Agresivitatea Copiilor Care Au Parintii Plecati In Strainatate

Psihologie

Agresivitatea Copiilor Care Au Parintii Plecati In Strainatate

Byadmin ianuarie 1, 2024

AGRESIVITATEA COPIILOR CARE AU PĂRINȚII PLECAȚI ÎN STRĂINĂTATE

Cuprins

Introducere

Capitolul 1: Abandonul copiilor

1. Definiție

2. Fenomenul abandonului copiilor

3. Cauzele abandonului

4. Consecințele abandonului

5. Tipuri de abandon

6. Atașamentul

7. Influențele atașamentului în dezvoltarea copilului

8. Semne caracteristice pentru lipsa de afectivitate și

atasament la diverse vârste

Capitolul 2: Agresivitatea copiilor

1. Definiție

2. 2. Forme ale agresivității

2. 3. Evoluția agresivității

2. 4. Cauzele agresivității

2. 5. Factori ce influențează agresivitatea

2. 6. Modalități de prevenire și reducere a agresivității

2.7. Teorii explicative privind agresivitatea

2.8. Forme de manifestare a agresivității

Capitolul experimental

Bibliografia

Introducere

Tulburările afective sunt la ele acasă atunci când copilul simte că nu mai este protejat, că nimeni nu are grijă de el. Cele mai grave repercusiuni le resimt copiii crescuți îndeaproape de parinți. Când se trezesc dintr-o dată singuri, universul lor se sparge, se dărâmă ca un castel de nisip, iar acești copii nu știu ce să facă. Chiar și parinții care nu au plecat în străinătate, dar petrec foarte multe ore la serviciu își sensibilizează copiii prin absența lor.

Studiile arată că lipsa parinților afectează viața copilului, generând adevărate drame, de la comportament deviant, ticuri până la suicid. Chiar dacă nu îi lipsește nimic din punct de vedere al alimentației, igienei, copilul cu parinți de carton simte că nu are cine să-l reprezinte, se simte abandonat. El are o încredere în sine scăzută pentru ca nu îi are pe mama și pe tata ținându-l de mânuța la serbare, să se dea și el mare față de colegi spunând: "Uite, ea este mămica mea, el este tăticul meu". Dimpotrivă, copilul părăsit de parinți consideră că nu este important în cadrul grupului sau se afiliază într-o gașcă, pentru că acolo își poate manifesta agresivitatea.

Ce modalitate de a se manifesta găsește un astfel de copil care se consideră neînsemnat, cum să iasă și el în evidență? Scuipând, înjurând, bătându-i pe ceilalți, pentru că numai așa i se acorda atenție. Din propria experiență psihologul Mirela Zivari marturisește că, la gradiniță, cei mai agresivi copii sunt cei crescuți de un singur parinte sau de bunici. În unele cazuri însa, copilul trece la polul opus, se interiorizează, nu mai vrea să comunice, se simte foarte singur, nu-și dorește nimic, pare tern și fără emoții.

Orice schimbare din viața unui copil se poate verifica prin performanța școlară. Absența unui părinte, schimbarea domiciliului, a școlii, moartea unei persoane din familie duc la scăderea rezultatelor școlare, fie pe termen scurt, fie pe termen lung. Se observă scăderea notelor, copilul nu se mai implică în activitățile școlare, nu-l mai interesează relațiile cu colegii sau dascălii, începe să chiulească.

Abandonul copiilor

,, Oamenii crescuți fără dragoste părintească sunt de cele mai multe ori infirmi. . . iar situația copiilor părăsiți este mai complicată și mai primejdioasa decât cea a orfanilor,, (A. S. Makarniko)

1. 1. Definiție

Prin neglijență înțelegem o indiferență constantă și totală față de copil, neprotejarea acestuia de expunerea la pericol, incluzându-se aici înfometarea, răceala, sau lipsa de grijă privind aspectele importante având ca rezultat afectarea sănătații, dezvoltării copilului. În cadrul juridic copilul abandonat este numit ca fiind copilul aflat în cadrul unei instituții de ocrotire legal constituite, poate fi declarat prin hotărâre judcătorească abandonat ca urmare a faptului că părinții sau dezinteresat de el, în mod vădit mai mult de 6 luni .

1. 2. Fenomenul abandonului copiilor

În ceea ce privește abandonul, termenul este destul de ambiguu, confuz și dă naștere la interpretări. În special in domeniul social nu există o definiție care să cuprindă fenomenul în sine, aceasta și din cauză că există, din punct de vedere social, mai multe tipuri de abandon. O parte din acestea sunt deja obiectul unor studii și mai ales a unor programe și strategii guvernamentale.

Definiția din dicționar : ABANDON (‹ fr.) s.n. 1. Faptul de a renunța la ceva, de a părăsi ceva sau pe cineva. 2. A. de familie = infracțiune care consă în savîrșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, fată de cei îndreptățiți la aceasta, a uneia din urmatoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunîndu-l la suferințe fizice și morale;

b) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută prin lege;

c) neplata cu rea-credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească. _ 3. A. economic = părăsirea unor bunuri materiale proprietate particulară, obștească sau de stat (ex.: părăsirea navelor naufragiate care după o anumită perioadă intră în proprietatea statului în ale cărui ape terit. au fost abandonate). 4. (SPORT) Renunțarea unui concurent de a continua participarea la o probă în care este angajat.

Definiția din drept penal – infracțiune prevăzută de C.P. la art. 305 ce constă în săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre urmatoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;

b) neîndeplinirea cu rea-credintă a obligației de întreținere prevăzute de lege;

c) neplata cu rea-credinta, timp de două luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească.

Astfel la nivel de fenomen pot fi identificate:

– abandon de familie – se referă în mod special la infracțiunea prevăzută in Codul Penal. În

mod practic, cel puțin la nivelul instanțelor din Maramures, condamnarea parinților nu este omasură des utilizată. O explicație poate fi lipsa de alternative pentru încredințarea minorului (resurse financiare limitate care nu permit investiții în noi centre), dar probabil și legislația care este lacunară în situațiile în care minorul trebuie luat din familie

– abandon in maternități – este unul din fenomenele care a atras atenția în mod deosebit –

factorilor de decizie, astfel că a fost elaborat și un plan la nivel guvernamental de prevenire a abandonului în maternități. Planul propune identificarea, evaluarea și monitorizarea în comunitate a familiilor cu risc crescut de abandon a copilului, prin intermediul vizitelor la domiciliu efectuate de asistenți sociali sau de persoane cu atribuții în domeniul asistenței sociale, precum si de asistenți medicali comunitari. O altă masură vizează luarea în evidență a gravidelor în primul trimestru de sarcină de către medicii de familie sau de către asistenții medicali comunitari.Planul prevede monitorizarea, pentru o perioada de șase luni, a situației copiilor care au fost supuși riscului de a fi parasiți.

– “abandon instituțional” – este termenul pe care îl propunem pentru situatțile în care

instituțiile abilitate își declină competența, ezită sau amână luarea unor decizii, din diverse motive, iar minorul rămâne într-o situație incertă, din punct de vedere a masurii de ocrotire, a numirii/existenței/identificării reprezentantului legal sau chiar din punct de vedere al documentelor sale de identitate. Din păcate în aceste situații se creează un “cerc vicios” care de multe ori este imposibil de depășit sau durează prea mult timp.

– abandon prin plecarea parinților la muncă în străinătate și lăsarea minorilor cu sau fără

masuri de protecție socială – această problematică este bine articulată din punctul de vedere al strategiei și chiar și a identificării cazurilor. Aceasta deoarece există un plan la nivel național careeste aplicat bine.

– abandon prin fuga de acasă – este vorba de copiii străzii, atât cei care trăiesc permanent în stradă cât și cei care stau ocazional sau sezonier și ei care se întorc seara în familii. Este evident că în toate aceste cazuri există o problemă și în familie (violență, alcool, abuz, probleme financiare,etc.). Desigur nu excludem nici comportamentele specifice vârstei adolescenței, cazuri în care minorii părăsesc familia din teribilism, pentru a se “descurca singuri”. În aceste cazuri există probabil doar probleme de acomodare cu regulile din familie, dar rezultatul este același.

1. 3. Cauzele abandonului

Ca orice fenomen social si abandonul este urmarea unor cauze și prin urmare implică anumite consecințe. Cauzele care duc la abandonarea copilului sunt numeroase și cu o gravitate mai mult sau mai puțin accentuată.

disfuncții familiare(maritale) pot apare din cauza nivelului scăzut, a slabei calificări profesionale sau lipsa unui serviciu în totalitate, copii numeroși.

divorțul: cauză destul de serioasă ce duce la îngroșarea numărului copiilor abandonați. De mullte ori divorțul culminează prin aceea că copilul nu este luat în îngrijire de nici unul dintre parinți.

separarea ilegală a soțiilor: Din cauza neînțelegerilor sții se pot desparți dar nu în cadrul legal. În felul acesta sunt și copii abandonați care mai târziu pot fi reintegrați in familie. Familia poate trece prin momente de criză și în felul acesta copilul poate fi temporar abandonat.

concubinajul; Mod libertin de a conviețui între doi parteneri. Aceștia dau naștere la copii dar nu în cadrul legal sunt și parteneri care după o perioadă de concubinaj se căsătoresc legal având grijă de proprii copii . Situațiile cele mai frecvente au ca urmare despărțirea concubinilor și internarea copiilor in leagăn.

alcoolismul, tabagismul, drogurile; Au efecte negative asupra funcționării normale a familiei. Pe lângă ,,gaura in buget” pe care o face aduce prejudicii sănătății și tensionează climatul familial. Un copil dintr-un mediu în care se consumă alcool în cantități mari este traumatizat psihic dar poate imita foarte ușor comportamentul adulților. Sunt numeroase familiile de alcoolici care au copii instiuționalizați.

starea de sănătate a unui soț sau ambilor: Există cazuri în care copilul nu poate fi crescut de către familie din cauza unor boli infectocontagioase așa cum este TBC-ul. Un copil crescut intr-un asemenea mediu este expus la înbolnăvire. Din cauza unor boli există familii care nu își pot îngriji copilul.

decesul unui părinte: Poate duce la slăbirea situației familiale. Sunt și cazuri în care ambii parinți pot deceda. Decesul unui soț creează un șoc pentru celalalt. In asemenea momente pot să apeleze la internarea copilului în leagăn dacă resursele familiei sunt scăzute.

nașterea unui copil cu handicap fizic sau senzorial: Nu este o bucurie pentru unele familii. Îl consideră o povară, o neinplinire, îl internează deoarece nu le face plăcere să-l îngrijească.

familii cu muți copii. Sunt în mare parte confruntați cu greutăți financiare și materiale. Dacă nu toți, 2-3 copii sunt internați în leagăn. Adesea acești copii sunt vizitați și cu timpul pe măsură ce familia se mai marește, sunt luați în îngrijire de către parinți.

șomajul: Flagel care biciuiește un număr mare de persone lăsându-le fără un loc de munucă. În actualitate sunt numeroase familii ce se confruntă cu asigurarea hranei si a traiului de pe o zi pe alta . Părinții rămași fără un loc de muncă fără o sursă de venituri își internează copilul în leagăn neputându-i oferi minimul de îngrijire.

emigrarea unui părinte sau a ambilor: Datorită economiei care se află în scădere muțti parinți pleacă în strainătate părăsindu-și copii pentru o perioadă de timp . Această situație este în creștere , copii lipsiți de afectivitatea parinților adoptă un comportament agresiv , atât în cadrul școlii cât și în comunitate.

nivelul de trai scăzut al populației; Se reflectă și în numărul mare de copii internați în leagăne și orfelinate. Toate cauzele de mai sus sunt înglobate in nivelul de trai necorespunazator.

