Agresivitatea Copiilor DE Vîrstă Școlară Mică Crescuți ÎN Condiții DE Hiper ȘI Hipotutelă

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ȘI ECONOMICE EUROPENE

FACULTATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

CATEDRA ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘI LIMBI MODERNE

Teză de licență

AGRESIVITATEA COPIILOR DE VÎRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ CRESCUȚI ÎN CONDIȚII DE HIPER- ȘI HIPOTUTELĂ

Autor: Sîrbu Sofia, studentă la anul IV,

Specialitatea: psihopedagogie

_________________________

Conducător științific: Zmuncila Ludmila,

drd., magistru, lector universitar

_________________________

Admis pentru susținere

Șef Catedră Științe ale Educației și Limbi Moderne

_____________________

conf. univ., dr. Xxxxxxxx Xxxxxxxxx

”____”_________________2016

Chișinău – 2016

CUPRINS

INTRODUCERE

"Faptele copiilor sunt un testament

pe care il primesc la maturitate

de la parintii lor."
(Christopher Paolini)

Familia este mediul în care venim pe lume, ne dezvoltăm și la rândul nostru ne formăm o altă familie. Este locul unde găsim înțelegere, liniște și soluții la problemele care ne frământă. Cu condiția ca în familie să existe comunicare, respect și iubire. 

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață [5].

Părinții sunt primii educatori ai copilului, iar pentru a avea succes este necesar ca ei sa fie conștienti de responsabilitățile pe care le au cu privire la copil și de nevoile acestuia.  

Studiile au arătat că parintele bun este acel părinte care reușește să înteleagă și să răspundă adecvat nevoilor copilului său și care încurajează autonomia copilului chiar de la o vârstă fragedă, arătând respect pentru individualitatea copilului. Analizându-se relația dintre stilul parental și comportamentul social al copilului, s-a constatat că relațiile
permisive determină comportamente imprecise, ascultare si neascultare, relațiile autoritare se asociază cu obediența, lipsa de inițiativă și respect de sine, iar cele supraprotective tind să duca la comportamente pasive, dependență și lipsa de reacție [6].

În rapot cu tema aleasă, studiind literatuta de specialitate am constatat că pentru a intelege corect comportamentul agresiv, trebuie să avem în vedere și partea instictuală (agresivitatea face parte din emoțiile noastre de bază și este un mecanism de aparare primar), moștenirea transmisa genetic, și lucrul cel mai important, agresivitatea este un comportament social invătat. Influențele sociale, factori situaționali, contribuie la învatarea si punerea în practică a acestui comportament.

Familia trebuia să fie un model de urmat pentru copilul lor. Un model adecvat , de control emotional și de gestionare a sentimentelor de furie si agresivitate. Părinții sunt primii profesori și cei mai importanți, in viața copilului. Familia trebuie să invețe cum să-și exprime emoșiile, atat cele pozitive dar și cele negative. Arătîndu-i comportamente adecvate de gestionare a furiei.Folosind asertivitatea ca singur model de rezolvare a problemelor.Fiind un model, de care copilul are nevoie, pentru a crește și a se dezvolta normal si armonios.

Copiii cu comportament agresiv au mari dificultăți în controlarea temperamentului și devin foarte ușor irascibili, sfidatori, cu stari de manie și resentimente. Adesea, aceste atitudini nu sunt deliberate, ci reprezinta modul prin care copilul se exprimă cînd nu poate găsi cuvintele potrivite pentru a spune cum se simte sau ce vrea. Furia este normal. Cu toții avem dreptul să o simțim dacă lucrurile nu merg așa cum ne dorim [8].

Ce trebuie retinut însa este că furia reprezintă o emoție, în timp ce agresivitatea – un comportament, iar cei mici este bine să învețe că nu o pot folosi pentru așsi rezolva problemele.

Copiii agresivi trebuie învățați efectiv cum să își controleze comportamentul și, mai ales, cum să își gestioneze furia și conflictele, toate acestea fară să apeleze la agresiune – desigur, cu ajutorul părintilor, care le ofera modalități alternative de rezolvare a problemelor.

Dintre multele probleme care frămîntă părinții în ziua de azi și care sunt greșit intelese și tratate este agresivitatea copiilor.

Agresivitatea la copii devine o problemă și pentru cei din jurul lor, atunci cînd devine distructivă atît pentru lucrurile și oamenii care îl înconjoară, cît și pentru copil.

Imposibilitatea controlării impulsului de mînie îi face rău și copilului prin trăirea pe care o experimenteaza. Totuși agresivitatea copilului nu trebuie înabușită ci trebuie găsita o cale pentru a o transforma în echilibru interior [9].

Factorii familiali care influențează comportamentul copiilor se referă la climatul afectiv din familie, la coeziunea familială, la statusul economic și cultural. De multe ori părinții se plâng de comportamentul copiilor, care, de la cele mai fragede vârste nu se poartă respectuos, care li se adresează folosind invective, care vorbesc răstit, țipă, bat din picior, se enervează când nu li se face pe plac,aruncă și distrug lucrurile din jur, amenință, insultă, intervin în discuții nepoftiți etc. O analiză simplă arată că, în cele mai multe cazuri, toate aceste atitudini, comportamente, expresii sunt copiate de copii chiar de la adulții din jurul lor. Ne place sau nu, copiii observă și  imită, iar pe măsură ce cresc, sunt mult mai greu de convins că nu așa se procedează, de vreme ce au avut „profesori” atât de buni. Dar nu întotdeauna familia este cea în totalitate responsabilă pentru comportamentul copilului. Acesta poate fi generat și de anumiți factori individuali. Factorii individuali pot fi grupați în două categorii: factori dependenți de zestrea ereditară și de structura neuro-psihică a unei persoane (debilitate mintală, hiperemotivitate, autism, tendințe agresive etc.); și factori care țin de unele particularități ale personalității (cum ar fi diferite tulburări de caracter formate sub influența unor factori de mediu) [16].

Copiii învață de la alți oameni, de la televizor, de pe internet sau învață de pe stradă cum să devină violenți. Dacă ochiul vede, atunci creierul aplică. Imaginile agresive rămân întipărite în minte iar efortul de a le elimina le readuc și mai des în gânduri, te presează, te gândești tot mai mult la violență, astfel la un moment dat să pui în aplicare. Copiii care se bat, se îmbrâncesc și vorbesc urât nu vor renunța ușor la acest comportament.

Să nu uităm că toți am fost copii. Să ne aducem aminte de cei care au influențat formarea și dezvoltarea noastră. De strădaniile lor, de răbdarea și blândețea cu care ne-au înconjurat. Să încercăm mai întâi să-i cunoaștem și să-i înțelegem pe copii, să evităm să-i „etichetăm” până nu am făcut tot posibilul să-i ajutăm. Să nu uităm că ei au nevoie de multă afecțiune și sprijin, de modele pozitive. Să le oferim mereu acest lucru. Nimic nu ne poate împiedica să-i ajutăm dacă ne unim eforturile [20].

În cadrul acestei lucrări am studiat problema influenței atitudinilor parentale asupra manifestării comportamentului agresiv la copiii de vîrstă școlară mică. Am ales această temă fiindcă este o temă actuală, aresivitatea ne înconjoara în stradă, la televizor, mass-media, pe internet, etc. În lucrea dată voi aduce și citeva exemple pentru a diminua sau a controla agresivitatea la copii.

Scopul cercetării: studiul influenței atitudinilor parentale asupra manifestărilor comportamentului agresiv la copiiii de vîrstă școlară mică.

