Aflarea Adevărului In Acnhetele Judiciare

DESPRE CUNOAȘTERE

AFLAREA ADEVĂRULUI

ÎN ANCHETELE JUDICIARE ȘI NU NUMAI

Pentru DIANA MIHAELA, doar pentru EA, cea care mi-a fost dorință, speranță și vis, cea care a fost un sfârșit și un început, cea care mi-a arătat, și-a dorit și m-a făcut să fiu mai bun

De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși; pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

CAPITOLUL 1

Considerații introductive

Scurt istoric al căutării adevărului

Odată cu apariția primelor forme de societate oamenii au conceput și acceptat reguli sociale; reguli pe care indivizi izolați, probabil, încă de la început, le-au încălcat. Un astfel de comportament, devenit anti-social, nepedepsit a putut conduce la subminarea structurilor sociale primitive. Oamenii, puși în fata unei alegeri greu de făcut între plăcere și durere, între eu și noi, între al meu și al nostru, au realizat că o cale pe care o pot urma este minciuna, inducerea în eroare a semenilor cu privire la ceea ce știu că este greșit, evitarea responsabilității și a pedepsei pentru încălcarea regulilor sociale.

În aceeași măsură, consecință firească a comportamentului individual, societatea a devenit interesată în aflarea adevărului și probarea minciunii iar principala problemă a devenit modul în care să o facă.

Un prim mod de a stabili adevărul a fost „lupta ce dreaptă”. Cel care atenta la regulile societății trebuia să se înfrunte cu „reprezentantul societății” și în funcție de cine câștiga lupta era de așteptat să triumfe minciuna sau adevărul; pentru că divinitatea așa a hotărât. Oarecum, interesant este că și în zilele noastre se mai întâmplă ca, nu numai într-un bar sau într-o discotecă, doi bărbați să se înfrunte pentru favorurile unei femei frumoase ori pentru o idee sau drept, iar cel care câștigă „să aibă dreptate”.

Un al doilea mod de a stabili adevărul a ținut de supunerea suspectului la chinuri – celebrele ordalii – care empiric exploatau principii ce țin de fiziologia corpului uman și psihologia oamenilor vremii. De exemplu, în China, cu aproximativ 1000 de ani înainte de Hristos, suspectul era obligat să mestece un pumn de orez zdrobit după care trebuia să-l scuipe. Dacă orezul era suficient de îmbibat cu salivă, era ușor de scuipat și se considera că suspectul spunea adevărul; în caz contrar se considera că a mințit și trebuia să suporte consecințele. La vremea respectivă, se considera că teama și/sau stresul provocat de desfășurarea unei activități împotriva societății era de natură să inhibe activitatea glandelor salivare – individul sincer păstrează o activitate normală a glandelor salivare, pe când cel vinovat va rămâne cu gura uscată, orezul zdrobit reușind ai încleșta gura. Nu este clar modul în care chinezii au ajuns la o astfel de „încercare” pentru suspecți. Fie au observat reacția glandelor salivare specifică condițiilor de stres, fie exista o înțelegere a reacțiilor sistemului nervos central. Cert este că în timpul momentelor „delicate”, corpul își pune problema supraviețuirii și înțelege să înceteze funcțiile considerate mai puțin importante. Cum digestia alimentelor nu este importantă pentru supraviețuirea imediată, salivația este inhibată, resimțindu-se fenomenul de gură uscată.

În Africa se folosea un test care avea la bază un raționament asemănător. O piatră fierbinte era așezată suspectului pe limbă. În cazul în care gura era umedă, saliva proteja limba de arsură; la fel procedăm, în casă – umezim degetul în gură cu salivă – când vrem să verificăm dacă fierul de călcat s-a încins. În Orientul Mijlociu există mărturii despre „arta de a descoperi minciuna” prin plasarea unei bucăți de metal fierbinte pe limba suspectului și monitorizarea, ulterior, a procesului de vindecare.

În alte societăți, testele pentru aflarea adevărului a fost dezvoltate pe fundamente psihologice. În India, în jurul anului 500 înainte de Hristos, era folosit un test denumit „fundul sacru”. Era folosit un măgar. Acesta era introdus și legat în mijlocul unei colibe în care era întuneric beznă. Preoții dădeau cu funingine pe fundul măgarului, astfel încât oricine îl atingea să rămână cu urme evidente. Suspecților li se spunea că trebuie să intre în colibă și să tragă măgarul de coadă și în funcție de cum acesta răgea sau nu, urma să se stabilească dacă suspectul minte sau spune adevărul. Persoanele sincere intrau, trăgeau măgarul de coadă, acesta răgea sau nu și ieșeau afară cu mâinile pline de funingine. Mincinoșii se temeau de reacția măgarului, luau cu ei un morcov ca să-l îmbuneze și, ca nu cumva acesta să scoată vreun zgomot, se fereau să-l atingă, nici gând să-l mai tragă și de coadă. Preoții identificau mincinoșii prin faptul că aceștia, când ieșeau, nu erau murdari de funingine.

În anii “50 erau polițiști care foloseau un procedeu psihologic foarte simplu pentru aflarea adevărului. Ascultarea suspectului se făcea de către doi polițiști. Unul, stătea în spatele scaunului pe care era așezat suspectul, cu o carte de telefon groasă deasupra capului celui ascultat. Celălalt polițist, stătea în fața suspectului și urma să pună întrebările. Înainte de a trece la punerea întrebărilor, i se spunea celui ascultat că atâta vreme cât va spune adevărul, totul va fi în ordine; când va minți, va primi o lovitură năprasnică cu cartea de telefon în cap din partea polițistului care stătea în spatele lui. Se începea cu întrebări simple legate de date de identitate, soție, copii, etc., după care se punea, brusc, o întrebare legată de faptă – ai furat / tâlhărit / violat / înșelat … – de multe ori, cel ascultat avea un gest de apărare față de lovitura ce trebuia să vină. Astfel de procedee, probabil, în unele servicii de poliție încă se mai folosesc.

Un capitol distinct, în istoria aflării adevărului, ține de folosirea torturii. Poate că cel mai bun exemplu îl constituie „vânătoarea de vrăjitoare” a Bisericii Catolice. Așa cum se cunoaște, era necesară găsirea unui „rău”, a fost identificat răul și, în consecință, au fost concepute metode pentru a descoperi răul. Foarte importantă era mărturisirea răului. Foarte populare erau două „teste”.

Primul test se fundamenta pe concepția că vrăjitoarele nu se scufundă în apă, astfel că „suspecta” era legată de un bolovan și aruncată într-o apă adâncă. Dacă se ducea la fund și murea înecată, reputația ei era salvată, se făcea o slujbă de laudă și „se deschideau porțile cerului”. Dacă, cumva, reușea să plutească – se întâmpla ceva cu legătura care o lega de bolovan ori, dacă era aruncată în apa unui râu, și curentul de apă o ducea într-o zonă cu apă mai puțin adâncă – era dovedit faptul că a fost vrăjitoare și, mai apoi, era ucisă, era arsă pe rug. O altă metodă ținea de aflarea „semnului diavolului”, o zonă a corpului pe care o stăpânea diavolul, ce se afla, ca principiu, în jurul buricului și care se distingea prin faptul că nu sângera. „Examinatori experimentați” înjunghiau femeia suspectă, în căutarea semnului și … exista și posibilitatea ca femeia să mărturisească.

În mod evident, astfel de procedee nu și-au propus aflarea adevărului, mai importante fiind prejudecățile, temerile sau prioritățile liderilor. Cu toate acestea, tortura mai este considerată și în zilele noastre o soluție, care „ar putea fi utilizată pentru aflarea adevărului”. În Africa de Sud era folosită o metodă ce presupune legarea suspectului, după care anchetatorul îl „încăleca” și-i aplica pe față o bucată de cauciuc, până când suspectul ajungea în pragul leșinului. Procedeul se aplica de mai multe ori, până când anchetatorul obținea o mărturisire – adesea mincinoasă, persoana în cauză recunoscând orice numai să înceteze supliciul. În Orientul Mijlociu suspecții erau „cazați” în celule cu un spațiu foarte restrâns. Nu exista mobilier, căldura intensă și apa, alimentată periodic, era de câțiva centimetri astfel încât era exclus ca omul să poată ațipi – privarea de somn era „cheia” pentru obținerea unei mărturisiri. În actualitate aflăm, din când în când, că s-a autorizat, pentru cazuri speciale, folosirea hipotermiei, lipsa de odihnă, ș.a.

În timp, a apărut ideea stabilirii adevărului pe baza opiniilor mai multor persoane – a unui juriu. O persoană, două persoane, trei persoane … pot să greșească, un juriu, o poate face și el, însă, mult mai greu. Apare necesitatea introducerii unui standard privind probele și, implicit, declarațiile persoanelor implicate. Cum nimeni și nimic nu este infailibil, au apărut erori – celebrul caz Dreyfus fiind doar un exemplu.

Lucrurile au evoluat și oamenii de știință au înțeles că trebuie să-și îndrepte atenția în altă direcție și cea mai bună, pare a se dovedi, cea care a vizat schimbările fiziologice care au loc în corpul uman generate de teamă și stres; modificări care, în mod corect, se presupune că apar ca urmare a faptului că persoana ascultată, la un moment dat, s-ar putea teme de faptul că minciuna sau minciunile pe care le-a spus în fața anchetatorului ar putea fi descoperite.

Cum ?

Cu ce mijloace ?

Cât de certe să fie rezultatele acestor mijloace ?

Dacă și în ce măsură tehnica se poate implica ? – au devenit întrebările ce au început să frământe, din ce în ce mai mult, lumea științifică.

În ceea ce privește mijloacele tehnice, prima încercare a apărut în secolul XIX, când un medic italian, Angelo Mosso, a studiat efectele fricii, asupra sistemului cardiovascular și sistemului respiratoriu. Un interes deosebit, l-a manifestat în legătură cu măsurarea modificărilor debitului de sânge, în funcție de emoțiile persoanei ascultate; a observat cum o persoană cu pielea deschisă, atunci când parcurge stări de stres emoțional, se înroșește la față. Cum odată cu înroșirea feței devine evident că în zona superioară a corpului se găsește mai mult sânge, a imaginat o „balanță” pe care ar trebui pusă persoana ascultată, ce ar trebui să rămână în echilibru pe parcursul răspunsurilor sincere și să se dezechilibreze în momentul în care aceasta ar minți. Totul ar trebui să se datoreze dezechilibrului emoțional creat de afirmațiile mincinoase, ce ar trebui însoțit, obligatoriu, de schimbări în volumul fluxului sanguin din diferite zone ale corpului și, pe cale de consecință, de modificări în distribuția greutății corpului. Nu există date care să confirme utilizarea unui asemenea aparat în practica judiciară, oricum datele obținute ar fi fost extrem de nesigure. Deși principiul teoretic poate fi acceptat, balanța ar fi reacționat, până la a constata modificarea greutății pe baza plusului sanguin din zona superioară a corpului, la foarte mici și insesizabile schimbări ale poziției corpului – ca să funcționeze balanța, ar fi fost nevoie ca suspectul să stea, efectiv, nemișcat, „băgat în ciment”, altfel totul se transformă într-o eroare; schimbarea cantității de sânge dintr-o zonă a corpului putând fi provocată și de încordarea voluntară a unui mușchi.

În 1895, Cesare Lombroso, aflând despre ideile lui Mosso, s-a gândit că este necesar un instrument mai sensibil, care să reacționeze la schimbările de volum ale sângelui, generate de stresul emoțional, care ar putea avea legătură cu minciuna. El a postulat: orice emoție pe care o trăiește omul influențează ritmul cardiac, ce, devenit mai accelerat ori mai lent, face ca paloarea feței să se modifice – să devină roșie sau palidă; aceste modificări sunt, în întregime, în afara controlului nostru.

Ei bine, emoțiile modifică ritmul cardiac și cantitatea de sânge pulsată, iar ceea ce trebuie făcut, este să se înregistreze aceste modificări. „Rezervorul volumetric” inventat de Francis Frank ori „mânușa volumetrică” dezvoltată de Patrizi au fost, doar, primele soluții tehnice. Lombrosso a fost primul om ce a folosit, efectiv, instrumente științifice pentru a descoperi minciuna. El este considerat părintele criminologiei moderne, fiind cunoscut și pentru teoria conform căreia, pe baza analizei fizionomiei oamenilor pot fi identificați cei predispuși la comportamente criminale.

Pe baza teoriei lui Luigi Galvani, potrivit cu care corpul animalelor, și deci și al omului, conduce energie electrică, Hans Christian Oerstead a descoperit o legătură între energia electrică și magnetism. André Ampère a construit în 1820 un prim instrument destinat măsurării puterii curentului electric pe care l-a denumit, în onoarea lui Galvani, „galvanometru”.

În 1897, Harold Sticker a fost primul, care a aplicat galvanometrul la identificarea minciunii. Sticker, un psiholog experimentat, a observat legătura dintre secreția glandelor sudoripare și stres, preluând ideea lui Adamkiewicz, ce a demonstrat legătura dintre activitatea glandelor sudoripare și activitatea mentală. În continuare, el a încercat să măsoare modificările de conductibilitate ale pielii, cauzate de transpirație, cu un galvanometru. Modificările erau mici dar … erau. A promovat ideea că punerea unor întrebări adecvate sau prezentarea de imagini poate stimula răspunsurile emoționale, ce ar genera o activitate crescută a glandelor sudoripare; ar apare modificări ale conductibilității pielii datorate transpirației și acest lucru poate fi măsurat cu un galvanometru.

William Stern, un profesor german de psihologie, în 1902 a scris un articol – Psihologia martorului – în care susținea că declarația unei persoane depinde atât de capacitatea cognitivă a persoanei (modul particular în care aceasta percepe, prelucrează, stochează, reactivează, redă realitatea obiectivă) cât și de modul în care decurge ascultarea. El este considerat „părintele analizei declarației”, dezvoltând criterii pe baza cărora să poată fi analizată o declarație.

În 1907, S. Veraguth a dezvoltat și promovat noțiunea de „reflex psiho-galvanic” fundamentată pe probarea activității glandelor sudoripare în strânsă legătură cu activitatea emoțională. Reflexul psiho-galvanic a fost propus ca un util instrument în evaluarea tulburărilor psihice. Urmare a cercetărilor lui Veraguth, psihologi celebri, precum Jung și Peterson, au început să folosească reflexul psiho-galvanic, pentru a detecta problemele emoționale ale pacienților lor.

Interesul de a dezvolta instrumente științifice, pentru a măsura modificările fiziologice generate de stresul emoțional, ce ar putea avea drept cauză minciuna, a continuat să fascineze. Hugo Mustenberg, în 1909, un profesor de psihologie de la Universitatea Harvard, a susținut că mărturia mincinoasă distruge integritatea sistemului judiciar american și considera utilă monitorizarea manifestărilor fiziologice ale martorilor, pe parcursul prezenței lor în sala de judecată. Ca noutate, el promovează ideea analizei simultane a mai multor manifestări fiziologie; aceasta ar fi de natură să îmbunătățească fiabilitatea metodei. Printre manifestările fiziologice ce trebuiau avute în vedere regăsim contracțiile musculare, mișcarea ochilor, respirația, activitatea cardiovasculară, modificările în activitatea electrodermală.

Urmare a ideilor sale, a început să se dezvolte o adevărată emulație, centrată pe aflarea adevărului pe baza analizei manifestărilor fiziologice. Primele rezultate au fost raportate, în 1913, de către Vittorio Benussi. El a fost, cel dintâi, capabil să formuleze o metodă de interpretare a ciclurilor de respirație, pe baza căreia să se pună concluzii legate de adevărul sau falsitatea celor declarate. A măsurat durata respirației pe cele două componente – inspirație, expirație – susținând că metoda poate avea succes, în peste 90% din cazuri. Cercetările sale au demonstrat că în urma unei minciuni durata inspirației se scurtează iar cea a expirației se mărește.

Între timp, cercetarea manifestărilor fiziologice, ale persoanelor aflate în anchetă, a continuat și în 1917, Wiliam Marston, un student al lui Mustemberg a publicat o lucrare de cercetare, ce a avut ca obiect metoda măsurării discontinue a modificării valorilor tensiunii arteriale sistolice pentru a descoperi stresul, care ar putea fi interpretat ca manifestare a minciunii.

În 1921, Jan Mackenzie a prezentat un instrument, căruia i-a spus poligraf, ce, afirma el, ar putea înregistra, în mod continuu, modificările fiziologice complexe pe care le poate prezenta, în cadrul ascultării judiciare, o persoană ce minte. Se susținea că dispozitivul putea depista minciuna, prin măsurarea și înregistrarea modificărilor fiziologice, la punerea unor întrebări specifice.

Cu încurajarea lui August Vollmer, șeful poliției din Berkeley, California, detectivul John A. Larson a reușit să perfecționeze poligraful lui Mackenzie, pentru a înregistra și a monitoriza schimbările suferite de către persoana ascultată, pe baza cercetărilor dezvoltate de Benussi și Marston.