O societate sănătoasa nu are copii abandonați, nu are alcoolici, drogati, nu are saraci, demeroase familii ce se confruntă cu asigurarea hranei si a traiului de pe o zi pe alta . Părinții rămași fără un loc de muncă fără o sursă de venituri își internează copilul în leagăn neputându-i oferi minimul de îngrijire.

emigrarea unui părinte sau a ambilor: Datorită economiei care se află în scădere muțti parinți pleacă în strainătate părăsindu-și copii pentru o perioadă de timp . Această situație este în creștere , copii lipsiți de afectivitatea parinților adoptă un comportament agresiv , atât în cadrul școlii cât și în comunitate.

nivelul de trai scăzut al populației; Se reflectă și în numărul mare de copii internați în leagăne și orfelinate. Toate cauzele de mai sus sunt înglobate in nivelul de trai necorespunazator.

O societate sănătoasa nu are copii abandonați, nu are alcoolici, drogati, nu are saraci, decât în limite foarte mici . La noi aceste cauze sunt frecvent întâlnite.

1. 4. Consecințele abandonului

asupra copilului: copilul abandonat poate fi:

instituționalizat (leagăn sau orfelinat );

adoptat de o familie;

în plasament familiar;

asupra familiei abandonul produce efecte negative:

1.climat familiar tensionat;

2. poate duce la despărțirea soților;

c. asupra societății abandonul acționează prin:

1. creșterea numărului de instituții pentru ocrotirea copilului;

2. vagabondaj, delincvență, furturi.

1. 5. Tipuri de abandon

Cele mai frecvente forme de abandon cu privire la copil sunt următoarele:

1. Abandonul total – practicat, de obicei în cadrul relațiilor preconjugale, de către fete tinere, abandonate de parteneri, imediat după nașterea copilului, de către mame prostituate, delincvente sau divorțate. În toate aceste cazuri, lipsa de oportunități pentru creșterea unui copil și stigmatizarea socială sunt determinante principale ale abandonului.

2. Semiabandonul – practicat de unul sau altul dintre părinți după o situație de divorț. În acest caz, sarcina creșterii și educării copilului este resimțită ca o povară, iar existența lui este conștientizată ca un obstacol în calea formării unei noi vieți de cuplu.

3. Abandonul disimulat sau criptic – constând în respingerea afectivă a copilului de către mamă, lipsa de interes a acestuia față de trebuințele lui elementare și în adoptarea unor conduite indiferente sau violente, mergând până la maltratarea zilnică a copilului. Având ca urmare instituționalizarea, abandonul perturbă în cel mai înalt grad dezvoltarea normală a copilului, contribuind la apariția următoarelor fenomene: o pseudodeficiență mintală, o insuficiență structurare a personalității, lipsa controlului comportamental cu descărcări afective și agresivitate, instabilitate psihomotorie, perturbarea legăturilor afective, inconsistență a sentimentelor, conduite antisociale, delincvență și conturarea unei personalități psihopatice.

6. Atașamentul

Poate fi definit ca o legătura afectivă de durată, cu un individ specific . În mod tradițional, cercetările asupra atașamentului au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanța relației copil mamă. Atașamentul reprezintă orice formă de comportament prin care persoana se plasează și menține procsimitatea cu un anumit individ pe care îl vede ca fiind mai capabil de a se confrunta cu dificultațile vieții.

Diferite definiții ne spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o persoană cu care interacționeză. Comportamental, se manifestă prin căutarea procsimității și a contactului cu persona numită figură de atașament în momentele de dificultate. Se spune că atașamentul este o relație afectivă între două persoane care învinge timpul si distanța. După Field (1994) , atașamentul este ,, relația ce se crează și se dezvoltă între două sau mai multe organisme în momentul în care sistemele lor fiziologice și comportamentale intră în raport de afinitate si rezonanță reciprocă”.

Bowlby (1988), etolog si analist a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și îngrijitor. Dată fiind perioada lungă a copilăriei la specia umană pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au o tendință înăscută de a se apropia unul de celălalt. Atașamentul este un sistem dual de dragoste reciprocă dintre cei doi. Bwouly spune că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate de mediu. Este vorba în special despre contactul fizic cu copilul, luarea în brațe a acestuia, mângâiatul, legănatul lui, toate apropierile care servesc linștirii, calmării acestuia. Apropierea fizică de copilul de mic, caracteristicile vorbirii adultului toate par a dovedi faptul că aceste comportamente sunt ereditare. Plânsul copilului îl mobilizează pe adult, iar zambetul îl face pe acesta să se simtă fericit, răsplătit și capabil să considere copilul ca pe o persoană și o personalitate demnă de respect.

Atașamentul pune bazele socializării copilului și a sănătății lui mentale. Atașamentul îi permite copilului să –și formeze un model al lumii, al figurii de atașament și a relației lui cu ea, al lui însuși și al respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos securizant, copilul își va achiziționa autonomia și competența pe fundalul încrederii în sine. Atașamentul insecurizant va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate. Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasa a copilului și adultului.

Calitatea atașamentului depinde de calitatea interacțiunii celor doi, a plăcerii pe care o au fiind împreuna, a sensibilității și ajustărilor pe care le fac fizic si psihic, în interacțiunea lor. Este evident că aceste aspecte interacționale depind de calitățile parentale și de cele a copilului. Atașamentul depinde de ambii parteneri de asistența lor mutuală și de capacitatea de a se recompensa reciproc. Un copil dificil va avea șanse mai mici de a-și construi un atașament sănătos deoareace el nu îsi va recompensa mama în interacțiunile cu ea. Dimpotrivă plângând mereu, el ii va da senzația că este o mamă incapabilă și drept urmare copilul va fi expus unui risc de abuz generat și de starea de frustrare a acesteia în relație cu copilul ei.

Atașamentul se construiește dual trecând prin anumite stadii și fiind marcat de interacțiunile celor doi. Construirea atașamentului începe de la naștere dar devine activ dupa vârsta de 6 luni. În funcție de tipul de atașament construit anterior postulează patru stadii ale atașamentului:

discriminarea primară a îngrijitorului (după primele trei luni de viată a copilului când acesta începe să distingă mai bine vizual persoana care îl îngrijeste);

în timpul stresului, poate fi liniștit doar de îngrujitor și de nimeni altcineva;

îl caută pe îngrijitor nu pe alții;

pe la 7-9 luni, manifestă o frică fată de străini, o teamă de separare și o preferință puternică pentru îngrijitor. Atașamentul este structurat.

În funcție de reacția pe care o are copilul, se descriu 3 tipuri de atașament:

Atașament evitant(tip A): acești copii nu au avut șansa de a-și construi un bun atașament. Uneori țipă când pleacă mama, dar o evită când revine.

Atașament securizant(tipB): acești copii sunt triști la plecarea mamei și se lipesc de ea cand revine;

Atașament ambivalent, insecurizant (tip C): acești copii trăiesc o stare de disconfort chiar și in jocul normal. Sunt excesiv de supărați la plecarea mamei și ambivalenți la sosire.

Tipul A de atasament, la vârsta grădiniței, se manifestă prin timiditate, reținere și inhibiție. Acești copii nu au curaj să abordeze problemele și nu știu să ceară și să profite de ajutorul adulților.

Tipul B, copiii cu atașament securizant, se dezvoltă în mod poziti ca indivizi adulți. Sunt capabili de relații cu colegii și cu alte persoane. Dezvoltă o concepție clară despre sine și despre raporturile bărbat-femeie. Învață să-și exprime și să-și controleze emotiile. Copiii cu atașament de tip B, la vârsta preșcolară, sunt capabili de o abordare eficientă a problemelor noi. Ei sunt mai insistenți în rezolvarea unei probleme și mai capabili să ceară și să folosească ajutorul adulților. Sunt încrezători în puterile lor.

Tipul C de atasament, este cu un comportament necontrolat și copilului trebuie să i se impună cotrol, restrângeri la vârsta preșcolară. Este agresiv, dependent, negativist, nemulțumit și protestează.

Cercetările mai recente au identificat și tipul D: atașament dezorganizat. În vreme ce atașamentele de tip A, B și C apar ca având o stategie coerentă a reacției la stresul separării și la momentul reîntâlnirii, atașamentul de tip D pare că nu are coerență în stategia de adaptare la aceste situații. Copiii care nu au șansa de a-și construi un atașament securizant vor fi, ca părinți, mai puțin afectuoși în comportamentele față de propriii copii; ei înșiși nu se vor simți demni de dragoste și sprijin.

Relațiile de atașament sunt de natură ciclică în diadă, fiecare individ influențându-l pe celălalt: fiecare partener îl influențează pe celălalt; fiecare partener are un efect modulator asupra nivelului de excitare a celuilalt; relația facilitează atingerea unui nivel optim de dezvoltare, iar acesta este amenințat dacă unul dintre ei se schimbă, dacă relația se modifică sau dacă apare despărțirea; atașamentul este un factor de reglare a funcțiilor organismului, iar la om, relația dintre sugar si adultul care se ocupă de el va influența dezvoltarea ritmicității.

Factorii-cheie în dezvoltarea atașamentului:

Sensibilitatea adultului, care îl face capabil să răspundă adecvat la semnalele transmise de copil și să interacționeze cu el pentru modularea stării de excitație a acestuia.

Abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând adecvat copilul.

1.7. Influențele atașamentului în dezvoltarea copilului

Efectele de durată ale atașamentului se răsfrâng în special în următoarele sfere psihice:

Nevoia de siguranță și sentimentul de a fi protejat: un bun atașament creează, sentimentul de securitate, de încredere în ceilalți, în lume și în capacitățile personale de a face față situațiilor problematice. Atașamentul precar va duce la o permanentă neîncredere în ceilalți, în lume și în sine însuși. La orice vârstă a individului, un bun atașament creează un echilibru adecvat, potrivit vârstei și capacităților acestuia, între dependența de ceilalți și independență.

Organizarea sistemului de procesare a informației: calitatea atașamentului copilului față de cel care îl îngrijește va condiționa realizarea potențialului intelectual înnăscut. Calitatea atașamentului determină calitatea procesărilor ale informației. Un bun atașament îi va asigura copilului trăirea stării de faccinație în jocurile lui de explorare și descoperire. Un copil cu un atașament slăbit va avea atenția concentrată predominat în domeniul relațiilor cu ceilalți, fiind incapabil să se dăruiască deplin experiențelor cu lumea. Calitatea atașamentului va infuența duferențierea percepțiilor senzoriale prin crearea unui cadru adecvat de percepere corectă, nedominată de emoții și trăiri care ar putea sta în calea percepției șsi cunoașterii. Atașamentul copilului va facilita sau împiedica însușirea sistemului de relații cauză-efect. Relația cauză-efect este un tipar de bază al modului în care omul, în cultura contemporană, vede lumea. Copilul cu un bun atașament învață cum să se controleze, autocalmeze, să nu se lasă pradă emoțiilor negative. Copilul cu un atașament securizant învață aotoreglarea, are o capacitate crescută de a face față stresului și frustrărilor, sporește capacitatea de a face față temerilor și grijilor;

Atașamentul influențează aptitudinile de integrare socială: relațiile timpurii, cele pe care le are cu figura de atașament și mai târziu cu celelalte persoane semnificative, de care copilul se atașează, devin prototipuri pentru viitoarele relații sociale. Relațiile cu ceilalți sunt esența vieții noastre, ca ființe sociale. Comunicarea are un rol avantajos in acest sens. Dacă atașamentul îi permite copilului construirea unei relații de încredere cu ceilalți, el va ști să dea și să primească într-o relație; dacă nu el va rămâne în permanență incapabil să dea și să primească în relațiile cu ceilalți. Calitatea atașamentului determină tipul și calitatea emoțiilor, ale trăirilor pe care copilul le are în relația cu socialul, calitatea integrării sociale, civice, morale ale individului.