Obiectivele investigației:

cercetarea teoretică a influenței familiei asupra dezvoltării copilului

cercetare experimentală a manifestărilor comportamentului agresiv la copiii de vîrstă școlară mică;

cercetarea experimentală a atitudinilor parentale, în special hipo – și hipertutela;

elaborarea recomandărilor practice în baza rezultatelor obținute.

Ipotezele cercetării:

Ipoteza teoretică: Hipo – și hipertutela ca atitudini parentale condiționează comportamentul agresiv (în diferitele lui forme) la copiii de vîrstă școlară mică.

Ipotezele practice :

Ipoteza 1: Copiii crescuți în condiții de hipotutelă vor manifesta o agresivitate orientată spre cei din jur.

Ipoteza 2: Copiii crescuți în condiții de hipertutelă vor manifesta o agresivitate orientată spre sine.

Metode de cercetare empirică:

Metodica PARI (Parental attitude research instrument după Sheffer&Bell)

Testul mâinii (Hand – test după E. Vagner)

Chestionarul Semnele agresivității (Titarenco T., Lavrentieva G.)

Notiuni de bază: familie, agresivitate, hipertutelă, hipotutelă

INFLUENȚA FAMILIEI ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI – ABORDARE TEORETICĂ

Familia, după constatarea oamenilor iluștri din toate timpurile a fost una din cele mai mari valori de omenire. Nici o națiune, nici o societate, nici o civilizație n-a putut exista fără familie.

Primele idei de educație familiară, reprezintări despre dragoste, părinți, copii, bunei, străbunei s-au format în pedaogia populară pe baza experienței de trai de multe secole. Ele se transmiteau din familie în familie pri intermediul traduțiilor, ritualelor național-etnice, obiceiurilor, folclorului ce a dat posibilitate poporului de a se dezvolta.

Familia reprezinta institutia fundamentala in toate societatile. Ea este cea mai veche dintre institutiile create de om de-a lungul existentei sale social-istorice si reprezinta o forma de comunitate umana, intre membrii careia exista o serie de relatii (biologice, spiritual-afective, moral-juridice) [9].

Dupa părerea lui A.S. Makarenko, familia este un factor însemnat al educației. În pofida numărului mare de școli, copilul petrece în familie nu mai puțin de doua treimi din viața sa. De aceea are o mare însemnătate, cum este copilul în familie, dacă nivelul educației corespunde principiilor și metodelor de instruire a copilului în așezămintele de copii ori lipsește orice contact între pedagogi și copii. Familia este o opera mare și responsabilă, părinții au grijă de această opera și sunt responsabili pentru es în fața societății, în fața propriei fericiri și a fericirii copiilor.

Problemele educației în familie sunt din cele mai dificile și mai puțin studiate în pedagogie. De obicei, fiecare pereche de tineri părinți se ocupă de un lucru atît de dificil și complicat, ca educarea copilului, pe propriul risc împrumutînd deseori practica utilă din arsenalul traditional, moștenit de la părinți, bunici. Uneori, întîlnind greutăți, părinții, puțin experimentați, recurg la sfaturile unor personae străine, sfaturi cîteodată dăunătoare. Lipsa de pregătire a părinților pentru lucrul educative, neputința lor de a înțelege procesul complicat de dezvoltare a copilului, iar uneori și din lipsa de responsabilitate- iată principalele greșeli, nereușitele și chiar catastrofele educației familiale [16].

Unul din cei mai importanți factori ce influențează la formarea personalității copilului este atmosfera ce predomină în familie, însăși starea din cadrul acesteia, lumea și cercul de interese ale părinților, nivelul relațiilor interfamiliale și atitudinea lor față de cei ce-i înconjoară. În primii ani de viață copilul se uită la lumea înconjurătoare cu ochii părinților.

Familia reprezintă în sine un sistem considerabil, unde există nu numai acțiune reciprocă și relații reciproce ”părinți – copii”, dar și pătrunderea reciprocă în lumea adulților și în lumea copiilor, ce contribuie obiectiv la crearea la copii a ” chipul familiei”. În această privință e apreciabil faptul că familia, de regulă, constă din reprezentanți ai diverselor subsisteme de vîrstă, gen, profesie. În investigațiile pedagogielor au fost determinate posibilitățile includerii copiilor in viața familiei pe calea familializării cu munca adulților, participării la pregătirea sărbătorilor familiale, a odihnei commune. Savanții remarcă necesitatea educării la copii a priceperii de a fi atent, grijuliu, a înțelege dispoziția celor apropiați. Educarea acestor calități prezintă pregătirea copiilor către viața în societate [25].

Conform concluziilor savanților, un ”famialist reușit ” devine acela care a avut în copilărie părinți ce se iubeau, se stimau, erau atașați de el, discutau cu copilul deschis despre tot, aveau o atitudine respectuoasă față de el. Și invers, șanse la o dezvoltare pozitivă, bună, foarte mici are acel copil care a văzut în familie conflicte, unde l-au înjosit, l-au pedepsit fizic.

De aici și concluzia că familia ce reperile sale pretențioase, specificul relațiilor interpersonale, prin modul și stilul vieții directe sau indirect, intr-o măsură mai mare sau mai mica pregătește copilul pentru viața sa familială ulterioară. Însă prin eforturile comune ale familiei și grădiniței poate influența asupra dezvoltării chipului pozitiv la copiii preșcolari.

Se evidențiază trei aspecte ale funcției educative a familiei ( I.V. Gribencikov):

Educația copilului, formarea personalității lui, dezvoltarea capacităților. Familia reaprezintă intermediarul dintre copil și societate, servind trept transmițător de experiență social. Prin intermediul comunicării în familie copilul însișește normele și principiile de conduită în societatea dată. Printr-un șir de particularități specifice, familia are o acțiune educativă deosebită, indeosebi in primii ani de viață ai copilului.

Influența educative sistematică a familiei și ai fiecărui membru al ei pe parcursul intregii vieți. În fiecare familie este stabilit un mod individual de educație, baza căruia prezintă unele orientări valoroase. Educația începe din primele zile ale vieții copilului și continua tot timpul. Se schimba doar formele de educație.

Influența permanentă a copiilor asupra părinților ( al altor membri ai familiei ) ce-i provoacă la autoeducație. Orice process al educației se bazează pe autoeducația educatorilor. Copii nu intotdeauna conștientizează influența lor asupra altor membri ai familiei, însă intuitiv fac aceasta aceeasta din primele zile ale vieții. Spre sfîrșitul primului an de viață și la începutul celui de al doilea an de viață copilul devine un ” expert” adevărat al părinților săi. El se comportă diferit cu mama și tata, formîndu-și diverse ”strategii” de influențe asupra comportării părinților. Copii foarte repede se dumeresc de ” locurile slabe” ale părinților și destul de iscusit se folosec de ele.

Indeplinirea cu success a funcțiilor familiei implică respectarea unui system de cerințe, prin care se menționează:

Preocuparea permanentă a părinților de a-și ridica nivelul pregătirii culturale și profesionale pentru a putea fi model și pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalității lor;

Realizarea unui colectiv familial închegat, unit, care să aibă forța socio-educativă corespunzătoare;

Cunoașterea de către părinți și alți membri ai familiei (bunici etc.) a îndatoririlor socioeducative ce le revin în educarea copiilor; aceasta presupune și o preocupare de pregătire psihopedagogică pentru a acționa corepunzător și cu eficiență în modelarea personalității acestora;

Contribuția părinților, în funcție de posibilitățile lor de pregătire, la realizarea obiectivelor tuturor dimensiunilor educației- intelectuală, prin muncă, etico-civică, estetică, fizică etc.

