Agresivitatea Scolara la Elevii de Gimnaziu

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Psihologie și Științele ale Educației

Departamentul de Științe ale Educației

Agresivitatea școlară a elevilor de gimnaziu

Coordonator științific:

Profesor.univ.dr: Gheorghe TOMȘA

Student:

Nela-Camelia TĂNĂSACHE

București,

2016

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I. DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ELEVILOR DE GIMNAZIU…………………………………………………………………………….5

Noțiuni introductive………………………………………………………………….5

Nevoile copilului………………………………………………………………………..8

Modalitatea de comunicare eficientă între părinte și copil…………14

CAPITOLUL II. AGRESIVITATEA ÎN MEDIUL ȘCOLAR…………16

Despre agresivitate…………………………………………………………………..16

Accepțiuni și teorii cu privire la agresivitate…………………………….21

Factorii determinanți și formele de manifestare ale agresivității………………………………………………………………………………….23

CAPITOLUL III. INVESTIGAȚII CONCRETE ASUPRA AGRESIVITĂȚII LA PREADOLESCENȚI…………………………………28

Metodologia cercetării……………………………………………………………..28

1.1 Ipoteza………………………………………………………………………………28

1.2. Obiective……………………………………………………………………………….29

1.3 Populația investigată………………………………………………………………30

1.4 Metode și tehnici de cercetare utilizate……………………………………30

1.5 Desfășurarea cercetării…………………………………………………………..31

Analiza și interpretarea rezultatelor…………………………………………31

CONCLUZII……………………………………………………………………………….56

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………59

ANEXE……………………………………………………………………………………….60

Introducere

În școli a existat întotdeauna violență. Violența în școli nu constituie un fenomen social cu totul nou, însă în ziua de azi este mai vizibil, în cea mai mare parte din cauza mediei.

Brutalitatea a existat în școli în timpurile vechi, tolerată, considerată necesară pentru disciplinarea elevului. Disciplina socială era realizată prin brutalitatea profesorilor, căreia îi era corespondentă agresivitatea elevilor, de multe ori la fel de puternică. Socializarea agresivă, în special în școlile de băieți era drumul către statutul de adult.

Recentul interes pentru violența școlară a avut loc în contextul unei modificări profunde și continue în teoria și practica educațională.

Violența împotriva copiilor nu mai este tolerată iar faptul că aceasta a existat în trecut nu justifică folosirea acesteia în prezent.

Am ales această temă deoarece consider că violența este prezentă în viața unui copil de la cele mai fragede vârste și personal, am luat contact cu diverse modalități de manifestare a violenței în școală, de la cele mai mici vârste ale copiilor veniți pentru prima dată în grădiniță, continuând în clasele primare unde independența le dădea o anumită putere de care obișnuiau să abuzeze, apoi la clasele gimnaziale și continuând în adolescență unde violența capătă forme din ce în ce mai severe.

De asemenea, consider că este un subiect poate prea mult discutat și prea puțin rezolvat, a fost mai puțin studiat la vârstele mici, probabil din cauza formelor mai ușoare de manifestare și mai puțin interesante pentru public. Consider că este necesar ca problema să fie luată de la început și anume de la vârstele fragede ale copilăriei când copiii învață despre violență, cresc odată cu aceasta, devenind un comportament aproape ”normal” și ajung generația următoare de adulți pentru care școala nu a reușit să-și atingă scopul.

Agresivitatea constituie una dintre cele mai vechi probleme de cercetare, însă în aceeași măsură actuală pentru domeniul științelor umaniste. Studiul acesteia presupune luarea în seamă a nenumărate variabile, așa încât, oricât de multe studii s-ar efectua, rămân la fel de multe răspunsuri de aflat. În cadrul literaturii de specialitate occidentală, în ultimii 30 de ani au fost preocupări intense pentru această problemă și dovada în acest sens sunt cercetările – și implicit, rapoartele de cercetare – publicate. În țara noastră, preocupările pentru acest fenomen de amploare – în special în viața școlii – sunt de dată relativ recentă.

Lucrări etologice clasice, cu cercetări riguroase asupra agresivității în lumea animală, au susținut cu argumente cauzele naturale ale agresivității. Instinctul de agresiune a scăpat de sub control, afirmă K. Lorenz privitor la societatea umană în lucrarea “On Aggression” (tradusă sub titlul “Așa-zisul rău”. Despre istoria naturală a agresiunii). În capitolul “Pledoarie pentru umilință”, autorul îndeamnă populația să depășească prejudecățile și să reflecteze cu mai mare atenție la rezultatele cercetărilor și experimentelor legate de comportamentul agresiv al animalelor; țelul ar fi evitarea, pe cât posibil, a pericolelor datorate pierderii controlului asupra acestui instinct de agresivitate.

Însă nu numai dinspre etologie există argumente demne de a fi luate în seamă, ci și dinspre antropologie, psihologie, economie, biologie.

Actualmente, în condițiile unei societăți „moderne”, „avansate” care însă nu mai poate să-și rezolve singură problemele și care pare să fi pierdut din vizor un remediu semnificativ împotriva efectelor negative ale mediului și eredității – facem referire aici la educație – antropologii afirmă că este foarte necesar să ne întoarcem spre exemplele pozitive, reușite ale altor culturi mai puțin „civilizate”, și să încercăm să învățăm ceva din experiențele acestora.

Un alt argument pentru necesitatea aprofundării acestei teme este reprezentat și de importanța înțelegerii agresivității în contextul familiei (post) moderne și al relației de cuplu. Familia (post) modernă este într-o situație de criză; relațiile din cadrul acesteia s-au modificat foarte mult. Copiii au tendința să aparțină epocii postmoderne, părinții/profesorii aparțin mai degrabă – ca mod de gândire – epocii moderne.

Așadar, conflictul între generații se amplifică, iar o perioadă critică, realmente de criză, în care toate aceste probleme sunt supradimensionate este perioada adolescenței; în adolescență, agresivitatea constituie o problemă benignă, cel mai adesea, tulburările de comportament dispar odată cu sfârșitul acestei perioade. Modalitatea în care se depășește această perioadă dificilă și urmările acesteia depind în mare măsură de sprijinul celor ce fac parte din mediul adolescentului: familia, prietenii, școala, comunitatea.

“Viața de familie constituie prima școală a emoțiilor. În acest creuzet intim, se învață recunoașterea atât a emoțiilor proprii, cât și a reacțiilor celorlalți la emoțiile noastre; cum să gândim aceste emoții și cum să alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimăm speranțele și temerile.”.

Din păcate, familia actuală nu mai oferă nici modelul, nici “creuzetul” cel mai corespunzător pentru dezvoltarea coeficientului de inteligență emoțională, unul dintre factorii semnificativi în prevenirea și/ori limitarea manifestărilor necontrolate ale agresivității.

În condițiile în care interesele pentru fenomenul agresivității și a violenței în societatea actuală s-a globalizat, impunându-se cu necesitate găsirea de soluții pentru combaterea și/sau limitarea acestui fenomen, această lucrare se înscrie în efortul de analiză a cauzelor, factorilor și modalităților de manifestare ale agresivității la vârsta adolescenței și de descoperire a unor posibile soluții în acest scop.

CAPITOLUL I. DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ELEVILOR DE GIMNAZIU

1.Noțiuni introductive

Personalitatea poate fi reprezentată prin organizarea dinamică în cadrul unui individ a acelor sisteme psihofizice ce determină gândirea și comportamentul său caracteristic. 

Din punctul de vedere a organizării dinamice, problema principală a psihologiei se fundamentează pe formarea structurilor ori ierarhiilor de idei și deprinderi ce îndrumă într-un mod direct și conduc activitatea. Integrarea și procesele organizaționale sunt ca temei pentru a explica dezvoltarea și cadrul personalității. Acest concept întâlnit în cadrul definiției și anume "organizarea"înglobează și procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la personalitățile anormale ce sunt marcate de o dezintegrare progresivă.

 Sistemul a fost reprezentat ca fiind un ansamblu de elemente într-o interacțiune reciprocă. O deprindere, un sentiment, o caracteristică ori un stil de comportament evidențiază sistemele, care în cadrul organismului uman se află într-o stare latentă chiar și în momentul în care sunt inactive. Sistemele acestea psihofizice latente motivează ori direcționează activitatea și gândirea specifică dacă devin active.

Sistemele care alcătuiesc personalitatea sunt determinante și exercită o influență clară asupra tuturor actelor adaptative și expresive prin cadrul cărora este evidențiată personalitatea.

Familia deține un rol foarte important în structurarea și alcătuirea personalității copilului. Părinții au puterea de a influența copiii prin concepția acestora despre lume

și viață, însă și prin comportamentul, temperamentul, atitudinea, dorințele lor, nivelul lor de toleranță.

Familia reprezintă factorul primordial al alcătuirii și socializării copilului, este

primul său intermediar în raportul cu societatea și tot aceasta constituie matricea ce imprimă primele și cele mai semnificative trăsături caracteriale și morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în cadrul familiei punând temeiul conduitelor viitoare.

Aceasta constituie locul în care copilul învață reguli de comportare, strategii pentru rezolvarea problemelor practice, dobândește competențe sociale fundamentale (negociere, comunicare, exprimare emoțională, controlul mâniei și a agresivității, conduita asertivă,etc.), ce îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze corespunzător la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care societatea din care face parte le așteaptă de la acesta.

În cadrul familiei, copiii, beneficiază de sprijin material, cognitiv și în special afectiv al părinților și al fraților, învață ce înseamnă autonomia și independența, siguranța în forțele proprii, învață să fie disciplinați și cinstiți, pentru a avea succes în viață.

De asemenea, familia constituie locul unde sunt alcătuite prototipuri pentru toate genurile de relații sociale (de supraordonare ori de subordonare, de complementaritate ori de reciprocitate).

În prezent, în toate societățile civilizate există legături între părinți și copii, părinții sunt cei care se ocupă de copii lor încă de la vârste mici, astfel, aceștia vor considera faptul că părinții sunt cei responsabili de necesități, reușite și eșecurile lor. Relațiile între părinți și copii au la bază un mecanism special, filtrat social, axându-se pe statuarea comunicării, prin intermediul căreia se realizează un model, un pattern de conduită.

În cadrul acestor relații, părinții încearcă prin comunicare și de cele mai multe ori aceștia reușesc, să socializeze cu copiii, aducând astfel o contribuție semnificativă în modificarea și perfecționarea modului de inter-relaționare din copilărie precum și în procesul de maturizare al copilului.

Întâlnim de asemenea, cercetări referitoare la forma și mărimea familiilor, existând cercetări referitoare la familiile dezorganizate, la influența divorțului cu privire la atmosfera și constituirea trasăturilor psihosociale ale minorilor, reprezentând domeniul numeroaselor studii privind copiii adoptați, copiii aflați in plasament familial, privind cupluri care au sau nu copii – pentru a enumera doar anumite din cele mai frecvente preocupări în domeniu.

Dacă pe parcursul copilăriei părinții sunt cei reponsabili de inițierea efectivă a copilului în stabilirea relațiilor în familie, relații ce se extind mai apoi la grupul de joacă, se poate observa faptul că în perioada adolescenței părinții nu mai reușesc să supravegheze minorii decât cu mari eforturi. Dacă în timpul copilăriei procurarea de jucării, alimentația, igiena, conversația reprezentau elemente fundamentale ale apanajului exclusiv al adultului. În adolescență, situația se schimbă, astfel că tinerii aspiră la un alt statut decât cel de „copil" împotrivindu-se dorinței și pretențiilor părinților de a nu întârzia, de a manifesta o preocupare deosebită pentru studiu, de a nu se antura cu persoane rău-intenționate, periculoase, de a nu-și crea și adopta modele „facile”.

Deobicei, părinții discută și transmit enorm copilului în perioada copilăriei, cei mici învățând efectiv să vorbească, să participe la dialog. Copiii adresează părinților întrebări la care aceștia încearcă să răspundă, ținând cont și de natura răspunsurilor oferite, astfel încât să fie cât mai adecvate dezvoltării psihice a copilului. Comparativ cu perioada copilăriei, în adolescență, balanța comunicării se deplasează de la stadiul discuțiilor exclusiv cu familia la stadiul discuțiilor cu grupul de colegi și prieteni.

Rolul unui părinte constituie pentru marea majoritate dintre noi, unul dintre cele mai semnificative roluri pe care le întreprindem la un moment dat în viață. Aproape toate ființele umane au la un moment dat dorința de a avea copii și își mai doresc, de asemenea, că acești copii să crească sănătoși, fericiți și încrezători în sine.

După cum menționează și promotorul teoriei atașamentului, John Bowlby, pentru acea categorie de părinți care reușesc să-și formeze un stil de parentaj în concordanță cu valorile de viață, recompensele sunt pe măsură; însă, deopotrivă, aceia care eșuează în procesul de creștere armonioasă a copiilor lor, pot ajunge mai târziu să plătească un preț foarte mare, confruntându-se astfel cu probleme de sănătate mintală (anxietate, depresie) și emoții greu de gestionat (rușine, vină, etc.), din partea propriilor copii.

Acestea fiind spuse, este important a se înțelege conceptul de angajament al părintelui față de copilul său, constând într-o capacitate de adaptare și prezența psihologică aparte. Pe lângă acestea, întrucât educația și creșterea eficientă reprezintă elemente esențiale pentru echilibrul socio-emoțional al copilului, este important ca părinții să dețină informații vaste cu privire la psihologia copilului dar și despre factorii care pot afecta sau proteja sănătatea fizică și emoțională a acestuia.

