Agresivitate la Adolescenti

CAPITOLUL 1. ADOLESCENȚA- proces critic de trecere de la copilărie la maturitate.

1.1 Noțiuni despre conceptul de adolescență

Ultima și cea mai complexă etapă a dezvoltării copilului este adolescența, etapă a conturării individualității și a începutului de stabilizare a personalității care marchează încheierea copilăriei și trecerea spre maturizare. Transformările fizice și psihice care apar în aceasta perioadă, schimbările în atitudini și conduită, la fel ca și problemele ridicate părinților și familiei, fac din adolescență cea mai sensibilă fază de evoluție spre viața adultă. Ea este „punctul unde se împlinește copilăria cu tot aportul ereditar și cu toată contribuția educativă pe care această împlinire o presupune,- noile activități care devin posibile în această etapă își au rădăcinile în cele ale vârstelor precedente (…) ea se caracterizează nu numai prin multiplele învățături care-1 pregătesc pe tânăr sau pe tânără pentru sarcinile maturității, ci și prin proiectele, aspirațiile unei personalități care ia cunoștință de scopurile pe care ar vrea să le atingă și care caută mijloacele adecvate pentru a ajunge la ele”.

Numeroși autori din domenii diferite, precum: psihologie, sociologie, pedagogie, medicină și nu numai, după îndelungi cercetări, au atribuit perioadei adolescentine diverse definiții numind-o de la “vârsta de aur” la cea “ingrată”. Însă cel mai profunda aspect al acestei perioade, fost surprins de Pantelimon Golu, ce definește adolescența ca “vârsta oglinzii, vârsta la care adolescentul caută să coincidă cu sine”.

În limba latină, etimologic, cuvîntul “adolescență” se definește ca “adolesco -ere” adică, “a crește, a se maturiza, a căpăta putere”, ceea ce i-a determinat pe marii gânditori antici să afirme despre această perioadă ca fiind “Pestgnam adolevit ad eam aetatum” (după ce a crescut până la această vârstă); la Cicero: “Cupiditas agendi adolevis” (plăcerea de a lucra a crescut); la Tacitus: “Ver adolescit” (primăvara capătă putere). Prin urmare, fie că este vorba despre organism, despre anumite procese psihice sau despre fenomene ale naturii, cuvântul “adolesco” înseamnă a crește, a se maturiza.

Adolescența, ca perioadă de tranziție între copilărie și vârsta adultă, constituie un fenomen biologic, social și psihologic cu multiple determinări de ordin genetic, cultural, social, geografic și educațional. De aceea este necesară cunoașterea particularităților ce definesc această perioadă, pentru a nu trata problemele care apar doar sub un singur aspect, exculsiv biologic sau psihologic, deoarece întrte maturizarea organică și cea psihosocială, a existat dintotdeauna un raport de interdependență. Sub aspectul dezvoltării psihologice și organice aunui individ, putem sublinia aspectul că între aceste două etape pot interveni contradicții, stări conflictuale sau disproporții, deoarece ritmurile de dezvoltare sunt inegale. Ca etapă a multiplelor transformări biosomatice și psihice, determină apariția a numeroase solicitări dar și a eforturilor adaptative la exigențele și diversitatea structurilor sociale, culturale, educaționale, profesionale, economice, ideologice, fapt ce generează tensiuni și situații stresante, frământări interioare, meditații și reverii, mutări și restructurări în conștiință. Toate acestea au ca rezultat constituirea imaginii de sine, a conștiinței și a conștiinței de sine, adică definirea identității ca nucleu al personalității.

Apartenența la o anumită familie și la un anumit grup, presupune adaptarea și depășirea situațiilor infantile, frustrante de nesiguranță și de dependență. Identitatea vocațională se cuplează la acestea și se bazează pe stabilitatea trăsăturilor de personalitate în care cerința de exprimare aptitudinală și atitudinală devine condiție a afirmări. Din această perspectivă, E.Erikson a analizat specificul adolescenței în care constituirea identității personale cu accent pe implicarea conștiinței de sine devine punctul central interpretativ și de evidențiere a carcteristicilor ce o definesc.

În dezvoltarea conștiinței de sine imaginea corporală contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în amănunțime și cu un fel de admirație, ceea ce dă o notă de ușor narcisism. W.James a subliniat dialectica dezvoltării conștiinței de sine și a distanței ce se creează într “eu ” și “sine”, și anume aceea că personalitatea este alcătuită dintr-un nucle format din eu și sine, ceea ce îi dă un caracter de dualitate. Eul este cel ce cunoaște și este conștient, iar sinele reprezintă latura cunoscută. Sinele poate fi material și se referă la tot ce posedă persoana social în care este implicat rolul și statutul cu identitatea ce o formează, iar sinele spiritual reprezintă expresia activității psihice în care se remarcă “sanctuarul emoțiilor și dorințelor”.

În toate cele trei ipostaze, percepția de sine a adolescentului poate îmbrăca o formă negativă sau pozitivă. În acest sens, s-a remarcat faptul că atunci când intervin eșecuri în adaptare școlară sau profesională, sau când estimația de sine este scăzută, tânărul nu are încredere în forțele proprii, subestimându-se (activitatea și inițiativa tânărului fiind reduse), în timp ce succesul și o expectație de sine înaltă duc la încredere, putere de acțiune, dorința de a învinge dificultățile, autoconștiința onoarei și datoriei, etc. În obținerea acestor imagini, adolescentul se raportează la cei din jur și ia în cosiderație atitudinea acestora față de el, iar matricea relațiilor socio – culturale este percepută convergent sau divergent și provoacă proiecția trăsăturilor ce le are fiecare. Din această perspectivă, H.Wallon, afirma că relația dintre eu sau sine și “alter” contribuie la dimensionarea identității și a identificării.

Adolescența este perioda în care apar frecvent frustrații și conflicte, dar ele nu au permanent un caracter devastator, așa cum încearcă unii autori să le descrie ca formă spre patologizare. Conflictele apărute în perioada pubertății sunt manifestări ale căutării copilului de a se defini pe sine, de a se raporta la modul de a fi și comporta în raport cu cei din jur, apărând astfel :

conflicte din prima perioadă a adolescenței care au ca suport de bază aspirațiile și nivelul realizării efective de sine;

conflicte din perioada adolescenței propriu – zise, rezultate din îndeplinirea rolului și statutului, a relației dintre vocașie și exercitarea unei anumite profesiuni etc. Aceste perioade mobilizează eforturile adolescentului în raportarea expectațiilor sale la situațiile reale.

În literatura de specialitate se subliniază că dezvoltarea comportamentelor adolescentului, sunt și sub semnul evoluției erotismului. Asfel, chiar dacă tânărul este matur și viril, conduita sexuală este labilă, anxioasă, dar cu timpul, în adolescența prelungită, se manifestă afecțiunea matură în care conduita sexuală devine complexă și adaptată la relitate. Pin această prismă relațiile dintre fete și băieți devin mai relaxante, iar atitudinea față de adulți mai permisivă, admirativă și afectivă. M.Debesee afirma că adolescența ca vârstă a entuziasmului și al exaltării înlocuiește neliniștea puberului.

Bazat pe evoluția intelectuală, Jean Rousselet releva trei forme de conduite mai importante ce se produc prin prisma dorinței adolescentului de a se afirma și de a fi unic în felul său.

Prima este conduita revoltei prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a

învățat sau i s-a impus să învețe, adoptă atitudini negativiste, contrazice și îi ironizează pe alți fără un motiv anume, limajul și atitudinea sunt ironice, etc.

A doua este atitudinea închiderii în sine din care transpare o autoanaliză și

cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor și a acțiunilor, a introspecțiilor pentru cunăașterea de sine și disecarea sentimentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate și închiderea în sine.

A treia formă, este aceea a coduitei exaltării și afirmării prin care se caută

confruntarea cu alții pentru a-și verifica propriile capacității fizice, intelectuale și afectiv – emoționale adoptând, uneori, atitudini extreme față de tot ceea ce disprețuiește sau care nu se încadrează în vederile sale.

Stadii ale adolescenței

Societatea în care trăim, este o lume plină de tensiuni și permanente schimbări economice, politice, de evoluție și redefinire a profesiilor, ocupațiilor, în care adolescenții și tinerii de astăzi se regăsesc din ce în ce mai greu. Vârsta adolescenței, se caracterizează printr-o evoluție fulminantă și a capacităților creative în domenii variate în care până acum nu se făceau remarcați sau nu excelau. Este perioada în care se formează o nouă personalitate pe fundamente reconstituite de o foarte mare intensitate și care creează un joc de libertate interioară a conștiinței, cu dialoguri interne numeroase raportate la moment complexe de viață, în care sinele social este expresie a sentimentelor de responsabilitate și datorie.

Adolescența exprimată ca perioadă de intensă maturizare pe toate planurile, include indivizi a căror vârsta este cuprinsă între 13—18 ani (deși există unii autori care extind această vârstă pînă la peste 20 de ani), cuprinde trei subperioade principale aflate una în succesiunea celeilalte :

a) preadolescența cuprinzând copiii între 11-14 ani și caracterizată prin stabilizarea maturității biologice și dobândirea" unei individualități mai nuanțate;

b) adolescența propriu-zisă. (sau „marea adolescență"), cuprinzând copiii între 14-19 ani și caracterizată de fundamentarea principalelor trăsături de caracter și stratificarea intereselor profesionale.

c) adolescența prelungită (19-25 ani), perioada în care tinerii sunt mai independenți, iar responsabilitățile sociale sunt mai diverse și în contextual noului statut professional pe care unii dintre ei l-au dobândit.

Există și alte concepții care, depășind perspectiva psihologică, dilatează aria de cuprindere a adolescenței și evidențiază trei succesiuni de etape:

a) adolescența pubertară, cuprinzând copiii pre și puberi;

b) adolescența juvenilă, care include perioada corespunzătoare postpubertății;

c) tinerețea propriu-zisă, ca etapă a postadolescenței și care înglobează tinerii între 17—22 sau 17—25 de ani.

Limitele cronologice și etapizarea pe cicluri de dezvoltare sunt însă discutabile și nu există criterii precise care să ofere o clasificare invariabilă și admisă unanim. Vârsta nu reprezintă în sine un criteriu, deoarece dezvoltarea biologică apare dependentă de factorii sociali, astfel că, departe de a fi doar un concept biologic, maturitatea depinde în bună măsură de etaloanele societății care o definește. Fiind o perioadă de dependență economică și afectivă, care se opune participării active cu drepturi depline la exigențele normative ale vieții socialei, adolescența reflectă atât particularitățile climatului familial și educațional, cât și transformările complexe ale mediului social, ceea ce impune analiza detaliată a fiecăruia dintre factorii implicați în acest proces. O asemenea analiză nu poate ignora problemele sociale particulare cu care se confruntă adolescentul, care se caracterizează prin structuri mentale și atitudini specifice, deosebite de cele ale adultului. Uitând adeseori această realitate, riscăm să comparăm, în mod mecanic, comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuindu-i primului imperativele morale și cerințele sociale ale ultimu-lui. Pentru acest motiv, studiul personalității adolescentului nu se reduce la repertorierea caracteristicilor genetice sau a celor fizice de ordin biologic-ereditar, ci presupune interpretarea diferențiată a factorilor de personalitate cu caracteristicile particulare ale mediului social și familial.

În noile concepții elaborate de psihologi, accentul cade tocmai pe această cercetare cu caracter concret, iar interpretarea nu mai este oferită în termeni ereditari, ci în funcție de mediul înconjurător. dorințelor”.

În toate cele trei ipostaze, percepția de sine a adolescentului poate îmbrăca o formă negativă sau pozitivă. În acest sens, s-a remarcat faptul că atunci când intervin eșecuri în adaptare școlară sau profesională, sau când estimația de sine este scăzută, tânărul nu are încredere în forțele proprii, subestimându-se (activitatea și inițiativa tânărului fiind reduse), în timp ce succesul și o expectație de sine înaltă duc la încredere, putere de acțiune, dorința de a învinge dificultățile, autoconștiința onoarei și datoriei, etc. În obținerea acestor imagini, adolescentul se raportează la cei din jur și ia în cosiderație atitudinea acestora față de el, iar matricea relațiilor socio – culturale este percepută convergent sau divergent și provoacă proiecția trăsăturilor ce le are fiecare. Din această perspectivă, H.Wallon, afirma că relația dintre eu sau sine și “alter” contribuie la dimensionarea identității și a identificării.

Adolescența este perioda în care apar frecvent frustrații și conflicte, dar ele nu au permanent un caracter devastator, așa cum încearcă unii autori să le descrie ca formă spre patologizare. Conflictele apărute în perioada pubertății sunt manifestări ale căutării copilului de a se defini pe sine, de a se raporta la modul de a fi și comporta în raport cu cei din jur, apărând astfel :

conflicte din prima perioadă a adolescenței care au ca suport de bază aspirațiile și nivelul realizării efective de sine;

conflicte din perioada adolescenței propriu – zise, rezultate din îndeplinirea rolului și statutului, a relației dintre vocașie și exercitarea unei anumite profesiuni etc. Aceste perioade mobilizează eforturile adolescentului în raportarea expectațiilor sale la situațiile reale.

În literatura de specialitate se subliniază că dezvoltarea comportamentelor adolescentului, sunt și sub semnul evoluției erotismului. Asfel, chiar dacă tânărul este matur și viril, conduita sexuală este labilă, anxioasă, dar cu timpul, în adolescența prelungită, se manifestă afecțiunea matură în care conduita sexuală devine complexă și adaptată la relitate. Pin această prismă relațiile dintre fete și băieți devin mai relaxante, iar atitudinea față de adulți mai permisivă, admirativă și afectivă. M.Debesee afirma că adolescența ca vârstă a entuziasmului și al exaltării înlocuiește neliniștea puberului.

Bazat pe evoluția intelectuală, Jean Rousselet releva trei forme de conduite mai importante ce se produc prin prisma dorinței adolescentului de a se afirma și de a fi unic în felul său.

Prima este conduita revoltei prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a

învățat sau i s-a impus să învețe, adoptă atitudini negativiste, contrazice și îi ironizează pe alți fără un motiv anume, limajul și atitudinea sunt ironice, etc.

A doua este atitudinea închiderii în sine din care transpare o autoanaliză și

cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor și a acțiunilor, a introspecțiilor pentru cunăașterea de sine și disecarea sentimentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate și închiderea în sine.

A treia formă, este aceea a coduitei exaltării și afirmării prin care se caută

confruntarea cu alții pentru a-și verifica propriile capacității fizice, intelectuale și afectiv – emoționale adoptând, uneori, atitudini extreme față de tot ceea ce disprețuiește sau care nu se încadrează în vederile sale.

Stadii ale adolescenței

Societatea în care trăim, este o lume plină de tensiuni și permanente schimbări economice, politice, de evoluție și redefinire a profesiilor, ocupațiilor, în care adolescenții și tinerii de astăzi se regăsesc din ce în ce mai greu. Vârsta adolescenței, se caracterizează printr-o evoluție fulminantă și a capacităților creative în domenii variate în care până acum nu se făceau remarcați sau nu excelau. Este perioada în care se formează o nouă personalitate pe fundamente reconstituite de o foarte mare intensitate și care creează un joc de libertate interioară a conștiinței, cu dialoguri interne numeroase raportate la moment complexe de viață, în care sinele social este expresie a sentimentelor de responsabilitate și datorie.

Adolescența exprimată ca perioadă de intensă maturizare pe toate planurile, include indivizi a căror vârsta este cuprinsă între 13—18 ani (deși există unii autori care extind această vârstă pînă la peste 20 de ani), cuprinde trei subperioade principale aflate una în succesiunea celeilalte :

a) preadolescența cuprinzând copiii între 11-14 ani și caracterizată prin stabilizarea maturității biologice și dobândirea" unei individualități mai nuanțate;

b) adolescența propriu-zisă. (sau „marea adolescență"), cuprinzând copiii între 14-19 ani și caracterizată de fundamentarea principalelor trăsături de caracter și stratificarea intereselor profesionale.

c) adolescența prelungită (19-25 ani), perioada în care tinerii sunt mai independenți, iar responsabilitățile sociale sunt mai diverse și în contextual noului statut professional pe care unii dintre ei l-au dobândit.

Există și alte concepții care, depășind perspectiva psihologică, dilatează aria de cuprindere a adolescenței și evidențiază trei succesiuni de etape:

a) adolescența pubertară, cuprinzând copiii pre și puberi;

b) adolescența juvenilă, care include perioada corespunzătoare postpubertății;

c) tinerețea propriu-zisă, ca etapă a postadolescenței și care înglobează tinerii între 17—22 sau 17—25 de ani.

