Agresivitatea Si Violenta

Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Agresivitatea și violența

-referat-

Bărzoi Gabriela Nicoleta

FCRP – Comunicare

An III, Grupa 1

Mai, 2016

Introducere

Lucrarea curentă propune analiza și înțelegerea în ansamblu a unei teme, care odată cu trecerea timpului a căpătat proporții din ce în ce mai mari. Explicarea anumitor comportamente pregnante în tabloul cotidian sunt evidențiate, de asemenea, de conceptele pe marginea cărora este conturat subiectul de față. Ideea principală este aceea că viața de zi cu zi abundă de comportamente violente sau agresive, în special atunci când individul șofează, își așteaptă rândul, sau chiar atunci când pur și simplu lucrurile nu merg conform dorințelor noastre. Ce este cu adevărat relevant este faptul că problematica agresivității a pătruns în toate sferele vieții publice și i-a contaminat toate manifestările ei cotidiene. Spre exemplu, spațiul emisiunilor de știri este ocupat în mare măsură de crimele, violurile, conflictele interetnice, de violențe cu un grad mai redus de pericol social, cum ar fi furturile sau jafurile armate, din țară și de peste hotare. La acestea se adaugă conflictele internaționale: terorismul, războaiele etc. Astfel, oamenii manifestă un comportament agresiv în mod regulat, aceste cazuri fiind observabile nu doar la programele de știri, unde sunt prezentate crime, violuri, furturi sau acte teroriste, ci și la nivelul industriei cinematografice, zonă de interes pentru dezbaterea temei în cauză.

Pornind de la premisa că atât agresivitatea, cât și violența sunt elemente ce primează în rândul comportamentului uman, lucrarea de față dorește să evidențieze efectul manifestării celor două comportamente, în contextul filmelor, la baza cărora au stat evenimente reale. În acest sens, ca exemple pentru ilustrarea noțiunilor teoretice sunt analizate filmul ,,Colonia Dignidad” (2015), un thriller politic care surprinde agresivitatea și violența prin cadre deosebit de explicite, precum și filmul documentar ,,The Illuminati” (2005). Legătura ce se formează între filmele care prezintă scene cu un puternic impact emoțional pentru individ are menirea de a spori interesul acestuia în ceea ce privește realitatea pe care umanitatea a trăit-o de-a lungul timpului și pe care, în mod inconștient, o perpetuează în continuare.

Delimitări conceptuale

Agresivitatea poate fi definită drept un ,,comportament al omului care conduce la vătămarea celui atacat, fie că este vorba de rănire sau distrugere, fie că este vorba de enervare, ironizare sau jignire” (Frigioiu, 2009, p. 63). Cuvântul provine din limba latină, ,,agressia” traducându-se prin verbul ,,a ataca”. Astfel, agresivitatea este o caracteristică a comportamentului de conservare prin atac și apărare, a comportamentului de afirmare în lupta cu natura, cu semenii și cu sine, este o caracteristică a omului și animalelor. În doze și intensități diferite, agresivitatea se află în noi toți, în forme latente sau manifeste, exprimate direct sau mascat.

Caracteristice noțiunii de agresivitate sunt intenționalitatea și existența unor reacții. Cu alte cuvinte, intenționalitatea reprezintă acțiunea deliberată orientată spre rănirea unei persoane, fie din punct de vedere fizic, fie psihic. Agresivitatea, de asemenea, trădează dorința omului de a supraviețui, în sensul că acesta este forțat de nevoile fiziologice să manifeste un comportament agresiv (omul ucide, deoarece are nevoie de hrană), însă, în același timp, agresivitatea devine o formă a plăcerii personale, de a experimenta noi situații limită.

În „Dicționar de psihologie” (1978, p. 2), Popescu Neveanu afirmă că ,,agresivitatea este un comportament distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine, care implică negare activă și produce daune sau chiar transformări. Există și o agresivitate calmă, nonviolentă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei”.

Referindu-se la agresivitate, Pieron H., în „Vocabularul psihologiei” (2001, p. 24) precizează că aceasta desemnează ,,un comportament caracterizat de actul de a ataca, spre deosebire de refuzul luptei sau fuga din fața dificultăților”.