Antrenarea copiilor, după posibilitățile lor, la viața și munca variată a familiei, evidtîndu-se situațiile de a li se oferi de-a gata, de a le îndepli toate necesitățile numai de către părinți ( bunici etc.);

Să se manifeste o autoritate părintească rațională, umană, justă; nici dragostea exagerată , nici exigența exagerată, brutală; nici părinții toleranți și indulgenți, nici părinți tirani cu copii lor;

Dragostea părintească sa fie egală pentru toti copiii [13].

Anume în familie se transmit de la o generație la alta așa valori sociale și personale ca dragostea, bunătatea, compasiunea, înțelegerea, dorința de a veni în ajutor celui oprimat.

Reiese că fiecare familie dispune de posibiliți educative enorme sau, dacă vom formula din punct de vedere științific, de un potential educativ.

Familia – mediu afectiv, ocrotitor și eterogen

În cursul devenirii si existentei sale, individul parcurge diverse clase de relatii definitorii pentru personalitatea sa, relatii de filiatie, relatii scolare, relatii profesionale, relatii de asociere extrascolara si extraprofesionala, relatii interumane generale (relatii de prietenie, relatii de dragoste), relatii transpersonale (relatii cu divinitatea, cu universul valorilor culturale), etc [25].

Prin caracterul său stabil și coerent familia este mediul educogen primar, cu valențe

formative esențiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenența copilului la familie este condiționat de siguranța afectiv materială si afectiv esențială pentru dezvoltarea psihică, îndeosebi în etapele timpurii ale evoluției acestuia. Din această cauză separarea copilului de familie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic.

Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă si volitivă a personalității copiilor, climatul și atmosfera familială devenind cadrul de ambianță materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copii. De aceea, eventualele carențe materiale ale mediului și climatului familial, influențează în mod negativ dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor [8].

Ca mediu afectiv, familia are un rol esențial. Ea este o ”scoală a sentimentelor”, prilejuind copilului o gamă diversă de trăiri și experiențe afective. Aici învață să iubescă și să fie iubit, să realizeze acomodări și adaptări afective; aici se confruntă cu stări de frustrare sau de gelozie și dobindește treptat controlul asupra propriilor stări afective. Toate acestea constituie ceea ce specialiștii au numit-o formă de ”cunoaștere emoțională”, care asigură evoluția normală a copilului.

În plan cultural, familia asigură însușirea de către copil a limbajului ca mijloc fundamental de comunicare umană și a unui ansamblu de cunoștințeelementare despre diverse aspecte ale mediului [16].

Maslow vedea în disciplinarea un rezultat natural al ajutării la lume. Pentru a-și exploata pe deplin potențialul, o persoană trebuie sa recunoască nevoia de a se supune disciplinei unei munci severe. Copilul are nevoie de disciplină, de regului și norme în procesul de dezvoltare.

Copilul nu-și poate satisface nevoile fără referire la nevoile celorlalți. Nesatisfacerea ori satisfacerea fără măsură a nevoilor copilului ( lipsa impunerii unor limite, a unor restricții comportamentului său) Maslow le vedea ca periculoase. Pe măsură ce copilul va realiza, prin limitele care îi sunt impuse, că și ceilalți din jurul său au nevoi ce se cer respectate și că satisfacerea nevoilor sale are loc într-o lume unde nevoile tuturor sunt importante, el învată să își întirzie impulsul și exteriorizarea unor sentimente deranjate pentru ceilalți, devine mai tolerant față de frustrările imediate, mai puțin dificil și mai matur în relații cu ceilalți.

Din perspective prevenirii abuzului și a neglijării, copilului crescut fără limite impuse de părinți este nefericit, vistimă a proastei funcționări parentale, un copil abuzat psihologic. A nu avea limite, a nu ține seama de nevoile celorlalți, fără de care nu poți funcționa ca ființă umană, înseamnă a fi singur. Cel care crede că își poate permite orice fără să țină seama de nimic și de nimeni este întru totul singur. Din dragoste și din ignorarea nevoii de limite, de reguli pe care o are copilul, părinții ceștia își nefericesc copilul la fel ca și cei ce nu își iubesc copilul [20].

Dorința de a sigura o bună îngrijire a copilului este specifică societății noastre civilizate. Copilul este cea mai prețioasă investire în viitor. Putem spune că nevoile fiziologice ale copilului sunt pe deplin cunoscute și satisfăcute. Nu același lucru sar putea spune despre nevoile psihologice, care nu pot fi satifăcute decît prin dragoste și cunoaștere. Dacă nevole psihologice ar fi respectate, copiii ar deveni mai puternici pentru a se adapta unei lumi în schimbare, mai echilibrați emoțional,mai capabili să învețe și mai fericiți să trăiască împreună cu ceilalți [13].

Din punct de vedere emoțional, putem vorbi de patru mari categorii de nevoi:

Nevoia de dragoste și securitate;

Nevoia de experiențe noi, de stimulare;

Nevoia de a fi lăudat și recunoscut ca fiind capabil;

Nevoia de responsabilitate.

Importanța lor se schimbă în cursul dezvoltării, în diferite momente ale evoluției copilului.

1.Dragostea aducătoare de securitate: este cea mai importantă nevoie la virste mică, oferind baza viitoarelor relații sociale, în familie, cu părinții și frații, cu prietenii, colegii, cu propria familie mai tîrziu.

Satisfacerea acestei nevoi îi oferă securitate copilului în sînul familiei, sentimentul siguranței și a încrederii în ceilalți, iar mai tîrziu a încerederii în sine. Iubit de cei din jurul său , copilul învață de a fi demn de a fi iubit, că e valoros, prețios. El învață să se iubească pe sine , să se respecte, să se considere de preț. Sinele lui se deiferențiază de ceilalți, sprijinit de dragostea lor, înt-o atmosferă de dragoste și prețuire reciprocă. Atașamentul ( legătura afectivă a copilului cu cel care îl îngrijește) față de mamă, de cel ce îl îngrijește îl face pe copil, în același timp, puternic – dacă are părinți buni, ce îl respectă și îl înteleg -, dar și slab, vulnerabil, în cazul cînd părinții nu știu să răspundă nevoilor sale prin funcțiile parentale pe care le îndeplinesc.

2.Nevoia de noi experiențe : satisfacerea ei eate importantă pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Așa cum hrana bună e importantă pentru creșterea fizică, experiențele sunt esențiale pentru dezvoltarea cognitivă. Jocul și dezvoltarea limbajului sunt cele mai importante în acest sens. Prin ele, copilul explorează lumea și învață să coopereze cu ea.

Experiențele sunt importante pentru a cunoaște lumea și pentru că, impreună cu trăirile generate de dragostea de care copilul are parte, pun bazele modelului intern de funcționare a lumii. Experiențele noi ale copilului vor fi trăite în combinație cu orarul și rutinele clare ale vieții familiei, care dau predictibilitate și continuitate vieții. Viața stabilă a familiei, continuitatea ei înseamnă continuitate în trecut, prezent și viitor, ceea ce generează sentimentul de identitate, de aparență la familie.

3.Nevoia de cunoaștere a capacităților și nevoia de a fi apreciat: dacă mai tîrziu o acțiune bine făcută conține în ea însăși răsplate, la început, pentru a deveni încrezător în posibilitățile lui, copilul are nevoie de încurajare și răsplată. Chiar și adultul rămine sensibil la premii și recunoașteri ale meritelor sale. Aceste ”răsplăți” oferite de adulți copiilor sunt necesare pentru a depăși dificultățile și conflictele inerente dezvoltării.

Copii au cu toții un potențial de învățare pe care școala poate să-l stimuleze, recunoscînd și răsplătind eforturile făcute de copil să îl transforme în indisponibilitate de învățare, prin sancționarea greșelelor și omiterea reușitelor.