Larson a construit un aparat, ce măsura respirația și modificările permanente ale activității cardiovasculare. El a devenit primul anchetator ce a folosit, pe scară largă, teste pentru a evalua veridicitatea celor declarate de suspecți. A urmat un șir de discipoli ce au perfecționat, fiecare în felul său, funcționarea „detectorului de minciuni” – Clarence Lee, Leonard Keller, John E. Reid, Richard O. Arther.

Până în prezent, s-au adus multe îmbunătățiri aparatului de detectat minciunile, au fost produse diferite variante, sub diferite denumiri comerciale în S.U.A., Europa, Asia sau Australia. Cu toate dezvoltările aduse „detectorul de minciuni” nu poate depăși anumite limite ce țin de modul de desfășurare a activității ori de, însăși, fundamentul științific pe care s-a construit demersul profesional. Astfel, este necesar acordul persoanei ce urmează a fi testată; sunt elemente tehnologice care conțin costuri importante; se poate considera că este o tehnică invazivă, datorită atașării senzorilor pe corpul persoanei ascultate; ceea ce descoperă „detectorul de minciuni” este existența unei stări emotive, ce ar putea fi generată de însăși folosirea sa, fără să se poată face legătura, direct, cu minciuna. Mai mult „detectorul de minciuni” nu poate fi folosit nici oriunde, nici oricând, nici de către oricine.

Ca și dezvoltări, în plan tehnic, există pe „piața de referință” elemente tehnologice și preocupări, pentru dezvoltarea de noi performanțe în zona exploatării modificărilor vocii, monitorizarea zonei feței persoanei ascultate cu tehnologie infraroșu, analiza computerizată a micro expresiilor non verbale, analiza undelor cerebrale, scanarea creierului, analiza activității corpilor cetonici; practic, se încearcă folosirea oricărei dezvoltări tehnologice, ce poate permite evaluarea manifestărilor fiziologie în timpul ascultării unei persoane.

Vorbind despre căutarea adevărului, un demers complet este condiționat de alocarea unui spațiu adecvat sublinierii preocupărilor legate de evaluarea micro expresiilor și comportamentului non verbal.

O primă abordare, sistematică a descifrării trăsăturilor feței a fost realizată de Empedocle – ce a trăit în colonia grecească Agrigent, din Sicilia, în sec. V î.H. – ce a încercat să aplice propriile sale idei, despre natura lumii, în legătură cu explicarea naturii comportamentului oamenilor. El a stabilit o legătură între starea sufletească și expresia feței unui om.

Aristotel, discipol al lui Platon și mentor al lui Alexandru cel Mare, a încercat să descifreze secretele naturii cu ajutorul fiziognomiei. El a descris semnificația fiecărei părți a corpului uman. Socrate, potrivit lui Platon, a prezis ascensiunea lui Alcibiade, după trăsăturile feței acestuia, iar, după spusele lui Apuleius, a ghicit extraordinarele talente ale lui Platon atunci când la întâlnit prima oară. Un alt fiziognomist, Zopyrus, analizând trăsăturile lui Socrate l-a etichetat pe acesta ca fiind stupid, senzual și greoi. Din scrierile lui Juvenal, Pliniu și Suetoniu reiese că în Roma antică fiziognomia se bucura de popularitate, astfel de specialiști fiind chemați să se pronunțe în legătură cu succesiunea la tron sau în legătură cu soarta unor bătălii.

În Evul Mediu, Europa nu a reușit să dezvolte domeniul. Totuși, în Asia, Marco Polo (1254-1324) a găsit mai multe centre în care se studia fiziognomia, Bagdadul fiind numai unul dintre ele. Chinezii au elaborat, încă din perioada pre-creștină, sisteme de cunoaștere a feței, de cunoaștere a caracterului și prezicere a viitorului. Cinci a fost numărul magic al chinezilor; importante erau, doar, cinci lucruri – cinci culori, cinci simțuri omenești, cinci mirosuri, cinci gusturi, cinci zone ale spațiului, cinci note muzicale … cinci componente esențiale ale feței: urechile, ochii, sprâncenele, nasul și gura.

În sec. XVI au fost tipărite mai multe scrieri în domeniul fiziognomiei – Pomponius Guaricus, Bartolomeo Cocles, Jean Taisier, Michael Blondes, Anselm Douxciel, Jean de Indagine, Gratarolus, Magnus Hund, Gerolamo Cardano, Giovanni della Porta. De exemplu, în Anglia prima lucrare tipărită a apărut în 1577 – The Contemplation of Mankynde, a discourse after the Art of Physiognomie, scrisă de Thomas Hill.

Elvețianul Johann Kaspar Lavater (1741-1801) analiza caracterul oamenilor după fețele lor. A publicat Phisiognomische Fragmente în 1778, însă, nu a putut să aducă noutăți în analiza feței oamenilor, preocupările științifice derapând către ceea ce s-a numit frenologie – dezvoltarea sau, din contră, lipsa dezvoltării suficiente a diferitelor zone ale creierului, cu consecințe în ceea ce privește caracterul și mentalitatea unei persoane.

În ceea ce privește manifestările comportamentale cea mai veche lucrare de specialitate este considerată a fi opera în 12 volume, Institutio Oratoria a lui Marcus Fabius Quintilianus (35-96 e.n.). În volumul al XI, singurul păstrat până în zilele noastre, se oferă informații detaliate despre limbajul trupului folosit de către oratorii romani.

În Evul Mediu, Giovanni Bonifacio publică în 1616 „Arte de’ Cenni”; la Londra, John Bulwer publică „Chironomia” în 1644; ulterior, scrierile despre posibilitățile de cunoaștere a persoanei după constituția corporală, după configurația feței și a craniului, după expresiile faciale, se înmulțesc.

În cadrul istoriei științei comunicării non verbale se poate vorbi despre precursori, până la jumătatea sec. XX – Darwin, Ch.; Efron, D.; Kretschmer, E.; Sheldon, W.H. – despre fondatori, între anii 1950-1980 – Birdwhistell, R.L.; Davitz, J.R.; Ekman, P; Frank, L.K.; Hall, E.T.; Rosenthal, R. – despre dezvoltatori ai domeniului – Akert. R; Argyle, M.; Burgoon, J.K.; Buller, D.B.; Corraze, J.; ș.a.

Minciuna – natura, esență, dezvoltare

De ce despre minciună ?

Pentru că fiecare anchetator, deși, urmărește și, efectiv, își dorește să descopere adevărul în cele expuse de persoana pe care o are în față, acceptă că o parte importantă din cele ce i se prezintă nu sunt adevărate. Adevărul, acceptat ca o corespondență apriorică, absolut obiectivă, între cele relatate și realitatea obiectivă, este imposibil de apropiat de către oameni – în primul rând datorită imperfecțiunii simțurilor și proceselor de memorare, stocare și redare.

Consider că este bine, cel puțin în conținutul prezentului demers științific, să depășim un prag firesc al limitelor atingerii adevărului absolut în cadrul anchetei judiciare și să acceptăm, ca soluție rezonabilă, rezultatul unui demers profesional desfășurat cu bună credință și cu competență, care să aibă, ca principale caracteristici, respectarea celor mai elementare concepte de logică juridică, precum și diversitatea împrejurărilor și elementelor ce fundamentează concluziile.

Dincolo de tema filosofică, în sine, cred că trebuie lămurite câteva aspecte în legătură cu deraierile de la adevăr – ceea ce, în general, oamenii acceptă ca fiind minciună.

Este acceptat, în cele mai multe dintre lucrările științifice care abordează tematica, că omul este o ființă bio-psiho-socială, o ființă echilibrată, cu o latură brută, instinctivă, pulsională, senzuală, care se armonizează sau se destramă, în funcție de bunul plac al biologicului și o a doua latură educată, rafinată, condiționată, în manifestare, de autocontrol. Pertinent temei acestei lucrări, se poate spune că omul una gândește și alta spune – spune ceva și, până la urmă, alta face. Ceea ce spune, cel puțin principial, este mesajul socialului, în timp ce prin corpul său se manifestă ceea nu poate fi cenzurat. Omul, prins între dorințe și realitate, acceptă haina travestirii, acceptă să denatureze realitatea – pentru a fi acceptat sau/și admirat în societate – căutând justificări, chiar și pentru cele mai mici greșeli sau inadecvări ale sale. De fiecare dată când refuză contextul, omul resimte nevoia de a substitui realitatea cu adevărul pe care îl fabrică. Se poate accepta că omul este singura specie … care a integrat filtrul minciunii în ordinea nevoilor sale cotidiene și care este în stare să mintă în mod „natural”, oricând îi este necesar.

Realitatea este falsificată atunci când individul realizează că micile, sau mai puțin micile, sale slăbiciuni îl împiedică să corespundă imaginii sau, mai degrabă, așteptărilor pe care le are în legătură cu propria persoană și propria existență. Zi de zi sunt construite motive, care să justifice minciuna, care să facă dezirabil ce se întâmplă cu individul și în jurul individului. La om, arta travestirii atinge apogeul: iluzie, lingușire, minciună, înșelătorie, bârfă, paradă, strălucire de împrumut, măști, convenție ipocrită, comedie jucată în fața celorlalți și a propriei persoane – toate acestea își pun, atât de bine, amprenta, încât acceptarea posibilității ca printre oameni să se nască un instinct al adevărului este, cât se poate de, hazardată.

Minciuna trebuie tratată ca ceva necesar; și asta în condițiile în care toate modelele consolidate la nivel social au, în comun, excluderea minciunii. Dreptatea, echitatea, onestitatea sunt considerate valori de o perenitate ce nu poate fi pusă în discuție, însă … nu cumva tocmai acestea, sau acest mod de a privi lucrurile, generează, acceptă și consolidează minciuna. Omul, ca ființă imperfectă, conștientizează faptul că nu se poate ridica la nivelul așteptărilor, condiții în care, totuși, trebuie să facă ceva pentru a reuși în societate. Cel mai ușor, dar și cel mai eficient, este să mintă – probabil societatea a pus individul într-o asemenea încurcătură. Este greu să accepți onestitatea, care este asociată cu umilința faptului ca nu suntem decât ceea ce suntem, atunci când obiectivul, absolut, normal, este reușita personală, ce ne obligă la a afirma că suntem mai mult decât ceea ce suntem.

Așa ajungem la minciuna de supraevaluare care, din nefericire, lucru greu de acceptat, este însăși esența sistemului social, dă sens pentru tot ceea ce se înțelege prin reușită socială. Succesul poate fi apropiat dacă faci ceea ce trebuie și ești așa cum trebuie; corespunzi așteptărilor sociale – ale celui de lângă tine, ale celor din cercul social, ale societății, în ansamblul său. Reușita socială, cultivată în toate sistemele educaționale, încă de la vârste fragede, are, ca esență, o programare a imaginii noastre, proiectate spre o, apriorică, ființă superioară – care ne dorim să devenim, ne străduim să fim, dar, care nu suntem și nici nu vom putea fi, vreodată.

Omul minte și, întrucât toată lumea minte, nimeni nu-i poate găsi, cu adevărat, o vină – toată lumea acceptă, în limite rezonabile, minciuna, fiecare individ procedând în consecință. Și …, totuși, minciuna de supraevaluare nu este suficientă – bunăoară, pentru a păstra și dezvolta relații sociale trebuie să fii de acord cu … minciuna, să folosești minciuna de încuviințare.

Dacă nu sunt puse în joc, interese, cu adevărat, importante nu este bine să contrazici. Într-un grup sau într-o discuție cu o singură persoană, dacă realizezi că relația ar putea fi pusă în pericol, este bine să fii de acord, să accepți valoarea celor afirmate, chiar și numai dacă o faci tacit. Socoteala este simplă, dacă observi că cel care afirmă crede în ideea sa, este contra firii să faci un efort pentru a demonstra adevărul, pentru că, pe lângă relația pe care o pui în pericol, anticipezi că totul poate fi în zadar întrucât cel care afirmă nu-și va schimba opinia, pentru că, înainte de toate, … nu poate să o facă. Minciuna de încuviințare este promovată de fiecare dată, când stabilitatea situației este preferabilă (chiar dacă nu aduce beneficii directe, cel puțin, nu aduce pierderi) modificării sale, și … asta o face fiecare individ, în parte, pentru că toți înțeleg această minciună ca o scuză, un fel de mică lașitate cotidiană, care ajută un bărbat, să rămână bărbat și o femeie, să rămână femeie.

Mai mult, dacă este agreată minciuna de încuviințare – probabil și datorită faptului că omul, o ființă hedonistă fiind (ce are nevoie, caută și se bucură de plăcere tot timpul) găsește plăcere și în comoditate, în lipsa de efort, ce ar trebui depus pentru a pune lucrurile la punct – poate fi acceptată și minciuna prin omisiune, pentru că, și aceasta, presupune o „economisire” a energiei. În căutarea armoniei și a echilibrului, oricine poate accepta că a greșit, fără să accepte în ce a constat greșeala. O persoană aflată în fața unui anchetator poate să afirme că s-a întâlnit cu o altă persoană, omițând, deliberat, să spună ce a făcut sau/și discutat cu aceasta. În general, minciuna prin omisiune ajută la a evita, a arăta costurile, partea mai puțin plăcută – ilicită, imorală, neeconomică, etc. – a fiecărei activități, succes sau alt plus obținut. Minciuna prin omisiune îți permite să te lauzi, să îți asumi succese și … să ai orgoliu, să te simți mândru de tine – stare pe care ai pierde-o, foarte repede, dacă ai fi corect și ai spune totul. Este prea plăcut pentru ceilalți să se lase seduși de farmecul celui care are realizări, fără să se intereseze de costuri, astfel încât, este mai de preferat să lauzi inteligența și realizările, decât să critici minciuna.

În mod firesc, ne putem pune întrebări în legătură cu esența umanului – mai este loc și pentru adevăr ? În esența noastră, avem/mai avem nevoie și de adevăr sau ne putem mulțumi cu minciuna ?

Pentru a da răspunsuri pertinente, poate că va trebui să ne analizăm spontaneitatea – știm prea bine că, pentru foarte mulți, a plânge este un gest de slăbiciune iar a râde este ceva deplasat; homo errectus aproape că este urât, fiind adulat un soi de homo economicus, ancorat în societatea ce pare a fi guvernată de succes, care este, mai degrabă, tentat să se îndoiască de sentimentele sale, decât de calculele pe care le face.

Este evident că omul civilizat, cel bine integrat social, nu mai poate fi complet sincer; dar … poate fi spontan, astfel încât poate convinge cu privire la o anumită doză de adevăr a celor spuse. Important este să credem în forța imensă a sentimentelor umane. Nu se poate – educația modernă deturnează sentimentele de la semnificația lor firească. Sentimentele sunt considerate slăbiciuni iar, aproape cu toții, credem că omul sensibil … are nervii zdruncinați. Și în anchetă, remușcări, care să fie resimțite de conștiința fiecăruia, la minciunile spuse nu se pot manifesta, decât în măsura în care cel ascultat crede în sentimentele pe care le acceptăm și le numim, în mod obișnuit, profunde. Pe măsură ce omul dobândește experiență socială, constată că este necesar să lase deoparte sentimentele atunci când i-a decizii importante.

Lacrimile unei persoane dezvăluie slăbiciuni iar râsul pare o reacție deplasată. Apreciat este cel care a reușit să îndepărteze sau, cel puțin, să controleze, la un nivel satisfăcător, tot ceea ce înseamnă manifestare a pulsiunilor interne ce stau la baza sentimentelor. Omul rațional trebuie să știe să-și ascundă sentimentele – și, efectiv, să facă asta – să se ascundă pe sine. Echilibrul este asigurat prin ceea ce trebuie „încărcat” în spatele noțiunii de „viață privată”.

Din punct de vedere practic, pentru anchetă, trebuie observate așa numitele filtre ale spontaneității. Sunt identificate trei:

denaturarea realității – realitatea este una singură, oamenii, însă, o împart două: ceva aparține socialului, ceva aparține zonei private;

negarea propriilor sentimente – oamenii își neagă sentimentele punând opreliști în calea spontaneității;

acceptarea stereotipurilor – oamenii, din comoditate, acceptă idei apriorice; dacă toată lumea acceptă de ce să depun un efort suplimentar pentru a verifica ?

Omul, ca și concluzie, minte din datorie și nu se încrede în propriile sentimente, din rigoare.

Cum rămâne cu relațiile inter-umane ?

Instinctual, oamenii se apropie unii de alții în căutarea alter ego-ului. Dar … atunci când omul întâlnește un alt om, se pune în mișcare un proces de evaluare, ce are ca obiect tot ceea ce se poate percepe direct; ceea ce nu se poate percepe direct, se completează cu stereotipuri: „este prea frumos ca să fie cinstit”, „este tuns prea scurt pentru a gândi liberal”, „are părul prea mare pentru a fi riguros”, „este prea sărac pentru a avea o educație bună”, ș.a. Toate stereotipurile acceptate, la un moment dat, în societate ne organizează viața și ne împiedică să fim autentici – impunem bariere de comunicare și comportament.