Limitele cronologice și etapizarea pe cicluri de dezvoltare sunt însă discutabile și nu există criterii precise care să ofere o clasificare invariabilă și admisă unanim. Vârsta nu reprezintă în sine un criteriu, deoarece dezvoltarea biologică apare dependentă de factorii sociali, astfel că, departe de a fi doar un concept biologic, maturitatea depinde în bună măsură de etaloanele societății care o definește. Fiind o perioadă de dependență economică și afectivă, care se opune participării active cu drepturi depline la exigențele normative ale vieții socialei, adolescența reflectă atât particularitățile climatului familial și educațional, cât și transformările complexe ale mediului social, ceea ce impune analiza detaliată a fiecăruia dintre factorii implicați în acest proces. O asemenea analiză nu poate ignora problemele sociale particulare cu care se confruntă adolescentul, care se caracterizează prin structuri mentale și atitudini specifice, deosebite de cele ale adultului. Uitând adeseori această realitate, riscăm să comparăm, în mod mecanic, comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuindu-i primului imperativele morale și cerințele sociale ale ultimu-lui. Pentru acest motiv, studiul personalității adolescentului nu se reduce la repertorierea caracteristicilor genetice sau a celor fizice de ordin biologic-ereditar, ci presupune interpretarea diferențiată a factorilor de personalitate cu caracteristicile particulare ale mediului social și familial.

În noile concepții elaborate de psihologi, accentul cade tocmai pe această cercetare cu caracter concret, iar interpretarea nu mai este oferită în termeni ereditari, ci în funcție de mediul înconjurător. Deși o serie de cercetări psihologice, datând din secolul trecut, au căutat să demonstreze caracterul „universal" al „crizei adolescenței", cercetări ulterioare au evidențiat faptul că ea nu este un produs exclusiv al adolescenței, ci al condițiilor noi de viață din societățile industrializate și al modelului cultural al societății în care trăiește tânărul „statusul și rolul de adolescent depind de mecanismele interpsihologice care se actualizează în relația adolescent-adult și în așteptările și cerințele lor reciproce; acestea sunt mecanisme care guvernează stări contradictorii și conflictuale în structura personalității tânărului". Considerând vârsta ca o „experiență umană fundamentală, trăită calitativ", J. Stoetzel consideră că în cele mai multe legislații există articole speciale care limitează drepturile tinerilor și consfințesc drepturile celor mai în vârstă, atitudine a societății care reflectă ,,o tensiune, o luptă între clasele de vârstă", explicând așa-numitul „conflict între generații" în care, „puterea fiind acaparată de adultul de 45 de ani, pericolul pentru el îl constituie tânărul".

Această noțiune — subliniază D. Widlocher — merită a fi menținută, cu condiția de a considera că această criză nu este o stare a adolescenței, ci expresia unei treceri de la psihologia copilului la aceea a adultului. Variind în funcție de mediul social și de condițiile de viață ale adolescentului și reflectând tensiunile adaptării sale la un nou status social (cel de adult), criza adolescenței, pe care unii autori o apreciază ca manifestându-se între 14—16 ani la băieți și între 12—14 ani la fete, apare deseori pe fondul unei instabilități a personalității și al identificării negative a adolescentului cu normele și valorile etice.

Revoltându-se contra„tabuurilor" și interdicțiilor care i s-au impus în perioada copilăriei, viitorul adult își formează o conștiință normativă și motivațională orientată către negarea și respingerea modelelor adultului și, implicit, căutarea și afirmarea unor modele culturale proprii. Însoțită de modificarea inteligenței, a afectivității și personalității și de adoptarea unor noi roluri sociale, criza este o veritabilă perioadă de „moratoriu psihosocial" în cursul căreia se formează adevărata conștiință morală și când are loc îndepărtarea față de părinți, revolta contra interdicțiilor școlare, formarea unor noi imagini despre sine, dezvoltarea unor prietenii idealizate cu parteneri de aceeași vârstă, precum și apariția unor multiple conflicte interne și externe, descrise de H. Nagera, sub denumirea de„conflicte de dezvoltare”.

Așadar, sfera noțiunii de adolescență este foarte largă și dificil de circumscris în mod precis, pentru a putea evalua cu adevărat caracteristicile și tendințele sale aparent necesare și de a surprinde trăsăturile particulare ale mediului și anturajului social al adolescentului, a observa evoluția ulterioară a personalității sale și schimbările care intervin în gândire și conduit

1.3.Dezvoltarea psihică în adolescență

Conform definiției dată în “Dicționar enciclopedic de psihiatrie” de către C-tin Goros, vârsta adolescenței reprezintă”etapa de tranziție în dezvoltarea individului care a depășit puseul puberal, caracterizată prin transformări biologice și psihologice majore”. În această perioadă, adolescentul conștientizează limitele ce le are în asimilarea cunoștințelor și trăiește stări de anxietate în raport cu domeniile ce intră sub incidența ignoranței. Conștientizarea ignoranței se realizează cu dificultate, iar atunci când se produce acest fenomen se adoptă o atitudine pozitivă față de instruire și o tendință de a acumula cât mai multă informație. Acest fenomen este influența și de o serie de factori, cum ar fi: dezvoltarea mentală, vârsta cronologică, motivații, trăsături de personalitate, etc. Situațiile mai puțin plăcute, cum sunt stările de tensiune sau conflictuale (pierderea unei personae dragi),alături de alte trăiri negative (insuccese școlare , profesionale, etc) sunt conștientizate de către adolescenți și sunt exprimate prin stări anxioase ce pot determina crize intense și fragilizări ale personalității. Dar aceste etape sunt depășite de către adolescent relativ cu ușurință, prin antrenarea lui în alte activități care îi aduc mulțumire. De exemplu, integrarea într-un anume grup, constituie o latură a satisfacerii dorinței de comunicare, de relaționare și de adaptare la formele de activitate specifice pentru această perioadă. În acest context, se formează calități de demnitate și responsabilitate, de erodare a mentalităților infantile cu privire la aportul social și profesional în care îl implică cerințele vieții. În confruntarea cu aceste opțiuni profesionale șisociale, adolescentul își clarifică condițiile în care trăiește și eventualele roluri prospective spre care aspiră.

Comportamentele de învățare capătă un anumit specific pentru acestă perioadă dat fiind faptul că sunt numeroase forme ale inteligenței, ale afectivității și ale motivației ce imprimă întregii activități un caracter selective și o încărcătură de investiții psihice complexe. Din această perspectivă J.Piaget corelează adaptarea cu învățarea și inteligența. Astfel, el considera că inteligența se exprimă prin acomodare și asimilare, însușiri ce se pot acorda în egală măsură și adaptării. Fenomenul ca atare este deosebit de active atunci când adolescentul manifestă o motivație corsunzătoare pentru învățare și produce distrosiuni când pe fondul unei inteligențe remarcabile apar oscilații,inegalități cu implicări parțiale și selective în activitate.

Formele învățării organizate se mențin în bună măsură la această vârstă, dar învățarea incidental cauzată de relații special în care este antrenat adolescentul are o mare influență formativă și se realizează sub presiunea exploziei informaționale. Încă din copilărie se stratifică formele învățării incidentale, neorganizate și se stochează în adolescență prin programe mai complexe și prin algoritmi de lucru ai memoriei care se formează prin învățare organizată. În învățarea incidental acționează structure emoționale și motivaționale în care informațiile sunt legate direct de adaptarea social și dezvoltarea interrelațiilor cu cei din jur în care rolurile și statutele se stratifică continu. Astfel, învățarea organizată (instruirea), învățarea incidental și învățarea social creează un cadru coherent în acumularea unui set complex de cunoștințe și dezvoltarea personalității ce determină noi forme comportamentale bazate pe valori și idealuri sociale. Se constituie “ereditatea socială” prin care se acumulează și se transmit obiceiuri, tradiții, moravuri, cutume ce duc la perceperea identității de neam și de țară cu conturarea sentimentelor de apartenență. Performanțele realizate și progresele exprimate în acceptarea validității informațiilor sunt legate de controlul inteligenței, a acumulărilor mnezice ale sinelui și ale personalității și se ajunge la organizarea de sisteme complexe cu funcții decizionale ale acțiunilor și ale dezvoltării idealului de sine.

Dezvoltarea limbajului și creșterea debitului verbal denotă un salt remarcabil ca urmare a organizării sensurilor și semnificațiilor ce intervin în comunicare. Referindu-se la varietatea formelor de învățare specific adolescenților, Gagné le menționează pe următoarele:

Învățarea prin ghidaj emoțional când educatorul aprobă sau dezaprobă, sancționează sau stimulează prin discurs verbal sau pantomimică activitatea respectivă;

Învățarea cu ajutorul stimulilor relevanți în care predomină acumulările informaționale utilizându-se dintr-o limbă străină cuvinte și propoziții care permit stabilirea relațiilor sociale;

Învățarea cu algoritmi ce conțin paradigmele domeniului;

Învățare de cunoștințe prin intermediul potențialului verbal evocator de experiență;

Învățarea prin discriminare multiplă accentuând – se paradigm și abaterile semnificative ale elementelor la care se referă;

Învățarea sistemelor de rezolvare și a determinanțelor incluse într-o astfel de activitate.

Literatura psihologică evidențiază că tinerii creative sunt active, sociabili, agitați, cu tendință de a atrage atenția, debordanți și dornici de a învinge plictiseala; cei cu inteligență medie sunt prudenți, lipsiți de siguranță, mai puțin sociabili, dar autocritici până la devalorizarea activității lor; cei cu inteligență slabă, paradoxal, sunt mai siguri și mai puțini ezitanți, manifestă o sociabilitate mai bună și o oarecare expansiune socială, iar adolescenți cu retarduri intelectuale sunt slabi creative și relaționează fără o fundamentare realist evidentă. În general, tinerii foarte inteligenți și foarte creative manifestă comportamente mai degajate, mai independente și cu dorințe de autoperfecționare. Aceștia sunt mai nonconformiști, fenomen active în respingerea aspectelor convenționale și de afirmare a autorității ce pot duce, după M.Debesse, la ceea ce el a numit criza de originalitate.

1.4. Caracteristicile personalității la adolescență

Capitolul cel mai greu al formării eului în epoca adolescenței- subliniază M. Debesse – este educația conștiinței morale. Până la adolescență, viața morală nu reprezintă altceva decât expresia unor îndatoriri și responsabilități impuse din afară.Începând cu această perioadă, morala instituită de către adult și concretizată în interdicțiile impuse conduitei este înlocuită din ce în ce mai vizibil de o „conduită a idealului”.Această conduită se ordonează în jurul unor concepte care au în ochii adolescenților un preț nemăsurat: devotament, sinceritate, milă, eroism, etc. Fundamentul vieții lor morale nu mai este regula și nici datoria, ci poate fi reprezentat de exigență. Tinerii iubesc greutățile pentru a le învinge. Ei au oroare de mediocritate și de compromis îi atrage tot ceea ce necesită un efort pasionat, iar acestă morală a eului este în același timp o morală a sentimentului: ea se bazează pe dragostea față de bine. Conturarea unei morale personale a adolescentului este dependentă astfel de experiențele fundamentale pe care acesta și le-a însușit în familie, în școală, în grupul de prieteni, adică în acele grupuri primare și secundare care au exercitat cele mai penetrante și mai semnificative influențe asupra formării și evoluției conștiinței sale morale. La rândul ei, aceasta reprezintă, în ansamblul ei, un produs mai mult sau mai puțin unitar, mai mult sau mai puțin consonant de idei, cunoștințe, atitudini, motivații și convingeri morale interiorizate în structura personalității adolescentului ca efect al procesului de socializare. O serie de adolescenți pot avea, de pildă, o înțelegere adecvată a conținutului noțiunilor morale, dar să nu acționeze potrivit acestei înțelegeri, comițând o serie de abateri și încălcări flagrante ale normelor de comportare în familie, școală sau în societate. Cu alte cuvinte, numai unitatea conștiinței morale, constând în acordul deplin intre planul intelectual și cel afectiv, permite dezvoltarea unei conduite morale adecvate, ce stimulează o adaptare socială corespunzătoare.

Există însă situații când incapacitatea de interiorizare afectivă a semnificației normelor morale se datorează unor tulburări de comportament ale adolescentului, favorizate de un climat educativ cu valențe negative pentru care familia apare, în primul rând, responsabilă. O serie de cercetări de psihologia copilului au evidențiat legătura care se stabilește între manifestările comportamentale de instabilitate și impulsivitate, condițiile familiale în care au apărut, factorii extrafamiliali care le-au întreținut și actele deviante ale adolescentului. În acest caz se poate vorbi de adevărate stări de inadaptare socială concretizate în aprecieri eronate asupra moralității, în dezacordul dintre opinii și conduite morale sau chiar în reacții individuale traduse prin conflicte puternice între adolescent și mediul său de viață. Deși comportamentul adolescentului în general prezintă oarecare instabilitate și impulsivitate, un mediu familial dominat de carențe educative poate agrava aceste tendințe, stimulând pe adolescent să adopte moduri inadecvate de interpretare a situațiilor contrariante și frustrante, adică conduite inadaptate social. Inadaptarea- consideră P. Popescu-Neveanu – reprezintă o ,,nerealizare a adaptării la un minimum de cerințe sociale de ordin practic, școlar sau moral, din cauza unor deficiențe native sau survenite ale copilului sau tînă-rului și din cauze ce țin de familie și ambianță". Specific conduitei morale a adolescenților inadaptați este disocierea între viața cognitivă și cea afectivă, lipsa de motivație a respectării normelor morale și, mai ales, incapacitatea de interiorizare a semnificației acestora, înscriindu-se în aria circumscrisă de raportul moral-patologic, starea de inadaptare a adolescentului implică o serie de manifestări, mergând de la așa-numitele „deviații ale personalității" (timiditate, instabilitate emoțională, tulburări afective, deformări caracteriale, imaturitate) până la diferite dizarmonii ale conduitei. Reprezentând efectul cumulat al unor factori de natură familială și socială, inadaptarea socială nu implică cu necesitate devianța, fiind doar o sursă potențială a acesteia. Ea evoluează spre devianță numai în anumite condiții, mediile familiale caracterizate printr-un climat moral și stil educativ deficitar fiind cele mai stimulative surse (în sens negativ) de deformare a personalității morale a adolescentului.

Adolescenții deformați caracterial datorită carențelor educației morale în familie — arată statisticile — furnizează cele mai ridicate procente de delincvenți. Spre deosebire de devianța comportamentală, care nu este o conduită infracțională propriu-zisă, actul delincvent comis de un adolescent reprezintă o manifestare cu caracter antisocial sancționată de legea penală.

Specific conduitei morale a adolescenților inadaptați este disocierea între viața cognitivă și cea afectivă, lipsa de motivație a respectării normelor morale și, mai ales, incapacitatea de interiorizare a semnificației acestora, înscriindu-se în aria circumscrisă de raportul moral-patologic, starea de inadaptare a adolescentului implică o serie de manifestări, mergând de la așa-numitele „deviații ale personalității" (timiditate, instabilitate emoțională, tulburări afective, deformări caracteriale, imaturitate) pînă la diferite dizarmonii ale conduitei. Reprezentând efectul cumulat al unor factori de natură familială și socială, inadaptarea socială nu implică cu necesitate devianța, fiind doar o sursă potențială a acesteia.

CAPITOLUL 2 . ADOLESCENȚII Și AGRESIVITATEA

Agresivitatea, ca și comportament a fost privită timp îndelungat ca o nevoie afectivă, ca un instinct de a reacționa la o frustare, conturându-se în acest fel definiția agresivității ca fiind un mechanism comportamental violent și distructiv, orientat spre sine, spre alte personae sau spre obiecte. Sub aspectul procesului de socializare timpurie și a primei copilării, Freud evidenția faptul că agresivitatea și frustrarea reprezentau efectele eșecului în rezolvare a conflictului oedipian , ca urmare a unor factori legați de supraafectivitatea maternă sau lipsa ei, a lipsei imaginii tatălui din cadrul familiei. Toate aceste situații traumatice trăite de către copil, vor reveni mai târziu în adolescență sun forma unuei manifestări violente de identitate. Această manifestare a crizei de identitate va determina apriția unor comportamente deviante, ce încală normele morale, ce va îmipedica dezvoltarea eul și relația sa cu altul, țintele cele mai vizat fiind adulții sau societatea în care trăiesc

Din altă perspectivă, însă, agresivitatea în rândul adolescenților poate fi considerată ca o formă de manifestare specifică acestei vârste, ca o formă de a descopri propria identitate, de a –și constitui o atitudine perseverentă, și nu ca un simptom al unui comportament infracțional.Din acest punct de vedere pot fi explicate performanțele realizate de către sportivi. Doar atunci când competiția este înțeleasă greșit pot apărea conflictele de natură agresivă.: „Conflictele — evidenția S. Staub-Berasconi — reprezintă un indiciu pozitiv al vieții umane,- ele accelerează structura armoniei grupului, stabilitatea relațiilor, precum și aptitudinea de rezistență față de pretențiile totalitare. Când în „găștile” de tineret, mereu în conflict latent și deschis, membrii încep șă-și dea seama de inutilitatea apartenenței la”gașcă”, tocmai existența acestor conflicte i-a ajutat să se reintegreze …”.