Alte considerente cu privire la acest concept sunt cele ale lui K. Lorenz (apud Păunescu, 1994), care concepe agresivitatea asemeni unui ,,instinct al luptei, dezvoltat filogenetic și exprimat în comportamentele agresive, care însă sunt modelate de factorii de relație și mediu”.

În ceea ce privește viziunea freudiană, agresivitatea este o forță obscură izvorâtă din interior, care tinde să distrugă Eul (instinctul morții – Thanatos). Teoria agresivității instinctive pleacă de la premisa că ,,un comportament agresiv trebuie atribuit unui instinct, unei porniri a indivizilor spre autodistrugere” (Freud apud Frigioiu, 2009, p. 64). Astfel, viața și acțiunile individului se vor desfășura întotdeauna sub aspectul unei confruntări între instinctul morții și cel al vieții, deoarece, din motive de autoapărare, omul va orienta în afara eului acea direcție a distrugerii (aici intervenind instinctul vieții – Eros). La fel ca Lorenz K., Sigmund Freud susține că agresivitatea este înnăscută; oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți si de a agresa. Cum nu se poate înlătura, trebuie, prin educare, găsite modalități nedistructive de canalizare a energiei negative. Totuși, viziunile celor doi asupra teoriei instinctului înnăscut necesită o departajare, în sensul că la Freud agresivitatea apare ca fiind predominant distructivă, pe când la Konrad Lorenz agresivitatea are o valoare adaptativă și este chiar esențială pentru supraviețuire.

Daca agresivitatea umană ar fi numai de natură instinctuală, ar fi de așteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv. Cu toate acestea, realitatea demonstrează permanent ca există mari diferențe atât la nivel individual cât și la nivel de comunități. Sunt indivizi, grupuri și chiar popoare care se manifestă extrem de agresiv, pe când alții sunt foarte pașnici. Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivității nu înseamnă, însa, și ignorarea unor influențe biologice asupra ei, cum ar fi:

– influente neuronale – există anumite zone ale cortexului care, în urma simulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;

– influențe hormonale – masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferențelor de natură hormonală;

– influențe biochimice – creșterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica agresivitatea (Călin, 2014).

Violența, ca parte manifestă a agresiunii, desemnează fapte și acțiuni, sau constituie o aplicare a forței în relațiile interumane, o recurgere la presiune psihologică și chiar la exterminare fizică pentru a se obține supunerea față de o voință străină. În opinia lui Yves Michaud (apud Enăchescu, 2004), se pot observa trei direcții de definire a violenței, după cum urmează:

– violența considerată ca o stare de dezordine – o formă coruptă a puterii sau un abuz de putere contrar voinței altora (exemplu: o armată disciplinată este expresia forței, pe când o masă răsculată haotică este expresia violenței);

– violența considerată ca o formă de comportament produce vătămări corporale sau sufletești celor asupra cărora acționează; deși violența implică forța, ele sunt concepte separate. Forța presupune amenințarea utilizării violenței, pe când violența este actul în sine prin care forța se realizează ca acțiune asupra altuia;

– violența ca acțiune de control, în sensul de constrângere a acțiunilor sociale aplicată de anumite persoane sau forțe social – politice asupra restului societății cu scopul obținerii unor anumite modele specifice de comportament, acțiuni sau a unei mentalități colective identice.

Cu alte cuvinte, violența este excesul de agresivitate. Sau, mai precis, agresivitatea care se manifestă prin acțiuni fizice. În timp ce agresivitatea în sine nu poate fi inhibată în totalitate, în ceea ce privește violența este rolul părinților să învețe copiii să nu ajungă la ea. Mai ales ca violenta provenita din agresivitate poate să se îndrepte nu numai asupra celorlalți, ci și împotriva lor, cum ar fi comportamentul suicidar. De asemenea, ,,violența poate fi măsurată după manifestările, extinderea și intensitatea ei” (Frigioiu, 2009, p. 65).

Frustrația este un alt concept strâns legat de fenomenul agresivității. Aceasta reprezintă, în teoriile freudiene, o stare de privațiune pe care o resimte subiectul în condițiile nerealizării libidoului său (în acest caz, este vorba despre o energie psihică instinctuală, o dorință de satisfacere a instinctului). Potrivit lui Freud (apud Frigioiu, 2009, p. 66), procesul frustrației este caracterizat de anumite elemente, după cum urmează: în primul rând, existența unei cauze, sau a unei situații frustrante care declanșează o insatisfacție internă; mai apoi, apariția unei trăiri conflictuale lăuntrice, sau stări de anxietate; următoare etapă este constituită de reacțiile comportamentale ale individului frustrat, precum și efectele frustrației.

