Agresiune Si Violenta. Terorismul Contemporan
Planul lucrării
Cap. I . Consideratii introductive:agresiune și violență. Aspecte metodolocige, concepte utilizate.
1.1 Conceptul de agresiune
1.2 Conceptul de violență
1.3 Cauzalitatea violenței și agresiune, explicații
Cap. II. Terorismul-fenomen complex, plurideterminat
2.1 Încercări de definire
2.2 Tipuri de manifestare ale terorismului
2.3 Terorismul și teroriștii
2.4 Esența acțională a terorismului
Cap.III. Istoricul apariției și evoluției terorismului
3.1 Apariția terorismului
3.2 Terorismul clasic
3.3 Terorismul antebelic și interbelic
Cap. IV. Terorismul Contemporan
4.1 Cauzele și motivațiile terorismului postbelic
4.2 Accentuarea caracterului internațional al terorismului
4.3 Implicațiile terorismului de stat pe plan internașional
4.4 Organizarea
4.4.1 Grapările teroriste „ca întreprinderi politice”
4.4.2 Instrument de presiune
4.4.3 Diviziunea muncii
4.4.4 Concurența internă
4.4.5 Sciziunile și competițiile dintre grupuri
4.4.6 Cum sfârșesc teroriștii
4.4.7 Ieșirea din terorism.
4.5 Modul de acțiune
4.5.1 Asasinatele individuale și colective
4.5.1.1 Gestul elibirator
4.5.1.2 Tiranicizii
4.5.1.3 Personificarea
4.5.1.4 Consecințele unui asasinat politic
4.5.1.5 Diversitatea tacticilor
4.5.1.6 Specializarea în acțiune
4.5.1.7 Masacrele și uciderile colective
4.5.1.8 Bombele „sexy”
4.5.2 Răpirele și luările de ostatici
4.5.2.1 Criteriul sprijinului local
4.5.2.2 Scopul și cererile teroriste
4.5.2.3 Coeziunea și dimensiunele interne dintre răpitori
4.5.2.4 München, 1972
4.5.3 Deturnările de avioane
4.5.3.1 Miza pirateriei aeriene
4.5.3.2 Folosirea deturnării de avioane de către palestenieni
4.5.3.3 Dawson`s Field 1970
4.5.3.4 Osama ben Laden si terorismul international
4.5.3.5 Întărirea securității pe aeroporturile civile
4.5.4 Terorismul în numele religiei
4.5.4.1 Terorismul religios – o nouă metodă de luptă a terorismului mondial
4.5.4.2 Terorismul religios: cauze, motivații și dușmani
4.5.4.3 Mijloacele, metodele și momentele terorismului religios într-o abordare criminologică
Cap. V. Forțele specializate în combaterea terorismului internațional
Formațiuni antiteroriste din Europa
Formațiuni antiteroriste din S.U.A
Formațiuni antiteroriste din Israel
Formațiuni antiteroriste din Rusia
Cap. VI. Studiul cunoștințelor științifice despre analiza fenomenului terorist și a politicilor de prevenire și de reprimare a terorismului
Teorii „pseudo-științifice” despre terorism
Noile problematici privind combaterea terorismului
Opiniile istoricilor și filozofilor privind terorismul
Teoriile criminologice sociologice și politologice
6.3 Implicațiile fenomeului terorist asupra securitățiinaționale a României
6.4 Legislația românească privind structurile acționate cu atribuții în prevenirea și combaterea terorismului
6.5 Concluzii
6.6 Bibliografie selectivă
=== ASPECTE CRIMINOLOGICE ŞI DE DREPT PENAL COMPARAT ===
Planul lucrării
Cap. I . Consideratii introductive:agresiune și violență. Aspecte metodolocige, concepte utilizate.
1.1 Conceptul de agresiune
1.2 Conceptul de violență
1.3 Cauzalitatea violenței și agresiune, explicații
Cap. II. Terorismul-fenomen complex, plurideterminat
2.1 Încercări de definire
2.2 Tipuri de manifestare ale terorismului
2.3 Terorismul și teroriștii
2.4 Esența acțională a terorismului
Cap.III. Istoricul apariției și evoluției terorismului
3.1 Apariția terorismului
3.2 Terorismul clasic
3.3 Terorismul antebelic și interbelic
Cap. IV. Terorismul Contemporan
4.1 Cauzele și motivațiile terorismului postbelic
4.2 Accentuarea caracterului internațional al terorismului
4.3 Implicațiile terorismului de stat pe plan internașional
4.4 Organizarea
4.4.1 Grapările teroriste „ca întreprinderi politice”
4.4.2 Instrument de presiune
4.4.3 Diviziunea muncii
4.4.4 Concurența internă
4.4.5 Sciziunile și competițiile dintre grupuri
4.4.6 Cum sfârșesc teroriștii
4.4.7 Ieșirea din terorism.
4.5 Modul de acțiune
4.5.1 Asasinatele individuale și colective
4.5.1.1 Gestul elibirator
4.5.1.2 Tiranicizii
4.5.1.3 Personificarea
4.5.1.4 Consecințele unui asasinat politic
4.5.1.5 Diversitatea tacticilor
4.5.1.6 Specializarea în acțiune
4.5.1.7 Masacrele și uciderile colective
4.5.1.8 Bombele „sexy”
4.5.2 Răpirele și luările de ostatici
4.5.2.1 Criteriul sprijinului local
4.5.2.2 Scopul și cererile teroriste
4.5.2.3 Coeziunea și dimensiunele interne dintre răpitori
4.5.2.4 München, 1972
4.5.3 Deturnările de avioane
4.5.3.1 Miza pirateriei aeriene
4.5.3.2 Folosirea deturnării de avioane de către palestenieni
4.5.3.3 Dawson`s Field 1970
4.5.3.4 Osama ben Laden si terorismul international
4.5.3.5 Întărirea securității pe aeroporturile civile
4.5.4 Terorismul în numele religiei
4.5.4.1 Terorismul religios – o nouă metodă de luptă a terorismului mondial
4.5.4.2 Terorismul religios: cauze, motivații și dușmani
4.5.4.3 Mijloacele, metodele și momentele terorismului religios într-o abordare criminologică
Cap. V. Forțele specializate în combaterea terorismului internațional
Formațiuni antiteroriste din Europa
Formațiuni antiteroriste din S.U.A
Formațiuni antiteroriste din Israel
Formațiuni antiteroriste din Rusia
Cap. VI. Studiul cunoștințelor științifice despre analiza fenomenului terorist și a politicilor de prevenire și de reprimare a terorismului
Teorii „pseudo-științifice” despre terorism
Noile problematici privind combaterea terorismului
Opiniile istoricilor și filozofilor privind terorismul
Teoriile criminologice sociologice și politologice
6.3 Implicațiile fenomeului terorist asupra securitățiinaționale a României
6.4 Legislația românească privind structurile acționate cu atribuții în prevenirea și combaterea terorismului
6.5 Concluzii
6.6 Bibliografie selectivă
Cap.I
Considerații introductive: agresiune și violență. Aspecte metodologice, concepte utilizate.
1.1 Conceptul de agresiune
Conceptul de agresiune este reprezentat de actele, acțiunile comportamentele prin care se produce un rezultat prejudiciabil social sau inividual. Există însă și fapte care atestă o anumită exageare a intensității acțiunii pînă la violență, cruzime, degradare. Actul agresional reprezintă un act de violență acțională sau verbală, instantaneu sau premeditat, executat cu intenție sau din culpă prin care se produce prejudicii sociale sau individuale, cu excepția formelor de agresiune sociale „acceptate” (competițiile sportive). Rezultă că, agresiunea este rezultatul unei activități potențial – realizabilă prin formele diferite de menafistare afectivității individuale (tendințe emoționale, axcitare și stări de mânie, impulsuri agresive), care derivă din structura biologică individuală și determină caracterul abject (indolis obiectal) și caracterul violent (indolis violențial). Agresiunea reprezintă un act voluntar prin care individul – agresor renunță la rezolvarea rațională a „conflictului”, la conceptele juridice, la influențele educative, reprezentând o abatere premeditată de la regula socială și o „sinteză” a înzestrării biologice proprii. Reacția firească la orice atac „prin surprindere” constă în contracararea sau fuga de agresiune, alegerea uneia dintre aceste forme fiind determinată de specificul și influența instrucției și educației victimei. Capacitatea individuală de a răspunde unui raport agresional este determinată de activitatea practică și de gîndire a victimei care da extensiunea acțiunii agresionale, răspunsul fiind doar o formă de reflșectare și de apreciere exclusivă a agresivități. În acest mod procesul criminogen nu se confundă cu o „comandă genetică agresională” care ar permite utilizarea impulsurilor agresive, deoarece agresivitatea este conformată și de experiența individuală. Freud raportează capacitatea individuală de sub sublinare la „bazele organice ale caracterul, baze pe care apoi se ridică edificiul psihic”.
1.2 Conceptul de violență
Violența este definită drept orice fenomen ce exercită o forță voluntară și injustă asupra persoanelor, bunurilor și valorilor sociale, ca tot ceea ce atinge libertatea persoane. Prin excelența, infracțiuni prin violențaă sunt cele înpotriva persoanelor, a bunurilor și a ordinii publice.
Dacă violența este un fenomen social cu manifestări agresive, agresiunea este un fenomen etologic(biologic) cu manifestări sociale. Deși fenomen ondulat în istoria omenirii, progresul acestei s-a asociat cu reculul progresiv dat violenții, pe măsură ce societatea devenea mai rațională, mai organizată și mai conștientă de ea însăși. Cu toate acestea, nimic nu este mai fragil ca violența, de la cea individuală către cea de culpă, de grup, din cadrul națiunii sau al popoarelor. În societatea modernă, din cauza perfecționări armelor artificiale, violența, prin excelență, generează insecuritate umană, care , la rândul său agravează violența de unde resurecția marcată a acestui sentiment ca un adevărat cerc vicios.
Faptul că omul are în el sămânța binelui și a răului (Dostoievskii) și că în violență se exacerbează întunericul naturii umane (Topârceanu) relevă efortul omenirii de a favoriza supremația binelui prin educație și cultură împotriva răului reactiv la situațiile conflictuale individuale sau generale. Așa cum omul este natură și istorie și are dublă condiționare, este nevoie ca omenirea să lupte mai activ prin educație și cultură împotriva răului din om (agresivitatea biologică cauzată de o tumoare a amigdalei lui Erich Witman a adus la 15 omoruri și vătămarea a 25 persoane) și pentru reducerea violenței, agresivitatea fiind frecvent declanșată reactiv, iar violența socială reprezentând adesea consecința agresivității individuale. Îngrădirea răutății reciproce prin cultură și norme trebuie să ducă la limitarea violenței de grup sau de comunități prin dialog, toleranță, compromis și înțelegere.
La un congres de criminologie de la Budapesta (1993), se relevă însă ca violența are multiple fațete, constandîndu-se extinderea violenței intrafamiliale, a violenței din ură și răzbunare, din pură pulsiune distructivă (ca o consecință a nefericirii majore a autorului ei de a nu fi fost iubit), a violenței rezultate din solitudine, abandon și disperarea, generată de situații de risc (încăierarea) conflictual și luând frecvent forma violențelor sexule, a crimelor pasionale, abuzurilor violente contra femeii, copiilor și bătrânilor sau forma crimelor prin teranie.
În Franța, în ultimii 10 ani, violența a crescut de zece ori (de 5 ori prin arme de foc și 10 ori prin hold-up-uri), estimîndu-se ca viața însăși a devenit violentă impunându-se necesitatea ca violența să fie studiată atât ca fapt (violență criminală) cît și ca stare (violneță ordinară generală). Într-un sens larg, violența se întinde astfel de la agresiune la înjurie și revendicare. Consecința inevitabilă a acestei stări de violență este sentimentul de insecuritate generală care riscă să ducă la nevoia „de a-ți face dreptate de unul singur”. Deși violneța a ănsoțit evoluția umanități (o zi de pace se notează la 5 zile de război) reculul dat violenței pentru supravețuirea individului și perenitatea grupului a fost un factor de progres social și uman. De aceea, criminalitatea, insecuritatea și violența apar ca interdependente. Favorizarea tradițiilor stabile a interelațiilor umane stenice, a empatiei, ca și a masurilor de profilacsiei a violenței pe căi familiale, educative, culturale, judiciare, economice etc. (rezumată în cele peste 120 de derective din cercetare criminologică franceză) v-a putea, in viitor, să convingă că a înlocui violența cu forța, a răspunde la violență prin forță nu este decît o schimbare de cuvinte motiv pentru care societatea trebuie sa fie conștientă de viitorul său, să se întrebe permanent despre acest vitor în care prevenirea violenței trebuie să constituie efortul tuturor oamenilor și instituțiilor sociale.
Astăzi se estimează ca aproximativ 30 % dintre delicte nu sunt reclamate, iar criminalitatea depășește progresia demografică anuală, crește în condiții asemănătoare în statele civilizate, cu axcepția Japoniei, este foarte heterogenă și reprezintă în principal, un fenomen masculin. Se mai arată că 70 % dintre delicte se fac între 16 și 30 de ani și că delicvenșa crește cu 4-6 % pe an în aceste țari civilizate .
Cauzalitate agresiunii și violenței
Diversitatea comportamentului este determinata de structura personalitații, astfel încât modul atipic, neobișnuit, anormal de comportare este considerat deviant. Conceptul de devianța constă în tendința comportamentelor umane de abatere de la normele socio-morale-politico-legale justificate de un anumit grad de cultura și înțelegere a vieții sociale, pentru care legea impune adoptarea unei pedepse sau a unor sancțiuni de natura penală. Comportamentul individual este modificabil fiind supus controlului social prin acceptare, reprobare, prin blan sau pedepsirea penală. Norma sociala impune conformarea comportamentală la exigențele sociale, în cazul abateriisau al „aberanței” (ca formă a devianței), în funcție de mobiluri, de atitudini și aptitudini ajungîndu-se la contradicția dintre individ și societate. Caracteristicile actului criminal pot fi determinate și de activitatea psihică a individului (sensibilitatea, predispoziția la anuminte boli) într-o formă specifică infracțiunii cu acte și acțiuni individuale.
D. Abrahamsen consideră că analiza dinamicii fenomenului criminal poate fi enunțată astfel: C=T+S/R, rezultând dependența actului criminal (C) de rapotul dintre tendințele criminale înnăscute (T), situația totală (T) și rezintența față de tentați (R). Stabilitatea comportamentală este însă dependentă de relația individ – societate, care se stabilește (prin educații, prin forța legii) în raport de dependența individului față de regula socială. Actul deviand este dependent de reprobabilitatea receptării și evaluării negative a unei reacței comportamentale influențată de existența unor motive, scopuri sau mijloace. Cauzalitatea devianței se regăsește în contecstul interacțiunii comportamentelor individuale din faza preinfracțională și infracțională, cu caracter constant și tendințe de generalitate. Indentitatea și diferența fenomenelor ce constituie cauzalitatea devianței a impus unele tendințe doctrinare, astfel:
Eriditatea – cauza principală a devianței
Determinarea cadrului ereditar (genetic) a reărezentat obiectul teoriei lombronsiene. Experiența individuală (greșelile, defectele – rezultat al acumulărilor ereditare, neschimbătoare) subordonează gândirea și acțiunea persoanei într-un mod specific care diferențiază indivizii „Criminalul înnascut nu apare astfel decât o victimă” a propriei înzestrări biologice, influența psiho-socială fiind minimă și orientată în sensul scopului urmărit de individ, deoarece însușirile și aptitudinile criminiale sunt înnăscute. Organismul „criminalului” este susceptibile astfel că față de rezistența psihică, influența mediului este mai puternică și în cele din urmă determinabile în acceptarea unei dependențe deviante. Explicația omuciderii, în teoriei lombrosiană (existența sub forma pruncuciderii, uciderea bătrînilor, femeilor, bolnavilor, din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare, cu ocazia sacrificiilor, de răutate brutală, cucerirea de renume și omuciderea pentru răzbunarea sîngelui) se rezumă doar la invocarea primitivismului tribal stapânit de superstiție, barbarist și bigotism, asasinatul fiind considerat de primitivi ca mijloc de evidențiere individuală. Concepția eredității cu privire la devianță este strîns legată de „corpul criminalului” întrucît individul moștenește tarele strămoșilor comportamentul său depinzând de structura biologică și a funcțiilor organelor într-un mod relativ independent față de realitatea obiectivă. Cazurile biologice particulare par să fie independente de orice experiență socială în sensul că actul criminal are originea în structura ereditară (care depășește simplu cadru social) elementele devianței fiind reunite în structura biologică, iar comportamentul fundamental are o trasătură constantă: raportarea la ereditate.
Mediul social-cauza principala a devianței.
Presonalitateainteresată de solicitările mediului desfășoară uneori acte care produc dezechilibru social din cauza disonanței dintre interesele individului și evaluarea sociala a acestora, comportamentul individual fiind determinat nu numai din afară de incitațiile factorilor exogeni, ci mai ales ca sistem intrinesc activ capabili nu numai să răspundă la stimuli externi, ci să și întreprindă acțiuni pe cont propriu, în virtutea unor stări intense de necesitate și a unor scopuri deliberat formulate.
Aparitia și desăvârșirea comportamentului deviant reprezintă o modalitate comportamentală „potențial realizabilă” datorită reflexelor excitatorii sau inhibitorii, acestea generând o existență care reflectă mediul educațional ca formă a activității sociale. Adaptarea individului la mediul social demonstrează procesul de integrare la un mediu de lincvențional. Limitele unui comportament „învățat” se va ajunge la o posibiliate ridicată ca delincventul să repete acțiunea – inacțiunea criminală realizându-se recidiva. Principiul respectării actelor considerate utile de către delincvent reprezintă și capacitatea de adaptare individuală, în încercarea de a realiza mobilul infracțional.
Actul deviant domină existența indivuală și apare în momentul când agresorul este împedicat cu necesitate sau în mod întâmplător să realizeze o acțiune sau un scop personal. În evoluția agresională regăsim perioadă de „criză” atunci când modul dominant este întrerupt acțiuni – inacțiuni contrare care vor reprezenta o frustare privind motivația acțională anterioară, nesatisfacerea scopului determinând reacții agresive, de mânie, uneori imposibil de stăpânit psihic. Operarea în mod exclusiv cu stări de frustare duce la intoleranță, la contradicții, la agresivitate care se soldează cu perderea oricării distincții între regula comportamentală moral-social și forma fondul și motivul care a impus agresivitatea. Necesitățile sociale precum și necesitățile și scopurile individuale determină agresorul să răspundă stimulenților extern, într-un mod specific, uneori inconfondabilă. Comportamentul agresional, inhi-bat de măsurile social-juridice devin orientat referențial, fiind motivat de plăcere „motive apetente” sau de aversiune „motive aversive” aflate într-o relație dinamică justificată de obiectivele din mediul ambiant, întrucât este influențat de unitatea motivelor convergente sau divergente. În acest mod se explică și raportul de dependeță sau independență a agresorului în cadrul unui sistem agresional organizat. Existența unor motive conceptuale concurente determină o manifestare agresională care va avea un caracter „întăritor” justificativ, sau dinpotrivă impune îndepărtarea individului și respingerea comportamentului agresiv. Interacțiunile dintre agresori califică atât motivația cât și forma onflictelor criminogene în „conflictul interindividuale, intergrupale, intermase” conform dinamicii raportului dintre individ și mediu. Motivația agresională reprezintă forma manifestării interioare și exterioare a comportamentului provenind din imperfecțiunea trebuințelor și limitelor facultăților individuale de a rezolva dificultățile și stările conflictuale. Motivația agresională nu pornește numai din obscuritate și dezordine a acțiunilor sau dintr-un defect natural al individului ci și din principiile comportamentale adoptate prin care se reneagă valoarea activității.
Formele cele mai cunoscute de manifestare a agresivității sunt: excitabilitatea, impulsivitatea, violența și comportamentul aberant. Modificările intervenite în viața socială aduc elemente noi în manifestările agresionale.
c) Opinia publică a acuzat MASS-MEDIA care, la unele persoane, sunt apte să provoace fenomene de catharsis (de defulare) prin violență, manifestată auto – sau heteroagresiv, iar alții, o indificare mimetică cu victima sau cu agresorul.
Mass-Media se impune ca o sursă de informare ieftină, comodă și penetrantă, dar pot avea și influențe negative asupra comportamentului uman, relevate chair și de Lombroso, ce afrima că „ziarele exercită apetentă nesănătoasă a oamenilor”. Astăzi o serie de fapte vin să susțină acest punc de vedere:
În SUA, în ultimii 30 de ani , 57 % din spațiu ziarelor e rezervat afacerelor criminale, iar televiolența a triplat riscul de suicid între 15 și 30 ani.
Hurwitz relevă că „afacerile criminale devin lectură favorabilă a tineretului mai ales că filmele sugerează agresivitate și posedă aptitudinea de a transforma sugestia în acțiune, coborând nivelul moral al acțiunilor comportamentale” (moral lacxity).
Este cunoscut deasemenea, și frecvența sinuciderilor prin ardere a liceenelor din Lille, care au vizioanat sinuciderea prin foc a lui Jean Palack în 1965.
Propagarea prin presă (Elveția) a sinuciderii unui tată cu tot cu copilul său, cu ajutorul unei pungi de plastic, a crescut frecvența sinuciderilor prin această modalitate, așa cum s-a constatat și la New York după apariția cărții lui D. V. Humphry, Final Exit (1991) în care era recomandată ieșirea ușoară din viața (moarte dulce) prin ingurgitarea unor tranchilizante, introducerea apoi a unei pungi de plastic pe cap, urmată de somn și moartea. După apariția cărții și până în 1994, utilizarea acestui procedeu a crescut cu 50 %.
Greva de 265 de zile a ziariștilor din Detroit, cu lipsa consecutivă a presiei, a relevat reducerea auto și heteroviolenței cu 60%.
De când în Paris s-a interzis televizarea sinuciderilor prin aruncarea din Tour Eiffel, nu s-au mai înregistrat nici o sinucidere printr-o astfel de modalitate.
Bandura, în studiile făcute la șscolile din Stanford, arată o creșterii a violenței tinerilor, mai ales după vizionarea scenelor de violență TV.
În 1972, Rubinstein a primit sarcina din partea Senatului american de a cerceta influența TV asupra creșterii violenței și printr-un raport de 2500 pagini el a arătat ca 8 din 10 programe TV conțin scene de violențe, că un american privește 8 scene de violență pe oră, că sâmbăta și duminica se înregistrează un episod de violență la 2-3 minute, episoade care, în 50 % dintre cazuri se termină cu o scenă de omor fără vreun mesaj de învingere a binelui.
Sa conchis că TV nu exercită o funcție de socializare totdeauna pozitivă, că mass-media oferă modele de imitat care sunt ușor copiate de tineri, mai ales de cei deja stigmatizați social și familial, că presa vehiculează în special imagini, și nu mesaje, ceia ce ușurează indentificarea cu modelele violenței. De asemenea în Franța, Pevrefitte a inițiat un studiu privind relația dintre TV și adolescență, iar în urma rezultatelor a propus „frânarea agresivității publicitare” ce poate conduce la violență printr-un catharsis al pulsiunilor agresive și sexuale și a cerut să verifice conținutul emoțional al programelor TV asupra publicului.
Consiliul Europei, în 1974, constanta de asemenea, că 7 % din suprafața ziarelor este rezervată cazurilor de delincvență și că, astfel, presa nu ajută la conștientizarea utilă a publicului în această privință, ci, dimpotrivă, creează un sentiment de insecuritate, că pentru anumite grupuri de populație televiolența devine nocivă, deoarece oferă soluții simple de rezolvarea a fenomenelor conflicte. De aceea s-a recomandat că presa să aiba un rol de strigăt de ajutor, și nu de contagiune psihică așa cum publicitatea legată de SIDA a creat o această angoasă colectivă.
d) Dezvoltarea defectuoasă a persoanelor din copilărie prin „căderea familiei” – elementul fundamental de transmitere a valorilor sociale și care aduce apoi handicapurile comportamentale ale adolescenței și ale vârstei adulte. Cauzele psihologice, indisociabile de cele sociale, relevă dificultăți în formarea personalității, dificultății ce pot refula delincvență. O cercertare de tip longitudinal a devianței a relevat că nu există o delincvență di debut, ci că ea este precedată de inadaptare, iar la adult, de predelincvență și de delincvență din copilărie. În acest context violența nu mai este atât deliberată cât spontană, ca răspuns la o situație apreciată ca amenințătoare, la 25 % dintre tinerii delincvenți constantându-se o frecvență crescută a alcoolismului în familie. Deși violența este predominant un fenomen masculin și de grup – în 70 % dintre cazuri (la femei nu depășește 10 % din totalul delincvenții) – , diferiți indici cantitativi (frecvența infracțiunilor) și calitativi (tipul de infracțiuni) relevă la tineri procente de 10/000000, pentru marea criminalitate (furturi, crime cu arme de foc), de 6 0/000000 , pentru criminalitatea mijlocie, și de 31 0/000000 , pentru restul delictelor. Numai în 28 % din această delincvență a tinerilor este violența. De asemenea, 42 % din această delincvență se întâlnește între 13 și 14 ani și 30 % între 14 și 15 ani. Pe tipuri de violență, 27 % au comis violuri, 26 % porturi ilegal de arme, 26 % furturi și viol, 49 % loviri corporale și râniri, iar 20 % chiar omor.
e) Factorii economici și culturali – care duc la margina-lizarea, consum de droguri și alcool (la ușoare frustrări, prin exaltarea tentațiilor într-o societate de consum) – recesiunea economică, șomajul alienarea prin activități fără interes, mobilitatea geografică coexistând cu creșterea delincveții. Astfel, o populație transplantată într-un mediu diferit de viață sau accentuarea marginalizarii consecutiv creșterii economice, diluarea sentimentului de proprietate, precum și scăderea toleranții la inegalități sociale – mai ales din partea tineretului și când se poate considera ca fraudă și violență pot fi căi de reducere a acestor inegalități – constituie doar o parte din cauzele economice sociale ale creșterii actuale a delincvenței. Există apoi o „violență de insperație economică, pentru profit”, care se reflectă în frecvența unor tipuri de delicte economice, cum ar fi violarea bancilor, a regulilor fiscale, factorii economici ai delicvenței reflectându-se și în tehnicizarea crimelor ce conferă imaginea reușitei materiale, alături de neadaptarea tinerilor la o viață activă, precum și caracterul permisiv al societății și justiției față de fenomenele economice care se află la graniță cu infracțiunea.
f) Urbanizarea actual – a determinat slăbirea tradițiilor și a sporit densitatea oamenilor, ca și marginalizarea lor, fiind considerată expresia segregării și a violenței. Urbanizarea a adus totodată și o detașare o depedenței individului și a grupului de conștiința comună, astfel încât în orașele mici omul „este obiect de reprobare generală”, iar in cele mari este „mai bine ascuns decât în mulțime, și nu este nicăieri ”. prin concentrarea societății în orașe scade puterea de supraveghere, apare primejdia masificării și a anomiei odată cu dezintegrarea socială, când vâscozitatea grupului se opune unei comunicări utile, astfel încât legăturile interumane devin rare, superficiale și slabe. Se invedințiază astfel legea lui Parkinston de distribuire a violenței în funcție de rivalitatea dintre grupurile de muncă sau instituționale(rivalitatea actuală dictată de tendința de parvenire și deci de atingerea a nivelului de incompetență proprie, după Peters) și tot odată fenomenul de scădere a afectului social (adevărată paradigmă după Simmel și Cooley), ce va produce o solidaritate socială în care va predomina interesul.