Atașamentul determină construirea identității de sine:

Dezvoltă sentimentul valorii de sine;

Învață stabilirea propriilor limite, a autocontrolului în limitele unor valori morale însușite.

Majoritatea copiilor, în evoluția lor normală sunt puși de multe ori în situația de a trece prin experiențe suportabile de frustrare și durere. Dacă au un atașament securizant, ei învață să-și stăpânească afectele și să facă față durerii. Atașamentul sănătos contracarează efectele traumei. Copii traumatizați au însă reacții ușor de recunoscut. Ei trăiesc o durere disproporțională care îi poate face fie să disocieze, fie să devină hiperiritabili și să dezvolte o serie de reacții agresive sau autoagresive menite să îl ajute să îți degaje tensiunea. Copiii cu un atașament insecurizant au o percepție a sinelui mai slabă, ceea ce îi va face să fie depășiți de situație mai ușor și să piardă orice sentiment al controlului. Efectele traumei, de-a lungul vieții, interferează ațadar cu bazele puse de dezvoltarea atațamentului din copilărie și facilitează reabilitarea sau, reacțiile catastrofale și de durată.

Semne caracteristice pentru lipsa de afectivitate și atașament la diverse vârste

Carențe specifice varstei mici: de la naștere la 3-4 ani:

Lipsa unei interacțiuni rezonante cu mama, apoi cu mama si tata

Pasivitatea sau rezistența la intimitate sau interacțiune cu părintele

Opozanța sau ascultarea compulsivă a cerințelor parentale

Intensitate a conflictelor afective

Lipsa de persistență în rezolvare problemelor sau ineficiență totală

Intarzâieri sensibile în dezvoltarea: fizică, socială și psihologică

Carențe specifice copiilor intre 4-11 ani:

Stima de sine scăzută

Pseudo-independență care se manifestă prin agățare sau nevoia continuă de părinte

Stresul și adversitatea îll dezorganizează, reacție emoțională puternic negativă

Lipsa de control emoțional

Incapacitatea de a dezvolta și menține relații de prietenie

Instrăinat sau cu reacții clare de opozantă față de părinți

Atitudini antisociale

Agresiune și violență

Ii este dificil să aibă încredere, să fie apropiat și să țină la cineva

Păreri negative pesimiste despre sine, familie și societate

Lipsa de empatie, remușcare și compasiune

Probleme de învățare și conduite neadaptative în școală

Carențe specifice adolestentului, între 12 si 18 ani:

În comportament se observă că este neîncrezător și opozant, impulsiv, distructiv, gata să mintă sau/și să fure, abuziv în relații, violent, hiperactiv, auto-distructiv, pare iresponsabil și are adesea probleme cu focul

În plan emoțional manifestă de obicei intens mânia și izbucnirile emoționale, poate deveni trist, depresiv și lipsit de speranță, plin de capricii, dar și de temeri și anxietate, iritabil și cu reacții emoționale inadecvate contextului

În planul gândirii, dezvoltă gânduri negative despre sine, despre relațiile umane și viață în general, pare să nu ia în seamă gândirea de tip cauză-efect și deci consecințele acțiunilor sale, are probleme de atenție și de învățare.

Capitolul 2: Agresivitatea copiilor

2. 1. Definiție

Agresivitatea este o noțiune care provine din latină-agresio care înseamnă a ataca. Se referă deci la o stare a sistenului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare. Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental.

Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie materiale, moral-psihologice sau mixte. Actul agresiv poate viza unele obiecte sau ființa umană. Opusul agresivității este comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță, echilibru. Unii autori definesc agresivitatea într-un mod mai simplu, insistând mai ales asupra intenției celui care inițiază o acțiune agresivă. Astfel potrivit lui Kimbe, agresivitatea este orice act făcut cu intenția de a răni o altă persoană, fie în sens fizic, fie în sens psihologic. Elementul central îl constituie intenția de a face rău altora.

Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, ca delicvența și infracționalitatea. Nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Destul de frecvent agresivitatea este asociată cu violența. Comportamentul agresiv de multe ori este și violent, dar sunt și cazuri de conduită agresivă în forme non-violente.

2. 2. Forme ale agresivității

Dată fiind marea complecsității acestui fenomen psihosoceologic ori ce încercare de tipologizare se lovește de dificultăți mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies în evidență în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definiție a agresivitățiii . Astfel se pot identifica urmatoarele criterii:

2. 2. a. În fucție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă , diferențiem:

– agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;

– agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

-agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă

-agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

2. 2. b. În fucție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive diferențiem:

– agresivitatea fizică și agresivitate verbală;

– agresivitatea directă cu efecte directe , asupra victimei, și agresivitatea indirectă, între agresor și victima existând intermediari .

2. 2. c. În fucție de obiectivele urmărite diferențiem:

– agresivitatea care urmărește obținerea unor beneficii, a unui câstig material;

– agresivitatea care urmărește predominant ranirea și chiar distrugerea victimei.

2 .2. d În fucție de forma de manifestare a agresivității diferențiem:

– agresivitatea violentă și agresivitatea non -violentă;

– agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

Evoluția agresivității

Cercetările realizate în ultimii ani asupra domeniului agresivității și a dezvoltării ei înregistrează câteva schimbări considerabile, în comparație cu cercetările anterioare. În primul rând, atenția științifică e direcționată dinspre actul agresiv spre surprinderea dinamicii, a procesului dezvoltării individului agresiv cu toate determinările sale, a situațiilor care-1 instigă să agreseze, etc. Apoi, considerându-se ca apropierea dintre agresivitate și comportamentele antisociale e foarte mare, interesul manifest e acela al studiului dezvoltării sociale și al adaptării copiilor la societatea în care trăiesc, „citirea" făcându-se din perspectiva impactului avut de societate asupra evoluție deviante, iar o a treia tendință, e spre o mai mare specificitate evolutivă a abordării agresivității — vârstele la care ea se manifestă cu parametrii specifici de funcționare, progresul/regresul firesc, tiparele de evoluție, etc.

Toate aceste direcții recente de cercetare au ca numitor comun includerea unor interese legate de interacțiunile sociale care potențează agresivitatea copilului, diferențele de vârstă care apar cu continuitățile și discontinuitățile de manifestare a agresiunii de-a lungul vieții, cu diferitele morfologii și funcționari ale structurilor mentale ce conduc la agresivitate și cu restructurări ale articulărilor lor în programele preventive pentru conduita agresivă, cu rolul pe care violența îl are în dezvoltarea atitudinii față de sine și față de ceilalți, etc.

Luând în calcul diversitatea informatională; generată de noile tendințe de studiu, în cele ce urmează ne vom centra pe dezvoltarea normativă a agresivității copiilor (fără a neglija în totalitate aspectele de dezvoltare individuală). Normativitatea surprinsă în evoluția copilului, pe lângă interesul stric stiințific, ne poate permite evaluarea ulterioară a comportamentului individual și aprecierea gradului de adecvare/neadecvare a acestuia prin raportare la particularitățile manifestate de copil în raport cu media statistică conduitelor congenerilor săi. De asemenea, derivat din tendințele statistice de conduită agresivă și bazându-se pe observarea factorilor de risc -intern și extern-la care individul este expus, se pot construi adevărate traiectorii evolutive ale agresivității, demers cu valoare anticipativă, unele dintre traiectorii având finalități favorabile, altele defavorabile. Cunoașterea și monitorizarea lor permite aplicarea unor demersuri preventive sau reparatorii în scopul diminuării sau anulării prognosticelor nefavorabile pe linia devianței agresive.

Schimbările normative se referă la acele modificări universale, continue, suferite de toți indivizii în cursul evoluției lor, și care sunt legate de particularitățile proprii succesiunii vârstelor subiecților și experiențelor de viață atașate acestor vârste. Evoluțiile comparabile ale indivizilor congeneri se bazează în principal pe coordonatele corpului uman, pe aspectele sale biologice, fiziologice și pe parametrii structurali și funcționali înnăscuți ai psihicului uman. Dincolo de ele formarea individuală suportă influențele moderatoare ale mediului natural, social, cultural, care la rândul său va induce o normativitate „secundă", ce se traduce printr-o tendință de apropiere a cotelor de funcționare a indivizilor apartinând unei populații, printr-o posibilitate de stabilire a reperelor de funcționare omogenă, statistică a comunităților de indivizi. Cele două surse majore de dezvoltare umană, factorii interiori, exteriori de dezvoltare pot să explice existența unor similarități comportamentale dar și diferențe între ceea ce e firesc pentru o populație de o anumită vârstă în raport cu altă populație, de aceeași vârstă, dar a cărei formare a impus alte registre.

Dezvoltarea agresivității, dimensiune importantă în structura personalității umane, suportă, grosier, inflența acelorași determinări inteme născute și extene, formative. Acestea din urmă au rolul precis de socializare a agresivității ce presupune gestionarea optimă a impulsurilor agresive structurale, controlul emoțional al frustrărilor, asimilarea și nuanțarea aplicării strategiilor de atac și apărare, monitorizarea feed-back-urilor și modelarea comportamentală viitoare în sensul adaptării optime la mediu.

Apariția fiecăeia dintre aceste abilitătți nu este automată, nu se bazează pe simpla activare a unor mecanisme înnăscute de adaptare, ca și la animalele inferioare, așa cum postulau etologii. Formarea lor presupune, efort, consum energetic, intervenția unor procese elaborate de învățare care se pot desfășura doar în ritmul evoluției motrice, cognitive, emoționale, morale, pe care se sprijină, desigur, având suportul mecanismelor biologice. Dependența de toate celelalte procesualități psihice cu evoluție secvențială, se poate vorbi, în consecință, despre o evoluție în etape, normativă a comportamentelor agresive și a asimilării treptate a gestiunii ei în timp. Aceasta face ca, reacțiile la frustrare, de exemplu, a unui copil de doi ani, aflat în stadiul senzoriomotor, cu un atașament securizant, premoral, care a achiziționat mersul dar nu și coordonarea motricității fine să fie diferite în comparație cu reacțiile unui preadolescent, în stadiul operațional concret, autonom moral, cu același tipar de atașament securizant, și cu motivația de a accede în eșalonul superior al ierarhiei clasei lui.

Primele studii sistematice de dezvoltare normativă a agresivității, realizate de Goodenough, (1931) evidențiază prezența înca de la vârste foarte mici, aproximativ 5-7 luni, a indiciilor despre furiile resimțite de copii și a manifestărilor lor comportamentale. Cu toate că aceste conduite sunt evidente, ele nu pot fi încă etichetate drept agresiune, lipsindu-le componenta intențională a producerii lor; sunt mai degraba raspunsuri emoționale primitive de furie, difuze, legate de un arousal emoțional foarte ridicat, pentru care copilul nu are strategii adecvate de reglare și coordonare comportamentală.

Expresivitatea furiei se schimbă odată cu evoluția cognitivă aparută în a doua jumătate a primului an când copilul începe să înteleagă relația cauza-efect, și actele sale capătă, intenționalitate putandu-se manifesta sub forma protestelor și a revendicărilor. Acum apare prima diferențiere între cele două sexe; privitor la manifestările emoționale, baieții sunt mai labili decât fetele și au tendința de a exprima mai intens gama pozitivă și negativă emoțională, manifestă mai multă furie, în timp ce fetele au o capacitate mai bună de reglaj emoțional în raport cu mama.