Am condiționat, însăși, conservarea societății, tot ceea ce depinde de cele mai autentice valori umane, comportamentul cotidian, inclusiv cel în zona privată, de minciună – este totul o MINCIUNĂ ?

Răspunsul nu poate fi decât nuanțat. DA și în același timp NU.

DA pentru că, așa cum am arătat, minciuna face parte din noi, din viața noastră socială.

NU pentru că societatea, la nivel global, și oamenii, la nivel individual, nu pot accepta minciuna decât în anumite limite.

Care sunt acestea ?

Aici, este bine să observăm că minciuna nu presupune o falsificare totală a realității – o asemenea minciună nu poate fi credibilă. În ultimă instanță, realitatea este evidentă și poate fi apropiată – cât, cum și în ce condiții este o altă discuție – condiții în care, ca regulă, un mincinos susține adevărul până la limita interesului său, limită dincolo de care apar deviații, care nu trebuie să se îndepărteze de la ceea ce se poate accepta ca adevăr. Minciuna, deci, vizează aspecte, elemente, detalii, niciodată stări de fapt ori situații complexe, privite la nivel de ansamblu.

Mai clar, cum poți să minți ?

În primul rând, trebuie să cunoști adevărata stare de fapt; trebuie să clarifici scopul pe care îl urmărești și să accepți că poți să-ți atingi scopul folosind minciuna; apoi, folosind fantezia, denaturezi acele elemente care sunt importante pentru situația falsă, ce îți permit realizarea scopului urmărit; verifici credibilitatea, din punct de vedere formal, uneori, chiar, încercând să te auto-convingi că ceea ce prezinți este credibil, pentru că … era normal ca lucrurile să se petreacă așa cum le expui.

Ce devine important pentru anchetă este faptul că, în interiorul persoanei mincinosului se va escalada, dacă anchetatorul va ști să o provoace, o luptă între – culmea, nu între exprimarea naturală, firească, instinctuală și cea artificială ci – tendința, firească pentru orice sistem, de a-și conserva energia și dispoziția, ordinul, impunerea de a convinge cu privire la „realitatea mincinoasă” ce trebuie susținută. De fiecare dată, când minți îți trebuie un consum de energie suplimentar, trebuie, de fiecare dată, păstrate aceleași corelații între fapte, evenimente și persoane astfel încât credibilitatea să fie conservată.

Oare este persoana ascultată în stare să facă față la o așa provocare ?

Dacă este să analizăm „miza pusă în joc” – de cele mai multe ori sume de bani, imaginea, ani de închisoare, ș.a. – este necesară o mobilizare generală a persoanei ascultate și, de cele mai multe ori, prestația este pe măsura efortului.

Totuși, cel ce minte este puternic răscolit în interior, în el dându-se o luptă deosebită – minciuna în anchetă fiind deosebită de minciunile cotidiene, la care am făcut referire mai sus, în primul rând, datorită consecințelor de ordin penal, social, psihologic, care depind de modul în care va evolua ancheta. El este, din plin, conectat la evenimente iar randamentul său intelectual se află sub influenta reținerilor emoționale, a trăirilor intense și a tensiunilor. În esență, nu se cunosc, nu se poate vorbi despre „simptomele” minciunilor. Pot fi stabilite, doar, stări emoționale și de tensiune care rezultă din minciuni; stări care, însă, nu sunt obligatorii ca apariție, manifestare ori intensitate. S-a constatat, mai ales în cazul „profesioniștilor”, că aceștia pot să-și stăpânească foarte bine trăirile emoționale și tensiunile, practic, să le reducă la un minim insesizabil ori foarte greu de constatat.

Declarațiile în cadrul anchetei judiciare

Orice anchetă, încă din cele mai vechi timpuri, a inclus ascultarea persoanelor, care cunosc date despre desfășurarea activităților ilicite. Istoria este plină de exemple, care fac referiri la modul în care s-au desfășurat ascultările, la forța ori valoarea probantă a unei declarații, în contextul desfășurării anchetei și a luării hotărârii prin care se soluționa o cauză sau alta. Fără a dezvolta subiectul, consider necesar să subliniez că, și în prezent, procedurile judiciare au în centru oamenii, cu pozițiile și interesele lor care le guvernează comportamentul, inclusiv cel procesual.

Astfel, desfășurarea celor mai multe dintre activitățile ilicite presupune apariția uneia sau a mai multor persoane vătămate, persoane care suportă nemijlocit consecințele, iar o anchetă nu poate fi concepută fără ascultarea acestor persoane. Dincolo de respectarea procedurii penale – ce presupune, pe lângă altele, efectuarea unor demersuri, care să permită, inclusiv, recuperarea prejudiciului suferit prin desfășurarea activității ilicite – ascultarea persoanei vătămate este importantă prin aceea că, de regulă, o asemenea persoană cunoaște, alături de făptuitor, cele mai multe și mai importante, pentru anchetă, amănunte în legătură cu condițiile în care a fost desfășurată activitatea ilicită, cu numărul și identitatea celorlalte persoane implicate.

Chiar și în acele anchete penale în care probațiunea se întemeiază, cu precădere, pe mijloacele materiale de probă, importanța declarațiilor persoanelor vătămate rămâne nealterată, deoarece mijlocul material de probă nu prezintă valoare în sine; considerat izolat, nu dovedește nimic, dacă nu este integrat în ansamblul împrejurărilor cauzei, dacă nu se cunoaște proveniența lui. Or, toate acestea nu pot fi precizate decât prin mijlocirea declarațiilor oamenilor. Fiind vorba despre un mijloc de probă ce poate fi influențat, într-un mod esențial, de elemente de subiectivitate declarațiile persoanelor vătămate, ca, de altfel, și celelalte declarații, obținute pe parcursul anchetei, sunt analizate în contextul celorlalte mijloace de probă, fiecare împrejurare trebuind coroborată cu alte fapte și împrejurări, ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosarul cauzei.

În ceea ce privește martorii – persoane care au perceput direct ori au aflat indirect date în legătură cu pregătirea, desfășurarea și valorificarea rezultatelor unei activități ilicite – ascultarea acestora constituie sursa majoră de informații ce pot fi folosite pentru dezvoltarea anchetei, în primul rând, pentru că, deși au propriile lor interese, nu sunt direct implicați în activitatea ilicită precum făptuitorii sau persoanele vătămate. În practica judiciară, martorii sunt considerați sinceri sau nesinceri, în raport de obiectivitatea și fidelitatea conținutului declarațiilor făcute, iar după sursa de informație, care determină mărturia, se împart în: martori nemijlociți sau oculari, martori mediați și martori din auzite sau a căror relatare are ca sursă zvonul public. Diferențierile făcute, după izvorul informației, prezintă importanță în aprecierea declarațiilor martorilor, deoarece fidelitatea mărturiilor mediate și a celor din zvon public este în raport invers proporțional cu numărul verigilor intermediare, ce separă percepția inițială de martor. De subliniat este că martorul în sine (persoana) nu este mijloc de probă, au acest caracter declarațiile lui numai dacă acestea concură la rezolvarea cauzei.

Deosebit de importante, o adevărată provocare pentru anchetatori, sunt ascultările făptuitorilor. Aceștia pot face mărturisiri complete ori numai parțiale, cu privire la modul cum au desfășurat activitatea ilicită și la circumstanțele privitoare la aceasta, (distribuția sarcinilor, în cazul participării mai multor persoane, obiectele folosite, bunurile și valorile sustrase, locurile unde le-au depozitat, comercializat, consumat, etc.).

Făptuitorul devenit, în cadrul procesului penal, suspect sau inculpat este sursa celor mai ample și fidele informații, atât cu privire la acțiunile legate nemijlocit de activitatea ilicită, cât și cu privire la cele care au precedat sau succedat acestui moment, deoarece, în majoritatea acțiunilor, perceperea mecanismului intim al faptei a făcut-o personal, fiind considerat, pe bună dreptate, unica sursă a informațiilor legate de fapta săvârșită.

Comunicarea verbală și comunicarea non-verbală

Primul limbaj al omului, limbajul cel mai universal, cel mai energic și singurul de care a avut nevoie, mai înainte de a trebui să convingă mai mulți oameni adunați la un loc, este „strigătul natural”. Oamenii au înmulțit inflexiunile vocii, adăugând la acestea gesturile, care, prin natura lor, sunt mai expresive și al căror sens depinde, mai puțin, de o determinare anterioară.

Comunicarea umană presupune transmiterea informațiilor, ideilor, sentimentelor, emoțiilor de la o entitate socială – individ, grup, colectivitate – la alta, prin intermediul mesajelor. Termenul provine din latină – communico, are, avi, atum – limbă, în care semnifica acțiunea de a face ceva în comun, de a împărți cu cineva. În prezent, doctrina face referire la, cel puțin 15, sensuri asociate termenului de comunicare.

Este dificil de a da o definiție, pentru un lucru atât de simplu, despre care, toți, „știm” atât de multe lucruri – comunicarea umană. Sunt foarte multe definiții date de experții în domeniu, nici una nefiind, unanim, acceptată. În doctrină, se vorbește despre peste 126 formulări. Ca elemente comune, se poate accepta faptul că, pentru existența ființei umane, comunicarea este un proces esențial. Esențial, consider faptul că, prin comunicare, un individ încearcă să schimbe sau, cel puțin, să influențeze comportamentul altui sau altor indivizi.

Deciziile umane, comportamentele și structurile sociale, nu pot fi modelate doar ca funcții ale raționalității. Emoția rămâne o forță puternică și independentă în activitatea umană, influențând percepțiile, colorând memoriile, legând oamenii laolaltă prin atracție, reglându-le comportamentul prin sentimente – indiferent că este vorba despre vină, rușine, mândrie, iubire, ură, apreciere, respect, etc.

În evoluția omului, abordarea emoțională a realității precede o perioadă îndelungată de abordare rațională. Abordarea rațională, ca necesitate și abilitate de a evalua costurile și beneficiile potențiale ale acțiunilor ipotetice, de a utiliza aceste evaluări în planificarea acțiunilor, de a stabili și urmări obiective, de a evalua și condiționa, prin profit, acțiunea umană, a apărut relativ târziu în evoluția omului. Gândirea bazată pe simboluri s-a manifestat deplin, doar, în ultimii 50.000 de ani. Posibilitatea de stocare prin scris a apărut în urmă cu 45. 000 de ani. Accesul majorității omenirii la „cultura teoretică“ s-a făcut pe parcursul ultimilor 5.000 de ani, prin practicarea scrisului și cititului.

În prezent, cunoașterea emoțională anticipează cunoașterea rațională, cele două tipuri de procese funcționând în strânsă conexiune.

Cercetătorii acceptă, în prezent, că, în procesul îndelungat al evoluției umane, comunicarea non verbală precedă comunicarea verbală. În legătură cu unele forme de comunicare non verbală (de exemplu, expresiile faciale generate de emoții) se poate considera că acestea sunt de natură ereditară. Atât comunicarea verbală, cât și comunicarea non verbală au, în aceeași măsură, componente emoționale și raționale. De-a lungul istoriei comunicarea non verbală a fost practicată pe scară mult mai largă decât comunicarea verbală ori scrisă.

Este demonstrabil faptul că în comunicare gesturile sunt esențiale. Foarte important, de observat, este faptul că gesturile însoțesc, la nivel fundamental, limbajul verbal. Până de curând se accepta, cvasiunanim, că, în evoluția omului, expresiile verbale au înlocuit gesturile și i se atribuia comunicării non verbale, ca primă funcție în transmiterea informațiilor, repetarea, dublarea comunicării verbale. În realitate, gesturile și cuvintele sunt inseparabile. Vorbirea fluentă, nuanțată, este legată de gesticulație – facem mai puține gesturi când vorbim despre lucruri abstracte, decât atunci când descriem obiecte sau diferite scene concrete cu care am luat contact. Există acceptat și un mecanism neuro fiziologic ce leagă cuvântul de gest.

Când numim un obiect sau un fenomen, noi înregistrăm informația, atât în zona cerebrală lingvistică cât și în zonele motorii ale creierului. În aceste zone sunt stocate acțiunile pe care le-am făcut, când am învățat să utilizăm obiectele sau am încercat să aflăm modul lor de funcționare. Când ne reamintim numele respectivelor obiecte, ne reamintim și acțiunile pe care le-am desfășurat sau le-am încercat, cu sau în legătură, cu aceste obiecte. Fără a intra în amănunte, consider, aici, că trebuie acceptat faptul că cele două forme de comunicare – verbală și non verbală – sunt asociate organic, comunicarea non verbală având asociată și o funcție de facilitare a fluenței și nuanțării limbajului verbal.

Din rațiuni ce țin de claritatea mesajului trebuie făcute câteva precizări.

Comunicarea verbală include limbajul oral și limbajul scris, tot ceea ce se transmite prin cuvinte. Practic, prin comunicarea verbală, din punctul de vedere al anchetei penale, trebuie înțeles ceea ce o persoană dorește să comunice, acea comunicare ce poate fi, în principiu, controlată; acea comunicare prin care o persoană își comunică poziția față de activitatea ce este cercetată, față de modul în care se desfășoară ancheta, față de persoana anchetatorului, etc.

Comunicarea non verbală însoțește, depinde și condiționează comunicarea verbală; include ceea ce poate excede controlului persoanei ce comunică. Este vorba, la nivel superficial, despre tonul vocii, pauzele în rostirea cuvintelor, gesturile, mișcările, prezența fizică, expresiile faciale, etc. Desigur că, și aici, se poate pune problema asimilării unui anumit comportament, și reproducerea acestuia, fără nici o legătură cu adevărul obiectiv.

Termenul de comunicare non verbală are un sens mai larg decât termenul de comportament non verbal ce vizează modificarea, intenționată sau neintenționată, a poziției corpului (cap, trunchi, membre, etc.) în raport cu un sistem de referință, în afara acțiunii directe a altei ori a altor persoane, prin producerea sau limitarea forțată a mișcărilor corporale ori prin deplasarea în spațiu a respectivei persoane.

Asemănător comunicării verbale și comunicarea non-verbală poate fi analizată în termeni de: emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al comunicării, în ansamblu, ori al fiecărui act de comunicare, în parte.

Emițătorul este sursa mesajelor; receptorul este destinatarul; mesajul are o semnificație ce este codificată, în mod adecvat, canalului de comunicare și receptorului, de către emițător și decodificată de către receptor. Decodificarea comunicării non verbale este direct influențată de contextul cultural, de modul în care este percepută comunicarea în condițiile reale de timp și spațiu. Abilitatea de decodificare a mesajelor non verbale cunoaște diferențieri în funcție de sex și vârstă – odată cu creșterea vârstei rezultatele decodificării mesajelor transmise de postură și gesturi se îmbunătățesc considerabil; femeile decodifică mult mai exact mesajele non verbale decât bărbații.

În cadrul comunicării non verbale, funcția de codificare se realizează prin contracția voluntară sau involuntară a mușchilor scheletici și faciali, schimbarea tonului și ritmului vorbirii, utilizarea spațiului și timpului, etc. Sunt folosite mai multe canale de comunicare: canalul vizual, cel auditiv, tactil ori olfactiv – importanța unuia sau a altuia diferind în funcție de mesaj. Comunicarea non verbală se realizează, conform doctrinei, prin semne și semnale.

Personal voi promova în cadrul acestei lucrări noțiunea de manifestare comportamentală, considerând-o mai adecvată mesajului științific pe care intenționez să-l promovez.

În prezent, s-ar putea pune întrebarea: de ce mai folosim comunicarea non-verbală, având la dispoziție comunicarea verbală cu un limbaj suficient de dezvoltat, de complex și de precis, suficient pentru a comunica eficient ?

În general, oamenii folosesc comunicarea non-verbală pentru:

Întărirea, adăugarea unui plus de hotărâre, dublarea comunicării verbale. De exemplu, spunem da și … plusăm făcând un semn semnificativ cu capul; suntem întrebați cu privire la o adresă sau un loc și … plusăm făcând semne specifice cu mâna, cu capul sau/și cu corpul;

Înlocuirea, substituirea mesajelor verbale. De exemplu o față schimonosită de suferință arată starea persoanei și interzice orice ofertă neconformă; o față care se luminează, la aflarea unei propuneri, face inutil un răspuns verbal ori, cel puțin, îl anticipează;

Completarea comunicării verbale. De multe ori simțim anumite dificultăți în a ne exprima prin intermediul limbajului verbal ori considerăm că, prin intermediul limbajului verbal, ne-ar lua foarte mult timp pentru a transmite o anumită informație, astfel că, pentru a evita greutăți în decodificarea informației ori spre a orienta comunicarea spre un anumit sens, înțelegem să completăm mesajul verbal cu manifestări comportamentale specifice;

Accentuarea ori, din contră, moderarea mesajelor verbale. Se întâmplă în cazul susținerii sloganurilor, în cazul unor atitudini vehemente, în diferite situații, în care vrem să comunicăm către o persoană sau un grup o anumită stare, situație, etc. și către o altă persoană altceva, de multe ori, faptul că „lucrurile nu stau chiar așa”;

Contrazicerea, clară a mesajelor verbale, în fapt, ceea ce în ancheta penală este cheia descoperirii minciunilor. Se poate ca să spunem că ne bucurăm că ne-am întâlnit cu o anumită persoană și să privim în altă parte, când îi întindem mâna; spunem că relatăm ceva din memoria vizuală, cu o anumită vechime, și promovăm un discurs cu un ritm impecabil, uitându-ne în jos aflându-ne într-o poziție închisă, în care avem mâinile și picioarele încrucișate, eventual, și spatele lipit de spătarul scaunului.