În orașe, violența crește în funcție de densitatea populației, dar și de înălțimea blocurilor. În orașe, violența „poate țâșni ca dintr-un vulcan”căci, în mulțime, omul devenind anonim va manifesta fie un comportament agresiv, fie unul defugă.Această agresiune se va manifesta mai ales asupra altora decât asupra anturajului propriu. Dacă Roma, care în antichitate avea 1 milion de locuitori, noaptea devenea un oraș în asalt ce necesita 30 000 de gărzi,astăzi,prin deteriorarea habitatului și prin marginalizare, criminalitatea a devenit endemica și antisocială. Ca mediu uman heterogen și dens, orașul oferă astăzi o patologie ce constă în agresivitate, în erodarea spațiuluiuman individual prin culturi heterogene, în monotonie și uniformzare,înscăderea frânelor violenței, mai ales în zonele închise, patogene,precum cele marginale. Aici violența devine explozivă,iar fuga de realitate este drogul. În spatele zidurilor uniforme, abetoanelor impresonale, se creează „fabrici”de revoltăși de violență. Aici, această societatea are coduri, limbaj, ritualuri și patern-uri comportamentale specifice, fiind un continent al disperării ce naște violneța consecințele psihologice ale urbanizării rezidă în sărăcia raporturilor sociale, în anonimat și solitudine, în indeferență și dezangajare socială propice delincvenței. Ignorarea reciprocă a oamenilor, ca și excitarea dorințelor lor – ce duce la frostarea cronică cu modele de identificarea violente, oferite de mass media – determină orașul sa faciliteze, prin violență fenomenul criminologic al trecerii la act. Anonimatul implică și insecuritate, unirformizarea prin oraș, contrară difersității genetice, ca și ritmul accelerat de viață generând indiferență și corupție. Anonimatul generează, în mod inevitabil, slaăbirea legăturilor comunitare, depersonalizează relațiile interumane, care, după cum s-a menționat, devin fragmentare, superficiale și tranzitorii. Segregarea populației în cartiere și pe profesii face mediul uman citadin heterogen, orașul favorizând șomajul consecutiv concetrării industriei în orașe. Orașul favorizează agresiunea, comportamentul agresiv în bandă, într-un bloc de locuințe,omul fiind închis și astfel mai ușor de atacat. Orașul favorizează, de asemenea, divorțialitatea și concubinatul, stările conflictuale și, prin urmare violența, acesta fiind agresiv spre deosebire de sat, unde cunoașterea dintre oameni constituie un factor antiagresiv.
Cap.II
Terorismul-fenomen complex, plurideterminat.
2.1.Încercări de definire
Marea dificultate a definirii terorismului nu constă în tendința de generalizare a unei tehnici de aplicare a violenței-care în principiu ar putea fi utilizată de oricine, în toate tipurile de relații și situații conflictuale-ci mai degrabă, la limitarea defeniriila anumiți factori, numai la anumite tipuri de conflicte.
Unii sociologi și politologi susțin că, în principiu, nu se poate da nici o definiție a terorismului deoarece însuși procesul de elaborare a unei definiții face parte dintr-un context mai larg de contestare a ideologiilor și obiectivelor politice.
Noțiunea de „terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la „teroare” cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greac, teroarea (Phobos) și frica (Deimos) erau numele date celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta, conflictul presupun recurgerea la folosirea forței, a mijloacelor violente, destructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt: frica (teama)și terorea. Grecii subliniau indipendența relativă dintre aceste două concepte ce se interrelaționează. Frica era cunoscută de ei și ca o reacție la lucruri noi și ciudate, neașteptate și periculoase.Frica era o reacție a cetățenilor eleni la schimbările politice majore din cetate (polis) dacă aceste schimbări erau atât de semnificative încât să amenințe securitatea lor individuală și a comunității sociale din care făceau parte.
Prin noțiunea de „teroare” se înțelege o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură și paralizează. Această teamă colectivăpoate fi indusă prin „terorizare”adică prin practicarea amenințării cu violența sau folosirea acesteia.
Terorismul nu produce numai și numai teroare. Mai mult teroarea nu reprezintă întotdeauna rezultanta principală a unui act terorist sau, chiar, a unei companii teroriste. Teroarea este definită prin teamă extremă și angoasă, în timp ce terorismul reprezintă pricol real dar difuz, o amenințare vagă, greu de înțeles și definit imprevizibilă și neașteptată, cu efecte inhibitoare,de blocare a acțiunii lucide. Terorismul afectează grav atât strucura socială cât și individul luat ca atare, putând distorsiona codul de percepere și imagini de care membrii societății depind și în care au încredere.
Actul de terorism are un scop similar descurajării generale; victima primară este mai puțin importantă în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități sau grup căruia îi este adresat de fapt. Pentru a-și putea păstra nealterată credibilitatea, terorismul materializează sistematic amenințarea potențială în violență sângeroasă. Din acest motiv, sociologia definește terorismul ca fiind utilizarea de către un grup a violenței sub acoperire, în scopul atingerii unor obiective politice. Deci terorismul pote fi considerat ca o formă de strategie violentă, de constrângere, utilizată pentru a schimba libertatea de opțiune a celorlalți.
Penru ca un act să fie considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie să producă neapărat și teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi afective și psihologice între populație și putere.
Cu toate că nu există un consens internațional asupra definirii terorismului, multe țări au încercat să delimiteze conceptual propriile lor formulare.
Așa de exemplu, una din definițiile utilizate de guvernul S.U.A.,(în fapt o definiție ușor modificată a lui James Adams din 1980) cosidera că: „Terorismul semnifică amenințarea cu violența sau folosirea violenței în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent daca acționează pro sau contra autorității guvernamentale existente, când aceste acțiunui au intenția de a șoca, intimida sau consterna un grup țintăn mai larg decât victimele imediate ”. Terorismul este relaționat cu undivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficienți sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii publice internaționale.
Toate actele criminale, indiferent de miza politică, de justificările morale și de toate formele de activitate teroriste implică crime, atacuri, deturnări, răpiri, incendieri, sabotaje, fapte condamnate de către societate. Tocmai această natură criminală desparte terorismul de gherilă, de operațiile de insurgență care, chiar dacă nu sunt considerate pe deplin ca forme ale războiului convențional, sunt acceptate ca atare de către societate. Actele teroriste nu sunt justificabile.
O altă „zonă gri” a efortului de definire conceptuală o consituie „distincția dintre terorismul autohton și cel internațional”. O posibilă distincție se poate opera în ceea ce privește scopul operațiunilor unei organizatii teroriste în sensul că aceasta poate viza o singură țară sau poate depăși granițile acesteia. Cu toate acestea, astăzi, multe organizații teroriste și-au lărgit aria de operații cu mult în afara țării în care doresc să forțeze schimbări politice. Tot mai multe țări percep terorismul ca pe o amenințare internațională care poate lovi în interesele lor oriunde în lume. Din acest motiv, măsurile luate pe plan intern nu mai sunt capabile să rezolve o problemă transnațională și internațională.
În ceea ce-i privește pe ceu implicați în lupta contra crimei organizate, în activități anti și contrateroriste, aceștia își concentrează atenția asupra actului terorist în sine, și apoi asupra individului, grupului sau organizației responsabile de săvîrșirea lui. Pentru aceștia, consecințele politice, economice sau sociale ale ripostei lor sunt mai puțin importante.De asemenea un polițist sau luptător antitero are mai puțină importanță dacă suspectul este membrul unui grup terorist sau al unei organizații de luptă penru libretate atât timp cât fapta comisăeste de natură criminală, nelegală sau imorală.
2.2.Tipuri de manifestare ale terorismului
Dificultățile întâmpinate în definirea terorismului au încurajat tendința de cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, George Levasseur folosind drept criteriu autorii și scpourile urmărite, destingea următoarele categorii de manifestări ale terorismului:
a) terorism ordinar sau banditismul, acte de violență ce urmăresc obținerea unor avantaje sau foloase materiale;
b) terorism politic,care acoperă în special gama asasinatelor „organizate și sistematice” cu finalitate politică evidentă;
c) terorism de stat, recurgerea unui stat la acte de natură teroristă în lupta cu unele mișcări sau presoane considerate subversive.
George Levasseur considera totodată că se poate vorbi și de terorism internațional, care ar exista la două nivele diferite și anume :
a) individual- în cazul actelor de terorism intern, la care se adugă un element de extranietate referitori la autori, victimă sau locul de executare a actului și locului de producere a efectului.
b) statul, atunci când actele respective sunt îdreptate împotriva unui stat.
Departamentul de stat S.U.A. a emis o tipologie după care terorismul se poate materializa sub următoarele forme:
Terorism orgazițiopnal – întotdeauna mici, strâns unite și omogene politic, aceste grupuri sunt ingapabile să dezvolte sprijinul popular în favoarea pozițiilor lor radicale fiind nevoite să apeleze la terorism pentru a câștiga unfluiență.
Terorismul practicat în contextul insurgențelor, insurgenții pot fi separatiștii etnici sau rebelii politici.
Terorism sponsorizat, care implică sprijinirea unei grupări teroriste sau a acțiunilor lor de către state suverane.
Înliteratura de specialitate există și alte tipuri de terorism precum:
1.Terorism psihotic (psihopatic)
2.Terorism și violență criminală
3.Terorism și violență endemică
4.Terorismul autorizat
5.Treorismul autorizat mutual
6.Terorismul orgazațional
7.Terorismul pragmatic
8.Terorismul funcțional
9.Terorismul manipulativ
10.Terorismul simbolic
11.Terorismul patopolitic
2.3.Terorismul și teroriștii
Una din caracteristicile existențiale ale terorismuluiși, implicit, a teroriștilor constă în obsesia acestora de a convinge opinia publică vizată, grupul social țintă, să privească lumea așa cum o privesc ei, potrivit ptopriului standard de legitimitate politică.
La baza emergenței oricărui act terorist stă, în consecință, sistemul de convingere format din imagini, simboluri și mituri dominante, de percepții și interpretări eronate care determină trecerea de la nemulțămire și frustrare, la acțiuni violente și speranțe de schimbare a statutului real dar neconform al societății atacate.
Incapacitatea de a susține un dialog, de a accepta argumente sau justificări fac ca imaginile despre lume a teroriștilor să devină stereotipe, încadrându-se în categorii preconcepute și rigide care simplifică realitatea. Cea mai mare parte a teroriștilor se consideră victime și nu agresori, autopercepîndu-se ca fiind reprezentanți ai celor oprimați: muncitori, țărani, minoritari, etc., în general grupuri considerate incapabile să se apere singure.
Conform rpopriei lor definiții, însuși termenul de „terorist” a devenit o etichetă subiectivă și dușmănoasă aplicată de „dușman” și, în condițiile specifice momentului sau locului, această etichetă ar trebui înlocuită în conștiința oamenilor cu imaginea „luptătorului pentru libertate” a „justificatorului” social, etnic sau economic. Atentatul terorist devine o etapă a „luptei de eliberare” un mijloc superior de legitimizare. Astfel, mulți teroriști își definesc rolul ca fiind acela de victimă, de sacrificați pe altarul unor idealuri și cauze nobile; indiferent dacă această imagine este sau nu conformă cu realitatea, noțiunea de a fi gata să mori pentru o cauză este determinată în relația cu modul de autopercepere a teroristului. Toți actorii implicați în lupta cu statul sau cu societatea văd deseori „inamicul” ca fiind mult mai puternis decît ei, cu multe posibilități și alternative acționale la dispoziție. Din acest motiv teroriștii se consideră „condamnați la terorism” ca singura modalitate de înfruntare a represiunii și oprimării exercitate de stat sau guvernanți, terorismul nefiind o alegere liberă făcută de ei.
La fel, teroriștii își proiectează imaginea actelor lor cu ajutorul simbolisticii militare, încercînd să acrediteze ideea unui război convențional între două tabere recunoscute – ei și restul lumii. Pentru teroriști, victimile atentatelor – chiar și cele întîmplătoare, nu sunt privite ca persoană individuală ci ca reprezentanți ai „dușmanului”. Chiar și în cazurile rare în care teroriștii admit existența unor victime nevinovate – mai ales în cazul atentatelor „oarbe” – răspunzător este guvernul, care a refuzat să le satisfacă cererile sau le-a ignorat amenințările. Refuzarea responsabilității pentru actele de violență este la fel de caracteristică terorismului ca și tendența de a considera orice acțiune un „succes”. Motivația acestor particularități definitorii a terorismului o constituie ideea că actele de violență contribuie la realizarea, în plan strategic, a schimbarilor dorite, iar în plan tactic la instaurarea terorii – element premergător schimbării scontate.
Simptomatică, pentru toți actorii implicați în terorism, este tendința de respingere sau neutralizarea a oricărui sentiment de vinovăție. Individul care devine terorist are, volens – nolens, un sentiment de cuplă față de faptele sale, motiv pentru care apare cu necisitatea fenomenul de autoconvingere privitor la vinovăția celorlalți, acțiunile sale avînd darul de a transcende standartele normale de comportament social și moral.
Capacitatea de adăptare a teroriștilor la starea de pace este, din păcate, extrem de limitată, iar forțarea acestora de a accepta falsitatea convingerilor lor sau refuzarea oricărei soluții de ieșire dintr-o situație, practic fără ieșire, duce la un șoc emoțional ce poate reedita o astfel de tragedie.
2.4 Esența acțională a terorismului
Orice acțiune violentă, premeditată are relevanță numai în contextul existenței unui scop, a unei finalități, astfel ea devenind numai espresia unei patologii distructive. În cazul terorismului aceasta funcționează, deci capătă relevență în condițiile în care „ținta” vizată acționează conform preveziunilor teroriste, adică fie pierzând sprijinul politic al publicului, fie pierzându-și capacitatea politică pentru care a fost atacată.
Țintele vizate pot avea reacții, care să le slăbească autoritatea politică, potentân involuntar terorismul. Reacția violentă a țintei datorată fie regimului politic, fie indulgenței dovedite față de terorist, este un comportament obișnuit, devenind unul din pontențialele de germinare și emergență a terorismului.
Dacă ținta dorește să evite această situație, poate opta în direcția luării de masuri de protecție ostentative, în vederea eliminării posibilității producerii unor crize teroriste de natură a presupune represalii masive. În acest caz, statutul politic și amenințarea reprezentată de teroriști riscpă să se aplifice proporțional cu efortul de prevenire depus de autorități.
Pe de altă parte, o țintă care este incapabilă să răspundă la teroarea, este amenințată să-și piardă credibilitatea și odată cu aceasta capacitatea și încrederea în sine pentru a lupta contra terorismului. Același rezultat se obține atunci cînd teroriștii își pot alege momentul și vitimile acțiunii lor, când primesc sume de bani pentru răscumpărare, își transmit platformele și revendicările prin intermediul mass-mediei, distrug simbolurile autorității de stat, deoarece menirea autorităților este aceea de a-și asuma rolul de protector al cetățenilor, iar neachitarea de aceste atribuții duce automat la pierderea legitimității lor. Putem afirma deci că terorismul poate subzista numai în situațiile în care opțiunile puterii implică întotdeauna costuri mai mari decât beneficiile.
Cap.III
Istoricul apariției și evoluției terorismului.
3.1 Apariția terorismului.
Această realitate, terorismul, menționată de Tucidide, a reprezentat o prezență neîntreruptă în polisurile antice grecești și apoi în imperiul roman. Ca armă eminamente politcă, terorismul a fost folosti la început exclusiv în secolul XII și XIII de către un ordin islamic disident secret în perioada medievală, cunoscut sub denumirea populară de „Asasin”.
Termenul provin din arabă și se traduce literal prin „consumator de hașiș” sau „toxicoman”. Această grupare de musulmani sectanți fanatici, care adesea acționau sub influența drogurilor, era folosită de către conducătorii ei spirituali pentru a răspândi teroarea în rîndul „necredincioșilor” prin violență și crimă. Faptele lor înfricoșătoare au ajuns în folclorul european prin intermediul cruciaților și prin scrierile lui Marco Polo.
Încă din timpul enigmaticului fondator, legendarul „bătrîn din munți” „Asasinii” ismaeliții au fost prima grupare, care au folosit crima planificată și sistematică pentru a induce teroarea pe termen lung, transformând atentatele în armă politică. Ei au reuși să-și folosească cu succes reputația. Sub amenințarea cu moartea, au stors bani atât de la conducătorii musulmani, cât și dela cei creștini din Levantul secolului al XIII-lea. Această grupare a prezentat similitudini certe cu mișcările și organizațiile teroriste moderne și contemporane. Astfel „Asasinii” au făcut dovada unui manierism vădit în materie de atentate, ei folosind întotdeauna pumnalul, niciodată otrava sau săgeata, deși au existat, probabil, multe, ocazii acestea ar fi fost mult mai ușor și mai sigur de utilizat.
Victimele grupării făceau parte din două pături sociale principale – prima fiind compusă din prinți, ofițeri și miniștri sau din „Gadis” adică lumea clericală. Selecția victimelor reprezintă și astăyi o caracteristică a terorismului simbolic.
Puterea „Asasinilor” a luat sfârșit sub dublul asalt al mongolilor și al sultanului Mameluc din Egipt, Baybars care a condus o adevărată campanie de distrugere a acestei organizații.
Deși nu s-a ajuns încă la un consens privind relația dintre teroarea și terorism mulți istorici reputați neacceptând ideea existenței terorismului, ca fenomen bine definit, în Antichitate sau feudalism, subliniau faptul că teroare este o stare psihică în timp ce terorismul se referă la o activitate social organizată nimeni neputând enga faptul ca teroarea este cheia care declanșează terorismul.
3.2 Terorismul Clasic
Folosirea modernă a conceptului de teroarea a început în Revoluția franceză din 1789. Teroare este numele generic dat perioadei ce a urmat preluării puterii de către cea mai radicală grupare a „mactagnearzilor”, iacobinii, perioadă în care violența fizică asociată cu ameințarea prin folosirea violenței a fost practicată în scopul creării bazei unei noi ordini sociale.
Carcateristica cea mai spectaculoasă și mai cunoscută a terorii a fost executarea tuturor opozanților, teroarea fiind privită ca o metodă de eliminare a indezirabililor regimului. Aliații revoluționari moderați și cei aflați la stînga politică a Iacobinilor au devenit victimile predilecte ale terorii.
În timpul domniei terorii au fost arestați aproximativ 350.000 de oameni dintre care 17.000 au fost judecați oficial de „tribunalele poporului” și executați, multți nevinovați, victime ale denunțurilor anonime, murind în închisoare fără să fi fost judecați.
Începînd cu 1880, termenul de terorims a început să fie asociat cu violența și teroarea premeditată antistatală sub impactul acțiunilor teroriștilor ruși și anarhiștilor din anii 90. În cazul Rusiei, folosirea deliberată a terorii și violenței a reprezentat inițial tot un atribut al statului. În sec.XVI-lea, Ivan cel Groaznic a folosit teroarea nedescriminatorie pentru a insufla teamă în rândul majorității populației. De asemenea, Țarul Nicolai I a transformat poliția secretă-Ohrana-într-un instrument de guvernare prin teroare descriminatorie, adică îndreptată spre grupuri țintă și capabilă a fi reglată ca intensitate potrivit nevoilor impuse de situație.
În sec.XIX-lea s-a practicat „teroarea țăranilor” în Andaluzia (sudul Spaniei), în Irlanda, în estul Poloniei și nordul Germaniei; ea era îndreptată împotriva mrilor latifundiari, a perceptorilor, reprezentanților guvrnamentali dar și împotriva țăranilor prea „docili” față de autorități.Simptomatic pentru iszoria româească, poporul român a pășit în epoca modernă jelind pe unul din marii săi conducători, căzut victima unui atentat terorist, rezultat al unui complot străin. Tudor Vladimirescu a fost răpit de căpitanii eteriști ai lui Alexandru Ipsilanti și ucis în mod bestia. În momentul asasinării lui Tudor, într-o mică localitate italiană se naște Felice Orsini, unul dintre anarhiștii cei mai cunoscuți ai epocii moderne. Orsini a intrat de foarte tânăr, în atenția autorităților din cauza unui omor prin imprudență și apoi pentru activități revoluționare.
O influiență deosebită asupra tânărului Orsini a avut anarhistul rus Alexander Ivanovici Herzen, cu care s-a întâlnit la Nisa. Împreună cu acest „apostol al bombei” Orsini a plănuit un atentat contra împăratului Frantz Iosif.
Fugit la Londra Orsini- care avea la activ o condamnare pe viață-l-a întâlnit pe Giuseppe Marzini cu care au pus la cale lichidarea împăratului Napoleon al III-lea căruia nu-i iertau „abdicarea de la principiile revoluționare”. Deși chiar în ziua atentatului, 14 ianuarie 1858 poliția a capturat pe unul din teroriști, atacul s-a produs,Napoleon al III-lea scăpând cu viață grație caleștii blindate în care se afla.
Mai puțin norocos s-a dovedit președintele S.U.A., Abraham Lincoln, victimă a unui atentat orchestrat de partizanii fostei Conferințe Sudiste. La 14 aprilie 1865, Lincoln a fost împușcat cu un revolver de calibru greu cu prilejul unui spectacol de teatru, ce a avut loc în salaFord, de către unul din actori, Jhon Wilkes Booth.
Cu toate acestea, țintele comploturilor au rămas cu precădere capetele încoronate din Europa. Un record de neinvidiat în ceea ce privește numărul de comploturi și atentate l-a obținut țarul Alexandru al II-lea al Rusiei.
Primii care au încercat să-l lichideze au fost decemriștii. La 16 aprilie 1866, studentul Karakozov a încercat să-l asasineze pe Alexandru al II-lea în grădina de vară din Petersburg. Organizația sa credea că naivitatea cu uciderea țarului era suficientă pentru ca înapoiata Rusia să se transforme peste noapte într-un rai biblic.
Un an mai târziu, Alexandru al II-lea a fost ținta unui nou atentat. De data aceasta, tentativa de asasinat s-a produs la Paris, unde Țarul se afla în vizită. Autorul noii încercări a fost polonezul Berezowschi care a tras asupra împăratului în timpul unei parăzi militare de pe Longchamp, în speranța că moartea autocratului rus va convinge pe responsabilii politici ai imperiului să acorde independența Poloniei.
Nicăieri în lume, adepții terorismului clasic nu și-au văzut atinse obiectivele propuse. Teroarea promovației contra instituțiilor statului na produs un val de teroare instituționalizată, materializată prin represiuni sălbatice , condamnări la moarte, suspendarea puținelor drepturi cetățenești, obținute atât de greu.
Epoca modernă s-a văzut confruntată cu campanii teroriste de proporții.Țintele predilecte le-au constituit simbolurile puterii acest lucru devenind o înțelegere îngustă a realității.
3.3.Terorismul antebelic și interbelic
Nici un atentat terorist u a avut cinsecințe atât de grave ca asasinarea arhieducelui Frantz Ferdinand, moștenitorul tronului Impriului Austo-Ungar, la Sarajevo, capitala turbulenței provinciei Bosnia-Herțegovina, la 28 iunie 1914.
Uciderea arhiducelui a reprezentat punctul culminant al unei adevărate campanii de lichidare a reprezentanților monarhiei bicefale, numai între 1910 și 1914 înregistrându-se 6 atentate la viața demnitarilor din familia de Habsburg.
Atentatul de la Sarajevo a constituit punctul de tranziție spre noi forme de manifestare a terorismului și anume terorism sponsorizat, terorismul mutual și terorismul de stat, forme definitorii pentru perioada interbelică și postbelică.
Atentatele politice vor deveni tot mai des o modalitate de rezolvare a unor divergențe de ordin extern. Dacă în epoca modernă, teroriștii proveneau, în majoritate, din rîndul nemulțămiților dintr-o anumită țară, în perioada itnerbelică terorismul va deveni un mijloc de coerecție internă și o formă de agresiune externă.
Promotorii terorismului de stat nu s-au limitat numai la folosirea terorii ca mijloc de coerciție ci, prin intermediul propriului aparat de propagandă, au incitat deschis la ură și asasinat. Astfel, într-un articol apărut în presa fascistă italiană, în septembrie 1934, se afirma: „Va veni o zi în care un student va expedia un glonț încheind aroganțele ministrului Afacerilor Străine al României și vom termina astfel cu Titulescu”. La înceutul aceluiași an, sub egida Oficiului de Politică Externă a Partidului Socialist Național Muncitoresc din Germania condus de Dr. Alfred Rosenberg a fost elaborat un plan de atentate teroriste ce urmau să fie săvârșite de cei 364 agenți infiltranți în străinătate în acest scop și de celulele „G” (Gegner) ale SS care coordonau acțiunile grupurilor teroriste.
Punctul 4 al acetui plan prevedea asasinarea lui Carol al II-lea, iar punctul 11 asasinarea lui Titulescu. Pe lista neagră mai fuseseră Engelbert Dolfess, cancelarul Austriei, Alexandru I Karagheorghivici, Louis Barthou, ministrul de externe al Franței precum și Albert I, regele Belgiei.
Aceeași publicație, finanțată Oficiul de Politică Externă a NSDAP a declarat agresiv: „Domnului Barthou, regelui Alexandru, domnilor Beneș și Titulescu să nu le treacă prin minte că pot să se joace după bunul lor plac cu soarta altor popoare; destinul îi va convinge curând”.
România, țară care practic nu cunoscuse terorismul, a devenit și ea ținta violenților politice, principala oragnizație implicată fiind Garda de Fier, oficină a regimului nazist.
În Rusia NKVD își crease o reputație funestră în materie de atentate teroriste și asasinate. Între 1920-1930 și după aceea „dușmanii Uniunii Sovietice” dispăreau subit, erau râpiți, găsiți uciși sau păreau să se fi sinucis fără ca polițiile din țările lor de rezidență să-i descopere pe autorii atentatelor. De aceeași soartă se bucurau și activiștii NKVD, care dezertau, un exemplu constituindul Ignace Reiss, găsit împușcat la Lausanne. De asemenea generalul Valter Krivitsky, asasinat la Washington DC.
Vinovate de toate aceste excese teroriste erau desemnate viitoarele victime ale terorii bolșevice. Referindu-se la acuzațiile aduse altor 2 capi ai revoluției, Zinoviev și Kamenev, Stalin afirma că „politica teroristă de măcelărire a capetelor partidului este periculoasă /…/ Dacă tai un cap azi, unul mâine, încă unul în ziua următoare ce va rămâne din partid”.
Dacă sovieticii au încercat, întrucâtva, să-și mascheze actele de terorism sub o crustă de legitimitate, pretinzând că „asasinatul și terorismul nu sunt caracteristice unor revoluționari autentici”, naziștii germani au renunțat rapid la orice pretenții de legalitate sau de respect al normelor de convețuire politică, general acceptată. Una din primele victime proeminente ale terorismului de stat german a fost cancelarul Austriei, Engelbert Dolfess. Cancelarul „Millimettornich” trezise ura conducătorilor naziști din cauza durității cu care pedepsise grupele teroriste progermane, care încercau destabilizarea Austriei în vederea realizării „Anschlussului” (Alipirea Austriei la Reich).
Dacă Europa în perioada interbelică a parcurs una din perioadele cele mai dramatice și sumbre ale istorie sale, nici America nu a cunoscut decât o liniște relativă.
Cap.IV
Terorismul contemporan
4.1. Cauzele și motivațiile terorismului postbelic
Principalele cauze și motivații ale proliferării internaționale a terorismului transnațional pot fi formulate următoarele concluzii:
– succesul în realizarea unor obiective circumstanțiale de către teroriști a încurajat emulația unor analiști și observatori ai fenomenului înclinați spre extremism;
– emulația proextremistă care a potențat terorismul a fost facilitată de informarea publicului despre tehnicile, tacticile, armamentul folosit;
– dezvoltarea exponențială a comunicațiilor și a resurselor mass-mediacare acoperă înreaga planetă;
– mentalitatea grupărilor liberale a asociațiilor pentru apărarea drepturilor omului-conform cărora teroriștii sunt oameni disperați, manipulați;
– activiști fanatici ai unei cauze nu pot fi intimidați prin măsuri represive.
Unelement esențial ce caracterizează terorismul modern și contemporan îl constituie faptul că el abordează o strategie bazată pe un puternic impact psihologic.
Psihologia teroristă prezintă trei trăsături esențiale:
– propaganda pri fapte
– inrimidarea
– provocarea
*Propaganda prin fapte – este un element esențial al psihologiei teroriste, ce a apărut încă din secolul trecut, dar s-a dezvoltat în perioada modernă și contemporană.
Presupune că „orice acțiune teroristă este dovada cea mai clară că ceva nu este în regulă în societatea respectivă, actul terorist devenind mesagerul nevoii de schimbare a regimului sau de răsturnare a regimului aflat la putere. Propaganda urmărește de fapt atragerea atenției opiniei publice asupra caracterului opresiv al puterii, asupra cauzei lor.”
*Intimidarea – dacă în trecut țintele atacurilor teroriste erau în majoritatea funcționari guvernametali sau personalități publice, în prezentse constată o diversificare a categoriilor de persoanece formează cu predilecție, ținte ale atacurilor teroriste. În prezent intimidareaesteaplicată în special neutrilor pentru a-i forța să ia o atitudine față de oficialități.
*Provocarea-în cazul unor atacuri teroriste deosebite „guvrnul nu are altă alternativă în afara întăririi și intisificării represiunii. Acțiunile polițienești , percheziționarea maselor, arestarea oamenilor nevinovați și a suspecților, închiderea drumurilorfac viața citadină de nesuportat”.