4.Nevoia de responsabilitate: creșterea independenței copilului. Mai întîi , în jurul de vîrta de 3 ani, copilul învață să se îngrijească singur ( mănîncă, se spală, se îmbracă). Responsabilitățile cresc pe măsura înaintării în vîrstă, fiind importante pentru că dau sentimentul de libertate în timpul desfășurării propriilor acțiuni. Dacă la vîrsta la care copilul solicită responsabilități această nevoie nu este valorizată de părinți ( la 3 ani, cînd vrea să se îmbrace singur, la adolescență, cînd vrea să muncească pentru a cîștiga bani pentru sine), mai tîrziu, cînd părinții au așteptări față de tînăr, el nu va ști nu va avea inișiativa sau capacitatea de a-și asuma anumite responsabilități, dezamăgindu-și părinții. Dacă studiile care cer responsabilități sunt bine valorizate de cei din jurul copilului, la maturitate individul va fi capabil să își asume responsabilități și pentru alții [9].

Responsabilitățile trebuie date în cadrul și sub îndrumarea familiei. Asumăndu-și responsabilități, copilul învață reguli, de ce se face un anumit lucru într-un anumit fel, ce este permis, ce nu. El va trebui să beneficieze de prezența adultului pentru a-și asuma anumite responsabilități mai complexe. Adultul va juca rolul de expert, ghid sau partener, în funcție de vărstă și maturitatea copilului. Adolescentul trebuie să aibă sprijin afectiv, dar și posibilitatea și ocazia de a lua decizii și de a- și asuma consecințele ( bune / rele).

Progeresele copilului sunt susținute de încurajările părinților și ale profesorilor. Unii cer oportunități educaționale egale pentru toți copiii, alții cer o atenție specială pentru copiii supradotați sau o discriminare pozitivă pentru cei mai puțini privilegiați. Conflictul dintre cele trei puncte de vedere nu este unul real. El apare din convingerea greșită că toți oamenii sunt egali în dezvoltarea lor. Ceea ce rămîne însă egală, la toți copiii, este nevoie de educație. Aceasta trebuie să devină un drept ( o lege) și să beneficieze în practică, în sistemul educațional, de o pedagogie adecvată, implicativă, evidențiind potențialul diferit al copiilor și răspunzînd nevoilor lor [31].

Stiluri de educație perentală : hipertutela, hipotutelă

De-a lungul anilor, s-au identificat multiple modalități și stiluri de educare și s-au formulat numeroase păreri legate de educația parentală, atât printre părinți, printre specialiști, cât și în societate, în general.

Noțiunea de competență parentală este de mare actualitate, existând tendința de a profesionaliza rolul parental, în concordanță cu dezvoltarea societății și așteptările tot mai mari, în ceea ce-i privește pe copii dar și pe părinți [10].

Educația parentală se adresează tuturor categoriilor de părinți, fără excepție, vizând activarea resurselor parentale intrinseci, mărirea competențelor și abilităților educative și nu modificarea unui comportament sau a unei structuri existente.

Cercetarile de specialitate sugereaza existenta a doua elemente principale în funcție de care pot fi definite stilurile parentale: căldura și controlul.

1. Căldura părintească se referă la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a fi atent la nevoile și emoțiile sale și de a-i arata acest lucru

2. Controlul parental încorporeaza comportamente de disciplină precum învatarea copiilor sa acționeze conform regulilor, setarea limitelor intr-un mod consistent și emoțional neutru, avand așteptări adecvate vîrstei copilului si monitorizînd toata gama de activitati [13].

Stilul parental poate fi: adaptativ(hipertutelă) sau dezadaptativ(hipotutelă). Cele dezadaptative sunt definite ca fiind „ percepția gradului ridicat de respingere și a gradului ridicat de supraprotecție parentală”. Cele adaptative sunt definite ca fiind „percepția gradului scăzut de respingere și a gradului scăzut de supraprotecție parentală.

Descrierea stilurilor parentale este deosebit de importantă pentru înțelegerea problemelor adultului și de aceea am căutat o acoperire cât mai largă a subiectului din literatura de specialitate pornind de la primul studiu pe această temă apărut în 1964, în urma cercetărilor efectuate de Martin și Lois Hoffman, ei au definit 4 stiluri de educare: e: autoritar, permisiv, democratic, precum și cel concomitent:

1. Stilul autoritar.(hipertutela) Părintele autoritar este orientat spre supunere și se așteaptă ca regulile și ordinele lui să fie respectate cu strictețe, chiar dacă nu explică rațiunile pe care acestea se întemeiază. Dominat de așteptări mari și de dorința de perfecțiune, părintele autoritar dorește un copil competitiv, care să-și folosească la maxim posibilitățile, motiv pentru care îl presează pe copil să studieze în permanență. Chiar și atunci când copilul are reușite, părintele autoritar nu își arată afecțiunea, recurgând rareori la laude și la recompensă. Acești părinți sunt foarte stricți, au multe reguli. Ei blamează, își ceartă foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii și nu au voie să pună întrebări, ca urmare nu învață să gândească pentru ei înșiși și nici să ia decizii. Copiilor le este, de regulă, frică de părinți. De regulă, copiii ai căror părinți utilizează acest stil parental obțin performanțe școlare bune și nu prezintă probleme comportamentale, în schimb nu demonstrează abilități sociale dezvoltate, au o stimă de sine scăzută și înregistrează nivele crescute de depresie. Când ajung adolescenți devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate. Cei mai mulți copii crescuți în astfel de familii dezvoltă comportamente de risc, consum de droguri, alcool, delicvență, în încercarea de a se revolta acestui stil parental și, o dată ajunși la vârsta matură este posibil să rupă relațiile cu părinții. Dezavantajele acestui stil parental sunt, cel mai adesea creșterea ostilității, scăderea stimei de sine, nivel ridicat al depresiei și împiedicarea dezvoltării competențelor sociale.

2. Stilul permisiv (hipotutela).În raport cu părinții autoritari, cei permisivi au puține reguli și nu au limite clare. Acești părinți cedează în fața copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care dețin puterea. Copiii cu astfel de părinți sunt obișnuiți să facă numai ce doresc și nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoiști și răsfățați. Părinții permisivi sunt indulgenți și atenți la nevoile copiilor, dar nu au așteptări clare de la ei. Non-conformiști și blânzi, ei nu impun copiilor un anumit tip de comportament, ci le acordăo libertate, lăsând la latitudinea acestora procesul de auto-reglare. Părintele permisiv aplică o disciplină inconstantă, evită confruntările și cedează ușor constrângerilor sau plânsului copilului. Este, mai degrabă apropiat de membrii familiei și comunicativ, preferând mai degrabă rolul de prieten al copilului decât pe cel de părinte. Copiii ai căror părinți adoptă stilul permisiv prezintă o mare probabilitate de a manifesta probleme comportamentale sau performanțe școlare scăzute, dar au o atimă de sine ridicată, bune abilități sociale și sunt puțini redispuși depresiei. Părinții care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive:

au crescut, la rândul lor cu părinți autoritari și consideră că este mai bine fără disciplină;

permisivitatea este o reacție față de educația lor rigidă, aspră;

sunt supuși unui risc extrem și nu au energia necesară pentru a impune respectarea regulilor;

se pot afla frecvent sub influența alcoolului sau a drogurilor.