Perioada antepreșcolară și preșcolară e marcată de o exprimare preponderent fizică a agresivității, înca insuficient coordonată, scopul său e instrumental și are ca obiect de disputa jucăriile, se manifestă prin împingeri, loviri. tras de păr, etc, dar conflictele sunt de scurtă durată.

Tot în această epocă sunt bine cunoscute izbucnirile de furie (temper tantrum) ale copiilor mici, făra intenția evidentă de a agresa, izbucniri care includ o desfășurare impresionantă de manifestări agresive de tipul plânsului cu sughițuri, combinate cu urlete, strigăte, lovituri cu picioarele, trântit, etc, a caror afecte au o dinamică rapidă, care migrează dinspre o stare de iritare sau proastă dispoziție, activată de un stimul relativ nesemnificativ, spre o stare de escaladare emotională (manifestată prin agresivitate accentuată ostilă îndreptată nediferențiat, uneori chiar spre sine, cu un comportament dezorganizat, negativism) o fază de plans (care evoluează evident spre liniștire, spre „consumarea" furiei iar starea emoțională e mai mult cea de supărare, dar și de vină, regret, se restabilește cotrolul și comunicarea cu finalizare în reconciliere în care furiile sunt disipate și comportamentul înregistrat e adesea cel de legănat. Vârful acestor manifestări se centrează între 3, 5, 4 ani, urmat de dispariția lui treptată.

Specific acestui interval de vârsta este și faptul că începe să descrească ponderea agresivității fizice și să crească cea a agresivității verbale; dezvoltarea limbajului o permite. În intervalul dintre 3-6 ani diferența dintre genuri devine mai marcantă, ritmul de diminuare a ponderii agresivității fizice e mai lent în cazul baieților și mai rapid în cel al fetelor, pentru care asistăm treptat la o substituire a agresivitțtii fizice cu cea verbală, relatională.

Dezvoltarea ulterioară va urma aceleași tendințe: mijloacele socializante, maturizarea, creșterea abilităților cognitive și a reglajului motor, dezvoltarea gândirii morale, stabilizarea emotionalității ofera posibilitatea creșterii autocontrolului, a capacității de a tolera frustrările, asigură copilului un repertoriu mai flexibil de comportamente care vor permite o mai performantă gestionare a situațiilor conflictuale și treptata socializare a agresivității. Normativitatea evoluției agresivității ar trebui, de asemea, sa-l învete pe copil că strategiile agresive nu sunt adaptative și să-i furnizeze alternativele comportamentale lingvistice, strategiile de interacțiune socială pozitive, de autocontrol, care sa-l ajute în rezolvarea conflictelor sale. Perioada de grație în care aceste achiziții se realizează e a primilor 5 ani, tiparele de reacție agresive construite acum adaptative sau dezadaptative – par a avea o valoare predictivă pe termen lung.

Un comportament specific primilor ani de viață este hârjoana (mock aggression). Formele sale de manifestare, aparent asemanatoare cu cele ale agresivității adevărate, se diferențiază totuși de acestea prin lipsa intenției de a răni, contextul în care ea are loc și mai ales prin consecințele pe care le antrenează. Fomele în care se desfășoară hârjoana — lupta, mușcatul, gadilatul, lupta corp la corp sunt desfășurate într-o manieră prietenoasă, jucăușă, în contexte securizante, ludice(pe terenul de joacă, sport) și au drept consecințe un tonus emoțional pozitiv și reale valențe formative pentru inserția socială, favorizează afilierea la grupul de similaritate, permite dezvoltarea abilităților prosociale și a capacității de rezolvare a problemelor sociale prin mai buna interpretare și atribuire a schimburilor sociale, permite dezvoltarea motrică a copilului.

Încă de la 4 ani acesta e în stare să faca o discriminare fină și să înteleagă semnificația fiecărui act, învățând de fapt să utilizeze formele ritualizate de manifestare a agresivității în care, ca și în teoria etologică, declanșarea, intensitatea, formele de manifestare și semnalele încetare ale agresiunii sunt bine delimitate. Vârful atins de hârjoana fizică e în jurul vârstei de 8 ani, dupa care ea se diminuează fiind conertită în alte forme ritualizate, uzând de alte registre simbolice, în special de cele verbale. Manifestările ulterioare ale hârjoanei fizice – în perioada adolescenței și la vârstele adulte- se vor întalni preponderent în formele sportive de manifestare a concurenței și în comportamentul din cadrul relațiilor romantice și sexuale.

În perioada scolarității mici si mijlocii, creșterea capacității de tolerare și de adaptare la frustrare schimbă determinarea agresivității, ea părând a fi precipitată mai degrabă de perceperea amenințării ego-ului și a imaginii de sine, decât de scopuri instrumentale, crește în schimb ponderea agresivității ostile, atacul e mai bine direcționat, intenționalitatea sa crește, și la rândul lor, copiii pot sa facă o discriminare mai fină intre rănirile intenționate și cele neintenționate, modulându-și ripostele în funcție de aceasta percepție.

Dezvoltarea mijloacelor lingvistice permite noi nuanțe, uneori chiar simbolice ale exprimării furiei, și se evidentiază prin cresterea ponderii agresivității verbale, la fel dezvoltările cognitive și sociale determină o deplasare spre agresivitatea relațională. Diferențele de manifestare a agresivității între cele două sexe se mențin.

O evoluți aparte o înregistrează preferința pentru jocurile compiuterizate: baieții aleg cu predilecție jocuri mai agresive în comparație cu fetele, dar și timpul alocat lor e diferit. Între 8-13 ani, baieții alocă în medie 7,5 h/saptamânal pentru aceste jocuri, pentru ca spre adolescența medie și târzie, timpul să se reducă la 3,5 h/saptamanal în vreme ce fetele inregistrează aceleași tendințe dar timpii de joc sunt înjumătățiți.

Perioada adolescenței este și ea particularizată în cazul agresivității; evoluția ei "este curbilinie cu schimbări de patternuri; cu un trend frecvent crescător în preadolescență, agresivitatea atinge un maxim în adolescența medie si revine la nivelul initial în adolescența târzie.

Explicațiile date acestei evoluții și maximului din perioada adolescenței medii, sunt multiple. În primul rând adolescența e vârsta la care copul în totalitate, și segmentele sale suferă profunde transformări, agresivitatea fiind legată, la nivel corporal într-o pondere mare de modificări endrocrine, care induc fragilizări emoționale, creșterea forței musculare, o sexualitate a comportamentului, etc. În același timp modificările sociale survenite sunt foarte rapide, solicită asumarea de roluri noi și diverse, construirea unei identități, asimilarea masculinității/feminității, se impun luarea unor decizii cu efect pe termen lung, etc, procese care sprijinindu-se pe o cogniție înca insuficient elaborată, sunt în masura să creeze o intensă tensiune, cu debut frecvent în agresivitate.

De asemenea pe langă ritmul mai rapid și mai intens al proceselor în care adolescentul e implicat, se mai modifică și tiparul interacțiunilor sociale între genuri; dacă în copilaria mijlocie, continuându-se spre adolescență, genurile petreceau mai mult timp în grupuri omogene și conflictele erau mai mult între membrii aceluiași sex, treptat crește ponderea agresiunilor între sexe, iar odata cu apariția relațiilor romantice există posibilitatea manifestării violenței în relația dintre cei doi parteneri, în cazuri extreme, culminând cu violența sexuală de tipul violului.

O tendință frecvent întalnită la această vârsta, e formarea găștilor; grupurile de similaritate se angajează în forme colective de manifestare, chiar a agresivității. Constituite în adolescența timpurie, găștile se caracterizează prin particularități vestimentare, obiceiuri, ierarhii, uneori tentorialități, și pot evolua spre comportamente deviante. Creșterea forței fizice, a accesului la arme, potențează riscul spre agresiunile grave chiar ucideri, după cum experiențele tragice din școlile occidentale o probează.

Conflictualitatea adolescenților cu adulții atinge în aceasta etapă un vârf care ne face să asistăm la confruntări deschise între adolescent și parinți, adolescent și profesori, autorități etc. În raport cu adultii, fetele răspund mai frecvent puniției cu agresivitate verbală în timp ce la baieți agresivitatea fizică e cea predominantă. Uneori cauza e teribilismul, alteori e deja o structurare eronată a conduitei agresive cu risc spre violență.

Sistematizănd, socializarea și dezvoltarea generală a psihicului modifică, în timp, stilul agresiv. Tendința de evoluție e dinspre agresivitatea fizică, directă spre cea directă verbală, și apoi spre cea indirectă. Agresivitatea animalelor și a copiilor mici e preponderent fizică; media ei descrescând în perioada adolescenței tarzii fiind inlocuită cu cea verbală dar și cea indirectă. Agresivitatea indirectă (când ținta e atacată, agresorul ramanând uneori chiar neidentificat) crește drastic dupa vârsta de 11 ani in special pentru fete. Ritmul de dezvoltare al agresivității verbale și indirecte e mai lent în cazul bărbaților, aceștia la maturitate dezvoltând strategii particulare prin care să-si mascheze ostilitatea , dar oricum nivelul lor de confruntativitate și deschidere rămâne mai mare decât al femeilor.

O explicație a acestui demers formativ de tipare de comportament e dat de Zakriski și colab (2005) care susține că diferențele observate în ceea ce privește tipul de manifestări agresive ale fetelor și băieților (evident particularizate) nu sunt date de diferențe de structuri de personalitate, ci mai degrabă faptului că mediul social al celor două genuri devin din ce în ce mai diferite odata cu vârsta; chiar dacă tiparele lor de reacție la situațiile provocative sunt asemanatoare, ponderea provocărilor în grupul de similaritate e mai redus în cazul fetelor decât al baieților, la fel și pedepsele aplicate de către adulți. În consecință, ca și frecvență sau incidență fetele vor părea mult mai pacifiste sau angajate într-o formă sublimată (verbală) de agresivitate, deci mai puțin agresive decât baieții care vor părea mult mai confruntativi.

La un alt nivel explicativ, alegerea strategiilor mai confruntative sau mai evitative depinde de evaluarea subiectivă a raportului între eficiența obținută și pericolul la care ne expunem. Anticiparea unui dezechilibru, cu expunere spre consecințe negative inhibă de obicei conduita agresivă, în timp ce perceperea autoeficienței, sau previziunea unui pericol minor, este în masură să o stimuleze. În această evaluare subiectivă, dezvoltarea gândirii joacă un rol esențial.

După cum se observă dezvoltarea normală a agresivității, e o consecință a functionării echilibrate a tuturor celorlalte procesualități psihice și depinde în mare masură de condițiile de mediu la care suntem expuși. De asemena, tendințele evolutive surprinse corespund dezvoltării treptate a inteligenței sociale și sunt puternic influențate de factorul cultural (Ostermann, 1999).

Traiectorii de dezvoltare a agresivității

Studiile intreprinse asupra nivelului agresivității acelorași indivizi în diferitele etape ale dezvoltării lor indică, fără îndoială, o tendință de conservare a nivelului de agresivitate în copilărie, adolescență și la vârsta adultî, stabilitate care e la fel de puternică ca și aceea a inteligenței, în timp. Aceasta se traduce prin faptul ca agresivitatea copiilor mici corelează pozitiv cu agresivitatea adolescenților și aceasta cu a adulților, manifestările timpurii ale agresivității fiind identificate drept cel mai puternic predictor al comportamentului antisocial ulterior. În plus, magnitudinea indicelui de stabilitate crește odată cu vârsta. pe măsură ce trăsăturile de personalitate, inclusiv agresivitatea, se cristalizează și devin mai personalizate.