Atentatele teroriste au drept replică din partea autorităților ample acțiuni represive, combinate cu severe măsuri de securitate, ce afectează în primul rând populația neimplicată, fapt ce are ca urmare scăderea popularității guvernului respectiv, „Au existat cazuri, în care guvernele țintă au acceptat unele compromisuri cu moderații. Astfel guvernul israelian a încurajat Hamasu-l pentru a mina autoritatea OEP, iar apoi a intrat în tratative oficiale cu aceasta pentru a limita puterea Hamasu-lui radicalizat, S.U.A. a fost atrasă în scandalul Irangate, a făcut inițial un compromis cu Irakul, a „iertat” Siria de „păcatele trecute pentru a se putea concentra asupra Libiei, stat care a oferit blocade și chiar intervenții aeriene limitate. După ce colonelul Ghaddafi a renunțat oficial la sponsorizarea fracțiunilor teroriste, S.U.A. și-a reînceput presiunea asupra Irakului, păstrând însă compromisul cu Siria care sponsoriza î continuare fracțiunile teroriste libaneze, fără a mai fi observată, în timp ce regimul lui Saddam Hussein primește tot mai des sancțiuni internaționale, blocade economice perpetuie”.
În ciuda deosebitelor eforturi de a combate terorismul, depuse de S.U.A., Marea Britanie,Franța și multe alte state, fenomenul terorist nu este ușor de controlat. De altfel scopul lor este destul de limpede „să ifluințeze opinia publică prin violență simbolică”.Și totuși un singur lucrueste foarte evident, și anume că democrațiile occidentale, cu populația și realizărole lor, constituie cea mai populară țintă pentru grupurile teroriste și acțiuile lor violnete.
În realitate, există o serie de factorice ar putea explica de ce democrațiile constituie o țintă favorită pentru teroriști:
– în primul rând – democrațiile sunt societăți deschise, ce acordă implicit librtatea cuvântului și a comunicării. Mai mult chiar, această libertate constituie o piedică în calea luptei antiteroriste, orice încercare de a suprima anumite libertăți, putând fi interpretată ca o tentativă de a produce teroare și stres în rândul populației;
– în al doilea rând – datorită libertății presei, existente în țările democratice, fenomenul terorist este aprig prezentat și discutat, în timp ce în țările nedemocratice, actele de teroare pot fi stânjenitoare pentru autorități, și satfel nu sânt făcute publice;
– în al treilea rând – cele mai multe grupuri teroriste sunt de stâga și astfel este normal că nu atacă țările cu regim socialist sau comunism ale căror ideologie le îmbrățișează.
Așa cum spune un vechi proverb „ce pentru unii este terorism, pentru alții e luptă de eliberare”, deci un act care, în țările democratice este interpretat ca fiind terorist, nu este întotdeauna acceptat ca atare de către statele nedemocratice.
4.2.Accetuarea caracterului internațional al terorismului
Încă de la începutul anului 1985, grupul terorist francez, „Acțiunea directă” a anunțat formarea unei alianțe cu „Fracțiunea Armata Roșie” din Germania, mai târziu, la această alianță aderând și „Celulele Comuniste Combatante” din Belgia (CCC).
Într-un text dat publicității în luna mai 1985 de „CCC” se afirmau „în urma unor întîlniri cu alte grupuri și organizații din țări străine am reușit să ne fixăm obiectivele… și să cădem de acord asupra unor chestiuni de ordin logistic”.
Poliția belgiană a demonstrat, la timpul respectiv, legăturile șefului (CCC) – P. Carette cu șeful „Acțiunii Directe” J.M. Rouillan și ale acestuia din urmă cu unul din responsabilii altui grup terorist belgian – „Frontul Revoluționar de Acțiune Proletară” (FRAP), Ch. Paternostre. La înceutul anului 1985 Rouillan a avut mai multe întâlniri în Belgia cu Carette și Paternostre. Pe de altă parte, s-a stabilit că sunt o serie de atentate teroriste care au avut loc în 1985 în Franța, RFG și Belgia în care s-au folosit explozivi sustrași în iunie 1984 dintr-o carieră belgiană de către „Celule Comuniste Combatante”.
Potrivit ministrului italian de Interne, conducătorii „Brigăzilor Roșii” refugiați în alte țări vest-europene (Franța, RFG și Belgia) întrețin strînse legături cu grupurile teroriste din aceste țări, cărora li s-au alăturat la executarea mai multor „operații antiimperialiste”, vizând în deosebi obiective ale NATO. Depozițiile teroriștilor italieni condamnați și documentele manifest ale grupurilor teroriste din Franța, Germania și Belgia atestă că la baza activității tuturor stă o concepție unică. Ei consideră „imperialismul multinațional”, al cărui promotor sunt SUA, drept un „sistem global de dominație” – căruia i-au declarat un adevărat război, lovind mai ales elementele sale de infrastructură. Specialiștii occidentali consideră că nici mișcările separatiste ETA (Spania) și IRA (Irlanda de Nord) nu ezită a li se alătura, pentru atingerea propriilor scopuri.
Unii analiști occidentali consideră că „în spatele” acestor grupuri și organizații s-ar fi aflat și responsabili ex-sovietici care le-ar fi pus la dispoziție bani și armament, asigurându-le inclusiv sprijin propagandistic. De regulă, sunt citate ca argumente, orientare lor de stînga și faptul ca obiectivul urmărit de ele – destabilizarea NATO și a țărilor occidentale – convine încă Federației Ruse, sau cel puțin unor grupuri de presiune. Activitatea teroristă a continuat însă și după disoluția U.R.S.S. ceea ce demonstrează că fenomenul terorist european are capacitate de autoreglare, autonomie operațională și un potențial agresiv care nu este direct legat de evoluția sponsorilor săi.
Intensificarea activităților teroriste pe teritoriul altor state decît cele cărora le aparțin grupurile și organizațiile în cauză constituie ea însăși un argument atestând accentuarea caracterului internațional al fenomenului terorist. Potrivit datelor furnizate presei americane de către FBI pe teritoriul SUA se află în urmărire 19 grupuri teroriste autohtone, cărora li se adaugă alte 15-25 grupuri transnaționale sau internaționale.
Sporirea numărului de acțiuni teroriste asupra unor obiective de interes internațional (aeroporturi, linii de transporturi aeriene și maritime, obiective turistice) atestă, de asemenea, o accentuare a caracterului internațional a terorismului. Aceasta și datorită faptului că stările conflictuale sau de criză de care sunt legate acțiunile teroriste sunt generate tocmai de suprapunere unor factori externi cu caracter local. Este mai ales cazul situației din Orientul Apropiat și Mijlociu, zonă situată la intersecția intereselor majore ale marilor puteri în raport cu lumea a treia. Potrivit revistei americane „Newsweek” în lume există în prezent cel puțin 500 de organizații și grupuri „naționale” reunite în aproximativ 10 rețele internaționale.
4.3. Implicațiile terorismului de stat pe plan internațional
Datorită faptului că statele occidentale sunt principalele afectate de intensificarea acțiunilor teroriste, guvernele acestor stateși-au dezvoltat adevărate institute pentru cercetarea fenomenului terorist, în speranța găsirii unei metode prin care aceasta să poată fi, dacă nu oprit, măcar controlat.
Astfel, specialiștii francezi consideră că „terorismul internațional a dobândit o nouă formă – cea a terorismului interațional de stat”,în timp ce specialiștii americani o denumesc „terorism girat de către state”.
„Din analiza evenimentelor din Orientul Mijlociu și Apropiat, a rezultat că amplificarea terorismului în această regiune a lumii este direct marcată de apariția terorismului de stat ca o nouă armă, prin care state ca Iran, Libia, Israel și chiar Siria, urmăresc atingerea unor scopuri militare pe care nu le pot atinge pe alte căi”.
Iraul sprijină unele grupuri și organizații teroriste din alte țări în primul rând din cadrulorganizației „Jihad”și „ASALA”. Scopul de autoritățile iraniene este acela de a destabiliza regimurile din țările islamice din regiune, pregătind stfel terenul pentru „exportul”revoluției fundamentaliste.
Cel mai relevant exemplu în ceea ce privește evoluția terorismului pe plan internațional, îl constituie Libia. Acest stat a transformat terorismul în unul din principalele „atribute” ale politicei sale externe.
Este deja de notorietate sprijinul pe care Libia l-a acordat sau încă îl mai îl acorda diferitelor organizații cu caracter terorist, din diferite regiuni ale Globului cum ar fi:
-Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei
-Armata Republicană Irlandeză, Organizația Separatistă Bască
Sprijinul acordat acestor mișcări și organizații teroriste, se produce fie sub forma suportului financiar, fie prin acordarea de suport material și logistic, asigurînd un cadru propice pentru prgătirea și antrenarea membrilor combatanți ai acestor formațiuni.
4.4 Organizarea
4.4.1. Grupările teroriste „ca întreprinderi politice”
Organizațiile teroriste sunt privite adesea ca simple grupări de ideologi fanatici, psihopați sau inamici ai oricărei ordini sociale, ba chiar toate acestea la un loc. Trebuie să ținem cont însă de faptul că membrii lor au motivații destul de asemănătoare celor pe care le putem întâlni în alte feluri de organizații, cum ar fi partidele politice. Ceea ce le distinge de cele din urmă este mai degrabă violența folosită ca mijloc de atingere a scopurilor, și nu scopul în care au fost constituite în sine.
Paradoxul grupărilor teroriste provine din aceea că ele se aseamănă în multe privințe cu partidele politice, cu formele lor obișnuite de manifestare, in timp ce modalitățile de acțiune, bazate cu prcecădere pe scandalizarea opiniei publice și pe violență ca mijloace de presiune, le apropie mai degrabă de alte grupuri de interese. Obiecte hibride grupările teroriste — asemenea partidelor politice — sunt formate din militanți, simpatizanți și conducători. Ca și în cazul partidelor, în interiorul lor se poartă o lupta pentru posturile de decizie. Ele se mai bazează pe o diviziune a muncii: in același fel în care militantul unui partid este însărcinat cu lipirea afișelor, membrul unei grupări teroriste va fi însărcinat cu ascunderea armelor, cu asigurarea logisticii sau cu pregătirea traseului de retragere. Ca și partidele, grupările teroriste se pot lupta între ele — acsasta însă, firește, în maniera violentă care le caracterizează.
De asemenea, grupările teroriste au trăsături comune cu grupurile de interese. Motivul este simplu: prin metode teatrale, sopectaculare, ele exercită o presiune asupra puterii politice. Orice fel de interese pot fi exprimate public și pot fi invocate pentru a mobiliza oamenii — de la pescuitul creveților până la eliberarea Palestinei. Apărarea sau promovarea acestor interese pot lua forme nenumărate (manifestații publice, sit in, răspândirea de manifeste, greva foamei etc.), tehnicile teroriste fiind doar o formă extremă de protest, ce intrumentează violența cu calcul premeditare pe planificare atentă.
Această profesionalizare crescândă, ce se reflecta în modificarea responsabilităților și a funcțiilor diferiților membri, conduce — ca șî în cazul organizațiilor politice — la configurarea în interiorul lor a unor diferite niveluri de participare si de mobilizare și a mai multor roluri sociale. Astfel, grupările teroriste sunt compuse din:
1. Membri activi care formează nucleul central și care decid asupra activităților distructive, efectuează pregătirile necesare și acționează.
2. Militanți care ii sprijină logistic pe cei din primul cerc, asigurandu-le securitatea în situații diverse, ascunzători, hrană etc.
3. Simpatizanți, adică o populație cu grad de participare variat, inconstant sau parțial, și care acționează ca o potențială pepinieră de recrutare și de susținere logistică.
4.4.2. Instrument de presiune
Grupările teroriste se află întotdeauna în slujba unor interese, indiferent dacă acestea sunt financiare, etnice, criminale sau religioase — cum au fost adesea de la sfârșitul Războiului Rece —, sau politice ca în anii 70. Ele pot acționa tot la fel de bine pe un plan strict local sau, dimpotrivă, la nivel transnațional, în conformitate cu necesitățile cauzei lor și cu posibilitățile ce le sunt oferite, deplasându-se prin lume ca pe un soi de scena teroristă, itinerantă. Această mobilitate este destul de recentă. Sfârșitul Războiului Rece a favorizat-o. În anii 70, se obișnuia ca organizațiile să fie clasate după fundamentele lor culturale, etnice, politice sau religioase – numeroase grupări de extremă stângă erau pe atunci în activitatea, precum și grupări arabe, antisioniste și/sau propapalestiene, constituite pe baza islamică sau marxistă.
Astăzi realitatea este alta. Se conturează un clasament al grupărilor după ariile lor de acțiune. Un grup acționează la nivel local, de exemplu în Sri Lanka? Sau este implantat în mai multe țări, profitânt de diasporele răspândite peste tot? Altfel zis, acționează transnațional? Problematica s-a schimbat, după cum au evoluat și grupările teroriste. Pentru aceasta a trebuit ca sfârșitul Războiului Rece să bulverseze realitățile lumii și să suprime sprijinul statelor pentru terorism. A trebuit, de asemenea, să se accelereze această mondializare care sporește fluxul de călători, bunuri și informații. Este așadar dificil să compari organizații în epoci diferite. Acest lucru nu este posibil decât urmărind ceea ce constituie nucleul „vieții” teroriste: funcționarea grupului, organizarea sa. Aici există, astăzi ca și ieri niște constante.
În cazul grupărilor teroriste comunist – combatante din anii `70, `80 (Acțiunea Directă, Fracțiunea Armata Roșie, Brigăzile Roșii etc.) strategia consta în a lovi simbolurile regimului, pentru a le compromite, pentru a suscita un cât mai mare impact mediatic și pentru a forța statul respectiv să ia măsuri de menținere a odrdinii siguranței din ce în ce mai apăsătoare pentru populație. Aceste grupări considerau că practicile teroriste scot la lumină adevărata natură, opresivă, „fascistă și imperialistă”, a statului democratic occidental – conform viziunii lor proprii despre lume. Astăzi nu mai există o asemenea preocupare. Dar realitățile brute continuă să existe. Grupările teroriste urmărec să-și atingă scopurile țintind o audiență mult mai mare decât victimele directe ale operațiunilor. Terorismul intră astfel în mod brutal – astăzi , ca și ieri – în competiția democratică în care partidele politice și grupările de interes cu caracter pașnic se înfruntă prin intermediul alegerilor sau al acțiunilor colective nonviolente.
Gruparea teroristă poate de altfel să-și actualizeze obiectivele, și să acțioeze în numele altor interese.Profitând de o amnistie a guvernului socialist dată la veirea sa la putere în 1981 și de relaxarea presiunii polițienești, Acțiunea Directă s-a dotat astfel în 1982 cu noi baze. Ea a făcut recrutări din rândurile diasporelor turcă și maghrebină, apoi a creat o bază într-un cartier popular al Parisului. Această modificare în maniera de recrutare a determinat o evoluție a tacticii, cu o orientare spre ținte internațioale: antiimperialiste, antisioniste etc. Logica însăși a luptei sau competiția politică conduce la strategii de diferențiere. Trebuie să te distingi pentru a fi recunoscut, să folosești metode care îți sunt caracteristice (să utilizezi bombe cu un anumit exploziv, să practici asasinatul cu o anumită armă și nu cu alta, să ții un anumit discurs etc.).
Pretenția grupărilor teroriste de a reprezenta niște interese, de exemplu cele ale musulmanilor sau ale „clasei muncitoare”, este uneori negată de către cei ale căror interese teroriștii pretind a le incarna. Având conștiința că eșuase în reprezentarea „cauzei poporului german”, grupul Baader-Meinhof a căutat o altă cauză: „Am observat că poporul nu are forța de a se revolta; și de aceea noi nu ne mai putem identifica cu el. Am hotărât să ne identificăm cu altceva și mai ales *Lumea a treia*. Din acel moment nu ne-am mai considerat germani, ci mai degrabă ca o coloană a cincea a Lumei a treia în metropolele occidentale”.
4.4.3. Diviziunea muncii
Grupările teroriste sunt creații umane carem, prin urmare, cuprind o doză de iraționalitate. Nu trebuie săcedăm tentației mediatice de a le vedea ca pe niște actori politici perfect raționali. În ele coexistă factorii de coeziune și competițiile interne.
Organizațiile politice nu pot exista fără o conducere eficientă. Conducerea unei organizații teroriste presupune un act de adeziune. Această adeziune poate avea o motivație ideologică,religioasă, etnică, financiară sau familială. Ea presupune, de asemenea, existența unor stimulente și recompense sufieciente pentru a-i atrage pe acei membri la care dăruirea sau autosacrificiul nu sunt motivațiile principale. Aceste stimulente pot fi reale (bani, mașini, reședințe luxoase, etc.). Ele trebuie să fie estimate ca superioare costurilor adiziunii, ca și pericolului la care se expun de către teroriștii „egoiști”, ce acționează doar pentru a-și satisface itneresele personale.
Cu toate acestea, nu trebuie să credem că funcționarea grupurilor teroriste se întemeiază doar pe motivația membrilor, pe îndeplinirea de către ei a funcțiilor ce le sunt atribuite potrivit diviziunii muncii. Trebuie luat în considerare și faptul că membrii se reunesc pentru a forma ceea ce specialiștii în compartement numesc un „eu colectiv”, ca și diversele procese prin care membrii organizației își verifică în permanență respectul pentru ideologie sau pentru grup. Astfel, în Armata Roșie Japoneză au avut loc epurări, chiar sinucideri rituale. În februarie 1972, după un asediu de mai multe zile, forțele de ordine japoneze înconjoară o ascunzătoare a ARJ dintr-un masiv muntos al arhipelagului. La o cercetare a locului sunt descoperite trupurile a 14 tineri, fete și băieți, pe care teroriștii arestați cu acestă ocazie au recunoscut că i-au ucis, pe motiv că erau „deviaționiști” sau pentru că manifestau „tendințe burgheze". Printre „acuzațiile” împotriva lor figurau de exemplu portul cerceilor sau relațiile sexuale. Cîteva victime fuseseră abandonate pe jumătate dezbrăcate pe munte unde muriseră de frig. Una dintre fete era însărcinata în momentul în care a fost asasinată.
La fel ca și militarii, unii teroriști își pot glorifica isprăvile și pot crede intr-o superioritate socială bazată pe vechimea în activitate și pe curajul în luptă. La teroriștii arabi mai ales, membrii unui comando își pierd onoarea de luptători dacă nu luptă până la moarte. Hans-Joachim Klein, teroristul german rănit in timpul unei operațiuni conduse de „Carlos” contra conferinței țărilor membre OPEC de la Viena din decembrie 1975, a fost sărbătorit ca un erou de către camarazii săi arabi. Cei doi palestinieni membri ai grupării „Septembrie Negru" care au fost ușor răniți la München în 1972, în timpul luării de ostatici dintre atleții israelieni participanți la Jocurie Olimpice, au fost ulterior eliberați pentru ca puțin după aceea să fie vânați, „cu rușine și dezaprobare” de oraganizația din care făceau parte. Cel de-al treilea – care nu a renunțat la luptă decât atunci când a ajuns la capătul puterilor — a fost sărbătorit ca un erou. Fotografiile membrilor Hamas au fost mult timp afișate în numerose magazine iordaniene și palestiniene. „Un grup local de rock, „Martirii”, este cunoscut pentru a fi cântat spre gloria 1or.
Fenomen obișnuit în orice grup social, opozițiile, tensiunile sau disidențele apar și în sânul grupărilor teroriste. O dată ce este declanșată o competiție internă, lupta pentru posturi sau pentru controlul puterii poate surveni oricând. Posturile de conducere dau „posibilitatea cel puțin formal, de a pune în aplicare un program și niște convingeri” — lucru valabil și pentru grupările teroriste. Conflictele iau naștere mai ales în organizațiile cu efective numeroase. Un grup de patru sau cinci membri cunoaște prin definiție mai puține conflicte generate de problema repartiției sarcinilor. Eficacitatea superioară a grupărilor relativ mici pare a fi confirmată, de altfel, atât de observația directă și de experiență, cât și de teorie. Grupările mici acționează în mod potențial cu mai multă determinare și eficacitate decât marile organizații inerte: „Grupările mici cu o organizare centripetă utilizează toate energiile de care dispun, în timp ce, în grupările mari, forțele rămân foarte adesea virtuale." Mărimea este astfel un factor fundamental în evoluția unui grup terorist. Cu cât un grup este mai mic, cu atât este mai omogen și mai eficient — în limitele posibilităților sale de acțiune. Cu cât este mai mare, cu atât este mai eterogen și mai fărâmițat în diferite curente.
4.4.4. Concurența internă
Ca în orice organizație, disensiunile interne sunt sporite de existența
ierarhiei. Periculozitatea anumitor funcții pe care le îndeplinește teroristul obișnuit poate să-i creeze un sentiment puternic de ranchiuna față de superiori, în măsura în care riscul personal enorm, pe care și-1 asumă (viața sa este un joc!) nu este totdeauna recompensat. Cei de la bază vor denunța cîteodată centrașizarea puterii și autoritarismul celor de la vârf. Astfel, în Brigăzile Roșii, anumiți teroriști au criticat nepotismul unui șef care-și promovase partenera de viață într-un post important.
Diverse organizații teroriste s-au scindat sau au dispărut din cauza neînțelegerilor interne grave, altele au fost uneori depășite de elemente asupra cărora au pierdut controlul. IRA a fost părăsita de mai nulte grupuri disidente. ETA, organizație născută în 1959, s-a scindat în două în 1974 — de o parte, o mișcare ETA militară, de cealaltă, o ETA politico-militară.
În Algeria, GIA este un alt exemplu de organizație afectată de lupte interne, și aceasta chiar de la întemeiere. Această entitate islamistă criminală a fost influențată de o secta fundamentalistă extremistă pe care presa egipteană o desemna cu numele „Blestem și Hegiră" (Takir wa’l Hijra). Această sectă se implantează in Algeria în 1974. In iunie 1990, „Takfir"-ul algerian creează primul grup armat, Yotsm el Hissab (Ziua mântuirii) având în fruntea sa pe Allem Abdennourm „emirul negru” (ulterior arestat și condamnat la moarte), apoi pe Nuredin Seddiki (ce avea să fie ucis de forțele de poliție). O primă sciziune a avut loc atunci când un membru influent al său, Baa Seddiki, aflat într-o opoziție continuă, se raliază Mișcării islamice armate (MIA) a lui Abdelkader Chebuti. O a doua criză are loc atunci când, în februarie 1993, Sid-Ahmel Murad, zis Djaâfar El-Afghani, noul „emir" al GIA, a fost eliminat de forțele de securitate la Buzareah, cu întreaga conducere a grupului. În mai 1996 emirul de Larba, Mustafa Kertali, provoacă o nouă sciziune părăsind GIA și fondând Mișcarea islamică pentru propovăduire și Jihad. În iunie 1996 noul „emir”, Djamel Zituni, a fost victima unui curse întinse — se pare — de disidenții mișcării GIA.
Disensiunile interne dintr-un grup poate crea dificultăți de cooperare cu autoritățile publice interesate. După dublul atentat din iulie 1997 de la Ierusalim, principalii responsabili palestinieni pentru securitate și informații erau împărțiți în privința gradului de cooperare pe care trebuie să-1 întrețină cu omologii lor israelieni. Unul dintre principalii responsabili cu securitatea internă, generalul Amin al-Hindi, era cunoscut pentru poziția sa antiintegristă și voia să elimine în totalitate structurile clandestine ale Hamasului și Jihadului islamic. Dimpotrivă, șeful poliției, generalul Ghazi al-Jbali, și șeful serviciului de securitate din Cisiordania, colonelul Jibril Rajub, considerau că aripa militară a Hamasului era determinantă pentru a constrânge guvernul israelian să facă concesii. Palestinienii și israelienii erau confruntați cu o problemă identică: „Atentatele de la Ierusalim erau organizate de o structură nouă a mișcării Hamas cu bază în afara teritoriilor palestiniene. Hamas și organizația sa militară păreau depășite de această situație, însă aparent doar responsabilii acestei oragnizații puteau să dea informații despre pregătirea unor noi atentate”. Ceea ce a determinat autoritățile să incheie un acord politic cu ea: arafat se va întâlni așadar cu conducătorii mișcării Hamas și ai Jihadului islamic în august 1997.
Luptele pentru influență existente în sânul unui stat pot deasemenea să aibă efecte în interiorul unei organizații teroriste pe care acesta o susține. „Revolta înfometaților”, lansată în primăvara anului 1997 la Baalbek, a fost organizată de șeicul Sobhi Tufavli, un șef disident al Hezbollahului și un personaj care se pare să fi fost legat de aripa dură a puteri iraniene. Această acțiune s-a desfășurat în timpul campaniei electorale iraniene Tufayli îl susține pe prietenul său Ali Akbar Nateq-Nuri împotriva lui Mohamed Katami. Se pare că prin acțiunea sa, Tufayli ar fi reacționat mai ales la hotărîrea șefului Hezbollah, șeicul Hasan Nasrallah, ca aceasta organizație să nu mai plătească salariile gărziilor sale de corp, și de asemenea la hotărârea de a-i îndepărta din posturile de responsabilitate pe șiiții din câmpia Bekaa în schimbul unor oameni din Libanul de Sud. Tufayli îi mai reproșează lui Nasrallah de a fi făcut din Hezbollah o afacere de familie: tatăl lui Nasrallah este principalul responsabil al asociațiilor caritabile ale Hezbollahului, cumnatul său este de acum înainte imamul rugăciunilor de vineri în Bekaa; vărul este președintele consiliului consultaliv de decizie, iar cumnatul este responsabil al departamentului cultural. Nasrallah însuși a deposedat pe responsabilul Fundației pentru martiri care primea un milion de dolari pe an din Iran, el și-a extins autoritatea asupra fundațiilor Imdad (ce se ocupau cu aprovizionarea cu alimente) și asupra școlilor (Al Imam) finanțate de ministerul iranian al culturii. În vara anului 1997, Tufayli încerca să întărească mișcarea sa disidentă creând un serviciu de securitate în sânul ei. Competiția dintre Tufayli și Nasrallah este legată de confruntarea unor curente politice din Iran, dar este de asemenea o confruntare a unor rețele: la fel ca Nasrallah, Tufayli stie să se înconjoare de apropiați. Ginerele său și personalități religioase din Baalbek figurează printre responsabilii serviciului de securitate. Mai mult, șeicul Tufayli a deschis tabere de antrenament pentru partizanii săi in apropierea orășelului său natal Brital, înainte de a înfrunta forțele libaneze la începutul anului 1998.
Legăturile între Hezbollah și Iran sunt de altfel cunoscute: secretarul general al acestei organizații, șeicul Hassan Nasrallah, efectua în octombrie 1997 cea mai lungă vizită a sa în Iran cu scopul de a obține prelungirea mandatului. El întâlnea cu această ocazie principalii responsabili iranieni: președintele Khatami, ministrul Afacerilor Externe, conducătorul suprem, Aii Khamenei, și comandantul șef al Apărătorilor revoluției.
Diversitatea (țintelor alese poate să indice și ea existnța unor nuanțe ideologice diferite în interiorul unui grup sau între mai multe grupuri. În cazul Fracțiunii Armata Roșie de exemplu, nu este lipsit de importanță faptul că una dintre celulele sale clandestine atacă imobilul Springer, un grup de presă german, la Augsburg și München, sau că o alta ia în captivitate un judecător la Karlsruhe. Alegerea aceastei organizații de a ataca sediile poliției, în semn de represalii la moartea unuia dintre membrii săi, se aseamănă cu acțiunile anarhiste din Berlin și München din anii 1970 și 1971. Or, unul dintre membrii activi ai acestui grup provenea din mediul anarhist. Alte atentate ale grupului german au fost, dimpotrivă, mai degrabă pe linia unei campanii antiimperialiste și atiamericane, comunicatele ce au urmat acestor ultime acțiuni făcând referință explicit la războiul din Vietnam.
