau a unui membru), mișcări parazite, accese de automatisme ambulatorii. Propulsiunile își au originea în tendințele fundamentale ale inconștientului, de aici rezultă si caracterul lor inadaptativ, imprevizibil și instinctiv. Propulsiunile se manifestă la copii în cadrul jocului, iar la adulți se exprimă în relațiile interpersonale (cit. de C-tin. Păunescu, C. Gorgos, 1994, p. 17).

Pentru societate conduitele impulsive au o foarte mare importanță deoarece acestea sunt tipice cazurilor clinice acute, dar și personalităților de natură dizarmonică din societate. Comportamentele impulsive se caracterizează printr-o regresie a conștiinței și a personalității și totodată printr-o dezagregare a comportamentului care își compromite unitatea și formele normale de a se adapta.

Violența este manifestarea agresivității într-o manieră care presupune folosirea forței pentru a exprima superioritate. Noțiunea de ,,violență” își are originea în limba latină ,‚vis” care se traduce ,,forță” (C-tin. Păunescu, 1994, p. 17).

Deși societatea a realizat numeroase strategii, mijloace și sisteme de apărare împotriva violenței, formele violenței se dezvoltăîn măsura în care și societatea evoluează. Formele actelor violente depind de epoca, topografia, circumstanțele, cultura și în mod special de evoluția spiritualăși morală a comunităților. Violența se exprimă atât sub forme directe și explicite, cât și în forme indirecte, foarte bine ascunse (C-tin. Păunescu, 1994, pp. 17 – 18).

Abordarea criminologică a violenței este una foarte restrânsă și limitată. Jean – Claude Chesnais, cu scopul de a determina zonele semantice din definiție realizează într-o perspectivă geometrică trei cercuri astfel:

Primul cerc care reprezintă totodată nucleul este violența fizică. Autorul crede că violența fizică este cea mai gravă formă a violenței deoarece cauzează vătămarea corporală, moartea unei persoanei și libertatea subiectului. Jean – Claude Chesnais descrie violența fizică fiind ,,brutală, crudă, sălbatică” (C-tin. Păunescu, 1994, p. 18).

Al doilea cerc este violența economicăși are o ,,arie” mult mai extinsă. Violența economică face referire la tot ce presupune atingeri și frustrările asupra bunurilor materiale, de aici rezultăși numărul infinit de forme.

Al treilea cerc este violența morală. Conform spuselor lui Chesnais violența morală este ,,un abuz de limbaj în condițiile vieții moderne, când se confundă în toată ambiguitatea, reglementarea și agresiunea, organizarea și agresiunea”.

Plecând de la această abordare s-a realizat clasificarea violenței mai jos prezentată:

1.Violența privată:

– Violența criminală: mortală (uciderea, asasinarea, otrăvirea, execuții capitale); corporală (lovituri și răniri); sexuală (violul).

– Violența noncriminală: suicidul și tentativă de suicid; accidentele (accidente rutiere, accidente de muncă).

2.Violența colectivă:

– Violența cetățenilor contra puterii: terorismul; revoluțiile, grevele; violența puterii contra cetățenilor:

– Terorismul de stat;

– Violența industrială.

– Violența paroxistică – războiul.

Clasificarea aceasta este acceptată atât de Organizația Mondială a Sănătății, cât și de Interpol. Clasificarea prezentată reprezintă un intrument operațional în determinarea stării de drept social și moral în societatea zilelor noastre.

Violența reprezintă o afirmare comportamentală de relație interumanăși se manifestă în numeroasele și diferitele sale forme, acțiuni sau componente ale unei stări agresive.

Comportamentele aberante. Conform lui C. Gorgos, între maniera de reacție comportamentală și modul de a răspunde al individului este necesară existența unei relații de corespondență și a unei asemănări. Prin intermediul acestei corespondențe și respectivei asemănări individului i se permite să se adapteze, să se integreze și de asemenea se realizează astfel o existență materială sau socio-morală armonioasă și valoroasă. ,,Orice distorsiune în acest echilibru, între situația stimulatoare și răspunsul comportamental, provoacă un dezacord, un conflict între individ și cerințele normale de existență.” (C. Gogos, cit. de C-tin. Păunescu, 1994, p. 19).

Tulburările comportamentale sunt devieri de la ceea ce este considerat normal în cadrul sferei de manifetări observabile, experimentate de om sau exprimate obiectiv printr-o atitudine socio – morală a oamenilor față de mediul în care trăiesc și față de posibilitățile pe care ei le arată.

Comportamentul agresiv, inclusiv formele sale din sfera delicvenței juvenile desemnează atitudini și fapte cu caracter constant și repetitiv ce au un conținut antisocial, cu exprimări ale agresivității și violenței impulsive sau premeditate, în raport cu propria persoană sau în raport cu alte persoane (autoagresiune, respectiv heteroagresivitate).

Un aspect deosebit în definirea comportamentul antisocial (formă deviantă în tulburarea personalității de tip antisocial) este faptul că se întărește foarte mult ideea că acest comportament nu se manifestă pentru prima dată în etapa adultă, de fapt comportamentul respectiv se structurează pe un nucleu prezent din copilărie. Comportamentul antisocial presupune cronicizarea comportamentului inadaptat prin care individul violează regulile morale, integritatea fizică și drepturile sociale (C-tin. Păunescu, 1994, p. 19).

1.4. Agresivitatea în trafic

Agresivitatea în trafic este un fenomen ce câștigă tot mai multă amploare în întreaga lume. Într-un sondaj realizat pe șoferii din Marea Britanie, aproape 90% au raportat că au fost victime a ceea ce ei percepeau ca fiind „furia pe șosele”. În plus, aproximativ 60% au declarat că ei înșiși au experimentat furie în timp ce se aflau la volan, în decursul anului precedent (Joint, 1996). De asemenea, potrivit unui raport al Fundației Asociației Americane de Automobilism pentru Siguranța în Trafic în anul 1997, au avut loc 218 de decese ca urmare a disputelor dintre șoferi, între anii 1990 și1996.

Mai multe studii au arătat faptul că șoferii care recunosc că au anumite probleme de temperament, în special legate de furie, conduc la fel de mult ca șoferii care raportează nivele scăzute ale furiei (Deffenbacher, Deffenbacher, Lynch & Richards, 2003; Deffenbacher, Huff, Lynch, Oetting, & Salvatore, 2000). Cu toate acestea, șoferii mai „temperamentali” au de 2,5-3 ori mai multe șanse de a devenii furioși în timp ce conduc, de 3.5-4 ori mai multe șanse de a fi agresiv verbal și/sau fizic, și de 1.5-2 ori mai multe șanse să manifeste comportamente riscante la volan (Deffenbacher, Filetti, Richards, Lynch, & Oetting, 2003; Deffenbacher, Lynch, Filetti, Dahlen, & Oetting, 2003).

Două sondaje telefonice realizate de șoferi din Washington DC au arătat faptul că, din 1994 până în 1997 a existat o creștere substanțială privind numărul șoferilor care priveau șofatul agresiv ca un factor în accidentele rutiere. Doar 2% din eșantionul chestionat în 1994 au identificat șofatul agresiv ca una din principalele trei cauze ale accidentelor rutiere, în timp ce 38% din eșantionul chestionat în 1997 au afirmat acest lucru. Cercetătorii au împărțit eșantionul din 1997 în două grupuri: șoferi obișnuiți și șoferi agresivi (cu toate că majoritatea comportamentelor luate în calcul erau mai degrabă riscante decât agresive). Mai mult de jumătate (53%) din șoferii obișnuiți au raportat agresivitatea la volan ca fiind o cauză principală a accidentelor rutiere, în comparație cu doar 15% dintre șoferii agresivi. Șoferii obișnuiți au desemnat agresivitatea la volan ca fiind principala lor grijă legată de siguranța pe șosele. Șoferii agresivi au raportat furie și frustrări frecvențe din cauza altor șoferi, și i-au acuzat foarte des pe ceilalți șoferi că îi determină să conducă într-un mod riscant. De asemenea, șoferii agresivi au raportat o frecvență mai ridicată depășirii vitezei legale, a plecatului cu „scârțâit de roți” de la semafor și a blocării intenționate a altor autovehicule, decât șoferii obișnuiți (USDOT, 1998).

Îngrijorați de creșterea rapidă a agresivității la volan în zonele metropolitane din S.U.A., un grup de cercetători au analizat apelurile primite de pe celular de către poliția rutieră din California, timp de 3 luni, în anul 1998. Grupând 1.987 de apeluri în cinci categorii, cercetătorii au arătat următoarele lucruri: 19.8% dintre apeluri raportau șoferi care aveau viteză excesivă, 24.6% raportau șoferi care combinau excesul de viteză cu cel puțin un comportament periculos de altă natură; 27,1% raportau șoferi ,,care fac slalom prin trafic și iau fața altor vehicule, dar fără să aibă viteză excesivă” (deseori în traficul aglomerat); 12.5% făceau referire la șoferi care nu respectau distanța legală față de autovehiculul din fața lor; iar 19.8% raportau șoferi care comit diferite comportamente de „furie rutieră” (Sarkar, Martineau, Emami, Khatib & Wallace, 2000).

Comportamentele ce aparțineau acestei categorii erau categoric agresive în sensul clasic al cuvântului, prin existența unei intenții explicite sau implicite a agresorului de a cauza o vătămare fizicăși/sau psihică asupra țintei. Categoria „furiei rutiere” a inclus comportamente precum hărțuirea verbală, gesturi obscene, amenințări, atenționări repetate cu farurile, claxonări repetate, frâne bruște fără motiv, blocarea altor vehicule, amenințări cu arme, tragerea câtorva focuri de armă, lovirea autovehiculelor cu diverse obiecte, urmărirea unui autovehicul și încercarea de a împinge un vehicul de pe drum (Sarkar și alții., 2000).

Mizell (1997), a oferit o ilustrare a nivelului daunelor cauzate de agresivitatea la volan. Pentru o perioadă de 6 ani, autorul a colectat date privind incidentele legate de agresivitatea la volan din 30 de ziare importante, înregistrări ale 16 departamente de poliție și un număr ridicat de cereri de asigurare. Rezultatele au arătat că numărul incidentelor legate de agresivitatea la volan au crescut în fiecare an. Un număr total de 10.037 de incidente legate de agresivitatea la volan au avut ca rezultat 218 crime 12.610 leziuni, multe dintre ele fiind grave. Deseori, mai mult de o persoană a fost rănită într-un episod de șofat agresiv.

Un alt studiu întreprins în anul 2000 de Consiliul Canadian pentru Siguranță precizează că 73% dintre persoanele intervievate în Ontario consideră că fenomenul agresivității la volan este în creștere, în timp ce doar 22% cred că fenomenul este staționar. Legat de incidența comportamentelor agresive la volan auto-declarate, studiul a evidențiat următoarele particularități ale eșantionul din Ontario (Stevenson, 1996): trecere pe culoarea galbenă – 69%; schimbarea benzilor fără a semnaliza – 30%; conducerea bară la bară – 21%; folosirea abuzivă a farurilor lungi și/sau a claxonului – 16%; gesturi obscene – 15%; intrarea în fluxul de trafic de pe autostradăîn ultima secundă – 14%; ocuparea unui loc de parcare pentru care aștepta altcineva – 9%; depășirea pe partea necarosabilă – 7%.

Un alt studiu foarte cuprinzător a fost cel realizat de Martinez (1997), care a utilizat un set de date al Administrației Statelor Unite a Autostrăzilor Naționale și a Siguranței Traficului (NHTSA). Autorul a estimat că 27.650 de morți, sute de mii de răniți și 50 de miliarde de dolari (în costuri aferente accidentelor rutiere) au fost rezultatul agresivității la volan pe drumurile din S.U.A., doar în anul 1996.

În vreme ce termenul de ,,furie pe șosele” a fost popularizat de către mass-media, este important să recunoaștem dezbaterea în ceea ce privește definirea ideii de șofat agresiv și comportament de tip furie pe șosele. Majoritatea cercetătorilor (Connell & Joint, 1996; Hennessy & Wiesenthal, 1999; Martinez, 1997; Mizell, 1997) au căzut de acord că șofatul agresiv cuprinde un spectru larg de comportamente care variază de la acte extreme (de exemplu împușcarea sau ultraj premeditat) până la manifestări mai puțin grave (de exemplu certuri, confruntări și gesturi pe marginea drumului).

Bell și Deffenbacher (2001), definesc șofatul agresiv ca fiind ,,orice comportament la volan care pune intenționat (fie din cauza furiei, a frustrării sau ca modalitate de a atinge un scop) în pericol pe ceilalți din punct de vedere psihologic, fizic sau atât psihologic cât și fizic.”

Hauber (1980), definește agresivitatea la volan ca o acțiune a cărei scop este provocarea de daune fizice sau psihologice asupra unei victime care resimte această experiență ca agresiune.

Mizell (1997), oferă o definiție mai specifică, dar destul de restrictivă, considerând agresivitatea la volan ca fiind un incident în care un conducător auto vătămează sau omoară în mod intenționat un alt șofer, pasager sau pieton.