În teritoriul agresivitatii, s-a observat, de asemenea, că cea mai mare stabilitate o manifestă nivelele extreme: fie agresivitatea foarte ridicată, fie cea mai scazută, fluctuante sunt mai degrabă nivelele intermediare. La fel, există o diferențiere a stabilității agresivității dată de gen; cei mai mulți autori, deși nu toți, au concluzionat că agresivitatea baieților e mai stabilă decât cea a fetelor mai ales dacă ne referim la tipuri particulare de agresivitate, în speță la cea fizică.

Relația corelativă și cauzală trebuie însă nuanțată. În mod global ea e valabilă, dar, cu toate acestea, o substantială proporție a celor care în copilaria mică înregistrau o cotă ridicată de agresivitate fizică nu au manifestat tendințe antisociale în adolescență sau la vârsta adultă. Mai mult, există un număr considerabil de copii care au un start târziu care se, angajează în perioada adolescenței în comportamente antisociale fară ca, în mica copilărie, să fi manifestat comportamente agresive ieșite din medie. Uneori, manifestările agresive se limitează la această vârstă și dispar repede.

Ceea ce putem deja sesiza e faptul ca debutul agresivității accentuate poate fi timpuriu sau întârziat, crescător sau descrescător, persistent sau trecător, cronic sau acut, etc. Luând în calcul aceste criterii, delimitarea câtorva trasee sau traiectorii dinspre agresivitate spre comportamentele deviante, la fel și factorii lor de risc și prognosticele aferente permit o mai nuanțată prevenție și intervenție în scopul diminuării riscului pentru devianță.

Clasificările traiectoriilor urmate de agresivitate, în viziunea diverșilor autori, începând din mica copilărie până la vârsta adultă sunt foarte diferite, uneori superpozabile parțial, alteori variază doar etichete verbale aplicate acelorași structuri, alteori ele se referă la aspecte particulare ale agresivității, (de exemplu acelea date de studiile lui Tremblay legate de agresivitatea fizică din mica copilărie) alteori clasificările sunt făcute strict pe categorii de vârstă, etc. Sinteza lor devine dificilă. Nu ne propunem o epuizare a clasificărilor, nici realizarea unei sinteze terminologice și categoriale, ci doar, pe baza studiilor bibliografice o trecere în revistă a celor mai valide dintre acestea.

Câteva modele de comportament antisocial au luat în calcul criteriul evoluției pe termen lung al tipurilor de manifestări agresive, distingând pentru băieți între copilărie și adolescență, trei parcursuri distincte de evoluție: un parcurs deschis (overt patway) caracterizat printr-un nivel crescut de agresivitate în copilărie care se manifestă într-o primă fază cu iritarea celorlalți, tracasarea lor, se continuă, într-o fază secundă cu lupte fizice (bătăi, încăierări în grup) și, în final, se aiunge la stadiul violenței (atacuri de persoane, port de arme, viol).

Un al doilea parcurs e cel acoperit (covert patway)- în care acte antisociale ascunse, comise în copilarie sunt continuate cu probleme de comportament acoperite în perioada adultă. Iar un al treilea parcurs, cel al conflictelor cu autoritatea (authority conflict), presupune o progresie dinspre un comportament de încăpățânare, devianță și continuă cu evitarea autorității spre un statut de delicvent.

Limitându-se strict la primii ani de viață., și doar la manifestările fizice ale comportamentului agresiv, la baieți, Tremblay si colab (2004), trasează o distincție destul de clară între trei categorii de evoluții, care, în opinia sa, ar fi predictive pentru comportamentul viitor al copiilor, predicții destul de ferme pentru a fi luate in calcul. Astfel, analizând un grup de copii între 17 si 42 de luni, stabilește ca aproximativ 28% dintre aceștia manifestă un nivel minim sau chiar nul al agresivității fizice, 58% au un nivel crescător de agresivitate moderată și 14% urmează o traiectorie constant crescătoare spre o agresivitate fizică de risc.

În accepțiunea autorilor, mulți copii manifestă primele forme ale agresiunii fizice începând cu primul an de viață, urmând ca până înainte de începerea școlii să învețe să gestioneze propriul comportament agresiv fizic. Cei care nu reușesc să-și asimileze strategiile optime de reglare a agresivității la aceasta vârstă, par a fi expuși unui risc crescut de dezvoltare a violenței fizice în perioada adolescenței și a vârstei adulte. Deci precursorii dezvoltării cronice a violenței târzii se află în perioada preșcolară, dacă ținem cont de rezultatele acestor studii.

Printre caracteristicile psihologice predictoare ale tranziției dinspre agresivitatea fizică ridicată a copilului mic, spre violența târzie, se numără coeficientul scăzut de inteligență, impulsivitatea, hiperactivitatea, lipsa de empatie, lipsa de teama; toate acestea fiind caracteristici ale copilului, iar pe de altă parte, nivelul scăzut al educației mamei, nivelul crescut al comportamentului antisocial timpuriu al mamei, mame care au avut primii copii la vârste foarte tinere, familii cu venituri economice reduse, mame implicate în comportamente de risc – alcool, fumat, drog și disfuncții familiale. Cunoașterea acestor tendințe impun aplicarea timpurie a unor strategii de prevenție pentru agresivitate.

Un alt criteriu luat în considerare pentru dezvoltarea traiectoriilor agresive, este cel al timpului de debut; Patterson (1989) face o distinctie între agresivitatea cu debut timpuriu (early starters) – în care copiii, începând cu vârstele mici sunt implicați în incidente de tipul pedepselor parentale, eșec școlar, probleme de comportament – și cea cu debut târziu (late starters) care se manifestă prin comportamente de asociere cu gupurile deviante, monitorizare deficitară din partea părinților.

În completare, Moffitt (1993) introduce criteriul persistenței în timp, propunând existența a două subgrupuri mutual exclusive de tineri antisociali: delicvenți consecvenți pe termen lung (life-course-persistent offender) care manifestă un nivel inalt de agresivitate de-a lungul dezvoltării și continuă să fie violenți ca adulți, și cei a căror delicvență se limitează la perioada adolescenței (adolescence-limited offender), care se angajează în forme nonviolente de comportamente antisociale, ce dispar imediat după vârsta critică.

Mai recent, Loeber si Stouthamer-Loebert (1998) au propus cinci subtipuri distincte de evoluții ale comportamentelor deviante, sugerând existența unei mari heterogenități în dezvoltarea lor. Dintre acestea, două tipuri de delicvență sunt consecvente pe termen lung, cu agresivitate ridicată, persistentă, una cu un debut în perioada preșcolară având ca și tulburări asociate cu deficitul atențional/ hiperactivitate (ADHD), iar cealaltă cu debut agresiv în copilăria mijlocie, fără ADHD asociat.

Celelalte două categorii, al grupurilor cu agresivitate limitată ca durată, sunt la fel, deosebite prin perioada în care se înregistrează diminuarea nivelului de agresivitate: la una dintre grupe nivelul agresivității, ridicat inițial, începe să se diminueze în perioada școlarității elementare, în timp ce la celălalt grup, renunțarea la agresivitate începe abia în perioada adolescenței.

Cel de-al cincilea subgrup e reprezentat de tinerii care nu manifestă la început probleme de agresivitate dar care dezvoltă acest gen de probleme la vârsta adolescenței sau a tinereții.

Pornind de la studiile lui Loeber, SchaerTer și colab (2003) validează experimental doar patru trasee distincte: o proporție substanțială (32%) e a celor care manifestă un nivel scăzut de agresivitate în copilaria mică și care se va menține constantă de-a lungul dezvoltării, un grup similar de băieți, cca 9%,. au fost identificați ca având un nivel cronic de agresivitate ridicată, care se va conserva și va predispune, cu un risc mare, spre comportamente antisociale, un grup de baieți (cca. 7%) cu o tendință de creștere a agresivității, iar cea de-a patra categorie, majoritară (52%) e a băieților identificați avea o traiectorie moderată de agresivitate cu un nivel mai ridicat în copilăria mijlocie dar cu tendințe de ușoara descreștere spre adolescență.. Desigur, ultimii, în raport cu grupul nonagresiv de baieți sunt mai expuși riscului de a dezvolta reacții dezadaptative în perioada adolescenței.

În ciuda diferitelor teminologii, fiecare dintre clasificări postulează grupele de rise major pentru dezvoltarea comportamentelor deviante (cele cu debut timpuriu și persistență în timp și nivel ridicat al agresivității – puse în mare parte pe seama vulnerabilității biologice, genetice excerbate de stilul parental defectuos și eșecul școlar timpuriu), unul sau două grupuri cu risc moderat (cel a cărui agresivitate se limitează la perioada adolescenței, cei cu debut agresiv tardiv, sunt mai puțin agresivi și agresivitatea lor e pusă mai ales pe seama factorilor socializanți târzii de genul. asocierii cu grupuri deviante în adolescență ) și grupuri fără risc.

Încercându-se delimitarea unor factori de risc specifici traiectoriilor de devianță dinspre comportamentele agresive – în special acolo unde ei pot sa facă distincția între agresivitatea cu debut timpuriu si patternul non-agresiv, la fel dintre cei care își augmentează rata agresivității și cei care o diminuează – rezultatele sunt foarte contradictorii. Acordurile sunt realizate în ceea ce privește existența unor combinații de factori — incriminați sunt în special aglomerarea problemelor cu care copiii se confruntă și rejecția socială, mai ales cea din partea grupului de apartenență.

Debutul timpuriu al problemelor comportamentale, la fel și cotele ridicate, crescătoare în timp, ale agresivității fizice sunt anticipate de combinații complexe ale unor probleme neurocognitive de tipul IQ scăzut, funcționare defcctuoasă mentală, tulburări comportamentale severe manifestate de tinipuriu, probleme temperarmentale, conduite opozante, etc. La acestea se adaugă practicile parentale inadecvate, un stil rejectiv din partea părinților, depresia maternală și abilitățile reduse prosociale ale celor două părți. Rezultatele școlare și performanțele ulterioare a celor din această categorie sunt extrem de scăzute.

Comparația dintre traiectoriile agresive ale celor două sexe indică o predispoziție diminuată a fetelor de dezvoltare timpurie a patternurilor agresive, sau atunci când ele apar se înregistrează o „întârziere" în apariția lor, normative fiind, în cazul lor, agresivitatea de nivel moderat sau chiar scăzut. Atunci când agresivitatea în cazul fetelor are debut precoce sau un traseu persistent, consecințele lor sunt comparabile cu ale baieților cu același parcurs. Mult mai frecventă în cazul fetelor, apare forma de agresivitate limitată la adolescență, ai cărei factori predispozanți sunt legați de implicarea în comportamente antisociale cu grupurile deviante sau instabilității datorate tranziției spre lumea adultă.

Mecanismele potențiale implicate sunt cele în care concentrarea problemelor cu care indivizii se confruntă solicită adaptări crescute din partea acestora, care la rândul lor antrenează comportamente coercitive din partea adulților, și prin recul, manifestări reactive ale copiilor, într-un cere vicios augmentativ. Interpretarea dezvoltării comportamentului agresiv prin prisma teoriei procesărilor social -cognitive confirmă odată în plus acest demers explicativ.

Asocierile mai multor factori de risc, efectul cumulativ al lor, crește probabilitatea de apariție a unor trasee persistente și mai agresive cronicizate iar conjugarea cu ADHD prognozează debutul timpuriu. Din această categorie se selectează personalitățile psihopatice cu manifestări alienante, impulsive, de cruzime în perioada adultă.