2.1. Conduita agresivității

Comportamentul violent, este evidențiat în literatura de specialitate, mai ales prin:

nivelul scăzut al încrederii în sine, deoarece stima de sine face parte din componentele afective ale imaginii de sine. Deși nu întodeauna explicit, Birkenbihl în 1998, considera că sima de sine stă la baza celor mai multe conflicte, deoarece ea exprimă sentimentele nostre față de noi înșine.

Altă trăsătură comportamentală ce poate influența o atitudine agresivă o reprezintă nevoia de dominație și control,exprimată prin putere, și care apare din nevoia unui individ de a avea rezultatele scontate ș și modul în care ajunge la aceste rezultate; prin prisma dinamicii conflictului, puterea poate fi definită prin calitatea de care dă dovadă un individ în satisfacerea propriilor nevoi;;

Ca și comportament intenționat, agresivitatea,poate îmbrăca anumite forme de manifestare, a forței fizice, de la rănirea fizică până la forme mai ascunse, dar la fel de serioase, cum ar fi refuzul implicării sau indiferența.

Din aceaste perspective, specialiștii conferă o nouă formă de exprimare a agesivității sub forma :

agresivități fizice, exprimate prin rănire, lovire, etc.;

agresivități verbale, exprimate prin ironie, calomnie, înjurii, etc;;

agresivități affective, exprimate prin plictiseală indiferență, plictiseală, etc.

Astfel, comportamentul agresiv poate fi exprimat în mai multe moduri, unele bine definite de către societate, altele (bârfa sau omiterea intenționată)fiind mai mascate, dar interpretate de către specialiști tot ca atitudini agresive

Rezolvarea conflictelor prin recunoșterea agresivității, este un alt mod de a controla acest mod de manifestare, mai ales dacă se

ține cont de relația reciprocă existent între conflict și agresivitate. Din acest motiv, în cadrul conflictului, agresivitatea este modul natural de a relaționare în plan imaginar și cel acțional, ca răspuns la o acțiune ostilă îndreptată asupra unui individ sau unui grup de indivizi, care dețin controlul unei situații.

Agresivitatea pasivă, ca mecanism specific în rezolvarea unor situații provocatoare, reprezintă modul în care adolescentul a ales să

facă față unor situații, a căror factori declanșatori de agresiviatate se regăsesc în copilăria lor. Această formă de manifestare pasivă, descrie adolescentul ca pe un “neadaptat” la societatea actual, ce nu-și duce până la capăt sarcinile atribuite, ce consider că nu sunt apreciați de către famile sau de ceialți, ce ignoră autoritatea, sau este nemulțumit de evoluția propriei vieți, etc.

Altă formă de manifestare a comportamentului agresiv, o constituie agresivitatea indiferenței, în trăsăturile căreia se regăsesc

caracterele adolescenților postmoderni, exprimate prin lipsa implicării, a refuzul de a gândi, de a crea, de a trăi evenimentele,etc. Forma ei de manifestarea, vizează nu numai familia, ci și școala sau colegii de școală transformând tânărul postmodern într-o ființă modulară (A. Toffler), care clachează destul de ușor în fața unui obstacol (greu sau ușor), sau renunță la propriile planuri destul de repede.

Ca formă de manifestare a trăsăturilor de personalitate la adolescenți, conduita empatică, este exprimată prin empatie scăzută față de

grupul cu care tânărul relaționează, sau cu situațiile sociale, cărora trebuie să le facă față. În țările occidentale, s-au făcut numeroase observații, asupra stadiului adolescenței, ca perioadă de trecere a copilului către maturizare. Literatura de specialitate, descrie această perioadă, ca fiind una foarte încercată , stresantă și tulburată, atât pentru copilul în curs de dezvoltare, cât și pentru familia din care face parte. În societatea actual,unde primează individualismul, copiii și-au construit propriile propriile rețele sociale unde își expărimă nemulțumirile sau încearcă să atragă atenția adulților.Sentimentul de apartenență la un grup, face ca adolescentul să se simtă protejat, să se identifice, să creadă că deține un rol social.

Pe un fond de nesiguranță și complexe, adolescentul poate deveni un individ nemulțumit și frustrat, acest fapt explicând impactul

social ridicat dar neacceptat. Această alterare între siguranță și nesiguranță, încredere și neîncredere, putere și slăbiciune reprezintă raportul dintre dorința de putere și „complexele de inferioritate” (normale în dezvoltare).

Abilitarea social, este exprimată prin Adolescența se deosebește de celelalte stadii ale dorința adolescentului de a deveni adult, de

a avea propria viață independent, propriul statut. Sub acest aspect, modul de manifestare a sociabilității la adolescent, se regăsește în rețelele de socializare realizate de către tineri, și care îi ajută să stabilească relații între indivizi de aceeași vârstă sau între grupuri. Sub aspectul acestor forme de manifestare a independenței, adolescenți simt nevoia de protecție și securitate socială, de sprijin și ajutor, aspect ce reies tocmai din nevoia tânărului de a se integra într-un grup.

Prin prisma statutului pe care îl are adolescentul în societate, rolul său este destul de derutant, deoarece el nu mai este copil, dar nici o persoană adultă, ceea ce a determinat pe unii psihologi sa considere perioada adolescenței ca “statusul adolescenței se caracterizează prin absența oricărui status".

Din punct de vedere psihologic și biologic, perioada adolescenței se poate “frânge” ușor sub influența mai multor factor ice țin de tânăr de familia tânărului, de societatea din care face parte, și când comportamentul agresiv este întrebuințat ca modalitate de apărare. Se va putea observa la adolescenți violenți, anumite trăsături individuale de la toleranță scăzută la frustrare, probleme de comunicare dificultăți de adaptare la disciplina școlară, imagine de sine negativă,  instabilitate emoțională,etc., pâna la tulburări psihice grave. De aceea aceste schimbări survenite în viața tinerilor, îi pot deremina șă recurgă mai ușor la acțiuni și alegeri greșite.

Important de specificat este faptul că în funcție de puterea de adaptare a tânărului la cerințele societății, de felul în care va lua deciziile cele mai bune pentru el, de felul în care își va mobilize energia, gestiona emoțiile în atingerea scopurilor personale, va avea effect benefic sau nu, asupra întregii sale vieți.

2.2. Conduitele agresive ale adolescenților și factorii determinanți

Cauzele și factorii de influență, ale căror efecte ce se pot amplifica reciproc, determină modul de manifestare a conduitelor agresive ale adolescenților, ce pot varia de la forme simple până la un comportament deviant grav. De aceea, literatura de specialitate a încercat să facă o calsificare ale factorilor de risc care influențează conduitele agresive ale adolescenților, bazate pe următoarele caracteristici personale, astfel:

-caracteristici biologice, psihologice și sociale, exprimate prin factori individuali;

– înrâuirea factorilor familali sau ai grupului de prieteni, anturajului, asupra individului exprimați prin factori de relaționare;

-comunitatea în care se dezvoltă adolescentul, evidențiată prin factori comunitari ;

-factori de mediu, culturali și sociali în care tânărul se dezvoltă ca și personalitate, reprezentați de factori sociali .

Mediul familial este uneori factorul decisiv în crearea personalității copilului, până și conduita manifestată de către adolescent este influențată de relațiile dintre tânăr și părinții. Sub acest aspect se poate evidenția , tipul de relație benefică sau nu pe care o are tânărul în cadrul propriei familii și care îi poate determina personalitatea. „Familia — observă I. C. Cucu — are un rol deosebit de important în etiologia nevrozelor la adolescent . . . Fricțiunile în căsnicie, bolile fizice, nevroza separării periodice sau definitive, decesele se întâlnesc frecvent în familiile adolescenților nevrotici". De aceea putem evidenția aspectul că un comportament agresiv, are întodeauna la bază, anumiți factori de risc care va facilita această manifestare, dintre care, cei mai importanți sunt : raportul frustrare- agreivitate, instabilitatea afectiv-comportamentală și tendința de evaziune

1.Raportul frustrare-agresivitate în evoluția normală a personalității adolescentine

Agresivitatea a fost definită multă vreme ca un instinct sau ca o necesitate, condiționată afectiv, de a reacționa la excitație sau la frustrare, delimitând astfel un comportament autodistructiv sau îndreptat asupra altor persoane. Toate trăirile traumatizante ale copilului se vor regăsi ca formă de exprimare la vârsta adolescenței, fiind traduse de cele mai multe ori printr-un comportament deviant și agresiv. Totuși depistarea acestor forme de exprimare a violenței, dacă sunt gestionate și canalizate corect de către adult, ele pot constitui forme de performanță pe care o întâlnim numai în cazul tinerilor(exemplu: performanțe sportive)și pot constitui baza adoptării unui comportament corect .

2.Instabilitatea afectivă și comportamentală -formă normală a comportamentului juvenil

Dorința puternică de afirmare a identității tânărului in viața social, este resimțită acut în perioada pubertății și adolescenței, și determină tânărul să caute soluții la multiple situații contradictorii, generate de prelungirea dependenței sale față de mediul familial. Sentimentul asimilării unor conduite noi și originale față de cele precedente, determină tânărul să caute anumite situații care să-I confirme un statut autonom. În acest sens apar acte cu character deviant, care vor fi manifestate prin: fuga de acasă, abandonul școlar, evitarea rigorilor societății și manifestarea deschisă a împotrivirii privitoare la aceste reguli, indiscipline, abdicarea de la sarcinile impuse de familie și școală, ostilitatea față de sancțiuni sunt numai câteva din conduitele ce pot caracteriza perioada adolescenței.

Dar această perioadă, se poate caracteriza, conform cercetărilor effectuate de către specialiști, ca o etapă instabilă, de oscilație între a manifesta un comportament normal sau deviant, definit prin îndrăzneală, gust pentru risc, dorință de libertate și indulgență, aspirație către nou, nonconformism. Dar toți acești factori nu trebuiesc interpretați ca elemente ce pot determina decisiv un comportament deviant, deoarece este nevoie de prezența altor factori negative, care asociați cu cei descroși anterior să poată determina discordanță puternică în dezvoltarea personalității adolescentului.

3.Comportamentul de evaziune al adolescentului. Fuga ,,normală" și cea „patologică”

Fuga adolescentului (comportamentul de evaziune), ca răspuns la o reacție conflictuală din cadrul familiei sau a mediului școlar, cuprinde trei forme mai importante:

a) voiajul – fenomen normal, stimulat de curiozitatea adolescentului și dorința de a vedea locuri noi;

b) fuga propriu-zisă – manifestată în situații conflictuale și situații stresante: abandon, maltratare, lipsă de speranță, dorință de răzbunare față de părinți);

c) fenomenul „drumului" sau așa-numitul „vagabondaj" -tendința adolescentului de a părăsi definitiv familia sau mediul social, scopul drumului având doar un rol secundar.

Tendințele infantile de care adolescentul se mai simte încă legat sunt evidențiate prin acest comportament, reprezentând în unele cazuri inadaptarea la structură,sau câștigarea autonomiei și independenței.

Determinat de multiple motivații comportamentul de evaziune al adolescentului poate fi descris ca un fapt normal, ca răspuns la inadaptarea tânărului la conflictele din cadrul instituției sau propriei familii, sau ca un fapt pathologic, determinat de unele tulburări psihice.Pe baza studiilor effectuate de către Ferrari și Braconnier, I. C. Cucu, consideră că fenomenul fugii la adolescent trebuie privit prin trei dimensiuni:

a) cea sociologică, creată de situația din țările industrializate în care există o circulație intensă și densă;

b) cea istorică, care cuprinde o serie de mișcări colective și atitudini pozitive față de fenomenul „drumului",

c) cea patologică, dependentă de profilul personalității tânărului .

În multe cazuri, adolescentul fugar nu acționează dintr-un impuls propriu, ci se lasă influențat de argumentele altor adolescenți în legătură cu perspectivele „eliberatoare" și hedoniste ale unui asemenea act, prilej pentru el de a-și arăta „bărbăția", de a nu fi apreciat ca fricos etc. Fuga în grup este, de altfel, un mobil suficient de puternic pentru adolescenți de a săvârși acte delincvente în complicitate, prin minimalizarea riscurilor de pedeapsă.

În urma cercetărilor făcute s-au evidențiat următoarele caracteristici care diferențiază pe adolescenții fugari de cei delincvenți:

gradul ridicat de nevrotism, concretizat în tendințele de slabă adaptibilitate și lipsă de integrare a personalității;

tendințele de anxietate difuză, constând în ambivalență atitudinală, dorința de a trăi conform proiectelor personale de viață, dublată de îngrijorarea provocată de angajamentele condiționate de aceste proiecte; oscilația între inacțiune și nevoia de acțiune;

insatisfacții resimțite în legătură cu stimulentele oferite ele mediul proximal;

decalaje existente între aspirațiile personale și exigențele mediului;

contacte interpersonale slabe în mediul proximal și conflicte frecvente cu acest mediu;

dorința de evaziune, în scopul stabilirii unor contacte interpersonale noi

Sub aspectul acestor cercetări putem afirma că un comportament delincvent poate fi însușit de un fugar ca urmare a contactelor noi cu un anturaj nefast, a apariției în noul mediu a unor ocazii infracționale, a nevoii de asigurare ilicită a mijloacelor de subzistență etc. O altă serie de cercetări demonstrează că cele două comportamente (de fugă și cel delincvent) apar dependente mai ales în cazul acelor minori care au trăit experiența socializării în mai multe medii, fără a se atașa cu adevărat la nici unul din ele.

2.3. Sursele agresivității

Printre cele mai răspândite forme de manifestare a agresivității putem menționa: anumite forme de vătamare corporală, crimele, jafurile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, războaiele, etc. De aceea, mulți autori au definit agresivitatea ca înlățuire a tipurilor de comportament, orientate îndeosebi către distrugere, provocând inevitabil daune morale,materiale și psihologice.Manifestarea unui asemenea comportament, poate viza ființa umană sau obiecte, scopul final fiind distrugerea, însă opus acestui comportament agresiv, este cel numit "comportament prosocial" care implica concepte ca toleranța, cooperare, ajutor păstrând astfel un echilibru între cele două forme de manifestare.

De-a lungul timpului, s-au expus un număr mare de păreri, în încercarea de a defini agresivitatea sub toate aspectele sale. Astfel o aprigă contradicție, a iscat-o accentual care trebuie pus pe actul agresiv sau pe intenție. În acest sens unii dintre autori au pus accent pe actul agresiv punându-și întrebarea :“poate un părinte să manifeste agresivitate față de copilul său, pentru a-l educa?” Alții dimpotrivă, au abordat agresivitatea din perspectiva intenției

Se pare ca unii autori înclină către accentuarea “intenției”, și atunci agresivitatea devine: "orice act ce are ca intenție producerea unui prejudiciu țintei vizate” , evidențiind astfel existența scopului provocării "unui rău" sau a demonstrării "puterii" agresorului.Pornind de la aceste argumentări, s-au delimitat câteva concept, conform cărora agresivitatea nu trebuie confundată cu infracționalitatea, cu devianța, cu delicvnența, comportamentul antisocial în general.

Sub lumina celor afirmate mai sus, se poate concluziona că agresivitatea este "o formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine (autoagresivitate), în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune". Literatura de specialitate, indică cinci cauze majore ce pot determina agresivitatea, și anume:

Agresivitatea este înnascută,  a fost semnalată ca fenomen, atât de Sigmund Freud dar și Konrad Lorenz care afirmau

că agresivitatea este înnascută, deoarece oamenii se nasc cu această înclinare de a agresiona și de a fi violenți . Datorită acestei trăsături înăscute, omul trebuie să găsească alternative care să poată gestiona înclinarea spre violență și să o canalizeze în scopuri benefice.Această modalitate o constituie de celele mai multe ori, sistemul de educare.