Așa cum am arătat, pentru oameni, comunicarea este esențială. În orice moment, fie că vorbim, fie că nu, comunicăm, exprimând idei, opinii, păreri, emoții, sentimente, atitudini, fapte, energii, sensuri, pentru a ne satisface nevoi (materiale sau psihologice), aspirații, dorințe și interese, încercând să convingem, să influențăm, sau să educăm. Ori de câte ori comunicăm, avem în vedere patru obiective majore, ce trebuie acceptate și analizate ca sistem:

să fim recepționați,

să fim înțeleși,

să fim acceptați,

să provocăm o reacție, constând într-o schimbare de comportament sau de atitudine.

Uneori, nu reușim să atingem toate obiectivele; alteori, nu reușim să atingem nici unul dintre aceste obiective; și într-un caz și în altul comunicarea este un eșec. Parțial sau total, de cele mai multe ori, în cazul comunicării specifice anchetelor penale, procesului penal în ansamblu, aspectul cantitativ nu mai contează; eșecul rămâne eșec.

Oarecum paradoxal și în ancheta penală, în primul rând din punctul de vedere al anchetatorului, este, cel puțin, la fel de important precum este pentru toți ceilalți să știm: de ce comunicăm, ce urmărim, care este scopul real. Subsecvent, este esențial să cunoaștem:

Ce vreau să spun?

Ce dorește cealaltă persoană să afle?

Cine este persoana din fața mea? Ce personalitate are? Ce nevoi, ce aspirații, ce dorințe are ea? Cum vede ea lumea? Care sunt convingerile ei? Ce știe despre mesajul meu?

Unde are loc dialogul? Care al fi cel mai potrivit loc, cea mai potrivită ambianță?

Cum ar fi cel mai bine să transmit mesajul? Verbal sau în scris? Cu imagini sau în cuvinte? Folosind un limbaj științific sau utilizând metafore? Serios sau folosind glume?

Știm, din viața de zi cu zi, că uneori ne înțelegem între noi, alteori nu. Există mai mulți factori care influențează acest lucru. Printre acestea, cele mai importante sunt diferențele de percepție, dificultățile de exprimare, automatismele, lipsa de interes, emoțiile, diferențele de personalitate. Bineînțeles, că atunci când mesajul nostru nu este înțeles, avem tendința de a da vina pe celălalt – el este de vină, că nu a auzit ce am spus, el este de vină, că nu ne-a înțeles, el este de vină, că nu ne-a acceptat, sau, el este de vină, pentru că nu a făcut ce am fi vrut noi să facă. Ne convine sau nu, adevărul este cel auzit, nu cel rostit. Dacă vrem să fim auziți, înțeleși, acceptați și să provocăm o reacție pozitivă, din partea celuilalt, este sănătos, din partea noastră, să ne asumăm responsabilitatea procesului de comunicare. Dacă celălalt nu ne înțelege, acest lucru poate fi din cauza faptului că noi nu am vorbim „pe limba lui”.

Același mesaj, verbal ori non verbal, poate fi interpretat distinct de persoane diferite, sau chiar de aceeași persoană, în situații diferite. Pentru a gestiona eficient comunicarea, este esențial să ținem cont de faptul că oamenii sunt diferiți și, de asemenea, că ei se comportă diferit, în funcție de context. Ținând cont de propria experiență de viață sau/și în profesie, noi învățăm să recunoaștem anumite similitudini ale situațiilor. Acest lucru pe care-l facem, de cele mai multe ori instinctual, este ceva pozitiv și face parte din procesul propriei noastre învățări a comunicării. Se poate întâmpla, însă, ca exagerând, în această șablonizare a comunicării, să dăm greș. De exemplu, să presupunem că prima dată când am întâlnit o anumită persoană în camera de ascultare, aceasta a avut o atitudine indiferentă, absentă și chiar o notă de superioritate. Ne putem aștepta ca, și data următoare, această persoană să aibă o atitudine asemănătoare. Am putea da greș, deoarece persoana respectivă poate să fie foarte prietenoasă, la întâlnirea următoare. Este posibil ca, prima dată, ea să fi avut o supărare sau alt motiv în afara derulării anchetei, despre care noi să nu cunoșteam și care a influențat atitudinea sa.

Comunicarea se manifestă pe două planuri, planul conținutului și al relației. Uneori, fără să știm de ce, un om ne poate fi simpatic, iar altul antipatic. În ancheta penală problema capătă conotații speciale – un anchetator poate să perceapă un bărbat sau o femeie, pe care o anchetează, ca simpatic/ă și poate deveni plin de energie și, chiar, neglijent în gestionarea ascultării ori, din contră, poate percepe persoana, din fața sa, ca antipatică și, pe cale de consecință, apare riscul unei greutăți vădite în concentrare, în păstrarea obiectivității, în interpretarea corectă a tuturor manifestărilor comportamentale.

Conținutul comunicării vizează transmiterea de informații. Relația presupune existența unui cadru, în care se transmit informațiile; se poate spune că avem de a face, de fapt, cu informații despre informațiile transmise prin comunicare. Cuvintele țin de conținut și „transportă” idei, noțiuni și concepte, în timp ce tonul vocii și limbajul corpului țin de relație și transmit atitudini, emoții și sentimente. Important, deci, este ce se comunică și cum se face comunicarea.

Cunoaștem din proprie experiență, fără să implicăm ceea ce am dobândit ca anchetatori, că sensul comunicării este puternic influențat, chiar determinat, de multe ori, de natura relației. Dacă există concordanță între ceea ce comunicăm și relația cu persoana sau persoanele cărora ne adresăm, atunci ne putem aștepta ca cel ori cea care ne ascultă să aibă încredere în ceea ce spunem, reciproca fiind, de asemenea valabilă. În caz contrar, dacă percepem o disonanță între conținut și relație, atunci nu vom avea încredere în mesaj; interlocutorii devin antipatici și, foarte probabil, urmează a se declanșa mecanismele reciproce de apărare. În astfel de situații, nu ne mai concentrăm asupra mesajului, ci, asupra modului în care ne putem apăra interesele, nevoile, sentimentele, de anumite pericole reale ori imaginare percepute de noi.

Dacă percepem ca pozitive informațiile din planul relației, atunci lucrurile spuse de celălalt ne pot părea interesante, utile, chiar, savante. Planul relației transmite semnale de dominare sau de supunere, de prietenie sau de dușmănie. Reacția la aceste semnale poate fi pozitivă (simpatie, prietenie, acceptare, admirație, aprobare), neutră (indiferentă), sau negativă (disconfort, dominare, dușmănie, dezaprobare, respingere, dispreț).

Să ne imaginăm mai multe modalități de a spune, de exemplu, „Bravo !” Expresia ar putea fi percepută potrivit sensului firesc, ca o laudă, ori, dimpotrivă, ca dispreț, bagatelizare. „Mulțumesc !” poate genera normalul: recunoștință pentru un gest, acțiune sau o stare ori, dimpotrivă, persiflare, dispreț, lipsă de considerație, „declarație de război”. Este posibil ca cel care este destinatarul să perceapă o remarcă ca pe un reproș, chiar, dacă emițătorul nu și-a dorit aceasta – totul depinde de relație. Am constatat că dacă relația este negativă, relația devine mai importantă decât conținutul – de regulă situația degenerează, comunicarea este deturnată, iar ceea ce se întâmplă în continuare este, doar, un șir de replici de atac sau apărare. Comunicarea evoluează doar în plan emoțional iar comportamentul tinde să devină, mai degrabă, irațional. Apare tonul agresiv, ironic, cicălitor, arogant sau plângăcios, gesturile devin agresive, triviale sau disprețuitoare, comunicarea este alterată.

Ce se poate face atunci când relația este alterată ? – în cadrul desfășurării anchetelor penale, aceasta tinde să fie regula.

De cel mai multe ori, în practică, se constată că este inutil să încercăm să continuăm discuția la nivel rațional. Soluția optimă presupune modificarea relației.

Cum se poate face aceasta ? – vom vedea pe parcursul acestei lucrări.

În ceea ce privește nivelele comunicării, se poate vorbi despre cinci nivele ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică și de masă.

În anchetă, de interes direct, consider că sunt doar primele două nivele. Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Ființa umană se ascultă pe sine, își pune întrebări, se îndoiește sau se îngrijorează, se judecă sau reflectează, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea intrapersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic al fiecărei persoane și, în aceeași măsură, poate fi exploatată în cadrul anchetei penale. Comunicarea interpersonală constă în dialogul dintre două persoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă, pe rând, încercând să se respecte și să se înțeleagă reciproc; vorbesc pe rând, încercând să transmită, cât mai clar, unul pentru celălalt, nevoile, aspirațiile, interesele și dorințele lor. În ancheta penală, aceasta constituie fundamentul științific pentru tot ce înseamnă ascultarea judiciară sau/și alte activități, în cadrul cărora aceasta poate avea un rol important, precum cercetarea la fața locului, percheziție, constatarea în flagrant, etc.

Comunicarea, în special cea realizată în cadrul anchetei penale, se realizează în cadrul unui context și acest aspect va trebui avut în vedere de către anchetator, atât atunci când pregătește ascultarea, cât și atunci când evaluează prestația persoanei pe care o ascultă.

De interes, sunt patru dimensiuni: fizică, culturală, socială și psihologică și temporală.

Dimensiunea fizică include ambianța sonoră, lumina, încăperea sau/și spațiul înconjurător.

Dimensiunea culturală a comunicării se fundamentează pe mentalități, credințe, tradiții și valori – ce este „bine” și ce este „rău” poate să difere de la o cultură la alta, cu consecința directă a diferențelor, uneori, cu caracter fundamental, dintre un individ și altul.

Dimensiunea socială și psihologică este construită pe statutul social al persoanelor implicate în comunicare și este influențată de caracterul formal sau informal al relației, de situația concretă și percepția individuală reciprocă a partenerilor.

Dimensiunea temporală are în vedere perioada de timp în care se desfășoară comunicarea.

Construirea unei bune relații interpersonale, inclusiv în anchetă, poate începe cu alegerea corectă a distanței potrivite pentru partener. Atât o distanță prea mică, cât și una prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate și pot împiedica construirea unei relații bune cu celălalt. Distanța „adecvată” diferă de la o persoană la altă. Sunt persoane care preferă o mai mare apropiere, iar atingerea nu este o problemă, în timp ce altele preferă o distanță mai mare. Totodată, există diferențe de la un popor la altul, sau de la o cultură la alta. Distanțarea diluează comunicarea, în timp ce apropierea o intensifică. Dacă veștile sunt bune, apropierea poate fi adecvată, dacă sunt proaste, mai degrabă, este indicată o distanțare. Pot fi însă și alte situații care depind foarte mult de personalitatea celor în cauză.

Convențional se pot accepta patru categorii de distanțe interpersonale: intimă, personală, socială și publică.

Zona intimă este de până la 50 centimetri, cam o jumătate de braț. Este distanța dansului intim, a mângâierilor, sexului, dar și a luptei corp la corp, o zonă apărată cu strășnicie. În această zonă permitem accesul doar persoanelor în care avem mare încredere și care ne sunt foarte apropiate, dar blocăm accesul celorlalți. Ca anchetatori, ar trebui să analizăm, cu atenție, orice apropiere de persoanele cu care luăm contact, întrucât atingerile pot fi folosite și pentru manipulare. Desconsiderarea zonei intime, poate fi percepută ca o desconsiderare a persoanei. Întinderea zonei intime depinde de personalitatea fiecărui individ și de siguranța de sine a acestuia. Totodată, zona intimă depinde și de statutul social al persoanei – cu cât „șeful” este mai mare, cu atât birourile și scaunele sunt mai mari, respectiv, mai înalte.

Zona personală se întinde în intervalul 50-120 centimetri, corespunzând distanței normale la care doi oameni conversează pe stradă sau într-o încăpere mare și se pot atinge dacă amândoi țin brațele întinse. Această zonă are o semnificație psihologică specială – activarea instinctului de „proprietate” asupra partenerului, atunci când pătrunde o persoană de sex opus.

Zona socială este cuprinsă între 1,20 – 3,5 metri și este rezervată contactelor sociale, negocierilor, vânzărilor și relațiilor profesionale.

Zona publică (> 3,5 m) este spațiul în care comunicarea își pierde caracterul interpersonal. Poate fi vorba de un discurs cu caracter oficial, un curs. Distanța publică oferă securitate și o postură cu dominantă psihologică persoanelor din spatele catedrei, sau de la tribună. În cadrul anchetelor penale, „jocul” distanțelor poate și trebuie folosit, pentru a exploata slăbiciunile specifice fiecărei stări prin care trece o persoană.

1.5. Personalitatea, cunoașterea acesteia și aflarea adevărului

Noțiunea de personalitate străbate gândirea și discuțiile din cultura noastră. Presa scrisă și audio-vizuală, ne bombardează cu informații referitoare la tot felul de „personalități”. Sunt prezentate, într-un mod incitant, oameni cu personalități „interesante”. Aflăm, stând de vorbă cu diferite persoane sau urmărind talk-showuri televizate, că unii nu au personalitate ori au mai multă sau mai puțină, că persoanlitatea lor este mai puternică sau mai puțin puternică. La nivel general, personalitatea poate fi acceptată ca fiind un set, relativ stabil, de caracteristici psihologice, care influențează modul în care individul interacționează cu mediul său; personalitatea unui individ rezumă stilul său personal de a trata cu lumea, de a trata viața, de a trata propria viață.

Personalitatea este realitatea complexă și dinamică a fiecăruia dintre noi.

Personalitatea este complexă, deoarece cuprinde componente ce fac parte dintr-o structură ce necesită, pentru a fi înțeleasă, o abordare sistemică, cu surprinderea tuturor conexiunilor dintre componentele sale – anatomo-fiziologice, psihice și socio-culturale.

Personalitatea este dinamică pentru că, în ciuda relativei stabilități a trăsăturilor și caracteristicilor sale, ea nu poate fi acceptată ca ceva care nu evoluează, ceva fix, înțepenit la un stadiu de dezvoltare dat, ci, evoluează atât la nivel istoric cât și la nivelul fiecărui individ în parte.

Individul, însuși, poate fi caracterizat prin totalitatea însușirilor biologice (ereditare sau dobândite) care îi asigură adaptarea la mediul natural. Pe parcursul existenței sale, individul trece printr-un proces de diferențiere și diversificare a organizării lui structural-funcționale, care se numește individualitate – definită ca fiind organizarea specifică, diferențială, irepetabilă și ireductibilă a fiecărui individ. Corespondentul individului din plan biologic este persoana în plan social. Ca noțiune, persoana cuprinde ansamblul însușirilor psihice și calităților fizice, care asigură adaptarea individului în societatea în care trăiește.

Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea superioară a persoanei. Este, întotdeauna, unică și originală. Fiecare individ pornește în viață cu o informație genetică unică, singulară, urmând o dezvoltare unică în mediul social în care trăiește, ce îi conferă maximă originalitate; dobândește un mod propriu, cât se poate de concret, în care gândește, simte și se manifestă. Când se afirmă că o persoană are sau nu personalitate, vorbitorul se referă la faptul că o anumită persoană poate, mai mult sau mai puțin, să determine modificări în manifestările persoanelor cu care ia contact – poate efectiv sau vorbitorul consideră că ar putea.

Personalitatea, în cazul prezentului demers, a anchetatorilor și a persoanelor ascultate, este importantă deoarece integrarea, corelarea mecanismelor psihice – atât a mecanismelor psihice de prelucrare primară și secundară a informațiilor cât și a celor de reglaj psiho-energetic – în vederea realizării scopurilor predefinite ale fiecărui participant, în parte, se face de către personalitate. Personalitatea este cea care modelează mecanismele psihice, le orientează și direcționează, asigură cadrul în care acestea interacționează activ unele cu altele, în vederea realizării scopurilor personale. Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului, a acelor sisteme psihofizice, care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.