Studiile comparative ale agresivității crescute, persistente, a baieților și fetelor indică faptul că, în cazul fetelor, pentra aceeași intensitate a problemelor comportamentale, factorii de risc implicați sunt mult mai severi, ei incluzând pe lângă. condițiile deia amintite și vulnerabilități de tipul disfuncțiilor familiale, nivel crescut de abuz fizic și abuzuri de substanțe, dar și încercări suicidare antecedente, mult mai frecvente.

Traiectoriile moderate și persistente ale agresivității se diferențiază de traiectoriile lipsite de agresivitate prin aceea ca formele fizice de combativitate sunt mult diminuate și ca incidență și ca intensitate, rezultatele școlare și performanțele ulterioare ale copiilor fiind superioare celor din traseul cu debut timpuriu deviant, rata înregistrată în privința problemelor externalizate de comportament sunt superioare manifestărilor populației generale, iar manifestările disruptive sunt posibile dar cu o incidență mai mare în prima parte a ciclului școlar primar.

La cei cu un traseu antisocial cu debut tardiv, în special apărut în perioada adolescenței, factorii de risc nu mai sunt considerați a fi cei genetici (biologici) sau structurali, ci vulnerabilitatea dobandită la disciplina parentală severă sau inconsecvența, expunerea la grupuri deviante datorită unor abilități deficitare de susținere socială în context școlar sau chiar la nivelul grupurilor de apartenență. Copiii din ciclul gimnazial de exemplu, care posedă strategii limitate de rezolvare a problemelor sociale, deficiențe atenționale sau de concentrare sunt predispuși spre rejecția socială și augmentarea strategiilor coercitive din partea anturajului. Experimental e demonstrat că aderarea la grupurile deviante are un impact mai mare decât rejecția din partea grupurilor de similaritate.

Cauze ale agresivității

2. 4. a Agresivitatea este înnăscută. În viziunia lui Freud(1927), agresivitatea este un instinct. Oameni se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți. Întrucât acestă presiune ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul influențării educațional-culturale, să se găsească modalități nedistructive de canalizare a tendințelor agresive. După etologul Kconrad Lorenz, agresivitatea interspecii are o valoare adaptivă ce este esențială pentru supraviețuire. Punctul de vedere a lui Freud și cel a lui Lorenz pot fi incluse în teoria instictuală a agresivității, deoarece la primul este vorba de dorința de moarte ca sursă a agresivității, iar la al doilea instictul de luptă. Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instictuală, ar fi de așteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv. Realitatea demostrează continuu că există mari diferențe interindividuale în mamifestarea agresivității. Sunt populații, comunități care aproape că nu cunosc agresivitatea și altele care se manifestă deosebit de agresiv.

2.4. b Agresivitatea este un răspuns la frustrare. Cei care susțin această afirmație pleacă de la convingerea că agresivitatea este determinată de condițile externe. Conduitele agresive s-ar organiza în special într-o stimulare sau provocare externă în a răni sau prejudicia pe altul. În acest sens, cea mai populară și mai cunoscută este teoria frustrare- agresivitate, formulată de John Dollard și alți colegi de la Yale University. Chiar în prima pagină a lucrării lor, intitulată „Frustration and Aggression”, (1939), apar două postulate:

– „agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”

-„frustrarea conduce întodeauna către o anumitî formă de agresivitate”

Blocarea căii de atingere a unui scop crează frustrări care, la rândul lor, se constituie în sursă de manifestare a agresivității. Teoria lui Dollard a fost supusă ulterior unor revizii. Asfel Leonard Berkowitz (1978,1988), considerând că teoria lui Dollard exacerbează legătura dintre frustrare și agresivitate, susține că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoțională pentru a agresa. O persoană frustrată poate da curs furiei atunci când există și anumite semne ale agresivității sau, uneori în lipsa lor.

2. 4. c. Agresivitatea este o reacție la evenimentele aversive. Este vorba de punctul de vedere cognitiv neoasociaționist(Berkowitz, 1984), conform căruia există o relație între afectele negative și agresivitatea deschisă. De fapt după cum sugerează această teorie, expunerea la evenimente aversive generează afecte negative. Aceste sentimente, la rândul lor activează automat tendințele către agresivitate și luptă.

2. 4. d. Agresivitatea este un comportament social învățat. Această poziție este legată în special de numele lui Albert Bandura(1986), care formulează teoria învățării sociale a agresivității. Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învață prin mai multe modalități:

-direct, deci prin învățare directă(prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

-prin observarea și imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulților.

Cele mai frecvente, modele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

-familie(părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați provin adeseori ei înșiși din familii în care, ca mijloc de disciplinare a conduitei, s-a folosit pedeapsa fizică);

-mediul social(in comunitățiile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații);

-mass-media(în special televiziunea care oferă aproape zilnic modele de conduită fizic sau verbală).

2. 5. Factori ce influențează agresivitatea

Din păcate, sunt multe surse care creează mari probleme sociale, pentru a căror rezolvare este nevoie de uriașe investiții materiale și eforturi socio-profesionale. Aceste surse se împart în trei categorii:

surse ce țin mai mult de individ, de conduita și de reactivitatea lui comportamentală;

surse ale agresivității în cadrul familiei;

surse ce țin de mijloace de informare a maselor.

În prima categorie includem:

-tipul de personalitate, în special tipul A, ce se caracterizează mai ales prin: extrem de competitiv, tot timpul grăbit, în special iritabil și agresiv. Cei care aparțin tipului A tind să fie mult mai agresivi, într-o paletă mai largă de situații, decțt cei care aparțin tipului B. Este implicat în mai mare măsură decât tipul B în acțiuni de abuzare a soției și copiilor. La locul de muncă, el creează și întreține conflicte cu alții;

-tendințe atribuționale ostile; doi cercetători(Dodge și Coise, 1987) au efecuat o serie de studii privind posibilitatea ca diferențele individuale legate de tendințele atribuționale ostile să afecteze intensitatea agresivității reactive- agresivitatea ca răspuns la provocarea anterioară. În unul di aceste studii, băieților care au fost anterior caracterizați de profesorii lor, unii ca avțnd un nivel ănalt de agresivitate reactivă, alții ca având un nivel înalt de reactivitate proactivă, iar alții caracterizați ca fiind non- agresivi, li s-au arătat videocasete în care un copil îl provoacă pe altul. Li se cerea subiecșilor să explice intențiile actorului în fiecare incident. S-a observat că cei cu un nivel înaltde agresivitate reactivăau făcut mult mai multe eroridecât cei cu un nivel crescut de agresivitate proactivă. Tendințele atribuționale ostile corelează pozitiv cu o rată înaltă a agresivității suprareactive.

-diferențele de sex, adică bărbații sunt mai agresivi decât femeile? Toate statisticile privind infracțiunile oferă răspuns pozitiv la această întrebare. Bărbașii sunt angajați mult în agresivitate deschisă decât femeile. Bărbașii și femeile par să difere într-o anumită măsură în privința atitudinilor lor împotriva agresivutății. Ambele sexe se adresează mult mai agresiv împotriva țintelor masculine decât împotriva celor feminine. Diferențele dinte sexe privind comportamentul agresiv depind în mare măsuiră de rolurile sexuale și de practicile de socializare.dacă stereotipurile tradiționale privind masculinitateași feminitatea continuă să descrească, diferențele dintre sexe privind agresivitatea pot descrește. Iar dacă ele persistă, atunci diferențele dintre sexe privind agresivitatea este de așteptat să se accentueze:

-frustrarea, se menține ca una dintre cele mai frecvente surse de influențare a agresivității;

-atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, atrage raspunsul agresiv, șirul răzbunărilor devine practic nesfârșit;

-durerea fizică și morală poate duce la creșterea agresivității;

-căldura, multe cercetări au constatat o legătură directă între temperaturile înalte și manifestarea agresivității;

-aglomerația, în mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de colegiu, în casa de locuit, apare în calitate de agent stresor și poate crește agresivitatea;

-alcoolul și drogurile, consumate mai ales în cantități mari constituie un factor de risc în comiterea unor acte antisociale bazate pe violență;

-materialul sexy și pornografic, care este accesibil oricărei categorii de vârstă, fie în forma imaginii, fie în formă scrisă.

Din a doua categorie, cele mai grave forme de manifestare a agresivității în cadrul familiei sunt bătaia și incestul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentală a copilului. Din nefericire însă, în viața de zi cu zi și pe multe meridionale ale globului, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni corporale și chiar decesul. Unii autori s-au straduit să evidențieze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca mijloc de puternică agresare fizică a copiilor. Spineta și Riegler, precum și Gelles, au evidențiat următoarele tipuri de caracreristici:

caracteristici demografice. Cea mai frecventă o dețin părinții cu un mariaj instabil, care au divorțat și cei care s-au separat. Copilul bătut este adeseori rezultatul unei nașteri nedorite și cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copii o constituie primii trei ani de viață.

istoria propriei vieți a părinților. Cei mai mulți părinți care-si maltratează copiii au fost ei înșiși, la rândul lor, supuși unui tratament similar de către propriii părinți sau au fost, în cea mai mare măsură, neglijați emoțional de către aceștia.

atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor. Părinții abuzivi în utilizarea mijloacelor de sancționare fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile nevoi, solicitându-l să întreprindă acțiuni ce depășesc posibilitățiile și abilitățiile lui psihice și fizice. Ei întâmpină mari dificultăți în a stabili legături empatice cu propriii copii și în a satisface nevoile acestora de dependență.

tulburări psihologice și psihiatrice. Destul de frecvent, se constată că părinții care-și maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice și psihiatrice.

Din cea de-a treia categorie se distinge în special violența expusă prin intermediul televiziunii și presei. Atât în programele de televiziune cât și în unele surse scrise apar diferite acte de violență de aceea s-a pus problema dacă expunerea la violență poate determina creșterea agresivității.unii consideră că expunerea la violență ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acționa agresiv. Alți autori, care se bazează pe teoriile învățării sociale, consideră că expunerea la violență conduce în mai mare măsură la creșterea agresivității decât la catharsis. Au existat și încercări de a scoate în evidență procesele care explică modul în care violența expusă de mass-media stimulează creșterea agresivității. Acestea ar fi: expunerea la violență slăbește inhibițiile spectatorilor privind angajarea în asemenea comportamente; expunerea la violență oferă privitorilor noi tehnici de a-i ataca și vătăma pe alții; urmărirea altor persoane, angajate în acțiuni agresive, poate influența cognițiile privitorilor; expunerea continuă la violență prin mass-media poate reduce sensibilitatea emoțională la violența și la consecințele sale.

Referitor la efectele negative ale expunerii la violență prin mass-media, Susan Hearold(1986), în urma prelucrării și asamblării rezultatelor a 230 de studii corelaționale și experimentale implicând peste 100. 000 de subiecți, devine și mai categorică: vizionarea scenelor și imaginilor cu violență este asociată cu comportamentul agresiv.

2. 6. Modalități de prevenire și reducere a agresivității

Agresivitatea este rezultatul unor multiple influențe, printre care evenimentele externe, cogniții privind aceste evenimente, diferențe individuale. Ca atare, agresivitatea nu este un răspuns automat, programat. De aici concluzia confprm căreia agresivitatea poate fi prevenită sau cel puțin redusă. Sunt cunoscute deja unele căi propuse. Una dintre cele mai vechi este catharsisul, legat de așa numitul „model hidraulic”. Trebuie găsite însă modalitățiile de descărcare a tensiunii emoționale și de reducere a pornirii către conduita agresivă. Cel mai frecvent întâlnite par a fi următoarele: vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive; consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor; angajarea în acțiuni violente efective, dar fără consecințe antisociale, idee anticipată deja de Platon.