R. Martínez (1997), în calitatea sa de administrator în cadrul Administrației Statelor Unite a Autostrăzilor Naționale și a Siguranței Traficului (NHTSA), definește agresivitatea la volan ca orice comportament din trafic care pune în pericol real sau doar posibil oamenii sau proprietatea. NHTSA apreciază că șoferii agresivi au un comportament caracterizat prin exces de viteză, conducere bară la bară, depășiri prin dreapta, slalom printre vehicule, schimbări ale direcției sau ale benzii de mers care periclitează siguranța în trafic, nerespectarea indicatoarelor de stop și a culorii roșii a semaforului, gesturi, mimică sau manifestări verbale excesive, claxonat excesiv și semnale din faruri (NHTSA, 2000)

O altă definiție vine din partea Asociației Automobiliștilor din America, care vede agresivitatea la volan ca fiind expresia manevrării vehiculului fără a lua în considerare siguranța celorlalți participanți la trafic (AAA, 1994). De asemenea, Tasca (2000), propune următoarea definiție pentru agresivitatea la volan: „Un comportament în trafic este agresiv în cazul în care este deliberat, poate crește riscul de coliziune și este motivat de nerăbdare, iritare, ostilitate, și/sau încercarea de a economisi timp.”

Nu în ultimul rând, Aniței (2003), oferă o definiție asemănătoare cu cea de mai sus, pentru agresivitatea la volan: „un comportament manifestat în timpul șofatului este agresiv dacă este deliberat, poate amplifica riscul de coliziune și are ca resorturi motivaționale nerăbdarea, enervarea, ostilitatea sau încercarea de a câștiga timp.”

Deși termenii de șofat agresiv și furie pe șosele sunt adesea folosiți unul în locul celuilalt, aceștia nu sunt sinonimi. Furia pe șosele a fost definită ca fiind o furie necontrolată care se termină cu violență sau amenințare de violență pe șosea. În consecință, ea este de asemenea privită ca și comportament de tip infracțional (Rathbone & Huckabee, 1999).

Ellison-Potter susținea în 2001, că furia pe șosele se referă la cazurile extreme de șofat agresiv, care implică un comportament de tip insultativ cu intenția de vătămare fizică și posibilă omucidere. În mod similar, Mizell în 1997, a definit furia pe șosele ca fiind un incident în care un automobilist sau pasager furios sau nerăbdător rănește intenționat sau ucide un alt automobilist, pasager sau pieton, sau încearcă să rănească sau să ucidă un alt automobilist, pasager sau pieton, ca răspuns la o dispută, altercație sau abuz în trafic.

Din aceste definiții se observă că principala delimitare între șofatul agresiv și comportamentul de tip furie pe șosele este elementul de violență sau amenințarea cu violența. Mai mult decât atât, aceste definiții accentuează pericolul real sau potențial al unui act de violență personal că fiind rezultatul unor altercații în trafic sau frustrările șoferului. În acest fel, furia pe șosele în cel mai larg sens se referă la orice manifestare de agresiune de către un șofer (de exemplu, insultă verbală și/sau fizică), care apare ca o consecință directă a unei neînțelegeri între șoferi (Joint, 1995).

Câteva exemple de comportament de tip furie pe șosele care rezultă din incidente în trafic sunt: șoferi insultând alți șoferi, șoferi amenințând alți șoferi/pasageri și/sau pietoni cu armă și șoferi care distrug proprietatea altui șofer.

Potrivit lui Harding în 1998, termenul de furie pe șosele a fost folosit în limbajul de zi cu zi pentru a descrie o gamă variată de experiențe negative, neplăcute și de șofat agresiv. Termenul popular de ,,furie pe șosele” implică violență spontană între persoane străine care provin din interacțiuni în trafic. În acest fel această definiție limitează un incident de furie pe șosea la un incident care include amenințarea violenței și/sau insultă fizică manifestată ca urmare a unei experiențe de conducere. Aceste cazuri de violență sunt caracterizate ca fiind spontane sau instinctive mai degrabă decât planificate sau amânate.

Mai recent, concomitent cu creșterea numărului de cercetări pe această temă, a apărut și nevoia de consistență în terminologia utilizată. Astfel, termeni precum „furia pe șosele” sau „agresivitatea la volan” au fost înlocuiți de doi termeni distincți: furia la volan și șofatul agresiv. După cum menționam și anterior, furia la volan este definită ca „o formă situațională specifică a furiei că trăsătură” (Deffenbacher, 1994), în timp ce șofatul agresiv reprezintă„orice comportament emis de către un șofer în timp ce conduce, care are ca scop provocarea unor daune fizice și/sau psihologice oricărei ființe” (Dula & Geller, 2003).

Pentru a înțelege mai bine fenomenul denumit „șofat agresiv”, cercetătorii l-au examinat luând în calcul variabilele situate la nivelul socio-cultural, situațional și personal. Un model psihologic general privind șofatul agresiv a fost propus relativ recent (Bergeron, 2000; după Vallières, Bergeron & Valerand, 2005), care integrează variabile de la niveluri diferite și de tipuri diferite, luând în calcul posibilele relații dinamice dintre ele. Modelul plasează o secvență ,,cogniții – emoții – șofatul agresiv” și procesele care stau la baza ei în prim plan. În timp ce anumite părți ale acestui model au constituit subiectul a multe cercetări (cum ar fi cele centrate pe variabilele situaționale, socio-culturale și personale), foarte puține studii s-au concentrat specific pe secvența comportamentală la volan Cognitivă – Emoțională – Agresivă (Valliéres, 2005).

Printre modelele teoretice care subliniază procesele cognitive și afective, teoria conduitei sociale a lui Weiner (1995, 1996, 2001), pare a se potrivi foarte bine în studiul agresivității la volan. Mai exact, luând în calcul contextul unei interacțiuni negative între două persoane, se poate presupune că unul dintre protagoniști percepe acțiunile celuilalt ca fiind intenționate, cu atât îi va atribui mai multă responsabilitate celuilalt, cu atât se va simți mai înfuriat și, în cele din urmă, s-ar putea să reacționeze negativ. Weiner menționează și următorul aspect: cu cât un eveniment este mai neașteptat, cu atât va fi mai puternică motivația de a găsi o cauză care să-l explice. Astfel, modelul lui Weiner pare să fie foarte potrivit pentru studiul agresivității represive sau reactive, mai degrabă decât pentru studiul agresivității proactive.

Pentru o mai bună înțelegere a modelului, vom prezenta în continuare următorul exemplu: o persoană conduce un autovehicul (autovehiculul a.) pe un drum din afara localității, în timp ce un alt autovehicul (autovehiculul b.), care se afla în spatele său de ceva vreme, îl depășește după care încetinește, forțând și autovehiculul a să încetinească.

Conform modelului lui Weiner (1995, 1996), un astfel de incident negativ îl va motiva pe șoferul autovehiculului a. să înceapă o căutare a cauzei evenimentului. Să presupunem că șoferul autovehiculului a. atribuie evenimentul șoferului autovehiculului b. Cu cât șoferul autovehiculului a. percepe comportamentul celuilalt șofer ca fiind intenționat, cu atât șoferul autovehiculului a. îl va considera pe șoferul autovehiculului b. ca fiind responsabil, cu atât se va înfuria mai tare și, probabil, va reacționa agresiv. În schimb, dacă șoferul autovehiculului a. percepe comportamentul șoferului autovehiculului b. ca fiind neintenționat, îi va atribui mai puțină responsabilitate și va fi mai puțin probabil să se înfurie și reacționeze agresiv. Deci, o acțiune percepută ca intenționată se asociază cu mai multă responsabilitate atribuită celui vinovat, provocând astfel furie și posibil comportamente agresive (Valliéres, 2005).

Tot ce putem spera este ca rezultatele acestor studii să aibă un impact semnificativ (atât la nivel național cât și internațional), prin creșterea calității și a cantității de studii legate de agresivitatea la volan în România, și prin clarificarea anumitor particularități legate de furia la volan și de șofatul agresiv.

CAPITOLUL 2: AGRESIVITATEA – TRĂSĂTURĂ A PERSONALITĂȚII

2.1. Ce este personalitatea?

Astăzi, personalitatea este studiată prin prisma a numeroase tehnici și metode și este diferit abordată. În mare parte din specialiștii din domeniu afirmă faptul că personalitatea poate fi evaluată, însă este vorba de o traiectorie complexă, atingându-se doar o înțelegere a conceptului la un nivel satisfăcător. Înțelegerea personalității vizează și acceptarea faptului că imaginea asupra funcțiomaltății personalității va fi una parțială, neputând fi surprinși toți parametrii personalității (I. Dafinoiu, 2002, p.11).

Evaluarea personalității în sens de înțelegere și predicție a comportamentului indivizilor are un istoric foarte bogat, fiind consemnate inclusiv abordări preștiințifice în această direcție. O astfel de abordare este cea legată de astrologie.

Astrologia reprezintă modul prin care oamenii încercau să prevadă viitorul prin observarea stelelor și a corpurilor cerești și își are originea în Mesopotamia de acum două milenii și jumătate. Plecând de la ideea că stelele sunt zei puternici, anticii aveau convingerea că viitorul, evenimentele din viața fiecăruia și personalitatea să pot fi prezise studierea configurației stelelor din momentul nașterii (astăzi – horoscopul).

Domeniul s-a dezvoltat până la apariția horoscoapelor pe termen scurt și chiar scrieri de articole, cărți despre preziceri pe termen lung. Însă, domeniul a fost umbrit de dezvoltarea cunoașterii științifice. Totuși, în prezent există foarte multe persoane pasionate de relația dintre personalitatea omului și data nașterii. Argumente ale acestui interes mărit al oamenilor sunt:

Efectul Barnum: Meehl (1956) a folosit expresia pentru a „condamna acele proceduri clinice fals valide în care descrierile pacientului său oricui în virtutea caracterului lor banal și ăn care orice referință mai puțin banală, dar probabil eronată, este ascunsă în contextul afirmațiilor sau negărilor care sunt recepționate cu încredere pur și simplu din cauza prețuirii lor din partea populației.” (I. Dafinoiu, 2002, p. 17);

Fascinația generală pe care subiectele despre cosmos, univers sau fenomene supranaturale o au asupra indivizilor la care se adaugă și exploatarea credințelor indivizilor;

Experimentul lui Van Rooji (1994), ne oferă o altă explicație. Ipoteza experimentului a fost aceea că persoanele a căror zodie este un semn pozitiv (berbec, gemeni, leu, balanță, săgetător, vărsător), sunt persoane extrovertite, iar cele sub semne negative (taur, rac, fecioară, scorpion, capricorn, pești), sunt persoane introverte. Cercetarea a fost realizată pe un eșantion de 200 de persoane. Conform concluziilor lui Van Rooji, persoanele care sunt familiarizate cu astrologia își atribuie în mod automat „caracteristicile postulate de credința populară, astfel autodescrierile spontane confirmă faptul că ei se aseamănă portretelor astrologiei. De aici rezultă faptul că astrologii au mari șanse să nu se înșele în ceea ce privește persoanele care cred în astrologie.”

Tehnica bioritmurilor a fost dezvoltată inițial de Wilhelm Fliess (coleg al lui Freud) și ulterior promovată de George Thommen (1973). Teoria postulează ideea că „eficiența de fiecare zi este determinată de poziția a trei cicluri – fizic, emoțional și mental – care sunt fixate în funcție de momentul nașterii și care, prin urmare, nu pot fi modificate.” Deoarece fiecare cerc are perioadă sa proprie, un individ poate să aibă zile foarte dificile (cercurile au o curbă descendentă) sau zile foarte bune (curba cercurilor este ascendentă). Folosind computerele și anumite programe pentru a calcula respectivele cercuri, indizivii pot afla chiar repede eficiența lor potențială pentru orice zi sau perioadă doresc. Dar, nu există dovezi evidente ale teoriei.

Conform lui I. Dafinoiu se produc anumite modificări energetice și motivaționale, dar conform cercetărilor recente din biologie, strctura acestei schimbări nu este strict legată de momentul nașterii, din contră acest fapt este imposibil deși există numeroși adepți și s-a dezvoltat o industrie profitabilă.

Dafinoiu vorbește despre cum au fost abordate personalitatea și comportamentul uman de-a lungul timpului, astfel vorbește inclusiv despre cum a fost privită personalitatea în domeniul psihologie.

Așa cum afirmă I. Dafinoiu (2002), termenii „persoană” și „personalitate” sunt atât de utilizați în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuințării lor corecte în cele mai diverse situații. În psihologie, încercările de explicare și delimitare a celor doi termeni au fost extrem de numeroase și de diverse, evoluând odată cu școlile și orientările psihologice. Se impune mai întâi să deosebim persoana de personalitate.

Termenul „persoană” desemnează individul uman concret.

Personalitatea, dimpotrivă este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării – la nivelul teoriei științifice – a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.

Se poate astfel diferenția termenul personalitate ca și construcție teoretică științifică de termenul personalitate așa cum apare la nivelul simțului comun (ca însușire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu).

Termenul „personalitate” – cu rădăcina în „persona” – chiar dacă are un caracter foarte abstract a intrat în circuitul comunicării din cele mai vechi timpuri. În latina clasică se folosea numai cuvântul ,,persona”, care inițial însemna mască, aparență. Treptat, sensul termenului s-a întregit, conferindu-i-se funcția de a reprezenta și actorul din spatele măștii. Ca atare, persona a ajuns să exprime reunirea trăsăturilor psihomorale interne și psihofizice externe. Termenul a fost apoi asociat și cu aspectele diferențiale, folosindu-se pentru a desemna un om important (personaj, paroh). De asemenea, biserica l-a introdus în limbajul religios pentru a distinge și nominaliza cele trei entități ale Sfintei Treimi (Golu, M., 2005)

Alți doi termeni care trebuie luați în considerare sunt cei de individ și personaj.