4.4.5 Cum sfârșesc teroriștii
Orice grup terorist va dispărea cândva fie pentru că a reușit să-și atingă obiectivele, fie pentru că a fost anihilat de forțele de ordine. Această dispariție poate avea loc în mai multe feluri:
1. Autoritățile pot face în așa fel încât grupului terorist îi este imposibil să mai acționeze. Membrii săi pot fi eliminați fizic sau arestați (de exemplu, teroriștii islamici din vara și toamna lui 1995, în Franța, sau Abdullah Ocalan la sfârșitul lui 1998). Astfel, guvernul turc a fost tentat să-1 suprime pe Abdullali Ocalan. Primul ministru al Turciei din perioada respectiva, Tansu Ciller, a recunoscut utilizarea fondurilor secrete ale serviciilor secrete turce pentru organizare de atentate in Siria. „Pe 2 mai 1996, după o pregătire de mai multe luni, un atentat cu bombă distrugea în totalitate una din rezidențele lui Ocealan de la Damasc în cartierul lui Abu Remaneh.” Ocalan era in acea zi într-una din taberele de antrenament PKK din câmpia Bekaa libaneză. Arestarea-răpire de la începutul anului 1999 n-a fost decât ultimul episod al unei lungi hăituiri. Presiunile constante pot de asemenea da roade, autoritățile determinând creșterea costurilor pe care trebuie să le plătească și a riscurilor pe care trebuie să le înfrunte grupările teroriste.
Integrarea politică sau acceptarea regulilor democrației reprezentative. Cu ocazia unui proces de pace și/sau a recunoașterii politice de către adversar (OEP, IRA, poate mâine PKK etc), grupul ia decizia să nu mai recurgă la terorism, temporar sau definitiv, pentru a avantaja alte forme de comportament polide. Presiunea prin violență se transformă într-o strategie de cucerire a puterii; dintr-o mașinărie de răspândit teroarea, grupul devine o mașinărie politico — electorală.
Disensiunile dintre membri și ezitarea lor în a mai merge până la
capăt (până la moarte), antrenează uneori și sfârșitul organizațiilor. Este
vorba, aici, de un fenomen de uzură. Se diminuează adeziunea membri
lor la grup și la scopurile sale,
Un grup poate să dispară dacă pierde susținerea politică, logistică
sau financiară. Abandonat de comanditarii săi, și având propriii săi
oameni dispersați prin lume, „Carlos” devine atât de vulnerabil încât
arestarea sa devine posibilă.
Evoluția unei societăți poate face caduc un grup in același fel in care ea poate antrena declinul unui partid politic sau al unui grup de interese. Un grup terorist, la fel ca un partid politic sau un grup de interese clasic, poate înceta să-și mai dorească diferite revendicări politice sau poate înceta să le mai reprezinte. Fracțiunea Armata Roșie din Germania s-a autodizolvat după reunificarea germană și sfârșitul Uniunii Sovietice. În aprilie 1998, FAR a anunțat disoluția sa: „Gherila urbană practicată de FAR aparține de acum trecutului".
În fine — și ultima modă — reușita grupului. Îndeplinirea obiectivelor, reușita atentatelor pot antrena sfârșitul grupului prin autodizolvare (ex. grupurile teroriste create special pentru a obține eliberarea tovarășilor lor si care dispar odată cu misiunea îndeplinită).
4.4.6. Ieșirea din Terorism
Este posibilă ieșirea ditr-un grup terorist? Ea nu este niciodată un lucru ușor. Plecarea unui militant este cel mai adesea parcepută ca un semn de lașitate și trădare. Adesea, siguranța întregului grup este pusă în pericol prin această plecare. Nemaifiind în grup , cel care pleacă nu-i mai oferă în mod constant – așa cum o făcea altădată – semne de supunere și credință. Un militant ce părăsește o organizație trebuie să înfrunte singur o viața clandestină și exigențele sale obligatorii.Hans Joachim Klein, teroristul vest-german ce a ajuns să se căiască, a arătat toate dificultățile pe care le-a avut de înfruntat, cu atât mai mari cu cât înainte el participaseră la acțiuni de mare anvergură (clandestin timp de douîzeci de ani, el a fost arestat în Franța în septembrie 1998). Pe de altă parte, este evident că grupul terorist nu are nici el interesul să-i țină pe membrii săi legați cu forța. Pentru a fi eficientă, o acțiune teroristă necesită motivații voluntare, solidaritate și hotărâre.Judecând după mărturisirele unor teroriști care au abandonat clandestinitatea și acțiunea politică violentă, putem deduce că organizașia face presiuni asupra membrilor săi pentru a-i uni căt mai strâns și a-i convinge că, în cazul în care pleacă, viața lor va fi lipsită de perspective.Și tocmai perspectiva vieții clandestine solitare ce poate urma, cu pericolele sale și dificultățile înfruntate de unul singur, este cea care întărește angajamentul individului față de grup. În aceată privință, mărimea grupului este foarte importantă. Un grup de 20 de persoane este foarte unit – mult mai unit, vom vedea, decât unul cu sute de membri. Plecarea unui membru este decisă uneori chiar de către organizație, în urma unui dezacord de ordin politic sau din motive personale – de exemplu, individul descoperă că viața clandestină este mult mai dură decât se aștepta. Este clar însă că plecarea nu este favorizată decât în cazuri cu totul rare. Potrivit unor surse din tabăra republicană, IRA era astfel, la sfârșitul lui 1997, în căutarea unuia din activiștii săi, suspectat de a fi plecat pentru a se fi alăturat organizației Continuity IRA.
Problema plecării unui membru nu se pune doar atât timp cât el se află în clandestinătate. Unii teroriști au hotărât să se disocieze de grup după arestarea, sau au declarat că încetează luptab politică violentă după o perioadă de detenție, ori chiar la ieșirea din închisoare. Unii teroriști convertiți acceptă chiar să colaboreze cu forțele de ordine. Un rol deloc neglijabil îl joacă aici felul în care se comportă autoritățile judiciare. Măsura legislative cu acracter pragmatic de tipul „legilor pentru convertiți”, prin care se coboară pedeapsa pentru cei care oferă informații valoroase facilitează mult lupta antiteroristă, ele contribuind substanțial la subminare grupărilor teroriste.
Pentru a te opune unei decizii colective a grupului, pentru a-l părăsi sau a-l trăda, e nevoie de o personalitate puternică și de capacitatea de a „reface un sistem de valori politice, morale și culturale diferit de cel al grupului”. Pentru un terorist, dispărțirea de camarazi înseamnă foarte adesea pierderea oricăror valori sau repere.
4.5. Modul de acțiune
Art.295
Constituie act de terorism următorele infracțiuni atunci când sunt săvârșite în scopul tulburării grave a ordinii publice, prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică:
a)infracțiunea de omor și omor calificat prevăzute în art.178 și art. 179, vătămarea corporală și vătămarea corporală gravă prevăzute în art.186 și art.186
b)infracțiunile prevăzute în art.105-108 din Codul aerian
c)infracțiunile de distrugere prevăzute în art.263 și art.264
d)infracțiunile de nerespectare a regimurilor armelor și munițiilor, nerspectarea regimului materialelor nucleare și a altor materii radioactive, precum și nerespectarea regimului materialelor explozive, prevăzute în art.406-408
e)introducerea sau răspândirea în atmosferă , pe sol, în subsol sau în apă, de produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor.
f)amenințarea cu bombe sau alte materiale explozive.
4.5.1. Asasinatele individuale și colective
Unul din instrumentele la care poate recurge violența politica, mijloc de eliminare a adversarilor într-o manieră expeditivă, asasinatul politic are motive și modalități numeroase de manifestare. Cu siguranță, există mai multe feluri de asasinate politice — spontane, organizate, psihopatologice, legale, legitime, până ieri individualizate, astăzi din ce in ce mai mult din categoria masacrului. Aspectul lor cel mai spectacular este că pot fi un mijloc de a schimba istoria. Recursul la crimă este astfel în mintea unora dintre zeloșii acestei acțiuni, un mijloc de a orienta sau de a regla evoluția unei societăți. Activiștii grupărilor teroriști se numără printre ei. LITE, mișcarea Tigrilor tamili, a asasinat astfel un președinte de republică sri-lankez in exercițiu (Ranasinghe Premadasa, în mai) 1993); un fost prim-ministru indian (Rajiv Gandhi, 1991) un ministru al Apărării sri-lankez in exercițiu (Ranjan Wijeratne în martie 1991, la Colombo); un șef de stat-major al Marinei sri-lakeze (Clancey Fernando, în noiembrie 1992).
4.5.1.1. Gestul elibirator
Asasinatul este un gest eliberator. Pe de o parte, în mod cert, gestul iluminaților, al tiranicizilor ingenui, dar, pe de altă parte, câștigarea libertății, mult așteptata judecată de apoi. „Ce contează victimele dacă gestul este frumos!" sau „asasinatul văzut ca o artă" – astfel de expresii trimit la o concepție estetică despre asasinat care este cel mai adesea străină grupărilor teroriste. Între aceste două tipuri de omr politic există o întreagă varietate de motive de doctrine justificatoare de mijloace de ucigași (indivizi izolați,nebuni, agenți secreți de stat etc.) și de victeme. Istoria ne dă destule exemple. Q mișcare naționalistă corsicană inventa, la un moment oportun, noțiunea de „legitimă apărare preventivă” și câți marginali, bolnavi sau iluminați nu au pretins că vor schimba cursul istoriei printr-un gest expeditiv? Crima politică poate fi un serviciu de protecție al unui regim amenințat sau care nu acceptă să se confrunte cu o opozție. Lichidarea opozanților politici este astfel o practicăspectaculosă, obișnuita pentru anumite state: din 1979, cel puțin 82 deopozanți iranieni au fost asasinați în diverse părți ale lumii, potrivit unei evaluări a justiției franceze. Uomo morto non fa guerra, zice un proverb italian – un om mort nu face război, darămite să se opună regimului în funcțiune.
La fel ca practica răpirilor, crima politică sau masacrul așază individul în centrul terorismului. Ei caută mai intai să creeze un sentiment difuz de frică în rândurile populației. Cum zice sloganul Brigăzile Roșii: „Omoară unul și vei îngrozi o sută.” Astfel, ei slăbesc și contestâ statul lovind în aleșii poporului sau in funcționari și acționând împotriva cetățenilor. Statul se vede astfel contestat de doua ori. Lucru cu atât mai șor cu cât viața politică se încarnează, in democrațiile reprezentative, în câțiva oameni de primă mărime.
4.5.1.2.Tirancizii
La fel ca șefii de stat republicani, suverani, „de la înălțimea la care se găsesc, sunt în mod deosebit expuși ca ținte pentru orice artist/ sau orice terorist/posedat de dorința fierbinte de a obține un efect teatral”. Să ne gândim la asasinarea lui Henric al VI-lea. Cel ce l-a ucis, Ravaillac, a fost al douătecelea care a încercat aceasta. În întreaga Europă Occidentală a acelei epoci era practicat asasinatul politic. În 1588, ducele de Guise a fost asasinat la Blois Henric al III-lea a fost ucis de Jaques Clement; regele James scapă cu viață dintr-un atentat cu bombă pe când se afla în parlamentul britanic; la Veneția, șeful spiritual al rezistenței față de autoritatea papală, Fra Paolo Sarpi, purta cicatricea unei lovituri de pumnal pe față, etc. În acest secol al XVI-lea al războaielor religioase, problema legitimității juca un rol important. Partzanii unei religii erau convinși că opozanții lor erau într-o oarecare măsură răul instituționalizat și pe care trebuiau fie să-l convertească, fie să-l omoare. Este simptomatic că noțiunea de tiranicid a fost popularizată în această epocă. Două tipuri de tirani se distingeau atunci: uzurpatorii, veniți la putere pe cale ilicită, și opresorii, ce își întrebuințau rău puterea pe care o dețineau.
4.5.1.3 Personificare
Grupările teroriste au ales ținte simbolice, care incarnează obiectele urii și opoziției lor. Există evident exemple faimoase: asasinarea amiralului spaniol Luis Carrero Blanco de către ETA în decembrie 1973 a fost un exemplu de acțiune a grupurilor teroriste contemporane. Împotriva puterii spaniole, ETA dorea să lovească o persoană de neînlocuit cu scopul de a produce o disfunție a statului spaniol și panică printre cei aflați în funcții publice înalte. În 1973, se știa că ținta potențial nr.1 – generalul Franco – avea să moară în curând și, prin aceasta, o nouă eră trebuia să înceapă. Nu mai era absolut necesar, din punctul de vedere al ETA, să-l atace direct pe primul personaj din stat. Însă cum succesorul cel mai sigur al lui Franco era Carrero Blanco, lovirea lui ar fi paralizat conducerea statului, blocănd poate ordinea succesiunii franchiste și în orice caz ar fi cunoscut peste tot în lume cauza bască. Patru oameni însărcinați să-l doboare au decis s-o facă într-un mod spectaculos și au ales o mașină capcană telecomandată. Consecințele pentru Spania și ETA au fost reale însă dificil de stăpânit. Pe de o parte, moartea succesului desemnat de Frranco, apoi moartea lui Franco în noiembrie 1975 lipseau cauza franchistă de lideri charismatici capabili să-și asume puterea politică. O dată cu Franco, dispărea și întregul sistem pe care el îl construise. Dar, pe de altă parte, instaurarea democrației și concesiile pe care acest nou regim le-a făcut cauzei basce au constituit un mai mare pericol pentru ETA. Acestă organizație nu mai avea în fața ei o putere autoritară împotriva căreia să poată acționa, obținând simpatia tuturor opozanților săi.
În septembrie 1977, Hans-Martin Schleyer – președintele confederației angajatorilor din Germania de West, sindicatul patronal german a fost răpit de fracțiunea Armata Roșie. Pe 19 octombrie, poliția franceză îi găsea corpul într-o mașină la Mulhouse, aparent ucis cu trei gloanțe în cap.
Doborând un înalt persoaj al economiei germane, Fracțiunea Armata Roșie lovise în chiar inima statului. Această acțiune a rămas mult timp în memoria societății germane. Din punct de vedere doctrinar terorist, ea arată natura represivă a statului federal și legăturile dintre nazism și capitalism, Schleyer fiind pe timpul războiului ofițer SS.
În sfârșit, asasinarea lui Aldo Moro (răpit în martie 1978, ucis 55 de zile mai târziu), într-un context de intensificare a violenței politice a constituit pentru Brigăzile Roșii punctul forte a unei lupte duse contra statului italian și a democrației creștine. Aldo Moro era un simbol evident al regimului. Ca responsabil politic, el era deficil de înlocuit. Nu încheiase el, cu numai 5 zile înainte de a fi răpit, o înțelegere politică pentru realizarea unei coaliții între comuniști și democrații creștini.
4.5.1.4. Consecințele unui asasinat politic
Сare sunt consecințele unei crime politice? Ale asasinării unui șef de
stat? Ele pot varia mult și nu sunt neapărat cele pe care le intenționează
teroriștii. Dispariția brutală a unui șef de stat, cu atât mai mult a unui
simplu înalt funcționar, nu are neapărat un efect destabilizator asupra
socielății, nici nu antrenează obligatoriu o modificare profundă a liniei
Politice.
Un asasinat politic pare a avea implicații mai profunde când sistemul
al cărui simbol principal a fost lovit este foarte centralizat, posibilitățile
de înlocuire a șefului doborât fiind puțin numeroase, iar sistemul se află
intr-o perioada de criză sau de instabilitate, trecând prin schimbări sociale sau politice rapide. Asasinarea lui Hitler ar fi schimbat cu siguranță cursul războiului.
Este clar că vestea agresiunii împotriva unui șef de stat, personaj pe care cea mai mare parte a cetățenilor îl cunosc, traversează țara, se răspândește pe străzi. Mulți cetățeni sunt consternați, împărtășind sentimente contradictorii de neîncredere, uimire și anxietate. Odată mort, și daca era popular si apreciat, președintele căzut devine un erou un „mit”.
Apoi însa, autoritatea politica aratî cî nu a sucombat: statul rămâne
personificat de un vicepreședinte în Statele Unite, de șeful guvernului în
alte părți, sau de moștenitorul tronului etc.
În realitate, un singur lucru este absolut garantat asasinilor și teroriștilor: asocierea numelui lor, a doctrinei sau a scopurilor politice pe care le reprezintă cu asasinarea unui șef de stat sau a unui responsabil politic. Această certitudine poate fi suficientă „iluminaților”. Ea îi satisface adesea și pe teroriști. Dar nimic nu garantează că societatea va fi slăbită, că istoria va urma un curs cu adevărat diferit, nici că mesajul terorist va fi primit favorabil. Evident, asasinarea unui dictator urât de popor poate aduce o mare popularitate celui care o săvârșește. Cu toate acestea, în democrații acest efect este departe de a fi asigurat, iar consecințele politice ale acestui act nu sunt neapărat substanțiale.
Asasinatul este un lucru concret? Da, dar are prelungiri incerte. Cel al lui Lincoln pare a fi avut consecințe politice de lungă durată. Succesorul său a fost într-adevăr incapabil să-i menținn linia conciliatoare și suplă față de statele sudiste și politica liberală privind drepturile negrilor. Nu putem face istorie la condițional, spunând ce s-ar fi întâmplat daca Lincoln ar fi trăit. Un lucru este sigur: linia sa politică – pragmatism față de Sud și simpatie pentru drepturile negrilor – era una populară.
Asasinarea lui Kenedy, în schimb, a avut efecte stabilizatoare. Funeraliile sale au fost un moment de comuniune a poporului american, de puternic consens – instrument de întărire a sențimentului de apartenență națională și a imaginarului politic american. Înmormântarea președitnului – asemenea unei încoronări de monarh – produce condițiile în care „poporul ia conștiință de existența sa solidară” și de legaturile care-l unesc cu autoritatea politică. Prin reacție față de cele întâmplate, în fine, partizanii unei legislaiții interzicând deținerea de arme de către cetățeni sunt întăriți de convingerile lor și legitimați.
O democrație are prin definiție puterea separatî în trei branșe – executiv, legislativ, judiciar, regionalizarea, descentralizarea sau federa lismul fragmentează și mai mult deciziile politice în cea mai mare parte a democrațiilor occidentale; în sfârșit, este teoretic imposibil, chiar pentru respnsabilii politici cei mai populari sau mai charismatici să acționeze în afara limitelor constituționale. Un sistem electoral mult rodat permite de asemenea înlocuirea rapidă a oricărui șef de stat decedat în mod brutal. Toate acestea arată că democrațiile – mai fragile și cel mai adesea constituind, de aceea, obiectul acțiunilor teroriste – sunt poate mai rezistente decât regimurile autoritare la consecințele asasinării unui șef de stat. Exemplificăm această afirmație opunând asasinatele lui Kenedy și a lui Carrero Blanco. Când un dictator aflat la putere de 30 de ani sau un șef charismatic ce se credea etern și fără succesor desemnat este în cele din urmă doborât, atunci – spre deosebire de democrații – în mod potențial întreaga societate poate bascula spre instabilitate. Istoria Orientului Apropiat (anii ’30, ’50 și ’60 mai ales) ne-a arătat că în unele state ca Irakul – foarte fracționat religios, etnic și social – nu există mijloace constituționale prin care să poată fi schimbată direcția politică.
4.5.1.5. Diversitatea tacticilor
Fiecare grup terorist are propriile sale metode de asasinat. Prin ele
își trădează legăturile nemărturisite cu serviciile speciale ale unuia sau
altuia dintre state. Metodele specifice arată limitele puterii lor, ale spri-
jinului de care beneficiază, ale logisticii.
Teroriștii formați la o școală sovietică utilizau maniera KGB-ului pentru a-și ucide victimele. Spre deosebire de occidentali, militarii si ofițerii serviciilor speciale sovietice considerau că focul de la distanță este aleatoriu și ineficace. Pistoletul era pentru ei o armă ofensivă de contact — aproape ca un pumnal — utilizabil la o distanța foarte mică, apropiindu-se pe cât posibil de victimă pentru a trage în piept sau în cap. Nu acționau niciodată cu mâinile amândouă pe patul armei chiar dacă alegeau ținte in mișcare. Dimpotrivă, metoda lor era să îndese revolverul in urechea victimei sau in nasul acesteia (ca în căzul tentativei de asasinat împotriva lui Joseph Sieff vicepreședintele fundației sioniste din Marea Bntanie, din 30 decembriet 1973) și să tragă.
Fracțiunea Armata Roșie germană utiliza în schimb arme de mare
putere pistoale – mitralieră grenade, pentru a lovi ținta aleasa (exemplu
asasinarea gărzilor lui Hans-Martin Schlever.
În realitate, toate acestea depind de armele pe care le posedă grupările teroriste. Dacâ nu au nici un sprjin, ele nu pot să-și procure decât arme de război uzate și descompletate. Când un stat le asistă, armele de război le sunt procurate de acesta.
Unele arme privilegiate de mediul banditesc sunt sau au fost de asemenea utilizate de către teroriști revolverele de calibru 357 Magnum (Colt, Smith & Wesson etc)
Dacă vechile arme de război au contribuit la cauza teroristă într-o maniera sângeroasa nu trebuie să uităm că preponderente au fost armele provenind din Europa de Est. Ele au fost la originea a numeroase asasinate și acțiuni teroriste din Europa în anii `70 si`80.
4.5.1.6. Specializarea în acțiune
Repartiția sarcinilor, ierarhia se regăsesc în acțiune la fel ca în viașa internă a întregului grup. Astfel Brigăzile Roșii îăi alegeau cu grijă armele în funcție de acțiunea pe care trebuia să o îndeplinească. Fiecare membru avea propria sa armă de mână la care se adaugă în cazul plecării în operațiune, o a doua destinată să o înlocuiască pe prima, eventual foarte slabă sau blocată. Șeful comandoului avea cu el mitraliera, adjunctul grenadele. O asemenea repartiție a funcțiilor provine în linie dreaptă din organizația militară clasică, ceea ce ne arată încă o dată punctele tehnice comune dintre militari și teroriști – primii ispirându-i pe cei din urmă.
4.5.1.7. Masacrele și uciderile colective
Sfârșitul anilor `80 și îndeosebi anii `90 au adus cu ei practica masacrelor planificate, reluându-se cu o intensitate progresivă – ^ mai ales în Algeria. Practica masacrelor se dezvoltă printr-un fel de val contagios: în 1997 în Columbia, Cambodgia, Kashmiri, Mexic, în India,Egipt, Sierra, Leone și Liberia. ÎN acest din urmă stat, mai ales, AFL, o simplă fracțiune față de multe altele, a comis principalele masacre ale războiului civil (biserica Saint-Paul în iulie 1990, plantația Firestone în iunie 1993):564 de morți și peste 700 de râniți. La rândul său,LTTEse lansa în masacre oribile. La mijlocul lui octombrie 1992, această organizație masacra cel putin 164 de „moros”,o minoritate musulmană din Sri Lanka reticentăa față de cauza separatistă. Aceste practici se disting incontestabil atât prin motivul lor, cât și prin acțiunea propriu-zisă de acțiunile teroriste din anii `70 – cele ale Hezbollah de exemplu. Acesta din urmă reușise „să-și alieze populația prin acțiunile sociale de solidaritate cu săracii”. Un astfel de lucru nu mai constituie o proritate pentru GIA în Algeria. Agenția France Press din Algeria a utilizat astfel de peste 180 deori cuvântul masacru în titlurile depeșilor sale din1997. Acest nou val de ucideri se distinge incontestabil de asasinatele individualizate ale grupărilor revoluționare din anii`70. Așadar, fiecare epocă are metodele ei proprii. GIA nu-și revendică întotdeauna masacrele, cu toate că-și lasă uneori semnătura pe zidurile caselor pe care le atacă șau își evocă acțiunile în buletinele sale.
Estimările asupra numărului de victime provocați de violența din Algeria din 1992 variază: 26 563 după primul-ministru al acestei țări în februarie 1998, 120 000 la extrema cealaltă (Martin Stone, The Agony of Algeria, Columbia University Press,1997). În iunie 1998. președintele Buteflika anunța 100 000 de morți. Este dificil să ai o ideie precisă asupra numărului, caracteristicilor și locurilor precise ale masacrelor algeriene. Ele nu sunt mediatizate, unele sunt ținute secrete de aparatul de securitate algerian, căruia de altfel diverși martori îi atribuie un rol ambiguu. Numeroase masacre au un număr minor de victime oficiale și au loc adesea in zonele în care FIS este bine implantat electoral.
Circumstanțele acestor masacre sunt întotdeauna identice: agresorii în număr variabil, năvălesc noaptea in sate și extermină în câteva ore familiile alese,fărâ să țină seama de vârstă sau sex. Utilizează cel mai adesea arme albei (săbii, arme improvizate etc.). Martorii povestesc de asemenea despre victime ucise cu arme de foc sau arse de vii. Cadavrele sunt totdeauna decapitate, mutilate sau arse, bunurile adesea jefuite.
Este imposibil să enumeri ansamblul masacrelor algeriene. Dintre
cele mai recente (1999), le putem cita pe următoarele:
în august 1999, explozia unei bombe face 17 turiști si un număr neprecizat de răniți la Ouezra, aproape de Medrea;
în august 1999,bărbați neidentificați au ucis 29 de persoane la Beni Ounif, în regiunea Bechar. Se pare că victimele fuseseră
oprite pe o stradă și imediat ucise;
în august 1999, o bombă artizanala exploda intr-o piață din Hassi
Bahbah, în provincia Djelfa, omorând 6 persoane și făcând 61 de răniți;
în iulie 1999, corpurile a cel puțin 35 de persoan au fost găsite în
două gropi comune din apropiere de Alger; la 9 țărani din provincia
Medea li s-a tăiat beregata.
în iunie 1999, islamiștii au ucis 19 civili și au rănit alți 4 în satul Sid Ahmed Drouni in provincia Mascara;
în mai 1999 persoane ( dintre care 5 copii ) li s-a tăiat beregata într-un loc numit Kasni, comuna Nadorha,aproape de Mahdia;
în martie 1999, islamiștii au asasinat 6 persoane și au rănit multe
altele înainte de a fugi luând ca pradă o tânără de 16 ani (în localitatea Sidi El Kebir) etc.
Alături de aceste masacre, există și țințe pentru asasinate individuale:
sunt vizați astfel credincioșii creștini (mai 1994, un membru francez al congregației „Adormirea Maicii Domnului”;octombrie 1994, la Bal el Oued, două surori augustiniene spaniole; decembrie 1994,patru preoți albi; septembrie 1995, două surori; noiembrie 1995 o sora franceza; din martie până în mai 1996,7 călugări la Tiberihine…);
o companie viza ulema-lele moderate ce purtau un dialog cu
regimul, chiar și cele mai prestigioase (de exemplu, în iunie l995, la Paris, șeicul Sarhaoui. În total potrivit autorităților, vreo sută de ulema ucise);
eliminarea străinilor pare foarte selectiva și atinge în mod special
interesele franceze. Între octombrie l993 și iunie 1996 aproape
120 de străini au fost asasinați dintre care 40 de francezi. Este de
altfel, tulburător să constați că anumite țări au fost îndeosebi
atinse din Europa Occidentală, cele în care rețelele islamiste au fost distruse în Europa Orientală, ortodocși aflații în război împotriva musulmanilor în Bosnia. În mod curios – datorită oare unui acord(Statele Unite)? sau a banilor (Japonia)? se pare că nici un american, japonez sau german n-a fost asasinat până în 1998.
4.5.1.8 Bombele „sexy” – femeile kamikaze
A doua conflagratie mondiala a consacrat termenul „kamikaze", astfel fiind numiti pilotii japonezi care intrau, cu avion cu tot, in tintele inamice. Mai cunoastem cazuri in care infanteristi ai armatei sovietice se asezau, cu grenada la piept, in calea tancurilor germane. Kamikaze pot fi considerati si unii luptatori ai Rezistentei, ori copiii din „Hitlerjugend"… Desigur printre luptatorii-sinucigasi s-au aflat, de fiecare data, recunoscut fiind curajul (sau … nebunia) lor, femeile. La nici o jumatate de veac de la terminarea ultimei mari conflagratii mondiale, in 1983, atacurile kamikaze au reaparut „oficial", pe timp de pace, fiind indreptate asupra ambasadei americane din Beirut, cu efecte dezastruoase si, cum avea sa se constate, cu „bataie lunga". Dupa atatia ani de razboi, luptatorii kamikaze (care se fabrica, se perfectioneaza, se comercializeaza si se utilizeaza ca orice arma) au devenit inlocuitorii eficienti ai tancurilor si rachetelor. Din 1983 incoace, atentatele-kamikaze au intrat in cutuma fundamentalistilor musulmani care, in numele Jihadului islamic, au transformat o practica, pana atunci sporadica, accidentala, in tactica permanenta de lupta. In prezent, in Orientul Mijlociu, dar si in practica formatiunilor cecene, terorismul sinucigas este apanajul gruparilor islamice. Daca ne raportam la traditia societatii musulmane, in mod obisnuit, rolul femeii este vegheat cu strictete de rudele sale de sex masculin. Pe de alta parte, activitatea in interiorul organizatiilor teroriste este strict secreta: admiterea, antrenamentul si misiunile martirilor nu sunt dezvaluite nimanui inainte de indeplinire, nici macar familiei. Simpla antrenare a unei femei intr-o astfel de actiune – atata vreme cat ea trebuie sa ceara voie pentru orice deplasare in afara caminului – constituie, dupa legea musulmana, o insulta la adresa barbatilor din familie. Paradoxal, femeile kamikaze sunt tot mai mult angajate in cursa mortii liber consimtite. La prima vedere, s-ar putea crede ca avem de-a face cu fiinte primare, inculte, indobitocite sau drogate, folosite drept „carne de tun", ca ultima solutie, disperata, de catre rudele lor masculine. Nimic mai fals! Sa luam un exemplu notoriu, care nu constituie exceptie de la regula: palestiniana Hanadi Darajat era studenta la Drept, visa la un birou propriu de avocatura si avea 28 de ani. In octombrie 2003, cu o zi inainte de sarbatoarea evreiasca Yom Kippur, a detonat cele 15 kilograme de explozibil, cu care isi infasurase trupul, intr-un vestit restaurant din Haifa. Decizia ei a insemnat moartea a 19 civili si ranirea altor 30.