În doctrina de specialitate se vorbește despre cinci mari dimensiuni ale personalității:

Extroversiunea – reprezintă gradul în care cineva este sociabil, în opoziție cu cel care este timid. Extrovertiții se pot simți foarte bine în situații sociale, în timp ce introvertiții evită astfel de situații;

Stabilitatea emoțională – este măsura în care o persoană are un nivel corespunzător de control emoțional. Oamenii ce sunt stabili, din punct de vedere emoțional, au încredere în forțele proprii și au o înaltă considerare față de propria persoană. Indivizii instabili tind spre o permanentă îndoială și expectativă, sunt, mai degrabă, deprimați, apatici, fără nici o posibilitate de a acționa, în timp real, la stimuli sociali;

Gradul de agreare – ține de măsura în care o persoană este abordabilă, este dispusă să comunice, să interacționeze cu alte persoane. Persoanele agreabile sunt percepute ca fiind grijulii, oameni calzi, de la care poți cere un ajutor; cele mai puțin agreabile sunt percepute ca fiind reci și distante, nepăsătoare față de ceea ce poate fi important pentru ceilalți indivizi;

Conștiinciozitatea – are în vedere gradul în care o persoană este responsabilă și orientată către realizarea obiectivelor propuse. Realizările sunt și trebuie să fie importante pentru oamenii conștiincioși, motivele pentru întârziere sau „nu se poate” sunt elemente de natură a-i deranja. Din contră, persoanele mai puțin conștiincioase găsesc probleme lăsând să le scape soluțiile;

Deschiderea la nou – presupune ca o persoană să fie flexibilă și receptivă, dincolo de limita a ceea ce se face de obicei. O persoană deschisă apreciază creativitatea și inovația, în opoziție cu imperfecțiunile stării actuale.

Aceste dimensiuni pot fi evaluate atât independent cât și sistemic, atunci când un anchetator pregătește ascultarea ori când evaluează persoana pe care o ascultă, în prima parte a ascultării.

O problemă importantă, în context, o reprezintă controlul comportamentului – un set de convingeri în legătură cu controlul comportamentului cuiva; dacă controlul comportamentului unei persoane este subordonat unor forțe exterioare persoanei ori, din contră, interioare. Cei care consideră că activitatea unei persoane este guvernată, preponderent, de forțe exterioare sunt puțin responsabili cu privire la faptele lor și foarte înțelegători cu faptele altora; spun că „trebuia să se întâmple”, „așa i-a fost scris”, „așa îi este soarta”, „nu putea face altfel”, etc. Cei care cred în puterea de control, din interior, a persoanei, consideră că fiecare activitate, în care este implicată o persoană, exprimă voința, inițiativa, interesele și scopurile persoanei ce o desfășoară. Ei consideră că tot ceea ce se întâmplă poate fi controlat și explicat.

În cadrul anchetei penale, persoanele convinse de controlul extern asupra a ceea ce se întâmplă sunt convinse că foarte importantă este influența politicului, a șefului anchetatorului, că, de fapt, „lucrurile se aranjează în altă parte”. Cei ce cred în controlul intern sunt receptivi la îndemnurile ce au ca obiect aflarea adevărului, „facerea de dreptate”, înfăptuirea justiției, sunt atenți și reactivi în plan comportamental.

Gradul de automonitorizare este definit prin măsura în care oamenii observă și reglează aparența și comportamentul lor, în cadrul social și în relațiile umane – trebuie să constituie un punct de reper important pentru anchetator, atunci când evaluează persoana pe care o ascultă. Există posibilitatea să întâlnim oameni care par „să-și poarte inima pe tavă” ori „ce au în gușă au și-n căpușă” – sunt acei oameni, puțini, care fac ceea ce cred și spun ceea ce gândesc, fără a ține cont de contextul social în care o fac. Cei mai mulți dintre oameni sunt atenți sau … foarte atenți, la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Se străduiesc să facă sau să spună „ceea ce trebuie”, în funcție de împrejurări, indiferent de ceea ce simt, doresc sau au nevoie, în realitate – cu siguranță că, noi anchetatorii, vom avea parte în camera de ascultare, de astfel de oameni. Ceea ce îi diferențiază pe oameni – pentru că automonitorizarea este o problemă de educație și, cel puțin la nivel teoretic, fiecare dintre noi încercăm să o facem cât mai bine – este înțelegerea și viteza cu care înțeleg și reglează comportamentul, în cadrul situației, în care trebuie să se manifeste.

Practic, ajungem să fim actori; actori care avem un repertoriu de roluri, dobândit prin educație și experiență proprie, pe care le „jucăm” cu convingere, fiind încrezători că o facem foarte bine. Important, aici, este modul în care optimizăm funcționarea mecanismului de a aborda un rol sau altul și, eventual, să ne schimbăm rolurile, pe care le jucăm, în funcție de evoluția situației în care ne aflăm. Interesant este faptul că elementele care particularizează fiecare rol, în parte, sunt, de cele mai multe ori, mincinoase. Pentru anchetatori ar fi bine să schimbe, în cadrul ascultării, cât mai des condițiile, astfel încât cel ori cea ascultată să fie nevoită să schimbe rolurile – oricât de bun ai fi, tot mai falsezi, uneori. De remarcat faptul că, de fapt, și anchetatorul interpretează un rol, rolul său.

Fundamental, este să preiei conducerea și anchetatorul nu are voie să piardă conducerea – este cel care conduce, care impune ritmul. Suspecții, care nu reușesc să se impună, devin nervoși, nesiguri și, pentru anchetator, „victoria se apropie”. De remarcat este necesitatea de a descoperi pe ce se dezvoltă această automonitorizare, ce îi dă, până la urmă, putere unei persoane să se angajeze într-o luptă precum este cea specifică ascultării judiciare ?

Fără a dezvolta foarte mult problema, de o complexitate deosebită, trebuie observată ca prim element încrederea în sine – gradul în care o persoană se autoevaluează pozitiv. Ceea ce este interesant, este faptul că încrederea în sine evoluează în timp, de la zi la zi, uneori, de la un moment la altul – crește sau descrește în funcție de succesul și efectele acțiunilor noastre, atât pe termen scurt cât și pe termen mediu sau lung. Oamenii, cu un înalt nivel al încrederii, sunt siguri pe ei, preciși în acțiuni, cu o bună anticipare sau/și planificare a rezultatelor propriilor acțiuni. Cei care nu au încredere în ei sunt vulnerabili, devin nesiguri în raționament, evaluează și adoptă greu hotărâri în legătură cu ce este sau poate fi bine pentru ei – devin manevrabili.

Toate acestea ne fac pe noi anchetatorii să adoptăm tot felul de strategii, bazate pe consolidarea negativă a situației, care să-i determine pe cei din fața noastră să-și piardă încrederea în sine. Oamenii cu un nivel scăzut al încrederii în sine nu reacționează bine la situații stresante, ambigue, împrejurare în care anchetatorii simt, aproape instinctual, că este cazul să pluseze, să încerce mai mult.

CAPITOLUL 2

Privire de ansamblu asupra ascultărilor judiciare

2.1. Nivelul superficial

Există multiple forme în care oamenii sunt ascultați, în legătură cu informații de interes pentru societate. În perioade critice, pe timp de război, omenirea a dezvoltat tortura și crima, pentru a obține informații, pe care le-a considerat importante, de la suspecți. Este posibil, ca în anumite medii de pe planetă, încă să se mai folosească tortura și diferite droguri pentru a obține informații.

Dincolo de cele la care am făcut referire, sunt folosite mai multe metode pentru a afla adevărul sau … cât mai multe informații utile pentru anchetă, de la persoanele ascultate. Deoarece consider că metodele despre care am făcut referire trebuie analizate și folosite în cadrul unor abordări complexe și dinamice, în funcție de modul în care se desfășoară activitățile pregătitoare, de rezultatele acestora și de cum evoluează ascultarea, voi folosi noțiunea de procedee tactice de ascultare, noțiune pe care o consider mai adecvată naturii prezentului demers științific.

Astfel, un procedeu tactic eficient, devenit celebru, datorită filmelor de la Hollywood, este cel cunoscut sub denumirea de polițist rău – polițist bun. În acest tip de confruntare cu suspectul, polițistul rău este lipsit de orice înțelegere față de persoana suspectului și de acțiunile sale, nu este dispus la compromisuri și pare disponibil pentru a folosi cele mai „cumplite” mijloace, în scopul aflării adevărului. Polițistul bun manifestă înțelegere față de persoana suspectului, față de faptele lui, față de comportamentul lui în anchetă, pare dispus la „înțelegeri”, care să favorizeze suspectul, consideră normal să îl servească cu un pahar de apă, cu o țigară, îl întreabă când a mâncat ultima oară, dacă are nevoie să-și administreze vreun tratament, se oferă să sune o rudă apropiată, pentru a-i aduce suspectului haine curate, bani, mâncare, etc. Contrastul dintre atitudinea și comportamentul celor doi anchetatori este de natură a deruta pe suspect – nu-ți dai seama de ceea ce poate fi bine, dacă nu simți ceea ce este rău. Suspectul poate deveni încântat să colaboreze cu polițistul bun și să ofere informații utile anchetei. Important este ca suspectul să nu cedeze în fața celui dur, pentru că informațiile furnizate pot fi fragmentate, nesusținute cu elemente de natură a le proba veridicitatea; ca să nu mai vorbim de faptul că o declarație, smulsă în condiții de violență fizică sau psihică, nu poate fi utilizată în instanță.

Ascultarea sistematică presupune demersul unui anchetator cu o experiență relevantă. Se pleacă de la cunoașterea unui număr important de elemente, cu privire la activitatea ilicită desfășurată, și presupune răbdare și nervi de oțel, întrucât anchetatorul trebuie să ia la cunoștință, din plin, de minciunile pregătite cu grijă de către suspect, pentru eventualitatea în care ar fi prins. Este vorba și despre o anumită rutină, toată lumea cunoscând despre inevitabile întrebări: cine, ce, când, unde, cum și de ce. În cele mai multe cazuri, un asemenea procedeu este ineficace, întrucât rigoarea și logica desfășurării faptelor, nu sunt de natură a contracara apărările pregătite, cu grijă, de către suspecți. De multe ori „limpezirea” declarației suspectului, impusă prin întrebările sistematice ale anchetatorilor, pot da idei – cel vinovat va observa, cât de multe aspecte trebuie probate și, bineînțeles, cât de puține probe pot fi descoperite.

Abordarea emoțională presupune demersul profesional al unui anchetator, ce devine interesat, nu de circumstanțele sau detaliile pregătirii, desfășurării sau exploatării rezultatelor activității ilicite cercetate, ci, de motivele, care l-au determinat pe suspect să se implice. Anchetatorul „plânge” și „suspină” împreună cu suspectul, până când acesta cedează și admite, într-un fel sau altul, implicarea în activitatea ilicită, ce constituie obiectul anchetei în desfășurare. Nu sunt necesare eforturi importante din partea anchetatorului. Totuși, este necesară o abordare nuanțată. Astfel, în doctrină se face vorbire despre motivele, care îi determină pe oameni să nu spună adevărul în anchetă; cum principalul motiv este identificat ca fiind frica de consecințele specifice ale desfășurării anchetei, ale judecății și hotărârii judecătorilor, se face distincție între frica de consecințele de natură fizică și frica de consecințele de natură psihică. Bineînțeles că anchetatorul va trebui să evalueze suspectul și să abordeze, exact, motivele care îl determină să mintă, încercând să-l facă să înțeleagă, că momentul dificil poate fi depășit, că poate fi înțeles și că cei mai mulți dintre oameni pot să-l înțeleagă, că … până la urmă „dracul nu este chiar așa de negru”.

Abordarea emoțională este eficientă în multe cazuri, esențial fiind ca anchetatorul să-i câștige încrederea suspectului; anchetatorul trebuie să fie credibil, atunci când spune că „în condițiile date și eu aș fi procedat la fel”, că „până la urmă este normal, ca odată și odată, să nu mai suporți și să devii violent”, că „până când să accepți, ca cei care îți dau ție lecții de morală, având tupeul să-ți spună și ce este bine să faci, să fure și tu să te uiți și să mori de foame” – sunt șabloane, pe care fiecare anchetator și le dezvoltă în funcție de propria experiență și de evoluția folclorului, din mediul celor care sunt dispuși să desfășoare activități ilicite.

Interesant este faptul că abordarea emoțională permite reducerea rapidă a rezistenței persoanei ascultate, oferindu-i acesteia o modalitate facilă, acceptabilă, pentru a găsi puterea de a recunoaște implicarea într-o activitate ilicită – asta și pentru că anchetatorul, recurgând la abordarea emoțională, nu numai că justifică activitatea ilicită, dar, și minimizează gravitatea acesteia.

Se spune, adesea, că ascultarea judiciară a persoanelor este, mai mult o artă decât o știință. Cu toate acestea, multe persoane, inclusiv eu, susțin că ascultarea judiciară a persoanelor poate fi perfecționată prin învățare; sunt multe elemente ce țin de personalitatea proprie, de percepție, de perseverență și, nu în ultimul rând, de experiența proprie, ce determină ca unii anchetatori să fie mai buni decât alții. Mulți dintre practicienii mai în vârstă susțin că „meseria” au învățat-o sau/și au furat-o de la alți anchetatori cu care au lucrat în timp. Sunt, în prezent, bărbați și femei ce și-au dezvoltat un fler, aproape natural, în a identifica minciuna și suspecții vinovați. Din păcate, sunt multe aspecte ce au fost învățate și puse în practică, de către anchetatori de mare succes, care nu au fost și nu sunt transmise în mediul profesional, ca bune practici, într-un cât aceștia nu pot și nici nu sunt interesați să descrie, în cadrul unor creații științifice doctrinare sau a unor cursuri de pregătire continuă, modul specific în care folosesc metode și manevrează concepte, pentru a-și asigura succesul.

În continuare, vor fi expuse considerații a căror aplicare în practică nu va putea garanta, cu obligativitate, faptul că vor fi, întotdeauna, identificați suspecții sau că, aceștia, vor fi făcuți să mărturisească. Va exista, tot timpul, un număr de eșecuri, suspecți care nu vor mărturisi, a căror vinovăție nu va putea fi probată.

În mod evident, scopul ascultărilor judiciare ține de identificarea vinovaților și de obținerea unor declarații, cu valoare probantă în instanță, pentru dovedirea vinovăției acestora. Așa cum am arătat mai sus, există suspecți care nu vor mărturisi, care nu vor recunoaște faptul că sunt vinovați, că sunt implicați în activități ilicite. Anchetatorii sunt obligați, prin natura lucrurilor, să obțină cât mai multe informații utile anchetei. Foarte importante, în context, sunt și aspecte ce țin de recuperarea prejudiciilor dezvoltate ca urmare a desfășurării unor activități ilicite – unde au fost ascunse bunurile furate; unde, când, către cine, în ce condiții a fost valorificate bunurile și valorile produse prin activitățile ilicite, etc.

2.2. Ascultarea bazată pe analiza manifestărilor comportamentale. Erori ce pot apare

În timp s-a format și consolidat ideea că anchetatorii pot, prin analiza manifestărilor comportamentale, să realizeze dacă persoanele ascultate mint sau nu. Există și posibilitatea ca un anchetator, oricât de bun profesionist ar fi, să fie, absolut, convins că o persoană implicată în desfășurarea unei activități ilicite minte atunci când, în fapt, spune adevărul sau/și că o asemenea persoană spune adevărul când, de fapt, ea minte.

În aceste condiții, trebuie manifestate rezerve – analiza manifestărilor comportamentale, a limbajului non verbal, nu poate oferi o garanție absolută, în aprecierea veridicității ori falsității declarațiilor celui ascultat. Nu există proceduri atestate ori protocoale profesionale, care să garanteze identificarea minciunii pe baza analizei limbajului non verbal. Totuși, folosirea analizei manifestărilor comportamentale, în evaluarea declarațiilor, constituie un instrument util, la îndemâna anchetatorilor, pentru identificarea acelor elemente ce pot avea legătură cu minciunile. Pe de altă parte, ignorarea analizei manifestărilor comportamentale, în evaluarea declarațiilor, are ca rezultat, verificat în practică, imposibilitatea identificării minciunilor.

Pentru identificarea minciunilor pe baza analizării manifestărilor comportamentale sau, cel puțin, pentru obținerea unor rezultate mai bune, un anchetator trebuie:

1. Să stabilească modul firesc de manifestare al persoanei

De multe ori, anchetatorii profesioniști arată că motivul, pentru care consideră că persoana pe care o ascultă minte, este faptul că aceasta evită privirea anchetatorului, refuză să privească și să fie privită „în ochi”. În timpul ascultării, putem constata că persoana, pe care o avem în anchetă, încetează, la un moment dat, să accepte privirea anchetatorului, chiar și atunci când punem întrebări care nu conțin nici un element ce ar putea fi perceput acuzator ori provocator fiind, pur și simplu, întrebări de introducere, de stabilire a dialogului, când ascultarea are ca obiect o zonă a realității care nu este de natură să prejudicieze, să atingă în vreun fel, poziția celui ascultat.