În rețeaua amplă de influențe reciproce și adaptări din cuprinsul familiei, părinții dețin un rol hotărâtor. În egală măsură, comportamentul ambilor părinți constituie primul exemplu, după care copiii încep să-și ghideze comportamentul. Dacă, conduita părinților este una corespunzătoare și îl stimulează pe copil într-o direcție bună, acesta va putea să socializeze în mod normal și să aibă șanse mari de a reuși în viață. În situația în care modelele pozitive de comportament ale părinților nu există, copilul va întâmpina greutăți în procesul de socializare, dificultăți ce pot să aibă repercursiuni pe termen îndelungat asupra dezvoltării personalității acestuia, în special în momentul în care acesta nu este ajutat din timp să le depășească.

Un preadolescent simte adesea nevoia de afectivitate și este permanent predispus să își manifeste diferite acțiuni cum sunt agățatul de gâtul părintelui. Aprobarea părintelui față de gestul acesta presupune mărirea stimei de sine și a siguranței preadolescentului.

În situația în care părintele a refuzat acest gest, prin tăcere ori nereacție, sau îi refuză mângâierile ori sărutările, acesta va transmite factorul de dispersie, semnifică refuz într-un cuvânt faptul că nu–l iubește.

 Așadar, familia este aceea care reglează și corelează relația preadolescentului cu mediul și prin aceasta ajută la constituirea sentimentului de solidaritate socială, urmând integrarea viitoare a acestuia în mediul universitar, ori mai târziu în mediul profesional și în întreaga lui viață socială. 

Tatăl, este acela ce deține un rol semnificativ în cadrul dezvoltării armonioase a preadolescentului, care prin autoritatea sa prezintă un rol extrem bine determinat pentru echilibrarea raporturilor din cadrul familiei, oferă adolescentului sentimentul de siguranță și totodată întregii familii, conduce preadolescentul spre acceptarea regulilor de educație, mai ales băieților datorită faptului că, întotdeauna aceștia văd în tatăl lor un model în ceea ce privește comportamentul în viață.

 Astfel, preadolescentul îl vede pe tatăl său ca fiind acela care domină totul în jurul său și ia deciziile cele mai semnificative cu privire la problemele care apar în cadrul familiei. Acestea transmit și creează preadolescentului ideea de siguranță, sentiment ce transmite și perpetuează dorința de a deveni și el precum tatăl său.

2.Nevoile copilului

Majoritatea adulților, chiar dacă au fost copii la un moment dat, par că au uitat cât de lipsiți de putere sunt copii. De asemenea, părinții au uitat sau nu înțeleg cât de mult îi afectează pe copii tensiunile din relația lor sau din alte crize prin care trece familia.

Astfel, este important să înțelegem ce se petrece cu copilul aflat în mijlocul unui conflict al părinților. Cei mai mulți dintre aceștia învață să își ascundă sentimentele. În anumite situații, în scopul de a evita dezaprobarea părinților, aceștia caută să se alieze cu fiecare dintre părinți în ceea ce privește celălalt părinte. Adică în situația în care copilul petrece timp cu mama, acesta poate relata povești negative despre tată pentru a-i câștiga acesteia încrederea și aprobarea și pentru a scădea tensiunea în relație cu ea. Apoi, în situația în care petrece timp cu tatăl, copilul spune povești negative despre mama pentru a-i câștiga acestuia aprobarea și încrederea și încearcă să reducă tensiunea în relație cu el. Strategia aceasta, din păcate, alimentează conflictul dintre părinți, iar aceștia se simt și mai justificați să se afle în poziția de conflict.

Elementul de care sunt lipsiți copii în familie este “vocea”. Aceștia nu dețin întotdeuna cunoștințe despre modalitatea în care trebuie să își exprime sentimentele sau nevoile și de aceea de multe ori le exprimă într-un mod eronat..

Traumele pe care le experimentează un copil în timpul conflictelor dintre părinți prezintă urmări ce pot lua forma dificultăților școlare, anxietății, depresiei, agresivității, victimizării ori a unor probleme fizice- dureri de cap sau de stomac.

Nevoile fiziologice

În scopul de a ilustra cât mai concret nevoile unui copil, voi utiliza piramida lui Maslow. Abraham Maslow a fost un renumit psiholog umanist american, care este cunoscut pentru faptul că a pus bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane.

Astfel, potrivit piramidei lui Maslow, chiar dacă toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Așadar, nevoile cele mai importante au fost poziționate la baza piramidei trebuințelor. În măsura în care o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă și specifică individului respectiv.

Se poate observa faptul că nevoile primare prezintă similitudini atât în rândul oamenilor cât și cel al animalelor. Acestea cuprind nevoile fiziologice (de exemplu cele biologice precum hrana, apa, aerul, igiena corporală), somnul, nevoile sexuale și o temperatură relativ constantă a corpului.

În ceea ce privește primul nivel al Piramidei lui Maslow se poate afirma faptul că acesta este reprezentat de către nevoile elementare: mâncare, aer, somn, căldură, etc. cu alte cuvinte ceea ce este necesar funcționării organismului în parametrii normali.

Este cunoscut faptul că, în momentul în care simți frig, de exemplu, organismul alocă o cantitate însemnată de sânge spre extremitățile corpului, în scopul de a le proteja de îngheț, lăsând creierului o cantitate minimă. În momentul în care îți este foame, inconștientul este preocupat cu identificarea anumitor surse de mâncare și nu spre gândirea unor idei profunde. Natura este cea care ne-a înzestrat cu aceste elemente, în modul nostru de funcționare, pentru ca organismul să supraviețuiască, îndreptându-i toate resursele necesare spre acest scop.

Astfel, se înțelege faptul că fără existența acestor elemente, omul se află în imposibilitatea de a progresa, din nici un punct de vedere. Atunci când vine vorba de copii, aceste aspect sunt și mai importante, întrucât, în mod distinctiv de adulți, copii nu sunt deprinși cu autocontrol. Astfel, un copil căruia îi este foame, somn sau frig nu va fi niciodată capabil să se concentreze pe alte aspecte, precum învățatul.

Nevoile de securitate

În situația în care toate condițiile de pe prima treaptă a Piramidei lui Maslow sunt întrunite, în momentul acela se activează nevoile de pe cea de a doua treaptă.

Astfel, în ceea ce privește securitatea de care au nevoie copiii, se înțelege prin acest lucru atmosfera din imediată lor apropiere. Spre exemplu, un copil nu poate fi niciodată, conștient de criză economică și de insecuritatea generală pe care o generează aceasta, însă, faptul că unul dintre părinți este indispus s-ar putea să-i cauzeze o teamă foarte mare. În aceste condiții, prin nevoia de securitate a copilului putem să facem referire, fără probleme, la starea de „pace” din interiorul căminului familial.

În pofida faptului că, în România, majoritatea formelor de violență sunt sancționate de către lege și că, de curând, s-a recunoscut și apariția sindromului Stockholm, din nefericire, puține sunt familiile care țin seama de aceste aspecte și de efectele pe care ele le pot genera asupra celor mici.

În mod succint prezentat, formele de violență care pot afecta un copil (și nu numai) sunt următoarele:

• violența verbală

• violența psihologică

• violența fizică

• sexuală

• economică

• socială

• spirituală

Ceea ce este important a fi subliniat este faptul că în prezența oricărei forme de violență, un copil nu poate să dea rezultate bune la învățătură, nici să aibă un comportament adecvat, fiind imposibil să se remarce prin ascultare, creativitate sau orice alte acțiuni care se pot încadra pe o treaptă superioară a acestei piramide. Aspectul dificil, pentru părinți, este faptul că, deși pentru aceștia și pentru nivelul raționamentul lor o anumită faptă nu constituie o violență, din punctul de vedere al concepțiilor, un copil o poate percepe ca atare.

Nevoile de apartenență

În cazul unui adult, care este trecut prin viață și confruntat, de-a lungul vieții, cu diverse tipuri de persoane, ca nevoia de apartenență să se limiteze la familie și la siguranță pe care o oferă aceasta. Este posibil ca acesta să reprezinte și motivul pentru care, de cele mai multe ori, auzim de la persoanele înaintate în vârstă concepții precum „Unde e mai bine decât la mama acasă” sau „Nu ai nevoie de prieteni, oamenii sunt răi”. În ceea ce privește un copil, însă, care nu dispune de o experiență de viață vastă să adopte setările originale ale naturii, adică nevoia de apartenență semnificând mult mai mult: aceasta cuprinzând atât familia, cât și prietenii, relații sociale trecătoare ori o relație de iubire.

În general, în pofida mecanismului de apărare menționat mai sus, dezvoltat de anumiți adulți, să reiasă faptul că și ei au nevoie de aceste aspecte ale vieții. Explicația este una simplă și se regăsește în însăși definiția omului: acesta fiind văzut ca un „animal social”, care are nevoie de ființele din jurul său, pentru a funcționa. Astfel, în mediul specialiștilor care lucrează cu psihicul, însingurarea este clasificată ca și simptom patologic.

Nevoile de respect și autorespect

Atunci când vine vorba despre noțiunea de respect, este important de descoperit, însă, cine este subiectul autorespectului și semnificația respectului și din partea prietenilor, nu doar a familiei.

În cazul în care autorespectul lipsește, poate cauza, desigur, numeroase frustrări. Frustrările sunt responsabile de problemele noastre cotidiene, afectându-ne gândurile, acțiunile și persoanele din jurul nostru. În ceea ce privește nevoia de autorespect, se poate afirma faptul că este una intensă și ea reprezentând motivul principal pentru care fiecare ființă încearcă să atingă anumite obiective propuse. A te simți bine cu tine nu constituie doar o stare de spirit ce este nuanțată în cuprinsul cărților motivaționale, ci reprezintă o condiție impetuos necesară, în situația în care dorim să ne îmbunătățim, în mod constant, calitatea vieții. Din cadrul aceleiași categorii face parte și respectul venit din partea celorlalți, reprezentați și de către cei din afara cercului familial, ca, de exemplu vecinii, colegii de clasă sau prietenii.

Nevoile de cunoaștere

Una dintre greșelile pe care majoritatea părinților și chiar și sistemul școlar românesc o face, este aceea de a pune, pe primul loc, nevoia de cogniție. Chiar și așa, aceasta se plasează doar pe a 5-a treaptă în cadrul Piramidei Nevoilor și nu poate fi simțită decât în situația în care celelalte 4 nu au fost îndeplinite.

Prin nevoia de cunoaștere se poate înțelege dorința de a învăța atât lucruri din exterior cât și aspecte legate de propria persoană și de a da un sens faptelor, lucrurilor și elementelor caracteristice ale lumii în care trăim. În pofida faptului că aceasta reprezintă, totuși, o necesitate de bază, de puține ori o vedem satisfăcută, întrucât majoritatea persoanelor din jurul nostru – la nivel internațional – sunt prea ocupate cu lupta satisfacerii celorlalte trepte.

În ceea ce privește copiii, această nevoie reprezintă una dintre cele mai stridente nevoi, în principiu, din pricina faptului că părinții sunt responsabili de îndeplinirea restului de trepte din cadrul Piramidei lui Maslow, cei mici neavând această grijă și putând, în acest fel, să se concentreze asupra acestui aspect. Dificultățile la școală și la învățătură reprezintă de cele mai multe ori, cauze ale lipsei îndeplinirii acestei nevoi de pe o treaptă inferioară, soluționarea acesteia fiind reprezentată de descoperirea și satisfacerea acestei dorințe.

Nevoile estetice

Frumusețea, echilibrul, forma reprezintă unele dintre cele mai înalte aspirații spre care omul poate să se îndrepte, după cum intuiau și poeții vremurilor de demult. Însă, acest aspect, nu se realizează grație unui anumit nivel de inteligență, după cum majoritatea ar crede, ci în urma satisfacerii nevoilor de bază, situate pe treptele inferioare ale piramidei.

De altfel, lucru acesta este justificat și de faptul că, în situația în care mintea îți este liberă de grijile zilnice, ce altceva mai rămâne de realizat decât să cauți echilibrul, în mediul în care conviețuiești? Astfel, se poate observa că dorința de frumos nu reprezintă doar un moft, după cum este sensul comun, ci o necesitate fără de care nu putem spune că suntem compleți.

Tocmai din acest motiv, copilăria ne pare a fi cea mai frumoasă perioadă din viață: deoarece, în momentul în care suntem adulți, ne confruntăm cu grijile zilnice, de puține ori ajungem la momentul în care să simțim necesitatea de a crea echilibru în jurul nostru, asemănător cu cel din căminul părintesc. Și, chiar și în situația în care aceasta există, găsim, întotdeauna, pretexte ca să nu îi recunoaștem existența.

În momentul în care un copil poate simți această frumusețe, care îl înconjoară, creativitatea acestuia poate atinge cote foarte înalte, fapt care se reflectă nu doar în creații vizibile, ca desenul, de exemplu, dar și în descoperirea soluțiilor sau în inventarea ideilor.

Nevoile de dezvoltare

În ceea ce privește această nevoie la copiii, se poate afirma faptul că, aceștia au privilegiul de a nu fi îndoctrinați, încă, de toate acele imagini false, astfel încât, ei cunosc și simt fericirea, în forma pură a ei. În momentul în care un copil este întrebat dacă este fericit și acesta răspunde într-o manieră negativă, rezolvarea trebuie căutată, bineînțeles, în celelate trepte ale acestei Piramide, care, dacă vor fi îndeplinite, vor aduce după sine și acest sentiment.

Procesul de maturizare semnifică tocmai atingerea acestei trepte. Chiar dacă, din punct de vedere biologic, organismul nostru este supus îmbătrânirii, nu putem afirma că suntem într-adevăr maturi până în momentul în care nu am atins acel punct. Acesta constituie și motivul pentru care adolescenții doresc să se desprindă de căminul părintesc, întărind încă odată teoria că nu putem să ne dezvoltăm stând lângă părinți și, de aceea, în situația în care nu mai avem o altă preocupare, apare dorința de a ne desprinde de ei pentru a evolua din punct de vedere psihic, pentru a ne dezvolta.