Asupra agresivității, cei doi teoreticieni, au viziuni diferite, în sensul că: Freud considera agresivitatea preponderant distructivă pe când Konrad Lorenz aprecia că agresivitatea are un rol important în supraviețuirea și adaptarea în timp a indivizilor.

Legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv, dacă comportamentul agresiv uman ar fi numai de natură instinctuală ar trebui să întâlnim similaritudini între oameni, dar în realitate, au putut fi constatate deosebiri mai ales din modul de manifestare, agresiv sau pașnic,practicat de cître grupuri de indivizi sau chiar de popoare. Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivității nu înseamnă, însă, și ignorarea unor influențe biologice asupra ei, cum ar fi:

 comportamentul agresiv, apărut în urma stimulării electrice a unor zone corticale, determină apariția manifetărilor agresive, deci agresivitatea are o influență neuronală ;

diferențelor de natură hormonală, experimentele efectate pe masculi și female, au evidențiat că primii sunt mai agresiv, de aici rezultând că comportamentul agresiv este  influențat hormonal;

anumite modificări ale concentației unor substanțe chimice, produse de către organism(glicemia), sau ingerate de către individ(alcool,) pot determina apariția comportamentului agresi, de aici rezultând influențe biochimice , asupra agresivității.

Agresivitatea este un răspuns la frustrare. Că agresivitatea este un răspuns la frustrare, este o afirmație susținută de către

cercetările făcute la Yale University din SUA, care au constatat că frustarea apare atuncă când realizarea unui scop, sau țel, este blocată, independent de voința individului. Acestă frustare va sta la baza procesului agresiv, fiind de fapt sursa generatoare de agresivitate, care de

multe ori este reorientată de individ către o "țintă sigură", atunci când ea nu poate fi orientată către sursa stării de frustrare . În acest sens putem exemplifica prin următoarele situații:

Copilul frustrate nu-și poate pedepsi părinții, în schimb își va îndrepta agresiviatatea către alt copil lovindu-l;

Șeful nu poate fi sancționat, însă persoan frustrată își va agresa verbal sau fizic, partenerul de viață, copii, etc.

Totuși aceastei teorii, i-au fost aduse anumite schimbări, deoarece fiecare individ reacționează diferit la factorul “stresare”, care este o stare emoțională premergătoare agresivității, dar poate da curs agresivității și furiei în general, sau își poate gestiona în mod pozitiv, această manifestare.

Agresivitatea este un comportament social învățat. Această teorie a învățării sociale, evidențiază faptul că un comportament agresiv, poate fi învățat, și anume :

 prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente, copilul, va învăța direct, comportamentul agresiv;

Adulții fiind modelul copiilor, forma lor de manifestare a conduitei, va fi observată și imitată, de către copil.

  Specialiștii, consideră că în anumite împrejurări, determinate de anumite condiții, conduita agresivă ca și model, a fost observată de cele mai multe ori, în:

a)   cei cărora le-au fost aplicate pedepse fizice, vor face același lucru când vor deveni părinți, influențând în acest fel manifestările aggressive ale propriilor copii, de aici rezultând că conduit agresivă este învățată în familie;   

b) comportamentu agresiv se poate transmite de la o generație la alta , în comunitățile în care această manifestare este acceptată, de aici reiese că agresiviatea este influențată de mediul social ;

c)   informațiile agresive vizuale, auditive etc., pe care tânărul le întâlnește zilnic, poate determina o conduită agresivă din partea acestuia, de aici rolul  mass-mediei în “oferirea” modelelor de conduită agresivă.

Temperamentul. Printre cauzele comportamentelor impulsiv-agresive, sunt și cele care țin de tipul de temperament, în care poate fi

încadrat individual, evidențiind astfel, existența la subiect a unor trăsături temperamentale. De aceea indivizii care aparțin grupei temperamentale : coleric sau nervos; vor adopta aproape întodeauna conduite agresive. Plecînd de la această afirmație,"Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită", profesorul Nicolae Mărgineanu, constată că, atunci când se cunoaște temperamental unui individ, poate fi punctul din care se pot controla comportamentele agresive implicit manifestările de furie, agresivitate, frustrare, etc. Astfel, au putut fi descries cele opt tipuri temperamentale nervose: sentimental, coleric, pasionat, sangvinic, flegmatic, amorf, apatic, pornind de la cele trei trăsături fundamentale: emotivitatea, activismul și rezonanța reprezentărilor.

Stima de sine. Nivelul stimei de sine poate genera sau, poate inhiba o manifestare agresivă, fapt semnalat de-a lungul timpului de mulți cercetători. Aceștia au stabilit au arătat existența unei legături între tendințele agresive și nivelul stimei de sine , afirmând în același timp că un nivel scăzut al stimei de sine, declanșează de cele mai multe ori un comportament agresiv.

Corelat cu sentimental de competență a propriei valori, stima de sine cu grad scăzut, se manifestă la indivizisub forme diferite, de la cea de impresionare a celorlalți până la evitatrea tuturor obstacolelor care ar putea duce spre eșec. Acești indivizi, au de obicei îndoieli asupra modului în care sunt priviți și acceptați de către grup sau de către societate în general, sunt ușor influențabil, deoarece nu au propriile lor valori după care să se ghideze, căutând mereu la alții confirmarea propriei valori. Factorii incriminați pentru o stimă scăzută de sine, sunt cei care țin de : frustrare, pierderea unei personae apropiate, de comportamentu agresiv din familie, de orice agresiune sau pedeapsă fizică, aplicată copilului, alcoolul, drogurile, expunerea prelungită la mesaje aggressive prin intermediul mass-mediei, etc. Rezumând cele afirmate mai sus, putem spune că stima de sine determină apariția unei conduit affective, datorită mai multor surse, care țin de:

Surse care țin de agresivitatea familiei din care face parte tânărul;

Surse biologice, dintre care creșterea temperaturii corporale poate determina un comportament agresiv;

Surse care țin de comportamentul individului și de reactivitatea sa la stimuli agresivi.

2.4. Forme ale agresivității

Agresivitatea ca formă de exprimare a unor manifestări comportamentale sau ca răspuns la unele situații provocatoare, poate fi clasificată după mai multe criteria. Astfel, cercetările făcute în domeniul psihologiei au evidențiat faptul că agresivitatea este influențată direct de comportamentul adoptat de către agresor, la această dimensiune fiind descries, următoarele forme de agresivitate:

Spontană și premeditată;

Individual sau colectivă;

Care ține de sexul persoanei: masculine și feminine;

Care ține de vârsta persoanei: tânăr sau adult.

Pentru a finalize un comportament agresiv, agresorul folosește mai multe mijloace și forme de manifestare, printre care putem enumera:   

  – agresivitate cu efecte directe asupra victimei sau cu efecte indirect – atunci când există între victim și agresor, intermediari;

– comportament agresiv în care este folosită agresivitatea fizică sau verbal;

– comportament agresiv violent sau nonviolent;

– comportament agresiv exprimat sau manifestat sau comportament agresiv latent, interiorizat.

De cele mai multe ori, un comportament agresiv este o formă conștientă de manifestare, individual care agresează, urmărind de fapt anumite scopuri sau interese, astfel:

– prin comportament agresiv indivizii urmăresc obținerea unor profituri materiale (bani sau bunuri)sau psihologie (lider de gașcă, grup, etc)

– prin comportament agresiv, agresorul are ca scop final rănirea sau eliminarea definitivă a victimei.

          Din punct de vedere psihologic, cercetătorii susțin că agresivitatea manifestată la nivel interpersonal este un fenomen psihosocial care implică existența a doi sau a mai multor indivizi pentru ca fenomenul să poată avea loc, și să poată declanșa conflictul (relația agresor-agresat). Din cercetările effectuate de-a lungul timpului, statistic vorbind, de cele mai multe ori, vina nu este în totalitate a agresorului sau a celui agresat , ci este undeva la mijloc. Din perspectiva cestei realități, cercetătorii au împărțit victimile în două categorii, și anume:

1.      victime care au avut un comportament provocator față de atacator, conștient sau inconștient, purtându-se de exemplu, înainte de a devein victimă, arogant sau nerespectând o promisiune făcută înaintea manifestării agresive.;

2.      victime care provoacă prin conduita sau atitudinea lor declanșarea acțiunii agresiv, deși nu au mai interacționat vreodată.

Pare evident că posibilitatea de a pedepsi pe cineva care adoptă un comportament interzis poate acționa ca factor de inhibare a escaladării unui conflict. Ești mai puțin înclinat să intri în conflict cu cineva care te pune la punczt și care se poate răzbuna, mai apoi, crunt.Dacă ambele “părți” stau cu degetul pe trăgaci, fără să tragă, un echilibru al teoriei poate fi efficient pentru prevenirea conflictului, dar capacitatea de a ataca primul este o tentație irezistibilă.

Cercetările făcute în această direcție, prin rezultateale lor, sugerează că atunci când mijlocele de coerciție sunt la îndemână, oamenii au tendința să le utilizeze, chiar dacă acest lucru este păgubitor pentru rezultatele lor.

2.5. Agresivitatea. Teorii explicative

S-au propus, astfel, mai multe ipoteze privind etiologia De-a lungul timpului pentru originea comportamentelor agresive, s-au efectuta numeroase studii privind cauzele care duc la această manifestare.Astfel, au luat naștere numeroase teorii, care au încercat să explice agresivitatea din anumite perspective. Într-o viziune de ansamblu, G. Moser elaborează patru teorii, prin prisma cărora a încercat să explice comportamentul agresiv:

a)      teoriile instinctuale – apreciază că agresiunea este o exprimare a unui instinct înnăscut sau unei pulsiuni ;

b)      teoriile reactive – opinează că în cazul unor situații neplăcute sau frustrante, apare comportamentul agresiv ca un răspuns la acest ansamblu de împrejurări;

c)      teorii ale învățării – conform cărora comportamentul agresiv este un comportament învățat prin imitație și/sau observație cu ajutorul unor mecanisme cum este, de pildă, învățarea prin imitație și/sau observație;

d)      abordarea cognitivă- dă o atenție deosebită proceselor cognitive centrale, arătând comportamentele  agresive sunt rezultatul hotărărâriide a acționa agresiv, ce are la bază raportul dintre costurile și beneficiile costurile estimate.

  În încercarea de a stabili factorii inhibitivi sau favorizanți ce pot determina un comportament agresivi, unii cercetători au explicat această manifestare, limitându-se doar la comportamentele agresive (teoriile pulsionale și ipoteza frustrare-agresiune), sau la alte comportamente sociale incluzând-o în concepții mai generale.

2.5.1. Agresivitatea. Teorii instinctuale

Din punctul de vederea al acestor teorii (modele de „tradiție ineistă” ), la nivel intrapsihic impulsurile agresive apar ca o funcție de manifestare și apărare, în raport cu alți indivizi, generată automat de către organism. Această funcție de manifestare este factorul declașativ al comportamentului agresiv. Acestă funcție a fost explicată prin prisma a două curente instinctuale – psihanaliza și teoria etologică – total diferite prin rolul pe care îl conferă agresivității. Astfel, pentru etologi agresivitatea are rol în evoluția speciei și de a constitui viața socială, iar

pentru psihanaliză este vorba de a reface echilibru intern al individului

2.5.1.1. Abordarea psihanalitică

Deși a recunoscut foarte târziu importanța agresivității, Freud a oferit comportamentului agresiv, explicația conform căreia acestei reacții se succed de fapt, două conduite:

– prima ( în 1905), considera agresivitatea ca răspuns la frustrări (geloziei- sexual jealosy sau dorințelor libidinale nesatisfăcute). Chiar dacă s-a renunțat la această primă concepție, ea a fost generatoarea cele-i de-a doua abordări;

– a doua concepție a fost emisă de către Dollard și colab. Conform căreia raportul frustrare – agresivitate, a fost factorul declanșator al cercetărilor ce se bazau numai pe experiența senzorială și căutau să explice agresivitatea, ca comportament.

            Odată cu apariția lucrării Dincolo de principiul plăcerii (1920), Freud introduce un instinct al morții – THANATOS – complementar lui EROS, conform căreia, agesivitatea asupra unui alt individ, permite supraviețuirea și nu impune modificări esențiale în teoria libidoului.

Această teorie pulsională a lui Freud ca formulă obținută din încercările de a interpreta datele experimentale, nu a avut un suport teoretic fiind contestată chiar de cîțiva discipoli ai lui Freud.

Astfel, K. Horney aprecia că punctul slab al teoriei lui Freud o constituia declarația conform căreia instinctual, acțiunea fantezia sunt acțiuni distructive.Astfel, autoarea considera că în elaborarea propriilor planuri anticipate, agresivitatea și ostilitatea apar ca un răspuns atunci când suntem împiedicați a ne realiza aceste planuri importante: „…Dacă dorim să distrugem este pentru a ne apăra securitatea sau fericirea, ori ceea ce ni se pare nouă a fi securitatea sau fericirea”

2.5.2. Teoria etologică

În 1966, în lucrarea” On Aggression” ,Konrad Lorenz propune o nouă perspectivă de abordare a agresivității, cea instinctuală, biologică, luând astfel naștere teoria etologică.

Adepții acestei teorii apreciau că comportamentul agresiv îl au toate organismele vii, inclusiv omul, și reprezintă modul de expunere al unui instict al luptei („fighting instinct”, „instinct de combat”). Conform acestei teorii, Lorenz aprecia că conservarea și supravițuirea speciei, are la bază comportamentul agresiv, apărut de-a lungul evoluției filo- și ontogenetice, cu rol în adaptatarea și continuitatea speciilor.

         Teoria lui Lorenz are la bază teoria freudiană, (este un model de tip„model hidraulic”)., și explică agresivitatea ca intensitate și manifestare, atât la om cât și la animale, ca răspuns la energia interioară acumulată de către indivizi. Pe baza acestei teorii, etiologi explică agresiunile spontane„disfuncționale” ca fiind o creștere a energiei interioare.           

Acestei teorii i-au fost adusenumeroase critici și obiecții, deoarece se consideră că comportamentul agresiv poate fi evitat. Studiile transculturale au adus cel mai important argument aupra caracterului instinctiv al agresivității evidențiind modul diferit de manifestare atât prin intensitate cât și prin frecvență al acestui comportament, chiar dacă ,biologic, indivizii au aceeași bază de formare.

P. Karli, în recentele sale cercetări arată că termenul de „instinct agresiv” este de domeniul trecutului , ce nu poate aduce date noi în explicarea agresivității „nu numai că nu explică nimic ci, dimpotrivă, maschează adevăratele probleme”. Toate aceste considerente fiind făcute pe baza puținelor cercetări făcute la nivelul cortical al SNC, la om. Asfel, inhibarea sau stimularea unor arii cerebrale ca hipotalamusul ventromedian, nucleii rafeului, nucleii amigdaloizi, pot deremina apriția sau împiedicarea unui comportamentul agresiv, dar nu pot oferi date complete asupra agresivității (origine instinctuală sau autonomă).

2.5.3 Comportamentului agresiv. Teorii reactive

2.5.3.1. Raportul frustrare – agresiune

Freud a emis de timpuriu iopreza unei legături între frustrare și comportamentul agresiv. Dar abia în1939, odată cu apariția cărții Frustration and Aggression, cinci cercetători de la Universitatea Yale din S.U.A. – Dollard, Doob, Miller, Mowrer și Sears , au refdenumit această ipoteză denumind-o „teorie" . Clasic, teoria „frustrare – agresiune" este explicată prin originea frustrării care nu poate fi rezolvată decât prin agresiune, și invers, chira dacă există agresiunea, nu înseamnă că nu există și frustrarea.Asfel, potrivit autorilor, agresiunea este prezentă, într-o formă sau alta, luând următoarele forme:

• rezultatul frustrării o reprezintă orice formă de agresiune;

• frustrare determină agresiunea sub orice formă.

Între comportamentul agresiv și frustrare Dollard și colaboratorii săi stabilesc un raport care definește :agresiunea ca „un comportament sau secvență de comportament, al cărui scop este să rănească pe altul sau substitutul acestuia", iar frustrarea ca „orice acțiune care împiedică individul să atingă un scop pe care și l-a propus". La acest raport de bază sau adăugat trei teze ce vin în completarea definiției acestui raport și care fac referire la: inhibiție, deplasarea agresiunii și catharsis.