Termenul de „individ” se aplică tuturor organismelor vii (desemnează unitatea integrativă indivizibilă rezultatăîn virtutea procesului vieții și a acțiunii legilor evoluției biologice). Fiind o entitate biologicăși o unitate structural și funcțional indivizibilă, omul este primordial un individ.

Termenul „personaj” se referă la modul și forma în care se exteriorizează persoana în situații particulare diferite sau rolul pe care îl joacă aceasta.

Personalitatea face referire la mecanismul și logica generală de organizare și integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bioconstituționale, psihice și socio-culturale ale omului.

Pornind de la ideile exprimate mai sus, conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin superior, el coordonând și corelând funcțional-dinamic conținuturile noțiunilor referitoare la multitudinea componentelor biconstituționale, a proceselor, stărilor și condițiilor psihice particulare, precum și a componentelor socio-culturale. Astfel, percepția, memoria, gândirea etc. nu pot fi considerate realități de sine stătătoare, ci manifestări și dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat – personalitatea.

Reținem astfel că psihologia operează cu termenul de ,,personalitate” în referirea sa la orice om normal: fiecăruia dintre noi ea ne atribuie calificativul ,,personalitate” (spre deosebire de sociologie, de exemplu care atribuie termenul indivizilor care, prin contribuția adusă într-un sector sau altul al culturii materiale și spirituale, se ridică deasupra celorlalți).

Dar, deși există un consens în ceea ce privește sfera noțiunii, în cadrul psihologiei și al lucrărilor din acest domeniu întâlnim mari diferențe între autori în ceea ce privește conținutul care se introduce în sfera astfel acceptată.

Diferențele sunt generate atât de perspectiva metodologică din care se abordează personalitatea ca ,,obiect” de investigație științifică și de explicare/interpretare teoretică generalizatoare, cât și de natura conținuturilor după care, și prin intermediul cărora, se definește noțiune ca atare.

Fondatorul psihologiei personalității, ca domeniu relativ distinct de cercetare și cunoaștere este psihologul german W.Stern (1923).

De atunci, asistăm la creșterea continuă a interesului și preocupărilor pentru studiul personalității în cadrul unei ramuri speciale a psihologiei – psihologia personalității. Dar, ca și în cazul psihologiei generale și în psihologia personalității s-au făcut și se fac puternic resimțite divergențele de ordin metodologic.

Accepțiunile conceptului de personalitate

Accepțiunea antropologică

Antropologia socială și culturală subliniază în definirea personalității rolul esențial al relațiilor sociale, personalitatea fiind un produs social.

Aceasta înseamnă că personalitatea se formează în decursul vieții numai ca urmare a acțiunii și conviețuirii într-un mediu social, în sistemul relaților sociale. Dacă la naștere un copil ar fi izolat de mediul său social, el ar rămâne la stadiul de individ. De asemenea, în cazul unor boli psihice grave, atributul de personalitate se tulbură sau chiar se anulează, conservându-se în schim cel de individ, deci de realitate biologică. Esența omului, deci și a personalității umane, o constituie așadar ansamblul relațiilor sociale, în expresia lor internalizată.

În același timp, personalitatea se definește și capătă contur în contextul relațiilor interpersonale și sociale. Trăsăturile de caracter și temperament (onestitatea, modestia, impulsivitatea etc.) apar ca forme ale relațiilor interpersonale și nu pot fi definite în afara acestora. De asemenea, trăsăturile fizice (înălțime, greutate, înfățișare generală etc.), capătă semnificație prin raportarea la ceilalți, din comparația cu ei.

Pe scurt: personalitatea se definește, capătă contur și se formează datorită ansamblului de relații sociale.

Așa cum arată Radu I., spunând că personalitatea este un produs social, trebuie să precizăm că ea nu este simplă amprentă sau un ecou al relațiilor sociale. Personalitatea este un centru de acțiune – subiect al cunoașterii și transformării realității, ființa conștientă care alege un drum de viață sau altul, fiind în același timp suport al factorilor externi, dar și agent al tranformării.

Accepțiunea psihologică

Persoana umană nu se constituie printr-un simplu efect de amprentă a relațiilor sociale, ci apare ca un ansamblu de condiții interne prin intermediul cărora se răsfrâng influențele externe.

Aceste condiții interne se referă la:

Aspecte de ordin biologic, moștenirea genetică. Acestea controlează constituția somatică, tipul de sistem nervos; predispozițiile native stau la baza aptitudinilor și a altor însușiri.

Aspecte de ordin psihologic: formațiuni psihice structurate în procesul dezvoltării: sentimente, atitudini, aspirații, interese etc. Acestea s-au constituit prin interacțiunea dintre factorii interni și condițiile externe, fiind rezultatul interiorizării unor date externe. Ele se disting de procese psihice prin: relativa stabilitate; generalizare (se manifestă în cele mai diverse situații); sunt esențiale (vizează aspectele cele mai importante ale manifestării omului privind orientarea sa, răspunsurile sale fundamentale); relativa plasticitate (se pot restructura, modifica și perfecționa în grade diferite în funcție de interacțiunea cu mediul).

Accepțiunea axiologică

În decursul existenței sale, omul asimilează nu doar experiența de cunoaștere și pe cea practică, elaborată social-economic, ci și sistemul de valori materiale și spirituale.

M. Zlate evidențiază faptul că, din perspectiva celor trei accepțiuni personalitatea apare ca:

entitate bio-psiho-socio-culzurală, ca om viu, empiric, ca întreg, unitate;

purtător și executor al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice, deci ca ființă care cunoaște, acționează și valorizează, tranformând lumea și pe sine;

produs și producător de împrejurări, de medii, ambianțe și situații sociale; omul asimilează, dar și creează împrejurările, le dirijează și stăpânește, le transformă atunci când acestea nu îi mai mai sunt pe plac.

Este foarte important de precizat faptul că cele trei accepțiuni ale noțiunii de personalitate sunt complementare.

Se poate afirma că personalitatea este o calitate particulară pe care individul o dobândește la un moment al dezvoltării sale (o calitate sistemică) și anume în cursul adolescenței avansate.

Radu I. arată că se poate vorbi practic despre o personalitate:

când adolescentul dobândește maturitatea de gândire, devenind stăpân pe instrumentele deductive ale inteligenței, achiziție care permite judecata independentă, capacitatea de a discerne și a evalua autonom;

când intervine alegerea drumului de viață (autodereminarea), inclusiv alegerea vocațională;

sub aspect afectiv, este vorba de instituirea opțiunilor axiologice și construcția unei scări de valori care să depășească persoana și anturajul imediat, marcând integrarea eului într-un rol social asumat (J.Piaget);

în ansamblu, când are loc inserția activăîn universul social, în care tânărul joacă efectiv un rol sau proiectează să joace un asemenea rol, înscriindu-se prin activitate și prin prefesie în dinamica socială.

Personalitatea îmbină trăsături generale și particulare; ea nu poate fi redusă la ceea ce este comun, general și nici nu poate fi redusă numai la ceea ce deosebește un individ de altul.

Definirea personalității

O privire generală asupra mai multor definiții ale personalității evidențiază câteva caracteristici ale acesteia (Dafinoiu, 2002):

Globalitatea: personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice construcție teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să permită, prin operaționalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor și aspectelor psihofizice care fac din orice ființă umană o persoană unică.

Coerența: majoritatea teoriilor postulează ideea existenței unei anumite organizări și interdependențe a elementelor componente ale personalității. Când în comportamentul cuiva apar acte neobișnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; încercând să explicăm, să înțelegem acțiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem incoerența inițială utilizând modele propuse de o anumită teorie a personalității. Postulatul coerenței este indispensabil studiului structurilor de personalitate și al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcțional format din elemente interdependente.

Permanența (stabilitatea) temporală: dacă personalitatea este un sistem funcțional, în virtutea coerenței sale, acesta generează legi de organizare a căror acțiune este permanentă. Deși o persoană se transformă, se dezvoltă, ea își păstrează identitatea sa psihică. Ființa umană are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și identității personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieți.

Cele trei caracteristici – globalitatea, coerență, permanență – evidențiază faptul că personalitatea este o structură.

Una dintre definițiile ce evidențiază cel mai bine aceste caracteristici este cea dată de Allport: ,,Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic”.

Extinzând definirea personalității ca structură, abordarea sistemică definește personalitatea ca sistem, relevând astfel nu doar legăturile dintre componentele personalității în raport cu propria sa finalitate ci și dechiderea acesteia către mediul socio-istoric, ambiant, considerat ca macrosistem.

Conform lui M. Golu, personalitatea apare astfel ca sistem hipercomplex, cu autoorganizare, determinat biologic și socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată (M.Golu). Iar după spusele lui M. Zlate, personalitatea este o structură complexă implicând un ansamblu de substructuri și funcționând sistemic (M.Zlate).

2.3. Agresivitatea – trăsătură de personalitate și factor comportamental al individului

Aspecte generale

Modelul general al agresivității analizează ,,persoana în situație”, adică persoana se află într-un cilcu de interacțiune socialăîn curs de desfășurare. Elemente ale modelului sunt următoarele: intrările – persoana și situația; traseele cognitive, afective și de stimulare prin care aceste variabile de intrare au un impact puternic; rezultatele obținute în urma evaluării și proceselor de decizie.

După cum am prezentat în capitolul anterior, cercetările agresivității încep de la cunoașterea factorilor biologici, de mediu, psihologici și sociali care influențează conduita agresivă și a modului lor de utilizare pentru reducerea agresivității nejustificate. Factorii pot fi reprezentați de caracteristicile situației și de trăsăturile, individualitățile persoanei care se confruntă cu acea situație.

Putem afirma faptul ca factorii de personalitate contribuie la starea de pregătire a individului de a agresa: trăsăturile de personalitate, atitudinile și predispozițiile genetice.

Factorii de personalitate sunt stabili și prezintă coerență independent de moment, de situație ori indifferent de acestea cumulate. În mare parte, coerența reprezintă rezultatul utilizării în permanență a unor scheme, scenarii sau a unor structuri de cunoștințe. Structurile de cunoștințe au impact important în selecția și aprecierea situațiilor în termini de acceptare sau evitare, iar unele trăsături de personalitate predispun persoana la un nivel de agresivitate ridicat. De exemplu, există persoane care recurg la agresiune din cauza sensibilității față de atribuirile ostile ori unele persoane cu stimă de sine ridicată sunt predispuse la furie și există riscul de a deveni agresive în momentul în care imaginea de sine le este amenințată. De asemenea, genul persoanei este un factor important deoarece bărbații și femeile prezintă diferențe în ceea ce privește tendințele agresive. Bărbații manifestă mai mult o agresivitate directă, iar femeile tind a manifesta o agresivitate pasivă. Un alt factor este reprezentat de credințele, valorile individului care au un mare rol în pregătirea comportamentului agresiv. Atitudinile pozitive față de agresiune contribuie și acestea la tendința de a agresa. Atitudinile positive care au o anumită specificitate legată de violența împotriva unor grupuri de indivizi cresc agresivitatea contra acestora. De exemplu, atitudinea față de agresiunea împotriva femeilor este relaționata cu agresiunea sexuală.

Sistemul de valori și credințe relaționat cu rolul pe care îl joacă un individ în pregătirea agresiunii este un factor de o mare importanță în explicarea agresivității deoarece multe persoane au credința că agresiunea este o modalitate eficientă și acceptabilă în conflictele interpersoanale, inclusiv cele ce apar în circulația rutieră.

Un aspect important în abordarea aceasta a individului este aceea că variabilele de intrare influențează comportamentul final prin starea internă prezentă pe care o creează. Astfel, ostilitatea că trăsătură de personalitate și expunerea la scene violente de la televizor, au un impact interactive asupra accesibilității la gânduri, afecte și comportamente violente. Cele mai importante stări interne fac referire la cogniție, afecte și excitație.

Cogniția, mai exact gândurile ostile pot afecta comportamentul de agresare prin creșterea accesibilității relative la conceptele agresive din memorie. Creșterea temporară a accesibilității se numește „priming” sau „amorsare”. Regăsim din nou influența expunerii la scenarii violente care afectează gândurile negative. Huesmann a expus detaliat procesele care stau la dezvoltării unor scenarii agresive foarte accesibile. În mod asemănător, atribuirile ostile caracteristice copiilor agresivi pot fi considerate exemple de scenarii relaționate cu ostilitatea.