Cauzele evitării privirii anchetatorului nu pot fi trebuie tratate superficial și, mai ales, nu trebuie reduse la nivelul de simptom, cert, al minciunii. Ar putea fi vorba despre timiditate, despre o persoană umilă, o personalitate supusă ori despre manifestarea unor probleme neurologice. De asemenea, este posibil ca cel ascultat să fie speriat sau, cel puțin, timorat de prezentarea sa în fața unui anchetator. Uneori poate fi vorba despre diferențe culturale – în multe zone, în mod tradițional, bărbatul în fața femeii, părintele în fața copilului, are poziție dominatoare – astfel că, de cele mai multe ori, când o persoană simte că interlocutorul are o poziție care îi conferă putere, aproape instinctual, evită privirea acestuia, pentru a se autoproteja de controlul pe care celălalt tinde să-l instituie, pentru a-și ascunde reacțiile nepotrivite la primirea unei potențiale dispoziții, pentru a-și ascunde starea de spirit, etc.

Important este ca anchetatorul să nu considere că persoana anchetată manifestă rea credință, când refuză contactul vizual – atunci când își spune numele sau răspunde la întrebări cu privire la identitate, adresă ori alte elemente neutre folosite, în mod curent, pentru inițierea dialogului – și să considere, aprioric, că persoana respectivă încearcă să-și ascundă implicarea în activitatea ilicită cercetată. În practică, se întâmplă ca parcurgând prima etapă a ascultării – cu privire la datele de identitate, adresă, etc. – persoana ascultată să evite a fi privită în ochi, dar, după scurgerea unui număr de minute, să caute să privească în ochi anchetatorul, pentru a întări cele declarate, pentru a convinge cu privire la sinceritatea sa.

Un bun profesionist acordă câteva minute, pentru a se convinge cu privire la manifestările comportamentale asimilate de către cel ascultat, devenite normale pentru prestația sa obișnuită. Oricum, este recomandabil ca anchetatorul să înceapă cu întrebări neutre, care să excludă orice acuzație, orice nuanță sau notă prin care persoana ascultată să simtă că se încearcă a i se imputa ceva. În aceste condiții, pot fi folosite solicitări fără tentă acuzatoare, care să aibă ca obiect aspecte de natură a-i crea celui ascultat posibilitatea de a vorbi despre realizări, de a face referiri la alte lucruri, despre care îi place să vorbească, precum: „Vă rog, să-mi spuneți adresa de domiciliu; Vă rog, să-mi spuneți numele tatălui dumneavoastră; Vă rog, să-mi spuneți numele pe care îl folosesc persoanele apropiate pentru a vi se adresa; Locuiți împreună cu … „

În perioada în care suspecții răspund la astfel de solicitări, anchetatorul poate observa și evalua:

contactul vizual – ce poate fi normal (surprinzând o imagine generală a locului și persoanelor); slab (persoana este absentă fără a surprinde sau a fi influențată de reperele din jur; puternic (persoana fixează un obiect, o persoană, parte dintr-un obiect sau zonă a corpului unei persoane);

modul în care comunică – echilibrat, dacă articulează normal cuvintele; dacă are dificultăți în a înțelege întrebările ori în a se exprima; dacă răspunsurile vin prompt sau cu pauze, în care, probabil, își elaborează mesajul;

starea emoțională – persoana ascultată este liniștită, concentrată asupra situației, indiferentă, speriată, furioasă, retrasă, timorată, etc.

Odată stabilite aceste elemente de comportament, anchetatorul va fi într-o poziție mult mai bună, pentru a stabili manifestările comportamentale specifice – în comportamentul cotidian, comportamentul din timpul desfășurării activității ilicite și producerii rezultatelor acesteia, comportamentul în timpul anchetei, sub stresul specific caracteristic demersului judiciar – care, odată apărute, pe parcursul ascultării, pot constitui indicii cu privire la reaua credință manifestată cu privire la activitatea ilicită ori persoanele implicate.

2. Să definească clar a scopul ascultării

O situație des întâlnită, în care anchetatorii apreciază greșit manifestările comportamentale ale persoanei ascultate, este aceea în care o persoană, de bună credință, manifestă preocupare, grijă, anxietate – parcă s-ar transpune la locul și timpul desfășurării activității ilicite – cu privire la aspectele cercetate. De exemplu, în legătură cu desfășurarea unei manifestări publice, un bărbat este considerat suspect și adus în fața anchetatorilor. Anchetatorul va fi interesat să stabilească, dacă bărbatul este terorist, uitând, de cele mai multe ori, să explice motivul și scopul pentru care se desfășoară audierea. Omul nu este terorist, însă, a încercat să forțeze o parcare neregulamentară, a fost iritat și nu a respectat vreo indicație, a celor care supravegheau fluxurile de participanți la eveniment, etc.

De regulă, un comportament, care să poată fi considerat negativ, este rezultatul manifestării unei stări de anxietate, generată de riscurile ce pot apare față de propria persoană, ca urmare a posibilei direcționări a anchetei spre aspecte pe care nu le poate explica ori explicațiile nu pot fi susținute, în mod rezonabil, cu alte probe sau, mai rău, se poate ajunge la acuzații împotriva sa.

Dacă anchetatorul va pune întrebări cu caracter general, fără să explice scopul ascultării, este normal ca în comportamentul celui ascultat să apară manifestări comparabile cu cele ale unei persoane care minte. Dacă, din contră, anchetatorul îi va explica celui ascultat că a fost vorba despre o întâmplare, că, de fapt, era planificată audierea unui număr de persoane și în aceste condiții este necesar să ofere câteva amănunte în legătură cu identitatea și locul său de muncă, situația se poate schimba. Desigur, că odată cu constatarea și evaluarea răspunsurilor, cu observarea limbajului non verbal, anchetatorii vor trebui să comunice obiectul ascultării și faptul că declarația va fi folosită într-un dosar de anchetă. De exemplu, anchetatorul s-ar putea adresa în felul următor: „Domnule … vă voi asculta cu privire la … . Cunosc, deja, răspunsurile la unele dintre întrebările pe care vi le voi pune. Foarte important este ca dumneavoastră să mă ajutați să stabilesc adevărul și să lămuresc toate problemele legate de … . Înainte de a continua, dați-mi voie să vă întreb dacă a-ți fost implicat în …”

3. Să nu amenințe și să nu acuze

O conduită profesională rezonabilă presupune ca, cel puțin, pe timpul parcurgerii primei etape a ascultării, anchetatorul să manifeste suficientă diligență, astfel încât persoana ascultată să nu perceapă o tensiune nefirească de natură a o înspăimânta, a o timora.

Multe manifestări comportamentale asociate cu minciuna, pot apare ca urmare a eforturilor celui ascultat pentru a reduce, a ține sub control neliniștea ori frica cauzate de posibilitatea descoperirii unor aspecte neconforme cu statusul său social, de posibilitatea dezvoltării de suspiciuni legate de implicarea în fapte grave, fără să a fi avut nici o contribuție ori s-a făcut vinovat, doar, de faptul că a fost în locul și în momentul nepotrivit. O persoană de bună credință poate avea astfel de manifestări, dacă îi este teamă, ca urmare a intimidării – generată de comportamentul anchetatorilor – ori fricii de a nu fi crezut, în ceea ce spune. În cazul în care anchetatorul se manifestă agresiv – stând foarte aproape de cel anchetat, privindu-l concentrat, îi adresează întrebările pe un ton acuzator, adresează întrebările făcând aluzii, îl forțează pe cel anchetat să răspundă rapid – persoana ascultată, chiar de bună credință fiind, va fi forțată sa se protejeze non verbal. Va evita privirea anchetatorului, va fixa bariere în relatările pe care le face, va adopta o atitudine defensivă și, pe cale de consecință, va avea un comportament confuz, răspunsurile fiind incomplete sau neconvingătoare.

Este foarte important să nu uităm că, în calitate de anchetatori, analizăm comportamentul persoanei ascultate, într-un context special – cel al interacțiunii acestuia cu un anchetator – în care aceasta nu se simte deloc confortabil, chiar și numai pentru că percepe împrejurarea ca fiind cu potențial de pericol pentru imaginea și interesele sale. De exemplu, există un număr important de manifestări comportamentale care, dacă apar în timpul ori în legătură cu întrebări, care nu au potențial acuzator, sunt asociate cu minciuna. Trebuie observat și faptul că, aproximativ, aceleași manifestări, se pot constitui într-un indiciu important cu privire la faptul că persoana ascultată spune adevărul, dacă acestea apar în condițiile unor întrebări cu mare potențial acuzator, eventual, dublate de un comportament pe măsură al anchetatorului. Pentru o precizie rezonabilă, în interpretarea manifestărilor comportamentale ale unei persoane pe timpul desfășurării ascultării – în sensul că aceasta spune adevărul ori minte – anchetatorul trebuie, mai întâi, să evalueze manifestările persoanei pe parcursul punerii de întrebări fără potențial acuzator. Se pot folosi și întrebări cu potențial acuzator însă, de preferat, doar în cazul ascultării unor persoane a căror implicare într-o activitate ilicită a fost, în mare parte, stabilită.

4. Să analizeze suficiente manifestări comportamentale ale persoanei ascultate

Este uimitor cum oamenii, ascultând un fragment de 30 ori 60 secunde dintr-un interviu al unei persoane difuzat pe un post de televiziune, „emit judecăți de valoare”, cu privire la faptul că respectiva persoană minte ori spune adevărul. Este vorba despre o tendință, absolut, comună, în cadrul căreia stereotipurile au un rol important. Trebuie acceptat faptul că nici în cele mai bune condiții – de experiență a „evaluatorului”, de acuratețe a percepției, etc. – nu este posibil să te pronunți, în mod serios, cu privire la faptul că o persoană minte, doar pe baza unei analize de 1-2 minute a comportamentului unei persoane În aceste condiții, orice abordare profesională a comportamentului unei persoane, în cadrul unei ascultări judiciare, nu trebuie fundamentată pe o analiză de doar câteva minute.

Persoana ascultată trebuie analizată cel puțin 30 de minute, timp în care i se pun un număr important de întrebări, care să aibă legătură cu cauza anchetată. În practică, s-a constatat că multe persoane vinovate, de implicarea în activități ilicite deosebit de grave, pot, au disponibilitatea de a minți convingător, dacă trebuie să răspundă la doar 2-3 întrebări, cu privire la implicarea lor, la activitățile desfășurate direct ori cu privire la a căror desfășurare cunosc elemente. Oricum, este greu de crezut, că o astfel de persoană poate minți, la fel de convingător, atunci când trebuie să răspundă la 15-20 de întrebări, referitoare la activitatea ilicită desfășurată. O persoană nevinovată, în mod firesc, nu va avea dificultăți să răspundă, chiar, la un număr nefiresc de mare de întrebări despre o activitate ilicită în care nu a fost implicată.

O ascultare, în cadrul căreia anchetatorul își propune să evalueze credibilitatea declarațiilor persoanei ascultate, trebuie să cuprindă, atât întrebări cu potențial acuzator, cât și întrebări fără potențial acuzator – important fiind ca întrebările folosite să provoace manifestări comportamentale, să determine persoana ascultată să iasă dintr-o potențială indiferență sau neimplicare, pe care și-ar putea-o propune, ca definitorie, pentru prestația sa în fața anchetatorilor. Întrebările trebuie să acopere, pe lângă acele aspecte care țin de posibilitatea ca persoana ascultată să fie implicată în desfășurarea activității ilicite și motivația sau/și predispoziția pentru aceasta.

Comportamentul persoanei ascultate determină întrebările – ca natură, obiect și scop – iar, pe de altă parte, acestea trebuie construite, în așa fel, încât, să genereze comportamente diferite; în sensul că trebuie să genereze comportamente așteptate, care să facă diferența între persoana de rea credință, care minte, și cea de bună credință, care spune adevărul. De exemplu, atunci când o persoană de bună credință este întrebată despre cum vede desfășurarea ulterioară și rezultatul anchetei, aceasta se va arăta mult mai încrezătoare, decât o persoană de rea credință căreia i se pune aceeași întrebare.

5. Să nu supra evalueze limbajul corpului persoanei ascultate

Așa cum am arătat, mai bine de jumătate din informația comunicată, de către o persoană, se face prin limbajul corpului. Această constatare nu trebuie să însemne că limbajul corpului este mai important decât limbajul verbal, ci, mai degrabă, faptul că, privite simplist lucrurile, trebuie pus un accent mai mare pe evaluarea limbajului corpului.

Comunicarea prin intermediul limbajului corpului este influențată, cel mai mult, de factori interni și externi, care nu au nimic de a face cu buna credință a persoanei ascultate. Pe parcursul unei ascultări, în cadrul căreia anchetatorul stă și se mișcă foarte aproape de persoana ascultată, acesta percepe totul ca pe un amestec, cât se poate de grosolan, în intimitatea sa. De cele mai multe ori, încrederea, sentimentul de siguranță și implicarea emoțională, pot fi analizate, ca bune indicii, în ceea ce privește adevărul și minciuna. Prezența sau absența unor manifestări precum mișcarea mâinilor pe suprafața corpului, mișcarea gambei ori a tălpii piciorului, pot oferi indicii utile pentru identificarea minciunilor.

Manifestări precum atingerea corpului cu mâinile, mângâierea sau scărpinarea nasului ori a brațului, trosnirea încheieturilor, frecarea palmelor, etc. au origini și conexiuni complexe, iar asocierea acestora, mecanică, cu minciuna este o eroare. În altă ordine de idei, dacă persoana ascultată se scarpină ori zgârie pe gât, când este întrebată dacă este implicată în activitatea ilicită anchetată, manifestarea, ca atare, poate fi considerată ca fiind lipsită de sens. Dacă persoana ascultată transformă gestul într-un obicei, în sensul că se scarpină frecvent pe diferite părți ale corpului, când neagă implicarea în activitatea ilicită, persistența gestului devine semnificativă.

În concluzie, catalogarea unei persoane, ca mincinoase sau nu, pe baza observării comportamentului, nu trebuie să se asemenea cu ceva mecanic, în sensul că odată cu identificarea unei manifestări de stres – cu certitudine cel ascultat minte. Totuși, dacă se constată mai multe manifestări specifice stresului emoțional, se poate accepta că, acestea, pot sta la baza concluziei că cel ascultat minte. Trebuie acceptat că un anchetator, ce parcurge întrebările din planul de ascultare și observă manifestările comportamentale ale celui ascultat, se poate pronunța cu privire la atitudinea acestuia și la aspectele în legătură cu care este posibil să mintă.

2.3. Interviul și interogatoriul

Un principiu ce trebuie respectat în munca de anchetă este următorul: „Dacă faci un interviu, atunci fă un interviu, iar dacă îți propui să faci un interogatoriu, atunci interogatoriu să fie”. Trebuie subliniat că, dincolo de diferențele tactice de procedură orice încercare „de amestec” între interviu și interogatoriu are ca rezultat imposibilitatea anchetatorului de a-și realiza scopul pe care și l-a propus prin ascultare, practic, nu se pot realiza nici obiectivele stabilite pentru interviu nici cele stabilite pentru interogatoriu.

Un interviu presupune o ascultare activă, în care persoana ce este ascultată își expune poziția față de activitatea ilicită cercetată, anchetatorul putând pune întrebări fără conținut acuzator. Scopul unui interviu este acela de a obține informații și de a evalua credibilitatea persoanei ascultate. Foarte important este ca anchetatorul să aibă pregătite, atât întrebări care să vizeze aspecte în legătură cu activitatea ilicită, cât și întrebări concepute special, pentru a se obține răspunsuri, care să evidențieze comportamentul persoanei ascultate în diferite situații. Astfel, de exemplu, în cazul cercetării unui viol, se pot pune întrebări precum:

– Vă mai aduceți aminte, când a-ți ajuns noaptea trecută acasă ?

– O cunoașteți pe M.P. ?

respectiv:

Crezi că sunt mulți bărbați, în zonă, care ar viola o femeie ?

Oare M.P. chiar a fost violată ?

Dacă a-ți vrea să violați o femeie, cum a-ți proceda ?

Este important ca anchetatorul să aibă un ton și o conduită neincriminatorie – este cunoscut că cele mai multe dintre persoanele pe care le ascultăm, ca un stereotip, sunt convinși că este foarte posibil ca anchetorii, chiar dacă nu sunt, toți, foarte răi, ar putea avea ceva împotrivă – pe parcursul interviului, chiar și atunci când acesta realizează, că, cel pe care îl ascultă, minte, în momentul în care i se adresează întrebări de genul celor expuse mai sus. În aceste condiții, dacă anchetatorul va adresa acuzații, în mod evident, cel ascultat va deveni precaut și ezitant în a mai oferi informații. De regulă, o persoană va oferi mai multe informații folositoare, atunci când nu se simte amenințată sau intimidată. Pe scurt, un anchetator ar trebui să le permită și uneori chiar să-i încurajeze pe cei care sunt ascultați, să mintă pe parcursul unui interviu. Atât timp cât suspectul continuă să răspundă întrebărilor anchetatorului, tot mai multe informații pot fi colectate.