Inhibiția agresiunii – oprirea săvârșirii de către un individ a unei agresiuni, nu

micșorează dorința individului de a agresa. Sancționarea unui comportament agresiv determină și apariția inhibării manifestării acestui comportament. Astfel apare un raport direct proporțional în care aplicarea unor pedepse determină reducerea comportamentului agresiv, dar dispoziția pentru o astfel de manifestare, este prezentă.

Pedeapsa ca formă de acțiune care încearcă să diminueze comportamentele agresive, a fost preluată de toate societățile și de toate culturile. Indifernt de forma pe care o îmbracă, pedeapsa, are rolul de a da un exemplu și de a izola individul care a săvârșit un act agresiv, reducând astfel posibilitatea de a mai înfăptui acte agresive antisociale.

Bower și Hilgard au apreciat, pe baza numeroaselor studii experimentale, că în cazul pedepselor instituționale, pentru a fi eficiente, necesară luarea uno rmăsuri concomitente:

a) după comiterea actului, pedeapsa trebuie să fie luată fără întârziere;

b) să aibă o intensitate sporită ;

c) agresorul să realizeze posibilitatea emiterii pedepsei.

Argumentul adus împotriva unei astfel de atitudini de a aborda agresivitatea prin forma pedepselor, sunt urmările nefaste ale aplicării pedepselor. Aici făcându-se referire mai ales în cazul delincvenței juvenile, în care pedeapsa prin instituții corecționale și mai ales cea cu închisoarea, ridică probleme grave privind marginalizarea tânărului ( incrimă personalitatea) dar și probabilitatea a asimilia și sublinia un comportament antisociale.

Prin observațiile făcute asupra adulților, care în copilărie au primit pedepse corporale din partea părinților, s-a constatat că un procent destul de mare dintre ei sunt agresivi în propria familie.

b) Deplasarea agresiunii. În cele mai multe dintre cazuri, reacția agresivă este îndreptată brusc asupra factorului frustrant Devierea agresivității, deplasarea ei, apare atunci când agresorul nu poate să comită agresivitatea asupra factorului frustrant din varii motive. Astfel, actul agresiv va fi îndreptat asupra unui individ care prezintă o amenințare mai puțină pentru agresor, luând forma unui act violent sau fiind mascată sub forma unor bârfe, ironii, etc. Pe baza acestor constatări, în 1948 N.E. Miller, afirmă că în cazul unei deplasări a agresiunii, agresorul va decide, în funcție de trei factori asupra țintei :

            a) nivelul puterii hotărârii de a agresa;

            b) nivelul puterii de a suprima forma de a agresa;

            c) similitudinea fiecărei victime potențiale cu agentul frustrant.

Conform teoriei lui Miller,dispoziția de a agresa, apare în funcție de corespondența dintre țintă și agentul frustrant, și de intensitatea inhibiție.

c)Catharsisul. Tendința de a agresa, este micșorată de exprimarea activă a agresiunii,în timp ce inhibiția stopează comportamentul agresiv, nediminuându-l. Din aceaste supoziții reiese faptul că catharsisul sau abreacția,pot reduce motivația de a agresa.Ar funcționa ca și catharsis, orice act de agresiune, indirectă sau nevătămătoare pentru altul, ceea ce ar duce la minimalizarea tendinței actelor agresive.

Această teorie a raportului frustrare-agresiune a fost testată experimental și a pus piatra de hotar în începutirile studiilor empirice asupra comportamentului agresiv.

2.5.3.2. Dezvoltări ulterioare și critica tezelor Școlii de la Yale

Având la bază, teoria „frustrare – agresiune" , s-au efectuat numerose cercetări experimentale și sau emis numeroase teorii pentru a explica comportamentul agresiv. Datorită înțelesului atribui termenului de „frustrare” (de la prezența de bariere psihologice sau fizice, diminuarea sau privarea de recompense, amenințări, insulte, până la blocaj al unui comportament îndreptat către un scop ), a determinat apariția tezelor critice a Școlii de la Yale care a arătat devierea sensului inițial al raportului dintre frustrare și agresiune.

În acest sens, susținătorii acestei critici, edifică faptul că indivizii răspund diferit la sentimentul de frustare, care nu provoacă mereu un, ci dimpotrivă poate provoca, resemnare, apatie, etc. În acest sens s-a evidențiat și faptul că nu toate actele de violență au ca substrat frustrarea (exemplu: personalul militar în război, sportivii). Prin urmare, legătura prezumată între frustrare și agresiune este mai puțin puternică decât au crezut autorii.

Aceste constatării au avut la bază numeroase studii experimentale, și au determinat câteva modificări la enunțurile inițiale, modificări începute de Miller, și duse mai separte de L. Berkowitz

2.5.3.3. Modelul lui Berkowitz

Modelul propus de Berkowitz, avansează ideea că pentru a provoca o reacție agresivă, este nevoie de prezența unor stimuli externi, frustrarea având rol de facilitator. De asemenea introduce două elemente intermediare, contestând astfel rrelația dintre frustrare și agresivitate:

Furia – ca răspuns emoțional la frustrare;

„indici evocatori” nelipsiți cerințelor agresivității.

În acest fel, Berkowitz, face diferența dintre reacția emoțională, ca condiție internă, și indicii evocatori ca condiție externă. Din această perspectivă frustrarea nu este singurul factor ce poate determina și reânvia agresivitatea, ea determinând mai degrabă o reacție emoțională, care poate provoca acte agresive. De asemenea, reacția emoțională nu este întotdeauna urmarea directă unei frustrări, ea depinde:

                        a. de caracterul voluntară sau involuntar al frustrării;

                        b. de interacțiune victimă-agresor, de evaluarea mai generală a comportamentului celuilalt în situația specifică.

Stimuli externi asociați cu elementul provocator al frustrării jocă un rol determinant în adoptarea comportamentului agresiv de către un individ, acești „indici evocatori” survin agresiunii, prin asocierea în mod direct cu stimuli care dau naștere furiei. Agentul frustrant este indicele evocator cel mai adesea incriminat,care poate provoca agresiunea datorită multiplelor legături(exemple de indici evocatori: nume de indivizi asociate cu o agresiune, persoane recunoscute ca fiind agresive, filme, etc.) .

Teorie behavioristă, teoria lui Berkowitz, relevă rolul stimulilor declanșatori în adoptarea unui comportament agresiv. Potrivit lui,procesele emoționale sunt mai intense cu atât subiectul este mai vulnerabil și mai predispus la un comprtament agresiv, fără a premedita această reacție răspuns. Tot el, va face unele completări în care va specifica că coporta,mentul violent este influențat și de anumite modificări biologice, de anumite situașii și evenimente, de starea psihică de afectare negativă.

Modelul lui Berkowi evidențiază rolul stimulilor situaționali în provocareacomportamentului agresiv, și faptul că un stimul asociat înainte cu o agresiune poate declanșa agresiune în lipsa unei frustrări.

2.5.4. Teorii ale învățării

Una din cele mai importante contribuții la studiul conduitelor agresive,este dată de către teoriile învățării sociale care afirmă că un comportament agresiv, la fel ca multe alte comportamente sociale, este dobândit prin învățare socială. În etapa de socializare copilul învață , direct – acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente – sau prin observație- prin observarea conduitelor și a consecințelor lor la alții, cum să dea răspunsuri agresive.Aceste achiziții și experiențe trăite de către copil, sunt punctul de plecare al acestei teorii, conform căreia individul poate să se adapteze la situații specifice și să-și modifice comportamentul.

Condiționarea clasică, emisă și cercetată de către I.P.Pavlov, învățarea prin observație și imitație emisă de A. Bandura și învățarea instrumentală B.F. Skinner au stârnit interesul cercetătorilor.

2.5.4.1. Învățarea directă instrumentală.

B.F. Skinner afirma că în cazul învățării instrumentale, pentru ca un comportament să devină agresiv, este necesar ca acest comportament să fie întărit pozitiv prin consecințele sale .Alături de alți autori, Bandura, afirmă că individul poate învăța scheme comportamentale agresive fără a avea el însuși un astfel de comportament, doar prin mijlocirea constatării „performanței” altui individ, adică prin învățarea prin observație.

2.5.4.2.Învățarea prin observație

Albert Bandura a emis una dintre cele mai reprezentative teorii ale învățării sociale ce are ca punct de plecare comportamentul agresiv ca factor achiziționat. În accepțiune lui, mecanisme precum imitația și modelarea sunt factori decisivi în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv.În această teorii autorul pleacă de la ideea că comportamentului agresiv nu este înăscut ci este învățat de către indivizi. Acese mecanisme de învățare, afirmă Bandura și colaboratorii săi, sunt pe de o parte o însușire a comportamentului iar, pe de altă parte, rezultatul unui astfel de comportament.

            Din această perspectivă, a învățării sociale, definesc agresivitatea ca o consecință a unor factori diverși, cum ar fi: reîntăririle prezente asociate acestor acte evaluarea situației și a posibilelor consecințe, achizițiile trecute ale fiecărui individ.

Totuși uni autori precum R. Baron si D. Byrne, susțin ideea confor căreia, dacă comportamentul agresiv, este unul învățat, atunci controlul lui poate fi făcut cu ajutorul unor mecanisme similare.

2.5.5. Abordarea cognitivă.

Procesele cognitive centrale inserate între stimuli și răspunsul comportamental al individului au fost în centrul preocupărilor susținătorilor abordării cognitive a comportamentului agresiv, ce vor evidenția că transpoziția unui impuls agresiv are la bază o serie de acte premergătoare.

                     În 1978 Zillman, pornid de la observațiile făcute de către predecesorii săi, va afirma că în funcție de nivelul de excitare neuropsihică (arousal) individul poate să coordoneze procese cognitive complexe pentru a determina răspunsul comportamental și circumstanțele situaționale. Condițiile optime de activare a acestor procese cognitive trebuie să aibă un nivel de excitare mediu, deoarece nivele scăzute sau prea înalte de excitare a sistemului nervos simpatic determină blocarea lor. În conformitate cu abordare lui Zillman , ostilitatea ca răspuns al agresivității, survine atunci cînd imdividul se găsește într-o stare înaltă de excitație emoțională și nu poate estima correct situația conflictuală.

Perspectiva cognitivă, prin prisma costurilor și beneficiilor,emite ideea conform căreia indivizii doresc prin acțiunile lor să-și maximizeze câștiguri, generând astfel comportamentele agresive antisociale.

2.6. Agresivitatea la adolescenți. Aspecte psihodinamice

Din perspectiva abordării psihodinamice a comportamentului agresiv la copii și adolescenți s-a căutat identificare unor elemente psihopatologice care determină agresivitatea și modul de a elimina și trata astfel de probleme. În acest sens s-a evidențiat aspectul funcțiilor psihobiologice, exprimate prin neurobiologia afectelor care în anumite situații patologice pot fi afectate.Astfel, s-a demonstrate existența unor factori perturbatori în viața copilului mic care pot determina apariția comportamentului agresiv, dar și factori inhibitori ai unei astfel manifestare, cum este coeficientul de inteligență superior mediei.

În cazul copiilor, agresivitatea constituie o idee generală, ce poate îmbrăca diferite forme, de la normal la pathologic, de la o formă primară la una secundară destructurantă.

Psihopatologia violenței umane are ca afect principal “ura” , care privită din perspective psihicului individului, transformă furiei într-o relație intrapsihicăce are ca scop final distrugerea presupusului perturbator.

Foarte important în clinica infantilă este aspectul trecerii de la agresivitate la actul în sine, care poate evidenția eventuale psihopatologii în tulburările de comportament și conduit, precum și aspecte ale auto- și hetero agresivității din patologia depresivă și psihotică.

În cazul copiilor, violența are la bază o traumă precoce care duce inevitabil către o inhibare a dezvoltării normale a proceselor psihice. Tot în această categorie intră și tulburările de atașament părinte-copil, exprimate mai târziu prin violență de la o generație la alta (exemplu: mamă ce a avut în copilărie o privare de afecțiune, va dezvolta față de copilul ei același comportament, provocându-I inconștient acestuia trauma și angoase.

La adolescență, opoziția dintre modul de punere în practică a conduitelor agresive și conduita mentalizată, este o expresie a angoaselor tânărului și capătă o importanța deosebită.

Sub acest aspect, autorii evidențiază că orice mișcare pulsională are la bază violența într-o anumită cantitate, iar comportamentul agresiv poate avea punct de plecare în furia narcisică,ce poate fi direcționată, după cum subliniază Kohut, spre:

– în boli psihosomatice, spre Selful – corporal

– în depresiei distructive,spre Self-obiect.

Adolescența fiind o perioadă dificilă pentru copil, cu multiple forme de adaptare este resimțită de acesta de multe ori exacerbate. Din acest punct de vedere, mulți autori au evidențiat că intensificarea procesului de narcissism, poate duce uneori la depresii, care au la bază sentimente variate și contardictorii de la rușine, inferioritate până la pierderea stimei de sine.Toate aceste manifestări agressive pot lua aspectul răzbunării,a furiei îndreptaă asupra lor sau asupra altor persoane.

Chiar dacă adolescentul nu reacționeză violent, asta nu înseamnă că el nu simte consecințele agresivității care-l înconjoră (mass-media, cărți, ziare,etc), și care va avea drept răspuns din partea lui, depresivitatea sau actul violent în sine. Toate aceste trăiri ale adolescentului, pot fi explicate și prin distrugerea formelor de protecție a copilului, tradiționale, care marcau etape de dezvoltare diferite. De aceea copilul, maturizat destul de devreme, va recurge la diferite forme de agresiune ca mod de a se apăra și a face față schimbărilor care vin prea repede în viața lui, și pentru care nu are suportul familial. Aceste acte variază de la: minciunã, furie clasticã, furt, agresiune fizică, fugă,conduită sexuală, până la suicid, automutilare etc.

Sub acest aspect, numeroși autori au încercat să găsească o explicație veridică în ceea ce privește capacitatea unui copil de a face diferența dintre fals și adevăr. Ferenczi (citat de Marcelli, 2003) a legat minciuna de sentimentul de atotputernicie a gândirii, pusă în serviciul prezervării narcisismului infantil și al Eului ideal. Prin ea copilul descoperă non-transparența gâdirii, minciuna devine dovada că existã o limită între imaginarul fiecărui individ, că psihicurile nu se confundă. M. Klein (1940) formulează ipoteza orientată în același sens, legând minciuna copilului de declinul puterii parentale, în timp ce Anna Freud (1976) insistă asupra fenomenelor regresive și predominanței proceselor primare asupra celor secundare.

Conduita cea mai frecventă întâlnită la copil este furtul, dar ea nu poate fi luată din anumite motive de rațiune, atâta timp cât copilul nu are înțeleasă noținea de “proprietate” a sa sau a altuia, a diferenței între bine și rău. Furtul poate apărea uneori ca o stare de răbufnire de remediere a unei lipse, pe care copilul se crede îndreptățit de a o avea. De aceea, Winnicott (1984) afirma că atunci când un copil fură un obiect, o caută pe mamă, asupra căruia el are niște drepturi; persistă o revendicare, dar și o speranță față de obiect. Din punct de vedere al proceselor mentale de interiorizare, furtul reprezintă privarea copilului de o anumită afecțiune, exprimată frecvent printr-un sentiment de culpabilitatea, corespunzând în același timp nevoii de pedeapsă, ducând la final către un comportament antisocial.

2.7. Forme de prevenire a agresivității la adolescenți

Numeroși autori, prin studiile effectuate de-a lungul timpului, situează procesul educativ ca punct de întrepătrudere a două tipuri de comportament: agresiv sau nonagresiv. Limitarea comportamentului agresiv prin procesul educativ, are la bază, numeroasele scrieri a unor specialiști și practicieni de renume . De aceea, recent,tot mai mulți specialiști în domeniu incrimă, pedepsele, mai ales cele corporale, ca fiind ineficiente și generatoare de efecte secundare.

Încă de la primele observații empirice autorii au semnalat faptul că dacă copilul dezvoltă mai întâi un sentiment de teamă vis – a vis de pedeapsa corporală, va ajunge ca după un anumit timp să o ignore. La această stare de fapt sepoate ajunge sau nu, în acest process fiind implicați o serie de factori variabili cum ar fi: vârsta, personalitatea copilului, gravitatea faptei comise, relația cu consecvența / inconsecvența aplicării pedepsei, relația copilului cu persoana care aplică pedeapsa, etc.. Ca o paralelă între pedeapsă și recompensă, unii autori apreciază că recompensele par să aibă rezultate mai bune decât pedepsele, în timp ce alții apreciază că puse în practică ineficace, recompenseleși pedepsele și pot avea aceleași urmări nefaste asupra dezvoltării comportamentale a copilului.