Agresivitatea ca și factor personologic al insecurității rutiere

România se află printre primele locuri în statisticile Uniunii Europene referitor la numărul accidentelor rutiere grave cu pierderi sociale, umane și economice inestimabile. În intervalul 2007–2008, România a contabilizat circa 8% din totalul deceselor de pe șoselele din UE, fără a se produce o reducere a numărului acestora față de ratele țărilor occidentale sau din regiune, potrivit raportului Consiliului European de Siguranță a Transporturilor din iunie 2009. Deși numărul accidentelor cu victime a scăzut semnificativ în 2010, comparativ cu anii precedenți (ajungându-se la 1.210 de morți și 4.300 de răniți, conform Centrului Infotrafic al Poliției Române, față de media ultimului deceniu, de circa 3.000 de morți/an), există încă o diferență considerabilă între țara noastră și țările vest-europene în ceea ce privește siguranța pe drumurile publice, în defavoarea României. Obiectivul Comisiei Europene, de a reduce la jumătate până în 2020, numărul victimelor de pe șoselele UE determină, în toate țările europene, eforturi conjugate ale Poliției Rutiere, legiuitorilor, reprezentanților societății civile și, nu în ultimul rând, ale cercetătorilor, cu scopul declarat de a diminua insecuritatea rutieră. Psihologii se implică puternic în cercetări ce au ca scop diminuarea insecurității rutiere deoarece, în întreaga lume, factorul uman este responsabil pentru 80–90% din accidentele de pe drumurile publice.

Numeroși psihologii ce au realizat cercetări în domeniul accidentologiei (disciplină aflată la granița dintre științele inginerești, psihologie-mai ales psihologia cognitivă, sociologie și pedagogie), susțin că factorii referitori la personalitatea șoferului nu au fost suficient studiați. Cercetările care studiază aspecte precum precipitarea, indecizia, atitudinea ezitantăși hiperactivitatea șoferilor; într-o oarecare măsură conștiența propriei vieți relaționată cu instinctul de autodistrugere; plăcerea asumării riscului, dorința de a impresiona, de a ieși în evidență, de a dobândi „prestigiu” în trafic, dominanța și trebuința de competiție sunt puțin numeroase și nu cuprind majoritatea aspectelor anterior numite. Studiile de accidentologie sunt în mare parte din zona psihologiei cognitive și se referă la complexitatea actului de conducere a automobilului. Conducerea automobiluilui este o activitate complexă și solicitantă deoarece implică, printre altele, asimilare și prelucrare de informații, coordonarea mișcărilor, comportamente automatizate, elaborare de strategii, formare de aptitudini, concetrare, nivel de atenție ridicat etc.

Un aspect pozitiv este faptul că în ultimii ani domeniul insecurității rutiere a devenit obiect de studiu și pentru cercetătorii din domeniul psihologiei sociale care au acordat atenție competențelor relaționale ale șoferilor (sunt studiate relațiile stabilite între conducătorii de automobile – agresive, de curtoazie sau neutre, aderarea la normele sociale de interacțiune, împărțirea echitabilă a spațiului rutier, păstrarea distanței „noninvazive” dintre vehicule etc.) și gradului de conformare la regulile legislative.

Cu alte cuvinte, studiile de psihologie diferențială ocupă un loc central în domeniul creșterii securității rutiere, iar cercetătorii recunosc rolul jucat de agresivitate și anume particularitate personologică „de risc” în comportamentul conducătorilor de vehicule. În acest sens, mulți oameni de știință au găsit o corelație ridicată între neuroticism și condusul agresiv, demonstrând că atitudinile legate emoțional, dezvoltate de șoferi (de cele mai multe ori fără a avea o coerență), pot afecta negativ condusul în siguranță.

Conform unei cercetări realizate de Lajunen și Summala, experiența în șofat (Lajunen, Summala, 1995), chiar și în cazul unor conducători cu scoruri de agresivitate peste medie, a fost desemnată ca fiind un predictor bun al securității rutiere și al conducerii preventive a mașinii.

O altă cercetare, cea a lui Yi-Lang a evidențiat că șoferii ce au obținut scoruri de agresivitate înalte la chestionarele de personalitate folosesc mai des telefoanele mobile în timp de conduc comparativ cu automobiliștii non-agresivi, dar rată auto-raportată a accidentelor cauzate de aceștia a fost asemănătoare cu cea a accidentelor auto-raportate de șoferii din cea de-a doua categorie (Yi-Lang, 2007). Riscul folosirii telefonului mobil la volan, perceput de conducătorii auto, a prezentat, de asemenea, o variație în funcție de trăsăturile de personalitate ale participanților. Șoferii cu un număr mai mare de accidente auto-raportate au perceput riscuri mai mici cu privire la utilizarea telefonului mobil în momentul conducerii, decât cei ce nu aveau accidente. Cercetătorul studiului recomandă să se interzică utilizarea telefonului mobil în timpul condusului drept o necesitate prioritară pentru reducerea numărului accidentelor în trafic.

Psihologii acordă atenție și adoptării unor strategii ca persuasiunea, recompensă sau sancțiunea pentru modificarea conduitelor indezirabile ale automobiliștilor.

Goldenbeld și colab. (2000), identifică trei clase mari de comportamente dezvoltate de conducătorii auto:

comportamentul rațional/planificat – este în strânsă legătură cu atitudinile individului, cu normele subiective și cu modul de control comportamental perceput;

comportamentul emoțional – are potențialul de a conduce la reacții de panică impulsivă în situații imprevizibile, dar și la conduite agresive (drept urmare a perceperii infracțiunilor comise de către alți șoferi);

comportamentul habitual – intervine automat, fără gândire prealabilă. Educația și metodele persuasive pot aduce modificări în comportamentul rațional, însăcomportamentele emoționale și habituale nu se pot schimba – conform autorilor cercetării expuse.

Adepții psihologiei cognitive studiază rolul erorii în cadrul mecanismelor disfuncționale ce conduc la accidentele în trafic și structurează modele de clasificare a eșecurilor funcționale umane (Van Elslande, 2000). Sistematizând categoriile de erori din domeniul condusului auto, cognitiviștii evidențiază scenarii tipice pentru diferite situații. Totodată, psihologii cognitiviști realizează măsuri de remediere a diverselor circumstanțe dificile și problematice cauzate de eșecuri senzorio-motorii sau cognitive.

2.4. Studii despre agresivitate

Studiul 1: Agresivitatea și comportamentul violent – Lindsay E Cronch Jodi L. Viljoen și David J. Hansen

Un studiu despre agresivitate și despre comportamentul agresiv în tinereșe care prezintăși efectele violenței animate este cel al lui Lindsay E Cronch Jodi L. Viljoen și David J. Hansen – „Agresivitatea și comportamentul violent”, Volume 11, Issue 3.

O idee pe care o prezintă studiul este aceea că desenele animate atât copiilor, cât și cele destinate tinerilor conțin elemente de comedie, dar foarte multe portretizează violența. În cadrul acestui studiu găsim informații despre alte studii realizate pe aceeași temă: Snow (1974), vorbește despre faptul că elementele violente din desene animate au fost trecute cu vederea în procentaj de 27% în ceea ce privește desenele animate pentru copii cu vârste cuprinse între 4 și 8 ani, iar la cei cu vârste între 9 – 12 ani în procentaj de 16%. Aproape 70% dintre tineri au clasificat postul de televiziune Vest Gunsmoke ca având conținut cu violență indifferent de vârstă. Studii pe adulți în legătură cu percepțiile desenelor animate pline de umor, au fost: Howitt și Cumberbatch (1975) – majoritatea adulților nu percept desenele animate pline de umor ca fiind violente, Gunter și Furnham (1984) – violența din desenele animate pline de umor este percepută ca fiind mai puțin violentă decât același comportament adoptat de către actorii reali.

Studiul ne mai informează despre studii de laborator pe aceași temă realizate pe subieți cu vârste diverse începând cu preșcolaritatea până la tinerețe :

Siegel (1956), a făcut un experiment de laborator pe impactul de desene animate violente în rândul preșcolarilor. Rezultatele au indicat faptul că în funcție de nivelul de violență observat de copiii preșcolari variază și nivelul comportamentul agresiv adoptat de către aceștia. În schimb, trei experimente de laborator au descoperit că expunerea la desene animate violente are, de fapt, influență negativă la copiii preșcolari. Prezența în timpul comediei de desene animate a violenței poate fi camuflată de violența descrisă în cadru, reducând influența sa asupra comportamentului agresiv în tinerețe.

Friedrich și Stein (1973), au expus copiii preșcolari fie la Batman și Superman fie la o serie de filme neutre. Cei care s-au uitat la desene animate violente au fost mai neascultători și mai puțin toleranți la întârziere. Mai mult decât atât, copiii care au prezentat un nivel ridicat de agresivitate înainte de experiment au devenit mult mai agresivi în cazul în care au urmărit desene animate violente decât în ​​cazul în care au urmărit desene animate non-violente.

Silvern și Williamson (1987), au realizat un experiment cu 28 de băieți și fete, preșcolari; experiment care a implicat evaluarea inițială de agresiune în timpul jocului didactic cu un coleg (vizualizarea unor desene animate cu umor, dar cu violență rutieră)și ulterior un joc video violent – Space Invaders „joc arcade” – care a servit că joc video violent. În prima zi a fost evaluată agresiunea în timpul jocului didactic, iar în a doua zi, jumătate dintre copii au jucat jocuri video pentru 6 minute și cealaltă jumătate au privit desene animate 6 minute. A urmat o sesiune în care copiii au fost observați la o sesiune de liber-joc cu jucării. A treia zi copiii au urmărit desene animate violente, iar unii au jucat jocuri video și invers, Ulterior, a fost o altă serie de joc liber cu jucării cunoscute în care s-a observat agresiunea verbală și fizică a acestora și frecvența de orientare a agresiunii către un obiect. În cadrul studiului s-au făcut comparații între nivelul de agresivitate și comportamentul prosocial în starea inițială, în sesiunea de joc liber după fiecare dintre cele două expuneri separate a violență. Rezultatele au indicat faptul că după vizionarea desenelor animate cu umor și violență, tineretul preșcolar a demonstrat nivel mai mare de comportament agresiv și nivel mai mic de comportament prosocial.

În ceea ce privește cercetările realizate în copilăria mijlocie: experimentele de laborator ce au folosit desenele animate cu violență și umor, nu au reușit să demonstreze diferențe semnificative în agresiune interpersonală între colegi (Hapkiewicz și Roden, 1971; Hapkiewicz și Stone, 1961); dar experimentele de laborator care au folosit desene animate violente fără elemente de comedie au semnalat creșteri ale comportamentului agresiv față de obiecte (Mussen & Rutherford, 1961), iar alte experimentele de teren ce au utilizat constat tot vizionarea desenelor animate violente fără elemente de comedie au concluzionat că există creșteri ale agresivității în conduita față de colegii de clasă (cea fizică și cea verbală), (Ellis & Sekyra, 1972; Liss et al., 1983; Sanson & DiMuccio, 1993).

Cercetările pe adolescenți în legătură cu efectele violenței desenelor animate: de exempu cea a lui Aluja-Fabregat și Torrubia-Beltri (1998), realizată pe un lot de 400 de băieți. Cercetarea a evaluat impactul de desene animate japoneze violente fără elemente de comedie și a făcut rapoarte caracteristice de personalitate. Rezultatele studiului au indicat pentru băieți, percepția de desene animate extrem de violente ca fiind amuzantă și palpitantă. Într-un studiu britanic pe tineret Belson (1978), a constatat că vizionarea de desene animate violente în rândul băieților adolescenți a fost asociată cu creșteri minore ale actelor de violență. Eșecul experimentelor Aluja-Fabragat și Torrubia-Beltri (1998), în găsirea unor efecte semnificative pentru fete poate avea drept cauză faptul că tipul de comportament agresiv în care acestea se angajează nu a fost evaluat.

Un alt punct abordat de acest studiu este legat de limitarea efectelor violenței din desenele animate la tineret. În acest sens, reamintește că începând cu sfârșitul anilor 1960 a fost investigat impactul medierii efectelor desenelor animate violente (de exemplu, Hicks, 1968). Scopul medierii este de a modifica activ tinerilor percepția că violența are consecințe pozitive sau că violența trebuie să rămână nepedepsită, reducând astfel probabilitatea că tinerii vor imita aceste comportamente (Cantor & Wilson, 2003). Un exemplu de studiu este cel realizat de către Nathanson și Yang (2003), în care se sugerează faptul că anumiți subiecți, mai exact copiii mai mari pot găsi situații violente ca fiind nepotrivite, greșite, cum ar fi “a lovi pe cineva în cap este greșit".

Concluziile studiului expun următoarele:

Copiii sunt expuși la violența din desene animate mult mai des decât în situația reală.

Deși adulții evaluează în mod constant aceste desene animate ca fiind tip comedie cu puțină violență, cercetarea asupra tineretului este echivocă. Mai mult decât atât, deși există motive teoretice pentru a sugera că elemente de comedie din desene animate sunt folosite pentru a camufla și banaliza violența descrisă în cadre, cercetări suplimentare asupra tinerilor sunt necesare pentru a discerne dacă starea de dezvoltare influențează acest proces. În mod similar, factorii care influențează percepția violenței, cum ar fi grafică și realitatea percepută, par a fi moderate de procesele de dezvoltare. Deși violența comică pare a avea legătură cu conduit agresivă a acestora, unele cercetări sugerează că această formă de violență poate crește gândurile agresive și dorințele.

Medierea activă care se concentrează pe sentimentele victimelor pare a diminua plăcerea violenței tip comedie și acceptarea de agresiune pentru a rezolva problemele. Cu toate acestea, cercetarea suplimentară este o necesitate în cee ace privește acest subiect.