Care au fost elementele din culisele acestui gest disperat ? Familia ei este saraca, refugiata din Israel in Cisiordania, la Jenin – orasul mortii violente, al martirilor, incercuit de puncte militare de control; tancurile patruleaza pe strazi, restrictiile de circulatie sunt permanente, nu mai exista magazine. Tatal lui Hanadi era invalid si suferea de hepatita cronica. Fratele mai mare, Fardi, despre care vorbim la trecut, a fost cel care, pana la 23 de ani, a intretinut familia (parintii, cinci surori si un frate mai mic) vanzand legume si fructe, si i-a oferit posibilitatea de a urma o facultate. Cu cateva zile inainte de a se insura, el si un var al lor au fost ucisi de un comando israelian. Cu bratele incarcate de daruri pentru fericitul eveniment, Hanadi a fost cea chemata sa-l identifice la morga. Desi mama sa sustine ca Fardi nu facea parte dintre militanti, fotografia lui si cea a varului au aparut in posterele cu martiri pe care Jihadul islamic le afiseaza pe peretii Jeninului. Pe posterul ei de martir este inscris, conform traditiei, numarul victimelor: „19 si numaratoarea continua"!
Ce poate determina o femeie sa se incinga cu o centura de dinamita, pe care sa o detoneze intr-un loc aglomerat ? Ce o poate face sa priveasca in ochi cativa copii pe care ea n-o sa-i aiba niciodata sau pe care se pregateste sa-i paraseasca ? Sa priveasca alte femei, batrani ? Sa declanseze iadul ?… Doar speranta ca dincolo e „raiul"?
Jurnalistul Ciprian Stoianovici, care semneaza un excelent reportaj pe aceasta tema in revista „Elle", incearca sa gaseasca raspunsul patrunzand in lumea tenebroasa a sufletului acestor „Eve" defeminizate. Raisa Ganiev este o „vaduva neagra" din Cecenia, sora celor doua femei care au facut parte din comandoul sinucigas anihilat de trupele antitero in atacul din octombrie 2002 asupra unui teatru din Moscova. In familia Ganiev au fost zece frati si surori. Acum mai sunt in viata doar patru. Trei dintre cei morti sunt victimele celei de-a doua campanii rusesti in Cecenia. In august 2003, dupa aproape un an de cand surorile ei au fost omorate impreuna cu tot comandoul cecen si aproape 130 de oameni care venisera sa vada o piesa de teatru in capitala rusa, Raisa se afla la Moscova, in fata cladirii FSB-ului (Serviciul secret rusesc), privind catre cei care i-au decimat familia. Decizia ei a fost una neobisnuita: s-a predat FSB-ului! Autoritatile militare rusesti i-au promis protectie fata de luptatorii ceceni si, mai ales, fata de fratele sau, Rustam, subordonat direct al lui Samil Bassaiev, cel care isi adusese surorile in gruparea „Vaduvelor negre". Pretul acestei protectii este usor de dedus. Familia a mai pierdut doi copii, morti unul pentru celalalt si amandoi pentru restul lumii. Unul este terorist, celalalt este… tradator. Alternativa nu exista, constata, cu durere, comentatorul terifiantului fenomen. „Daca in alte zone sociale emanciparea femeilor ramane un simplu deziderat (mai ales in aceste regiuni ale lumii), in mod stupid, ea tinde sa devina realitate pe front: tot mai mult, femeile si barbatii au drept egal la moarte".
4.5.2. Răpirele și luările de ostatici
Art. 201:
1)Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoarea strictă de la 3 la 10 ani
2)În cazul în care fapta este săvârșită în vreuna din următoarele împrejurări
a.prin simulare de calități oficiale;
b.prin răpire;
c.de o persoană înarmată;
d.de două sau mai multe persoane împreună;
e.dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj
f.când victima este minoră
g.când victima este supusă unor suferințe,ori sănătatea sau viața îi este pusă în pericol.
Pedeapsa este închisoarea strictă de la 7 la 15 ani
3)Dacă petru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană fizică sau jurică, o organizație internațională, interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este detențiunea severă de la 15 la 20 de ani
4)Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victemei, pedeapsa este detențiunea severă de la 15 la 25 ani.
Răpirea și luarea de ostatici sunt practici pe care mișcările de populație si turismul de masă le favorizează. La fel ca masacrul,ele sunt alese cu predilecte de grupările care au nevoie de fonduri, ce pot fi obținute din răscumpărări: se practică în Columbia mai întâi (în 1997, 980 de răpiri dintr-un total de 1 822 au fost făcute de gherila locală dar și în Mexic și India, Somalia și Cecenia. Membrii organizațiilor umanitare sau turistice sunt în toate aceste cazuri prăzile cele mai căutate. Șase membri occidentali ai organizațiilor umanitare lucrând în Liberia și cinci observatori militari britanici ai ONU din Sierra Leone au fost râpiți în august 1999). În Liberia, model de „stat ruină”, oficial în pace din 1997 se pare că răpitorii – membrii unui nou grup armat numit Forțele unite pentru, eliberarea Liberiei (FUEL) – îi forțau pe ostaticii lor să părăsească țara și să meargă în Guineea. În iunie 1995, șeful militar Ceamil Basaiev – în fruntea a circa o sută de bărbați – captura spitalul orașului rus Budenovsk, cu peste o mie de persoane (și făcând peste 100 de morți). După negocieri, teroriștii reușeau să se întoarcă în Cecenia.
Experți arată că situațiile sunt uneori foarte neclare, unele grupări teroriste preferă să rămână în umbră, anumiși ostatici – de exemplu ambasadori sau diplomați – incriminează jurisdicția a două state (cel de care depind ierarhic si cel în care se află ambasada). Pot să aibă loc negocieri sau nu: depinde de atitudinea generală a statului vizat, de felul în care el percepe situația și de cerințele teroriștilor. Negocierea – daca are loc –tinde astfel să stabilească un echilibru între ofertă (ostaticul sau ostaticii), cererile teroriștilor și prețul pe care statul dispus să-1 plătească (în funcție de posibilități).
Este adevărat că aceste practici teroriste sunt legate de alte acțiuni, cum ar fi deturnările aeriene. Acestea din urmă sunt tot un fel de luare de ostatici și/ sau răpirea unui grup de persoane – pasagerii – care se efectuează la vedere, pe o scenă itinerantă. Deturnările au cu toate acestea cauze și caracteristici specifice și se efectuează după un nou model operațional propriu.
4.5.2.1.Criteriul sprijinului local
Se pare că statele care au pe teritoriul lor organizații separatiste sau au de-a face cu o opoziție armată suferă cel mai mult de acest flagel Columbia, Caucazul (Rusia), Casamance (Senegal) , Yemen, Angola Somalia, Tadjkistan etc. Răpirile sunt cel mai adesea înfăptuite de orga nizații cu raza de acțiune limitată la un singur stat și care au întreaga infrastructură pe teritoriul său. Practica cecenâ a răpirilor provine din aceleași motive. Aceste grupuri de răpitori au câștigat atâția bani cu răs cumpărările (cel puțin 20 de milioane de dolari), încât această îndeletni- cire pare să îi atragă pe mulți într-o țară care e de altfel total ruinată si anarhică. Faptul se explică deci prin rațiuni economice, dar și prin struc- tura de clan a societății cecene și prin faeton politico-religioși – elementele antioccidentale de inspirație islamistă încercând să impună țării o evoluție conformă cu doctrina lor. În plus, anumite luări de oatitici au putut fi organizate de elementele inguste daghestane sau osete, chiar rusești, cu medierea și răscumpărarea ostaticilor de către mafiile locale.
Luarea de ostatici cu banricadarea intr-un loc dat este mai ales acțiunea grupurilor teroriste fără rădăcini și fără susținere logistică pe teritoriul pe care acționează.
Cu toate acestea, astfel de acțiuni pot să simbolizeze o opoziție față de puterea locală. Ocuparea unei clădiri simbolice poate să fie o realizare, chiar dacă e vorba de o retragere, în așteptarea morții sau a arestării. Să luam pentru exemplificare grupul peruvian Tupac Amaru care, decembrie 1996, lua 400 de ostatici în ambasada japoneză de la Lima și negocia cu autoritățile.
Pe de o parte, dispariția în ascunzători stabilite de dinainte, cu mobi- lizarea sprijinului local, eschiva; pe de alta, proba de forță în luptă deschisă. Există astfel un joc constant de-a șoarecele și pisica între autorii unei răpiri și forțele de ordine.
Experiența arată că această practică teroristă se distinge de faptele
disperate âle unui dezechilibrat. Intr-adevăr teroriștii sunt rareori sinu-
cigași și, dacă sunt chiar hotărâri, amenințarea pe care o reprezintă rezidă tocmai în gradul lor ridicat de pregătire și în planurile de scăpare
după ce vor fi obținut de exemplu răscumpărarea sau după ce vor fi făcut
să se vorbească despre cauza lor. Spre deosebire de dezechilibrați sau
de furioși care se baricadează împreună cu ostaticii fără perspectiva de a
scăpa, teroriștii încearcă in general să găsească un sat care să-i adăpostească. Sfârșitul ideal al unei luări de ostatiu este pentru teroriști, fuga bine organizată.
4.5.2.2. Scopurile și cererile teroriste
Cei care iau ostatici por acționa într-o manieră voluntară, răpind un factor de decizie politic sau economic. Aceasta în conformitate cu logica politică sau doctrinară a organizației lor și cu logica proprie terorismului de a face să se vorbească despre el. Răpirea unui individ pe care teroriștii îi asociază cu regimul pe care îl combat se aseamănă cu crima politică. În ambele cazuri, este vorba despre o individualizare a conflictului politic, reducerea lui la o persoană. Răpirea generalulu Dozier de către Brigăzile:Roșii (decembne 1981, eliberat după 42 de zile de detenție de forțele antiteroriste italiene) a fost pentru această organizație mijlocul de a arăta că, în ciuda arestărilor care au lovit efectivele sale, ea rămâne capabilă să acționeze și chiar să atace o organizație internațională – NATO. Răpind, mai degrabă decât ucigând, grupul terorist reușește să determine autoritățile publice să trateze, să-l admită, de nevoie, ca interlocuitor. Doi sau trei ostatici americani reținuți în Liban au fost schimbați de Statele Unite în ianuarie 1987contra unei baterii de rachete antiaeriene a căror funcție era de a împiedica aviația irakiană să se apropie de câmpul de luptă în timpul războiului Iran – Irak. Se întâmplă uneori ca puterea publică – dorind să negocieze cu orice preț – să caute ea însăși iterlocuitori. Eliberarea ostaticilor occidentali din Liban a însemnat mai întâi pentru negociatori problema de a-l individualiza pe gardianul lor. Practica răpirerlor de occidentali tinde să se generalizeze, probabil pentru că răpitoriă găsesc în aceasta, satisfacții concrete – mediatizare, bani, arme etc. Livrarea către Iran, din partea Statelor Unite a unor rachete sol-aer, contra câtorva ostatici americani deținuți de o organizație proiraniană, i-a permis acestei țări să țină la ra respectiva aviație irakiană pe teatrul de operațiuni de la Bassorah, în ianuarie 1987.
Ostaticii pot fi de asemenea oameni obișnuiți având neșansa de a fi la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Ostaticii anonimi nu vor permite însă grupului terorist să lovească direct statul pe care-1 combat, atentând la unul dintre simbolurile sale.
Răpirile mai pot să procure o sursă de venituri importantă. Răpirea germanului Richard Oetker în 1976 a fost de exemplu, un mijloc de a obține fonduri pentru Fracțiunea Armata Roșie. Accepțarea,de către puterea publică de a face din teroriști niște interlocuitori, fie și temporar, are pentru ei, pe lângă dimensiunea mediatică, avantajul de a le da posibilitatea să negocieze răscumpărarea și/sau eliberarea tovarășilor aflați la închisori.
Răpirea și luarea de ostatici pot să mai fie și mijloace de apărare con- tra forțeleor de ordine, un fel de asigurare expeditiva și violenta. În acest caz teroriștii sunt nepregătiți si acționează sub mare presiune. Situația este încă mai neliniștitoare pentru ei atunci când se găseau în mod brutal încercuiți de forțele de securitate la care nu se așteptau. Inconvenientul unei astfel de situații este că teroriștii sunt speriați și agresivi, iar această agresivitate, în loc să se ătoarcă ămpotriva forțelor de securitate care îi asediază, se răsfrânge asupra ostaticilor.
4.5.2.3. Coeziunea și dimensiunile interne dintre răpitori
Presiunea de moment, frica, amenințarea unei intervenții a forțelor de ordine, pot antrena un dezacord între cei care au luat ostaticii. Cu cât luarea de ostatici durează mai mult, cu atât dezacordul dintre teroriști poate spori. La rândul său, șeful grupului trebuie să asigure în mod ferm reușita planului prevăzut, pentru că altfel — experiența o arată — divergențele survin curând în interiorul grupului. Tensiunea mediului de criză, apariția imprevizibilă a pericolului, amenințarea atentă a forțelor de ordine, stresul ostaticilor ca și al agresorilor fac ca aceștia să nu mai fie doar niște oameni deciși, reci și lucizi. Oboseala, de exemplu, lovește în capacitățile lor intelectuale și fizice. Unii — mai puternici? mai moti1 vați? — pot dori să continue, alții să fugă. Un caz celebru de disensiune între răpitori este cel al teroriștilor moluchezi care au ocupat un tren olandez și o școală, făcând 170 de ostatici dintre care 105 copii, în mai 1977. După 20 de zile guvernul olandez considera că nu mai poate să aștepte si preconiza o intervenție armată, Acest asalt – carea a reușit – a avut loc pentru că li s-a părut negociatorilor că teroriștii începeau să nu se mai înțeleagă punând sub semnul întrebării autoritatea șefului și că acesta era înclinat să elibereze ostaticii. Acest conflict intern putea, în ochii polițiștilor și ai psihologilor negociatorii, să suprime orice șansă ca o soluție fericită să apară doar pe calea negocierilor.
Exista o anumită „tehnică” teroristă in aceste domenii: teroriștii care luau cu asalt sediul OPEP în decembrie 1975 posedau o provizie de tablete de amfetamină pentru a le întârzia apariția oboselii. Teroristul care-1 supraveghea pe Aldo Moro era în mod regulat înlocuit pentru a împiedica ca o scădere a vigilenței să-i permită captivului să fugă.
În toate domeniile terorismului, există o perpetuă și supralicitare între teroriști și forțele de ordine (inovații /contrainovații). După luarea de ostatici de la München din septembrie 1972, a avut loc o diminuare a răpirilor, a luărilor de ostatici, probabil grație creării de forțe speciale antiteroriste cărora eșecul intervenției polițienești la München le-a demonstrat necesitatea.
Este probabil că un rol esențial l-au jucat și'motivele logistice. Dez-
membrarea și arestarea progresivă a grupurilor teroriste europene pe
parcursul anilor '70 și `80 priva aceste grupuri de mijloacele logistice și
de efectivele necesare pentru organizarea răpirilor de personalități poli-
tice și economice cu un minimum de siguranța. Spre deosebire de mișcările de gherilă, grupările teroriste — adesea cu efective reduse, mai
ales dacă rețelele lor sunt dezorganizate de forțele de ordme — nu au
zone sau teritorii asupra cărora să-și exercite puterea și în care să facă
legea. Astfel, teroriștii trebuie să acționeze in clandestinitate și șă se
ascundă în societatea în care au operat, decât să se joace cu frontierele
Această realitate îi obligă să se miște cu mult mai multă precauție și discreție decât mișcările de gherila care se retrag în zone muntoase inaccesibile forțelor de ordine ale statului advers.
Evenimentul considerat în general ca o turnantă în modalitățile de
luptă antiteronstă a fost luarea de ostatici efpctuată cu ocazia Jocurilor
Olimpice de la München m septembrie 1972 Abu Daud, organizatorul
spera „să profite de extraordinara desfășurare a mediilor internaționale” pentru a da cauzei palesteniene un răsunet mondial.
4.5.2.4. München, 1972
În septembrie 1972, opt teroriști ai organizației Septembrie
Negru se infiltrau la München în dormitoarele delegației sportive
israeliene la Jocurile Olimpice și luau nouă ostatici. Până la sfârșitul
afacerii,toți ostaticii au fost uciși, poate de poliția germană, și un po-
lițist. Se pare că germanii se așteptau ca de la primul asalt comandoul
israelian să cedeze.
Această dramă de la München este interesantă din doua puncte de vedere: mediatizarea care a însoțit-o și slăbiciunea forțelor de securitate. Mai întâi, profitând de marea concentrare de mass-media atrasă de Jocurile Olimpice, teroriștii ajung în prim planul televiziunilor și al ziarelor și inserează lupta lor politică într-un eveniment mondial. Apoi, eșecul intervenției forțelor de ordine nespecializate în lupta antiteroristă a arătat necesititea de a avea efective specializate în acest domeniu ,și care să fie echipate corespunzător. În realitate, se pare că ar fi trebuit cel puțin trei trăgători de elită în plus (nu toți teroriștii au fost atinși pentru
simplul motiv că unii nu fuseseră țintiți), lunete cu infraroșu la puști și
o legătură radio pentru declanșarea acțiunii și repartizarea țintelor, toate
acelea lipsind la München.
Motivele și cererile teroriștilor, tensiunea în rândul răpitorilor, perficționarea forțelor de ordine, toate acestea sunt necesare pentru a înțelege recursul la răpiri și la luări de ostatici. Consecințele asupra ostaticilor și victimilor trebuie de asemenea abordate pentru a avea un tablou complet asupra fenomenului.
4.5.3. Deturnările de avioane
Art.105:
Se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani sau cu amendă următoarele fapte:
a)efectuarea de operațiuni aeriene civile fără autorizație sau licență prevăzute de lege, adică fapta este de natură să pună în perircol siguranța zbourlui, sănătatea publică sau protecția mediului;
b)desfășurarea de activități în perimetrul infrastructurii aeroportuare fără autorizație sau licență legată, de către persoane juridice, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranța zborului.
Art.106:
Comunicarea de informații, știind că aceasta sunt false, dacă prin acest fapt se periclitează siguranța zborului, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 10 ani. Dacă fapta se săvârșește în scopul devierii itinerariului de zbor, pedeapsa este de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Art.107:
1)Folosirea fără drept a oricărui dispozitiv, arma sau substanța, în scopul producerii unui act de violență împotriva unei persoane aflate pe un aeroport care deservește aviația civilă se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani
2)Săvârșirea oricărui act de violență fizică sau psihică asupra unei persoane aflate la bordul unei aeronave civile în zbor sau în pregătirea de zbor se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20de ani și interzicerea unor drepturi.
Art. 108:
1)Plasarea sau folosirea ilegală a oricărui dispozitiv, substanță sau armă pentru distrugerea sau avarierea gravăa dotărilor ce aparțin unui aeroport sau aeronave care nu este în serviciu dar se află pe un aeroport, precum și pentru întreruperea serviciilor aeroportului, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranța aeroportului, se pedepsește de la 3 la 10 ani
2)Distrugerea sau deteriorarea gravă a instalațiilor și a echipamentelor pentru protecția navigației aeriene sau tulburarea în orice mod a funcționării serviciilor de navigație aeriană, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranșa aeroportului, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
3)Distrugerea sau deteriorarea gravă a instalațiilor și a echipamentelor pentru protecția navigației aeriene ori tulburarea în orice mod a funcționării serviciilor de navigație aeriană, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranța zborului, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20ani și interzicerea unor drepturi.
4) Cu pedeapsa prevăzută la alin.(2) se sancționează și distrugerea unei aeronave în serviciu sau deteriorarea acesteia, în așa fel încât să o facă inaptă de zbor ori să îi pună în pericol securitatea în zbor.
5)Plasarea sau înlesnirea plasării pe o aeronavă civilă, prin orice mijloace, a unui dispozitiv, a unei arme sau substanțe apte să distrugăsau să îi producă deteriorări care o fac inaptă de zbor sau care sunt de natură să periliteze sigurnța zborului se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi
Primele deturnări de avioane sunt contemporane cu anii `30 și cu dezvoltarea aviației civile. Noului mijloc de transport îi corespundeau intra-devăr noi posibilități de acțiune teroristă. Această practica rămâne actuală…
În ianuarie 2000, 5 pirați ai aerului țineau ostatici timp de 70 de ore, 160 de persoane la bordul unui avion al companiei Indian Airlines imobilizat pe pista aeroportului din Kandahar, în sudul Afghanistanului. Teroriștii au urcat probabil în timpul escalei de la Katmandu, deoarece potrivit unor mărturii „alarma de la portița de securitate suna tot timpul” la îmbarcare. Personalul de securitate nepalez nu părea a fi neliniștit. 40 de minute mai târziu, în plin zbor, în timp ce stewardesele distribuiau hrana, un om se ridică și amenință pasagerii un cuțit de bucătărie și o grenadă; un altul intră liniștit în cabina de pilotaj; ații trei amenință
pasagerii cu armele. Cum se obișnuiește în asemenea a cazuri, avionul
începe un adevărat periplu: Lahore, în Pakistan unde autoritățile refuză
aterizarea; Amritsar, unde pilotul cere în zadar carburant; din nou Lahore (aterizarea pe o pista neluminata); refuzul talibanilor de a permite aterizarea la Kabul; aterizarea la baza Al Manhad, în Emiratele
Arabe Unite, la 35 de km de Dubai (negocierile permit ebberarea a 27
dintre pasageri — femei, copii, doi bărbați în vârstă și un rănit,un
pasager ucis între Amritsar și Dubai este aruncat în afara avionului)
sosirea la Kandahar (Afghanistan), pe 25 decembrie la 7,30. Teroriștii cer atunci echipajului să se alăture pasagerilor și șeful comandoului preia sarcina comunicațiilor cu turnul de control. Revendicările sale vizează eliberarea liderului religios pakistanez separattist din Kashmir Masood Aznar, eliberarea a 36 islamiști extremiști ănchiși în India pentru terorism, repatrierea corpului unui militant islamist ucis în Kashmi-rul indian. Comandoul abandonează rapid pretenția la o răscumpărare de 200 milioane de dolari.
Pe parcursul negocierilor cu guvernul indian, noi arme sunt scoase din cala de bagaje, amenințări cu moartea sunt lansate la adresa ostaticilor și sunt organizate simulacre de false eliberări.
Se pare că cei care au luat ostatici (și dintre care nici unul nu a fost arestat) ar fi fost apropiați de un grup de activiști islamiști, Harakat ul- Mudjahhiddine, bănuit a fi în relație cu Oussama Ben Laden. Potrivit ziarului pakistanez Froaber Post acesta din urmă ar fi părăsit regiunea puțin după aterizarea avionului deturnat Harkal uJ-Mudjahiddine este una din principalele grupări musulmane angajate în luptă împotriva Indiei și a Kashmirului. Moștenitor al lui Harakat ul-Ansar, grupul și-a schimbat numele după ce a fost plasat în octombrie 1997 pe lista organizațiilor tero-riste a Departamentului de stat american. Sub numele de Al Faran, unul din segmentele sale este acuzat de a fi răpit în iulie 1995 șase occidentali în Kash (unul a evadat, un altul a fost decapitat, patru au dispărut).
În iulie 1999, un zbor comrcial al companiei Venezolan Avior Airline a fost răpit de traficanții de droguri sau de membrii gherilei columbiene. Avionul, cu 16 pasageri, dispărea la 650 km de Caracas, aproape de frontiera columbiană unde se găseau luptători înarmați. La începutul lui august 1999, gherila Forțelor armate revoluționare elibera pasagerii, negând că ar fi fost la originea dispariției avionului.
4.5.3.1. Miza pirateriei aeriene
Chiar la sfârșitul aceluiaș deceniu, tentația de a recurge la deturnări aeriene era puternică: securitatea aeroporturilor nu era foarte importantă. Cincisprezece ani mai târziu, din cauza chiar a deturnărilor aeriene, ea era mult mai dezvoltată cu toate că nici o inovație tehnologică nu-și mai făcuse apariția. Securitatea era doar proba unei conștientizări a pericolului de către state și un răspuns la umeroasele deturnări aeriene. Astfel, încă la începutul anilor 70 (data nu a fost niciodată divulgată), un terorist al Frontului popular de eliberare a Palestinei trecea de sistemul de securitate al aeroportului din Amsterdam inarmat cu un pistolet de calibru 22, al cărui oțel fusese înlocuit cu material plastic pentru a scăpa de detectorul de metale.
Deturnările aeriene de origine palestiniană și cu plecarea din Europa — întreprinse pentru motive mediatice, așa cum vom vedea — aveau ca bază logistică orașele europene dispunând de aeroporturi internaționale, veritabile noduri de comunicare aeriană: Amsterdam, Hamburg, Sruttgart. Acest ultim oraș primea îndeosebi „un mare număr de studenți palestinieni, formați de universitari de extremă stânga" – sprijinitori importanți ai echipelor de teroriști ce soseau din Orientul Apropiat special pentru acțiunile respective.
Practica deturnărilor aeriene se ameliorează puțin câte puțin, teroriștii căpătând rapid preferințe în materie de avioane: unele au fost considerate prea puțin fiabile – Boieng-urile 707, 747, DC 8 și DC 10 și Lockeed Tristar mai ales – cauza numărului mic de uși, adică de posibilități de fugă. Boeing-ul 727 și DC 9 erau preferate din cauza ieșirii lor violente. Teroriștii aveau și aceleași metode de acțiune: nimic nu-i distinge în înfățișare de restul pasagerilor. Esențial în acțiunile ce au urmat sfârșitului anilor`60, ei sunt foarte bine dotați atât din punct de vedere fizic, cât și psihologic și logistic. Ei cunosc proceduriele elementare ale aviației civile și ale funcționării unui avion. Se întâmplă ca unii teroriști să știe să piloteze Boeingul 747 pe care îl deturnează. Cunosc aeroportul în care acționează, resursele sale umane șl materiale, ca și mijloacele de control (rize X etc)și pot încerca, cu șanse de succes, să ascundă arme de foc fără să fie prinși.
Experiența arată că pirații sunt extrem de vulnerabili cât timp avionul este la sol. Numeroase avioane au fost împiedicate să redecoleze la sfârșitul unei escale tehnice după ce forțele de ordine au înțepat pneuirile trenurilor de aterizare. În zbor, ei își impun în schimb cel mai adesea voința din momentul când au acces la cabina de pilotaj.
Până astăzi, doar un singur pirat al aeruli a putut să dispară după ce a obținut răscumpărarea, făcând avionul să redecoleze. Cunocut sub pseudonimul de D. B. Cooper el sărea cu parașuta în mai 1972 dintr-un Boeing 727 pe carel deturnase undeva între Seattle, Washington și Reno. Obținuse răscumpârarea după ce luase echipajul ostatic și nu a fost niciodată arestat. Alte alternative de același fel au eșuat toate, fie prin arestarea piraților la sosirea lor la sol, fie prin moartea lor.La mijlocul lui l97l, a avut loc:o deturnare mai romantică, săvârșită de un tânăr italo-american, dezertor din armata americană, care a obligat echipajul unui Boeing 707 ce survola Statele Unite să se îndrepte spre Roma. El nu
dorea decât să-și poată întâlni prietena. Un fapt identic s-a produs în
august 1999: un rnarocan expulzat din Germania voia să se întoarcă
acolo din motive sentimentale.