3. Stilul democratic. Acești părinți se bazează pe principiul de a acorda șanse copiilor lor. Ei realizează o echivalență între obligații și libertăți. Au reguli simple și concise, pedepse rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învață că opțiunile lor sunt importante, învață cum să ia decizi. Acești copii vor fi independenți și responsabili. Părinții democratici au standarde stabilite clar pentru copiii lor, urmărind constant măsura în care acestea au fost atinse. Asertivi, dar nu intruzivi și restrictivi, acești părinți vor să-și educe copiii, astfel încât să poată deveni adulți responsabili, disciplinați și cooperanți. Acest stil parental nu rămâne lipsit de rezultate, copiii au scoruri ridicate la învățătură și bune competențe sociale.

4. Stilul concomitent. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viața de zi cu zi. Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenței sale. De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea părinților au un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar circumstanțele și relațiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor. Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor. Având în vedere că conținutul tutelei este identic cu cel al ocrotirii copilului prin părinții firești, rezultă că și rolul tutorelui în creșterea copilului este identic cu cel al părinților firești [30].

În ultimul timp societatea este tot mai preocupată să asigure condiții prielnice pentru ca rolul de părinte să fie abordat într-o manieră cât mai naturală. În studiile și cercetările sociale și psihologice este abordată fie complexitatea fenomenului, fie profilul părintelui ideal, fie ambele. Unii îl privesc ca pe un dar, iar alții ca pe o obligație care niciodată nu ia sfârșit. Există oameni care se pregătesc intens și riguros să îndeplinească rolul de părinte, dar întâlnim și persoane care nu acordă unei asemenea pregătiri nici un fel de interes. Asumarea rolului de părinte naște emoții care fac legătura între părinte și copil [20].

Agresivitatea – delimitări conceptuale, tipologii și factori

Termenul „agresivitate” vine din latină – agressia care înseamnă a ataca. Se referă deci la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și care reprezintă pentru el o amenintare/provocare.

Agresivitatea este o caracteristică a comportamentului de conservare prin atac și apărare, a comportamentului de afirmare în lupta cu natura, cu semenii și cu sine, este o caracteristică a omului și animalelor. În doze și intensități diferite, agresivitatea se află în noi toți în forme latente sau manifeste, exprimate direct sau mascat [10].

Agresivitate dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice încercare de tipologizare se lovește de dificultăți. Criteriile de clasificare ies în evidență în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivității. Se pot identifica următoarele criterii:

1. În funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă. În raport cu acest criteriu diferențiem:

agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;

agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;

agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

2. În funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive identificăm:

agresivitatea fizică și agresivitatea verbală

agresivitatea directă, cu efectele directe asupra victimei și agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existând intermediari.

3. În funcție de obiectivele urmărite, se diferențiază:

agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material;

agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei.

4. În funcție de forma de manifestare a agresivității se diferențiază:

agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentăb) agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

Se consideră că aceste tipologii nu epuizează toate criteriile de clasificare și toate formele de existență și manifestare a agresivității [28].

Frustrarea este una din principalele surse ale agresivității umane. Frustrarea (lipsirea) de obiect și frustrarea de relație (de pildă, o iubire neîmpărtășită, părăsirea partenerului, divorțul) conduc la manifestări ostile, distructive, din partea celui frustrat. Indivizii, adulți sau copii, au o toleranță diferită la frustrare, cei cu toleranță scăzută fiind mai agresivi decât cei cu o toleranță mai ridicată. De asemenea, copiii au, în general, o toleranță mai scăzută la frustrare decât adulții.

Teama, anxietatea constituie o altă sursă importantă a agresivității. De multe ori, copiii (dar și adulții!) care nu își pot exprima teama prin cuvinte, se comportă agresiv atunci când se simt angoasați sau amenințați. Agresivitatea copilului se manifesă uneori chiar asupra obiectului care îi produce teamă: copilul aruncă cu pietre în cățeii de care se teme, își lovește părintele care l-a amenință cu retragerea iubirii („Ești copil rău, nu te mai iubesc”) sau cu părăsirea („Plec la alt copil”). Un copil cu un atașament nesecurizat față de părintele său este greu de consolat atunci când este separat de acesta, iar în momentul revederii, în loc să se bucure, copilul se manifestă agresiv față de el: îl ceartă, îl lovește, îl mușcă, plânge, urlă. Și adulții se pot comporta similar atunci când se simt amenințați sau anxioși.

Provocarea verbală, dar și fizică constituie adesea o sursă sigură pentru un comportament agresiv atât la copii, cât și la adulți.

Urmărirea materialelor video cu caracter violent și pornografic, jocurile violente pe calculator,  duc la intensificarea și creștera frecvenței comportamentelor agresive, violente și antisociale, cu atât mai mult cu cât accesul copiilor la astfel de materiale (pe internet, în presă sau la televizor) are loc la vârste mai mici. Se produce o desensibilizare a copiilor față de suferința altor persoane sau a animalelor, mai curând decât un catharsis, așa cum se afirmă adesea, putându-se ajunse la comiterea unor acte de sadism chiar din partea unor copii cu vârste foarte mici, la abuzuri fizice, verbale și chiar sexuale comise de adolescenți și copiii împotriva altor copii. Faptele și statisticile stau mărturie în acest sens.

Mediul familial și social agresiv, violent și antisocial contribuie în mare măsură la dezvoltarea conduitei agresive și violente, dar și a celei antisociale la copii și tineri. Familiile marcate de violență domestică, mediile sociale sărace, defavorizate, unde violența și delincvența devin normale, distorsionează complet percepția acestor atitudini și conduite, copiii valorizându-le așa cum au văzut că fac adulții sau însușindu-și-le în lipsa oricărei forme alternative de comportament. Cu alte cuvinte, fac și ei ce au văzut în familia lor și în mediul în care au crescut.

Au fost identificați și alți factori favorizanți ai agresivității: canicula, aglomerația urbană, durerea fizică sau boala. Prin urmare, în asemenea condiții aflate dincolo de controlul nostru este important să ținem seama că noi înșine, dar și cei din jurul nostru, mai ales copiii, au o toleranță mai scăzută decât de obicei la frustrare și de aceea ne putem manifesta cu toții mai agresiv decât de obicei [29].

Influența modelelor de educație asupra manifestării comportamentului agresiv la copii

Furia sau supararea este considerată una dintre trăirile emoționale de bază, alături de bucurie, tristete și frică. Mîndria, vinovăția sau rușinea sunt emoții mai complexe care apar mai tîrziu în dezvoltarea copilului. Agresivitatea la copil este un comportament care de obicei survine după mînie, fiind consecința acesteia [8].

În legătură cu originea comportamentelor agresive, există două pucte de vedere printre psihologi: unii consideră ca ne naștem cu predispoziția de a deveni agresivi în anumite circumstanțe, alții cred că agresivitatea este un comportament învățat prin imitarea celorlalți, în special a adulților. Totuși, o serie de studii moderne au indicat prezența reacțiilor de mînie ca urmare a frustrării la copii în vîrstă de cîteva luni, ceea ce arată că există anumite predispoziții native către mînie și agresivitate [9].

Marea majoritate a copiilor învață în primii ani de viață cum să își gestioneze trăirile emoționale de mînie și agresivitatea astfel încît să se integreze bine în societate. Alții pun însă probleme și ajung sa fie respinși de cei din jur, ceea ce îi face și mai agresivi. Maturizîndu-se, aceștia sunt predispuși la eșec școlar, delincvență, abuz de substanțe, promiscuitate sexuală și conflicte cu legea. În continuare sunt descries influenta modelelor de educatie asupra manifertării comportamentului agresiv la copii:

Un stil de educație echilibrat

Există două extreme ale stilului de educație: stilul laissez-faire și stilul hiperautoritar.