Dintre teoriile asupra frustrației, psihanaliza tratează acest concept ca ,,o formă a conflictelor inconștiente, efectele acestora manifestându-se prin declanșarea mecanismelor de apărare a eului, cum sunt refularea, derivarea, substituirea, proiecția, sau identificarea (…), astfel că fenomenul propriu-zis de frustrare se naște numai în cadrul unui raport social, în legătură cu satisfacerea unor trebuințe de performanță, de identitate socială, de realizare profesională” (Frigioiu, 2009, p. 67).

O altă modalitate de a privi fenomenul frustrației este cea a cercetătorul Dollard (1939), în colaborare cu alții, care consideră că între frustrație și agresivitate există o relație de tip cauză-efect, unde agresivitatea constituie cauza, în timp ce efectul este însuși comportamentul agresiv.

Deși teoriile evidențiază existența fenomenelor de ordin agresiv și violent, este important să le exemplificăm folosind date sugestive. Așadar, pentru a aprofunda explicațiile în ceea ce privește conceptele expuse mai sus, vor fi redate ca exemple pentru tratarea violenței și agresivității documentarul The Illuminati și filmul Colonia Dignidad, ambele cazuri fiind inspirate din realitate.

Organizația secretă The Illuminati

De-a lungul timpului au apărut numeroase conspirații pe marginea unui subiect controversat, respectiv existența societății secrete Illuminati, responsabil, se pare, de anumite momente istorice cu o conotație puternic agresivă. Conceptul ,,illuminati” se referă la mai multe grupări, atât istorice, cât și moderne, reale sau fictive. Numele provine de la cuvântul latin ,,illuminatus” care se traduce prin ,,iluminat”, semnificând astfel un grup ce se află în căutarea iluminării absolute cu privire la un anumit subiect, de obicei din sfera religiei. Epoca în care a luat naștere se numește Iluminism, ,,epoca luminilor” sau epoca rațiunii. Această perioadă a însemnat o revoluție în gândirea umană.

Gruparea Illuminati datează din anul 1776. Se spune că mișcarea inițială era formată din intelectuali și lideri care își doreau să reformeze societatea bazându-se pe rațiune și știință, pentru a combate ideile care promovau tradiția și credința. Membri Illuminati voiau, practic, să evidențieze gândirea bazată pe știință, scepticismul și schimburile culturale, în același timp opunându-se superstiției și abuzului puterii în stat. În 1776, profesorul german Adam Weishavpt a format o societate secretă în Bavaria de Nord numită Ordinul Iluminaților, dar aceasta a fost desființată ulterior de Guvernul bavarez. Acest ordin voia să răstoarne monarhiile și religiile de stat din Europa, motiv pentru care trebuia eliminat. Nu se știe ce s-a întâmplat cu organizația ulterior. Se pare ca Weishavpt a părăsit orașul Bavariei. Tototodat, el a scris mai multe lucrari pe tema iluminării. De atunci au existat teroii ale conspirației cu privire la Ordinul Iluminat. Se presupune că gruparea e o societate antireligioasă, responsabilă pentru Revoluția Franceză (1789), pentru pornirea primului Război Mondial, pentru atentatul de la 11 septembrie, sau pentru faptul că a pus la cale atentatul asupra lui J.F.Kennedy. Asasinarea lui John F.Kennedy, pe 22 noiembrie 1963, a generat mai multe teorii ale conspirației decât oricare crimă din istorie, deoarece a fost un eveniment șocant și foarte dramatic privind o personalitate cunoscută. Președintele a fost impușcat mortal sub privirile publicului în timp ce se deplasa în coloana oficială, într-o mașină decapotabilă, alături de soția sa. Dar se datorează și faptului că acea Comisie Warren formată în grabă, dar la o săptămână de la asasinat, în scopul anchetării celor întâmplate, nu a reușit sa găseasca explicații pentru numeroasele aspecte paradoxale ale crimei. Comisia a descoperit că un tragător izolat, Lee Harvey Oswald trăsese 3 focuri de armă asupra președintelui: – primul ratase coloana oficială – al doilea l-a rănit pe președintele Kennedy și pe guvernatorul statului Texas-John B. Connally, care se afla și el în limuzină – al treilea și ultimul foc de armă l-a lovit pe președinte în cap, ucigându-l. Teoriile conspirației asociate acestui eveniment au devenit cunoscute sub denumirea de teoria trăgatorului izolat sau ,,teoria glonțului magic”, deoarece era puțin probabil ca un singur glonț să treacă prin doi oameni. Ambele teorii au devenit plauzibile, nu doar pentru experți, ci și pentru publicul american supus la sondaje. De asemenea, mai există speculații conform cărora mulți membri de la Casa Albă, inclusiv Președintele Americii, Barack Obama, ar fi parte din societăți secrete, precum este Illuminati.