Nevoia de gestionare la nivel național a diferitelor forme de violență, a dus la luarea unor măsuri interne și internaționale stipulate la nivel legislativ, sub forma unor drepturi, care să protejeze copilul de comportamente agressive.

Astfel, în acord cu legislația europeană, și țara noastră face eforturi majore, atât pe plan politic cât și prin abordarea unor strategii, instituind acțiuni în care au fost cooptate Ministerul Educației și Cercetării și Ministerul de Interne care au ca scop final, protecția copilului de orice formă de violență și agresivitate, dar și prevenirea apariției comportamentului deviant și combaterea factorilor care duc spre un astfel de comportament.

Privită din perspective social, agresivitatea tinerilor a ridicat și ridică în continuare o diversitate de probleme, pentru a cărei rezolvare sunt necesare numeroase programe, aplicate pe diferite niveluri, și care au ca scop final, limitarea, prevenirea sau reapariția unor manifestări agresive. Astfel, specialiștii propun ca aceste programe intervenționale să fie aplicate la nivelul comunității, familial sau individual, prin intervenție terapeutică reducând ,în opini lor, situațiile violente la minim.

Aceste programele sociale de prevenție pot fi aplicate pe trei niveluri:

primar – prin care să se evidențieze avantajele unui comportamentului prosocial;

secundar – aplicat în general persoanelor care au déjà un comportament agresiv, dar nu în forme grave;

terțiar- ce poate fi aplicat indivizilor cu problem grave de comportament, celor din închisori sau centre psihiatrice .

În politica educațională, prevenția comportamentului agresiv, ca program secundar derulat în cadrul școlii, constituie o măsură prioritară și primordială. În acest sens, specialiștii menționează o serie de strategii, aplicate la nivel național și promovate de către M.E.C., menite să reducă agresivitatea în rândul copiilor, prin:

– diminuarea numărului de ore și de elevi dintr-o clasă ;

– crearea unor posture de asistenți sociali și de consilieri școlari, în vederea orientării școlare și profesionale;

– formarea unei structuri tehnocratice;

– autorizarea constituirii unor școli alternative;

– reforma curriculară

– accelerarea procesului de descentralizare a învățământului;

– regândirea și restructurarea învățământului preșcolar;

– estimarea regulată a evoluției devianței școlare , la nivelul inspectoratelor școlare etc.

Un rol primordial în prevenirea și restrângerea manifestărilor agresive, îl au educatorii, care pot interveni astfel:

descoperă și elimină factorii de risc ce pot dezvolta un comportament agresiv;

făurirea unui cadru propricede dezvoltare în siguranță și armonie, a copilului;

crearea unor programe de cooperare între cadrele educaționale și familiile copiilor implicați în procesul de învățare;

punerea de accord împreună cu părinții, a programelor TV, la care copii au voie să se uite;

derularea unor programe diverse de educare în care copii să aibă roluri de : victim, susținător sau inițiator al unui act agresiv.

Statisticile indică faptul că programele, desfășurate în școli s-au dovedit a fi eficiente mai ales în cazul copiilor care aveau o tendință moderată de a se manifesta agresiv, iar cele care avansează idea dezvoltării abilităților sociale sau au avut cel mai puternic efect asupra atitudinilor și comportamentelor agresive.

Identificarea factorilor de risc, sunt măsuri ce trebuiesc impuse rapid, deoarece acest fapt ar duce la combaterea și diminuarea faptelor de violență comise în familii, prin brutalizarea copiilor sau a altor membrii. În acest sens, OMS a elaborate și aplicat o strategie ce urmărește diminuarea formelor manifestărilor agresive , până la dispariția ei, prin derularea patru stadii de risc:

– stadiul individual – în care individual conștientizează că fiecare dintre parteneri are puterea de a controla un conflict, că este dator în a respecta și a primi respectul cuvenit într-o relație;

-stadiul interpersonal – prin susținerea femeii de a participa la controlul veniturilor casei,sau de a dezvolta relații armonioase cu partenerul și copii;

-stadiul instituțional, ce cuprinde dezvoltarea sistemului de servicii de sănătate, recreere , de educare etc.;

-stadiul structural , impus prin programe stabilite la nivelul fiecărei țări prin care să se controleze piața muncii, egaliatate între indivizi, stabilitate politică, etc..

Capitolul 3 Metodologia Cercetării

Adolescența este perioada unor spectaculoase evoluții și transformări psihosomatice și psihosociale. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării.

3.1.Obiectivele cercetării

Obiectiv general

Lucrarea de față dorește să evidențieze mecanismele ce determină comportamentul agresiv în rândul tinerilor.

Obiective specifice:

1.Identificarea factorilor care determină agresivitatea verbală și fizică la subiecții investigați și studiul comparativ ai acestora pe sexe.

2.Evidențerea legăturii dintre agresivitate și sexul subiecților incluși în cercetare.

3.2. Ipotezele cercetării

1.Nivelul de agresivitate verbală este mai ridicat în cazul fetelor, decât în cazul băieților.

2.Nivelul de agresivitate fizică este mai ridicat în cazul băieților decât al fetelor.

3.Există o corelație pozitivă între agresivitate și căutarea impulsivă de senzații, cu cât nivelul căutării impulsive de esnzații este mai ridicat cu atât este mai ridicat nivelul agresivității.

4. Există o corelație pozitivă între agresivitate și neurocitism, cu cât nivelul neurocitism – ului este mai ridicat, cu atât este mai ridicat nivelul agresivității.

5.Există o corelație pozitivă între agresivitate și ostilitate, cu cât nivelul ostilității este mai ridicat cu atât este mai ridicat nivelul agresivității.

6.Există o corelație pozitivă între agresivitate și dezirabilitate socială, cu cât dezirabilitatea socială este mai ridicată cu atât nivelul agresivității este mai scăzut.

3.3. Participanții la studiu

Pornind de ipotezele și obiectivele formulate, am efectuat cercetarea pe un eșantion de 60 de participanți, cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani distribuiți pe sexe astfel :

30 de fete

30 de băieți.

Eșantionarea lotului de subiecți s-a efectuat într-un liceu din Arad, cu subiecții prezenți la ore, alegând câte două clase de IX-a și a XII-a. Testele au fost aplicate în același timp la toți elevii.

Variabila vârstă

Figura nr.1:Diagrama de structură a variabilei”vârstă” – Tabel nr.1: Frecvența în funcție de variabila vârstă

Eșantionul este format din 18,33% participanți în vârstă de 14 ani, 21,67% participanți în vârstă de 15 ani, 23,33% participanți în vârstî de 16 ani, 20% participanți în vârstă de 17 ani, și 16,67% participanți în vârstă de 18 ani.

Variabila gen

Tabel nr.2: Frecvența în funcție de variabila gen

Figura nr.2: Diagramă de structură a varuabilei “gen” Tabel nr.2: Frecvența în funcție de variabila gen

Lotul de participanți este format din 50,07% persoane de sex feminin și 50,0% persoane de sex masculin.

3.4.Instrumentele cercetării

S-au folosit în prezenta cercetare următoarele instrumente de lucru:

3.4.1. Chestionarul de agresivitate (AQ) (vezi anexa 1) elaborat de Arnold H. Buss și Mark Perry, Mark în 1992,are ca scop măsurarea a patru aspecte/dimensiuni ale agresivității.

Acest instrument cu 29 de itemi măsoară patru aspecte ale agresivității:

Agresivitatea fizică (AF: 1, 5, 9, 13, 17, 21, 24, 26, 28)

Agresivitatea verbală (AV: 2, 6, 10, 14, 18)

Furia/mânia (F/M: 3, 7, 11, 15, 19, 22, 29)

Ostilitatea (O: 4, 8, 12, 16, 20, 23, 25, 27)

AQ reprezintă o prelucrare a Inventarului de ostilitate, un instrument folosit în mare măsura la scară largă, dezvoltat de primul autor acum peste treizeci de ani. AQ a fost dezvoltat dintr-un lot de 52 de itemi, dintre care mulți au aparținut Inventarului de ostilitate, cu ajutorul analizei factorului component principal și al factorului de întărire/confirmator.

  Instrumentul permite să se aprecieze/evalueze nu doar cât de agresiv este cineva, utilizând scorul total, ci și cum se manifestă agresivitatea sa, ceea ce se determină prin scorurile subscalelor.

Scoruri: Itemii 24 și 29 sunt primele scoruri inversate. Scorurile subscalelor sunt suma scorurilor itemilor pentru acei itemi din subscală. Scorul total este suma tuturor scorurilor itemilor și variază între 29 și 145. Scorurile înalte reflectă mai multă agresivitate.

Validitate: Scorurile AQ au fost corelate cu fiecare în parte. Atunci când variația în corelațiile datorate scorului A a fost fragmentată, corelațiile nu au fost semnificative; aceasta susține validitatea teoretică a AQ prin faptul că asocierile între agresivitatea fizică, cea verbală și ostilitate sunt datorate conexiunii lor cu furia. Scorurile au avut și o bună validitate concurentă, fără asocieri semnificative între PA și VA și emoționalitate/afectivitate, dar cu corelații semnificative între afectivitate și subscalele A și H. Scorurile celor patru scale corelează cu impulsivitatea, competiția și asertivitatea, deși au fost gasite corelații scăzute între asertivitate și scalele PA și H. Validitatea de construct a fost evidențiată prin corelații între AQ și rangurile agresivității, sociabilității și timidității.

Fidelitate: Consistența internă a AQ este foarte înaltă. Coeficientul Alpha Crnobach a avut valori de 85, 72, 83 și 77 pentru scalele PA, VA, A și H. Scorul total a avut o valoare alpha de 89. AQ este un instrument stabil cu o bună fidelitate test-retest; după o perioadă de nouă săptămâni corelația test-retest a fost 80, 76, 72 și 72 pentru scalele PA, VA, A și H, și 80 pentru scorul total.

Chiar dacă fidelitatea este o realitate complexă, pe care Cronbach alfa nu o descrie nici corect și nici complet. Din perspectiva corectitudinii, coeficientul Cronbach alfa reprezintă doar o estimare a gradului de acuratețe cu care itemii chestionarului descriu împreună constructul latent . Fiind o expresie a analizei corelaționale, nu ar trebui să fie o surpriză sensibilitatea coeficientului Cronbach alfa față de natura și caracteristicile datelor analizate. Teoretic, calcularea coeficientului Cronbach alfa presupune că variabilele sunt măsurate pe o scală cu valori cantitative, de tip continuu. Totuși, la fel ca și în cazul SEM, sunt acceptate și variabile măsurate la nivel ordinal, cum sunt, de exemplu, scalele de tip Lickert, obervandu-se că valoarea lui Cronbach alfa tinde să fie cu atât mai mare cu cât numărul variantelor de răspuns la itemi este mai mare. Proprietățile psihometrice ale scalelor sunt afectate de numărul alternativelor de răspuns. Cu cât subiecții pot alege dintre mai multe variante, cu atât Cronbach alfa tinde să fie mai mare. Scalele cu 5 sau 7 variante de răspuns sunt de preferat

Pentru probarea consistenței interne a factorilor celor două am folosit coeficientul de măsurare Cronbach alfa.

3.4.2 Chestionarul de personalitate Zucherman – Kulman elaborat de Marvin Zuckerman și colaboratorii săi (D. M. Kuhlman, J. Joireman, P. Teta, M. Kraft), reprezintă expresia unor încercări sistematice de a defini factorii bazali ai personalității.

Versiunea română a chestionarului ZKPQ constituie un instrument viabil și util celor ce intenționează să evalueze dimensiunile fundamentale ale personalității pe care le postulează modelul AFFM dezvoltat de Marvin Zuckerman. Ele constituie un puternic argument privind fidelitatea transculturală a instrumentului, ceea e permite utilizarea sa și, implicit, a datelor colectate prin aplicarea lui, în studii ample interculturale.

Dezvoltarea testului ZKPQ (1993), prezintă modelul celor 5 mari factori apărut din analiza factorială a scalelor considerate a măsura dimensiuni de bază ale personalității inclusiv aspecte de tip temperamental. Autorii îl consideră un model big five alternativ la cel derivat psiholingvistic. Majoritatea scalelor utilizate în cercetare au fost utilizate în studii de tip psiho-biologic. Prima selectie de itemi a fost facută în urma corelațiilor itemilor cu scorurile la 5 factori derivați din analiza factorială a scalelor împreună cu o scala de dezirabilitate socială.

Itemii chestionarului au fost selectați pe baza corelațiilor celor mai înalte cu unul dintre factori și, simultan, având încărcături relativ minime cu dezirabilitatea socială.

Itemii preliminari, dintre care mulți au fost rescriși, au fost analizați factorial în cadrul unui nou lot de subiecti normali pentru a determina scalele de baza pentru ZKPQ; din cei 100, 90 de itemi au avut încărcături înalte cu factorul pentru care au fost atribuiți, deși unul care a avut o încarcătură ridicată pe un al doilea factor a fost eliminat. Astfel au rămas 89 de itemi de conținut. Au fost adaugati 10 pentru o scală de „raritate”menită a semnaliza tendința de a disimula sau de a răspunde neglijent.

Descrierea scalelor testului

Căutare impulsivă de senzații( ImpSS) 19 itemi:  căutarea senzației & impulsivitate (lipsa de planificare).

Factorizarea a condus la 2 factori: Itemii de impulsivitate: descriu o lipsă de planificare și o tendință de a acționa impulsiv, fără să se gândească.

Itemii de căutare a senzației, descriu o nevoie generală de excitare, o preferință pentru situații impredictibile și prieteni și nevoia de schimbare și noutate. NU apare nici o menționare a activităților specifice precum: băutura, utilizarea drogului, sexualitate, sporturi riscante.

Neuroticism – Anxietate( N-A) 19 itemi

Itemii descriu o condiție de tulburare emoțională, tensiune, îngrijorare, teama, indecizie obsesivă, lipsa de încredere în sine și sensibilitate la critică. Analiza factoriala indică un singur factor.

Agresiune – Ostilitate(A-O) 19 itemi

Jumătate dintre itemi descriu tendința spre exprimare verbala agresivă; alții indică un comportament brutal, nechibzuit sau antisocial, răzbunator și dispretuitor, un temperament viu și manifestând nerăbdare față de ceilalți. Scala este omogenă analiza indicând un singur factor.

Activitate (A) , 17 itemi: activism general & efort în muncă

Scala cuprinde două grupe de itemi: primul se referă la nevoia de activitate, nerăbdare și neliniște când nu are nimic de făcut; al doilea, indică preferința pentru munca grea și provocativă, și multă energie investită în muncă și alte sarcini.

Sociabilitate (S), 17 itemi: petreceri și prieteni & izolare, intoleranță

Analiza factorială indică un grup de itemi care descriu plăcerea pentru petreceri mari, interacțiuni la petreceri și de a avea mulți prieteni.

Al doilea factor obtinut indică o intoleranță pentru izolare socială și plăcerea pentru activități solitare la introverti.

Raritatea, 10 itemi. Nu constituie o scală temperamentală dar poate fi folosita pentru

a elimina subiecții care au răspuns fără grija pentru adevăr. Itemii scalei sunt în majoritate scorați „Adevarat”, iar conținuturile lor sunt dezirabile social sau exagerate și improbabil de a fii considerate „adevarat” de orice om. Majoritatea scorurilor sunt 0 sau 1; doar 4% dintre subiecți scorează peste de 3 puncte, deci rezultatul poate fi utilizat ca o limită pentru înregistrările cu semn de întrebare.

Validitate: pentru a stabili structura factorială a chestionarului ZKPQ, au fost prelucrate răspunsurile date de cei 60 de subiecți la itemii și s-au interpretat rezultatele obținute, pe fiecare dimensiune, prin observare celor 5 factori care intră în componența acestui chestionar. Pentru a verifica dacă scalele chestionarului ZKPQ măsoară constructe diferite, s-au calculat coeficienții de corelație liniară între scale, în eșantionul format din cele 60 de persoane, separat pentru bărbați și pentru femei. Având în vedere faptul că scalele au fost construite prin analiză factorială, fiecare scală grupând itemi care aveau saturație mare în același factor și coeficienți de corelație mici cu ceilalți factori și cu o scală care măsura dezirabilitatea socială, era de așteptat ca scalele care măsoară constructe să nu coreleze liniar între ele și să nu coreleze cu scala Infrecvență.