În stilul laissez-faire părinții nu impun aproape nicio regulă copilului, satisfăcîndu-i orice capriciu și admițîndu-i orice comportament. În consecință, copilul devine răzgîiat, capricios și se deprinde să obțină ceea ce dorește prin țipete și agresivitate, recurgînd la șantajarea emoțională a părinților. Un copil obișnuit să obțină tot ceea dorește nu este conștient că există lucruri care îi sunt interzise. Descoperind că manifestările zgomotoase de mînie îi fac pe părinți să renunțe la interdicții, va apela din ce în ce mai des la această modalitate de a obține ce dorește.

În stilul hiperautoritar, părinții procedează exact invers: manifestă cerințe din cale afară de rigide față de copil. Acesta nu are voie să facă nimic fără permisiune, nu i se admite nicio inițiativă, pentru orice abatere de la regulile impuse este pedepsit cu asprime și uneori disproporționat în raport cu gravitatea faptei. Copiii crescuți astfel devin fie excesiv de timizi,anxioși, fie devin agresivi și nu mai respectă nicio regulă, încăpățînîndu-se împotriva tuturor pedepselor.

Un stil educativ și mai periculos rezultă din combinarea celor două stiluri extreme: astăzi părinții sunt supărați, nervoși, deci copilul este repezit, bruscat și nu are voie să facă nimic. Mîine, părinții au luat o primă și sunt veseli: copilul are voie sa facă orice, chiar să spargă și să distrugă, pentru că părinții nu se vor supăra. Acest stil de educație îl debusolează pe copil. El nu știe la ce să se aștepte din partea părinților și această incertitudine are un efect foarte stresant asupra sa.

Pentru ca un copil să se dezvolte armonios, învățind să își controleze frustrările și să își rezolve problemele pe calea discuției, părinții trebuie să adopte un stil de educație echilibrat. Asta înseamnă că trebuie să îmbine interdicțiile cu permisiunile, să-i lase copilului posibilitatea unor inițiative proprii astfel încît să-și manifeste personalitatea și să îl deprindă să obțină ceea ce dorește prin negociere cu adulții.

Utilizarea cu tact a condiționărilor

Copilul învață un mare număr de comportamente printr-un fenomen psihologic numit condiționare. Condiționarea funcționează în felul următor: comportamentele care sunt urmate de stimulări premiale (recompense, numite și întăriri pozitive) tind devină mai frecvente, iar comportamentele urmate de stimulări negative (pedepse, numite și întăriri negative) tind să devină mai rare sau să dispară.

Recompensele și pedepsele nu reprezintă neapărat acțiuni ale părinților. Un copil se poate împiedica alergînd de un prag și lovindu-se, aceasta va functiona ca o întărire negativă. Tocmai a învățat un nou comportament: data viitoate va avea grijă să nu se mai împiedice de prag. Sau: un copil îl lovește pe fratele său și părinții nu iau nicio atitudine. Aceasta va functiona ca o întărire pozitivă (recompensă), copilul fiind predispus astfel ca în viitor să devină din nou agresiv cu fratele său.

Pe de altă parte, întăririle pot să reprezinte acțiuni ale părintilor: un copil care primește o recompensă dacă ia o notă bună va fi teoretic predispus să ia în viitor alte note bune. Un copil pedepsit cînd își lovește fratele mai mic va fi teoretic predispus să nu repete acest comportament în viitor.

Este important ca părinții să își recompenseze copiii atunci cînd manifestă comportamente pozitive pentru ca aceste comportamente să se repete, să fie învățate. Recompensa poate fi și un zîmbet, o mîngîiere sau o încurajare. Este de asemenea important ca acele comportamente indezirabile ale copilului să fie inhibate prin întăriri negative. Întărirea negativă nu este neapărat o pedeapsă. Poate fi și un simplu gest de dezaprobare. Uneori trebuie să recurgem totuși la pedepse. Pentru a fi utilă, este bine ca pedeapsa să fie proporțională cu gravitatea comportamentului nedorit și copilul trebuie să știe pentru ce a fost pedepsit. Pedepsele corporale ar trebui evitate, la fel bruscarea emotională a copilului.

Trebuie reținut că legile simple ale condiționării explică numai o parte din ceea ce învață un copil pe parcursul dezvoltării sale. În cazul animalelor învățarea se bazează aproape în întregime pe condiționări, dar la om lucrurile stau altfel. Un copil poate să se încăpățineze să nu învețe oricîte pedepse i s-ar aplica. Aceasta deoarece în cazul comportamentului uman intervin sentimente sau convingeri sau alte imbolduri către acțiune sau inacțiune care pot să anuleze total efectul condiționărilor. În educarea copilului trebuie ținut cont mai ales de acești factori, specific umani, care deosebesc educația de dresaj.

Modelele

În anul 1961, psihologul Albert Bandura a realizat un experiment cu privire la învățarea socială a agresivității de către copii. El a arătat unui grup de preșcolari o scenetă în care un actor vandaliza o păpușă. Observînd copiii în zilele urmatoare, a constatat că acei copii care urmăriseră sceneta manifestau mai multe comportamente agresive în comparatie cu copiii care nu vizionaseră sceneta. Bandura a mai observat că dacă actorul este de același sex cu copilul, acesta va imita mai multe comportamente agresive ale actorului decît dacă este vorba de un actor de sex opus. Acest experiment stă la baza teoriilor care susțin că agresivitatea este un comportament pe care copilul îl învață imitîndu-i pe ceilalți, în special pe adulții de același sex [5].

De aceea este important pentru copil să aibă în preajmă adulți responsabili de la care să învețe cum să își rezolve problemele în mod pașnic. Foarte rău fac cuplurile care își rezolvă disputele în fața copiilor, chiar dacă este vorba numai de violență verbală.

De asemenea, copiii și adolescenții care joacă jocuri de calculator violente și se uită la filme cu violență au tendința de a deveni agresivi, prin simpla imitare a comportamentelor la care sunt expuși.

CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A INFLUENȚEI ATITUDINILOR PARENTALE ASUPRA MANIFESTĂRII COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA COPIII DE VÎRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ.

Scop, obiective, ipoteze ale cercetării

Scopul cercetării: studiul influenței atitudinilor parentale asupra manifestărilor comportamentului agresiv la copiiii de vîrstă școlară mică.

Obiectivele investigației:

cercetarea teoretică a influenței familiei asupra dezvoltării copilului

cercetare experimentală a manifestărilor comportamentului agresiv la copiii de vîrstă școlară mică;

cercetarea experimentală a atitudinilor parentale, în special hipo – și hipertutela;

elaborarea recomandărilor practice în baza rezultatelor obținute.

Ipotezele cercetării:

Ipoteza teoretică: Hipo – și hipertutela ca atitudini parentale condiționează comportamentul agresiv (în diferitele lui forme) la copiii de vîrstă școlară mică.

Ipotezele practice :

Ipoteza 1: Copiii crescuți în condiții de hipotutelă vor manifesta o agresivitate orientată spre cei din jur.

Ipoteza 2: Copiii crescuți în condiții de hipertutelă vor manifesta o agresivitate orientată spre sine.

Descrierea eșantionului studiat

criterii:

Instituția de învățămînt: școala primară, s.Dumitreni, r-ul Florești

Clasele de instruire: elevii din clasele II-III-IV. În scopul excluderii unor fenomene adiționale perioadei de criză de la 7 ani, am considerat că în contextul cercetării manifestărilor comportamentale tipice nu putem include copiii din clasa I.

Vîrsta medie: 8-9 ani.

Sexul: masculin, feminin 50 / 50.