Studiul 2: Scala tendinței de a conduce furios în Romania: investigarea invariației factoriale în funcție de gen

Agresivitatea la volan pare să reprezinte o problemă destul de gravă. Un studiu recent realizat la cererea Direcției Rutiere pe un eșantion de 1.119 conducători auto active evidențiază următoarele: 78,7% au reclamat flashuri sau claxoane, 48,8% gesture obscene sau amenințătoare, 43,5% agresiuni verbale, 39,1% blocarea mașini în parcare, 6% urmăriri în trafic, iar 3,3% agresiuni fizice (Direcția Rutieră, 2011). Cu toate ca aspectele menționate mai sus susțin nevoia de cercetări în domeniul Psihologiei Transporturilor în Romania, studiile realizate de cercetătorii români din această arie suferă de o vizibilitate internațional scăzută, cauza principal fiind lipsa de instrumente validate corespunzător. Doar indicativul Dula privind șofatul periculos (Dula Dangerous Driving Index, Dula & Ballard, 2013), a fost validat pe populația românească.

Agresivitatea la volan este un fenomen ce ia amploare în întreaga lume. Într-un sondaj realizat pe șoferii din Marea Britanie, 90% au susținut că au fost victime a ceea ce au raportat ca fiind ,,furia pe șosele” (eng. “road rage”). 60% au declarat că ei înșiși au experimentat furie în timp ce erau la volan (Joint, 1996). Un raport al Fundației Asociației Americane de Automobilism pentru Siguranta în Trafic (1997), susține că 218 decese au avut loc ca urmare a disputelor dintre șoferi între 1990 și 1996. Șoferii mai ,,temperamentali” au de 2,5-3 ori mai multe șanse să devină furioși în timp ce conduc, de 3,5-4 ori de a deveni agresivi verbal sau fizic și de 1,5-2 ori mai multe șanse să manifeste comportamente riscante la volan (Deffenbacher, Filetti, Richards, Lynch & Oetting, 2003; Deffenbacher, Lynch, Filetti, Dahlen, & Oetting, 2003).

Furia la volan este definită ca ,,o formă situațională specifică furiei că trasatură” (Deffenbacher, Oetting & Lynch, 1994), în timp ce șofatul agresiv reprezintă ,,orice comportament emis de către un șofer în timp ce conduce, care are ca scop provocarea unor daune fizice și/sau psihologice oricărei finite” (Dula & Geller, 2003). Din cauză că este vorba de un fenomen cu o mare amplitudine, au fost dezvoltate mai multe instrumente pentru a măsura furia la volan, respectiv agresivitatea in traficul rutier. Scala tendinței de a conduce furios (Propensity for Angry Driving Scale; PADS, DePasquale, Geller, Clarke & Littleton, 2001), a fost realizat de un grup de cercetători din SUA. Itemii acestui instrument sunt posibile scenarii rutiere, iar participanții au de ales care li se pare cea mai probabilă maniera în care ar reacționa. Un exemplu de scenariu al probei este:

“1. Conduceți mașina pe un drum cu două benzi pe sens. Fără nici un avertisment, o altă mașină iese în fața dvs. dintr-o parcare. Frânați brusc pentru a evita ciocnirea cu cealaltă mașină. Cum reacționați?

a) Oftați ușurat și conduceți mai departe;

b) Coborâți geamul de la mașină și începeți să strigați la celălalt șofer;

c) Claxonați astfel încât celălalt șofer să știe că era să provoace un accident;

d) Îl urmăriți pe celălalt conducător auto până la destinație, astfel încât să-i spuneți ce gândiți.“

Inițial Scala Tendinței de a Conduce Furios a prezentat interes pentru cercetători, însă lungimea probei: 19 scenarii cu 4 răspunsuri posiblile, a dus la o pierdere a interesului. Obiectivul principal consta în verificarea proprietăților psihometrice și a invariatiei factoriale în funcție de gen a STCF în România. Obiectivul secundar este realizarea unei versiuni mai scurte dar fiabila a scalei.

Eșantionul folosit a fost alcătuit din 227 de participant, dintre care 51.1% bărbați, cu vârste între 19 și 25 de ani cu o o medie de 21.39. Lotul de subiecți este alcătuit din studenți ai Universității de Vest din Timișoara. Scala Tendința de a Conduce Furios (STCF) este varianta tradusă a The Propensity for Angry Driving Scale (PADS; DePasquale et al., 2001). Conține 19 scenarii cu câte 4 răspunsuri. Scorul este dat de suma punctelor fiecărui scenariu. În cee ace privește procedura de lucru, studenții au răspuns în grupuri de 15-25, iar participarea a fost voluntară și nu s-a dat nici o bonificație.

Rezultatele relevă următoarele:

„Analiza factorială exploratorie (EFA) a fost realizată pe toți cei 19 itemi ai scalei originale, folosind analiza factorilor principali urmată de o rotire Direct Oblimin. Atât analiza paralelă cât și scree plot-ul au sugerat extragerea unui singur factor, care a explicat 23,23% din totalul varianței. Primele 6 valori au fost 5.12, 1.28, 1.21, 1.21, 1.07 și .96. Doar itemii 7 și 16 au avut saturații mai mici de .30, în timp ce itemii 8, 11, 19 și 22 au avut saturații mai mici de .40.”

Referitor la analiza factorială confirmatorie, mai exact pentru testarea gradului de adecvare a structurii factoriale respective s-a folosit analiza factorială confirmatorie (CFA). Scala a fost scurtata prin înlăturarea itemilor cu saturațiile cele mai scăzute în factorul principal (Șofatul agresiv). Concret, s-au fost testat trei modele posibile: un model care cuprinde toți cei 19 itemi, un alt model alcătuit din 13 itemi și un model format din doar 8 itemi.

Varianta originală, cel cu 19 itemi, a obținut o potrivire bună cu datele, toți indicatorii având valori optime, excepție făcând NFI. Modelul care conținea 13 itemi a obținut o potrivire și mai bună cu datele, inclusiv NFI având o valoare acceptabilă. Modelul alcătuit din 8 itemi este singura variantă în care toți indicatorii au valori optime. Cea din urmă variantă fiind cea mai reprezentativă.

Valorile skewness, kurtosis și coeficienții α Cronbach pentru toate cele trei modele ale STCF au obținut un nivel de consistență internă optimă (α = .80 – .84). Un aspect important este faptul că valorile coeficienților α obținute sunt asemănătoare cu cele din alte studii (Dahlen & Ragan, 2004; Maxwell et al., 2005), iar valorile skewness și kurtosis arată faptul că distribuțiile nu deviază substanțial de la normalitate.

Analiza de covarianță (ANCOVA) verifică diferențele în funcție de gen privind furia la volan. A fost utilizată o scală Likert în 7 trepte cu 8 itemi. Rezultatele arată că bărbații au un nivel mai ridicat al șofatului agresiv.

Pentru a verifica analiza de invariant STCF cu 8 itemi a fost utilizat analiza factorială confirmatorie – CFA.

Principalul scop al studiului a fost verificarea calităților pshihometrice într-un eșantion românesc. A fost identificat un singur factor, denumit șofatul agresiv. Bărbații au raportat un nivel mai ridicat al șofatului agresiv decât femeile.

Pe baza rezultatelor putem afirma că structura inițială a probei, identificată în S.U.A., validată ulterior în Australia și Marea Britanie este valabilă și în Romania, pentru ambele genuri. Nu putem spune că diferențele dintre bărbați sau femei pot fi atribuite doar diferențelor la nivel de trăsături și nu altor factori.

2.5. Instrumente ce evaluează agresivității

Chestionarul de personalitate NEO-PI-R

Pentru început, vom prezenta un instrument ce abordează personalitatea în general, dar și dimensiuni specifice ale acesteia, inclusiv agresivitatea este NEO-PI-R (Costa & McCrae).

Costa și McCrae au construit modelul Big Five. Autorii s-au preocupat mai ales de realizarea unui instrument psihodiagnostic complet, concentându-și atenția pe descoperirea și validarea fațetelor celor 5 mari factori și pe alcătuirea unui model interpretativ bazat pe acest model. Astfel ca, în 1985 Costa și McCrae au lansat prima variantă inventarului de personalitate NEO, iar varianta curenta datează din anul 1992.

Utilizările chestionarului sunt numeroase: în domeniul medicinei comportamentale și a sănătății mentale, în consiliere vocațională, chiar și în selecție organizațională sau industrială, pentru cercetări în psihologie educațională și cercetări asupra personalității.

În ceea ce privește etalonarea pe populația românească s-a folosit un lot de 500 de subiecți cu vârste între 20 și 85, dintre care 89 % având studii medii și superioare.

NEO-PI-R are la bază un model teoretic în care trăsăturile sunt dispuse ierarhic, de la trăsături foarte cuprinzătoare și generale, aria aceasta fiind definită drept „domenii" și trăsături specifice realizate în cardrul instrumentului sub forma unor fațete. Fidelitatea chestionarului este la un nivel optim: coeficientul Alpha variază între .75 și .89. Validitatea instrumentului s-a măsurat prin studii de validitate a diferitelor fațete utilizându-se metoda criteriului extern.

Subiecții răspund la fiecare item prin completarea pe o scală de la 1 → 5 în funcție de cât de mult li se potrivește afirmația sau nu. Rezultatele se obțin prin adunarea scorurilor la toți itemii fiecărei trăsături.

Inventarul de personalitate NEO-PI-R măsoară cinci mari domenii sau dimensiuni ale personalității. Răspunsurile la afirmațiile despre gândurile, sentimentele și scopurile subiectului se pot compara cu cele ale altor adulți pentru a se realiza o descriereaa personalitatea. Inventarul NEO-PI-R măsoară diferențe între indivizi normali. De notat este faptul că acest instrument nu este un test de inteligenta și nici de abilitati, totodată nu este destinat pentru realizarea unui diagnostic al problemelor de adaptare sau al celor care sunt legate de sănătatea mentală a subiectului. Însă, menirea să este aceea de a ajuta la construirea unei idei despre ceea ce face persoana să fie unică în modul de a gândi, de a simți și de a interacționa cu ceilalți oameni.

Tendințele bazale ale personalității – Nevrotism, Extraversie, Deschidere, Agreabilitate, Conștiinciozitate – apar ca dispoziții psihice fundamentale endogene, concepte ipotetice neobservabile direct, dar care pot fi inferate prin analiza factorială.

Cei cinci superfactori NEO-PI-R și fațetele corespunzătoare sunt prezentate mai jos.

1. N-Nevrotismul (continuum cuprins intre stabilitate emoțională și instabilitate, neadaptare). Fațetele factorului nevrotism sunt:

N1 – Tensionat: ca predispoziție generală, scorurile foarte inalte putând trimite și către conținuturi de tip fobic vs. calm, relaxare;

N2 – Ostil: tendința de a trăi stări de mânie, înverșunare vs. o stare prevalentă de confort psihic;

N3 – Depresiv: predispoziția de a trăi afecte și o dispoziție de tip depresiv vs. inexistența acestora;

N4 – Anxios social: anxietate socială și timiditate vs. stări de încredere sau abilități sociale;

N5 – Impulsiv: incapacitate de autocontrol vs. capacitatea de a rezista la tentații și frustrări;

N6 – Vulnerabil la stres: vulnerabilitatea față de stres vs. autoaprecierea de competență și stăpânire în fața stresului. 

2. E-Extraversia (orientarea preponderent extravertă (scoruri inalte) vs. orientarea introvertă (înțeleasă ca lipsă a extraversiei), iar fațetele acesteia sunt:

E1 – Cald / entuziast: comportament afectiv și prietenos vs. o atitudine distantă, formală, rezervată;

E2 – Cu spirit gregar: preferința pentru compania celorlalți vs. tendința de a evita compania;

E3 – Asertiv: comportament dominant, ascendența socială vs. tendința de a rămâne în fundal;

E4 – Activ: energie, tempo ridicat vs. preferința pentru loisir și un tempo mai lent;

E5 – Caută stimularea: preferința pentru stimulare vs. preferința pentru o anumită monotonie;

E6 – Exuberant: tendința de a trăi stări emoționale pozitive vs. lipsa de exuberantă și vervă.

3.O-Deschidere către experiență (openness to experience) ce se poate descrie prin: imaginație activă, sensibilitate estetică, atenție pentru viața interioară și pentru sentimente, preferința pentru varietate, curiozitatea intelectuală, independență în gândire vs. conservator, preferința pentru familiar, viață afectivă fără trăiri exacerbate. Fațetele deschiderii sunt:

O1 – plin de fantezie: imaginație vie, vise orientate spre îmbogățirea vieții interioare vs. structuri prozaice care preferă să rămână centrate în ceea ce fac aici și acum;

O2 – cu interes estetic: deschidere către și interes pentru artă și frumos vs. lipsa interesului pentru estetic;

O3 – mod propriu de a simți: apreciere și sensibilitate pentru viața interioară vs. afecte mai puțin diferențiate, mai puțin nuanțate;

O4 – deschis spre acțiuni noi: dorința de a încerca lucruri și activități noi vs. nevoia de ancorare în ceea ce este deja cunoscut dar fără a schimba ceva;

O5 – deschis spre idei noi: curiozitate intelectuală, interes pentru idei noi vs. o curiozitate săracă, interese limitate;

O6 – deschis spre noi valori: tendința de a reexamina valorile personale, sociale etc. vs. tendința de a accepta autoritatea și tradițiile ;

4. A-Agreabilitatea (altruist, cooperant, prosocial, cu spirit de întrajutorare, uneori dependent vs. dominator și antagonist, egocentric, competitiv, uneori narcisic, hedonist și antisocial) cu următoarele fațete:

A1 – Încrezator: dispoziția spre un comportament încrezător vs. cinism sau scepticism în raporturile cu ceilalți;

A2 – Sincer în exprimarea opiniilor și în conduita: mod sincer, deschis și ingenios de manifestare vs. tendința la manipulare prin flatări, minciună;

A3 – Altruist: interes activ pentru binele altora, generozitate vs. centrare pe propria persoană, egocentric, egoist;

A4 – Binevointor: tendința de a ceda, uita, ierta în situații conflictuale vs. agresivitate, tendințe competitive;

A5 – Modest: modestie, umilință vs. aroganță, atitudine de superioritate;

A6 – Blând: simpatie și preocupare față de ceilalți vs. duritate, lipsa emoțiilor pe plan interpersonal.