Pe parcursul unui interviu anchetatorul ar trebui să vorbească 20% din timp, iar persoana intervievată 80% din timp. Pentru a realiza acest lucru, anchetatorul trebuie să fie succint și să-l facă pe subiect, să ofere răspunsuri sub forma unor povestiri. De multe ori, însă, anchetatorii oferă prea multe informații prin întrebările pe care le adresează, astfel încât, după un interviu, subiectul află mai multe lucruri despre anchetă, decât a aflat anchetatorul despre posibila implicare a sa în activitatea ilicită cercetată.

Scopul unui interogatoriu este obținerea adevărului din partea unei persoane, pe care anchetatorul o suspectează că ar fi mințit, pe parcursul unui interviu. Așadar, interogatoriul reprezintă o modalitate de a convinge un subiect să spună adevărul. În unele cazuri, și o persoană nevinovată poate fi interogată. În aceste situații, metodele folosite pe parcursul interogatoriului nu ar trebui să ducă la obținerea unei mărturii, care să nu corespundă cu adevărul. O metodă care ar trebui evitată este amenințarea celui sau celei pe care o ascultă, cu niște consecințe inevitabile, urmată de promisiunea unui tratament mai puțin aspru, în cazul în care ar recunoaște implicarea în activitatea ilicită cercetată, ar recunoaște, că a mințit și ar furniza adevărul necesar.

Interogatoriul nu ar trebui să debuteze cu întrebări incriminatorii, deoarece acest lucru ar determina persoana ce este ascultată, în legătură cu implicarea într-o activitate ilicită, și care, efectiv, a fost implicată, să nu recunoască nimic, în continuare. În schimb, ar trebui să debuteze cu un monolog al anchetatorului, în care acesta să folosească afirmații, ce l-ar putea determina pe cel ascultat să spună adevărul. Adesea, monologul aduce în discuție circumstanțele care au dus la săvârșirea infracțiunii de către suspect. Mai mult decât atât, argumentele logice și raționale (bazate pe dovezi) pot fi folosite pentru a-l convinge pe cel ascultat să spună adevărul.

Pe parcursul unui interogatoriu, anchetatorul ar trebui să fie înțelegător, cu privire la comportamentul infracțional al subiectului. Din punct de vedere psihologic, este mai ușor pentru o persoană să spună adevărul, altei persoane, care pare să înțeleagă motivele pentru care s-a comis infracțiunea. Anchetatorul nu trebuie să-i amintească subiectului cât de gravă este fapta sa ori să aducă în discuție o posibilă pedeapsă. Acestea nu ar face decât să sporească efortul subiectului de a evita consecințele printr-o negare continuă.

Dacă afirmațiile persuasive ale anchetatorului au efectul dorit, atunci persoana ascultată, dacă este vinovată, va da semne că se gândește să spună adevărul. În acest moment, anchetatorul poate să-i adreseze o întrebare subiectului, referitoare la un aspect al infracțiunii, care îi oferă acestuia două alternative. De exemplu: „Ai plănuit acest lucru de luni întregi sau s-a întâmplat sub impulsul momentului?”. Dacă subiectul recunoaște că a acționat sub impulsul momentului, acest lucru reprezintă prima sa recunoaștere a vinovăției. O dată ce subiectul face o primă mărturisire, în sensul că acceptă că este vinovat, metodele de convingere trebuie să înceteze, iar anchetatorul să se întoarcă la interviu, folosind întrebări neincriminatorii, pentru a putea obține o mărturisire completă. Dacă subiectul este cu adevărat vinovat de comiterea infracțiunii, atunci acesta va putea furniza informații pe care numai făptuitorul le-ar putea cunoaște.

Pe de altă parte, dacă anchetatorul nu face o distincție clară între interviu și interogatoriu, se vor obține mai puține informații, atunci când sunt adresate întrebări pe parcursul interacțiunii care seamănă cu un „interviu” și, totodată, impactul persuasiv al „interogatoriului” va fi mult diminuat. Totuși, cel mai îngrijorător, este faptul că subiectul vinovat ar putea să nu fie convins, niciodată, să vorbească deschis despre infracțiunea pe care a comis-o (prima mărturisire). În această situație, mărturisirea ar trebui obținută, bucată cu bucată, cu ajutorul puterii de convingere. Modul în care a fost obținută mărturisirea, chiar și veridicitatea acesteia pot fi contestate ulterior în instanță.

Trecerea directă dintr-un interviu într-un interogatoriu – așa cum am arătat, este necesară o diferențiere clară între interviu și interogatoriu. Dacă interviul este un proces în care nu se aduc acuzații, bazat pe întrebări și răspunsuri, care este conceput pentru obținerea de informații; interogatoriu are la bază aducerea de acuzații și este menit să ducă la obținerea adevărului din partea unei persoane care este bănuită că a mințit. Mai mult decât atât, cele două proceduri sunt, în general, separate în timp. După ce interviul ia sfârșit, anchetatorul părăsește camera și se întoarce peste cinci sau zece minute, pentru a începe interogatoriul. Pretextul pentru a părăsi camera poate fi acela că anchetatorul își consultă notițele, vorbește cu alt anchetator sau trebuie să dea un telefon.

Există câteva avantaje ale faptului că interviul și interogatoriul sunt separate de o scurtă perioadă de timp. Pauza îi poate permite anchetatorului să formuleze o strategie de interogatoriu – de exemplu, cum să înceapă, cât și cum să insiste asupra unui aspect, dacă, pe care și cum să folosească probele de vinovăție, ce teme și ce întrebări alternative să folosească. Separând interviul de interogatoriu, anchetatorului îi este mai ușor să treacă de la un ton neincriminator, de expectativă, prin care dorește să afle cât mai multe date, la cel incriminatoriu și persuasiv, specific interogatoriului. În cele din urmă, anchetatorul se poate folosi de absența din camera de ascultare ca un pretext pentru a provoca confruntarea cu suspectul încă de la începutul interogatoriului. Un posibil scenariu, ar suna în felul următor: „Domnule, tocmai ce am vorbit la telefon cu cei de la laboratorul de criminalistică și mi-au spus că au reușit să identifice firele de păr găsite în dormitor. În acest dosar sunt rezultatele întregii noastre anchete și suntem siguri, că tu ești persoana care a luat-o pe fată din dormitorul ei”.

Există și cazuri în care un anchetator poate trece direct de la interviu la interogatoriu, fără să mai existe vreo perioadă de timp, care să separe cele două proceduri.

Un prim caz este acela care implică un mediu, care este unul nepotrivit, pentru ca anchetatorul să-l lase singur pe suspect, după terminarea interviului. Spre exemplu, un student care a fost intervievat în dormitorul său, în legătură cu un viol. Anchetatorul știe că studentul face parte dintr-o familie înstărită și că el stă singur în cameră. Deși studentul nu a fost arestat există, totuși, posibilitatea ca desfășurând ascultarea la secția de poliție de la universitate sau la parchet, tatăl studentului să cheme un avocat, care să fie prezent pe parcursul interviului. Mai mult decât atât, faptul că interviul și interogatoriul s-au desfășurat într-o cameră cu dimensiuni reduse, un dormitor de o persoană, a asigurat intimitatea acestora. Un asemenea spațiu, face puțin oportună ieșirea și absența anchetatorului, chiar și numai 5 sau 6 minute, după care începerea interogatoriului.

În aceste condiții, anchetatorul ar trebui să finalizeze interviul și, imediat, să-l înfrunte pe suspect. Totuși, metoda standard de „atac”, debutul interogatoriului, ar trebui ușor modificată, după cum urmează: „Domnule, am anchetat acest incident din momentul în care s-a depus plângerea, iar eu ți-am adresat o serie de întrebări la care deja știam răspunsul. După ce am discutat cu tine și după ce am analizat, în minte, toate dovezile, pot spune, cu exactitate, că, într-adevăr, ai forțat-o pe X ca să facă sex cu tine”. Spre deosebire de o situație pe care o acceptăm ca standard, în care anchetatorul se adresează celui pe care îl ascultă din picioare, atunci când este necesar ca anchetatorul să treacă direct de la interviu la interogatoriu, acesta poate sta jos.

O altă situație, în care anchetatorul poate trece direct de la interviu la interogatoriu, este atunci când suspectul manifestă o dorință expresă de a mărturisi pe parcursul interviului. Adesea, acest lucru se va întâmpla pe parcursul unui interviu în care, spre exemplu, suspectul devine confuz atunci când își expune alibiul sau când i se adresează o întrebare, precum „Ai tras cu arma aceea?”, suspectul nefăcând altceva decât să-și lase capul în jos și să dea din el în semn de negare. Dacă se ia decizia ca interogatoriul să înceapă în acest moment, anchetatorul ar trebui să-și creeze, imediat, o strategie și să nu acuze, în mod direct, suspectul de implicare în activitatea ilicită cercetată. Astfel, anchetatorul ar putea spune:

„Știi, în astfel de cazuri, este important să se stabilească de ce a făcut cineva așa ceva. După ce vom primi rezultatele examenelor criminalistice, vom putea stabili dacă ai tras cu arma în ultimele 48 de ore. Însă această concluzie, nu ne va putea explica circumstanțele în care s-a produs evenimentul. Știu că tu ai băut în noaptea aceea și că alcoolul afectează judecata unei persoane, astfel încât să facă anumite lucruri, pe care, altfel, nu le-ar face niciodată. Îmi pot da seama, uitându-mă la tine, că îți pare rău pentru că ai făcut acest lucru, dar nu știu, și vreau să cunosc, circumstanțele în care s-au întâmplat, cele care s-au întâmplat, în seara aceea”.

În ceea ce privește interogarea unei persoane, înainte de terminarea unui interviu, aceasta ar trebui făcută numai în cazul suspecților, care, în mod evident, prezintă, atât manifestări comportamentale specifice stresului emoțional, cât și dorința de a mărturisi. Din momentul în care a fost inițiat interogatoriul, anchetatorul nu ar trebui să se mai întoarcă la formatul de întrebare temă și răspuns liber specific interviului. Cu alte cuvinte, decizia de a iniția interogatoriul, la un moment dat al interviului, este una definitivă. În momentul în care anchetatorul începe interogatoriul, chiar și pentru câteva minute, iar apoi încearcă să se întoarcă la formatul interviului, este puțin probabil ca subiectul să mai ofere informații relevante, în ceea ce a mai rămas din interviu, iar succesul unui interogatoriu subsecvent este mult diminuat, de cele mai multe ori compromis.

Mai mult decât atât, există riscuri evidente în legătură cu un interogatoriu prematur. Prin scurtarea interviului, anchetatorul pierde informații prețioase, despre elementele caracteristice pregătirii, desfășurării și exploatării rezultatelor activității ilicite, care puteau fi obținute pe parcursul unui interviu, desfășurat în condiții normale. Un interviu scurtat ar putea, de asemenea, să reducă disponibilitatea anchetatorului de a stabili un nivel de comunicare cu suspectul, suficient pentru a-l putea determina pe acesta să spună adevărul. În cele din urmă, anchetatorul pierde avantajele procedurale ale separării interviului de interogatoriu. Toate acestea sunt elemente importante care contribuie la succesul unui interogatoriu, iar un anchetator, bun profesionist, ar trebui să le analizeze, cu atenție, înainte de a decide finalizarea interviului și imediata declanșare a interogatoriului unui suspect.

La nivel general, ascultarea unui suspect este fundamentată pe o strategie, dezvoltată pe mai multe etape:

Pregătirea ascultării – trebuie să țină seama de comportamentul așteptat, din partea persoanelor ascultate, să contracareze, eficient, versiunile mincinoase ce ar putea fi promovate de către persoanele ascultate. Foarte important, aici, este ca anchetatorul să analizeze cauzele și modul în care este de așteptat ca persoana, ce urmează a fi ascultată, să mintă. Trebuie să identifice scopurile imediate – judiciare și extrajudiciare – ale persoanei ce urmează a fi ascultate și modul în care acestea ar putea influența declarația.

Interviul este un demers profesional non-acuzatorial, ce are ca obiect obținerea de informații cu privire la: poziția persoanei ascultate față de activitatea ilicită cercetată, poziția persoanei ascultate față de modul în care evoluează ancheta, poziția persoanei față de persoana anchetatorului și prestația sa, manifestările comportamentale (verbale, scrisul, comportament non-verbal) normale ale persoanei ascultate, atunci când în discuție sunt fapte și împrejurări de natură a genera stări și sentimente diverse precum: iubire, compasiune, înțelegere, teamă, furie, dispreț, etc. Esențial, pentru interviu, este obținerea, de către anchetator, a unei matrice, un set de manifestări comportamentale, ce pot fi sub-sumate noțiunii de comportament normal (în cadrul ascultării judiciare) al persoanei ascultate.

Stabilirea credibilității constituie prima parte a interogatorului, debutul său. Acum este timpul ca anchetatorul să înceapă să acuze; vor fi puse întrebării acuzatoare, de natură a implica persoana ascultată în pregătirea, desfășurarea și valorificarea activității ilicite. Aceste întrebări pot îmbrăca mai multe forme, în funcție de natura activității cercetate, modul în care se manifestă suspectul și apărările pe care acesta le promovează. Într-o exprimare directă, anchetatorul va încerca să stabilească, ce este adevărat și ceea ce nu este adevărat, în susținerile persoanei ascultate.

Înlăturarea apărărilor presupune un efort intens din partea anchetatorului, constând în folosirea unor procedee tactice speciale, care să aibă ca rezultat, demontarea susținerilor promovate de către suspect în apărarea sa, în afirmarea nevinovăției sale ori a neimplicării sale, în ceea ce ține de esența activității ilicite. În practică, suspecții care refuză să recunoască o fac dezvoltându-și „prestația” pe două nivele: empatic și explicativ. La nivel empatic, suspectul poate refuza, categoric, toate acuzațiile care i se aduc – ca și comportament non verbal face gesturi și mișcări explicite cu mâinile sau capul, iar în plan verbal fiecare afirmație începe, ca principiu, cu „nu” ( de exemplu: nu; nu am făcut-o eu; nu știu nimic; nu sunt eu; nu mă interesează; nu sunt probe împotriva mea; nu aveam motiv să o fac; nu este rațional; etc.) La nivel explicativ suspectul, de regulă, se așează mai bine pe scaun și începe să-și susțină, sistematic, nevinovăția, promovând argumente bazate pe lipsa motivelor, care l-ar fi putut determina să se implice în activitatea ilicită, și pe imposibilitatea de a se fi putut implica, datorată faptului că nu putea fi la locul desfășurării activității ilicite, în perioada în care aceasta a fost desfășurată ori pe faptul că nu avea cunoștințe, deprinderii ori abilități, care să-i permită implicare în activitatea ilicită. Este necesar, ca anchetatorul, să controleze și să direcționeze conversația, să schimbe direcția de câte ori consideră necesar, pentru a obține cât mai mult din această activitate. Este posibil, uneori, chiar, recomandabil, ca pe timpul ascultării anchetatorul să ofere suspectului motive și scuze, care să diminueze din responsabilitatea și gravitatea implicării în activitatea ilicită. Poate fi util ca anchetatorul să „îndepărteze” suspectul de vinovăția implicării, să-și concentreze demersul pe atribuirea elementelor obiective altor persoane ori unor împrejurări sau stări cu potențial de evoluție independent de persoana suspectului.

Obținerea admiterii implicării în activitatea ilicită, presupune o evoluție a anchetatorului la alt nivel, superior. Oarecum paradoxal, anchetatorul se poate transforma într-un avocat al suspectului, gata să-i pună la dispoziție acestuia, tot felul de raționamente justificative, argumente, care să aibă ca rezultat direct excluderea sau diminuarea, până la un nivel puțin semnificativ, a posibilității ca suspectul să fie condamnat la pedepse cu executare. Un anchetator, de succes, reușește să-l facă pe suspect să simtă „aerul libertății”; reușește să-l facă, sa înțeleagă că ar putea trăi foarte bine în continuare, trebuind să execute o pedeapsă foarte mică, că, de fapt, viața merge înainte dacă „noi” (anchetatorul și suspectul) vom ști ce să scriem și cum să-l facem pe judecător să înțeleagă „modul în care sau desfășurat lucrurile”. Esențial este ca suspectul să accepte, că el, sau și el, este unul dintre cei care … . Se pot folosi aici întrebări alternative.