Metode de cercetare empirică

Metodica PARI (Parental attitude research instrument după Sheffer&Bell). Este utilizată cu scopul determinării atitudinilor parentale manifestate de părinți. Metodica PARI ne permite să identificăm trei aspecte în raport cu copiii:

1. Contact emoțional optimal, ce presupune încurajarea verbalizării, atitudini de parteneriat, dezvoltarea activismului copilului, egalitate în relațiile părinți – copii.

2. Distanță emoțională față de copil (hipotutela) cu următoarele manifestări din partea părinților: iritabilitate, explozivitate, severitate, strictețe spartană, evitarea contactelor cu copilul.

3. Concentrare exagerată asupra copilului (hipertutela) care presupune: manifestarea grijii exagerate, stabilirea relațiilor de dependență, nihilarea rezistenței, inhibarea voinței copilului, protejarea copilului, frica de a nu obijdui copilul, excluderea influențelor extrafamiliale, inhibarea agresivității, inhibarea sexualității, implicare exagerată în lumea copilului, tendințe de a grăbi dezvoltarea copilului.

În afară de această, metodica PARI include și scala ce ne permite determinarea atitudinii față de rolul exercitat în familie, prin interese ce țin strict de familie, preocuparea doar cu grijile familiei, senzația de autojertvire în rolul de mamă, conflicte familiale, insatisfacție de la îndeplinirea rolului de mamă, «neimplicarea» soțului în afacerile familiei, dominarea mamei, dependența și imaturitatea mamei.

În scopul afirmării ipotezelor înaintate am urmărit în special rezultatele obținute la scalele hiper- și hipotutela

Testul mâinii (Hand – test după E. Vagner) a fost elaborat cu scopul de a identifica tendințe comportamentale agresive și autoagresive. Testul conține 9 fișe cu imagini ale unei mîini în diferite poziții, iar a 10 – ea e curată, ca și la TAT. Pentru a fundamenta metodologic utilizarea imaginilor mînii ca material stimulativ, autorul presupune că, deoarece mîna omului participă în diferite forme de activitate, modul de percepere a ei ne vorbește despre anumite tendințe de manifestare comportamentală. Respectiv, s-ar putea prognoza și anumite manifestări comportamentule reale. În baza testului se pot înregistra așa reacții comportamentale precum:

Agresivitate (ag) – mîna se vede dominantă, activ înșfăcînd un careva organism sau obiect (mîna care pălește, care înșfacă, pișcă, strivește, pregătită de a ataca);

directivitatea (dir) – mîna conduce, influențează activ o altă persoană (dirijează, dă indicaiți, prescrie, se manifestă imperativ);

frica/anxietate (fr) – răspunsurile din această categorie exprimă frica față de pedeapsă sau față de agresiune din partea altei persoane;

afectivitate (af) – la această categorie se referă răspunsurile care reflectă atitudine pozitivă, bunăvoință (strînge mîna prietenească, atinge umărul ca salutare, netezește animalele, oferă flori, cuprinde etc.);

comunicabilitate (com) – mîna se vede în încercare de a comunica cu cineva (gesticulări în timpul vorbirii, arată drumul);

dependență (dep) – această categorie întrunește răspunsuri de genul – rugăminte, elevul a ridicat mîna pentru a răspunde, mîna care cere, mîna care face stopul etc.;

demonstrativitate (dem) – răspunsuri care prezintă mîna în manieră demonstrativă (arată inelul, își admiră manichiura, arată umbre pe perete, dansează, cînta la instrumente muzicale);

deficiență (def) – mîn din aceată categorie se vede bolnavă, deformată, rănită;

impersonal activ (im-a) – toate răspunsurile care conțin tendințe impersonale de a acționa, de a schimba poziția mînii (introduce ața în ac, scrie, coase, conduce mașina, înoată);

impersonal pasiv (im-p) – în comparație cu categoria precedentă, mîna nu-și schimbă poziția, sau se supune pasiv unei careva forțe;

descriere (des) – descrierea fizică a mînii, fără a exprima careva tendințe spre acțiune (mînă frumoasă, bătrînă etc.);

Calcularea coeficientului de agresivitate (K) se face în baza faptului că, probabilitatea comportamentului agresiv manifest crește în dependență de predominarea manifestărilor directive și agresive în raport cu cele de comunicare și de dependență. Pentru aceasta se utilizează formula: K CD / AD, unde CD 20 + 1,5 * (Com + Dep) și AD 20 + 1,5 * (Ag+Dir).

Dacă K > 1, atunci agresivitatea nu se manifestă în exterior, ci există în formă latentă, sub forma fricii, dependenței de altul sau autoagresiunii.

Dacă K < 1, agresivitatea se manifestă ca tendință și realitate comportamentală.

În altă versiune putem opera cu următoarele formule:

1. Coeficientul anxietății K (anx) = (Act + Agr + Dir + Dem) / (Anx + Pas + Dep + Dir)

Dacă K(anx) > 1, agresivitatea se manifestă ca tendință și realitate comportamentală.

Dacă K (anx)< 1, anxietate în baza unei așteptări a comportamentului agresiv din partea mediului exterior (frică, dependență de altul).

2. Coeficientul nivelului de activism K (act) = (Act + Agr + Dir) / (Pas + Dep + Def)

Dacă K (act) > 1, nivel optim al activismului psihic general.

Dacă K (act) < 1, nivel scăzut al activismului psihic general.

3. Coeficientul adaptabilității personale K (ad) = (Act + Com + 0,5*Dir + 0,5*Dem) / (Pas + Anx + Dep)

Dacă K (ad) > 1, adaptabilitate față de mediul social

Dacă K(ad) < 1, tendințe spre dezadaptare socială.

Chestionarul Semnele agresivității a fost elaborat de G. Lavrentieva și T. Titarenco cu scopul de a determina nivelul de manifestare a comportamentului agresiv la copiii de vîrstă preșcolară și școlară mică. Ancheta este adresată învățătorilor și/sau părinți. Conține 20 de afirmații, la care se cere răspunsul “da” sau “nu”. Fiecare răspuns afirmativ se cotează cu un punct. Interpretarea rezultatelor se face pe nivele de manifestare a agresivităii: nivel minim (1-6 puncte), nivel mediu (7-14 puncte) și nivel înalt (15-20 puncte).

Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

Rezultatele primite în baza Chestionarului Semnele agresivității. Rezultatele primite în baza acestui chestionar ne prezintă aprecierile date de învățători la parametrul – agresivitate. Din numărul total de copii supuși observării, învățătorii au apreciat ca agresivi -17 elevi, ce constituie 21,6%. Din toți copiii cu manifestări comportamentale agresive – 84,6% sunt băieți, și numai 15,3% – fete.

.

Rezultatele primite în baza testului proiectiv “Testul mînii”. Acest test ne – a permis să identificăm procentul copiilor cu tendințe agresive manifeste și cu tendințe agresive latente. Așa, din numărul total al copiilor testați – 78,3% – au primit coeficientul agresivității k<1, ceea ce înseamnă că la acești copii agresivitatea se manifestă ca tendință și realitate comportamentală, din ei 51,1% – sunt băieți și 48,9% – fete.

Coeficientul agresivității k>1 au obținut 15%, ceea ce înseamnă că la acești copii agresivitatea nu se manifestă în exterior, ci există în formă latentă, sub forma fricii, dependenței de altul sau autoagresiei. Din ei – 44,4% sunt băieți și 55,6% – fete.

Coeficientul agresivității k=1, ceea ce reprezintă varianta de echilibru între agresivitate, directivitate și comunicare, dependență a fost înregistrat la 6,6%, dintre care 75% – băieți și 25% – fete .