4.5.3.2. Folosirea dturnării de avioane de către palestenieni
Gruparea care a organizat actele de piraterie aeriană palestiniene a fost Frontul popular pentru eliberarea palestinei (FPEP). Comandamentul său pentru operațiuni speciale, condus de Waddi Haddad, organiza în anii '70 numeroase deturnări de avioane, aducând inovații în domeniu. Acțiunile sale încep în 1968. după înfrângerea militară arabă în fața Israelului, care priva mișcările palestiniene de numeroase baze de-a lungul frontierei cu israelul și care creștea cu mult suprafața statului evreu.
Există mai multe motive pentru care palestinienii au recurs la pirateria aeriana:
înfrângerea țărilor arabe risca să oculteze cauza teroristă pales-
tiniană. Aceasta din urmă, slăbită de înfrângerea arabă, nu putea
decât să se radicalizeze și să caute noi modalități de acțiune. De turnările permiteau un schimb între pasagerii reținuți și prizonierii palestinieni deținuți în Israel; banii din răscumpărări puteau fi un important mijloc de finanțare;
deturnările cubaneze erau pe cale de a înceta, „Golul mediatic" invita la acțiune fără teamă de concurența;
palestinienii aveau o instruire în domeniu (exemplele cubaneze le
furnizaseră în mod empiric formația necesară), voința, țintele
(avioanele israeliene) și scena (aeroporturile europene);
FPEP, fondat în 1967 și desprins dintr-o mișcare mai veche, Mișcarea naționalistă arabă, se radicalizează din 1968 și mai ales din
1969. El iși formează cadrele, până atunci provenite din mica bur-
ghezie creștină ortodoxă, pe principii marxist-leniniste. Acestei
radicalizări doctrinale trebuia să-i corespundă o radicalizare a metodelor de acțiune.
La origine, atacurile FPEP au fost totdeauna organizate contra avioanelor companiei aeriene israeliene El Al, cu plecare de pe aeroporturile europene. Scopul politic era să terorizeze pasagerii de pe El Al și să convingă autoritățile europene să nu accepte aterizarea pe teritoriul lor a avioanelor israeliene. Șeful FPEP, Dr. Georges-Habach, considera că deturnările trebuiau să se deruleze în Europa, căci aici presa era mai libeiră decât în Israel și deci mai capabilă să repercuteze acțiunile mișcăii sale. Pirații aerului aparțineau mai întâi tuturor claselor sociale palesteniene, dar pentru ca ei să se amestece în mulțimea pasagerilor europeni fără să atragă atenția și să fie familiarizați cu aeroporturile internaționale, ei au trecut repede la recrutări din rândul burgheziei.
Viziunea asupra acestor deturnări în ochii FPEP era calculată și metodică. Pentru această mișcare, o campanie de deturnări nu era decât un mijloc de a face să se vorbească de cauza palestiniană și — prin urmare să obțină un sprijin occidental — o cale de a-și spori popularitatea în lumea arabă.
În iulie 1968 prima deturnare aeriană palestiniană. După negocieri, teroriștii abandonează avionul și ostaticii în schimbul eliberăriia 16 deținuți în Israel.
FPEP își începe campania contra avioanelor El Al pe aeroporturile europene:prima deturnare la Atena în decembrie 1968, a doua la Zürich în februarie 1969,făcând un mort israelian și mai mulți râniți de fiecare dată.
În iulie 1970, înainte de procesul teroriștilor arestați la Atena, șase membri ai FPEP deturnau un Boing 727 al companiei Olympic Airways, Beirut – Atena. Amenințând cu aruncarea în aer a avionului împrună cu echipajul și 55 de pasageri, ei cereau eliberarea câtorva membri ai FPEP arestați. O intermediere a Crucii Roșii internaționale le va aduce satisfacția.
Câțiva membri ai FPEP erau încă deținuți pentru operatiuni care eșuaseră la München și în Elveția. FPEP organizează deci o operațiune foarte spectaculară și foarte delicată de punere la punct pentru obținerea eliberării și totodată ca să-si arate puterea regelui Hussein al Iordaniei. Acesta era pe cale de a se înțelege cu Egiptul pentru a conlucra la încetarea focului cu Israelul și a încerca din acest motiv să controleze acțiunile grupărilor palestiniene de pe teritoriul sau. Acționând în Iordania, FPEP înțelegea sa-și arate libertatea de acțiune față de autoritățile iordaniene. Relațiile între Hussein al Iordaniei și cauza palestiniană s-au degradat in mod brutal pentru că, de fapt, cauza se radicalizase.
4.5.3.3. Dawson`s Field 1970
În septembrie 1970 două avioane — un Boeing 707 al companiei TWA și un DC 8 aparținând companiei Swissair — au fost deturnate spre Iordania, unde aterizează pe o pistă improvizată și botezată pompos „Aeroportul revoluției”. Un al treilea avion a fost de asemenea deturnat spre Iordania, însă această acțiune a eșuat.
Acest „Septembrie Negru" divizează mișcarea pălesteniană. Arafat și majoritatea Consiliului national palestinian considerau ca deturnările de avioane aveau un impact negativ și mai multe inconveniente decât avan-taje. O limită a fost atinsă în ianuarie 1975, când OEP afirma că pirații aerului ar fost executați dacă făceau victime și condamnați până la 15 ani de muncă forțată dacă nimeni nu era rânit. Arafat avea în realitate dificultăți să controleze anumite elemente ale cauzei palestiniene și din punct de vedere politic nu putea să se mulțumească doar cu organizarea raidurilor de la frontieră contra Israelului. O parte a trupelor sale cereau mai mult. FPEP sfârșește el însuși prin a fi divizat în problema deturnărilor de avioane. Aripa dreaptă voia o continuare a atacurilor contra Israelului și „aliaților” săi. Aripa slângă — mai tânără și deci mai sensibilă la ideile maoiste — considera practica deturnărilor de avioane ca pe o nebunie aventuroasă menită să compromită cauza palestinian.
Ca represalii pentru lipsa sprijinului din partea autorităților iorda-niene, deturnările din 1971 și 1972 au fost organizate contra companiilor aeriene ale acestei țari. În februarie 1972, cinci teroriști aparținând Organizației de rezistență la opresiunea sionistă, emanație a FPEP, deturna un avion al companiei Lufthansa la Aden și cerea o răscumpărare pentru eliberarea a 170 de pasageri, dintre care un membru al familiei Kennedy. Aripa stângă a FPEP condamna această deturnare și afirma că o parte a răscumpărării fusese vărsată în conturi private. Ei părăseau FPEP pentru a fonda Frontul popular revoluționar pentru eliberarea Palestinei (FPREP). În 1974, FPEP renunța la deturnările de avioane.
Scăderea activității FPEP coincidea cu creșterea în putere a altor grupări teroriste care practicau deturnarea de avioane cu mult mai multa brutalitate și pierderi umane. O tentativă eșua datorită vigilenței serviciilor de securitate israeliene (Tel Aviv, mai 1972): un Boeing 707 al companiei belgiene Sabena a fost atăcat de un comando pe aeroportul din Tel Aviv. Sub conducerea generalului Moshe Dayan, forțele de securitate efectuau prima lor interceptare cu ajutorul comandourilor antiteroriste. Cei patru pirați ai aerului, doi bărbați și două femei, aparțineau grupării Septembrie Negru. În timp ce Israelul le declara teroriștilor că acceptă eliberarea a 317 prizionieri palestineni în schimbul ostaticilor, o unitate de intervenție (Sarayet Matkal) își planifica acțiunea intr-un hangar aproape de avion. După o mediere de 24 de ore a Crucii Roșii, câteva comandouri instalau în mod discret și rapid o scară mobilă pe avion și urcau la bord, ucigând doi bărbați teroriști și capturând cele doua femei care aveau asupra lor mari cantități de explozibili. Ei reușeau să elibereze cei 89 de pasageri și cei 10 membri ai echipajului.
In mai 1972, pe aeroportul din Tel Aviv, asasinarea la întâmplare a călătorilor de către teroriști japonezi acționând pentru FPEP-Coman-damentul operațiunilor speciale din străinătate a fost considerat ca o tur-nantă sângeroasă de către serviciile de securitate; 24 de persoane (cu precădere pelerini catolici) au fost ucise și alte 72 rânite.
În octombrie 1972, la escala de la Beirut, un comando al Tineretului naționalist arab pentru eliberarea Palestinei (TNAEP) sau Organizația tineretului naționalist, arab (OTNA) pune stăpânire pe un avion. Lufthansa efectuând un zbor Damasc-Frankfurt Acest comando cerea și obținea eliberarea teroriștilor supraviețuitori ai atacului organizat la Jocurile Olimpice de la München și era primit apoi în Libia
4.5.3.4 Osama ben Laden si terorismul international
Lucrarea "Osama bin Laden și terorismul internațional" de Michael Pohly, Khalid Duran a fost editată în anul 2001, la 'Econ Ullstein List Verlag' GmbH&Co. KGMunchen, iar în anul 2002 a fost reeditată de Editura 'Axel Springer' SRL România. Michael Pohly și Khalid Duran sunt cercetători în problemele Islamului și experți în lupta împotriva terorismului. Dr. Michael Pohly, recunoscut expert în problemele Afganistanului, a lucrat ca docent la Institutul de iranistică de pe lângă Universitatea Liberă din Berlin. In decursul activității sale științifice și al călătoriilor în Afganistan, s-a preocupat intens de personalitatea lui Osama bin Laden .Khalid Duran, cercetător al islamului și expert în antiterorism, a scris 5 cărți și numeroase articole despre islam. A studiat limba araba în Orientul Mijlociu, științele islamice în Bosnia și Maroc, sociologia și științele politice la Bonn și Berlin. Este editorul revistei "Transislam" și comentator la "CNN" și televiziunile germane. Lucrarea, structurată pe 5 capitole ("Jihadul 'Războiul sfânt' al islamiștilor?"; "Cine este Osama bin Laden"; "Despre psihologia atentatorilor sinucigași"; "Problema prevenirii; au dat greș politica și serviciile secrete?" și "Perspective") își propune o incursiune în universul mișcării teroriste islamiste, cu accent pe rolul jucat de Osama bin Laden, motivele care au condus la atacul terorist din 11 septembrie 2001 și cauzele care au făcut posibilă punerea lui în practică.
"Cuvânt înainte" După o prezentare detaliată a atacului terorist din 11 septembrie 2001 din SUA, Rolph Tophoven analizează terorismul postmodern pe care îl plasează în contextul mai larg al mutațiilor suferite de "formele războiului și conflictelor", dominate, în prezent, de "altfel de actori, cu alte intenții și cu alte scopuri" decât cele caracteristice conflictelor clasice. Comparativ cu terorismul clasic (ce avea ca ținte reprezentanți ai statului și economiei și își urmărea atingerea obiectivelor evitând asasinatul în masă), terorismul postmodern pune pe prim plan numărul victimelor.
Terorismul mileniului trei este asemuit unui "război" nedeclarat, fără un dușman precis, fără o confruntare și fără linii de front clar marcate. Este condus de o masă amorfă de indivizi fanatizați, care operează în celule mici ce ies la suprafață brusc, după o existență anonimă normală, sinucigându-se și omorând oameni nevinovați.
Teroriștii postmoderni sunt foarte motivați din punct de vedere religios, legați printr-o doctrină, o misiune și un țel comun. Acționează în grupuri care nu dețin o ierarhie tradițională. Comandourile au o structură celulară, numărând 4-5 persoane. Logistica atentatorilor devine din ce în ce mai performantă, profesionistă, cu caracteristici militare. Modul de operare poartă și el amprenta specialiștilor, deși instrumentarulfolositpoateficlasic.Teroriștii folosesc tot mai frecvent mediile electronice (când atacul devine mesaj către opinia publică șocată sau atacă sistemele de calculatoare pentru paralizarea instituțiilor). Altăcaracteristică periculoasă a terorismului postmodern este fenomenul kamikaze (care a luat o amploare deosebită în rândul grupărilor teroriste islamiste). Acest mod de operare este aproape imposibil de împiedicat, provoacă victime și daune materiale, atingându-și ținta aproape în mod garantat, șansele de apărare fiind nule.
Noul tip de război este denumit, în limbajul experților militari, razboi de mica intensitate ("low intensity war") și este definit drept "un conflict purtat de către grupuri non-statale", cum ar fi PKK, Hamas, gruparea lui Osama bin Laden, secta japoneză Aum, cartelul drogurilor din Tokyo ori grupările paramilitare din Bosnia. In primele capitole, intitulate "Jihadul, 'Războiul sfânt' al islamiștilor?" și "Cine este Osama bin Laden", este prezentat universul gândirii islamice, în paralel cu efectuarea unui portret al lui Osama bin Laden (conducător cu o personalitate carismatică, a cărui ascensiune se datorează curajului, devotamentului, inteligenței, pragmatismului și comportamentului de veritabil profet, capabil de a-și conduce oamenii cu măiestrie) și menționându-se contribuția acestuia la dezvoltarea mișcării teroriste islamiste . Se face o scurtă prezentare a evoluției conceptului de Jihad, specificându-se că, în lumea islamică, Jihadul desemnează, în primul rând, un principiu etic, angajamentul într-o cauză bună, orice efort pozitiv și abia apoi un război pentru apărarea libertății religioase. In anii '70 a apărut o cu totul altă interpretare a conceptului de Jihad. Potrivit promotorului său, Omar Abdel Rahman, Jihadul reprezintă apelul la arme și constrângerea necredincioșilor de a accepta credința ori de a se supune stăpânirii musulmane. Această nouă interpretare a fost îmbrățișată de Abdes Salam Farag, care, în broșura intitulată "Datoria de credință absentă" sau "Stâlpul pierdut al credinței", preciza că alături de cei 5 stâlpi pe care se sprijină islamul (profesiunea de credință, rugăciunea rituală, mila, postul și pelerinajul) ar mai fi existat un al 6-lea stâlp, Jihadul, "la care musulmanii au renunțat pentru a intra în grațiile puterilor nemusulmane". Această interpretare a Islamului a cunoscut o largă răspândire în cercul organizațiilor extremiste, însă este puțin cunoscută de majoritatea musulmanilor de rând, care continuă să vadă în adepții Jihadului niște credincioși fervenți, nedreptățiți de autoritățile corupte. Un rol esențial în lărgirea conceptului de Jihad l-a jucat șeicul 'Abdullah' Azzam, cel care a fondat o nouă școală islamică, Jihadismul. Pentru jihadiști (cei care se înrolează în războiul pentru apărarea credinței) una dintre datorii este autosacrificiul, moartea prin martiriu. Jihadismul înseamnă război în scopul dominației mondiale a Islamului, precum și combaterea marilor puteri ce stau în calea acestui deziderat. Evident, jihadismul îmbrățișează antiamericanismul și antioccidentalismul. Osama bin Laden a avut legături atât cu Omar Abdel Rahman (predicator orb, care, la începutul anilor '70 a reunit organizațiile extremiste din Egipt într-o unică organizație, "Gama'a Islamya" – Comunitatea Islamică – cât și cu 'Abdullah' Azzam (unul dintre fondatorii mișcării islamice palestiniene "Hamas" și profesor la Universitatea Islamică Internațională din Islamabad, decedat în 1989, la Peschawar, în urma unui atentat; este considerat "magistrul ideologic la lui Osama bin Laden"; cei doi s-au cunoscut în Lahore, Pakistan, la sfârșitul anilor '70, când bin Laden își concentra atenția asupra studierii scrierilor islamice, fiind atras de lecturile prin care extremiștii politico-religioși chemau la războiul sfânt împotriva dușmanilor islamului; în aceași perioadă trupele sovietice invadau Afganistanul).
Abdullah Azzam dorea organizarea, în Afganistan, a unei baze de răspândire a Jihadului și de recrutare a tinerilor din această țară pentru Jihad. Azzam a trebuit mereu să se apere de reproșul că, o dată cu războiul din Afganistan, a întors spatele Palestinei, care ar reprezenta, totuși, 'problema centrală a islamului'. Azzam voia să creeze în Afganistan baza acțiunilor viitoare împotriva Israelului. Osama bin Laden i-a acordat sprijin financiar pentru a fonda "Biroul de prestări servicii" ("Maktabu l-Khidamat") destinat islamiștilor arabi doritori de a se alătura rezistenței afgane. Potrivit autorilor, teroristul saudit a fost acceptat în Jihadul afgan prin intermediul lui 'Abdullah' Azzam. In aceeași perioadă, Osama bin Laden a donat bani pentru rezistența afgană și la cartierul general al Partidului Islamic din Pakistan.
Bin Laden s-a stabilit în Afganistan, într-o regiune stăpânită de mujahedini, iar în 1986 a construit, în apropierea graniței cu Pakistanul o tabără specială pentru antrenamentul extremiștilor arabi, "Massada" ("Fortăreața leului").
In 1988 a fondat biroul Jihadului în Afganistan pe care l-a denumit "Al-Qa'ida" ("Baza"), devenit centrul activităților sale teroriste, iar în 1989, a înființat, în orașul Khost, "Frontul internațional de luptă împotriva evreilor și cruciaților". Primul edict religios al frontului sublinia că " datoria religioasă a oricărui musulman este uciderea americanilor". In Afganistan, este larg raspândita ura împotriva lui Osama bin Laden și a 'arabilor afgani'. Siiții, care formează cel puțin 20% din populația Afganistanului, îl consideră dușman de moarte, și pe bună dreptate: fundamentalismul wahhabit, acea sectă originară din țara lui bin Laden, Arabia Saudită, nu-i tolerează pe șiiți.
În 1997 și 1999, talibanii au masacrat minoritatea șiită a mongolilor din centrul Afganistanului, hazara. Populația hazara l-a considerat vinovat pe bin Laden. La aceasta s-a adăugat, în primăvara anului 2001, distrugerea statuilor lui Buddha de la Bamyan, din regiunea Hazara, responsabili fiind tot 'afganii arabi' . Conform fundamentalismului wahhabit al lui bin Laden, nu ar trebui să existe pietre de mormânt, nici păgâne, nici musulmane. "Afganii arabi" au vrut să distrugă toate cimitirele din Afganistan. Acestei intentii s-a opus chiar și califul taliban Mullah Omar din Kandahar.
În 1990-1991, SUA au trimis trupe în Arabia Saudită pentru a-i alunga pe irakieni din Kuweit, acțiune considerată de bin Laden drept 'o impietate'. Resentimentul său față de americani ia proporții o dată cu staționarea trupelor americane în Somalia. Acum Osama bin Laden anunță că țintele Jihadului sunt trupele americane din Arabia Saudită, Yemen și Cornul Africii.
În februarie 1998, bin Laden i-a convins și pe conducătorii "Gama'a Islamya" (Omar Abdel Rahman) și "Al Gihad Al-Islami" (Aiman Az-Zawahiri) să renunțe la lupta împotriva autorităților egiptene și să-și concentreze forța de acțiune în lupta împotriva "marelui Satan". Colaborarea a făcut posibilă ascensiunea dr. Aiman Al-Zawahiri, medic egiptean, până la acea dată secretar general al Jihadului. După arestarea celor mai mulți conducători ai Gihadului, lui i-a revenit sarcina conducerii organizației. Ascensiunea lui Zawahari s-a produs în detrimentul mai multor rivali, printre care Omar Abder Rahman, care a fost arestat în SUA, din cauza implicării sale în primul atentat împotriva World Trade Center. Predicatorul orb a suferit o depresie și a cedat funcția de conducere lui Osama bin Laden și Zawahari.
Relatările privind o colaborare între organizația Al-Qaida și Hezbollahul iranian trebuie privite cu mare precauție. Bin Laden și apropiații săi sunt fanatici anti-șiiți și, de aceea, nu sunt aliați cu Iranul. Insă modul de gândire al lui bin Laden se aseamănă foarte mult cu acela al lui Khomeini. Ayatollahul nu avea nici un fel de scrupule în a așeza interesele statului islamic deasupra normelor Coranului. Anul 1998 a adus atât o restructurare a grupărilor teroriste, inclusiv a conducerii lor, cât și o schimbare de tactică. In locul terorii selective, organizațiile au stabilit liste mari cu obiectivele vizate. S-a căzut de acord cu folosirea celor mai violente mijloace, chiar dacă în joc sunt mii de persoane nevinovate. Unificarea personalului, a tacticii și a scopurilor s-a făcut simțită și printr-o creștere considerabilă a numărului acțiunilor, precum și printr-o radicalizare a terorii internaționale promovate de jihadiști. Autorii susțin că "exagerările" privind rolul CIA în conflictul din Afganistan ori afirmațiile potrivit cărora "Osama bin Laden este creația americanilor" estompează implicarea Pakistanului, argumentând prin faptul că:
„În conflictul din Afganistan, saudiții le-au dat banii pakistanezilor pentru război, iar americanii le-au furnizat armele necesare, însă CIA nu a intervenit direct, operațiunile desfășurându-se prin intermediul ISI, serviciul omolog pakistanez, care decidea la ce afgani ajungeau armele”; Pakistanul are aproape 150 de milioane de locuitori, iar Afganistanul nici 15 milioane. In Pakistan, pashtunii, apropiați, de talibani formează doar 20% din populație, însă numărul lor este mai mare decât cel al pashtunilor din Afganistan. Talibanii primesc cel mai mare sprijin din partea altor grupuri etnice din Pakistan, cum sunt padjabii și muhadjirii. Mulți experți avertizaseră deja de mulți ani asupra afganizării Pakistanului, iar mai nou se vorbește chiar de o talibanizare. Motivul trebuie căutat în ascensiunea așa-numitelor madrasa (școli religioase, în care astăzi se predă în primul rând o învățătură de îndoctrinare islamistă și se predică Jihadul). Cei un milion de pakistanezi care au urmat aceste madrasa reprezintă un nou factor social și milita. Jihadiștii pakistanezi doreau crearea unui stat compact, format din Afganistan, Pakistan și Kashmir, care ar fi avut relații strânse cu vecinii din nord Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghistan și Kazahstan. Protecția cea mai puternică îi este oferită lui Osama bin Laden de către islamiștii din Pakistan. Pentru oamenii generalului Hamid Gul, stabilit la Kandahar, stăpânirea talibană este opera vieții lor. Ei au luptat în Afganistan timp de decenii, pentru ca Pakistanul să capete importanța strategică necesară pentru războiul cu India. Bin Laden i-a ajutat și în Kașmir să-și păstreze poziția față de indieni. Chiar în perioada în care SUA îi aproviziona cu arme, Azzam și Osama bin Laden susțineau discursuri antiamericane; ei obțineau armele cu ajutorul Partidului Islamiștilor, condus de Hekmatyar; la începutul aventurii afgane, bin Laden s-a apropiat de conducătorul Hekmatyar, pe care serviciile secrete pakistaneze intenționau să-l instaleze la Kabul; Hekmatyar s-a dovedit a fi însă un trădător, și, alungat de talibani, s-a adăpostit în Iran, iar în 1991 s-a aliat cu Saddam Hussein. Problema prevenirii: au dat greș politica și serviciile secrete?
În acest capitol se insistă pe ideea că atacul terorist din septembrie 2001 a demonstrat "incapacitatea Statelor Unite de a-și proteja proprii cetățeni împotriva catastrofelor" și pe eșecul forțelor de securitate. Potrivit autorilor, schimbarea strategiei teroriste putea fi prevăzută, în acest sens existând indicii: – declarațiile unui martor în timpul procesului împotriva autorilor atentatelor de la ambasadele SUA din Kenya și Tanzania referitoare la faptul că printre extremiștii islamici se numără din ce în ce mai mulți piloți, grupările teroriste islamiste acordând atenție instruirii acestora. Cu aceeași ocazie, a fost amintită amenințarea unui atac terorist comis cu ajutorul unui avion plin cu explozibil, folosit ca o armă împotriva unor zone dens populate din New York; – semnale provenind de la statele din Golf; – amenințările proferate de bin Laden, cu toate acestea, un atac de asemenea proporții "nici măcar nu a fost imaginat".
În încercarea de a explica lipsa de reacție a autorităților americane în fața indiciilor privind iminența unui atac terorist de proporții, autorii amintesc implicarea SUA în sprijinirea islamiștilor și Jihadului din Afganistan, ca mijloc de luptă împotriva Uniunii Sovietice și a comunismului. Sub regimul președintelui Carter, a început programul de antrenare a "războinicilor sfinți", care trebuiau să lupte împotriva comuniștilor. In timpul administrației Reagan, programul a fost intensificat, pregătirea luptătorilor efectuându-se și în Afganistan (de către Virginia Grenn Berets și US Navy SEALS). Potrivit autorilor, catastrofa din septembrie 2001 a dezvăluit "goluri uriașe în sistemul de apărare împotriva terorismului", impunând reconsiderarea priorităților, a evaluării profilului posibililor atentatori și a scopurilor actelor teroriste. Atacurile din New York au avut două scopuri clare: distrugerea simbolurilor puterii conducătoare a lumii occidentale și uciderea unui număr cât mai mare de oameni. Greșeala autorităților americane, potrivit autorilor, a constat în stabilirea defectuoasă a priorităților: "In loc să se ocupe de prevenirea și explicarea atacurilor teroriste, autoritățile s-au concentrat asupra managementului efectelor catastrofei: limitarea daunelor, în locul prevenirii. Mentalitatea impregnată de războiul rece așteaptă încă atacuri militare în locuri vulnerabile din punct de vedere strategic, cu ajutorul armelor de distrugere în masă. S-au făcut scenarii privind atacuri cu rachete, bombe atomice, arme chimice și biologice, însă responsabilii cu securitatea nu s-au gândit că un cuțit de buzunar poate deveni o armă eficientă. Avertismentele unor experți în terorism, care anunțau atacuri cu arme mai puțin violente decât cele chimice sau nucleare, nu au fost luate în considerație".
Cea mai importantă sarcină, potrivit autorilor, este prevenirea acțiunilor teroriste, în acest sens impunându-se și o "schimbare a mentalității, care să permită serviciilor secrete să acționeze eficient. Aceasta începe cu dotarea tehnică, trece prin selectarea oamenilor și atinge mai ales interpretarea datelor, care este deseori distorsionată de prejudecăți. O dotare și o pregătire bună nu pot înlocui percepția unor pericole și evoluții noi, când este vorba de prevenirea pericolelor".
Ca o concluzie, autorii precizează că în prezent, din cauza subaprecierii grupărilor islamiste și deschiderii teritoriului pentru activarea acestora, Statele Unite se află în situația de a trebui "să distrugă ceea ce au susținut odinioară". Perspective
Perspectivele nu sunt deloc încurajatoare. Soluționarea problemei bin Laden nu reprezintă și o soluție a problemei Jihadului. Islamiștii își vor continua lupta și în absența liderului saudit, iar prezența lor masivă pe teritoriul SUA (datorată susținerii de care s-au bucurat aici) va reprezenta în continuare o amenințare. Educați în Statele Unite în spiritul Jihadului, extremiștii islamiști nu vor renunța la lupta pentru apărarea credinței și chiar dacă nu vor acționa pe teritoriul american, vor îngroșa rândurile "războinicilor sfinți" în Kașmir, Cecenia sau Afganistan.In SUA au funcționat birouri de recrutare a tinerilor islamiști (la New York, Detroit, Los Angeles și alte orașe în care existau comunități arabe mari). Centrul de refugiați Al-Kifah-Afghan din Brooklyn a fost ales de către Abdullah Azzam drept punct de sprijin. Unul dintre frații lui Osama bin Laden, Tariq bin Laden, activează, în prezent, în SUA, ca director al unei organizații de ajutor islamic.
Unul dintre oamenii din suita lui Al Zawahiri, Abu Dhahab, a condus o celulă secretă în SUA și i-a asigurat lui Zawahari acte false de călătorie.
Abu Saud, fost ofițer în Unitatea Specială egipteană a Gihad, s-a înrolat în 1987 în armata SUA și i-a inițiat pe ofițerii americani în topografia Orientului Mijlociu, dar, în secret, activa pentru Osama bin Laden. Tamim Al-Adnani, mâna dreaptă a lui Azzam, fost negustor în statele Golfului Persic, a călătorit prin America, sa recruteze musulmani pentru Jihadul din Afganistan. In SUA, rețeaua uriașă de instituții islamice reprezintă o comunitate de 5 milioane de musulmani americani.
În ambele partide americane, Republican și Democrat, există islamiști în posturi de conducere, precum Hamas Khaled Saffuri, al carui "Institut Islamic" din Washington se află într-un birou al Partidului Republican. Acesta îi ajută pe islamiști să se înscrie în partid. Miliardarul californian născut în Pakistan, Safi Qureishy, islamist, se bucură, de asemenea, de o influență considerabilă în Partidul Republican, grație sprijinului financiar acordat.