5.C-Conștiinciozitatea (autocontrolat, capabil de autoorganizare, planificat, cu spiritul îndeplinirii datoriei, cu voință de finalizare vs. neprincipial, superficial, hedonist), are următoarele fațete:

C1 – Competent: sentimentul de a fi competent, capabil vs. încredere redusă în propriile capacități;

C2 – Ordonat: organizare, claritate, spirit ordonat vs. o autoapreciere scăzută privind organizarea și modul puțin metodic de lucru;

C3 – Responsabil: responsabilitatea asumării conștiente, principii etice stricte vs. un comportament supus circumstanțelor, în care e dificil de avut încredere;

C4 – Dornic de realizare: nivel de aspirație înalt și perseverența în realizarea lui vs. apatie, lene, lipsa ambiției;

C5 – Auto-disciplinat: capacitatea de a finaliza în ciuda obstacolelor vs. tendința de a amâna, de descurajare;

C6 – Deliberativ: tendința de a gândi atent înainte de a acționa vs. tendințe de a se pripi.

În scorare trebuie să se țină cont de efectele îmbătrânirii asupra structurii de personalitate:

de la 20 la 30 de ani, A și C au tendința să crească, iar N, E și O tind să descrească;

N+ la vârsta adolescenței = stil de viață rebel și contestatar specific acestei vârste;

N+ la 35 de ani poate îngrijora, iar la 50 de ani poate fi expresia unei atitudini greșite și a unui stil de relaționare interpersonală neproductiv;

O scurtă descriere a unui profil de tipul E+, A-, C-, N++, O- poate fi următoarea: o persoană comunicativă și sociabilă, însă nu foarte deschisă spre noutate și nu foarte originală, cu accente de agresivitate și poziționări antagonice frecvente, lipsită de conștiinciozitate, ordine și structurare și care are multe griji și este animată deseori de angoase și de o anxietate neobișnuită.

Chestionarul de agresivitate

În studierea agresivității ca și trăsătură de personalitate se pot folosi numeroase instrumente de testare și de evaluare. Un exemplu este „Chestionarul de agresivitate” al lui A. H. Buss și M. Perry. Obiectivul instrumentului este de a măsura agresivitatea și a fost realizat în urma aplicării sale pe un eșantion de 612 studenți de gen masculin, media fiind de 77,8 și abaterea medie de 16,5.

Chestionarul de agresivitate a fost preluat din limba engleză, după cum a fost construit de către A. H. Buss și M. Perry. Inițial, chestionarul a fost realizat de către Durkee și avea 34 de itemi pe 5 subscale unidimensionale: Physical Aggression, Verbal Aggression, Anger, Hostility, and Direct Aggression. Prima versiune a lui Buss & Perry (1992), a constat în 52 itemi, iar majoritatea dintre ei erau preluați exact în forma originală din Inventarul de Ostlitate Buss – Durkee Hostility Inventory (BDHI; Buss & Durkee, 1957). Ceilalți 23 de itemi au fost excluși și rescriși, iar cele cinci subscale au fost reorganizate, realizându-se doar patru subscale: P. A. – Agresivitatea Fizică, V. A. – Agresivitate Verbală, A. – Furie, H. – Ostilitate. Buss & Perry consideră agresivitatea fiind un cumul al acestor patru elemente, astfel: agresivitatea verbală și cea fizică sunt componente motorii, de comportament, factorul ostilitate este componenta cognitivă, iar factorul furie se bazează pe elementele afective, emoționale ale constructului.

Varianta utilizată în realizarea acestei cercetări (BPAQ) are 29 de itemi, împărțiți pe patru subscale mai sus numite: scala P.A. are 9 itemi, scala V.A. are 5 itemi, scala A. este constituită din 7 itemi, iar scala H. este alcătuită din 8 itemi. La acești itemi se răspunde pe o scală Likert de la 1 la 5, valorile reprezentând:

1 – foarte necaracteristic mie / dezacord puternic față de afirmație;

2 – rareori caracteristic / dezacord;

3 – nici necaracteristic, nici caracteristic mie / nici dezacord nici acord;

4 – deseori caracteristic mie / acord ;

5 – foarte caracteristic mie / acord puternic.

Scorurile sunt însumate prin adunarea scorurilor tuturor itemilor și se obțin valori cuprinse între 29 și 145.

Instrumentul are un nivel de încredere foarte bun, coeficientul alfa fiind de 0.89, iar coeficientul de fidelitate test – retest este de 0.80.

Validitatea de construct a fost evidențiată de corelațiile dintre Chestinarul de Agresivitate și observații realizate asupra agresivității, sociabilității și timidității.

În prezent testul se găsește tradus și adaptat pentru populația română în urma unei cercetări realizate în Sibiu. În primul rând, pentru a adapta chestionarul la populația română s-a realizat traducerea din limba engleză în limba română, iar pentru a nu se pierde semnificația termenilor s-a efectuat o traducere succesivă până s-a ajuns la varianta engleză inițială, dar adaptată limbii române. S-a verificat păstrarea semnificației prin metoda test – retest, cu un grup bilingv (romana – engleza), alcătuit din 20 de subiecți, studenți ai Facultății de Litere din Sibiu, Secția Romana–Engleza. Testul a fost dat în limba engleză, iar retestul în limba română după o perioadă de două săptămâni. În urma acestor demersuri s-a obținut un coeficient de stabilitate (coeficientul de corelație Pearson) de 0,85.

Ulterior, modelul tradus al chestionarului a fost revizuit de către un grup de 10 studenți la Psihologie din Sibiu din anul terminal. Studenților li s-a cerut să facă o analiză a itemilor la nivel de aspect, dar să își propună alte variante pentru acei itemi care sunt mai puțin inteligibili sau ambigui. În urma acestei analize unii itemii au fost reformulați, ajungându-se la forma finală a chestionarului. Astfel s-a realizat validitatea de aspect.

Validitatea de conținut s-a realizat prin utilizarea metodei experților. Experții din cadrul aceste etape de validare a instrumentului sunt cinci profesori de psihologie din învățământul liceal din Sibiu. Profesorii au avut sarcina de a împărți cei 29 de itemi pe cele patru subscale menționate mai sus (înainte le-a fost descrisă fiecare scală în parte). Scopul a fost de a se urmări păstrarea aceleiași structuri a itemilor pe scale și subscale conform variantei engleze a chestionarului și implicit conform lui Buss & Perry. Conform rezultatului, profesorii au confirmat aceeași structură a chestionarului, aceeași împărțire a itemilor pe scale.

O limită a chestionarului de agresivitate este următoarea: din cauza lipsei unui instrument care să evalueze aceiași factori prezenți și în acest chestionar validat pe populația romana, validitatea la criteriu nu s-a putut realiza. Însă, în viitoare cercetări ce pot avea acest obiectiv, un astfel de instrument poate fi elaborat.

Chestionarul de agresivitate a fost adaptat inclusiv pentru adolescenți, mai exact s-a măsurat fidelitatea instrumentului pentru adolescenții din Centrul de Plasament (proveniți din familii defavorizate și care invata la Școala Generală Nr. 1 din Sibiu).Astfel, s-a utilizat un eșantion aleator de 60 de subiecți (atât din respectiva scoală cât și din Centrul de Plasament – elevi în ciclul gimnazial), din toți cei patru ani de studiu gimnazial: clasa a V-a – 20 subiecți (34%), clasa a VI-a – 15 subiecți (25%), clasa a VII-a – 13 subiecți (22%) și clasa a VIII-a – 12 subiecți (19%).

Itemii chestionarului de agresivitate sunt următorii:

1. Unii prieteni îmi spun că sunt impulsiv(ă).

2. Dacă trebuie să recurg la violență pentru a-mi apăra drepturile, o voi face.

3. Când ceilalți sunt drăguți cu mine mă întreb ce vor să obțină de la mine.

4. Le spun prietenilor direct atunci când nu sunt de acord cu ei.

5. Uneori mă enervez atât de tare încât încep să sparg lucruri.

6. Nu pot să nu vin cu argumente atunci când ceilalți nu sunt de acord cu mine.

7. Mă întreb de ce uneori sunt așa de înverșunat(ă) / pornit(ă) împotriva lucrurilor (de ce îmi lasa un ,,gust amar”).

8. Uneori nu-mi pot controla dorința de a lovi o altă persoană.

9. Sunt o persoană calmă.

10. Sunt suspicios(oasă) în ceea ce privește necunoscuții foarte prietenoși.

11. Am rănit multe persoane pe care le cunosc.

12. Mă aprind repede, dar îmi revin la fel de repede.

13. Când sunt provocat(ă) ajung să lovesc o persoană.

14. Când cei din jur mă supără, le spun părerea mea despre ei.

15. Uneori mă roade gelozia.

16. Uneori aș lovi o persoană fără nici un motiv.

17. Câteodată simt ca viața este nedreaptă cu mine.

18. Nu mă pot controla .

19. Când sunt frustrat(ă), îmi exteriorizez nemulțumirea.

20. În lipsa mea, simt că uneori lumea râde de mine.

21. Deseori mă aflu în opoziție/contradictoriu cu ceilalți.

22. Dacă cineva mă lovește, lovesc și eu.

23. Uneori mă simt ca un ,,butoi de pulbere” gata să explodeze.

24. Ceilalți par întotdeauna să primească ce e mai bun.

25. Sunt persoane care au mers atât de departe cu presiunile asupra mea încât am ajuns la bătaie.

26. Știu că prietenii mă vorbesc pe la spate.

27. Prietenii îmi spun că sunt într-un fel o persoană logică.

28. Deseori mă enervez fără nici un motiv anume.

29. Intru în conflicte mai repede decât ceilalți.

DAX – Driving Anger Expression Inventory Directions

Un alt instrument ce poate fi utilizat pentru a evalua agresivitatea, mai exact exprimarea furiei la volan este DAX (Driving Anger Expression Inventory).

DAX (Deffenbacher et al. 2001, 2002b, 2004) este alcătuit din 49 de itemi măsurați pe o scală Likert de la 1 la 4, astfel: 1 – aproape niciodată, 2 – uneori, 3 – des; 4 – aproape tot timpul. Coeficientul de consistență internă, α Cronbach, al instrumentului are valoarea 0,850. Subiecții indică frecvența cu care exprimă furia resimțită la volan într-un mod sau altul, astfel, conform lui DAX sunt patru moduri de exprimare a furiei. Plecând de la această idee, instrumentul conține patru scale:

Scala agresivității fizice – cu un indice de validitate foarte bun, coeficientul alfa fiind α= .84. Itemii acestei scale fac referire la conduite de agresivitate fizică pe care conducătorul auto le utilizează pentru a exprima furia în scopul intimidării celorlalți șofer. Exemple de conduite sunt: gesturi obscene, folosirea forței fizice, confruntare directă a celuilalt șofer ce probabil a încălcat prevederile legale, părăsind autovehiculul. Scala conține 11 itemi și aceștia sunt: 1, 8, 10, 12, 13, 17, 18, 20, 21, 34, 41.

Scala agresivitatea verbală – cu un coeficient alfa de α= .88 și se referă la exprimarea furiei prin adresarea injuriilor, a unor întrebări retorice negative despre șoferul în cauză și oferirea unor etichete tipice negative. Scala conține 12 itemi: 5, 6, 9, 11, 14, 28, 31, 37, 38, 39, 40, 43.

Scala exprimării agresivității prin utilizarea autovehiculului pentru a frustra, intimida ceilalți autori prin comportamente ca: folosirea semnalelor luminoase în exces, decelerarea sau accelerarea bruscă pentru a bloca un alt conducător auto sau a merge intenționat prea aproape de vehiculul din față. Coeficientul alfa al scalei este de α= .86. Scala conține 11 itemi și anume: 2, 3, 4, 7, 15, 16, 19, 22, 27, 33, 46.

Scala exprimării prin conduite adaptative/constructive – cu un coeficient alfa de α=.90 și conține afirmații despre strategii cognitive și comportamentale pentru conducerea în condiții de siguranță, pentru rezolvarea de problemelor, distragerea atenției și reîncadrarea cognitivă a situației. Scala conține 15 itemi: 23, 24, 25, 26, 29, 30, 32, 35, 36, 42, 44, 45, 47, 48, 49.

DAX analizează faptul că oamenii frecvent devin furioși în timp ce conduc, însă modul în care își exteriorizează tensiunea acumulată și modul de reacție diferă de la om la om. Astfel, DAX conține afirmații ce descriu reacțiile conducătorilor auto în trafic atunci când sunt nervoși sau supărați. Participanții trebuie să citească fiecare afirmație, dar fără a se gândi prea mult înainte de a răspunde, ci să dea un răspuns spontan pentru a nota cât de des reacționează sau se comportă în maniera descrisă.