De asemenea, tot inconștientul este responsabil, odată cu dezvoltarea funcției sexuale, cu funcția care ne cere să ne construim propriul cămin, să procreăm. Tot de aici apare și tendința copiilor de a se îndrepta spre grupul de prieteni în adolescență și, tot de aici vine și „personalitatea carieristică”, în situația unor oameni.

Nevoia de transcendență, sens suprem, contribuție

La întrebarea cum se poate recunoaște un copil ce are toate nevoile de bază satisfăcute? Răspunsul este acela, că, într-o anumită situație, alături de un grup, copilul se implică în mod necondiționat în acțiuni, fără a aștepta ceva, în schimb. Este acela care poate fi caracterizat prin intermediul sintagmei „atât de liniștit, încât te liniștește și pe tine” și acela care, departe de a își îndeplini propriile țeluri, fiind capabil să gândească la nivelul binelui comunității din care face parte.

Un copil care are toate nevoile de bază îndeplinite, va gândi și acționa pentru binele familiei (al poporului său), fără a fi condiționat de așteptarea unei anumite recompense, fiind, de cele mai multe ori definit ca un om „foarte matur pentru vârsta lui”.

Chiar dacă pare un lucru normal, analizând acest lucru din acest punct de vedere, ca fiecare copil și, implicit, om, să ajungă la acest stadiu, din nefericire majoritatea semenilor noștri clacheză undeva, pe parcurs, neștiind cum să îndeplinească nevoile inferioare și astfel, blocându-se la un nivel care nu permite evoluția și îndeplinirea tuturor nevoilor inconștientului.

Astfel, de cele mai multe ori, neavând propriile nevoi îndeplinite, nu vom cunoaște să le îndeplinim nici pe cele ale copiilor noștri, forțându-i practic să rămână blocați pe aceleași trepte cu noi. Din fericire, în situația în care individul a ajuns la nivelul treptei nevoilor de cogniție, cel mai probabil este capabil a învăța modalitatea în care acest lucru poate fi reparat.

3. Modalitatea de comunicare eficientă între părinte și copil

Comunicarea reprezintă una dintre activitățile cele mai frecvente la care poate lua parte o ființă umană. În urma unui studiu a reieșit faptul că ne petrecem aproximativ 75% din viață comunicând sau pregătind un mesaj spre comunicare. Prin intermediul comunicării putem transmite mesajele noastre, dar și să receptăm mesajele celor din jur, inițiem, întreținem și păstrăm relații.

Orice comunicare interumană are la bază următoarele componente:

l. Emițătorul – reprezintă persoana care inițiază și formulează mesajul, fiind totodată factorul declanșant al actului de comunicare. Scopul comunicării este dat de motivația transmiterii mesajului. De asemenea, este necesar ca persoana care transmite mesajul (informația) să posede abilități psihologice și fiziologice, să aibă o pregătire (experiență) socială, educațională și culturală prin care să se facă înțeles în fața receptorului.

2. Calea de transmitere – Opțiunea aparține emițătorului. Acesta este cel care poate alege canalele de transmitere a informației, care pot fi cele lingvistice (limbaj verbal articulat) sau extralingvistice (nonverbale).

3. Destinatarul – reprezintă persoana care primește comunicarea, decodifică mesajul, în același timp înțelegându-l și interpretându-l, în scopul de a formula un răspuns adecvat.

Asemenea emițătorului, este necesar ca destinatarul să posede abilități psihologice și fiziologice, utile pentru primirea mesajului.

Comunicarea constituie elementul care stă la temelia tuturor interacțiunilor noastre. Prin intermediul acesteia putem stabili nu doar relații, însă putem soluționa și problemele pe care le avem cu ceilalți. În ceea ce privește relația dintre părinți și copii, se poate observa faptul că beneficiile pe termen lung ale unei comunicări corecte sunt evidențiate mai ales în perioada adolescenței.

În cazul în care există acest gen de comunicare, copiii manifestă un sentiment de încredere și respect față de părinții lor, transmițând gândurile și emoțiile fără teama de a fi judecați sau învinovățiți.

Un aspect important în cadrul comunicării eficiente dintre părinți și copii, îl reprezintă ascultarea activă, dezvoltându-se în acest fel relațiile armonioase din cadrul familiei. De cele mai multe ori se apreciează faptul că a fi un bun ascultător semnifică să-l privești în ochi pe celălalt și să dăm ocazional din cap. Nu trebuie înțeleasă în mod eronat această afirmație, întrucât este important să arătăm și prin comportamentul non verbal faptul că suntem dispuși să ascultăm persoana respectivă, dar atitudinea menționată mai sus nu reprezintă un act de ascultare ci mai degrabă are semnificația unei atitudini pasive.

În primul rând părinții trebuie să înceapă prin a-și asculta copilul oferindu-le posibilitatea de a se exprima și încurajând astfel o discuție cu acesta. Experiențele trăite de copil par în esență un lucru minor pentru părintele respectiv, nu se recomandă din partea acestuia să încerce a minimaliza sau de a ridiculiza problema minorului.

Iată câțiva pași simpli pentru o comunicare eficientă cu copilul dumneavoastră:

– Întotdeuna acordați atenție copilului, acest lucru presupunând faptul de a înceta orice activitate și de a stabili un contact vizual cu copilul.

– Încercați să-l încurajați să vă povestească cât mai multe, utilizând întrebări deschise: Spune-mi ce s-a întâmplat? Astfel, încurajați copilul să vă transmită tot ce are pe suflet și tot ce-i trece prin minte. Se pot observa progrese în cadrul acestei discuții în situația în care este începută dintr-un domeniu preferat al celui mic: mâncarea preferată, jucării, filme, desene animate, jocuri video.

– Încurajați etichetarea corespunzătoare și cât mai nuanțată a emoțiilor. Este semnificativ ca un copil să cunoască să descopere propriile reacții emoționale, acest lucru fiind posibil doar în situația în care părintele încurajează acest gen de exprimare.

– Descoperiți rezolvări la problemele copilului alături de acesta, în acest fel se încearcă evitarea unor soluții impuse din punctul de vedere al adultului.

– Discuții despre emoții. Părinții manifestă un comportament distinct cu privire la exprimarea emoțiilor. De cele mai multe ori băieții sunt încurajați să-și manifeste mai degrabă agresivitatea și să ridicularizeze sentimentele de teamă: Ce, ți-e teamă? Doar n-am crescut un fraier! sau Băieții n-au voie să plângă! De cealaltă parte, fetele sunt adesea încurajate să-și manifeste sentimentele și emoțiile pozitive, și dintre cele negative, pe cele apreciate feminine: teama, tristețea, sentimentul de neajutorare.

– Învățați-l despre răbdare, astfel încât copilul să aibă răbdare și să nu vă întrerupă conversația. De regulă copii care au obiceiul de a întrerupe părintele sau nu numai, în timp ce acesta vorbește, nu sunt capabili de a învăța autocontrolul și devin răsfățați

– Jucați-vă cu copilul ori de cate ori aveți ocazia să faceți acest lucru.

– Petreceți timp cu copilul – marea majoritate a adulților evită să interacționeze de cele mai multe ori cu copiii, iar acest lucru generează urmări grave în comportamentul copiilor.

CAPITOLUL II. AGRESIVITATEA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

1.Despre agresivitate

Agresivitatea constituie tendința către comportamentele încărcate cu reacții brutale, distructive și de atac. Aceasta poate să fie generată de stările emoționale negative și este asociată cu aceste stări, iar pentru diminuarea agresivității este necesar a fi rezolvat mai întâi conflictul care conduce la aceste reacții, în acest fel să fie diminuată și tensiunea psihică.

Sigmund Freud afirmă că agresivitatea este o forță endogenă, pulsională, înnăscută. Acesta a inclus agresivitatea în instinctul morții, care este responsabil de comportamentul distructiv al individului. Este necesar să fie găsite modalități nedistructive care să canalizeze tendințele de agresivitate pentru ca presiunea această ereditară să nu prezinte consecințe nefaste asupra persoanei și a celorlalți. Astfel, o modalitate poate fi ceea ce Freud denumește mecanismul sublimării, prin cadrul căruia impulsurile agresive pot fi satisfăcute în activitățile sportive.

În mod tradițional, școala constituie locul producerii și transmiterii de cunoștințe, de constituire a competențelor cognitive, de înțelegere a scopului vieții și a lumii înconjurătoare, de înțelegere a legăturii cu ceilalți și cu noi înșine. Cu toate acestea, școala reprezintă și spațiul de manifestare a conflictelor dintre copii și dintre copii si adulți, iar modul în care sunt consumate conduitele ofensive sunt variabile semnificative în înțelegerea fenomenului.

În școala contemporană cele mai dese tipuri de comportamente agresive a elevului sunt reprezentate de vandalism și violență.

Adesea actele de vandalism au loc pe perioada weekendului și al vacanțelor școlare. De fiecare dată când relația cu un profesor este necorespunzătoare pentru un elev cu o imagine de sine care prezintă aspect negativ, șansele unei reacții de tip vandal pot fi destul de mari. Într-o astfel de situație elevul poate ataca bunurile școlare pentru restabilirea echilibrului emoțional.

Distincția dintre concepția profesorilor și aceea a elevilor cu referire la relația pedagogică face ca aceasta să constituie un motiv de frustrare și violență în școală. Elevii vor un învățământ personalizat și comprehensiv, fundamentat pe rapoarte de parteneriat, iar profesorii preferă modul autoritarist, care să alimenteze puterea și autoritatea acestora în clasă.

Mass-media, cercetări și statistici oficiale au raportat o creștere semnificativă a acestui fenomen în ultimile trei decenii în mai multe țări ale lumii, astfel încât escaladarea violenței în școală a ajuns cea mai vizibilă evoluție din aria educației formale. Dacă, în fazele incipiente ale educației școlare, predomină violența profesorului asupra elevului, democratizarea educației a antrenat o deplasare a violenței către elev, canalizând-o dinspre elev către profesor.

Agresivitatea în școală constituie o formă de conduită de devianță școlară, ce prezintă o diversitate de forme de manifestare, cu intensitate distinctă. Pe o scară a intensității, plecând de la intensitatea cea mai scăzută, agresivitatea presupune: confruntări vizuale, porecliri, ironizări, tachinări, bruscări, loviri cu diverse obiecte, pălmuiri și ajungând la forme de intensitate ridicată, ca de pildă înjunghierea și împușcarea.

Agresivitatea în școli a devenit în ultima vreme o problemă semnificativă, iar părerea unanimă a elevilor este că aceasta este un fenomen ce riscă să ia amploare în aria educației formale. Referitor la nivelul de securitate, unii elevi sunt de părere că în cadrul instituțiilor de învățământ nu se simt în siguranță, deoarece în incinta școlii pot să pătrundă și persoane străine în instituție.

Dacă în incinta școlii elevii au sentimentul că se află în siguranță, zonele din preajma școlilor constituie un risc mai ridicat de izbucnire a incidentelor violente. Situația aceasta poate să dezvolte sentimentul de frică, suferință psihică, frustrare, toate acestea influențând dezvoltarea în mod armonios a elevilor din punct de vedere fizic și psihic.

Agresiunile ce au loc în preajma școlilor ori în școli, au loc mai ales între elevii școlii și mai rar între elevii școlii și alte persoane – elevi din alte școli ori persoane adulte. Cele mai multe incidente au loc între elevi ( agresiuni verbale, gesturi agresive moderate și rar bătăi între elevi).

Comportamenul agresiv al elevilor are cauze multiple: probleme familiale (familii dezorganizate, situație materială precară), familii în care există un climat conflictual, familii hiperpermisive, modele de comportament învățate în familie, anturajul, caracteristici specifice vârstei ( dorința de a atrage atenția, de a impresiona, din teribilism, afirmarea masculinității).

O problema pusă în discuție este dacă agresivitatea reprezintă o trăsătură înnăscută ori dobândită. Pentru S. Freud agresivitatea constituie o forță endogenă, pulsională, înnăscută. Freud a inclus agresivitatea în instinctul morții, care este responsabil de conduitele distructive ale individului. Pentru ca această presiune ereditară să nu prezinte consecințe nefaste asupra individului și a celorlalți este necesar a fi găsite situații, modalități nedistructive care să canalizeze tendințele de agresivitate. O modalitate, în această direcție, poate fi ceea ce Freud a numit mecanismul sublimării, prin care impulsurile agresive sunt satisfăcute în activitățile sportive.

John Dollard a explicat natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune. Așadar, agresivitatea reprezintă un efect al frustrării și orice frustrare va antrena o formă de agresivitate. Intensitatea răspunsului agresiv este proporțională cu cea a frustrării. În situația în care răspunsul direct nu este posibil, reacția poate să îmbrace trei forme: inhibiția, redirecționarea spre o altă țintă, catharsisul. În ciuda faptului că teoria lui Dollard a fost supusă unor critici serioase, insistându-se pe aspectul că exagerează legătura frustrare-agresivitate, frustrarea a rămas una din semnificativele surse ale agresivității.

Teoreticienii învățării sociale afirmă faptul că agresivitatea este dobândită ori prin învățarea directă – acordarea de recompense ori pedepse unor comportamente – fie prin observarea și imitarea anumitor modele de conduită ale altor persoane. Agresivitatea este parte din diversele comportamente sociale pe care individul le achiziționează și care sunt menținute și actualizate dacă împrejurările o impun.

Experimentele psihologului Bandura demonstrează rolul adultului ca model în însușirea comportamentului agresiv la copii. Așadar, putem să disociem două aspecte în analizele cu privire la agresivitate. Pe de o parte, agresivitatea este considerată o trăsătură internă, inaccesibilă ce ține mai mult de instinct, asupra căreia nu putem să acționăm. Pe de altă parte, există o dimensiune externă a agresivității, care ține de învățare, se construiește și poate fi controlată.