Fidelitatea: Analizând valorile coeficienților de consistență internă pe care i-am obținut, putem afirma că chestionarului ZKPQ are o fidelitate bună.,prin prisma coeficienților α Cronbach obținuți la scalele chestionarului.

NA = Neuroticism-anxietate; C = Căutare impulsivă de senzații; AO = Agresivitate-ostilitate; A = Activitate; S = Sociabilitate; I = Infrecvență.

Tabel nr 3. Coeficienții de consistență internă α Cronbach ai scalelor chestionarului ZKPQ, în eșantion

3. 5. Procedura de lucru

Studiul a fost realizat în perioda martie 2014, într-un liceu din Arad, cu subiecții prezenți la ore, alegând câte două clase de IX-a și a XII-a., iar participarea a fost realizată exclusiv prin voluntariat și acord personal prealabil aplicării bateriei de teste. De asemenea, participanții au fost informați asupra scopului acestor testări, toți subiecții fiind asigurați de confidențialitatea rezultatelor. Chestionarele au fost aplicate prin autoadministrare, în prezența mea, timpul de completare a răsunsului fiind de cca. 54 minute. În prealabil, am explicat fiecărui participant modul de completare a răspunsului pentru fiecare test. Datele rezultate în urma aplicării testelor au fost analizate și prelucrate în programul SPSS 20.

3.6 Analiza datelor și interpretarea rezultatelor

3.6.1 Analiza primară a datelor

I. Chestionarul de agresivitate (AQ)- am analizat fiecare dintre cele patru dimensiuni ale agresivității

1. Agresivitatea fizică (AV)

Tabel nr. 4: Indicatori statistici de start pentru variabila “agresivitate fizică ”

Din analiza tabelului de indicatori statistici tabelului de indicatori statistici se relevă o asimetrie pozitivă a datelor (media mai mare decât mediana). Coeficientul de variație Pearson este 13,33% ceea ce afirmă că împrăștierea datelor este mică, distribuția fiind suficient de omogenă. Valoarea maximă a scorurilor obținute este 16, valoarea minimă 7.

Valorile mari ale scorurilor obținute de participanți la această dimensiune, relevă faptul că participanții la studiu apelează cel mai frecvent la agresivitatea fizică ca formă de acțiune și exprimare .

Tabel nr. 5: Valorile specifice distribuției datelor pentru dimensiunea “agresivitate fizică”

Figura nr.3: Histograma variabilei “agresivitate fizică”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, -.681, indică oblicitatea negativă cu datele grupate în partea dreaptă a distribuției. Forma leptocurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a cărui valoare este de .778.

După cum se observă cei mai mulți dintre respondenți au obținut scoruri mari la această dimensiune ceea ce semnifică că subiecții apelează cu prepondereță la această formă de manifestare a agresivității.

2. Agresivitatea verbală (VA)

Tabel nr. 6 : Indicatori statistici de start pentru variabila „agresivitate verbală”

Analizând tabelul nr. 6 cu indicatori statistici se remarcă o asimetrie de dreapta, negativă a datelor (medie mai mică decât mediană și modul). Coeficientul de variație Pearson de 13,56% indică omogenitatea datelor (împrăștierea datelor este mică). Valoarea maximă a scorurilor obținute este 16 iar valoarea minimă 8.

Și la această dimensiune participanții au scoruri mari, marea majoritate apelând la agresivitatea verbală ca și formă exprimare și de acțiune. Este o acțiune conștientă ce implică scop și perspective, permițând confruntarea cu realitatea. Participanții ce au obținut scoruri mari la această dimensiune sunt orientați către agresiune și au problem de a-și controla firea.

Tabelul nr. 7: Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila “agresivitate verbală”

Figura nr.4: Histograma variabilei “agresivitate verbală”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, -.795, indică asimetrie negativă cu datele grupate în partea dreaptă a distribuției. Forma leptocurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a cărui valoare este de .532.

Se remarcă scorurile mari obținute de cea mai mare parte a participanților la studiu care apelează la această dimensiune . Acțiunile lor sunt produse în contact cu realitatea percepută de subiecți, și nu le permite confruntarea cu realitatea.

3.Furia/mânia (F/M)

Tabel nr. 8: Indicatori statistici de start pentru variabila „ Furia/mânia”

Din analiza tabelului de indicatori statistici tabelului se remarcă o asimetrie de dreapta, negativă a datelor. Coeficientul de variație Pearson este 22,70%, ceea ce afirmă că împrăștierea datelor este mijlocie iar media este suficient de reprezentativă pentru scorurile obținute de participanți la această dimensiune. Valoarea maximă a scorurilor obținute este 16, valoarea minimă 8.

Și această dimensiune face parte din scala de agresivitate a lui Buss și Perry, participanții în mare măsură recurgând la distragerea de la o situație problematic prin furie sau mânie. În acest scop folosesc furia sau mania pentru soluționarea problemelor, nu se străduiesc să prevină ca alte lucruri să se suprapună în eforturilor de trata problema.

Tabel nr.9: Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila „ Furia/mânia”

Figura nr. 5: Histograma variabilei„ Furia/mânia”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, -.038, indică oblicitatea negativă cu datele grupate în partea dreaptă a distribuției (asimetrie negativă). Forma platicurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a acărui valoare este de -.423.

Valorile relevate de datele observate mai sus indică faptul că participanții apelează în mare măsură și la această formă de agresivitate ca proces conștient de soluționare a problemelor.

IV.Ostilitatea (O)

Tabel nr. 10: Indicatori statistici de start pentru variabila „ostilitate”

Valorile relevate de indicatorii statistici de start, indică asimetrie pozitivă a distribuției scorurilor, datele fiind grupate în partea stângă. Coeficientul de variație Pearson, 27,07% semnifică faptul că media este suficient de reprezentativă iar împrăștierea datelor (valorilor scorurilor) este mijlocie. Valoarea maximă a a scorurilor obținute este 16, valoarea minimă 4.

Aproximativ 50% dintre participanți recurg la această formă de agresivitate, ca formă de manifestare, dar în același timp și o strategie pasivă, până în momentul când circumstanțele vor permite acțiunea. Studiile însă au demonstrat că evitarea s-a dovedit o strategie eficientă pe termen scurt, în timp ce confruntarea s-a dovedit o strategie superioară pe termen lung.

Tabel nr. 11: Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila “ostilitate „

Figura nr.7 : Histograma variabilei „ostilitate”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness a distribuției .129, indică oblicitatea pozitivă cu datele grupate în stângă a distribuției datelor. Forma leptocurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a cărui valoare este de .532.

Mai mult de jumătate din participanții la studiu recurg la această formă de agresivitate, acționând în sensul ajustării la o situație stresantă, chiar dacă situația nu o permite; acțiunile acestora sunt produse în contact cu realitatea și permit confruntarea cu realitatea având efect adaptativ și fac parte din categoria mecanismelor comportamentale.

II. Chestionarul de personalitate Zucherman – Kulman

1.Căutare impulsivă de senzații (CImpS)

Această dimensiune evaluează măsura în care tinerii caută în general,senzații și agitație, preferința pentru situații și prietenii neprevăzute, precum și nevoia de schimbare și noutate. Dimensiunea este alcătuită din 19 itemi.

Tabel nr. 12 : Indicatori statistici de start pentru variabila „Căutare impulsivă de senzații”

Analiza tabelului de indicatori statistici relevă asimetrie pozitivă a scorurilor obținute, cu datele grupate în partea stângă a distribuției. Valoarea maximă a scorurilor obținute este 66, valoarea minimă 16. Coeficientului de variație Pearson a cărui valoare este de 29,73% afirmă omogenitarea răspunsurilor, variația răspunsurilor fiind relativ mică.

Tabel nr. 13 Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila „Căutare impulsivă de senzații”

Figura nr.8: Histograma variabilei „Căutare impulsivă de senzații”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, .244, indică asimetrie pozitivă cu datele grupate în partea stângă a distribuției. Forma platicurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a cărui valoare este de -.233.

În funcție de datele obținute prin prelucrarea statistică a scorurilor obținute (medie, mediană, modul, valoare maximă și minimă) rezultă că cei mulți dintre participanții la studiu descriu o nevoie generală de excitare exprimată prin nevoia de a trăi situații impredictibile și de prietenii noi, aceste moduri de noutate și schimbare sunt măsura în care simt că se pot dezvolta sau împlini . În general nu sunt nemulțumiți de felul în care sunt rezolvate conflictele, de modul în care are loc comunicarea și de felul în care circulă informațiile.

2.Neuroticism – Anxietate( N-A)

Această dimensiune este compusă tot din 19 itemi, ce încearcă să surprindă tulburările emoționale, tensiunea și îngrijorarea, indecizia ,teama dar și lipsa de încredere în sine și sensibilitatea crescută la critică.

Tabel nr. 14: Indicatori statistici de start pentru variabila „Neuroticism – Anxietate”

Din analiza tabelului de indicatori statistici se relevă asimetrie negativă a distribuției răspunsurilor cu datele grupate în partea dreaptă. Valoarea coeficientului de variație Pearson de 20,81% indică faptul că împrăștiera scorurilor este mijlocie și media este suficient de reprezentativă. Valoarea maximă a scorurilor obținute este 215, valoarea minimă 11.

Tabel nr. 15: Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila „Neuroticism – Anxietate

Figura nr.9 : Histograma variabilei „Neuroticism – Anxietate”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, -1.657, indică asimetrie negativă cu datele grupate în partea dreaptă a distribuției. Forma leptocurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a cărui valoare este de 4.720.

Analizând datele obținute prin prelucrarea statistică a scorurilor obținute se constată că participanții la studiu au evaluat foarte mulți factori ca fiind, în general surse de de tensiune. Aceste surse de tensiune sunt responsabile pentru generarea unui distres emoțional puternic, conducând neuroticism sau anxietate, consecințe defavorabile persoanei sau celor din jurul său.

Din categoria itemilor care au obținut scorurile cele mai mari fac parte : „adesea nu sunt sigur pe mine”,  „deseori îmi vine să plâng fără vreun motiv anume”, să fii mereu ,,îngrijorat” sau ,”pus în dificultate” pentru orice alegere.

3.Agresiune – Ostilitate(A-O)

Tabel nr. 16 : Indicatori statistici de start pentru variabila „Agresiune – Ostilitate

Din analiza tabelului de indicatori statistici de start rezultă o distribuție asimetrică, multimodală, negativă a scorurilor. Valoarea coeficientului coeficientul de variație Pearson, 21,15% indică relativa omogenitate a răspunsurilor, media fiind suficient de reprezentativă. Valoarea maximă a a scorurilor obținute este 16, valoarea minimă 6.

Mai mult de jumătate dintre participanți apelează la această strategie agresivă. Aceștia au tendința de a de a extrage un beneficiu chiar dintr-o situație indezirabilă sau cu consecințe nefaste; nu are doar scopul de a reduce agresivitatea ci poate fi și punctul de plecare pentru un alt gen de comportament antisocial.

Tabel nr. 17: Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila „Agresiune – Ostilitate”

Figura nr.10: Histograma variabilei „Agresiune – Ostilitate”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, -.430, indică oblicitatea negativă cu datele grupate în partea dreaptă a distribuției scorurilor. Forma platicurtică a curbei de frecvență este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a acărui valoare este de -.491.

Mare parte dintre participanții la studiu recurg la aceastăformă de agresiune care poate avea tendința spre exprimare verbal sau manifestând un temperament viu și manifestând nerăbdare față de ceilalți; astfel nu pot încerca să caute ceva bun în tot ceea ce li se întâmplă, să privească lucrurile printr-o lumină diferită, pozitivă; nu învață din lucrurile care li s-au întâmplat; încearcă să se dezvolte ca persoană, ca urmare a acestei experienței cu agentul agresiv.

4. Activitate (A)

Tabel nr. 18 : Indicatori statistici de start pentru variabila „ activitate”

Analizând valorile indicatorilor statistici din tabelul de mai sus se remarcă o asimetrie negativă a distribuției scorurilor, valoarea maximă obținută fiind de 13, valoarea minimă 4. Coeficientul de variație Pearson, 30,01% afirmă că împrăștierea datelor este mijlocie iar media este reprezentativă. Cea mai mare parte dintre participanții la studiu au obținut scoruri mici la această dimensiune, ceea ce semnifică faptul că nu apelează la această strategie de reducere a acțiunii agreivității. Activitatea, face parte din categoria mecanismelor defensive, care sunt procese inconștiente, blochează exprimarea afectivă.

Tabel nr. 19: Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila „ activitate”

Figura nr.11 Histograma variabilei „ activitate

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, -.466, indică oblicitatea pozitivă, cu datele grupate în partea stângă a distribuției. Forma platicurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a acărui valoare este de .532

După cum se observă, datele sunt grupate în partea stângă distributiei ceea semnifică faptul că un procent semnificativ dintre participanți au obținut scoruri mici, ceea ce înseamnă că nu folosesc activitatea ca mecanism de apărare împotriva agresivității.

5. Sociabilitate (S),

Tabel nr. 20: Indicatori statistici de start pentru variabila „Sociabilitate 

Din analiza tabelului de indicatori statistici rezultă asimetria pozitivă a datelor. Coeficientul de variație Pearson cu valoarea de 32,12% indică faptul că eșantionul de date este suficient de reprezentativ, dar puternic neomogen. Valoarea maximă a scorurilor obținute este 14, valoarea minimă 4.

Sociabilitate (S), ca strategie de comunicare face parte din chestionarul de personalitate Zuckerman -Kulman. După cum se remarcă scorurile obținute la această scală sunt mici, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a participanților la studiu nu apelează la această strategie. Participanții care recurg la această strategie evită confruntarea cu problema; acest lucru se poate face prin „imersia” în alte activități: vizionarea de filme și spectacole, vizitarea prietenilor, practicarea sporturilor, somn, etc.

Tabel nr. 21: Valorile specifice distribuției datelor pentru variabila „ sociabilitate”

Figura nr.12: Histograma variabilei „ sociabilitate”

Valoarea indicatorului de oblicitate Skewness, -.068, indică asimetrie negativă cu datele grupate în partea dreaptă a distribuției. Forma platicurtică a curbei este indicată de coeficientul de boltire Kurtosis a cărui valoare este de -230.

După cum se remarcă scorurile sunt relativ mici, participanții apelând în mică măsură la această strategie .

3.6.2. Analiza secundară a datelor.Verificarea ipotezelor de cercetare prin prelucrarea statistic a datelor

Cercetarea a pornit de la șase ipoteze de lucru, care vor fi analizate pe rând după verificarea consistenței interne a testelor folosite

3.6.2.1. Verificăm consistența internă a tesului de personalitate și a chestionarului de agresivitate, folosite în vederea estimării fidelității rezultatelor obținute la cele două teste folosite. Deoarece se folosesc două teste care au în vedere același lucru și anume determinarea nivelului de agresivitate fie verbală sau fizică, pe grupe de sexe diferite (fete/băieți) verificarea consistenței interne se impune cu necesitate. Ca măsură a fidelității instrumentului, au fost calculați coeficienții Alpha Cronbach pentru fiecare dimensiune a fiecărui test

Tabel 22: Coeficienții de consistență internă pentru dimensiunile Chestionarul de personalitate Zuckerman – Kulman

Tabel 23: Coeficienții de consistență internă pentru dimensiunile Chestionarul agresivitate Buss și Perry

Analiza factorială exploratorie confirmă conportamentul agresiv în rândul tinerilor, identificând conform operaționalizării inițiale prezența celor cinci respectiv patru dimensiunilor ale agresivității. Observăm că testele au consistență internă, adică itemii componenți ai testelor măsoară același lucru și anume aspecte ale agresivității în rândul adolescenților, astfel încât putem trece la analiza ipotezelor.

3.6.2.2 Conform primei ipoteze, potrivit căreia presupunem că în adolescență nivelul de agresivitate verbală este mai ridicat în cazul fetelor decât în cazul băieților, comparăm scorurile obținute de subiecții noștri:

Tabel 24. Distribuția în procente a răspunsurilor date de către adolescenți pe scalele chestionarelor

Se observă că fetele au un procentaj al scorurilor superior celei obținute de băieți, astfel încât deducem că acestea sunt mai agressive verbal decât băieții. Fiind dominate, la această vârstă, de un accentuat spirit de competiție, fetele mai mult decât băieții, au tendința de a fi agresive verbal, manifestând nerăbdare față de ceilalți. Bineînțeles, rezultatele sunt aplicabile acestei vârste, neputând generaliza, studiul nostru limitându-se la subiecți cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani.