4.5.3.5. Întărirea securității pe aeroporturile civile.
Focurile trase la întâmplare de trei revoluționari japonezi a avut un impact mediatic superior tuturor acțiunilor teroriste de până atunci. Japonezii arătaseră pericolul pe care-1 reprezentau „comportamentele fanatice” preocupate prea puțin să supraviețuiască spre deosebire de pirații aerului din FPEP, și arătau de asemenea tot ceea ce rămânea de făcut în materie de securitate în aviația civilă.
Reacțiile la deturnările de avioane au fost diferite. Asociația internațională a piloților de avioane de linie aducea prin expertiza sa un aport decisiv declarând că membrii săi nu vor mai ateriza pe aeroporturile statelor care primeau grupuri teroriste.
Un control de siguranță a fost instaurat puțin câte puțin pe toate aeroporturile pentru a împiedica introducerea armelor, explozibilor oobiectelor susceptibile de a fi utilizate pentru a comite un act ilicit.
Statele victime au luat un ansamblu de măsuri eterogene de-a întregul atât complexitatea problemei, cât și ezitârile lor. Au trebuit gândite regulile obișnuite pe anumite zone ale aeroporturilor, mai ales pentru a asigura etanșeitatea clădirilor sau sălilor (cu imposibilitatea de a introduce in ele arme sau explozibili), chiar regândind arhitectura. Astfel, la Orly, terasele care dădeau spre zonele de trafic accesibile tuturor permiteau un atentat cu bazooka în ianuarie 1975 (un comando al Cose-FPEP, implicându-l și pe „Carlos”). Ele ai fost deci interzise publicului. Noile aeroporturi ca Roissy, au fost construite în așa fel încât pasagerii care au fost controlați să nu poată să intre în contact fizic cu pasagerii care nu au fost controlați încă, cu amenajarea de săli speciale pentru zborurile „sensibile”, făcând obiectul unor măsuri de securitate speciale.
O idee prevalează: teroriștii trebuie să fie opriți din acțiunea lor înainte de a intra în contact cu pasagerii și, mai ales, înainte de a ajunge la bordul avionului. Pirații aerului erau mult mai puțin vulnerabili în plin zbor căci forțele de securitate nu puteau să intervină și pasagerii, ca de altfel și echipajul, nu aveau decât foarte rar, experiența o arată, voința să li se opună.
Determinându-1 să zboare unde voiau ei, să aterizeze în state adeseori complice la acțiune, pirații aerului privau forțele de ordine de orice inițiativă în privința locului si momentului atacului. Perspectiva de represalii ferme și violente nu putea decât să-i convingă și mai mult sa acționeze: unii dintre ei își arătaseră fanatismul inflexibil. Trebuia deci un sistem de securitate, o barieră care să detecteze teroriștii într-un fel sau altul, înainte de a fi prea târziu. Soluția tehnică găsită era instalarea generalizată a detectoarelor de metale, de echipamente de vizualizare cu raze X și căutarea manuală precisă. Acest sistem de securitate, logistica sa chiar stau încă la baza a ceea ce există în aeroporturile noaslre de astăzi și asta chiar dacă amenințarea terorista contra aviației civile a evoluat.
De la sfârșitul anilor '60, autoritățile americane considerau că un examen al tuturor pasagerilor și bagajelor nu era nici posibil, nici necesar. Trebuiau prevenite deturnările încercându-se identificarea posibililor infractori. O mare parte a călătorilor erau într-adevăr oameni de afaceri ce luau adesea avionul și având chiar un abonament pe liniile regulate. Pentru acest motiv, teroriștii ce deturnau avioane cumpărau cel mai adesea un bilet dus simplu și aproape întotdeauna in bani lichizi, cu scopul de a-și păstra numele adevărat secret. Autoritățile sunt cele care au decis eliminarea din câmpul lor de supraveghere a tuturor persoanelor între 16 și 65 de ani care nu cumpăraseră un dus simplu în bani lichizi. Această evaluare americană era evident imperfectă și chiar neliniștitoare: ce să faci contra unui pirat al aerului cumpărând un dus-întors și, sinucigaș sau inconștient, dornic să plătească in cec?
Autoritățile americane conciliau in realitate posibilitățile tehnice și financiare — nu era posibil sâ controlezi pe toată lumea — cu profilele obișnuite, după statistici, și comportamentul-tip al piraților aerului. Acest eșantion nunecisita mai mult decât supravegherea a 2 % dintre pasageri.
4.5.4.Terorismul în numele religiei
4.5.4.1.Terorismul religios – o nouă metodă de luptă a terorismului mondial
Între anii 60 și 90 numărul mișcărilor fundamentale s-a triplat pe glob. În acelaș timp, așa cum observa Bruce Hoffemana existat o explozie a grupurilor teroriste religioase începând cu 1968 și până azi, când aproape un sfert din toate grupurile teroriste ce activează în lume sunt motivate de cocepții religioase.
Spre deosebire de adversarii lor laici, teroriștii religioși sunt prinnatura lor extrem de motivați de religie, dar sunt conduși și de considerațiile politice practicate zilnic în contextul mediului lor specific. Pentru un observator general, acesta face dificilă separarea și distincția între sfera politică și cea religioasă a acestor grupuri teroriste. De exemplu, Hizb allah sau Hamas acționează într-un cadru idiologic religios pe care îl combină cu acțiuni politice, practice și precise în Liban și Palestina. Proliferarea mișcărilor extremiste religioase a fost „de asemenea, însoțită de o creștere fulgrătoare a numărului de acte de terorism începând cu anul 1988, aceste mișcări fiind autoarele a mai mult de jumătate din cele 64319 incidente înregistrate între anii 1970 și iulie 1955”. Creșterea terorismului religios nu mai constituie o surpriză, ținând cont de faptul că cea mai mare parte a grupurilor active din lume s-au format foarte recent. Ele au apărut ca un aparat organizat diferit și s-au dezvoltat pe parcurs, îcepând de la organizațiile Sikh Dal Khalsa șiDashmesh, formate în 1978 și respectiv1982, continuând cu mișcarea Shiite Hizballah din Liban în 1982, până la începutul apariției organizațiilor militante Sumi, Hmas și Jihad-ul islamic, îmbinate cu manifestările mărginașe ale Intifadei palesteniene din 1987, ca și organizarea în acelaș an a Aum Shinrikyo.
Creșterea terorismului religios este și un indicator al transformării terorismului cotemporan într-o nouă metodă de luptă, de tactici și tehnici folosite de variate grupuri, ca o reacție la multitudiea schimbărilor pe plan local și global în ultimile trei decenii.
Terorismul relegios repreyintă un pericol real pentru existența democrației, de aceea, opiniile exprimateîn cursul lunii februarie 2001 de George W. Bush – președintele SUA, și Ariel Sharon –șeful guvernului israelian, vin să confirme atenția pe care autoritățile tuturor statelor trebuie să o atribuie combaterii acestui flagel.
Congresul de la Washington a discutat un proiect de lege care, dacă va fi aprobat, va restaura dreptul președintelui american de a ordona asasinarea liderilor teroriștilor ca o nouă armă de luptă împotriva terorismului internațional.
Într-o altă parte a lumii, o altă țară se confruntă aproape cotidian cu acte de terorism, ca de exemplu acela din 14 februarie 2001, când un palestenian, care era șoferul unui autobuz, a intrat în plin cu acesta în mulțimea care, la ora de vârf a dimineții, aștepta într-o stație din localitate Azur, aflată la 20 km de Tel Aviv, omorând opt persoane și rânind grav alte 21.
O femeie care a asistat la întreaga tragedie a spus: „Spectacolul era tragic. Multe cadavre zăceau pe jos. Trupurile erau mutilate și zdrobite. Era sânge peste tot.”
Evoluția actuală a terorismului religios nu s-a realizat într-un loc închis și nici nu reprezintăun fenomen nou. A fost propulsat pe primul loc în perioada de după Războiul Rece, fiind în acelaș timp explozia de conflicte etnico-religioase și de imediată apropiere a noului mileniu.Dizolvarea rapidă a elementelor tradiționale ale legăturilor sociale și culturaleîn interiorul și între societățile în curs de globalizare, combinate cu moștenirea istorică și în condițiile de represiune politică, inegalitate economică și prefaceri sociale în cadrul mișcărilor disperate ale extremismului religios, au condus la o creștere a fragilității, instabilității și imprevizibilului, în prezent și în viitor. Există un număr de factori suprapuși care contribuie la revigorarea terorismului religios în forma lui modernă și fatală de la sfârșitul mileniului. În acelaș timp, este posibil să desprindem un număr de trăsături care se regăsesc în toate grupurile teroriste religioase din diferite regiuni și credințe.
4.5.4.2.Terorismul religios:cauze, motivții și dușmani
Examinarea marilor grupuri teroriste religioase din anii 90 era pe punctul de a ne dezvălui până pe 11 septembrie 2001 că aproape toate trec printr-o perioadă de criză în mediul lor, ceea ce a dus la o creștere a grupurilor nou formate și a cauzat o extindere a activității acestora. Această stare temporară de criză din mediul terorist religios a avut mai multe aspecte în sfere sociale, politice, economice, culturale, psihologice șispirituale deodată. Aproape toate grupurile teroriste contemporane care au o componentă religioasă distinctă, altele decât niște grupuri milenare și mesianice, sunt ori vlăstarul, ori marginea unor mișcări mai mari. Astfel, deciziile extremiștilormilitanți de a organiza , de a merge mai departe sau de a rămâne pe margine sunt, într-o mai mare măsură, condiționate de conținutul politic în cadrul câruia ei operează.Deciziile lor se bazează pe diferențele doctrinale, pe acțiunile tactice și locale și pe gradul de amenințare pe care ei cred că laicizarea o reprezintă pentru cauza lor.Amenințarea internă a laicizării e deseori manifestatăprin respingerizgomotoase și virulente ale părților politice corupte.Astfel se acreditează ideia că terorismul religios servește ca un mijloc de opoziție politică. Liderul Kach Baruch Marzel, explica: „Credem că Dumnezeu ne-a dat în a 6-a zi de război, ca pe un miracol, această țară.Luăm acest cadou de la Dumnezeu și îl aruncăm. Guvernul încalcă orice lucru sfânt din această țară într-un mod foarte bruta.” Aesmănător, lutimul lider palestenian al Jihad-ului islamic, Fathi al Shaqaqi, spunea cu referire la acordul Ghaza – Jericho ditre palestenieni și Israel: „Arafat și-a vândut sufletul de dragul trupului său și încearcă să vândă și sufletul poporului palestenian pentru a putea supravețui politic”. Percepția de către grupurile teroriste a amenințării pe care laicizarea o reprezintă din interiorul aceleași societăți e maifestată în mod simboic și prin alegerea numelor, indicând că ele au monopolul absolut al revelațiilor adevărate ale lui Dumnezeu. De aceea, nu este surprinzător că unele dintre cele mai violente grupuri teroriste din ultimul deceniu au adoptat nume ca : Hizb`allah (Partidul lui Dumnezeu), Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem) Și Jund al – Haqq (Soldații Adevărului). Aceste nume îi înzestreză cu legitimitate religioasă, autenticitate istorică și justificare pentru actele lor în ochii urmașilor și ai potențialilor recruț.
Cele mai multe grupuri teroriste active, cu o imperativă religioasă, au fost determinate să ființeze de evenimentele cheie. Aceste evenimente fie au răspândit fenomenul amenințării laice străine, fie un sentiment dezvoltatde trecere a timpuluipentru grupurile mesianice sau militare. Această anticipație mesianică, de exemplu, a fost evidențiată în atacul di Marea Moschee de la Mecca, în 1979 (anul islamic1900), al militnților musulmani înarmați din al – Ikhwan, care așteptau întoarcerea lui Madhi. Formațiunea Libaneză Hizb`allah poate fi atribuită războiului civil și exemplului oferit de revoluția islamică, condusă de Ayatollahul Khomeini din Iran.
Din mai multeb puncte de vedere, teroriștii religioși îmbrățișează viziunea idiologică a unei lupte disperate de rezista laicizării atât din interior, cât și din exterior. Ei urmăresc această viziune în termeni religioși totalnecompromițători în luptele literaredintre bine și rău. Deosebirea ditre credicioși și cei din afara grupului e subliniată de discursul zilnic al clericilor acestora. Limbajul și frazeologia clericilor combat realitatea și subliniază obligația loială și socială a membrilor față de grup, amitindu-le de sacrificiile deja făcute, ca și de direcția luptei. În acest scop, multe grupuri teroriste trec cu greu peste simbolurile și ritualurile grupurilor pentru a reîntări sensul colectivității.
Impresia de totalitate a luptei acestor războinici religioși e pur și simplu definită în termei dialectici și universali, cum ar ficredincioși împotriva necredicioșilor, ordine împotriva haosului și dreptate împotriva nedreptății, care este oglindată în întreaga natură intransigentă a cauzei lor. Astfel teroriștii religioși percep lupta ca pe un război disperat împotriva dușmanilor lor. Această percepție este deseori folosită pentru a justifica ivelul și intensitatea violenței.
Terorismul religios oferă adepților săi mai multă speranță și o mare șansă de răzbunare față de ceea ce a determinat doleanțele lor istorice. Aceasta e mai bie ilustrată de atacul aerian Sikh din 1985 asupra unui avion de linie indian, care a cauzat 328 de morți, ca și dublul bombordament sinucigaș Hizb`allah al cazarmelor marinei americane și al cartierului general francez MNF din Beirut în 1983 când au murit 241 de civili și respectiv 56 soldați. Actele violente dau acestor grupuriun sentiment al puterii care este disproporționat în comparație cu mărimea lor. Baza acestui sentiment al puterii este sporită de o strategie a anonimatului teroristului religios care zăpăcește dușmanul. Teroriștii credincioși musulmani, grupurile Shi`ite în mod special, folosesc o mare varietate de ume cod în scopul de a proteja comunitățile lor de represiunile sau răzbunările acelora care sunt țintele actelor teroriste.
În timp ce extremiștii religioși țintesc în mod constant simbolurile tiraniei, ei nu sânt îngrădiți de posibilitatea de a muri și de natura descriminatorie a violenței folosite, aceasta fiind determinată și justificată de apărarea credinței și comunităților. Reflectând chiar natura dialectă a luptei, variate grupuri teroriste religioase fac referiri la dușmanii lor externi sau laici în termei neomenești, care contravin propriilor convingeri morale, în folosul actelor distructive ale terorismului.
De fapt, nevoia oricăror constrângeri morale în folosul violenței nu poate fi atribuită numai luptei în sine, ci și predominării recruților de tineri, oameni educați și proaspăt încadrați în organizațiile teroriste religioase contemporane. Această combativitate crescută a generațiilor tinere de teroriști religioși poate fi explicată atât prin fragmentarea grupurilor în fracțiui rivale, cât și prin asasinarea sau prin întemnițarea liderilor cheie și a ideologiilor. Grupurile teroriste Shi`ite au o înclinație mai mare spre mortiriu decât grupurile Sumi, datorită rădăcinilor istorice diferite și rolului semnificativ al preoților Shi`ite în demersurile directe dintre om și Dumnezeu. Totuși, unele grupuri Sumi au ieșit din tipar, acest lucru fiind evident în seria fără precedent a celor 13 atacuri sinucigașe Hamas în Israel, după masacrul din Hebran.
Mecanismele declanșate ale actorilor terorismului religios, în funcție de intensitate, metode și momente, sunt strâns controlate de vârfurile ierarhice clericale. Aceasta a fost demonstrat în mod clar în complotul Gush Emunim din 1984, pentru a arunca în aer Templul Mount, cel de-al treilea loc sfânt islamic, în parte din motive mesianice și, în parte, pentru a împiedica returnarea sfântului pământ evreiesc arabilor în schimbul păcii prin acordul de la Camp David. Acest act de terorism nu s-a materializat niciodată din cauza lipsei de sprijin din partea rabinului.
Asemănător , rolul liderilor spirituali în cadrul organizațiilor teroriste islamice este extrem de important ca de exemplu, rolul principal jucat de egiptianul Sheikh Omar Abdel – Rahman din al – Jama al Islamiyya, care a emis directivele, atât în asasinatul din 1981 al lui Anwar Sadat,cât și în bombardamentul din1993 asupra World Trade Center din New York.
Aprobarea și folosirea violenței religioase cere,în mod clar, dușmani identificați. Noile grupuri teroriste religioase de azi nu apar fără nici un scop, iar membrii lor sunt născuți ca fiind extremiști. Identificarea dușmanului și decizia de a folosi violența împotriva lui depinde și este conturată de gradul înalt al sensului crizei care amenință viața și credința din comunitățile lor. Deseori, decizia este influiențată de moștenirea istorică a represiunii politice, de inegalitatea economică sau prefacerile sociale, și ar putea fi sporită de disputele religioase și individuale, în concordanță cu strategiile și tacticile politice adoptate, pntru a le confrunta în funcție de contextul local, regional și internațional. Pe planintern, această luptă poate fi îndreptată împotriva corupției sau nedreptății sistemului politic, sau împotriva altor comunități religioase, iar pe plan extern poate fi localizată asupra influiențelor străine, care, în opinia lor, reprezintă o amenințare culturală, economică sau politică petru respectivele comunități religioase.
Sentimentele anti – vest și marea ostilitate a Israelului față de teroriștii musulmani sunt rezultatele moștenirii istorice a opresiunii politice și a marginalizării socio – economice în lumea arabă. Aceste ostilități sunt combinate cu decăderea ideologiilor laice și ilegalitatea actualelor elite politice și economice, mai ales începând cu înfrângerea din 1967 a arabilor de către israelieni. Această criză a fost agravată de conflictul arabo – israelian, care a servit la accentuarea complexului de inferioritate musulman, datorat incapacității de a învinge Israelul, atât a regimurilor arabe, cât și a palestenienilor.
În timp ce identificarea dușmanilor e adânc înrădăcinată, atât în istoria îndepărtată, cât și în cea recentă, direcțiile teroriste ale mișcărilor musulmane combatante, au urmat față de dușmanii externi faze distincte, în fucție de prefacerile politice și ideologice din regiune. Aceste faze sunt direct influiențate de revoluția iraniană din 1979, de lupta de rezistență musulmană condusă de Mujaheedin împotriva sovieticilor în Afganistan, de victoria electorală a Frontului Islamic al Salvării (FIS) din Algeria (1990 – 1991) și de semnarea „Declarației Israeliano – Palesteniene a Principiilor” în septembrie 1993. Revoluția iraniană a propus un nou model revoluționar al Islamului și a inspirat mișcările musulmane să clatine în mod serios regimurile existente în țările lor. În plus, internațiolizarea violenței teroriste musulmane față de Vest și Israel, în anii `80, a fost susținută de eforturile Iranului de a extinde revoluția peste granițe și a fost un instrument de schimbare a politicii externe a statelor vestice ostile față de Republica Islamică. De mare folos pentru regimul iranian în realizarea scopurilor a fost mișcarea libaneză Hizb`allah. De asemenea s-a oferit Iranului posibilitatea de a participa, atât indirect, cât și militar, în conflictul arabo – israelian. În plus, luptătorii musulmani din Afganistan, în anii 80 au creat importante rețele între diferite grupuri și indivizi, care au accelerat activismul printre grupurile musulmane pe frontul intern, când acești luptători s-au întors acasă.
Victoria electorală a FIS în Algeria a demonstrat grupurilor teroriste musulmane că ar putea folosi mai degrabă urnele de votare, decât să se bazeze numai pe arme, în eforturile de a veni la putere în diferite state arabe. Anularea ulterioară a alegerilorde către armata algeriană a codus la radicalizarea islamiștilor și întoarcerea lor spre terorism.
Simultan evoluția lor graduală a conflictului israeliano – palestenian amenință scopurile panislamice ale mișcărilor militante islamice de a elibera Ierusalimul. Această amenințare a condus la o coordonare rapidă între grupurile teroriste islamice, în efortul lor de a sabota procesul de pace și de a mări combativitatea și rezistența față de Vest, Israel și regiunele arabe partizane. În acelaș timp, aripele politice ale acestor grupuri teroriste caută să extindă și să cotinuie procesul de islamizare a societății de la bază. Ambundența acestor factori, în ultimele două decenii a mărit combativitatea terorismului musulman. Totodată, susținătorii terorismului religios demonstrează în mod clar că sunt obișnuiți cu schimbările în mediul local, regional și internațional și, foarte important, de asemenea, acceptă să-și reformuleze strategia acțiunilor politice și militare în concordanță cu încercările lor de a proteja, extinde sau răzbuna comunitățile religioase de care aprțin.
4.5.4.3. Mijloacele, metodele și momentele terorismului religios într-o abordare criminologică
În comparație cu echivalentul lor laic, teroriștii religioși, în opinia unor criminologi, nu au fost în mod deosebit inventivi, mai ales când a fost vorba de dolosirea unor noi tipuri de arme din propriul arsenal, bazându-se în schimb pe bombele tradiționale și pe gloanțe. Cu toate acestea teroriștii religioși au demonstrat o mare ingionizitate în ceea ce privește tacricile folosite pentru selectarea mijloacelor, metodelor și momentelor de violență, în scopul obținerii efectului maxim. Au utilizat noțiunea martiriu și autosacrificiu prin bombe sinucigașe, ca o ultimă metodă față de dușmanii lor convenționali mai puternici. Această tactică a fost folosită de Hizb`allah pentru prima oară împotriva contingentelor americane, franceze și mai târziu israeliene, aflate în Liban în 1983. Aproape similar, au fost realizate acțiuni ale trupelor de șoc ale Gărzii Revoluționare Israeliene în războiul lor contra Irakului. În timp ce clericii Hizb`allah se loveau constant de probleme teologiceîn aprobarea acestor metode, căci sinuciderea în Islam este acceptată doar în circumstanțe excepționale, gruparea Hamas s-a văzut obligată să adopte bombele sinucigașe (în 1994),ca o ultimă metodă pentru a sabota procesul de pace israeliano – palestinian. Membrii ei considerau că punerea în practică a sinuciderii ar amenința în mod serios existența revoluționară a Hamas. Din punct de vedere criminologic se observă că, în timp ce câteva grupuri teroriste au realizat multe misiuni sinucigașe, teroristul religios folosește metode tradiționale de asasinat, râpire, detunări șibombardări, într-o abilă combinație, în funcție de contextul politic la nivel local, regional sau internațional.
Multe dintre acestea grupuri teroriste sunt gata să preia operațiunile cu un plan politic diferit din motive organizatorice, pentru a-și elibera membrii închiși sau pentru a elimina adversarii. Cu toate acestea tintele sunt aproape mereu alese în mod simbolic și cu grijă, pentru a cauza cea mai puternică traumă psihologică dușmanului și pentru a întări credința religioasă printre proprii adepți. Acest lucru este evident în alegerea de către teroriștii musulmani a ambasadelor, avioanelor, diplomaților și turiștilor străini, pentru a atinge simbolic inima adversarilor. Această a fost demonstrată și în alegerea celor mai importante repere ale New York-ului de către urmași Sheik Rahman sau gruparea Al Queda în 2001, cât și de multitudinea atacurilor Hizb’alah împotriva dispozițiilor diplomatice și militare americane.
Aproape de fiecare dată, periaodele de violență ale teroriștilor religioși sunt alese cu grijă pentru a concide cu propriile cerințe teologice, sau pentru a profana sărbătorile religioase și momentele sacre ale dușmanilor. De exemplu bombardamentul din 1995 asupra instituție Federale „Edward P. Murrah” din Oklahoma de către indivizi care, după cum se specifica într-un text din ziarul „The Turner”, au hotărât să comemoreze și al doilea atac al FBI asupra Ramurii Davidian’ Waco, componența texană, marcându-se astfel data la care acuma 220 ani începuse revoluția americană la Lexington și Concord. În mod asemănător, simbolul perioadelor de violență religioase a fost evident și în deciziile grupărilor teroriste algeriene, de a deturna un avion al liniilor franceze în timpul Crăciunului, după uciderea a 2 preoți catolici, sau ciclul de violențe cu bombe sinucigașe Hamas împotriva Israelului, care a avut loc în februarie 1996, la a doua comemorare a atacului de la Hebran.
Prezentarea terorismului religios și a implicațiilor sale încearcă să demonstreze că, în ciuda credinței populare, natura și scopul terorismului religios nu sunt dezorganizate sau întâmplătoare, ci sunt conduse de o unitate logică interioară, formată din diverse grupuri și credințe care folosesc violența politică pentru a motiva și da credibilitate cauzelor lor sfinte.
Cap. V
Forțele specializate în combaterea terorismului internațional
5.1. Formațiuni antiteroriste din Europa
MAREA BRITANIE:
a) Regimentul 22 Aerian – 22nd Special Air Service Regiment (SAS) este probabil cea mai veche, cunoscută și respectată unitate specială, tehnicile și metodele dezvoltate fiind folosite de marea majoritate a unităților antiteroriste de azi.
SAS a fost creată în vara lui 1941 de către David Stirling, misiunea sa inițială fiind de a sabota avioanele inamice la bazele din deșertul nord-african. La sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, echipa a fost desființată fiind reînființată în 1951, la baza Stirling, în Herford.
Unități SAS au acționat în Yemen, Malaiezia, războiul din Falklands, Irlanda de Nord, războiul din Golf și în Bosnia. În anii 60, comandantul regimentului, locotenent-colonel John Waddy afirma că SAS luptă împotriva terorismului în trei moduri: culege informații despre grupurile teroriste, ripostează la acțiunile teroriste și previne acțiunile lor. Selecția luptătorilor este una dintre cele mai dure din lume și se desfășoară în munții Breacon Beacon, la sude Wales. Candidații sunt recrutați din rîndul celor mai buni militari de carieră.
b) Serviciul Special Naval – Special Boat Service (SBS) este unitatea pentru operațiuni special a marinei britanice, cu misiuni de atac subacvatic, supraveghere și recunoaștere de coastă, culegere de infomații și sabotaj. Deviza acestei unități este „nu prin forță, ci prin viclenie”.
Trupele SBS au acționat în lupta împotriva insurgenților comuniști din Oman, pe perioada 1970-1971, în războiul din insulele Falklands în 1982, Irak, Kuwait în 1991.
Trupele de Parașutiști – Parachutists (Paras). Regimen-tul Paras a fost creat în 1940 la ordinul primului ministru, Winston Churchill. În prezent regimentul cuprinde 4 batalioane, unul în permanentă alertă și Pathfinder Platoon, care conduce misiunile de recunoaștere în teren și cele premergătoare desantului aerian.
FRANȚA
Gruparea de Întervenție a Jandarmeriei Naționale – Groupe d’Intervention de la Geandarmerie Naționale (GIGN) a fost înființată în noiembrie 1973 în cadrul Escadronului 2/2 de Jandarmerie Mobilă, cu baza la Maisons-Alfort, sub denumirea de Echipa Comando regională de intervenție (ECRI). La nici două luni decînd a devnit operativă, unitatea a intervenit împotriva unui furibund înarmat, la Ecqevilly în Yvelines. În 1976 unitatea se reorganizează sub denumirea GIGN.
GIGN este una dintre cele mai performante unități antiteroriste din lume. Între 1974-1985 ea a participat la peste 650 de misiuni, ai eliberat peste 500 de ostatici și a arestat mai mult de 1000 de teroriști, cu toate că echipa este formată din mai puțini de 90 de membri. GIGN a acționat în exterior în Djibuti, Noua Caledonie, în Liban, Sudan și Insulele Comore.
GERMANIA
a) Grupa de apărare a frontierii 9 – Grezchutzgruppe 9 (GSG 9)-este unitatea specializată a Poliției Federale germane și are sediul la Hangelar,lângă Bonn. Unitatea a fost înfiițată în 1973, imediatdupă masacrul din Satul Olimpic și de pe aeroportul Furstenfeld-München din 5 septembrie 1972. Această structură este alcătuită dintr-o grupă de conducere, trei unități de intervenție, mai multe grupe tehnice: experți în materiale explozive, scafandri, transmisioniști, șoferi, specialiști în documentație și întreținerea tehnicii de luptă, o unitate de instrucție, învățământ, o unitate de elicoptere, precum și servicii de aprovizionare.