Putem afirma că violența între elevi, în diverse forme de manifestare, constituie un aspect generalizat în școli. Adesea, manifestările violente dintre elevi (mai ales formele „ușoare” de agresivitate) sunt percepute precum atitudini și comportamente existente în orice școală, „obrăznicii” tolerate și caracteristice vârstei și oricărui mediu școlar.

Studiile au arătat că 60% dintre victimele violenței pot fi profesorii de sex feminin.

Motivele agresivității în școală pot fi multiple. Familia constituie cea mai semnificativă sursă de acest gen. O mulțime dintre copiii ce au un comportament agresiv pleacă din familii dezorganizate, au parte de consecințele divorțului părinților și stau în familii monoparentale. Anumite aspecte ale societății, cum este situația economică, inegalitatea socială, criza valorilor morale, mass-media și lipsa cooperării a instituțiilor care se implică în educație induc violența în școală.

Comparativ cu elevii din zonele rurale (unde nivelul de dezvoltare socio-economică a familiilor este de regulă omogen la nivelul unei comunități), este de presupus că elevii din școlile urbane provin din familii cu nivelul socio-economic destul de variat. Astfel, apar și diferențe privind modul cum se îmbracă, banii de buzunar, obiectele personale utilizate în spațiul școlii (rechizite, telefon mobil etc.).

Ca și în cazul altor forme de violență între elevi, cauzele agresivității fizice – „expresie culturală a frustrării în spațiul școlii” pot fi diverse:

consecințe ale imobilității elevilor în clasa pe parcursul duratei unei activități didactice (și, de aici, nevoia de mișcare în timpul recreației, care poate genera agresivitate fizică între elevi);

lipsa unei „culturi a jocului”, ce face ca jocul să se transforme în agresivitate fizică: copiii nu mai știu să se joace, nu mai sunt învățați cum să facă acest lucru, trăsăturile specifice vârstei (nevoia de libertate și de manifestare a propriei individualități, de impunere într-un grup, inclusiv prin violență fizică);

apariția unor „găști” ca manifestare a subculturilor școlare; provenită din medii socio-familiale și culturale foarte diferite sau defavorizante etc.

Formele variate ale violenței între elevi se manifestă diferit în contexte diferite. Pauza presupune un timp și un spațiu în care elevii nu se află sub stricta supraveghere a cadrelor didactice și care oferă posibilitatea relațiilor directe între elevi (care sunt limitate pe parcursul activității didactice din cauza metodelor de predare, a conceperii și repartizării sarcinilor de învățare, a așezării mobilierului școlar etc.). Toate acestea permit manifestarea diferitelor atitudini și comportamente, inclusiv a celor care țin de domeniul violenței între elevi.

De regulă, profesorii se implică în aplanarea conflictelor, poartă discuții cu cei ce au generat situația, solicită sprijinul părinților, iar în momentul în care situația o cere se recurge la mijloace de constrângere în urma consultării consiliului profesoral: avertizare scrisă, scăderea notei la purtare, iar în situațiile mai grave, exmatricularea. Diriginții se implică în mod activ în viața clasei, prin dezbaterea în timpul orelor diverse teme importante pentru aceștia, ca devianța școlară, managementul conflictelor etc.

Aceștia nu sunt singurii care se implică în educația elevilor, ci și psihologii școlari, care ori de câte ori li se semnalează situații de agresivitate în școală intervin prin acordarea asistenței psihologice. Un rol semnificativ au și polițiștii de proximitate, care discută cu elevii și intervin în momentul în care li se semnalează existența unei situații în școală.

Cele mai adesea întâlnite incidente au loc în timpul pauzelor și după ore – seara. În timpul orelor, atmosfera pentru studiu este adecvată, neexistând schimburile de replici violente, gesturile agresive, comportamentele agresive, elevii reprimându-și impulsurile agresive din respectul față de anumiți profesori, din interesul pentru disciplină respectivă ori din teamă.

Pentru reducerea agresivității în rândul elevilor, pot să fie efectuate anumite activități, ca de pildă:

dezbateri la nivelul unităților școlare privitoare la normele legislative referitoare la securitatea și siguranța elevilor în cadrul unităților de învățământ;

întâlniri cu reprezentanții Poliției și autorităților locale, în vederea dezbaterii cauzelor și condițiilor de manifestare a agresivității în societate și școli;

dezbaterea la orele de dirigenție/ consiliere de teme cu privire la comportamentul agresiv al elevilor;

realizarea pliantelor, broșurilor, afișelor pentru atenționarea elevilor despre riscurile comportamentului agresiv, în scopul eliminării / reducerii fenomenului de agresivitate;

organizarea activităților recreative cu specific nonviolent;

consilierea psihologică a elevilor ce prezintă un comportament agresiv și a elevilor care au fost victime ale unui astfel de comportament;

organizarea “Săptămânii fără violență”, în cadrul căreia sunt incluse concursuri de eseuri, fotografii, jocuri sportive, marșul nonviolenței etc.;

identificarea familiilor cu comportament violent asupra copiilor și implicarea în clarificarea situației;

organizarea de cursuri de formare și educație a părinților pe temele legate de: abilități de relaționare și comunicarea în mod eficient cu copiii, abordarea copiilor cu tulburări de comportament, relația școală-familie.

Un proces de învățământ presupune prezența unui angajament al educatorilor în scopul apărării demnității umane și a democrației. În opinia mea profesorii au următoarele responsabilități:

capacitatea de a gândi în variante, iar în polemici să fie apărătorii alternativelor, chiar dacă nu sunt ale lor proprii;

capacitatea de planificare a proceselor de învățare și de a le conduce fără a fi autoritari;

fideli pentru legile fundamentale fără a fi înclinați către dogmatism și îndoctrinare.

În procesul de instruire accentul este pus pe rolul răspunderii personale. Este necesar să nu fie promovată atitudinea de tolerare a violenței (în cazul bătăilor din curtea școlii, ori în clasă), ci de a lua atitudine, după posibilități, contra violenței.

Pentru diminuarea agresivității din școli, cea mai bună soluție este adoptarea unui program pentru prevenirea violenței la orele de dirigenție. Este necesar ca elevii să înțeleagă consecințele faptelor, modalitatea în care acestea îi afectează și modalitatea în care sunt afectate celelalte persoane de comportamentul pe care îl aplică. Accentul este necesar să cadă asupra modalității care să facă față anumitor cazuri și care ar fi modul de percepere a acestor cazuri.

O altă modalitate pentru sporirea înțelegerii între colegi și pentru a diminua comportamentele agresive în cazul elevilor poate fi lectoratele cu părinții, discuții individuale ori de grup cu aceștia, pentru descrierea situației de la nivelul clasei și pentru găsirea soluțiilor împreună.

În concluzie agresivitatea în școli constituie o problemă foarte mare în zilele noastre, iar fenomenul acesta riscă să ia amploare în aria educației formale.

2.Accepțiuni și teorii cu privire la agresivitate

Se poate constata din analiza literaturii de specialitate, precum și din observațiile empirice, frecvente confuzii referitoare la două concepte: agresivitatea și violența. Fenomenul acesta este generat si de numărul mare de termeni din această arie tematică folosiți: agresivitate, agresiune, violență, comportament deviant.

Întâlnim în literatura anglo – saxonă o multitudine de concepte a căror rol este acela de a accentua confuzia: aggression, aggressivity, aggressiveness, mobbing, bullying, violence etc. De aceea, am apreciat necesar demersul delimitărilor conceptuale.

Cele mai utilizate confuzii apar cu referire la aria conceptelor de agresivitate și violență. Așadar, ca efect al analizei poziției specialiștilor vis-a-vis de definirea celor două concepte se poate constata că agresivitatea presupune intenția de a produce prejudicii unei/unor persoane, iar uneori această intenție este tolerabilă din punct de vedere etic: depășirea unor obstacole, soluționarea unei probleme, constituie o potențialitate a ființei umane ce poate sta la temeiul comportamentului violent, deși nu orice act agresiv trebuie să se transforme într-unul violent și are o arie mai largă, dar o intensitate mai redusă a manifestărilor decât violența.

Pe lângă această varietate, de multitudinea fațetelor din care poate fi evaluată, de diversitatea cauzală și a formelor de manifestare am optat pentru următoarea definiție îm ceea ce privește agresivitatea: conduită intenționată care are drept efect producerea unor prejudicii (rănire, distrugere, daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane) sau obiecte.

Pentru definirea completă a conceptului, am apreciat drept necesar și prezentarea pe scurt a principalelor accepțiuni teoretice menționate în literatura de specialitate de-a lungul timpului. Considerând drept criterii de clasificare domeniul de cunoaștere care cuprind aceste teorii explicative, impactul acestora în lumea științifică, dar și complexitatea explicațiilor oferite, am identificat următoarele accepțiuni și teorii:

accepțiunea etologică,

accepțiunea biofiziologică (teorii biologice, biochimice, neurologice), accepțiunea antropologică,

accepțiunea psihosociologică (teoria frustrare – agresivitate, teoria învățării sociale, teoria psihanalitică, teoriile personalității, teoria alegerii raționale),

accepțiunea pedagogică.

Agresivitatea reprezintă o însușire întâlnită în lumea animală pe toată scara ei evolutivă, au afirmat etologii; aceștia atrag atenția asupra faptului că în situația ființei umane, dincolo de utilitatea ei pentru succesul unei acțiuni, agresivitatea a evoluat de la stadiul de reacție înnăscută în scopul adaptării spre acela de „comportament distructiv și violent îndreptat spre persoane, obiecte ori spre sine”

În aceste condiții spectrul agresivității umane devine mai amplu, așa cum afirma etologul I. Eibl – Eibesfeldt (I. Eibl – Eibesfeldt, 1995, p. 108), și care variază de la manifestarea directă asupra unui obiect sau ființă (prin lovire, jignire verbală sau ironizare) până la cea indirectă (manifestată prin modul de a vorbi de rău pe cineva sau chiar a refuza comunicarea sau contactul social).

Din evaluarea principalelor teorii referitoare la agresivitate am reținut faptul că, de-a lungul timpului, cercetările au condus către următoarea concluzie: pentru detalierea acestui fenomen este necesar să ținem seama de ideea cauzalității complexe. Pe lângă valoarea incontestabilă a fiecărei teorii analizată în parte, multe dintre ele prezintă o viziune unilaterală (de exemplu, susținătorii caracterului exclusiv înnăscut sau exclusiv dobândit al agresivității).

Este dificil de apreciat că putem să mai acceptăm în prezent faptul că agresivitatea umană poate fi influențată doar de factori biologici sau doar de factori care țin de mediu. Teoriile acestea devin mai valoroase analizate împreună. Un astfel de model al unei asemenea abordări ne propun C. A. Anderson și B. J. Bushman (2002): modelul general al agresiunii (GAM – General Aggression Model) (www.sciencedirect.com) care cuprinde mai multe niveluri, teorii ale unor domenii specifice.

Însă aceasta ne fundamentează opinia că este greu să descoperim acele modele teoretice care să constituie panacee universale, rețete care să pună la dispoziție o soluție pentru fiecare situație de comportament agresiv; putem doar, printr-un efort permanent să propunem măsuri generale de prevenire și limitare a manifestărilor agresive și programe de intervenție personalizate pentru situațiile dificile.

În acest cadru, al confuziilor conceptuale, al multitudinii de orientări teoretice, al complexității cauzale, obiectivul este de a analiza manifestarea agresivității la adolescență în contextul epocii postmoderne. Adolescența a constituit de-a lungul timpului obiect de studiu pentru o multitudine de cercetări. Ceea ce iese în evidență – și încă atrage – este reprezentat de complexitatea transformărilor specifice acestei perioade. De aici pornind și controversa definirii (delimitării) acestei perioade, identificarea problemelor specifice, dilema universalității agresivității la adolescenți etc.

Ne aflăm într-o societate care nu mai are timp, care se grăbește. Încotro? Nu se cunoaște și poate nici nu mai contează atâta timp cât ne lăsăm purtați de val fără să încercăm măcar să ne împotrivim curentului. Totuși este posibil ca un moment de reflecție, un moment cu noi înșine ar reuși să ne trezească. Însă este posibil să ne lipsească curajul; K. Lorenz vorbește în “Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate “de “incapacitatea oamenilor moderni de a petrece fie și numai un timp scurt cu ei înșiși. Ei evită orice posibilitate de autoreflecție și meditație cu o consecvență plină de frică, de parcă s-ar teme ca nu cumva reflecțiile să-i pună în fața unui autoportret înfiorător.”

Astfel este posibilă depășirea acestei situații în condițiile unei schimbări majore, care însă, din păcate, fiind vorba de schimbări de natură socială, se vor produce în timp. Apreciem faptul că o soluție eficientă rămâne însă educația, depășirea stării de indiferență și ieșirea din acest cerc vicios al ignoranței.

3. Factorii determinanți și formele de manifestare ale agresivității

Toate științele sociale au ca obiect studiul cauzalității agresivității umane. Unele și-au canalizat atenția asupra cauzelor comune pe scară largă ale luptei (de exemplu, istoria și științele politice); altele, la polul opus, și-au focalizat atenția asupra agresiunii individuale (spre exemplu, psihologia socială).

Având drept punct de plecare aceste idei, rămâne de parcurs în acest demers mai multe etape în scopul identificării unor posibili factori de risc și a cauzelor determinante ale manifestărilor agresive:

identificarea bazei biologice a agresiunii umane;

cercetarea multitudinilor variabile (sociale, psihologice etc.) care determină pattern-urile agresiunii și mediază tranziția de la agresiune la violență;

într-un final, schițarea unor posibile căi de prevenire și limitare a agresiunii umane.