Totodată, Noua Ordine Mondială reprezintă, potrivit teoriilor moderne ale conspirației, o altă grupare secretă, cu o mare putere financiară și politică. În secolul al XX-lea, mulți șefi de stat, în frunte cu Woodrow Wilson și Winston Churchill, au folosit termenul ,,noua ordine mondială” pentru a se referi la o nouă perioadă a istoriei care atestă schimbarea dramatică în gândirea politică a lumii și schimbarea echilibrului de putere după Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial. Ideea centrală în teoriile conspirației despre o ,nouă ordine mondială” este că ,,o elită mondială ocultă ar conspira cu țelul constituirii în final a unui guvern mondial, care ar înlocui rapid guvernările statelor naționale suverane și ar pune capăt luptelor pentru putere pe plan internațional. Despre diverse evenimente semnificative din politică și finanțe s-a speculat că au fost și sunt orchestrate de o clică foarte influentă prin intermediul multor organizații de fațadă. Numeroase evenimente istorice sau contemporane sunt văzute ca etape ale unui plan în curs de desfășurare pentru a ajunge la dominarea lumii” (Barkun, 2003).

Noua ordine mondială își are originea în propaganda fascista, începută între cele două războaie mondiale. Simbolurile principale ale acestei grupări sunt piramida și ochiul atotvăzător. Există speculații precum că Guvernul S.U.A se află sub controlul Illuminati, deoarece sunt anumite semne care pot conduce spre această idee, cum ar fi, de exemplu bancnota de un dolar, pe spatele căreia este tipărit Ochiul lui Horos, un simbol al celor iluminați, care poate fi interpretat drept Dumnezeu în trinitate (ochiul fiind încadrat într-un triunghi). Piramida este de asemenea un simbol ce apare pe bancnotă, ea având 13 trepte, ceea ce duce cu gândul la cele 13 colonii care au pus bazele Americii de azi.

Colonia Dignidad

În ceea ce privește filmul Colonia Dignidad, acesta prezintă un lung șir de evenimente care denotă agresivitate și violența într-o perioadă în care protestele erau îndreptate împotriva Guvernului S.U.A. Acțiunea filmului se desfășoară în jurul anului 1973, în Santiago de Chille, unde revoltele politice au dezbinat țara.

Colonia Dignidad (inițial denumită Sociedad Benefactora y Educacional Dignidad) este o așezare fondată în Chile, în anul 1961, de către imigranții germani. Aceasta este situată în orașul Parral, provincia Linares, Maule Region. La început, Colonia Dignidad a fost adăpost pentru 300 de rezidenți germani și chilieni, acoperind o suprafață de 137 de kilometri pătrați. Inițial, principala activitate economică legală a coloniei a fost agricultura; de asemenea, a fost considerată un adevărat adăpost primitor, având în interior o școală, un spital, două piste, un restaurant și o centrală electrică. Ulterior a devenit un centru de detenție și tortură, în vremurile dictaturii lui Augusto Pinochet, un general și dictator chilian, care a îndeplinit funcția de Președinte al Republicii Chile între 1974 și 1990. El a condus o juntă militară la putere printr-o lovitură de stat în anul 1973, prin înlăturarea președintelui ales în mod democratic Salvador Allende.