Generalizînd datele primite am elaborat reprezentarea comparativă a rezultatelor pe teste în baza a patru grupe formate: grupul I – cu nivel jos de manifestare a agresivității; grupul II cu nivel mediu de manifestare a agresivității; grupul III – cu nivel înalt de manifestare a agresivității (orientat spre sine sau latent); grupul IV – cu nivel înalt de manifestare a agresivității (orientat în exterior sau manifest).

Coeficientul agresivității la copii este direct proporțional cu hipotutela și invers proporțional cu hipertutela. Aceasta ne vorbește despre faptul că există interdependență între atitudinea parentală și nivelul agresivității la copii: cu cît este mai mare gradul de hipotutelă, adică cu cît părinții sunt mai iritabili, explozivi, severi, și totodată evită contactele directe cu copilul, cu atît acesta va manifesta mai des comportamente agresive. Observăm și o tendință spre diminuarea comportamentului agresiv în raport cu manifestarea atitudinii de hipertutelă din partea părinților.

Concluzii și recomandări practice

Analizănd datele înregistrate observam că comportamentul agresiv la copii se manifestă în rapot cu stilul parental care a fost educat în cadrul familiei.

Referindu-ne la ipotezele cercetării suntem de părere că ipoteza a fost confirmată, astfel:

Copiii crescuți în condiții de hipotutelă vor manifesta o agresivitate orientată spre cei din jur.

Copiii crescuți în condiții de hipertutelă vor manifesta o agresivitate orientată spre sine.

Astfel, putem concluziona că adoptarea unui stil de parental adecvat educării asociat cu un nivel optim de preocupare pentru binele copilului sunt predictori buni pentru dezvoltarea abilităților emoționale și pentru creșterea stimei de sine a copiilor și a controlului asupra agresivității.

Odată confirmate aceste ipoteze putem să afirmăm că familia prin modul în care își crește copiii, este una dintre cele mai importante instanțe socilaizatoare și că este foarte impotant ca indeplinirea rolului de părinte să se facă în acord cu personalitatea copilului. De cele mai multe ori asumarea rolurilor parentale ca pe o sarcină poate să conducă la epuizare părinților și la îndeplinirea rigidă a cerințelor impuse. Cele mai multe teorii ale rolurilor sociale se centrează pe cerințele impuse și pe tensiunile dezvoltate pentru îndeplinirea acestora.

Abordarea stilurilor parentale este un subiect de importanță majoră deoarece numai prin această diagnoză se pot oferi părinților sfaturi și sugestii privind impactul stilurilor asupra performanței școlare și asupra comportamentului din afara școlii. Cercetarea a fost elaborată din perspectivă cunoașterii conceptului de stil parental în rândul părinților și modificarea acestui astfel încât copilul să fie beneficiarul acestor schimbări. O altă idee care a stat la baza realizării acestui studiu este legată de faptul că în felul acesta li se pot prezenta părinților unele aspecte legate de emoții, de cogniții și de celelalte opțiuni legate de cum să ne comportăm și cum să ne simțim în calitate de părinte responsabil cu îngrijirea, creșterea și educarea copilului. Emoțiile parentale negative, cum este furia, anxietatea, depresia, interferează negativ cu orice tip de strategie comportamentală și pot transforma cel mai rezonabil și grijuliu părinte într-un părinte dur care poate spune lucruri pe care ar putea să le regrete sau să nu le spună și care pun distanțe între ei și copiii.

Pregătirea pentru a fi părinte este de cele mai multe ori deficitară, în ceea ce privește emoțiile parentale. Mai mult, părinții primesc de obicei feedbach pentru hrănire, îmbrăcare, și aspectele comportamentale ale copilului, dar nu primește niciodată prea multă educație privind modul cum să lucreze cu emoțiile. Stresorii adiționali prezenți în viața de zi cu zi, preocupările financiare, preocupările maritale, pot să modifice și să se răsfrângă asupra stilului parental.

Prin analiza stilurilor parentale, variabile care țin de părinți, s-a încercat obținerea unor informații relevante și complete cu privire la dinamica motivațională a elevilor. În literatura de specialitate există un număr relativ redus de studii care să analizeze relația dintre factorii de personalitate ai copilului și practicile parentale. Rezultatele acestui studiu au implicații practice, oferind un punct de plecare atât pentru cadrele didactice, cât și pentru părinții. Mai mult credem că un părinte bine informat, este un părinte care poate anticipa posibilele probleme ce pot să apară în perioada școlară. Foarte multe cercetări sunt de părere că nu este suficiente să dezvoltăm doar capacitățile intelectuale ale copiilor, ci trebuie să-i pregătim să interacționeze cu cei din jur într-o manieră echilibrată.

CONCLIZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

Ana Muntean. Psihologia dezvoltării umane. Iași: Polirom,2006, 458p.

Anca Munteanu. Psihologia copilului și a adolescentului. Timișoara:Augusta, 1998, 292p.

Andrian Hatos. Sociologia educației. Iași: Polirom, 2006, 248p.

Constantin Cocoș. Pedagogie editia a II-a revazută si adaugată. Iași: Polirom 2006, 464p.

Constantin Cucoș. Educație: dimensiuni culturale si interculturale. Iași : Polirom 2002

Dorina Slăvăstru.Psihologia educației. Iași: Polirom, 2004, 288p.

Dr. Tessa livingstone. Chipul vremurilor noastre: Învațare timpurie. Iași : DPH,2009

Ioan Mihăilescu. Psihologia socială. Iași: Polirom, 2003, 380p

Ioan Mihăilescu.Sociologie generală. Iași: Polirom, 2003,400p.

Mircea Stefan. Lexicon pedagogic. București: Aramis,2006, 384p.

Moscaici S. Psihologia socială a relațiilor cu celălalt. Iași :Polirom, 2002

Mucchielli. Arta de a influnța. Analiza tehnicilor de manipulare. Iași: Polirom, 2002

Neculau , Bancu. Perspective psihosociale in educație. Iași : Polirom, 1998

Neculau A. Liderii in dinamica grupurilor. București: Științifică și inceclopedica, 1977

Nicola, Ioan, Farcaș, Domnica. Pedagogie generală ( noțiuni fundamentale). București: Polirom 2013.

Nina Socoliuc, Victoria cojocaru. Fundamente pentru o știință a educației copiilor de vîrstă preșcolară. Chișinău: Cartea Moldovei, 2005, 408p.

Pînișoară I.O. Comunicarea eficienta. Iași : Polirom, 2003

Richard Templar. “Cele 100 de reguli ale educarii copilului”.București: Rentrop&Straton, 2010.

Roco M. Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Polirom 2004

Sălăvăstru Dorina. Psihologia educației. Iași: Polirom, 2004

Sorin Cristea. Dicționar de pedagogie.Chișinău-București: Litera internațional, 2000,398p.

Stan E. Profesorul între autoritate și putere. București: Teora, 1999

Șchiopu U. Dictionar de psihologie. București 1997

Șchiopu U.Psihologia Virstelor :ciclurile vietii. București : Polirom 1995

Tudor Colac. Familia:valori și dimensiuni culturale. Chisinău: Universul, 2005, 364p.

Елисеев О.П., Практикум по психологии личности, Питер, 2003

http://www.infopsihologia.ro/2011/06/agresivitate-copil-cum-procedam/

http://www.la-psiholog.ro/florina-nazare-cabinet-individual-de-psihologie/de-la-agresivitate-la-violenta-functii-si-disfunctii-in-sistemul-sociofamilial-

http://irinapetrea.ro/agresivitatea-la-copii/

http://www.suntparinte.ro/stilurile-parentale

http://www.tanarcrestin.net/forum/viewtopic.php?id=1464