O cale de reducere a agresivității, folosită din cele mai vechi timpuri și în cele mai diverse forme, este pedeapsa. De multe ori ea se aplică în urma manifestării agresivității, în vederea sancșionării acesteia și, totodată, cu intenția clară de a preveni repetarea actelor de violență.

După unii autori, pentru ca pedeapsa să fie eficientă, trebuie să fie îndeplinite câteva condiții și anume: pedeapsa trebuie să fie promptă – trebuie să urmeze cât mai repede posibil agresivității; trebuie să fie intensă – să aibă o magnitudine suficientă pentru a fi înalt aversivă pentru cei care ar putea să o primească; trebuie să fie probabilă – probabilitatea ca ea să urmeze acțiunile agresive trebuie să fie destul de mare. Din păcate, aceste condiții lipsesc din sistemul judiciar al multor țări.

O altă cale de reducere a agresivității o constituie reducerea efectelor învățării sociale. Așadar comportamenul agresiv se imită și se în vață conform teoriei învățării sociale. Pentru a preveni asemenea achiziții comportamentale, trebuie evitat contactul copilului cu modelele de conduită agresivă.

Alte tehnici pentru reducerea agresivității pot fi menționate:

-expunerea la modele nonagresive; persoanele expuse la asemenea modele au demonstrat mai târziu niveluri mai scăzute ale agresivității, chiar dacă erau provocate;

-formarea deprinderilor sociale; există persoane care nu știu să ofere un eventual feedback altor persoane, iar modul în care o fac provoacă supărarea și enervarea partenerilor, ei nu știu să-și exprime dorințele față de alții;

-răspunsuri incompatibile: starea afectivă pozitivă ca mijloc de reducere a supărării; această tehnică se bazează pe principiul: este imposibil să te angajezi în două răspunsuri incompatibile sau să trăiești simultan două stări emoționale incompatibile.

2. 7. Teorii explicative privind agresivitatea

În legătură cu originea tendințelor agresive, există mai multe teorii.

(1) TEORIA IMPULSULUI NATIV după care agresiunea are la bază un instinct înnăscut, așa cum susține FREUD, vorbind de instinctul morții . În ultimele decenii, K. LORENZ, biolog, a făcut cercetări riguroase demonstrând existența, la animale, a unor tendințe de agresiune intraspecii.

Se consideră că agresivitatea poate apărea în urma evidențierii unei tumori pe creier în regiunea sistemului limbic, unde se presupune existența unor centri în relație cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare și în unele boli mintale , îndeosebi turbare. Prin urmare, pare evidentă existența unor centri ce pot declanșa acte agresive.

La un moment dat, s-a crezut că agresivitatea ar fi în funcție de numărul de cromozomi : sunt persoane la care există un cromozom y suplimentar care ar predispune la violență și agresivitate. Investigându-se situația acestui cromozom la cei condamnați pentru violențe, s-a găsit printre ei un procent de 2,9% persoane având un cromozom y suplimentar – comparativ cu populația obișnuită unde acestei anomalii genetice este doar 0,2%. Dar, pe procentul de altă parte, băieții cu cromozom y dublu sunt mult mai înalți și mai viguroși decât cei normali, astfel încât este foarte posibil ca această particularitate să fi favorizat agresivitatea lor.

Există și agresivitatea malignă, manifestată însă la oamenii bolnavi mintal. E. FROMM stabilește o corelație între această formă de agresivitate și sadism, plăcerea de a lovi, de a cauza suferință, deformare cu originea în tulburările instinctului sexual .

Exceptând cazurile patologice, la oamenii normali există formațiuni nervoase care pot declanșa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca răspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivității pare să depindă foarte mult de condițiile sociale și de educație. Ca atare, în cazurile patologice, stimularea sau ablația anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agresivitate. Astfel, la ființa umană, amigdalotomia bilaterală sau hipotalamotomia posterioară sunt intervenții psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv .

(2) TEORIA FRUSTRAȚIEI caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariția unor frustrări ( stări de tensiune create prin apariția unui obstacol în calea realizării dorințelor unei persoane ). Însă nu orice frustrație duce la agresiuni. În legătură cu acest punct de vedere, ALFRED ADLER menționa că oamenii având sentimentul unei inferiorități ( nu aud bine, sau nu văd bine, suferă de strabism, sunt mici de statură, etc. ) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili, reacționând exagerat la orice contrariere.

(3) TEORIA SOCIALĂ A ÎNVĂȚĂRII (A. BANDURA) susține că agresivitatea se învață ca toate celelalte componente, în special prin observarea unor modele. Copiii bătuți de părinții lor sau asistând la acte de violență între părinți, devin și ei bătăuși. Sunt și cazuri când părinții nu tolerează violența în familie, dar încurajează comportamentul îndrăzneț, arogant și chiar violent față de ceilalți copii.

În multe țări, filmele oferă zilnic spectacolul unor violențe, bătăi, omoruri. La fel, cărțile de aventuri consacră sute de pagini detaliilor referitoare la cum să organizăm jefuirea unor bănci sau să eliminăm orice probă în legătură cu un omor.

Există și mentalități prin care societatea favorizează agresiune ( “ ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“), răzbunarea, lăudând pe cel puternic care poate să-l strivească pe cel slab. Pe măsură ce cresc, copiii admiră pe cei capabili sa-i bată pe cei mai puțin “musculoși“.

BANDURA afirma că învățăm să fim agresivi din următoarele situații :

învățăm să fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( părinții îi învață pe copii să nu fie agresivi, dar îi bat și îi pedepsesc );

învățăm să fim agresivi din atitudinile societale (în ultimii ani se observă un avânt îngrijorător al aspectelor agresive în societate);

învățăm să fim agresivi de la televizor, din filmele de groază care prezintă crime “hidoase“, bătăi violente și siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmează foarte mult pe copii este să găsească ceea ce este în aparență “ bun “ este în realitate “rău “. Atâta vreme cât “bunul” și “răul” sunt separate și copilul delimitează binele de rău, el tolerează violența, moartea, etc.).

4) TEORIA CATHARSIS-ULUI susține că, atunci când asistă la spectacole violente, privitorul își consumă pe plan imaginar energia agresivă, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivității, și nu la intensificarea ei. S-au realizat experimente care arată cum impulsul agresiv împotriva unei persoane scade numai dacă acea persoană este agresată, pedepsită de altcineva.

În concluzie, la orice om normal, există structura anatomo-fiziologică implicată în declanșarea unor acte agresive. În mod normal, ele se pun în mișcare doar în cazul încălcării abuzive și brutale a unor drepturi . Frustrarea are, firește, un rol . Violența replicilor și modul de manifestare sunt în funcție de influențele sociale și de educație. Cât despre violența “ malignă “, nejustificată prin situație, ea este de origine patologică, având la bază dereglări hormonale sau de ordin fiziologic .

2. 8. Formele de manifestare ale agresivității

Agresivitatea reprezintă tendința de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendința de a depăși opozițiile întâlnite; tendința de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini și reacții; tendința permanentă de dominare în grupul social sau în comunitate .

Pentru aceasta se utilizează diverse forme de agresivitate. În acest sens, există mai multe criterii de grupare a comportamentelor agresive, și anume : conținutul moral al comportamentului (agresivitate antisocială și agresivitate prosocială); agresivitatea – mijloc sau scop (agresivitatea instrumentală; agresivitatea emoțională); după caracterul lor ofensiv sau defensiv: agresivitatea ofensivă (agresivitatea în cadrul speciei; agresivitatea prădătoare); agresivitatea defensivă (de apărare).

Pe baza acestor criterii enumerate mai sus, au fost stabilite mai multe forme de manifestare a agresivității, după cum urmează :

1) Excitabilitatea este starea sistemului nervos caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal față de factorii de mediu extern sau intern. Definirea acesteia are la bază noțiunea psihofiziologică de excitație care vine din latinescul excitațio care înseamnă stimulare .

BORDENAT și PRIGNEY consideră că excitația psihologică presupune ridicarea tensiunii psihologice și exacerbarea dinamismului psihic, stări care devin patologice atunci când sunt însoțite de o tulburare afectogenă reactivă, consecința unei emoții intense sau a unui incident grav.

Copiii până la vârsta adolescenței pot prezenta episoade de hiperexcitație în cadrul normalității, dar în cazuri de suferință neuropsihică aceste stări capătă caracter permanent și devin patologice .

Formele de manifestare ale hiperexcitabilității sunt : gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, efervescență a limbajului, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie.

Excitația psihomotorie este componentă a tabloului clinic în: sindroame infecțioase, encefalite și meningo-encefalite; intoxicații cu diferite substanțe: alcool , antidepresive, halogene : epilepsie, oligofrenie, schizofrenie ; episoade psihotice acute paralizia generală propriu-zisă (în specia la debut ); traumatisme craniene ; boli endocrine sau leziuni focale ale cortexului prefrontal sau hipotalamusului ventromedian ori a lobilor temporali .

2) Impulsivitatea este o trăsătură caracteristică ce implică un mod impulsiv de a reacționa prin impulsuri . Impulsurile sunt modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrate într-o activitate rațională (acte violente, descărcări explozive, reacții de mânie, etc. ).

LAFON spune că impulsivitatea este o “descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională, într-un act sau comportament “. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, irațional, avându-și originea în motivații subiective sau într-o reacție reflexă .

3) Propulsivitatea reprezintă declanșarea agresivității datorită unui resort intern. Ea apare în mod forțat, automat, fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare, propulsiunile pot fi: kinetice, monotopii ritmice (balansarea capului sau a unui membru ), mișcări parazite, accese de automatisme ambulatorii .

Aceste manifestări n-au sens, sunt instinctive, își au originea în tendințele fundamentale ale inconștientului. Ele sunt determinate de trebuințele și expresiile emoționale.

În general, instinctele grupează pulsiunile, trebuințele, tendințele, totalitatea actelor reflexe, automate și inconștiente cu care individul se naște și care poartă amprenta tipului caracterial al personalității acestuia. S. FREUD pune instinctele la baza vieții psihice acordând cea mai mare importanță instinctului sexual. ADLER vorbește despre tendințele sau instinctele orientate către putere, către dorința de afirmare și dominare a individului, valorificând în acest sens aspectul lor psihosocial.

Aspectul cel mai important al vieții instinctive a individului este reprezentat de agresivitate . Pentru A. Porot agresivitatea este unul dintre caracterele fundamentale ale comportamentului uman. Ea permite organismului să folosească ceea ce-l înconjoară pentru satisfacerea nevoilor esențiale ale vieții sale. Același autor menționează că în cazul individului, agresivitatea poate avea două aspecte :

agresivitatea constituțională, manifestată printr-un temperament impulsiv și violent, întâlnite la temperamentul epileptic sau paranoic, în cazul perverșilor dezechilibrați și al mitomanilor agresivi.

agresivitate dobândită (accidentală), legată de anumite stări psihopatologice speciale, precum: impregnarea alcoolică, encefalopatiile posttraumatice sau postinfecțioase, schizofrenie, delir halucinator cronic.

În cadrul sferei instinctuale a personalității, direcția de exteriorizare comportamentală este reprezentată de conduita instinctivă de tip agresiv. Aceasta este de două feluri :

de tip masochist sau de autoagresivitate (homosexualitate, automutilare, suicid );

de tip sadic sau heteroagresivitate (homicidul, cleptomania, mizantrofia, hipersexualitatea ).