Este semnificativ faptul de a pricepe acceptarea unei baze biologice și a predispoziției către agresiune că nu constituie echivalentul ideii potrivit căreia unele ființe umane sunt programate să fie violente; violența reprezintă rezultatul unor input-uri biologice puternice, dar în același timp și a influențelor situaționale și de mediu.

Acceptarea acestei determinări multiple a agresivității umane ne pune la dispoziție fundamentul pentru căutarea unor căi eficiente de prevenire și limitare a agresivității într-o societate care este dominată de conflicte, uneori extrem de violente; îndatorirea nu este una facilă în special în condițiile în care comportamentul uman dă totuși dovadă de extremă flexibilitate în termeni de practică a violenței.

În ultima perioadă, studiile au evidențiat o mare varietate de factori; ele orientându-ne în privința preocupărilor cercetătorilor referitoare la factorii ce exercită influențe asupra dezvoltării comportamentului agresiv.

Astfel, după cum urmează a fi exemplificat în cele ce urmează preocupările sunt diferite, iar variabilele cauzale ale agresivității identificate de către cercetători sunt foarte variate: experiențele anterioare frustrante, supărarea; boala mentală – încă de la Platon; procesul învățării prin expunerea la agresivitatea covârstnicilor, a părinților, a mijloacelor media; violența TV, jocurile video ce conțin elemente agresive, expunerea în mod repetat la violența reală cât și cea de divertisment; disciplina parentală severă, expunerea la violența media și predispoziția temperamentală, severitatea manifestată din partea părinților; coeficientul de inteligență; afectele negative; impulsurile necontrolate, controlul emoțional diminuat; perturbările mentale ca factor de risc semnificativ, perturbările accentuate ale comportamentului sau dezvoltarea tulburării de personalitate antisocială; un self-system pozitiv exagerat; perturbările raționamentului social; abuzul sexual în copilărie etc. .

Chiar dacă se poate observa o diversitate a variabilelor cauzale aflate în atenția cercetărilor în ultimii ani, nu se poate omite faptul că orientarea precumpănitoare în special către influențele exercitate de către factorii de mediu asupra comportamentului agresiv: școala, familia, comunitatea, mass-media.

Observația aceasta ne dă posibilitatea de a ne plasa pe poziția optimismului pedagogic: astfel, avem posibilitatea de a depune un efort conștient pentru a preveni și limita manifestărilor agresive prin intermediul procesului de educație și autoeducație. Fără a omite argumentul menționat anterior, acela al complexității cauzale al fenomenului agresivității, pentru claritatea preciziei argumentării vom utiliza o clasificare a variabilelor cauzale în două mari categorii diferite, având drept fundament criteriul plasării în interiorul sau în afara individului (factori de natură psihoindividuală și factori de mediu extern).

Referitor la agresivitatea în adolescență, R. Epstein admite o viziune contrară opiniei menționate în mod curent, apreciind faptul că agitația specifică adolescenților din ziua de azi se datorează fenomenului de „extensie artificială a copilăriei” dincolo de pubertate. În ultimul timp, tinerii au fost „infantilizați”, iar cei mai în vârstă au fost tratați ca și copii, fiind astfel izolați față de adulți. De aceea nu ne surprinde constatarea că, în multe culturi vestice, adolescenții sunt preocupați de socializarea aproape exclusiv cu alți adolescenți. Dincolo de aceste lucruri, studii asupra inteligenței, percepției și memoriei scoate în evidență faptul că adolescenții sunt superiori în multe privințe adulților.

Astfel se poate afirma faptul că, agitația adolescenței reprezintă o creație a epocii actuale (și de aici derivă și modificările de neurofiziologie a creierului lor). Se reține astfel concluzia lui R. Epstein: „trebuie substituit mitul creierului imatur al adolescenților care au o viziune corectă asupra capacității și priceperii comportamentului adolescenților în istorie, asupra adolescenților din alte culturi și asupra potențialului cu adevărat extraordinar al tinerilor noștri din ziua de azi.

Muzica ascultată în prezent, televiziunea și jocurile video cuprind adesea teme agresive și violente. Din nefericire, majoritatea timpul liber al adolescenților este destinat acestor activități. Se poate adăuga aici relația cu familia (climat socio – afectiv, atitudinea părinților față de copii, nivelul de educație al părinților etc.), frustrările care provin din mediul școlar, influența grupului de covârstnici (uneori departe de a fi benefică) și a mediului social mai larg (comunitatea) ca factori determinanți ai manifestărilor agresive din adolescență.

Ne putem alătura, în acest fel ideii de reconsiderare a atitudinii față de problema agresivității în adolescență, în ideea spulberării mitului „crizei adolescentine”; ea pare mai degrabă o problemă determinată de influențele societății actuale, postmodernă, în cadrul căreia relațiile interpersonale par să se deprecieze, în care familia și comunitatea își abandonează rolul educativ în sarcina școlii, în care școala nu mai reușește a face față provocărilor, iar în care televizorul a devenit „educatorul modern”.

În ceea ce privește profilul adolescentului, și S. Rădulescu ajunge la concluzia inexistenței caracterului universal al crizei adolescentine, contrar părerii exprimate multă vreme în literatură de către specialiști. Fără a exclude aspectele date de natura biologică ființei umane (dovezile dinspre neurologie, biologie, etologie etc.) care indică o predispunere către agresivitate, apreciem faptul că particularitățile și valorile mediului social și familial, modelele culturale valorice oferite conduitei adolescentine joacă un rol esențial în apariția manifestărilor agresive.

Agresivitatea, percepută ca și comportament intenționat spre producerea unor răni sau disconfort, prezintă un domeniu vast de manifestări care variază de la rănirea fizică până la forme mai discrete – însă cu efecte poate la fel de serioase – ca si pasivitatea, indiferența ori refuzul implicării. Astfel, dincolo de percepția comună, empirică, specialiștii apreciază faptul că agresivitatea îmbracă forme extrem de variate:

fizice: lovire, răniri;

verbale: injurii, amenințări, ironie, sarcasm, calomnie;

afective: intimidare, indiferență, plictiseală.

Comportamentul agresiv înglobează, așadar, o multitudine de fețe, care pot fi menționate într-o varietate de moduri. Crima sau lovirea unei persoane reprezintă forme bine definite și acceptate ale comportamentului agresiv. Însă, anumite manifestări cum ar fi „bârfa” sau omiterea „neintenționată” a transmiterii unui mesaj semnificativ către un coleg pentru a-l pune pe acesta într-o lumină proastă în fața șefului pot fi considerate tot ca fiind agresive. Este de la sine priceput, în această situație, faptul că demersul cercetării unui fenomen de o asemenea complexitate presupune mai întâi parcurgerea unor etape intermediare cum ar fi:

definirea clară a comportamentului agresiv ( adoptarea unei definiții operaționale;

diferențierea clară între variatele forme de expresie a agresiunii (spre exemplu, direct / indirect, fizic / verbal etc.) și constituirea unei clasificări coerente și cuprinzătoare a acestor forme;

prevederea unei corespondențe optime între definiția operațională pentru care cercetătorul optează și instrumentele prin care dorește să măsoare comportamentul agresiv.

Un astfel de demers este însă foarte greu de realizat. D. Parrott și P. Giancola admit faptul că, pornind de la raționamentele practice enunțate mai sus, un nou model taxonomic ce se bazează pe combinația dintre două variabile dihotomice care reflectă modalități variate prin care este manifestată agresiunea: direct / indirect și activ / pasiv.

În fiecare dintre cele patru forme de expresie, au fost identificate și evaluate variate subtipuri cum ar fi agresivitatea fizică, verbală, posturală, distrugerea proprietății și furtul. Coerența analizei după criterii clare și încadrarea formelor de expresie în categorii bine delimitate pune la dispoziție un adevărat suport în alegerea instrumentelor de cercetare a manifestărilor agresive.

Referitor la vârsta adolescenței, atât observațiile empirice, cât și cercetările sistematice au marcat existența unor forme de manifestare mai puțin evidente ale agresivității: agresivitatea pasivă și agresivitatea indiferenței, astfel cum au fost scoase în evidență și de rezultatele cercetării practice. Agresivitatea pasivă poate constitui uneori un mod de viață, iar de regulă cauzele unor asemenea manifestări se găsesc adânc înrădăcinate în copilărie.

Manifestările acestea au fost evidențiate, de altfel, și de rezultatele cercetării aplicative, unde resentimentul și suspiciunea, ca indicatori ai agresivității, au arătat o frecvență în creștere în rândul adolescenților investigați. Agresivitatea indiferenței reprezintă o altă formă de manifestare care poate ilustra foarte bine comportamentul adolescentului postmodern: lipsa implicării, a participării, refuzul de a gândi, de a crea, de a trăi evenimentele, cu alte cuvinte, de a exista.

Aceasta se manifestă adesea nu doar în relația cu familia, ci și în relația cu școala și cu covârstnicii, ceea ce a transformat adolescentul postmodern într-o ființă modulară (A. Toffler), care nu se implică profund, abandonează repede în fața oricărui obstacol, indiferent de dificultățile întâlnite. Astfel, nu putem evita întrebarea: să fie aceasta doar o mască arătată de adolescenți ca măsură de autoapărare în fața unei societăți care nu le permite sau nu încurajează maturizarea?!

CAPITOLUL III. INVESTIGAȚII CONCRETE ASUPRA AGRESIVITĂȚII LA PREADOLESCENȚI

1. Metodologia cercetării

1.1 Ipoteza

Violența școlară constituie doar una dintre manifestarea violenței cotidiene, iar societatea a devenit sensibilă la acest fenomen lăsând deoparte stereotipul potrivit căruia școala reprezintă o entitate izolată, necorelată la dinamica socială, neafectată de conflicte și dificultăți cu care societatea se confruntă în general.

Școala constituie o parte integrantă a comunității ample și problemele cu care se confruntă ca instituție și mediu de educație a tinerilor privesc întreaga societate.

Violența umană, neimportând în ce context este manifestată, este inerentă naturii umane, însă acest lucru nu semnifică faptul că nu trebuie să i se dea un răspuns ferm, prin acordarea unui rol special prevenirii și combaterii acestui fenomen.

Datorită faptului că școala este un spațiu deschis lumii exterioare îi asimilează tensiunile și este necesar a fi văzută ca un spațiu de manifestare a violenței.

Întrebările ce necesită răspuns sunt: cu ce modalități de violență ne întâlnim în școli, care sunt cauzele ce generează violența școlară, de ce unii copii adoptă moduri de comportament violent în raportul cu colegii, cu prietenii, cu profesorii, cu părinții, de ce unii profesori instituie relații de putere exprimate prin violență la adresa elevilor.

Conștientizând numai într-o mică măsură conceptul de violență și confundându-l cu un comportament “normal”, copiii de vârstă fragedă manifestă tendințe de agresivitate și violență sub influența comportamentelor părinților, a programelor tv nerecomandate copiilor și a jocurilor PC și nu în ultimul rând luând exemplul de “putere” al anturajului, al personajelor negative ori chiar al cadrelor didactice.

1.2 Obiective

În cadrul prezentei cercetări, violența în școală are în cuprinsul său orice modalitate de manifestare a unor comportamente precum violența verbală și psihologică (poreclire, tachinare, amenințare, hărțuire), violență fizică, comportamente ce intră sub incidența legii, ofensă adusă cadrului didactic, alte moduri de comportament deviant în raportul cu școala.

Plecând de la această definiție, obiectivele sunt următoarele:

evaluarea nivelului de conștientizare a fenomenului de violență școlară în cazul elevilor dar și al părinților și cadrelor didactice;

identificarea situațiilor de violență școlară atât din prisma celui care agresează cât și al celui agresat;

identificarea cauzelor generatoare ale violenței în școală;

identificarea modurilor de colaborare pentru ameliorarea fenomenului de violență în școală.

1.3 Populația investigată

Ancheta s-a desfășurat pe un eșantion de patru clase de învățământ, respectiv clasa a V-a, a VI-a, a VII-a si a VIII-a cuprinzand 86 de elevi, dintre care 42 băieți și 44 fete cu vârste cuprinse între 11 si 14 ani și pe un eșantion de 16 părinți, iar interviul a fost aplicat pentru 2 cadre didactice respectiv profesori de limba română și matematică.

Locul de desfășurare a fost Școala Gimnazială Regele Mihai I din București

1.4 Metode si tehnici de cercetare utilizate

Demersul investigativ cu privire la fenomenul de violență școlară a fost posibil de efectuat datorită modalităților și tehnicilor folosite. Colectarea informațiilor pe parcursul raportului de cercetare s-a fundamentat pe următoarele instrumente:

Chestionarul adresat elevilor;

Chestionarul adresat părinților;

Interviul adresat cadrelor didactice.

Chestionarul de cercetare constituie o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare ce constă într-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual imagini grafice, așezate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă ori prin autoadministrare, determină din partea persoanelor țintă chestionate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.”închise, precodificate multiplu, cât și întrebări deschise.

“Interviul de cercetare reprezintă o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane, în scopul verificării ipotezelor ori pentru descrierea fenomenelor socioumane.”

1.5 Desfășurarea cercetării

În demersul investigativ au fost puse în aplicare chestionare copiilor, părinților și cadrelor didactice cuprinzând întrebări cu referire la date personale, la preferințele pentru filme, muzică, desene animate, la relația cu părinții, cu profesorii, cu colegiii, la modalitatea lor de înțelegere a violenței. Ultima întrebare i-a pus în situația de a-și exprima preferința pentru unul dintre colegi și de a-și motiva alegerea.

2. Analiza și interpretarea rezultatelor

Investigația a întâmpinat mai multe dificultăți în sensul reticenței părinților și chiar a cadrelor didactice la tema propusă și de asemenea, a prezentat o serie de limite în sensul că conceptul de violență școlară nu este un concept clar definit și precizat în așa fel încât toți să-l înțeleagă la fel.