Itemii intrumentului sunt următorii:

Arăt degetul mijlociu celorlalți șoferi.

Conduc foarte aproape de mașina celuilalt șofer.

Conduc puțin mai repede decât înainte.

Încerc să tai calea celeilalte mașini.

Strig cu voce tare la celălalt șofer.

Fac comentarii negative despre celălalt șofer.

Conduc în spatele celuilalt șofer foarte mult timp.

Încerc să cobor din mașinăși să atac verbal celălalt șofer.

Strig întrebări ca „Unde ți-ai luat permisul?”

Cobor geamul și arăt celuilalt căsunt furios.

Mă uit agresiv la celălalt șofer.

Arăt pumnul celuilalt șofer.

Scot limba celuilalt șofer.

Strig la celălalt șofer până rămân fără suflare.

Accelerez pentru a enerva celălalt șofer.

Blochez intenționat celălalt șofer în a face ceea ce ași dorește.

Lovesc intenționat bara mașinii celuilalt șofer.

Simt că înnebunesc la volan.

Utilizez luminile de drum în mod excesiv pentru a îl orbi pe celălalt.

Încerc să scot celălalt șofer pe marginea drumului.

Încerc să speri celălalt șofer.

Răspund celorlalți șoferi prin aceleași comportamente, atitudini.

Sunt mai atent pentru a conduce în siguranță.

Mă gândesc la lucrurile care mă distrag de la a mă gândi la celălalt șofer.

Mă gândesc bine înainte să răspund.

Încerc să mă gândesc la soluții pozitive pentru mă descurca în acea situație.

Conduc mult mai repede decât înainte.

Adresez injurii cu voce tare celuilalt șofer.

Îmi spun că nu merită să mă enevez.

Decid să nu mă cobor la nivelul lor.

Adresez injurii celuilalt până rămân fără suflare.

Pornesc radio-ul sau muzica pentru a mă calma.

Dau flash-uri celuilalt șofer.

Fac gesturi obscene, altele decât de a arăta degetul mijlociu.

Încerc să mă gândesc la lucruri pozitive pe care să le fac.

Îmi spun că nu merită să mă implic.

Îl dezaprob din cap pe celălalt șofer.

Țip la celălalt șofer.

Adresez comentarii negative celuilalt șofer până rămân fără voce.

Mă uit urât la celălalt șofer.

Cobor din mașinăși încerc să mă bat cu celălalt șofer.

Pur și simplu încerc să accept căîn trafic sunt și șoferi slabi.

Îmi pun întrebări despre cum celălalt șofer și-a luat permisul.

Fac lucruri precum a respira adânc pentru a mă calma.

Pur și simplu încerc să accept că există situații frustrante în trafic.

Încetinesc pentru a îl enerva pe celălalt șofer.

Mă gândesc la lucruri care îmi distrag atenția de la situația frustrantă din trafic.

Îmi spun să ignor situația.

Acord și mai multă atenție celorlalți șoferi pentru a evita accidentele.

CAPITOLUL 3. METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele cercetării

Obiectivul general ale cercetării mele este aflarea gradului de agresivitate exercitat de persoanele în timpul șofatului.

Obiectivele specifice ale cercetării mele sunt:

Operaționalizarea variabilelor;

Identificarea și selectarea unor instrumente psihologice prin care să evaluez agresivitatea la volan;

Aplicarea chestionarului pe un lot 60 de persoane;

Analiza statistică și psihologică a rezultatelor obținute în urma aplicării instrumentelor.

3.2. Ipoteleze cercetării

Ipoteza generală: În funcție de gen, vârstă sau mediul de proveniență, subiecții pot manifesta un grad mai ridicat sau mai scăzut al agresivității în trafic. Astfel, unele persoane pot depăși cu ușurință evenimentul, mobilizându-se și ignorând condusul agresiv al celorlați șoferi, iar alții din contră pot devine foarte agresivi, astfel ajungându-se la numeroase accidente.

Ipotezele de lucru:

Persoanele de gen masculin sunt mai agresive în trafic decât persoanele de gen feminin;

Persoanele până în 35 ani conduc mai agresiv decât persoanele care depășesc această vârstă;

Gradul de agresivitate în trafic a persoanelor din mediul urban este mai ridicat decât cel al persoanelor din mediul rural;

3.3. Descrierea lotului de subiecți

Pornind de la ipotezele pe care le-am stabilit, variabilele implicate în cadrul cercetării noastre sunt: vârsta subiecților, genul subiecților și mediul rural.

Subiecții studiului au vârste cuprinse între 18 ani și 60 ani, care locuiesc atât în mediul urban, cât și în mediul rular. Participanții la studiu au fost în număr de 60 și au fost selectați în mod aleatoriu din rândul cunoștințelor mele, ținându-se cont de criteriile „vârstă” a individului, mediul (rural/urban), gen (feminin, masculin) și a deținerii permisului de conducere auto.

Pregătirea profesională a participanților este medie și superioară (absolvenți de liceu, de facultate și studenți). Subiecților sunt studenți pe diverse specializări (Inginerie Electromecanică, Electronică, comunicații și calculatoare, Management, Contabilitate, Medicină, Psihologie, Arhitectură, etc.), unii dintre ei lucrând în cadrul unor organizații (cu anumite calificări) sau persoane care au finalizat studiile și acum lucrează în domeniul studiat sau sunt simpli muncitori. Nivelul socio-cultural al subiecților este unul mediu și ridicat.

3.4. Metode și tehnici de cercetare

Descrierea modului de aplicare a chestionarelor

Pentru a putea aplica chestionarul în perioada 27, 28, 29 aprilie 2015 am mers la persoanele cunoscute care dețineau un permis de conducere, și le-am rugat să îmi completeze chestionarul explicând pentru ce am nevoie și prezentându-le formularul de consimțământ (Anexa 2).

Tipul de cercetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor am utilizat un studiu corelațional, integrând metode psihometrice și metode statistico-matematice.

Studiile corelaționale se centreze pe variabilele critice despre care știm că ar putea avea o influență asupra comportamentului studiat și specifică în mod clar relația dintre diferitele variabile.

Descrierea metodelor de investigație: DAX – Driving Anger Expression Inventory Directions

DAX este alcătuit din 49 de itemi măsurați pe o scală Likert de la 1 la 4, astfel: 1 – aproape niciodată, 2 – uneori, 3 – des; 4 – aproape tot timpul. Coeficientul de consistență internă, α Cronbach, al instrumentului are valoarea 0,850. Subiecții indică frecvența cu care exprimă furia resimțită la volan într-un mod sau altul. Astfel, conform lui DAX sunt patru moduri de exprimare a furiei. Plecând de la această idee, instrumentul conține patru scale:

Scala agresivității fizice;

Scala agresivitatea verbală;

Scala exprimării agresivității;

Scala exprimării prin conduite adaptative/constructive.

DAX analizează faptul că oamenii frecvent devin furioși în timp ce conduc, însă modul în care își exteriorizează tensiunea acumulatăși modul de reacție diferă de la om la om. Astfel, DAX conține afirmații ce descriu reacțiile conducătorilor auto în trafic atunci când sunt nervoși sau supărați.

Participanții trebuie să citească fiecare afirmație, dar fără a se gândi prea mult înainte de a răspunde, ci să dea un răspuns spontan pentru a nota cât de des reacționează sau se comportăîn maniera descrisă. Răspunsurile participanților le-am calculat prin cumularea scorului fiecărei scale din cele patru pentru a obține informațiile necesare și adaptate tipului de cercetare, referitoare la nivelul de agresivitate al conducătorilor auto manifestat în trafic.

3.5. Analiza datelor, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării

3.5.1. Prezentarea și analiza datelor – Statistică descriptivă

Variabilele cercetării sunt următoarele:

Variabilele pe care le-am avut în vedere sunt:

Variabila „agresivitate”, respectiv nivelul agresivității al subiecților în contextul conducerii la volan;

Variabila „vârstă” pentru a observa prezența unei relații semnificative între vârsta subiecților și prima variabilă;

Variabila „gen” utilizată pentru a evidenția o relație între genul participanților și primele două variabile;

Variabila „mediu” cu scopul identificării unei corelații între aceastăși variabilele „agresivitate (în trafic)”, „gen”.

Variabilă„agresivitate”

Variabila „agresivitate” în cadrul acestei cercetării face referire la identificarea existenței unor diferențe ale nivelului de agresivitate al participanților în funcție de gen, varsta și mediu de provenienta. Prin aplicarea „Inventarului de agresivitate în trafic” (DAX – Driving Anger Expression Inventory), putem identifica aceste diferențe anterior menționate. Instrumentul a fost tradus din limba engleză în limba romana, iar pentru o mai ușoară completare și înțelegere a cerințelor de către subiecții, am optat pentru o ilustrare sub forma unui tabel (Anexa 1).

Variabilă„vârstă”

Participanții cercetării au în procentaj de 51,7%, vârste cuprinse între 18 și 34 de ani, iar în procentaj de 48,3% au vârste cuprinse între 35 și 60 de ani. Subiecții cu vârste cuprinse între 18 și 34 de ani sunt în număr de 31, această primă categorie de vârstă fiind cea cu frecvența mai mare, urmată de categoria 35 – 60 de ani cu frecvența 29.

Prezentăm aceste date în Tabelul 1 – Vârsta subiecților cercetării: prima coloană conține valorile variabilei vârstă mai sus menționate, a doua coloană conține frecvența corespunzătoare fiecăreia, a treia coloană reprezintăîn procente frecventele valorilor variabilei vârstă, iar în ultima coloana sunt expuse procentajele cumulate.

Tabelul 1 – Varsta subiecților cercetării

Ilustram informațiile despre vârsta participanților și în următoarea histogramă: Histograma 1 – Vârsta subiecților.

Axa verticală ne indică frecvența vârstelor participanților cercetării de la 18 la 34, din 10 în 10, iar axa orizontală este axa vârstelor cu cele două praguri de vârstă ale participanților care prezintă interes pentru această lucrare cu etichetele: 1 – 18 ani până la 34 de ani, 2 – de la 35 de ani până la 60 de ani.

Făcând o analiză a barelor vedem cât de frecvent este ilustrată fiecare valoare a variabilei „vârstă”, dar și câte cazuri aparțin fiecărei valorii (cazurile corespunzătoare sunt simbolizate cu numere arabe pe bara specifică fiecărei valori a variabilei). În dreapta histogramei se afla numărul subiecțilot cercetării: N = 60, (D. Howitt, D. Cramer, 2006). Aceleași date despre vârsta subiecților le ilustrăm mai jos într-o diagramă circulara.

N = 60

Histograma 1. Vârsta subiecților

Diagrama circulara 1 – Variabilă vârsta

Variabilă„gen”

Cercetarea a fost realizată pe 60 de persoane, 50 % femei și 50 % bărbați. Mai exact subiecți bărbați sunt în număr de 30, iar cei de gen feminim sunt în număr tot de 30. Pentru a reprezenta mai clar distribuția genului subiecților utilizăm o diagramă cu bare. Avem Diagrama cu bare 1 – Genul subiecților. Axa verticală și înălțimea barelor ne prezintă frecvența genului participanților cercetării în procenjate, iar axa orizontală este axa cu valorile corespunzătoare, respectiv masculin și femini.

Histograma cu bare 1 – Genul subiecților

Variabilă„mediu”

În cadrul cercetării am avut subiecții din mediul rural, dar și din mediul urban.

Prin culegerea datelor necesare și prelucrarea acestora cu ajutorul SPSS am obținut următoarele informații: subiecții care sunt din mediul urban sunt în număr de 33 (coloana a doua – frequency, primul alineat), iar cei care sunt din mediul rural sunt 27 (coloana a doua – frequency, alineatul 2). În procentaje frecvența participanților din mediul urban este 55 %, iar frecvența celor din mediul rural este 45 %.

Datele sunt expuse în tabelul de mai jos: Tabelul 2 – Mediul de proveniență (în ultima coloană sunt procetajele cumulate ale celor două valori). Valorile în procentaje ale acestei variabile le expunem și sub forma unei diagrame circulare: Diagrama circulară 2 – Variabila mediu.

Tabelul 2 – Mediul de proveniență

Diagrama circulară 2 – Variabila mediu

3.5.2. Prezentarea și analiza datelor – Statistică inferențială

Tabelul numărul 3: testul t pentru eșantioane independente

Rezultatul obținut în ceea ce privește nivelul agresivității la Testul t este de 3,460, gradul de libertate este de 42,065, pragul de semnificație este ,001 ceea ce înseamnă că se confirmă ipoteza de lucru numărul 1.

Tabelul numărul 4: testul t pentru eșantioane independente

Rezultatul obținut în ceea ce privește nivelul de agresivitate la Testul t este de 3,102, gradul de libertate este de 47,596, pragul de semnificație este ,003 ceea ce înseamnă că se confirmă ipoteza de lucru numărul 2.

Tabelul numărul 5: testul t pentru eșantioane independente

Rezultatul obținut în ceea ce privește nivelul de agresivitate la Testul t este de ,485, gradul de libertate este de 58, pragul de semnificație este ,630 ceea ce înseamnă că se infirmă ipoteza de lucru numărul 3.