4) Violența – derivă din latinescul vis care înseamnă forță ; prin urmare violența înseamnă utilizarea forței pentru a manifesta superioritatea. Definirea violenței presupune trei direcții ( MICHAUD ) :

violența ca o stare de dezordine este o formă coruptă a puterii sau un abuz de putere, impusă contrar voinței altora ;

violența ca formă de comportament care produce vătămări corporale sau sufletești la cei asupra cărora acționează. Deși violența implică forța, ele sunt concepte separate. Forța implică amenințarea utilizării violenței, pe când violența este actul în sine prin care forța se realizează ca acțiune asupra altuia.

violența ca acțiune de control, în sensul de constrângere a acțiunilor sociale aplicate de anumite persoane sau forțe social-politice asupra restului societății în scopul obținerii unor modele specifice de comportament, acțiune sau a unei mentalități colective identice.

JEAN-CLAUDE CHESNAIS stabilește următoarele zone semantice incluse în definiție :

violența fizică este cea mai gravă întrucât cauzează moartea persoanei, vătămarea corporală și libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică.

violența economică reprezintă toate atingerile și frustrările asupra bunurilor materiale .

violența morală ce cuprinde violența privată: criminală ( mortală, corporală, sexuală) și noncriminală (suicid, accidente ) ; precum și violența cetățenilor contra puterii ( terorism, greve, revoluții ), violența puterii contra cetățenilor ( terorism de stat…), violența paroxistă ( războiul ).

cetățenilor contra puterii ( terorism, greve, revoluții ), violența puterii contra cetățenilor ( terorism de stat…), violența paroxistă ( războiul ).

Capitolul experimental

Partea experimentala porneste de la premiza ca copiii abandonati prin plecarea parintilor in strainatate sunt influentati in dezvoltarea lor cognitive, afectiva, sociala, comportamental. Stiul prezent isi propune sa analizeze in ce masura comportamentul agresiv si cel social este influentat de abandonul copiilor si sa evalueze nivelul acestei afectari

Ipotezele de pornire

Nivelul de agresivitate al copiilor abandonati este mai ridicat decat cel al copiilor care se bucura de ingrijirea parentala permanenta

Nivelul de agresivitate al baietilor abandonati de catre parinti prin plecarea la munca in strainatate este mai mare decat cel a fetelor

Patternuril de de manifestare agresiva a copiilor abandonati de catre parinti prin plecarea la munca in strainatate este dependent de varsta subiectilor

Metodologie de cercetare

– metode de colectare a datelor – s-au bazat pe o analiza sociometrica.

Fiecare subiect al lotului a primit o fisa cu trei cercuri concentrice; sarcina sa a fost aceea de a trece in cercul interior numele a trei colegi care sunt cei mai agresivi din clasa sa. In cercul exterior, numele a trei colegi care au nivelul de agresivitate cel mai scazut, iar in cercul din mijloc trei colegi cu agresivitate moderata.

– informatiile despre varsta copiilor, statutul lor de copii abandonati de unul sau ambii parinti au fost culese din documentele scolare si din discutiile cu profesorii

b. – metode de prelucrare a datelor- au constt in analiza mediei aritmetmice, a dispersiei datelor, si comparatia intre medii

Lotul de studiu

Lotul de studi a fost alcatuit din 32 de elevi, dintre care care trei copii au un singur parinte plecat, 12 au doi parinti plecati in strainatate, iar 17 elevi au constituit lotul de control, ei fiind crescuti de parinti prezenti. Dintre copii cu parinti plecati la munca in strainatate, 8 copii sunt in clasa a IV-a si 7 sunt din clasa a VI.

Din totalul de 32 de elevi, 13 sunt fete si 19 sunt baieti.

Lotul a fost alcatuit din elevii claselor mentionate din scoala cu clasele I-VIII Rogoz, judetul Maramures

Rezultate obținute

În urma cercetării făcute, am sesizat că odată cu înaintarea în vârstă, nivelul de agresivitate scade. Dar totuși bîieții sunt mai agresivi decât fetele, ele apărându-se doar prin agresivitate verbală.

Rezultate brute obtinute in urma aplicarii metodelor sociometrice

Tabel nr 1. Tabel centralizator cu datele obtinute pe elevii clasei a IV-a

Tabelul ne arată că băieții sunt mai agresivi decât fetele chiar dacă sunt numai în clasa a IV a.

Tabel nr 2. Tabel centralizator cu datele obtinute pe elevii clasei a VI-a

În urma cercetării făcute am observat că în casa aVI a nivelul agresivității este mai scăzut.

Distributia nivelului de agresivitate al elevilor din lotul de studiu

Tabel nr 3 Distributia cotelor de agresivitate obtinute de elevii lotului

Histograma nr 1. Distributia nivelului de agresivitate al elevilor

Tabelul nr 4 Media, mediana si abaterea standard a a cotelor de agresivitate obtinute de elevii lotului. Am efectuat o medie pentru a observa cota de agresivitate

Ipoteza 1. Cum variaza nivelul de agresivitate al elevilor in functie de numarul parintilor plecati la munca in strainatate

Tabel nr 5 Variatia nuivelului de agresivitate in functie de numarul parintilor plecati la munca in strainatate. După cum bine observăm, media copiilor cu doi părinți plecați în stăinătate este mai mare decât a celorlalți.

Graficul nr 2. Variatia nuivelului de agresivitate in functie de numarul parintilor plecati la munca in strainatate. Graficul ne arată că numarul copiilor cu doi părinți plecați ridică nivelul de agresivitate.

Ipoteza numarul 2. Agresivitatea baietilor este mai mare decat cea a fetelor

Tabelul nr 6. Comparatie intre nivelul total al agresivitatii baietilor in comparatie cu cel al fetelor. Da din totdeauna fetele au fost mai puțin agresive decât băieții.

Graficul nr 3. Comparatie intre nivelul total al agresivitatii baietilor in comparatie cu cel al fetelor

Graficul nr 4. Variatia nivelului de agresivitate in functie de genul elevilor si de numarul de parinti plecati la munca in strainatate. Se observă gradul ridicat de agresivitate la genul masculin.

Ipoteza nr 3 Modul in care variaza nivelul agresivitatii in functie de varsta elevilor

Tabelul nr 7 Variatia nivelului de agresivitate a lotului in functie de varsta. Rata agresivității este mai mare la clasa aIVa.

Graficul nr 5 Variatia nivelului de agresivitate a lotului in functie de varsta

Graficul nr 6. Variatia nivelului de agresivitate in functie de numarul parintilor aflati la munca in strainatate si varsta copiilor

Interpretare a datelor

Asistentul social are un rol important în cazul copiilor a căror părinți sunt plecați la muncă în stăinătate deoarece de multe ori ei nu rămîn în grija nimănui.

Din păcate nimeni nu se ocupă de aceste aspecte. Copiii fiind abandonați dezvoltă conduite greșite de de comportament.

Asistentul social ar trebui să se implice șn aceste cazuri, să facă tot posibilul ca părinții să nu-și mai abandoneze copii. El ar fi bine să monitorizeze cazurile, să se ocupe de consilierea acestor copii cît și a părinților lor. Să se preocupe de anumite programe în care să fie invitași și acești copii, să socializeze. Societatea ar trebui să ia masuri de prevenire a acestui fenomen, să acorde locuri de muncă părinților.

După cum am observat, numărul băieților agresivi este mai mare decât cel al fetelor. De regulă fetele nu pre au un comportament agresiv, ele sunt mai calme în schimb băieții se enervează mai repede și fac scandal. Toate astea au loc din cauza abandonării lor de către părinți.

Am observat faptul că odată cu înaintarea în vârstă manifestarea comportamentului agresiv scade, copiii încep să înțeeagă, să facă diferențe ăntre ce e bine să facă și ce nu e bine.

Concluziile

În urma cercetării făcute am sesizat că numărul copiilor abandonați de unul sau ambii părinți este în creștere fapt ce lasă de dorit. Copiii sunt abandonați la vîrste destul de fragede, ei neputînd să-și cunoască părinții.

Fenomenul este foarte trist, deoarece din copii lor devin niște străini, care nu au de la cine primi educație, căldură sufletească, ei formîndu-și alți prieteni, care mai tîrziu îi va influența oarecum. Cunosc foarte mulți copii care sunt în asemenea cauze, au părinții plecați iar ei au rămas singuri. Acețti copii vor suferi din această cauza pe tot parcursul vieții, se vor simți marginalizați, abandonați de proprii lor părinți.

Eu cred că părinții sunt de vină ăn astfel de momente, ei nu sunt destul de maturi să se gîndească la ceea ce se va întâmpla cu copii lor. Ei de multe ori stau și se distrează în alte părții iar copii lor poate nu au ce mânca sau chiar mai rău . De multe ori copii aceștia nu dorm acasă, se ocupă de lucruri ieșite din comun și multe altele.

Agresivitatea copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate este în mare creștere ceea ce nu este bine. Cauza acestui fenomen este în mare măsură situația economică. Dar oricît de mulți bani ai avea tot mai importantă este sănătatea copiilor.

Părerea mea este că dintr-un om bolnav nu poți face un om sănătos oricît de mulțibani ai avea acestea nu se pot cumpăra sau vinde. Cutremurător este faptul că acești părinți nu i.au în calcul lucrurile astea, nu se gîndesc la relația cauză-efect. Profesând meseria de asistent social doresc să schimb anumite lucruri pentru ca să nu se mai întâmple lucrurile acestea. În concluzie pot să spun că mă îngrijorează acest fenomen și am stat de vorbă cu multe persoane care sunt în asemenea condiții.

Bibliografie

Birch-Ann, Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, București, 2000;

Eibl-Eibesfeldt Irenaus, Agresivitatea umană, Ed. Trei, București, 2009;

Marian G., Baolescu A., Comportamentul agresiv, Ed. Triton, București, 2009;

Marian Claudia, Curs dezvoltare umană, 2009;

Minulescu Mihaela, Relația psihologică cu copilul tău, nevoia de atașament și iubire în viața copilului mic, Ed. Psyche, București, 2006;

Muntean Ana, Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași, 2006;

Năstase Adriana, Rolul familiei în asistența socială, pastorală, a copiiilor abandonați, Ed. Vasiliana’98, Iași, 2007;

Neculau Adrian, Manual de psihologie socială. Ed. Polirom, Iași, 2003;

Păunescu Constantin, Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București, 1994;

http://studiijuridice.ro/

Bibliografie

Birch-Ann, Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, București, 2000;

Eibl-Eibesfeldt Irenaus, Agresivitatea umană, Ed. Trei, București, 2009;

Marian G., Baolescu A., Comportamentul agresiv, Ed. Triton, București, 2009;

Marian Claudia, Curs dezvoltare umană, 2009;

Minulescu Mihaela, Relația psihologică cu copilul tău, nevoia de atașament și iubire în viața copilului mic, Ed. Psyche, București, 2006;

Muntean Ana, Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași, 2006;

Năstase Adriana, Rolul familiei în asistența socială, pastorală, a copiiilor abandonați, Ed. Vasiliana’98, Iași, 2007;

Neculau Adrian, Manual de psihologie socială. Ed. Polirom, Iași, 2003;

Păunescu Constantin, Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București, 1994;

http://studiijuridice.ro/

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Agresivitatea Copiilor Care Au Parintii Plecati In Strainatate (ID: 164594)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Agresivitatea Copiilor Care Au Parintii Plecati In Strainatate

Copyright Notice

Modalitati DE Prevenire Si Combatere ALE Esecului Scolar

Proba Psihologica Decas

Psihologia Invatarii

Introspectia Eu Lui

Rolul Orientraii Si Consilierii Profesionale In Dezvoltarea Carierei

Consilierea Psihologica Si Sustinerea Bolnavilor de Cancer

Copyright Notice

Similar Posts