Așa cum a reieșit și din răspunsurile părților investigate există diferențe de opinie deoarece probabil nu au fost cu toții destul de sinceri în răspunsuri, nu toți au conștientizat realitatea faptelor aduse în discuție ori, s-au temut să spună adevărul.

Astfel, există, probabil, întrebări ce ar fi putut să fie mai bine formulate pentru a nu lasa loc interpretărilor și pentru a duce la răspunsuri valabile.

În continuare, voi interpreta o parte dintre cele mai importante întrebări adresate elevilor.

La întrebarea: Ce crezi că semnifică violența?

• 4 copii nu au știut ce să răspundă,

• 35 copii au asociat violența cu jignirile și cuvintele urâte,

• 50 copii au definit violența cu lovirea, bătaia, răutatea, ura.

Din rezultatele obținute, observăm faptul că există copii care nu cunosc exact termenul de violență, dar într-o proporție majoritară, elevii conștientizează și asociază violența cu anumite aspecte negative.

La întrebarea : Ce fel de filme îți plac? s-au primit următoarele

răspunsuri:

• filme de groază – 10 răspunsuri

• filme polițiste și de acțiune – 16 răspunsuri

• filme cu superman și ninja – 20 răspunsuri

• telenovele – 14 răspunsuri

• filme de desene animate – 28 răspunsuri

La întrebarea: Ce fel de muzică asculți? copiii au răspuns astfel:

• muzică populară – 26 răspunsuri

• muzică ușoară și alte genuri – 60 răspunsuri.

În privința emisiunilor fetele preferă mai mult emisiunile de divertisment, iar băieții pe cele cu luptători și acțiune multă sau cu dezlegări de mistere.

La întrebarea :Te simți ocrotit și în siguranță în familia ta? Au fost copii care au răspuns NU ceea ce dă de gandit, restul dând răspunsuri afirmative.

Observăm că această teamă indusă de violență care exprimă ideea de nesiguranță este prezentă și în familie.

Te înțelegi bine cu părinții tăi? A fost întrebarea la care 55 copii au răspuns afirmativ, 25 au răspuns NU și 6 copii au răspuns “uneori”. Toți copiii au declarat că parintiii lor nu obișnuiesc să țipe la ei ori să îi jignească.

La această întrebare, așa cum era de așteptat, avem și răspunsuri negative. Observăm că sunt copii care afirmă că nu se înțeleg bine cu părinții, sau că uneori nu au o relație prea bună.

Dar la întrebarea: Se întâmplă să primești bătaie sau măcar o palmă de la mama sau de la tată? copiii au răspuns:

• nu – 38 răspunsuri

• da, primesc uneori câte o palmă – 50 răspunsuri

Marea parte a copiilor au afirmat că nu s-a întâmplat să fie ei cei care îi jignesc pe părinți iar cei care au frați se împacă bine cu ei, doar 18 declarând că se mai întâmplă să-i tragă o palmă fratelui mai mic dacă nu e cuminte.

Observăm, că sunt elevi care sunt loviți de părinți, aspect ce ne face să ne întrebăm dacă acesta este oare un exemplu bun. Consider că nu este, deoarece copiii vor urma faptele părinților fiind violenți la rândul lor cu cei din jur.

La întrebarea: Se întâmplă ca părinții să țipe unul la altul sau să se certe în fața ta? Copiii au răspuns în proporție de 80% că acest lucru nu se întâmplă, 20% răspunzând afirmativ.

La fel, nici aici nu cred că părinții oferă cel mai bun exemplu, prin faptul că se ceartă în fața copiilor. Violența în familie este un aspect deosebit de negativ, după părerea mea, iar aceasta va fi utilizată și la școală și după aceasta.

Vă simțiți în siguranță în școală?

Remarcăm faptul că sunt elevi care nu se simt în siguranță în școală, fapt care ridică un semn de întrebare. Chiar dacă într-o proporție destul de mare elevii au afirmat că se simt în siguranță la școală, sunt și elevi care au afirmat că nu se simt în siguranță.

În privința siguranței în școală 55 copii au răspuns că nu au motive să se teamă, iar 32 copii răspunzând că nu se simt în siguranță.

La întrebarea : Profesorii obișnuiesc să țipe la voi sau să vă jignească?

nu se întâmplă – 35 răspunsuri

profesorii țipă la ei uneori – 42 răspunsuri

da – 10

Aici observăm un lucru destul de interesant, într-o proporție destul de mare, profesorii au tendința să țipe la elevi. Acest lucru nu este normal și nu face decât să încurajeze violența. Profesorii sunt cei care oferă copiilor un exemplu demn de urmat, îi învață, educă, iar faptul că țipă la aceștia poate induce starea de insecuritate și de asemenea, poate da curs liber violenței în școli.

La întrebarea dacă s-a întâmplat ca vreunul dintre ei să fie dat afară de la ora

din cauza comportamentului lor, 79 de copii au răspuns că nu, iar 7 au răspuns că da.

La întrebarea: Cu colegii te împaci bine sau obișnuiți să vă certați?

Copiii au răspuns:

ne împăcăm bine – 64 răspunsuri

câteodată ne certăm – 22 răspunsuri

Următoarea întrebare a fost: Ți s-a întâmplat să fii jignit, poreclit ori chiar lovit de un alt coleg? iar răspunsurile au fost:

nu s-a intamplat – 40 răspunsuri

am fost poreclit – 9 răspunsuri

am fost jignit – 21 răspunsuri

am fost lovit – 6 răspunsuri

Nici unul dintre elevii care au fost chestionați nu a fost amenințat de vreun alt elev și nu obișnuiesc să jignească ori să riposteze prin alte acte violente față de colegii lor dar la următoarea întrebare :

Faci asta pentru că ți se pare distractiv sau pentru că te simți furios?

Unul dintre elevi a răspuns că i se pare distractiv iar un alții 4 pentru că se simt furioși.

Astfel din răspunsurile la următoarele întrebări rezultă faptul că nici unul dintre elevi nu a amenințat vreodată un coleg mai mic, nu obișnuiește să se manifeste prin acte de violență, să se lovească sau să se înjure cu colegii în pauze, nici unul nu obișnuiește să deranjeze ora, să vorbească neîntrebat în timpul orei, să lipsească de la școală ori să fure de la vreun coleg și nici nu au vicii încercând să fumeze sau să consume alcool, nici măcar să încerce. Porecle, lovituri și jigniri, acestea sunt efecte ale volenței. Observăm faptul că într-o proporție destul de mare se regăsesc în comportamentele elevilor.

Însă, la întrebarea -S-a întâmplat că alt coleg să-ți fure ție ceva? 3 elevi din 86 a răspuns afirmativ.

La întrebarea –Dacă ți se întâmplă să fi certat sau învinuit de cei din jurul tău? Elevii au răspuns în felul următor:

nu – 54 elevi

da – 32 elevi

Remarcăm o altă amprentă a violenței, o mare parte din răspunsuri fiind afirmative la întrebarea aceasta. Astfel, mai mulți elevi au afirmat faptul că sunt certați și învinuiți de cei din jur.

Și la întrebarea -Te-ai simțit vreodată exclus din grupul de colegi pe motiv că ei te consideră altfel decât ei: mai urat, mai gras, mai slab, mai negru, mai sărac, mai slab la învățătură, mai murdar? Răspunsurile au fost următoarele:

nu – 67 elevi

da – 19 elevi dintre care 2 elevi sunt considerați mai negri.

Însă din altă perspectivă nici un elev nu a poreclit vreun profesor, nu i-a răspuns urât și nu a plecat de la oră fără să ceară permisiunea profesorului.

La întrebarea -Îți plac clasa și școala în care înveți? Elevii au răspuns în felul următor:

da – 80 răspunsuri

nu – 6 răspunsuri

Iar la întrebarea –În opinia ta, dacă toți colegii tăi s-ar purta mai frumos, atmosfera din școală ar fi mai plăcută? Răspunsurile sunt gestionate în felul următor:

da – 84 elevi

nu – 2 elevi

În ceea ce privește răspunsurile lor, toți elevii se declară sinceri în răspunsurile lor.

Ultima întrebare le cerea elevilor să încerce să-l descrie în câteva rânduri pe colegul pe care ei îl apreciază cel mai mult și pe cel pe care nu-l agreează. Rezultatele au fost următoarele:

66 elevi – și-au nominalizat cel mai bun prieten/prietenă ca fiind persoana pe care o apreciază cel mai mult.

20 elevi – și-au numit printre colegii pe care nu-i agreează pe aceia care nu fac parte din sfera lor de prieteni.

Referitor la preferința acestora pentru filme, muzică, jocuri și desene animate pline de acțiune și agresivitate, aceasta este evidentă.

Majoritatea elevilor apreciază faptul că mediul familial din care provin este unul ocrotitor și plin de siguranță și consideră relația lor cu părinții mulțumitoare deși jumătate dintre ei recunosc că se întâmplă ca părinții să-i lovească pentru neascultare.

Doar 5 elevi recunosc faptul că în familiile lor ei sunt martori la conflictele dintre părinți.

Zona și atmosfera școlii pare una liniștită unde majoritatea se simt că sunt în siguranță dar există și situații în care profesorul țipă sau lovește un elev sau situații în care elevii se ceartă între ei sau cazuri în care a avut loc vreun furt.

De asemenea există situații, puține însă semnificative, în care elevii se simt certați, învinuiți sau, mai grav discriminați pe motive etnice sau de înfățișare și majoritatea consideră faptul că un comportament mai amiabil al tuturor ar conduce la crearea unei atmosfere mai plăcute.

În ceea ce privește aprecierea din partea colegilor, aceștia îi preferă pe cei mai cuminți, mai liniștiți, mai ordonați, mai inteligenți, mai cinstiți, mai îngrijiți și mai prietenoși elevi dar nu se pronunță în cazul celor pe care nu îi agreează decât într-o mică măsură și nu motivează alegerea.

Setul de chestionare adresate părinților au cuprins întrebări despre cât timp petrec cu copiii lor și în ce mod, care dintre părinți se ocupă mai mult de educația copiilor, dacă sunt sau nu interesați de programele tv pe care le urmăresc copiii lor, dacă cei mici asistă la problemele și discuțiile părinților, dacă au avut probleme și situații de violență la școală și cu cine au colaborat ca să le soluționeze, care cred ei că sunt cauzele și în final să încerce să-și caracterizeze propriul copil.

Așadar, la întrebarea- Cât timp petreceți într-o zi cu copilul dumneavoastră? Răspunsurile au fost următoarele:

o oră – un părinte

4 ore – 4 părinți

câteva ore – 2 părinți

7-8 ore – 2 părinți

5 ore – 2 părinți

nu destul – 2 părinți

10 ore – un părinte

16 ore – un părinte

tot restul zilei după ce vin de la școală – un părinte

La întrebarea – Ce anume faceți împreună? au răspuns:

7 părinți – fac temele pentru acasă împreună cu copiii

9 părinți – în afară de teme, povestesc, se joacă, discută, muncesc sau fac alte activități împreună.

Următoarea întrebare a fost – Cine se ocupă mai mult de educația copilului? iar părinții au răspuns în felul următor:

mama – 10 răspunsuri

ambii părinți – 3 răspunsuri

bunica și tatăl – 1 răspuns

tatăl – 2 răspunsuri

La întrebarea – dacă sunt preocupați de genul de programe tv și jocurile pe calculator la care are acces copilul, au răspuns:

nu, pentru că nu avem așa ceva – 2 părinți

da, copiii privesc doar la desene animate și programe supravegheate de noi– 14 părinți

La întrebarea – S-a întâmplat să aveți discuții “mai aprinse” cu soțul/soția în fața copilului? au răspuns:

da – 4 părinți

nu – 12 părinți

În ciuda faptului că părinții afirmă într-o proporție majoritară că nu au discuții aprinse de față cu copiii lor, avem și în acest caz răspunsuri pozitive.

Următoarea întrebare a fost- Obișnuiți să țipați, să jigniți sau să loviți copilul? Iar răspunsurile au fost:

da – 2 părinți

nu – 14 părinți

Aici, la fel, majoritatea afirmă că nu-și lovesc sau jignesc copiii. Cu toate acestea, remarcăm faptul că există și răspunsuri afirmative. Consider că violența pleacă și din familie în astfel de situații.

Referitor la pedepsele pe care le aplică asupra copiilor părinții au spus că:

nu le mai dau voie să se joace – 4 răspunsuri

îi ceartă – 7 răspunsuri

le interzic să mai privească la televizor sau să se joace la calculator – 4 răspunsuri

nu aplică pedepse – 1 răspuns

La fel și în situația acordării recompenselor părinții au răspuns:

9 părinți – le cumpără copiilor dulciuri sau alte lucruri sau le dau bani

2 părinți – îi lasă să meargă la joacă

3 părinți – îi laudă, îi felicită

2 părinți – nu le acordă nici un fel de recompense

La întrebarea – Considerați violența școlară o problemă reală? părinții au răspuns în felul următor:

nu – 4 răspunsuri

da, din cauza mediului familial – 12 răspunsuri

În acest caz, avem o proporție destul de bună, consider că este bine că părinții realizează faptul că violența în școli este o problemă reală. Astfel, din moment ce conștientizează acest fapt, se vor lua și măsuri în această privință. Cu toate acestea, avem și părinți care nu cred acest fapt.

La întrebarea – Ați avut probleme de violență în școală cu propriul copil? Au răspuns:

nu – 14 părinți

da, însă cu mențiunea proprii lor copii au fost agresați de alți colegi – 2 părinți

O proporție destul de mică din răspunsuri afirmă că au avut probleme de violență cu copiii săi în școală, însă nu este relevant, numărul de părinți chestionați fiind destul de mic.