Colonia Dignidad a fost condusă de Paul Schaefer (Pius), care s-a născut în 1921, în orașul Siegburg aproape de Bonn. Această personalitate este foarte controversată, luând în considerație antecedentele negative pe care le are. Schäfer, în tinerețe a participat la ,,Hitlerjugend” (Tineretul Hitlerist), iar mai apoi a fost medic în batalioanele germane din al doilea război mondial. După înfrângerea țării sale, el a format o societate de caritate, primul său loc de munca fiind cel de asistent social pentru copii, într-o instituție a bisericii evanghelice locale, ulterior fiind blamat sub acuzații de abuz sexual împotriva copiilor pe care îi avea în îngrijire.

Fondată inițial ca o enclavă anticomunista, Colonia Dignidad devine, conform studiilor efectuate de Comisia Valech, o comunitate de tortură și acțiuni violente pentru unii politicieni disidenți ai dictaturii lui Augusto Pinochet.

Cercetarile întreprinse de Amnesty International și guvernele din Chile, Germania, și Franța, precum și mărturia foștilor coloniști care de-a lungul anilor au reușit să scape, au scos la iveală dovezi în legătură cu evenimentele teribile, precum molestarea copiilor, munca forțată, traficul de armament, spălarea de bani, răpirea, tortura și crima.

Orchestrată de Paul Schaefer și cercul său interior de locotenenți de încredere, o mare parte din abuzuri au fost inițial îndreptate spre interior, ca un mijloc de condiționare a membrilor coloniei, pentru ca ei să asculte de poruncile lui Schaefer. Mai târziu, după ce armata militară a generalului Augusto Pinochet a preluat puterea în Chile, violența s-a revărsat pe scena națională. Schaefer, printr-o alianță informală cu regimul lui Pinochet, a permis Coloniei Dignidad să servească asemeni unui centru de tortură și execuție pentru eliminarea inamicilor statului.

Câteva dintre practicile existente la nivelul Coloniei erau cele de maltratare fizică, precum administrarea de electroșocuri, sau forțarea femeilor la munca ostenitoare de pe câmp. În ceea ce privește copiii care erau născuți în sânul coloniei, aceștia nu creșteau alături de părinții lor, așa cum ar fi fost firesc, ci erau dați în grija unor asistente medicale, iar mai apoi instruiți în ritul specific, cel care îl venera pe Schaefer și supuși maltratărilor sexuale. De asemenea, relațiile apropiate nu erau permise, indiferent de sexe. Atât femeile cât și bărbații locuiau separat.

Întregul calvar a luat sfârșit abia atunci când în mâinile presei internaționale au ajuns anumite fotografii, realizate de către cei care au reușit să evadeze din acel loc terifiant. Astfel, Paul Schaefer a fost condamnat la finalul regimului lui Pinochet pentru toate crimele și abuzurile sexuale comise.

În consecință, existența acestor organizații secrete care se fac răspunzătoare de acte violente, îndreptate asupra umanității, sunt judecate și aspru condamnate pentru comportamentul agresiv. Din păcate nu există nicio interdicție în virtutea căreia activitatea lor să poată fi suprimată.

Realizarea acestor filme cu un grad sporit de agresivitate și violență poate fi considerată o încercare de aducere în atenția publică a unor aspecte deosebit de grave petrecute în trecut, sub îndemnul comportamentelor extreme ale celor care se aflau în fruntea organizațiilor. Cu toate că trăim într-o lume distinctă celei înfățișate prin intermediul industriei cinematografice, este important să avem în vedere faptul că agresivitate și violența izvorăsc întotdeauna din inconștientul personal al omului, el fiind cel ce se face responsabil de acțiunile sale.

Bibliografie

Dollard, J., Dobb, L.W., Miller H.E., et al., (1939). Frustration and aggression, New Haven, Yale University Press;

Enăchescu, C., (2004). Tratat de igienă mentală, Editura Polirom, Iași;

Frigioiu, N., (2009). Antropologie politică, Editura Tritonic, București;

Păunescu, C., (1994). Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București;

Pieron, H., (2001). Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, București;

Popescu, N., (1979). Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.

Surse online:

Barkun, M., (2003). O cultură a conspirației: Viziuni apocaliptice în America Contemporană, University of California Press, Edition 1.

Călin, R., (2014). Ce este agresivitatea? Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova – articol publicat pe http://www.umfcv.ro/ccop-ce-este-agresivitatea (accesat la 22.05.2016).

Falconer, B., (2008). The torture Colony în The American Scholar, link: https://theamericanscholar.org/the-torture-colony/#.V1AkcFSLTIU (accesat la 22.05.2016)