Instruirea în cadrul GSG-9 este deosebit de dură, constând în 13 săptămâni de pregătire generală și 9 săptămâni de instrucție specială. La sfârșitul pregătirii generale se aleg cei selectați, care rămân în cadrul GSG-9.
b)Unitatea Specială de Comandă – Kommando Spezialkrafte (KSK) a fost înfiițată în 1994 ca urmare a experienței dobândite în războiul civil din Rwanda, cu scopul de a desfășura misiuni antiteroriste în afara Germaniei,salvare de ostatici și aeronave deturnate. Aproximativ 20 de luptători au fost antrenați la sfârșitul lui 1996, unitatea devenind complet operativă în 1997. În prezent unitatea dispune de 1 000 de luptători bine antrenați. Ca parte a armatei germane poate acționa în zonele unde există baze NATO, ceea ce mod legal, GSG-9 nu poate face. KSK este formată dintr-o companie de recunoaștere, un pluton de antrenament, pentru companii de comando și una de sprijin.
5.2. Formațiuni antiteroriste din S.U.A.
a)Delta Force – Combat Applications Group-este unul dintre cele mai importante grupuri antiteroriste ale armatei americane. Pentagonul refuză, încă, să-i recunoască oficial existența.Soldații acestei brigăzi sunt recrutați di rândul armatei SUA, mai ales din Beretele verzi și al trupelor de șoc.
Delta Force este alcătuită din trei escadroane sau detașamente oprative : un escadron de sprijin, unescadron de transmisiuni și un escadron care include un pluton de aviație și un pluton „nostim”. Se spune că acest „pluton nostim” este singura unitate antiteroristă care are în componență și femei.
Dispozitivul de antrenamet de la Fort Bragg pare să fie cosideratcel mai bun dispozitiv de antrenament în operațiuni speciale din lume. Delta Force se bazează, în ceea ce privește sprijinul aerian, pe o unitate SOAR 160, dar dispune și de o flotă proprie de elicoptere, plutonul de aviație. Vopsite în culori civile și cu numere de înregistrare false, elicopterile se dispun în formație de luptă și pot avea montate arme de foc.
b) Grupul Special al Forțelor Marinei Americane – Naval Special Warfare Developement Group (DEVGRU) „Dev Goup”
O mare parte din ceea ce reprezintă DEVGRU este și rămâne necunoscută.Ceea ce se știe este că s-a format pe la mijlocul anilor`90, după ce SEAL TEAM SIX, brigada antiteroristă a marinei americane, a fost desființată.
După afirmațiile unor oficiali americani, DEVGRU a fost înființată pentru a crea, testa și evalua noi tactici, arme și echipamente. Deși se află sub comanda Grupului Special de Luptă al Marinei DEVGRU este și component al grupurilo antiteroriste ale guvernului federal, având ca activitate principală lupta antiteroristă.
Armele și echipamentele folosite de DEVGRU nu sunt cunoscute până în prezent. Cert este că, acolo unde se acționează, distrug tot ce le iese în cale pentru executarea misiunilor încredițate.
c)Echipa de Salvare a ostaticilor din cadrul FBI – FBI Hostage Rescue Team (HRT) este principala unitate responsabilă pentru acțiunile antiteroriste din interiorul SUA, implicată în raidurile antidrog și în arestările cu grad ridicat de risc.
d)Army Rangers-este forța de intervenție rapidă specializată în atacuri rapide, în genul celor de preluare a controlului asupra aeroporturilor.
Comandourile Rangers s-au remarcat în timpul celui de-al doilea război mondial în raidul din portul francez Dieppe. Ulterior unitățile Army Rangers au devenit celebre în timpul războailor din Coreea și Vietnam, în invazia din Grenada, în intervenția din Panama, în războiul din Golf și în intervenția din Somalia.
e)Forțele Speciale Aeropurtate – Air Forces Special Operations Forces (AESOF).Informațiile, tirul precis și iuțeala sunt principalele atuuri pe care orice armată trebuie să le aibă pentru a fi cât mai aproape de o victorie cu pierderi minime. Aceasta este principala misiune a Forțelor Specializate Aeropurtate.
Necesitatea înființării lor a devenit evidentă în momentul în care prima tentativă de slvare a ostaticilor americani la Teheran, în 1979, a eșuat. Ca atare, în numai doi ani, primul batalion aerospecial a devenit operațional sub numele Task Force 160.
Caracterul misiunilor le-a dat numele popular de „Urmăritorii din noapte” (Night Stalkers).În 1990, această unitate specială s-a fragmentat în trei batalioane, fiecare având capacitate combativă la maximum. Principalele mijloace de intervenție sunt elicopterele.
f) Marine Expeditionary Unit. Deși, din punct de vedere tehnic nu sânt „forțe specializate” maria americană le prezintă ca fiind capabile de operațiuni speciale. Aceste unități dintre care cel puțin două se află în Oceanul Indian – sunt capabile să execute misiuni militare multiple, rapide și compacte.
5.3. Formațiuni antiteroriste din Israel
Uitățile israeliene de luptă antiteroristă acționează în baza unui plan cunoscut sub numele de „Army Of The Sky” și sunt împărțite în trei categorii:
a)Unitățile operaționale care au destinația de bază antiteroristă și de eliberare de ostatici.
Există trei unități operațioale:
-Yaman (Yechida Mahalot Mezuchedet), înființată în urma masacrului de la Mahalot din 1974, în baza rezoluției guvernului israelian numărul 411 din 26 ianuarie 1975, face parte din trupele de grăniceri (MAGAV) ca unitate civilă, fiind formată din foști militari și foști polițiști.
-S M (Sayeret Matkal) sau unitatea 269, a fost înființată în 1957 de Avraham Anan, cu copul de a acționa în tritoriul inamic în misiuni de recunoaștere.
-S 13 (Shayetet 13 – Flotila 13 sau The Batmen – Liliacul), face parte din Forțele Speciale Navale.
b) Unități de luptă sau interceptare. Acestea au misiunea să închidă, să asigure zona, să culeagă informații și să aștepte apariția unităților operaționale. Pot să acționeze doar în cazul în care teroriștii încep să omoare oameni ostatici, altfel sunt obligate să aștepte sosirea unităților operaționale.
c)Unitățile de sprijin sunt cele care susțin unitățile de luptă și pe cele operațioale în misiunile antiteroriste și de eliberare a ostaticilor. Aceste unități sunt:
– unitatea de forță sau fierbinte;
– unitatea de demolare;
– unitatea școlii de război;
– unitatea de planificare computerizată;
– unitatea de minare;
– unitatea de bruiaj electronic.
Fiecare unitate antiteroristă sau de eliberare a ostaticilor are 28 de membri și cuprinde 3 secțiuni: secțiunea principală de atac, formată din 10 membri; secțiunea alpiniști destinată pătrunderii în clădiri folosind acoperișurile, hornurile etc., formată tot din 10 membri; secțiunea lunetiști, formată din 8 membri, 4 lunetiști și 4 agenți de recunoaștere.
5.4. Formațiuni antiteroriste din Rusia
a)Grupa Specială A –Al`fa (Alfa) a fost creată în 1974 ca echipă specială de luptă împotriva terorismului sau a criminalității din Direcția a șaptea – Supraveghere. Antrenamentul trupelor speciale ruse este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai dure. După două luni de antrenament de bază, în care alergau zilnic 9 km dimineața urmat apoi de 65-70 km de marș forțal cu echipament complet de luptă, cântărid aproape 40 kg, înr-un ger cumplit și de obicei fără apă, luptătorii urmau cursul suprior de 3-4 ani în timpul căruia învățau tehnici de luptă fără arme, cu arme albe, să tragă excepțional cu toate felurile de arme, alpinism, luptă subacvatică, parașutism, să conducă toate felurile de vehicule și folosirea minelor și a explozivilor improvizați.
b)Grupa Specială, Flamura – Vympel sau Vega, a fost înfinițată în 1981 ca forță diversionistă pentru acțiuni în afara graniților făcând parte din Serviciile Secrete Externe.
După 1991 Vympel a fost transferată la Administrația pentru Protecția Federației Ruse (GUO), fiind implicată în acțiuni antiteroriste interne, luptă antidrog și aplicare a legii. Î 1993, președintele rus Boris Elțîn a ordonat Vympel și Al`fa să ia cu asalt palatul parlamentului în care se baricadaseră miniștri disidenți. Deoarece Vympel a refuzat să execute raidul, unitatea a fost transferată la Ministerul de Interne (MVD). Până la urmă, săturându-se să primească ordine de la „birocrații polițiști”, marea majoritate a luptătorilor au părăsit unitatea. Cu ceea ce a rămas din Vympel, MVD a creat propria unitate antiteroristă numită Vega.
c) Beretele Negre – Otryad Militsii Osobogo Naznacheniya (OMON) a fost creat la sfârșitul anilor`80, ca parte a Ministerului de Interne rus, în fiecare din orașele URSS. Unitatea este formată din voluntari, din persoane care și-au satisfăcut stagiul militar. Misiunea lor principală este lupta împotriva revoltelor, arestarea criminalilor periculoși, păstrarea ordinii în localurile publice sau alte misiuni speciale.
Cap.VI
Studiul cunoștințelor științifice despre analiza fenomeului terorist și a politicilor de prevenire și de reprimare a terorismului
6.1. Teorii „pseudo – știițifice” despre terorism
În privința ziarștilor și, îndeosebi, a unor mai specialiști în domeniu, preocupare pentru elaborarea de lucrări pe această linie nu s-a lăsat prea mult așteptată. Unii au întocmit adevărate biografii lui Baader, Carlos sau Abou Nidal; alții au elaborat monografii ale unor organizații (Brgăzile Roșii, Acțiunea Directă, Banda lui Baader etc.) și în sfârșit alții au prezentat pretinse lucrări de sinteză despre Internaționala Teroristă (Claire Sterling, Eduard Sablier). Acest munte de lucrări este însă de slabă calitate pentru cercetarea criminologică, fiindcă nu vizează problemele de fond care fac obiectul științei criminologice și, de multe ori, nu au fost nici măcar de folos în activitatea de combatere a acestui flagel, căutând îndeosebi știrile de senzație, dezvăluirea secretelor instituțiilor angrenate în lupta antiteroristă ș.a.m.d.
Pe de altă parte însă, lucrurile trebuie înțelese, fiindcă scopul principal al acestor lucrări este de a avea succes de librărieși, pe alocuri, a înlocui romanul polițist cu niște fapte reale, dar care nu urmăresc două lucruri esențiale: în primuk rând, identificarea cauzelor care au generat fenomenul și, în al doilea rând, urmăresc motivațiile teroriștilor.
Psihologii și psihiatrii sunt specialiștii către care se îndreaptă o parte din cererea socială de explicare a fenomenului criminalității di acest domeniu. Ei trebuie să explice motivele unor explozii de violență care par să fie iraționale, de neînțeles, fiindcă, într-un stat de drept, prezentarea unor opinii, nu mai constituie un obstacol pentru înlăturarea căruia trebuie să se apeleze la violență.
Georges Balandier și Michael Maffesali sunt printre primii cercetători preocupați de descifrarea cauzelor și a condițiilor care generează violență politică în perioada modernă. Practic ei au dat odefiniție diferităobiectului terorismului. Dacă, în primul caz , terorismul era obiectul unor indivizi sau grupuri cladestine de origine internă, aflat într-o strânsă legăturăcu mișcările sociale, pentru specialiștii strategici militari, terorismul a început să fie echivalat cu organizații telecomandate de serviciile secrete ale uor state. În opiniaacestora, statele folosesc terorismul ca pe o strategie indirectă pentru a convinge alt stat să renuțe la amenințările nucleare.
Teoriile strategice au îceput în primul rând, în perioada în care militarii au adus, mai mult sau mai puțin, argumente prin care susțineau că URSS este presupusul dirijor al terorismului în lume. Se susțiea că URSS îi sprijină și îi maipulează pe palestenieni. pe membrii Brigăzilor Roșii în Italia, cât și Grupul Baader Meinhaff din fosta RFG.
Mediile militare nu au întârziat în a prelua această mentalitate, le părea mai sigură și le dădea o oarecare stare de siguranță, desemnând un inamiccomun și, mai mult decât atât, permitea analizarea unicității fenomenului printr-o reducere puternică a multitudinii formelor organizațiilor clandestine la un singur actor pricipal.
Majoritatea lucrărilor aparținând unor tereoticeni germani și italieni susțineau că organizațiile clandestine au o origine interna, dar primele teze care insistau pe legătura clară dintre terorism sau societate au început să ia avânt, îndeosebi, după declanșarea unor acțiuni pornite din Orientul Mijlociu împotriva americanilor și europenilor, care au fost rapid recatalogate ca terorism internațional. Firul verde iraniano – siriano – libia era bănuit a se fi substituit, sau, mai degrabă, chiar s-ar fi întreprătuns cu firul roșu, bănuit în mod singular în perioada de început.
Teoriile strategice și susținătorii lor, reduc terorismul la o luptă între doi adversari care folosec o violență instrumentală. Ea este însă simbolică, chiar sacră a violenții, dar, mai ales, se află în imposibilitatea de a concepe înserarea terorismului în societate. Ea îl deconectează de realitate și nu dă răspuns cauzelor și proceselor care staula baza activității criminale a terorismului.
6.2. Noile problematici privind combaterea terorismului
După anii`70-`80, societatea italiană de exemplu, a fost confruntată cu fenomeul terorismului care a luase proporții sângeroase, cunoscute fiind asasinatele comise asupra lui Aldo Moro fost prim-ministru, râpit și ucis în 1978; Marco Amato, locțiitorul procurorului general; Nicolo Geacumbi și Giarolamo Minervi, magistrați, care se ocupau cu ancheta grupărilor extremiste.
Studiile de specialitate, în ultima perioadă de timp, au provenit, pe lângă criminologie, și de la alte discipline, ca de exemplu din istorie, sociologie, știință politică și filosofie.
6.2.1.Opiniile istoricilor și filozofilor privind terorismul
Neavând posibilități prea largi de a efectua documentarea în arhive, stânjeniți, istoricii s-au ocupat puțin de epoca contemporană.
În schimb istoricii și filozofii au elaborat lucrări de calitate,atât despre valul anarhist din sec.al XIX-lea, care a fost la origeea primelor legi și convenții iternaționale antiteroriste,cât și despre raportul dintre teroarea revoluționară și terorism.
Numeroși filozofi contemporani, mai mult sau mai puțin cunocuți, au reintegrat violența și conflictul în sistemul filozofic, ofrindu-se astfel posibilitatea ca fenomenul terorist să fie tratat în legătura sa directă cu societatea și istoria.
6.2.2. Teoriile criminologice, sociologice și politologice
O perioadă mare de timp, criminologii, sociologii și politologii nu s-au ocupat de studiul terorismului ca să identifice doar acele cauze care îl generează, ci și ca să stbilească politici de ansamblu pentru preveirea acestuia.
În Italia și Germania au fost elaborate în ultima perioadă de timp lucrări de calitate, atât în plan statistic, cât și în plan criminologic și sociologic, acordându-se atenția identificării rădăcinilor sociale ale orgaizațiilor lor clandestine, relația lor cu mișcările sociale, folosirii diferențiate a violenței, alegerii victimilor etc.
Pe de altă parte, politologii au început să studieze pericolele ce amenință democrația și statul de drept, atingerile aduse drepturilor omului, o nouă înțelegere a nevoii de securitate și modificările mediului internațional și ale situației interne.
Aceste lucrări prin teoriile lansate, au dus la depășirea ipotezei „ducelui strategic” și au făcut ca statele să reflecteze mai mult asupra raportării la societate prin intermediul organelor justiției, reprezentate atât de judecătorii specialiști pe problemă, cât și de serviciile de poliție și securitate, ori chiar de către mișcările sociale care le-au produs.
Teoriile vizează identificarea cauzelor care ar putea generaterorismul. Aceasta constituie o preocupare mai recentă pe scena cercetării criminologice și ea este luată în atenție în măsura în care terorismul a atins interesele unei țări, iar disciplinele care au studiat fenomenul terorist, în mod firesc, nu au fost întotdeauna aceleași. Ca urmare, până acum, acumularea de cunoștințe în domeiul cercetării criminologice a fost de un nivel destul de redus, fiindcă nici „exportul” de ipoteze de la o disciplină la alta, de la o țară la alta, nu a avut acelaș traseu cum a fost cazul altor subiecte, ca de exemplu, în sistemul justiției penale.Acesta pare a fi o parte din contribuția care se poate aduce la explicarea faptului de ce, în domeniu, nu există încă un „câmp” științific.
6.3. Implicațiile fenomenului terorist asupra securității naționale a României
Înr-o lume marcatăde manifestări din ce în ce mai brutală a evenimentelor de ordin politic, naționalist sau religios, amplificarea violenței, în general și a celei teroriste în special, generează o permanentă amenințare la adresa securității naționale.
În ultima perioadă și-au făcut apariția și în România actele de terorism, constatându-se o intensificare a situațiilor de alarmare a publicului sau a autorităților publice prin smnale false de pericol, de natură să provoace stare de panică ori de groază și să impună autorităților intervenția la fața locului, prin dislocarea forțelor din sectoarele în care au misiunile principale.
Poziția geostrategică a României a constituit, începând cu anul 1990, un punct de atracție pentru diverși cetățeni străini, mai ales de când Iugoslavia a devenit butoiul cu pulbere al Europei, iar tranzitarea Est-Vest se face prin România.
Organizații de traficanți folosesc România ca pe un cap de pod între Orient și Occident, având în vedere faptul că situația din fosta Iugoslavie a mutat centrul de greutate al tarficului rutei balcanice, care include acum Romănia.
Pericolul terorist intern rezidă din prezența în țară, pe perioade îndelungate, a unor persoane străine cu antecedente pe linia organizațiilor teroriste, dar și a unor autohtoni din lumea interlopă, racolați de aceste organizații teroriste, existând pericolul, riscul angajării lor în lupta politică.
Alte pericole teroriste rezultă din existența grupurilor infracționale organizate, exacerbarea naționalismului, a fanatismului politic sau religios. Tot mai intens se vorbește despre ofensiva islamică, ce ar putea atinge și România, în țară fiind peste 100 000 de persoane de cult islamic, ofensiva care tinde să strângă legăturile, având loc unele seminarii educativ religioase.
Pentru România terorismul reprezintă un pericol important în contextul unor eventuale acțiuni separatiste violente. În acest caz, grupuriteroriste, alte formațiuni paramilitare vor fi din timp pregătite pentru acțiuni teroriste, având chiar tabere de antrenamet, una fiind depistată pe teritoriul României în Transilvania.
Scenariile prevăd că declanșarea acțiunilor va coincide cu mari demonstrații, mitinguri și acțiuni revendicative destinate proclamării și susținerii separării unei anumite zone ale țării noastre.
Avându-se în vedere experiența terorismului internațional și condițiile specifice ale României, se poate aprecia că acțiunile teroriste vor avea loc cu precădere în orașe care pot deveni teatrul unor acțiuni teroriste sângeroase.Nu vor fi excluse nici zonele montane, în unele localități urmărindu-se scopurile politice ale acțiunilor separatiste violente.
Acțiunile teroriste vor avea drept țintă persoane civile, forțe de ordine, militari din unitățile armatei, personalități și vor urmări demolarizarea populației și împiedicarea restabilirii ordinii constituționale.
6.4. Legislația românescă privind structurile acționate cu atribuții în prevenirea și combaterea terorismului
Activitatea antiteroristă este organizată și se realizează în conformitate cu prevederile legii 51/1991 privind Siguranța Națională a României și legii 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, ale ordinului directului Serviciului Român de Informații precum și de celelalte acte normative aplicabile în domeniul Siguranței Naționale a României.
Activitatea antiteroristă este parte componentă a unui complex de măsuri instituite la nivel național pentru realizarea Siguranței Naționale executate de organe anume desemnate prin legea 51/1991 care reglementeazărealizarea acesteia prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce aduc atingerea unor valori supreme ale statului potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin constituție una din amenințările la adresa Siguranței Naționale stipulate expres în art.3, litera j din legea 51/1991 o constituie actele teroriste precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod al oricăror activități al cărorscop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte.
Ca organ abilitat cu sarcini în domeniul Siguranței Naționale, Serviciul Român de Informații organizează și execută activități pentru culegerea, valorificarea și verificarea informației necesare prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie potrivit legii amenințări la adresa Siguranței Naționale.
Conform art.6 din legea 14/1992 în domeniul antiterorismului Serviciului Român de Informații îi revin următoarele sarcini:
execută activități informative și tehnice de prevenire și de combatere a terorismului.
execută intervenția antiterorismului asupra obiectivelor atăcate ori ocupate de teroriști în scopul capturării sau anihilării acestora, elibirarea ostaticilor și reabilitarea ordinii legale.
asigură protecția antiteroristă a demnitarilor români și străini precum și a altor persoane oficiale conform normelor stabilite de Consiliul Suprem de Apărare al Țării.
Prevenirea și contracarareaactelor teroriste ce pot viza obiectivele pe teritoriul României se realizează printr-un ansamblu de măsuri ce se aplică într-o concepție unitară în conformitate cu legile în vigoare și cu obligațiile asumate de România prin convențiile și tratatele internaționale.
Potrivit legislației românești prevenirea actelor teroriste, neutralizarea și lichidarea elementelor teroriste de pe teritoriul României în timp de care revin organelor formațiunilor Serviciului Român de Informații dar și Ministerului Administrației și Internelor, Monitorul Oficial al României partea (18.12.1990), întrucât acțiunileteroriste de amploare în caz de război vor fi îndreptate atât împotriva populației și administrației publice centrale și locale cât și a forțelor armate ale țării din zona acțiunilor de luptă și din zona interioară, împotriva acestora trebuie să acționeze integral forțele sistemului național de apărare a țării.
Infracțiunile săvârșite cu ocazia pregătirii sau desfășurării actelor de terorism pot fi grupate astfel:
a)Infracțiuni săvârșite în scopul creării unei stări de teroare, panică ori de insecuritate colectivă, care tulbură prin aceasta grav ordinea și liniștea publică:
-omorul
-vătămarea corporală gravă
-loviri sau vătămările cauzatoare de moarte
-lipsirea de libertate
-distrugerea
-distrugerea și semnalizarea falsă
-nerespectarea regimului armelor și munițiilor
-nerespectarea regimului materialelor explozive, materialelor nucleare și a altor materii radioactive
-împiedicarea exploatării unei nave, aeronave sau a căilor de comunicații
b)ifracțiuni ce constituie acte de terorism:
-sechestrarea sau deturnarea unei nave sau a unui alt mijloc de transport
-introducerea în atmosferă, în sol, în subsol sau în apă, inclusiv în cele ale mării teritoriale, precum și în orice alt loc, a oricărei substanțe de natură să pună în pericol viața sau sănătateaoamenilor ori a animalelor sau mediul natural
-amenițarea publică cu săvârșirea vreuneia dintre infracțiunele arătate necesare pentru a o duce la îndeplinire
c)infracțiuni satelit
-producerea sau procurarea de mijloace necesare
-comunicarea sau răspândirea în orice mod de informații false în scopul de a alărma autoritățile și publicul să se creadă că a fost săvârșit un act de terorism
-fapta de asociere în scopul săvârșirii uneia din infracțiunile prevăzute în proiectul legii pentru pedepsirae actelor de terorism.
De aesmenea alte acte normative interne, aplicabile în domeniul combaterii terorismului, sunt:
Legea 21/1924,pentru persoanele juridice, art.15, art.25, art.26;
Legea 25/1969,privind regimul străinilor în România, art.4 și art.21;
Legea 21/1991 privind cetățenia română (modificată și completată prin Legea 192/1991), art.9 și art. 32;
Legea 126/1995 privind regimul materiilor explozive, art.31;
Legea 15/1996 privind statutul și regimul refugiațiilor în România, art.4, art.17 și art.18;
Legea 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor;
Legea 116/1998 privind organizarea șifuncționarea Jandarmeriei Române;
Legea 218/2002 preivind organizarea și funcționarea poliției române.
6.5 Concluzii
Unul din fenomenele care bulversează serios societățile occidentale contemporane, adăugând noi probleme și preocupări celor deja existente, este cel al terorismului, în cadrul căruia terorismul politic ocupă un loc din ce în ce mi pronunțat.
Deși nu este un fenomen nou, asemenea acte de violență existând în toate timpurile, ceea ce caracterizează terorismul politic de astăzi este trecerea de la acte sporadice ale unor indivizi izolați la grupări teroriste organizate, ca și la diversificarea metodelor de acțiune și la folosirea unui larg evantai de mijloace. Prin întinderea pe care o cunoaște și ramificațiile sale, prin obiectivele pe care le urmărește terorismul a devenit astăzi un fenomen internațional. Internaționalizarea terorismului este asociată cu extinderea zonelor de ale teroriștilor, precum și cu schimbări canlitative în privința mijloacelor și metodelor de acțiune.
Ar putea părea paradoxal, dar a devenit o metodă și un mijloc de acțiune chiar și pentru organizații și grupări ce pretind a avea un caracter religios. Multiplicarea fără precedent a sectelor de difrite orientări, care, sub mantiile mistice în care se înconjoară, se dădea în fapt la comerțul cu droguri, speculații financiare și imobiliare este vînsoțită de acte de răfuieli și concurență între acestea, violența și terorismul fiind metodele cel mai adesea utilizate împotriva celor care le opun rezistență sau care încearcă să le demaște.
Escaladarea violenței în general este certitudinea expresia instabilitătii politice și economice, deteriorării relațiilor sociale și politice atât pe plan intern cât și în raporturile internațonale, consecință directă a menținerii și impunerii unui sistem de raporturi de neechitate și injustiție a violării permanente a dreprurilor membrilor societății, a popoarelor de a decide în mod liber.
Folosirea violenței în istorie este determinată de existența acestor contradicții care nu pot fi rezolvate prin aranjamente dee compromis între exponenții lor: state, claes, indivizi. Formele și metodele de utilizare a violenței se schimbă potrivit intensității acestor contradicții.
Teroarea este o metodă a violenței, în timp ce terorismul este o aplicare a acestei metode prin acte individuale de terorism.
În esență terorismul este neîndoielnic război psihologic, dar mult mai complex, el fiind rezultatul unui sumum de factori care pot fi în mod simplist separați. El este, în fapt, expresia radicală a unui conflict profund. În prezent s-a ajuns la înțelegerea și recunoașterea faptului că terorismul este o problemă complexă a societății actuale așa cum și poluarea mediului înconjurător, de exemplu, este considerată în prezent o problemă vitală pentru societate și omenire. Sărăcia, injustiția, segregația rasială etc. alimentează continuu acest fenomen. Dacă lumea bogată nu poate controla și preveni aesmenea acte, cum ar putea-o face cea săracă?. Un eveniment precum violența în general și cea politică în special reclamă investigații dar mai ales răspunsuri.
Prin amploarea și deversiunea formelor sale, terorismul a dobândit un caracter global, extins la scara întregii planete.
6.6 Bibliogafie selectivă
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie, Editura Didactică și Pedagogică,București,1995
Aurel Dincu – Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, București,1993
I.Bodunescu – Flagelul terorismului internațional, Editura Militară, București,1978
Ion Crăciunecu – Zile fierbinți în Orient, București,1988
C.Popișteanu – Neofascismul, terorismul pericole pentru lumea contemporană, Editura Politică, București,1981
A.G. Ezeldin – Terorism and Political Violence:An Egyptian Perspective, Office of International Criminal Justice, The University of Illinois at Chicago,Chicago,1987
I.P.Blischtschenko, N.Shadanov – Lupta împotriva terorismului și princiăpiul umanității diplomatice, Berlin, 1977
Arădovoaicei Gheorghe, Iliescu Dumitru, Niță Dan – Terorism, antiterorism, contraterorism. Istoric, actualitate, perspective, București, Editura Antet,1997
Ion Bondunecu – Terorismul – fenomen global, Editura Odeon, București 1997
Stan Stângaciu – Strategia combaterii terorismului și diversiunii, Editura
Ministerului Administrației și Internelor, București 1996
Marilena Cheles – Terorism, antiterorism. Terminologie de speialitate, București 1993
Victor Diculescu – Diplomația secretă, București, Casa Europeană, 1992
Ioan V. Maxim –Terorismul. Cauze , efecte și măsuri de combatere, București, Editura Politică,1989
Organizațiile secrete și puterea lor în secolul XX. O călăuză în rețeaua Legilor a înaltei Finanțe și politică, Editura Alma, Galați, 1996
Mihai Dumitrescu – Terorismul – o maladie fără leac a sfârșitului de mileniu…?
Tudor Amza – Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică, Editura, București 2000
Tudor Amza – Tratat de teorie și politică criminologică, Editura, București 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Agresiune Si Violenta. Terorismul Contemporan (ID: 124922)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.