În ceea ce privește colaborarea pentru soluționarea acestui gen de probleme părinții au încercat să colaboreze cu profesorul dar la întrebarea despre măsurile pe care le-au luat pentru corectarea și prevenirea acestui tip de comportament părinții sunt rezervați în răspunsuri.

La întrebarea – Care credeți că sunt cauzele acestor probleme de violență școlară? părinții au răspuns în felul următor:

familia, nepăsarea părinților, lipsa disciplinei, lipsa educației, prea multă libertate acordată copiilor – 10 răspunsuri

copiii sunt prea răsfățați – 2 răspunsuri

programele tv și jocurile pe calculator pe care le urmăresc copiii – 4 răspunsuri

Observăm aici, așa cum am văzut și mai sus faptul că majoritatea părinților consideră că familia și educația oferită de aceștia poate fi o cauză a violenței în școli. Consider că educația este cheia pentru a putea combate violența. Nici unul dintre părinți nu admite faptul că ar fi avut vreun conflict cu profesorul în care să-și fi manifestat violența verbală.

La întrebarea -Ați sugerat chiar dumneavoastră profesorului să aplice copilului dumneavoastră o corecție fizică dacă este cazul? au răspuns:

nu – 14 părinți

da – 2 părinți

La întrebarea – Considerați proverbul “Bătaia e ruptă din răi” adevărat? Răspunsurile au fost următoarele:

da – 3 părinți

nu, nu reprezintă o soluție – 13 părinți

Bătaia este un efect al violenței, nu trebuie încurajată, mai ales în școli. Cu toate acestea, avem și părinți care susțin că bătaia este o pedeapsă potrivită.

Cercetarea de față a avut ca scop să acopere conștientizarea realității fenomenului de violență din partea elevilor, a părinților și a profesorilor.

Ipoteza a făcut referire la influențele negative venite din partea familiei, a programelor tv și a anturajului. Demersul investigativ a relevat faptul că familia reprezintă un mediu în care copilul învață comportamentele agresive și chiar dacă sunt iubiți și protejați, aceștia primesc corecții fizice de la părinți. Timpul petrecut cu părinții este limitat iar televizorul și jocurile pe calculator se află la discreția copiilor fără să existe o selecție a acestora și prezentând influențe negative.

Majoritatea experiențelor violente se întâmplă la școală, între colegi și chiar și comportamentul cadrelor didactice poate să fie un factor de influență negativă.

Chiar dacă ipoteza nu a fost demonstrată în totalitate este clar faptul că fenomenul de violență școlară există, este prezent în viața copiilor de la cele mai mici vârste și le va afecta tot parcursul vieții.

Cel mai important lucru este, după ce a fost conștientizat și înțeles fenomenul, să începem să luăm măsuri în timp real pentru îndepărtarea și prevenirea acestui fenomen.

Părinții și-au caracterizat proprii copii astfel:

frumos și deștept

răsfățat

tăcut, retras, cuminte

bine

bun

liniștit, cuminte, ascultător

bun, inteligent, cuminte, ascultător

normal

inteligent, cuminte, ascultător, puțin încăpățânat

cuminte

ascultător, ordonat, vesel, foarte energic

puțin dezordonat

În urma aplicării chestionarului pentru părinți am ajuns la următoarele concluzii: mai mult de jumătate dintre părinți petrec foarte puțin timp cu copiii lor și se limitează doar la a soluționa temele și mai puțin la alte activități iar în majoritatea cazurilor mama este aceea care se preocupă mai mult de educația și îngrijirea copilului, tatăl neavând nici o astfel de îndatorire.

În majoritate cazurilor părinții au o impresie greșită asupra faptului că cei mici privesc doar la desene animate, neținând seama și de faptul că aceștia pot privi la anumite știri care le pot afecta starea psihică, în special filme, jocuri și altele aceștia ignorând total faptul că și desenele animate au gradul lor de violență.

O altă problemă mai puțin menționată în răspunsurile copiilor este cea a conflictelor între părinți care au loc în fața copiilor și care îi afectează în mod negativ, sau situațiile în care părinții obișnuiesc să țipe la copil.

Este semnificativ și faptul că părinții, majoritatea asociază recompensele date copiilor lor cu dulciurile, cadourile și mai ales banii. Cei mai mulți părinți apreciază mediul familial, lipsa educației și lipsa de preocupare a lor față de problemele copiilor lor ca fiind cauzele comportamentelor violente.

În sensul acesta, aceștia colaborează cu profesorul dar nu știu sau nu sunt în stare să ia măsuri de corectare și de prevenire a acestui fenomen.

Majoritatea părinților nu acceptă și nu sunt de acord cu aplicarea bătăii dar există și astfel de situații.

În general părinții își caracterizează copiii prin prisma dragostei față de ei dar pot fi și obiectivi precizându-le micile defecte.

În ceea ce privește cadrele didactice am aplicat metoda interviului individual cuprinzând următorul set de întrebări:

1. Considerați violența școlară o problemă cu care vă confruntați adesea?

Toate cadrele didactice consideră că violența școlară reprezintă un fenomen cu care cadrele didactice se confruntă destul de des, în situații mai puțin grave la nivelul claselor primare.

2. Enumerați câteva cauze care stau la fundamentul acestor manifestări.

Printre factorii generatori de astfel de manifestări cele mai menționate sunt: lipsa de afecțiune a părinților, concepția despre viață potrivit căreia cel mai puternic învinge, legea pumnului ca metodă de “rezolvare” a conflictelor, lipsa de educație moral – civică, părinți cu manifestări violente, consumul de alcool în cazul părinților, sărăcia, părinți plecați în străinătate

3. Au existat cazuri în care să vă manifestați chiar dumneavoastră violent (prin limbaj agresiv, amenințări, jigniri sau chiar violență fizică) asupra copiilor?

6 dintre cadrele didactice afirmă că au manifestat violență asupra elevilor în timp ce 4 dintre aceștia afirmă că nu au manifestat.

Care ar fi motivele unor astfel de manifestări?

5 dintre aceștia au afirmat că aceste manifestări se datorează oboselii, stresului, 3 au afirmat că motivele pot fi problemele cu care se confruntă acasă, neînțelegerea profundă a unor situați, iar 2 au afirmat că motivul poate fi datorat greutăților financiare care duc la griji ce depășesc planul personal

5. Ați întâmpinat situații de conflict cu unii părinți pe care nu le-ați putut gestiona din cauza agresivității acestora?

Toți profesorii au afirmat că au avut situații de conflict cu unii părinți pentru perioade scurte și care în final au fost rezolvate prin intermediul înțelegerii și acordul ambelor părți dar că s-a întâmplat să primească injurii sau jigniri de la unii părinți în situații izolate.

Ați fost jignit, înjurat, agresat de vreunul dintre părinți? Dar de vreunul dintre copii?

4 dintre cadrele didactice afirmă că au avut situații de conflicte cu unii părinți pentru perioade scurte și care în final au fost rezolvate prin intermediul înțelegerii și acordul ambelor părți dar că s-a întâmplat să primească injurii sau jigniri de la unii părinți în situații izolate.

6 dintre aceștia nu au trecut prin astfel de situații.

Au existat situații în care să nu mai puteți controla disciplina clasei, plecând de la manifestările unor copii care obișnuiesc să perturbe ora?

8. Ați întâmpinat cazuri de vandalism, de comportamente deviante (fumat, consum de alcool), absenteism?

Toți profesorii au afirmat că problemele cele mai întâlnite ar fi absenteismul

Ce măsuri ați încercat să luați pentru corectarea acestora?

Aceștia au apelat la discuții în particular și la nivelul clasei și la vizite la domiciliul elevului

Ce măsuri ați luat pentru a preveni manifestarea acestui tip de comportament?

8 dintre cadrele didactice afirmă că, pentru combaterea acestor manifestări de agresivitate verbală și fizică între elevi, au luat măsuri în sensul comunicării cu părinții, cu copiii, marcarea consecințelor iar 2 dintre aceștia doresc punerea accentului pe orele de educație moral-civică și utilizarea metodelor de lucru în echipă.

În urmă răspunsurilor primite de la profesori am ajuns la următoarele concluzii:

Violența școlară reprezintă un fenomen cu care cadrele didactice se confruntă destul de des, în situații mai puțin grave la nivelul claselor primare.

Printre factorii generatori de astfel de manifestări cele mai menționate sunt: lipsa de afecțiune a părinților, concepția despre viață potrivit căreia cel mai puternic învinge, legea pumnului ca metodă de “rezolvare” a conflictelor, lipsa de educație moral – civică, părinți cu manifestări violente, consumul de alcool în cazul părinților, sărăcia, părinți plecați în străinătate.

Totodată, profesorii recunosc și faptul că, deși destul de rar, se întâmplă ca ei înșiși să se manifeste violent cu copiii în sensul că utilizează un ton mai ridicat, sunt mai irascibili, amenință ori jignesc copiii și justifică și asociază aceste comportamente cu oboseala până la epuizare maximă, probleme personale și familiale cu care se confruntă, neînțelegerea profundă a unor situați, greutăți financiare care duc la griji ce depășesc planul personal.

În același timp, profesorii admit faptul că au avut situații de conflicte cu unii părinți pentru perioade scurte și care în final au fost rezolvate prin intermediul înțelegerii și acordul ambelor părți dar că s-a întâmplat să primească injurii sau jigniri de la unii părinți în situații izolate.

În ceea ce privește jignirile din partea copiilor, aceasta a reieșit din comportamentul lor, din atitudinea nepăsătoare față de învățătură, din neascultare. Sunt și elevi mai zgomotoși sau care sunt în continuă mișcare și care deranjează oarecum normala desfășurare a orei dar nu într-o asemenea măsură încât profesorii să nu mai poată controla disciplina clasei.

Din categoria problemelor cele mai întâlnite principala ar fi absenteismul iar pentru aceasta cadrele didactice au apelat la discuții în particular și la nivelul clasei și la vizite la domiciliul elevului.

Pentru combaterea acestor manifestări de agresivitate verbală și fizică între elevi, profesorii au luat măsuri în sensul comunicării cu părinții, cu copiii, marcarea consecințelor, punerea accentului pe orele de educație moral-civică și utilizarea metodelor de lucru în echipă.

Aspecte comparative dintre răspunsurile profesorilor, elevilor și părinților lor.

O primă diferență între răspunsurile copiilor și ale părinților este sinceritatea cu care au răspuns la întrebări. Copiii au răspuns sincer, degajat iar părinții și chiar profesorii au fost destul de stricți și rezervați.

Nici unul dintre părinți nu admite faptul că ar fi avut vreun conflict cu profesorul în care să-și fi manifestat violența verbală cu toate că elevii susțin că au existat situații.

În urma aplicării chestionarului pentru părinți am ajuns la următoarele concluzii: mai mult de jumătate dintre părinți petrec foarte puțin timp cu copiii lor și se limitează doar la a soluționa temele și mai puțin la alte activități iar în majoritatea cazurilor mama este aceea care se preocupă mai mult de educația și îngrijirea copilului, tatăl neavând nici o astfel de îndatorire. Cu toate că părinții nu recunosc acest aspect, din afirmațiile copiilor răspunsul este evident.

În majoritate cazurilor părinții au o impresie greșită asupra faptului că cei mici privesc doar la desene animate, neținând seama și de faptul că aceștia pot privi la anumite știri care le pot afecta starea psihică, în special filme, jocuri și altele aceștia ignorând total faptul că și desenele animate au gradul lor de violență. De asemenea, din răspunsurile copiilor ne dăm seama că aceștia sunt pasionați de genul desenelor, filmelor care includ violența.

O altă problemă mai puțin menționată în răspunsurile copiilor este cea a conflictelor între părinți care au loc în fața copiilor și care îi afectează în mod negativ, sau situațiile în care părinții obișnuiesc să țipe la copil.

Atât profesorii cât și elevii și părinții acestora consideră că violența școlară reprezintă un fenomen cu care cadrele didactice se confruntă destul de des. Printre factorii generatori de astfel de manifestări cele mai menționate sunt: lipsa de afecțiune a părinților, concepția despre viață potrivit căreia cel mai puternic învinge, legea pumnului ca metodă de “rezolvare” a conflictelor, lipsa de educație moral – civică, părinți cu manifestări violente, consumul de alcool în cazul părinților, sărăcia, părinți plecați în străinătate.

Totodată, profesorii recunosc și faptul că, deși destul de rar, se întâmplă ca ei înșiși să se manifeste violent cu copiii în sensul că utilizează un ton mai ridicat, sunt mai irascibili, amenință ori jignesc copiii și justifică și asociază aceste comportamente cu oboseala până la epuizare maximă, probleme personale și familiale cu care se confruntă, neînțelegerea profundă a unor situați, greutăți financiare care duc la griji ce depășesc planul personal. De asemenea și elevii au afirmat faptul că se întâmplă ca profesorii sau părinții să manifeste diverse acte de violență.

CONCLUZII

Agresivitatea este o problemă pe cât de veche, pe atât de actuală pentru specialiști. Acest subiect este inepuizabil, cauzele fiind de fapt complexe cauzale, modalitățile de manifestare sunt diverse, astfel încât și măsurile de prevenire și/ori limitare sunt dificil de prescris atât pentru situațiile generale cât și pentru situații particulare.

În această lucrare am urmărit să analizez ce reprezintă și ce se înțelege prin agresivitate și care este specificul acesteia în rândul elevilor. Dificultatea definirii noțiunii de agresivitate este datorată și numeroaselor perspective teoretice cu referire la această problemă; mai mult, normele sociale și culturale au determinat această diversitate a punctelor de vedere (anumite culturi privesc manifestările agresive ca fiind normale, altele dimpotrivă).

Așadar, pentru facilitarea înțelegerii discursului, orice demers investigativ este necesar să înceapă cu delimitarea conceptelor; eu am concluzionat, ca urmare a analizei lucrărilor de specialitate următoarea definiție a agresivității: conduită intenționată ce vizează producerea anumitor prejudicii (rănire, distrugere, daune) anumitor persoane (inclusiv propriei persoane) ori obiecte.