Figura 13: Diagramă de structură: Figura 14: Diagramă de structură: Nivelul de agresivitate verbală – băieți

Nivelul de agresivitate verbală – fete

Prima ipoteză a cercetării noastre se confirmă , fetele obținnd un procentaj mai mare la această dimensiune față de băieți. Agresivitatea sub formă verbală este întâlnită în rândul adolescenților, iar nivelul agresivității verbale este mai ridicat în cazul fetelor de cât al băieților. Acest lucru poate fi explicat și pe baza diferențelor existente în personalitatea lor dar mai ales pe seama modalităților de rezolvare sau asigurare a propriilor nevoi specifice vârstei. La băieții, spre deosebire de fete, nevoile specifice vârstei nu se manifestă cu aceeați intensitate ca la fete și de aceea se presupune că folosesc agresivitatea verbală ori de câte ori sunt nevoiți să o facă, fără a face din acest lucru un scop permanent de utilizat.

3.6.2.3.Conform celei de-a doua ipoteză anticipăm că băieții au tendința de a folosi agresivitatea fizică mai mult decât fetele. Pentru a demonstra aceasta, am comparat scorurile obținute de către fete și băieți pe această dimensiune

Figura 15: Diagramă de structură: Figura 16: Diagramă de structură:

Nivelul de agresivitate verbală – băieți Nivelul de agresivitate verbală – fete

Observăm existența unei diferențe între cele două medii, media scorurilor obținute de băieți fiind 102.56, iar cea obținută de fete fiind 91.56. Astfel, scorurile obținute de băieți sunt mai ridicate decât ale fetelor, ceea ce arată o agresivitate fizică mai ridicată, ipoteza noastră fiind astfel confirmată.. Spre deosebire de fete, băieții nu au capacitatea de a-și controla agresivitatea fizică, apelând mai des la această formă de manifestare, decât o fac fetele. Cea de-a doua ipoteză a cercetării noastre se confirmă.

p < 0.05; ** p < 0.01; *** p < 0.001; ns – diferențe nesemnificative statistic

Pentru a putea concluziona , am comparta mediile obținute de către eșantionul de fete și cel de băieți, pe dimensiunile ambelor chestionate, evaluând în acest fel manifestarea comportamentului agresiv la fete și la băieți. Comparațiile au fost efectuate, utilizând testul t- student, pentru compararea mediilor a celor două eșantioane independente. Toate prelucrările au fost prelucrate, utilizându-se programul SPSS 20.00.

Prin analiza datelor obținute s-a observat , în cazul agresivității fizice, o diferență semnificativă între scorurile obținute de către băieți și cele obținute de fete, ca și în cazul căutării impulsive de senzații unde datele obținute au indicat o diferență semnificativ statistică (t=4.91 ; p<0.001)

Prin cercetarea efectuată pe eșantionul de adolescenți, toate ipotezele propuse de noi au fost validate, deoarece adolescența este acea perioada din dezvoltarea individului în care au loc permanente transferuri, schimburi emoționale, multe dintre ele realizându-se la nivele imperceptibile dar care pot influența comportamentele dacă se urmărește acest scop. Acei adolescenți care au dificultăți în a recepționa emoțiile subliminale sau de a transmite emoții se vor simți frustrați, vor pierde din popularitatea pe care o au în cadrul grupului,recurgând cu ușurință la agresiune (indiferent de formă), ca modalitatea de a se face cunoscut.

Concluzii

În cadrul cercetării prezentate în lucrarea de față, am încercat să evidențiez legăturile existente între anumiți factori și nivelul de agresivitate al adolescenților, legături care s-au demonstrat statistic prin confirmarea ipotezelor formulate. Prima etapă a prelucrării datelor a constituit-o obținerea valorilor statistice descriptive a metodelor utilizate (medii, mediane, abateri standard), iar în a doua etapă de a compara scorurile obținute prin aplicarea celor două chestionare pe eșantionaele de adolescenți implicate în cercetare.

Planul psihic suportă la vârsta adolescenței prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea și stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.

Deși traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere și dificultăți, deși procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar și cu întârzieri descurajante, la sfârșitul acestui proces ne vom afla în fața prezenței unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate.

Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentului și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale mărețe și posibilitățile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața.

Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile și trebuințele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării.

Concluziile la care am ajuns au fost în acelea conform cărora în adolescență fetele au un nivel al agresivității superior băieților. Această agresivitate este cea care le permite fetelor să-și compenseze inferioritatea pe care o resimt atunci când se raportează la băieți și la persoane de același sex, să-și îmbunătățească imaginea de sine. Tendința spre agresivitate a fetelor s-ar putea traduce și prin prisma supracompensării inhibițiilor generate de frica de a nu eșua, de a nu reuși într-o competiție generată de însăși perioada adolescenței când dorința de afirmare și de recunoaștere în cadrul grupului de referință este destul de pregnantă. În adolescență, aerele de importanță afișate, falsa modestie, certitudinea afișată a succesului, îmbrăcămintea, mersul, privirea, agresivitatea și ironia față de rivali înlocuiesc desconsiderarea de sine și timiditatea. A avea succes, atât pe plan social cât si profesional, pentru adolescenți reprezintă scopul pentru care uneori trebuie să nu ți cont de mijloace.

Rezultatele testelor au arătat că băieții, spre deosebire de fete, au capacitatea de a percepe și utiliza emoțiile în cadrul relațiilor pe care le stabilesc, mult mai mare. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că băieții sunt capabili să recunoască imediat diferențele dintre sentimente și acțiuni, să-și stăpânească mânia și să-și tolereze frustrările spre deosebire de fete, la care uneori, emoțiile iau locul rațiunii.

În adolescență există o diferență între sexe în ceea ce privește căutarea de situații și senzații noi. Cercetarea a arătat faptul că fetele dezvoltată o nevoie generală de excitare exprimată prin situații noi și schimbări care să le capteze atenția, mult mai mare decăt în cazul băieților. Acest lucru se poate explica prin prisma faptului că, fetele au o deschidere mai mare pentru a lega noi prietenii sau de a trăi situații impredictibile complexe și pot adopta un comportament asertiv când situația o cere, sunt capabile să redirecționeze energia declanșată de o mare emoție spre un domeniu mai practic în cazul în care nu se pot exterioriza.

Analizând datele obținute prin prelucrarea statistic la dimensiunea neuroticism – anxietate, fetele sunt mai tulburate emoțional,mai indecise cu o sensibilitate crescută la critică.

În general, neavând un control total asupra emoțiilor fetele uzează de toate mijloacele pe care le are la îndemână pentru a-și atinge scopul. Apelul la emotiile celuilalt devine un mijloc destul de eficent în mâna manipulatorului cu condiția ca acesta să-și cunoască și să-și utilizeze eficient propria stare emoțională, în caz contrar apelând la agresivitatea pentru îndeplinirea scopurilor inițiale. Din această perspectivă, cei copleșiți de propriile emoții nu-și pot controla viața emoțională, dispozițiile rele îi conduc spre autoînvinovățire, fapt care-i fac vulnerabili , ducând spre a atitudine agresivă

În comportamentul adolescenților este des întâlnită o atitudine manipulativă, corelată cu inteligența emoțională, iar ca aceasta să fie valorificată la maxim, trebuie ca aceștia să aibă șarm, succes social și chiar charisma. A influența, a manipula, a conduce înseamnă capacitatea de a stăpânii emoțiile proprii, de a reuși stabilirea de relații cu alte persoane, de a avea abilități de politică interpersonală și anume de organizare ( adolescentul cu un asemenea talent poate prelua conducerea și va decide cum se va juca fiecare, atribuindu-și astfel rolul de lider), de negociere a soluțiilor( adolescentul cu un asemenea talent va media discuțiile în cadrul grupului de apartenență), conexiunile personale ( acești adolescenți pot recunoaște și răspunde sentimentelor personale, empatizează cu alții, se dovedesc a fi buni prieteni, vor fi mult mai apreciați și imitați în comportament dacă au abilitatea dea citi expresiile faciale ale celor din jur), analiză (capacitatea de a detecta ceea ce se află în spatele motivațiilor, sentimentelor și grijilor personale).

S-a constatat că mamele care îi protejeajă pe copii de la frustrări, față de situațiile stresante, de cele care le provoacă anxietatea, exacerbează de fapt înclinația spre timiditate a copilului, fapt care conduce, în final, la privarea copilului de oportunitatea de a învăța să se descurce singur în situațile nefamiliare și să scape de teamă. Acest lucru îi determină pe copii să devină ținte sigure în fața agresivității. De asemenea, unii, părinți disprețuiesc sentimentele copiilor și nu le arată nici un recpect, criticându-i în general, dezaprobându-i, pedepsindu-i sau fiind furioși pe ei că îndrăznesc să-și exprime trăirile afective, neștiind că timiditatea nu este o dispoziție nativă, o trăsătură care ține de firea omului, ci este în mare măsură determinată de educație. Copii devin anxioși când se află în situații nefamiliare sau întâlnesc persoane noi. Dacă sunt protejati de educatori sau de părinți în sensul evitării evenimentelor stresante, alocurilor și oamenilor noi, atunci au șansa să devină adulți rușinoși, timorați, inhibați în comportament și vulnerabili la influențele exercitate de cei din jur.

De aceea consider că în diminuarea nevoii de agresivitate în rândul adolescenților, este necesară dezvoltarea inteligenței emoționale, de la vârste cât mai mici. Deoarece, dezvoltarea inteligenței emoționale îi ajută pe oameni să-și asigure calmarea sau chiar înlăturarea anxietății, să-și conștietizeze propriile sentimente, să-și dezvolte empatia, să cunoască modalitațile de exteriorizare a sentimentelor fapt care conduce la dezvoltarea capacității de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interpersonale, evitând astfel orice încercare de manipulare din partea celor din jur, sau un răspuns agresvi din partea celui manipulat..

BIBLIOGRAFIE

** Maurice Debesse, Adolescentul, în Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970

**Pantelimon Golu, Psihologia copilului, Editura Polirom, Iași 2004

**Emil Verza,F Verza F., Psihologia Vârstelor,Editura Prohumanitate, Bucuresti 2000

**Rousselet,J. – Adolescentul, acest necunoscut, Ed. Politică 1969

**Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, București, Editura Didactică și Pedagogică 1970

**U.Șchiopu, E.Veza – “Adolescența – personalitate și limbaj”, Ed. Albatross, București, 1989

**Ursula, Șchiopu, Psihologie modernă, Romania Press, București, 2008

**Stanley Hall, Adolescence:Its Psychology and Rrlation to Psychology, Antropology, Sociology, Sex, Crime, Religion and Education, New York, Appleton Century Crofts, 1904

**Bianka Zazzo, Psychologie differentiale de l', adolescence, Paris,1966

**Bianka Zazzo, L'afirmation de soi chez les adolescents, în “Journal de psyhologie normale et pathologique” nr.3,1965

**Jean Stoetzel, Psychology sociale des ages, in ,,Bulletin de Psychology,, 1968

**D.Widlocher,Adolescence normale ou patholgique,1976

**Fred Mahler, Introducere în Juventologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986

**Erik H.Erikson, Identity and Youth, London, Faber and Faber, 1968

**H.Nagera, Les troubles de la petit enfances, Paris, 1969

** Constantin Goros, Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicală, București 1989

**Mielu Zlate, – ,,Eul și personalitatea”, ed. a III-a, Ed. Trei, București, 2002

**J.Piaget,La construction du réel chez l'enfant, Delechaux et Nistle, Neuchâtel et Paris, 1937

** S. Teodorescu. – „Psihologia educației și a dezvoltării”, Ed. Științifică, București, 1984

**R.M. Gagné, The conditions of learning, Holt Rinehart, Winstone 1965

**Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de Psihologie, București, Editura Albatros, 1978

**N. Mărgineanu, Condiția Umană: aspectul ei bio-psiho-social și cultural, ed. Științifică, București, 1973

**V. Preda (1998), Delincvența juvenilă, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

**S. Rădulescu, D. Banciu(1990), Introducere în sociologia delincventei juvenile, Edit. Medicală,

**B.F. Skinner(1953),  Science and human behavior, Edit. Macmillan, New-York.

** Apud. G. Moser (1987), L’agression, P.U.F., Paris.

**Lewis, DO (1994) Etiology of aggressive conduct disorders: Neuropsychiatric and family contributions.

Child and Adolesc. Psychiatr.Clin. North Am., 3, 303-319.

**Kernberg, OF (1998) Aggression, Hatred and Social Violence. Canadian J. Psychoanal.,

**Kammerer, P (2001) Adolescents dans la violence, Gallimard, Paris.

**Marcelli, D (2003) Tratat de psihopatologia copilului (traducere EFG București),

**Neamțu, C. (2003). Devianța școlară, Editura Polirom, Iași.

**Bloom, A. (2006). Criza spiritului american, București, Ed. Humanitas.

**.Ferreol, G., A Neculau (2003). Violența. Aspecte psihosociale, Iași, 2003 Editura Polirom

**Stan, Emil – Despre pedepse și recompense în educație, Iași, Ed. Institutul European, 2004

**Allan, J., Nairne, J., Majcher, J. A. (1996). Violence Prevention. A Group Discussion Approach, Ontario Institute for Studies in Education.

BIBLIOGRAFIE

** Maurice Debesse, Adolescentul, în Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970

**Pantelimon Golu, Psihologia copilului, Editura Polirom, Iași 2004

**Emil Verza,F Verza F., Psihologia Vârstelor,Editura Prohumanitate, Bucuresti 2000

**Rousselet,J. – Adolescentul, acest necunoscut, Ed. Politică 1969

**Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, București, Editura Didactică și Pedagogică 1970

**U.Șchiopu, E.Veza – “Adolescența – personalitate și limbaj”, Ed. Albatross, București, 1989

**Ursula, Șchiopu, Psihologie modernă, Romania Press, București, 2008

**Stanley Hall, Adolescence:Its Psychology and Rrlation to Psychology, Antropology, Sociology, Sex, Crime, Religion and Education, New York, Appleton Century Crofts, 1904

**Bianka Zazzo, Psychologie differentiale de l', adolescence, Paris,1966

**Bianka Zazzo, L'afirmation de soi chez les adolescents, în “Journal de psyhologie normale et pathologique” nr.3,1965

**Jean Stoetzel, Psychology sociale des ages, in ,,Bulletin de Psychology,, 1968

**D.Widlocher,Adolescence normale ou patholgique,1976

**Fred Mahler, Introducere în Juventologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986

**Erik H.Erikson, Identity and Youth, London, Faber and Faber, 1968

**H.Nagera, Les troubles de la petit enfances, Paris, 1969

** Constantin Goros, Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicală, București 1989

**Mielu Zlate, – ,,Eul și personalitatea”, ed. a III-a, Ed. Trei, București, 2002

**J.Piaget,La construction du réel chez l'enfant, Delechaux et Nistle, Neuchâtel et Paris, 1937

** S. Teodorescu. – „Psihologia educației și a dezvoltării”, Ed. Științifică, București, 1984

**R.M. Gagné, The conditions of learning, Holt Rinehart, Winstone 1965

**Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de Psihologie, București, Editura Albatros, 1978

**N. Mărgineanu, Condiția Umană: aspectul ei bio-psiho-social și cultural, ed. Științifică, București, 1973

**V. Preda (1998), Delincvența juvenilă, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

**S. Rădulescu, D. Banciu(1990), Introducere în sociologia delincventei juvenile, Edit. Medicală,

**B.F. Skinner(1953),  Science and human behavior, Edit. Macmillan, New-York.

** Apud. G. Moser (1987), L’agression, P.U.F., Paris.

**Lewis, DO (1994) Etiology of aggressive conduct disorders: Neuropsychiatric and family contributions.

Child and Adolesc. Psychiatr.Clin. North Am., 3, 303-319.

**Kernberg, OF (1998) Aggression, Hatred and Social Violence. Canadian J. Psychoanal.,

**Kammerer, P (2001) Adolescents dans la violence, Gallimard, Paris.

**Marcelli, D (2003) Tratat de psihopatologia copilului (traducere EFG București),

**Neamțu, C. (2003). Devianța școlară, Editura Polirom, Iași.

**Bloom, A. (2006). Criza spiritului american, București, Ed. Humanitas.

**.Ferreol, G., A Neculau (2003). Violența. Aspecte psihosociale, Iași, 2003 Editura Polirom

**Stan, Emil – Despre pedepse și recompense în educație, Iași, Ed. Institutul European, 2004

**Allan, J., Nairne, J., Majcher, J. A. (1996). Violence Prevention. A Group Discussion Approach, Ontario Institute for Studies in Education.