CAPITOLUL 4. INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A REZULTATELOR

Interpretarea rezultatelor

Putem observa că în primul tabel am descris vârsta participanților pe care am reprezentat-o și într-o histogramă și o diagramă circulara. Variabila ,,gen” este ilustrată cu ajutorul unei histrograme cu bare.

În al doilea tabel prezentăm mediul de proveniență al participanților cercetării; variabilă pe care am ilustrat-o și cu ajutorul unei diagrame circulare.

În cel de-al treilea tabel am prezentat diferențele nivelului de agresivitate în funcție de genul participanților, iar rezultatele ne indică faptul că persoanele de gen masculin sunt mai agresive în trafic decât persoanele de gen feminin. Astfel se poate vedea foarte clar diferența dintre cele două eșantioane referitor la scorul obținut la nivel de agresivitate.

Se poate constata faptul că ideea conform căreia bărbații se manifestă mai agresiv în trafic decât femeile nu este doar o prejudecată a societății de astăzi, ci un fapt real susținut de rezultatele cercetării și numeroase alte studii realizate în domeniu acesta.

Persoanele mai tinere care implicit, dețin permisul de conducere de mai puțin timp se manifestă mai agresiv în contextul conducerii autovehicului decât cele mai în vârstă din cauza faptului că trăsăturile de personalitate maturitate și conștiinciozitate nu sunt dezvoltate în aceeași măsură ca a participanților ce au o vârstă peste 35 de ani. Acest lucru este susținut de datele statistice care se pot observa în al patrulea tabel.

În ultimul tabel, tabelul numărul cinci, datele care le-am prezentat fac referire la influența variabilei ,,mediul” de provenienta al participanților cercetării noastre, în legătură cu gradul de agresivitate manifestat în trafic. În urma prelucrărilor statistice am constatat faptul că aceasta variabila nu contribuie semnificativ la creșterea nivelului de agresivitate în trafic al conducătorilor de autovehicule. În acest mod, mediul nu reprezintă un factor principal al agresivității în trafic, iar relația celei din urmă cu variabilele sus menționate (gen, varsta) este semnificativă și conduce la un nivel mai ridicat al violenței la volan.

Ca și observație finală, se releva faptul că din cele trei ipoteze de lucru s-au confirmat doar primele două, ceea ce conduce la concluzia că ipoteza generală a lucrării de cercetare se confirma doar parțial.

CAPITOPUL 5. CONCLUZII

Această lucrare, analizează nivelul agresivității, fiind alcătuită dintr-o parte teoretică și o parte practică. La partea practică fiind intervievați un număr de 60 de persoane, dintre cere 30 au fost de gen feminin și 30 au fost de gen masculin, încercând astfel să descopăr atât diferențele între nivelul agresivității la femei și bărbați, deosebiri ale nivelului agresivității în funcție de vârstă sau mediul de proveniență.

Punctele forte ale cercetări sunt:

Am putut interacționa direct cu subiecții, putând să le răspund la eventualele întrebări;

Nu a fost limită de vârstă;

Subiecții au fost aleși aleatoriu.

Ca și limite ale acestei cercetări sunt următoarele:

Numărul mic de subiecți;

Chestionarele au fost aplicate pe o singură arie pentru fiecare eșantion;

Imposibilitatea de a afla gradul de sinceritate al subiecților.

Nivelul agresivității diferă semnificativ între cele două eșantioane, atât la variabila gen cât și la variabila vârstă, astfel observăm că persoanele cu vârstă până în 35 ani au un nivel mai crescut de agresivitate în trafic, această trăsătură de personalitate fiind predominantă la bărbați.

Obiectivele acestei cercetări au fost îndeplinite în totalitate, astfel putând să se realizeze o cercetare corelațională. Variabilele vârstă și gen având o puternică semnificație în diferențierea gradelor de agresivitate dintre cele două eșantioane.

Ipotezele cercetării au fost validate, doar cu excepția ipotezei de lucru numărul 3, astfel reiese faptul că atât persoanele din mediul rural cât și cele din mediul urban dețin același nivel al agresivității. Ținând cont de faptul că din cele trei ipoteze specifice s-au confirmat doar două ca și concluzie finală, putem afirma că ipoteza generală a lucrării de cercetare se confirma doar parțial.

ANEXE

Anexa 1

NUME PRENUME (inițialele) :

VÂRSTA:

GEN:

MEDIU (rural / urban):

INVENTAR DE AGRESIVITATE ÎN TRAFIC

Marcați cu “X”, dintre cele patru variante de răspuns, pe aceea care vă caracterizează cel mai bine atunci când conduceți.

Anexa 2

Formular de consimțământ informat

Citiți cu atenție informațiile de mai jos prin care veți fi informat cu privire la cercetarea ce se va desfășura.

Scopul cercetării este unul didactic ce se va desfășura în perioada Octombrie 2014 – Mai 2015 și urmărește aflarea nivelului de agresivitate în trafic. Derularea cercetării presupune că dumneavoastră să completați un număr de două chestionare ce măsoară depresiași autoeficacitatea. Completarea fiecărui chestionar dureazăîn medie 5 – 10 minute.

Aveți dreptul de a refuza participarea sau de a vă retrage din cercetare oricând doriți și nu vor exista repercursiuni în urma refuzului dumneavoastră.

La finalul cercetării, veți putea beneficia de rezultatele obținute. Informațiile oferite de dumneavoastră vor rămâne strict confidențiale, iar chestionarele anonime.

Am luat la cunoștință informațiile cu privire la desfășurarea proiectului de cercetare și rolul pe care îl voi îndeplini și îmi exprim acordul implicit prin completarea chestionarelor.

Bibliografie:

Aniței, M. (2003), Aspecte de ordin metodologic în studiul agresivității la volan, în Revista de Psihologie Organizationala nr. 1-2/2003, Centrul de Psihologie Aplicată, Universitatea din Bucuresti, Ed. Polirom, Iași;

Boncu, Șt. (2004), Curs 27. Psihologie Socială, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Al.I. Cuza, Iași http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/Curs27.pdf – accesat la 10 februarie 2015;

Buss, A.H., Perry, M. P. (1992), The aggression questionnaire, în Journal of Personality and Social Psychology, 63, 425-459;

Cramer, D., Dennis Howitt, trad. Popescu A. și Popa C. (2006), Introducere în SPSS, Versiunile 10, 11, 12 și 13, Ed. Polirom, Iași;

Dafinoiu, I. (2002), Personalitatea. Metode calitative de abordarea: observarea și interviul, Ed. Polirom, Iași,

David J. Hansen, Jodi L. Viljoen, Lindsay E Cronch (2006), Aggression and Violent Behavior, Volume 11, Issue 3;

Dulea, G. (2008), Sociodinamica grupului militar – o abordare polifuncțională, Ed. Militara, București;

Florea, M. (2003), Teorii psihologice asupra agresivității, în Anuarul Institutului de Istorie “George Bariț” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, vol. 1, tom. I, Ed. Academiei Române, 2003, București, p. 27-51 http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2003/Florea.htm – accesat la 5 februarie 2015;

Lindsay E Cronch Jodi L. Viljoen și David J. Hansen – „Aggression and violent behavior Volume 11, Issue 3;

Păunescu, C-tin. (1994), Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București;

Poliția Română, Centrul Infotrafic, Numărul accidentelor de circulație, în scădere pentru al doilea an consecutiv (2010) http://www.politiarutiera.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=7412:numarul-accidentelor-de-circulatie-in-scadere-pentru-al-doilea-an-consecutiv&catid=34: stiri-politia-rutiera – accesat la 20 martie 2015;

Popa, C. (2011), Factori personologici ai insecurității rutiere – Direcții actuale de cercetare, în Revista de Psihologie, Vol. 57, nr. 4, București;

Sălăvăstru, D. (2004) , Psihologia educației, Ed. Polirom, Iași;

Sârbescu, P. (2014), Scala Tendiței de a Conduce Furios în România: investigarea invarianței factoriale în funcție de gen, Romanian Journal of Applies Psychology, Vol. 16, No. 1, pp. 16 – 19, Universitatea de Vest din Timișoara, România http://www.rjap.psihologietm.ro/Download/rjap161_3.pdf – accesat la 20 martie 2015.

REZUMAT

Tema acestei lucrări este „Agresivitatea în trafic” și consideram că prezintă interes deoarece este un fenomen ce câștigă tot mai multă amploare în întreaga lume și afectează persoane din toate categoriile sub o formă usoara până la comportamente agresive brutale ce au consecințe grave și foarte grave sau chiar care lasa sechele victimelor ori care conduc la moartea unora dintre persoanele implicate.

Formele ușoare ale agresivității la volan se pot exprima prin mimică, gestica, verbal, poluare fonică sau prin utilizarea autovehiculului. Formele de agresivitate ridicată ale conducătorilor auto se referă la utilizarea autovehicului cu scopul producerii unor pagube ceuluilalt sau pentru a îl răni, la recurgerea la acte de violență fizică precum: lovituri, inclusiv cu obiecte dure, amenințări cu pistolul sau cuțitul ori chiar folosirea acestora pentru ranirea celorlalți.

Un argument puternic pentru îmbogățirea studiului agresivității la volan este faptul că aceste conduite duc la urmări cu un nivel mai mic sau chiar foarte mare al impactului asupra propriei persoane sau asupra altora.

Mihai Aniței (2003), oferă o explicație foarte concisa și cuprinzătoare agresivității în trafic: „un comportament manifestat în timpul șofatului este agresiv dacă este deliberat, poate amplifica riscul de coliziune și are ca resorturi motivaționale nerăbdarea, enervarea, ostilitatea sau încercarea de a câștiga timp.” (M. Anitei, 2003).

Obiectivul general al cercetării este înțelegerea conceptele de „agresivitate în trafic” și ,,personalitate a omului” deoarece omul ca individualitate cu trăsături specifice este cel care acționează violent în contextul șofatului.

Obiectivele specifice ale lucrării sunt: identificarea nivelurilor de agresivitate la volan, respectiv diferențele existente în acest context în funcție de alte variabile („vârstă”, „gen”, „mediu de provenienta”).

Plecând de la ideile mai sus expuse și de la datele culese despre subiectul dezbătut, am formulat ipoteza generală a cercetării: în funcție de sex, vârstă sau mediul de proveniență, subiecții pot manifesta un grad mai ridicat sau mai scăzut al agresivități în trafic. Astfel, unele persoane pot depăși cu ușurință evenimentul, mobilizându-se și ignorând condusul agresiv al celorlați șoferi, iar alții din contră pot devine foarte agresivi, astfel ajungându-se la numeroase accidente.

Având la baza ipoteza generală am construit ipotezele de lucru prin care am abordat separat agresivitatea în trafic a individului în funcție de variabilele: vârsta, genul și mediul de provenienta. Ipotezele de lucru sunt:

Persoanele de gen masculin sunt mai agresive în trafic decât persoanele de gen feminin;

Persoanele pânăîn 35 ani conduc mai agresiv decât persoanele care depășesc această vârstă;

Gradul de agresivitate în trafic a persoanelor din mediul urban este mai ridicat decât cel al persoanelor din mediul rural;

Având drept scop atingerea obiectivelor propuse am folosit un instrument ce măsoară agresivitatea în trafic, considerat a fi potrivit acestei cercetări și anume „DAX – Driving Anger Expression Inventory Directions”. Instrumentul a fost aplicat pe un eșantion de 60 de persoane cu vârste cuprinse între 18 ani și 60 ani, atât din mediul urban, cât și din mediul rural. În această etapă s-a ținut cont de criteriile „vârstă”, ,,mediu” (rural/urban), ,,gen” și deținerea permisului de conducere auto.

Rezultatele cercetării au evidențiat faptul că persoanele de gen masculin sunt mai agresive în trafic decât persoanele de gen feminin. Cu alte cuvinte, ideea conform căreia bărbații se manifestă mai agresiv în trafic decât femeile nu este doar o prejudecată a societății de astăzi, ci un fapt real susținut de rezultatele cercetării și numeroase alte studii realizate în domeniu acesta. Legând aceste date de ceea ce ne-am propus, putem afirma că ipoteză de lucru numărul 1 s-a confirmat.

Datele statistice obținute și semnificația acestora ne indică faptul că tinerii au tendința de a fi mai agresivi în trafic decât oamenii mai varsta. Acest lucru credem că se datorează faptului că trăsăturile de personalitate maturitate și conștiinciozitate nu sunt dezvoltate în aceeași măsură ca la a doua grupă de vârstă, adică cei peste 35 de ani. Punând datele acestea în legătură cu ideile propuse, se poate afirma că ipoteză de lucru numărul 2 s-a confirmat.

Rezultatele cercetării ne aduc constatare ca aceasta variabila ,,mediu de provenienta” al conducătorilor auto nu contribuie semnificativ la creșterea nivelului de agresivitate în trafic a acestora. Astfel, mediul, urban sau rural, nu este un factor principal al agresivității în trafic, pe când relația violentei la volan cu variabilele ,,gen”, ,,vârstă” este semnificativăși conduce la un grad mai ridicat al variabilei principale studiate (,,agresivitatea în trafic”). În consecință, ipoteza de lucru numărul 3 s-a infirmat.

Drept observație finală, se releva faptul că din cele trei ipoteze de lucru s-au confirmat doar primele două, ceea ce conduce la concluzia că ipoteza generală a lucrării de cercetare se confirma doar parțial.