O contribuție teoretică semnificativă a acestei lucrări rezidă și în prezentarea argumentelor furnizate de diverse orientări explicative ale agresivității umane.

Consider că agresivitatea a fost considerată ori o forță vitală, un instinct (de supraviețuire), ori un comportament generat de factori interni (fiziologici, neurologici) ori externi (factori care generează frustrare, modele oferite de mediu – familie, mass-media, comunitate). Oricare este explicația, fie ea parțială ori complexă, a acestui comportament, semnificativ pentru noi – și nu numai pentru noi –, este să aflăm acele moduri eficiente de prevenire și/ori limitare a manifestărilor agresive.

Violența școlară reprezintă un fenomen cu care cadrele didactice se confruntă destul de des, în situații mai puțin grave la nivelul claselor primare.

Mass-media, cercetări și statistici oficiale au raportat o creștere semnificativă a acestui fenomen în ultimile trei decenii în mai multe țări ale lumii, astfel încât escaladarea violenței în școală a ajuns cea mai vizibilă evoluție din aria educației formale. Dacă, în fazele incipiente ale educației școlare, predomină violența profesorului asupra elevului, democratizarea educației a antrenat o deplasare a violenței către elev, canalizând-o dinspre elev către profesor.

În ultima perioadă, studiile au evidențiat o mare varietate de factori; ele orientându-ne în privința preocupărilor cercetătorilor referitoare la factorii ce exercită influențe asupra dezvoltării comportamentului agresiv.

Astfel, după cum urmează a fi exemplificat în cele ce urmează preocupările sunt diferite, iar variabilele cauzale ale agresivității identificate de către cercetători sunt foarte variate: experiențele anterioare frustrante, supărarea; boala mentală – încă de la Platon; procesul învățării prin expunerea la agresivitatea covârstnicilor, a părinților, a mijloacelor media; violența TV, jocurile video ce conțin elemente agresive, expunerea în mod repetat la violența reală cât și cea de divertisment; disciplina parentală severă, expunerea la violența media și predispoziția temperamentală, severitatea manifestată din partea părinților; coeficientul de inteligență; afectele negative; impulsurile necontrolate, controlul emoțional diminuat; perturbările mentale ca factor de risc semnificativ, perturbările accentuate ale comportamentului sau dezvoltarea tulburării de personalitate antisocială; un self-system pozitiv exagerat; perturbările raționamentului social; abuzul sexual în copilărie etc.

O problema pusă în discuție este dacă agresivitatea reprezintă o trăsătură înnăscută ori dobândită. Pentru S. Freud agresivitatea constituie o forță endogenă, pulsională, înnăscută. Freud a inclus agresivitatea în instinctul morții, care este responsabil de conduitele distructive ale individului. Pentru ca această presiune ereditară să nu prezinte consecințe nefaste asupra individului și a celorlalți este necesar a fi găsite situații, modalități nedistructive care să canalizeze tendințele de agresivitate. O modalitate, în această direcție, poate fi ceea ce Freud a numit mecanismul sublimării, prin care impulsurile agresive sunt satisfăcute în activitățile sportive.

John Dollard a explicat natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune. Așadar, agresivitatea reprezintă un efect al frustrării și orice frustrare va antrena o formă de agresivitate. Intensitatea răspunsului agresiv este proporțională cu cea a frustrării. În situația în care răspunsul direct nu este posibil, reacția poate să îmbrace trei forme: inhibiția, redirecționarea spre o altă țintă, catharsisul. În ciuda faptului că teoria lui Dollard a fost supusă unor critici serioase, insistându-se pe aspectul că exagerează legătura frustrare-agresivitate, frustrarea a rămas una din semnificativele surse ale agresivității.

Agresivitatea în școală constituie o formă de conduită de devianță școlară, ce prezintă o diversitate de forme de manifestare, cu intensitate distinctă. Pe o scară a intensității, plecând de la intensitatea cea mai scăzută, agresivitatea presupune: confruntări vizuale, porecliri, ironizări, tachinări, bruscări, loviri cu diverse obiecte, pălmuiri și ajungând la forme de intensitate ridicată, ca de pildă înjunghierea și împușcarea.

Printre factorii generatori de astfel de manifestări cele mai menționate sunt: lipsa de afecțiune a părinților, concepția despre viață potrivit căreia cel mai puternic învinge, legea pumnului ca metodă de “rezolvare” a conflictelor, lipsa de educație moral – civică, părinți cu manifestări violente, consumul de alcool în cazul părinților, sărăcia, părinți plecați în străinătate.

Totodată, profesorii recunosc și faptul că, deși destul de rar, se întâmplă ca ei înșiși să se manifeste violent cu copiii în sensul că utilizează un ton mai ridicat, sunt mai irascibili, amenință ori jignesc copiii și justifică și asociază aceste comportamente cu oboseala până la epuizare maximă, probleme personale și familiale cu care se confruntă, neînțelegerea profundă a unor situați, greutăți financiare care duc la griji ce depășesc planul personal.

În același timp, profesorii admit faptul că au avut situații de conflicte cu unii părinți pentru perioade scurte și care în final au fost rezolvate prin intermediul înțelegerii și acordul ambelor părți dar că s-a întâmplat să primească injurii sau jigniri de la unii părinți în situații izolate.

În ceea ce privește jignirile din partea copiilor, aceasta a reieșit din comportamentul lor, din atitudinea nepăsătoare față de învățătură, din neascultare. Sunt și elevi mai zgomotoși sau care sunt în continuă mișcare și care deranjează oarecum normala desfășurare a orei dar nu într-o asemenea măsură încât profesorii să nu mai poată controla disciplina clasei.

Cât privește modalitățile de prevenție și/ori limitare a manifestărilor de agresivitate, argumentele au vizat analizarea unor elemente caracteristice: dezvoltarea autocontrolului la copii și a empatiei cu rol demonstrat. Adesea, programele de intervenție se derulează la nivelul școlii, fiind reconfimat scopul acestei instituții, în condițiile în care părinții par a fi „demisionati” din scopul lor educativ ori, în anumite situații nu recunosc puterea educativă a școlii și nu sprijină suficient eforturile acesteia pentru prevenirea și diminuarea tulburărilor de comportament ale copiilor lor.

BIBLIOGRAFIE

Abraham Maslow. (1940). Test of Dominance-Feeling (Self-Esteem) in college Women. The Journal of Social Psychology.

Abric Jean-Claude.Psihologia comunicării, teorii și metode.Iași: Ed. Collegium Polirom

Adams, G., Berzonsky, M. (coord.) (2009). Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell. Iași: Editura Polirom.

Alba, A. (2002). Elemente de psihopatologia stărilor depresive și acțiunea ca organizator al timpului în adolescență. În Revista de psihologie aplicată. Revista Centrului de Studii și Cercetări Psihologice. Timișoara.

Adrian Neculau (coord.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iași: Editura Polirom.

Bacus Anne. (2009). Cum să aveți autoritate în fața copilului. București: Editura Teora.

Bandura, A. (1983). Psyghological Mechanisms of Aggression, în Aggression: Theoretical and Empirical Reviews, R. G. Geen și E. I. Donnerstein (eds.). vol. 1 (Theoretical and Methodological Issues). New-York.

Bandura,A., B. Underwood, M. E. Fromson. (1975) . Desinhibition of Aggression Trough Diffusion of Responsibility and Dehumanization of Victims, „Journal of Research in Personality”, 9.

Basiliade, G. (1983). Probleme criminologice ale prevenirii recidivei. Buletin documentar de criminologie. IV.

Botis Adina, Tarău Anca. (2004). Disciplinarea pozitivă sau Cum să disciplinezi fără să rănești. Cluj-Napoca: Editura. ASCR.

Boxer, P., Tisak, M. (2003). Adolescent Attributions about Aggression: An Initial Investigation, în: Journal of Adolescence, Volume 26, Issue 5, October,(www.sciencedirect.com).

Briers, S, Baveystock, S. (2008). Îngeri adolescenți. București: Editura Curtea Veche.

Chelcea, S. (2000). Metodologia cercetării sociologice. București: Editura Economică.

Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. Ed. A 2-a rev. București: Editura Economică.

Cosmovici, A., Iacob, L. ( 1998 ). Psihologie școlară. Iași: Editura Polirom.

Dinu, M. (2008). Fundamentele comunicării interpersonale.București: Editura All.

Dragomirescu, V. (1990). Determinism și reactivitate umană. București: Editura: Științifică.

Epstein, R. (2007). The Myth of the Teen Brain. www.sciammind.com. April – May.

Howitt, D., Cramer, D. (2006). Introducere în SPSS pentru psihologie. Iași : Editura Polirom.

Ionescu Mihaela, Negreanu Elisabeta. (2006).Educația în familie. Repere și practici actuale.București: Ed.Cartea Universitară.

Karli, P. (1991). Animal and Human Aggression, Oxford University Press.

Konrad Lorenz. ( 1966). On Aggression, Harcourt Publishing Company. Orlando.Florida.

Krueger, E., Casey, M.A. (2005). Metoda focus grup. Ghid practic pentru cercetarea aplicată. Iași: Editura Polirom.

Mitrofan Iolanda. (2001). Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului. București: Editura: S.P.E.R.

Mitrofan, N.,Necolau,A.(coord.) (2003). Agresivitatea, în Manual de psihologie socială.Iași:Editura Polirom.

Passer M.W., Smith R. E,. (2008). Psychology. The science of Mind and Behavior. Fourth Edition, McGraw-Hill International. New York.

Rădulescu, S., Banciu, D., (1990). Introducere în sociologia delincventei juvenile.București: Editura Medicală .

Rășcanu Ruxandra. (1994). Psihologia comportamentului deviant. București: Editura Universității.

Segall, M. (1988). Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C. Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage.

Shapiro Stanley, Skinulis Karen. (2008). Cum devenim părinți mai buni. București: Editura: Humanitas.

Stan, Emil (2007). Educația în postmodernitate. Iași: Institutul European..

Sterian, M. (2004). Agresivitatea mediatică și personalitatea.. București: Editura Paideia.

Turliuc, M. N. (2004). Psihologia cuplului și a familiei. Iași: Editura Performantica.

www.sciamind.com

www.sciencedirect.com

ANEXA 1

Chestionarul pentru elevi

Ce crezi că semnifică violența?

Ce fel de filme îți plac?

Ce fel de muzică asculți?

Ce fel de emisiuni preferi?

Te simți ocrotit și în siguranță în familia ta?

Te înțelegi bine cu părinții tăi?

Se întâmplă să primești bătaie sau măcar o palmă de la mama sau de la tata?

Se întâmplă ca părinții să țipe unul la altul sau să se certe în fața ta?

Te simți în siguranță în școală?

Profesorii obișnuiesc să țipe la voi sau să vă jignească?

S-a întâmplat ca vreunul dintre ei să fie dat afară de la ora din cauza comportamentului lor?

Cu colegii te împaci bine sau obișnuiți să vă certați?

Ți s-a întâmplat să fii jignit, poreclit ori chiar lovit de un alt coleg?

S-a întâmplat ca alt coleg să-ți fure ție ceva?

Ți se întâmplă să fi certat sau învinuit de cei din jurul tău?

Te-ai simțit vreodată exclus din grupul de colegi pe motiv că ei te consideră altfel decât ei: mai urât, mai gras, mai slab, mai negru, mai sărac, mai slab la învățătură, mai murdar?

Îți plac clasa și școală în care înveți?

În opinia ta, dacă toți colegii tăi s-ar purta mai frumos, atmosfera din școală ar fi mai plăcută?

Încearcă să-l descri în câteva rânduri pe colegul pe care îl apreciezi cel mai mult și pe cel pe care nu-l agreezi.

Anexa 2

Chestionarul pentru părinți

Cât timp petreceți într-o zi cu copilul dumneavoastră?

Ce anume faceți împreună?

Cine se ocupă mai mult de educația copilului?

Sunteți preocupați de genul de programe tv și jocuri pe calculator la care are acces copilul?

S-a întâmplat să aveți discuții “mai aprinse” cu soțul/soția în fața copilului?

Obișnuiți să țipați, să jigniți sau să loviți copilul?

Ce pedepse aplicați asupra copiilor?

Obișnuiți să acordați recompense copiilor?

Considerați violența școlară o problemă reală?

Ați avut probleme de violență în școală cu propriul copil?

Care credeți că sunt cauzele acestor probleme de violență școlară?

Ați sugerat chiar dumneavoastră profesorului să aplice copilului dumneavoastră o corecție fizică dacă este cazul?

Considerați proverbul “Bătaia e ruptă din rai” adevărat?

ANEXA 3

Întrebări adresate cadrelor didactice

Considerați violența școlară o problemă cu care vă confruntați adesea?

Enumerați câteva cauze care stau la fundamentul acestor manifestări.

Au existat cazuri în care să v manifestați chiar dumneavoastră violent (prin limbaj agresiv, amenințări, jigniri sau chiar violență fizică) asupra copiilor?

Care ar fi motivele unor astfel de manifestări?

Ați întâmpinat situații de conflicte cu unii părinți pe care nu le-ați putut gestiona din cauza agresivității acestora?

Ați fost jignit, înjurat, agresat de vreunul dintre părinți? Dar de vreunul dintre copii?

Au existat situații în care să nu mai puteți controla disciplina clasei, plecând de la manifestările unor copii care obișnuiesc să perturbe ora?

Ați întâmpinat cazuri de vandalism, de comportamente deviante (fumat, consum de alcool), absenteism?

Ce măsuri ați încercat să luați pentru corectarea acestora?

Ce măsuri ați luat pentru a preveni manifestarea acestui tip de comportament?