Dezvoltarea implicării în activitatea ilicită urmează într-o ordine logică, ce presupune ca anchetatorul să continue să ofere o perspectivă favorabilă, celui pe care îl audiază; devin necesare cât mai multe elemente, pentru a susține „varianta avantajoasă”, însă … sistematizarea logică a faptelor și evenimentelor, de cele mai multe ori, nu poate confirma ceea ce susține suspectul. Practic fiecare element, nou introdus în discuție, în loc să disculpe, din contră, vine să acuze, să demonstreze că suspectul este cel care a … și că el trebuie să răspundă penal.

Fixarea rezultatelor ascultării presupune, în principal, consemnarea declarației scrise. Totuși, finalizarea unei ascultări nu se poate reduce, doar, la asigurarea cooperării persoanei ascultate pe parcursul scrierii declarației și semnarea acesteia. În opinia mea, este necesar mai mult. Anchetatorul ar trebui să reactualizeze procesul de elaborare a noi versiuni de anchetă, pe baza informațiilor nou obținute și să planifice, dacă este nevoie, noi activități de anchetă, prin care să verifice noile versiuni, să confirme sau să infirme informațiile obținute. De asemenea, mai este necesar ca anchetatorul să stabilească bazele și să evalueze posibilitatea cooperării, cu suspectul, pentru desfășurarea de noi activități judiciare. Poate fi vorba despre ancheta în desfășurare ori despre alte dosare aflate în lucru la alte organe de anchetă. Din punctul de vedere al managementului anchetei, este necesară o evaluare a corespondenței, dintre scopurile propuse și ceea ce s-a obținut prin ascultare; o analiză a cauzelor ce au generat, eventuale, nerealizări. Cea mai mare realizare a unui anchetator constă în obținerea unei mărturii, care să susțină elemente cât mai bine probate, atât prin raționamente și corelați logice, cât și, mai ales, prin coroborarea cu restul probelor existente la dosarul cauzei.

2.4. Strategii de ascultare

În mod firesc, orice anchetator trebuie să-și propună ca, la finalul ascultării, să facă o evaluare a rezultatelor ascultării – cel puțin, să se întrebe în ce măsură facilitează acestea realizarea obiectivelor anchetei.

Adesea, evaluarea pozitivă, ori mai puțin pozitivă, a rezultatelor ascultării, depinde de măsura în care suspectul mărturisește ori nu, cu privire la implicarea sa în activitatea ilicită anchetată. Mărturisirea, în măsura în care poate fi coroborată cu celelalte probe, are un impact mai mare asupra rezultatelor anchetei decât orice altă probă.

Ca să fiu mai clar, amintesc că, în practică, o anchetă se bazează pe colectarea de probe; probe atât directe cât și indirecte, la care se adaugă rezultatele ascultării persoanelor implicate într-un fel sau altul în activitatea ilicită – suspecți, persoane vătămate, martori. De fiecare dată, anchetatorii sunt interesați de a afla cine, ce, unde, când, cum și de ce. De fiecare dată, anchetatorii au, ca principal obstacol, reticența celor pe care îi ascultă, de a da declarații – nu vor să se descopere ceva care i-ar putea acuza, ceva imputabil, ceva care i-ar putea afecta în vreun fel, pe termen scurt sau mai lung. Pentru depășirea acestui obstacol este necesar un efort important; folosirea forței fizice fiind o soluție ce este dezavuată în toate sistemele de drept moderne.

Confruntarea anchetatorului cu persoana pe care o ascultă este dificilă, fiind implicați mai mulți factori precum: vârsta, educația, temperamentul, locul de muncă, experiența în alte întâlniri cu anchetatorii, gradul de conștientizare al implicațiilor pe care le-ar putea avea ancheta în desfășurare, etc.

Selectarea unei strategii corespunzătoare, alegerea intervalului de timp, a spațiului în care se va desfășura ascultarea, necesită o bună pregătire, elaborarea unui plan pe baza, căruia să se desfășoare ascultarea.

În practica curentă din Europa, sunt folosite mai multe modele de strategii de ascultare, cu privire la care se apreciază că sunt de natură a facilita mărturisirea. De exemplu:

– Decizia de a mărturisi – se pleacă de la premisa, potrivit cu care, decizia de a mărturisi este foarte importantă și presupune, din partea suspectului, o implicare deosebită. Acesta are în față mai multe posibilități și trebuie să analizeze consecințele probabile ale fiecăreia, în parte. Decizia finală se ia în urma analizei „câștig-pierdere” pentru fiecare posibilitate de acțiune. Este vorba despre un demers personal, pe baza posibilităților individuale – fiecare judecă, în măsura în care percepe și evaluează, corect sau mai puțin corect, posibilele consecințe de natură juridică, psihologică ori sociologică ale fiecărei opțiuni.

Este cunoscut faptul că fiecare individ are un set de valori, în funcție de care își adaptează prestația socială, în funcție de care acceptă că ceva este, sau nu este, „bine”. Anchetatorul este preocupat, în cadrul acestui model, de a convinge asupra acceptării sociale a unei anumite decizii – bineînțeles că este aceea de a mărturisi – asupra imaginii corecte pe care o va avea suspectul, atât în fața sa, în fața apropiaților săi și în fața celor mai mulți, a acelora care îmbrățișează idealurile sociale. Sunt minimizate consecințele, amploarea a tot ceea ce se va întâmpla, până și „răul” trebuie transformat în „mai puțin bine”. De asemenea, se poate insista pe „răul imens” pe care îl poate provoca lipsa de colaborare, insistența de a nu spune adevărul, pe costurile sociale și în plan psihologic ale minciunii.

– Modelul cognitiv comportamental pune un accent deosebit pe relațiile dintre suspect, mediu și alte persoane implicate în anchetă – alți suspecți, martori, persoanele vătămate, anchetatorii. Se susține faptul că alegerea acestui model de ascultare facilitează mărturisirea, pentru că este rezultatul unui proces de tip cauză – efect; în sensul că ceea ce s-a petrecut înainte de ascultare poate încuraja, sau nu, suspectul să mărturisească. Sunt avuți în vedere factori ce pot fi relevanți în luarea deciziei de a mărturisi precum: izolarea socială, oboseala, stresul, sentimentul de vinovăție.

Și aici, consecințele evoluțiilor din cadrul anchetei joacă un rol important în decizia suspectului de a mărturisi. Sunt avute în vedere consecințe pe termen scurt, ce pot apare imediat, și consecințe pe termen mediu sau lung.

Există patru domenii, de bază, în abordarea cognitiv comportamentală:

Domeniul social – izolarea individului, lipsa relațiilor cu cei din cercul social (părinți, soție, copii, rude prieteni, colegi) poate crește, sau nu, rezistența individului. Anchetatorul oferă, ca regulă, consolidarea pozitivă, acceptarea și aprecierea mărturisirii de către cei mai mulți dintre cei apropiați.

Domeniul emoțional – experiența, ce nu poate fi decât deosebită, a ascultării în cadrul unei anchete judiciare, a arestării și contactului cu condițiile din arestul poliției, contribuie la sporirea nivelului de anxietate. Din cauza fricii de necunoscut, combinată cu vinovăția, cu rușinea, pentru încălcarea a ceea ce ceilalți recunosc și respectă în societate, suspectul poate să accepte și să perceapă recunoașterea faptelor, ca o ușurare emoțională, care să-i permită accesul la o stare de bine și de pace interioară, de care, trebuie să recunoască, are nevoie. Atunci când anchetatorul are capacitatea de a prezenta coerent avantajele, în viitor, ale mărturisirii, posibilitatea de a evita experiențe neplăcute, rușina, frica de necunoscut, sunt șanse importante ca individul să cedeze și să-și dorească să mărturisească.

Domeniul cognitiv – aici, sunt avute în vedere senzațiile și percepțiile persoanei ascultate, modul în care aceasta cunoaște și interpretează ceea ce se întâmplă. Important, în context, este modul în care cei ascultați interpretează faptele și fac presupuneri despre ceea ce cunoaște sau/și este bine să cunoască anchetatorul. Ar putea deveni convinși că însăși faptele lor sunt cunoscute, chiar dacă nu este așa.

Domeniul situațional – implică condițiile concrete în care are loc ascultarea. Importante, aici, sunt micile trucuri ale anchetatorilor – dacă suspectul este pus să aștepte sau este invitat imediat, dacă este salutat și invitat să ia loc ori este tratat cu „tăcere”, dacă este tratat cu deferență sau cu răceală, dacă începe un anchetator femeie sau din contră, etc.

– Modelul psihanalitic – considerat puțin valoros, se întemeiază pe sentimentul de vinovăție ce ar sta la baza deciziei de a mărturisi. În conformitate cu acest model, individul, după desfășurarea unei activități ilicite grave, resimte nevoia de a se auto-pedepsi și pentru aceasta, dincolo de gesturi și alte manifestări, prin care caută să simtă pedeapsa, acceptă să-și mărturisească vinovăția desfășurării activității ilicite, pentru care este cercetat. Aici, în mod evident, nu sunt luați în considerare criminalii de carieră ce nu resimt, decât în mică măsură, vinovăția faptelor lor.

Persoanele ce au legături strânse cu familia, cu comunitatea și sunt lipsite de experiență, în relația cu anchetatorii, pot ceda, pot să-și satisfacă „nevoia de pedeapsă”, de mărturisire și asta nu poate fi decât în sprijinul anchetei.

– Modelul implicării emoționale – acest model postulează faptul că eșecul celor ascultați în a spune adevărul este rezultatul încercărilor lor de a evita consecințele acțiunilor lor, a evita ceea ce consideră periculos în legătură cu desfășurarea anchetei. Aceste consecințe pot fi reale ori pot fi amplificate de imaginația celui/celei ascultate. Se consideră că suspecții au o tentație naturală în a justifica, în a implica cauze ce exced persoanei lor sau posibilității lor de a influența lucrurile. În cazul unui suspect, poate fi vinovat oricine altceva, poate fi vorba despre orice altă cauză, mai puțin el și activitățile desfășurate de el.

Anchetatorul trebuie să preia, să folosească, ceea ce declară o asemenea persoană și să conducă ancheta spre o soluție de mijloc: fapta implică participarea celui ascultat, însă, nu și vinovăția. Cum soluția poate părea rezonabilă, suspecții pot să interiorizeze sugestiile anchetatorului și să accepte, la început, doar prin intermediul unor manifestări nonverbale. Interesant, aici, este faptul că anchetatorul reușește sau, cel puțin așa trebuie, să nu fie identificat cu adversarul ci, mai degrabă, cu un mediator între sistemul de justiție penală și individul suspect.

Procesul de mediere capătă rațiune și consistență, pe măsură ce suspectul acceptă implicarea în activitatea ilicită. Din contră, refuzul generează retragerea anchetatorului, modificarea comportamentului său fizic, punerea pe masă a „răului”. Se poate testa, astfel, și rezistența acestuia la rău și folosirea limitelor, în aflarea de noi informații utile pentru anchetă. Se poate folosi o întrebare alternativă, care să includă ceea ce se poate accepta ca fiind rațional. În fața contrastului, dintre alternativa acceptabilă și ceea ce nu poate fi acceptat, suspectul este încurajat să accepte ceea ce i se oferă, acceptând, astfel, prima admitere a implicării sale în activitatea ilicită. Ca principiu, acest model încurajează suspectul să aibă o abordare emoțională în decizia de a mărturisi, apar suspinele, lacrimile, plânsul, implorările, ș.a.

– Modelul bazat pe interacțiunea anchetatorului cu suspectul – acest model folosește caracteristicile persoanei ascultate, pentru a stabili modul de abordare și stilul ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării. Această abordare insistă asupra modului în care suspectul abordează întâlnirea cu anchetatorul, modul general în care acesta tratează diverse situații de viață, modul în care poate răspunde la diferite întrebări, manifestările comportamentale probabile. Cu cât evaluările anchetatorului cu privire la aceste elemente sunt mai corecte, cu atât alegerea metodelor, care să faciliteze mărturisirea celui ascultat, este mai adecvată.

Este de așteptat ca abordarea aleasă, așa cum am arătat, în urma unei analize raționale rezonabile, să încurajeze suspectul în a lua decizia de a mărturisi, mai mult decât în cazul unei abordări emoționale.

Totuși, trebuie remarcat faptul că decizia suspectului de a mărturisi este fundamentată, atât pe considerente de natură emoțională, cât și rațională.

Considerentele de natură emoțională sunt legate de sentimentul de vinovăție și de imaginea de sine. Un astfel de individ are nevoie de raționamentul ajutător al anchetatorului și de proiecția pe care o oferă acesta, pentru a-și proteja propria imagine și propriul echilibru emoțional. Practic, anchetatorul ajută suspectul să-și justifice acțiunile și, prin asta, se ajută pe sine, permițând anchetei să avanseze. Totuși, stările emoționale nu pot fi controlate, întotdeauna, eficient. Din păcate, există cazuri în care situația degenerează și devine exclus orice beneficiu pentru suspect sau pentru anchetator. Pentru a explica cum și de ce, este necesar a face referire la o abordare interesantă a comunicării inovată de către Eric Byrne, un psiholog american, ce a dezvoltat „Analiza tranzacțională”.

Analiza tranzacțională încearcă să explice relațiile interpersonale, prin faptul că individul oscilează a adopta unul dintre următoarele trei roluri – copil, adult, părinte – în funcție de cum percepe persoana cu care comunică.

În cadrul modelului emoțional, anchetatorul își asumă rolul de părinte, iar suspectul rolul de copil. Dacă confruntarea s-ar desfășura, cu adevărat, între o mamă și copilul său, copilul, în prima fază, ar nega acuzația pe care i-o aduce mama sa, ar urma un moment de tăcere, în care copilul s-ar retrage, după care copilul izbucnește în plâns și, în cele din urmă, își recunoaște greșeala.

Conflictele apar, atunci când una dintre părți – fie anchetatorul, fie suspectul – încearcă să-i impună părții adverse, un rol pe care aceasta nu dorește să și-l asume. Suspectul, de exemplu, nu mai dorește să fie abordat la nivelul emoțiilor și solicită argumente raționale – dacă anchetatorul nu evoluează de la statutul de părinte la cel de adult, în zona argumentelor raționale, comunicarea se blochează. Dacă anchetatorul este „pe fază” și își adaptează prestația la noua situație, vor apare, în scurt timp, și beneficiile pentru anchetă; decizia de a mărturisi va fi luată de către suspect numai pe baza unor argumente raționale.

Lucrurile nu sunt și nu au cum să fie simple. Pentru a obține o mărturisire, pentru a depăși rezistența suspectului, în plan rațional, este necesar ca anchetatorul să aibă în vedere o serie de obstacole, obiectualizate în frici sau temeri, precum:

Teama de consecințe financiare – persoanele ce sunt ascultate în cadrul anchetelor judiciare se tem de o reacție negativă a mediului profesional, se gândesc că își vor pierde locul de muncă, că vor fi respinși și … astfel, nu vor mai avea cu ce să își mai plătească facturile, ratele la credite, tot ce înseamnă obligație financiară în viața lor poate deveni ceva înfricoșător.

Teama de modul în care va evolua ancheta și posibilitatea încarcerării – această zonă prezintă interes în legătură cu persoanele ce nu au experiențe anterioare. Astfel de persoane manifestă o teamă mai mare în legătură cu ceea ce se va întâmpla în arest, în camera de anchetă, etc. decât în legătură cu consecințele hotărârii judecătorești ce se va da.

Teama de modul în care va fi judecat, în care va apare în ochii celor din jur – este o teamă legată de faptul că tot ce înseamnă relație personală va avea de suferit. Familia, prietenii, colegii, cu toții vor judeca, vor accepta faptul că, într-un fel sau altul, este vinovat de ceea ce se întâmplă. Va fi marginalizat și își va putea pierde respectul tuturor.

Teama de faptul că va trebui să acopere prejudiciul creat prin activitatea ilicită – de multe ori prejudiciul creat prin desfășurarea unei activități ilicite este mult mai mare decât folosul, decât beneficiul, pe care l-a realizat făptuitorul. Mai mult, este posibil ca făptuitorul, deja, să fi risipit ceea ce a câștigat și, în astfel de condiții, este evident că nu are și nici nu va putea, în viitor, să acopere prejudiciul cauzat decât, eventual, cu un preț enorm, cum ar fi vânzarea casei sau alt efort patrimonial, dezastruos pentru el și familia lui.

Teama de eventualele represalii, ce ar putea apare din partea persoanelor vătămate ori a apropiaților acestora – făptuitorii, realizând că s-au pus rău cu cineva puternic, pot începe să se teamă pentru siguranța lor personală și a celor apropiați lor. Pe fondul creșterii violențelor, este ușor să realizezi că mulți dintre ai tăi sunt vulnerabili, în special copiii, și atunci se poate întâmpla să apară un fel de „paralizie”, realizând consecințele previzibile ale propriei fapte.

Nu se pune problema, cel puțin în opinia mea, ca un suspect să scape de una sau alta dintre temerile la care am făcut referire. Anchetatorul ar trebui să analizeze comportamentul celui pe care îl ascultă și să stabilească, care dintre temeri îl influențează cel mai mult. Ca orice obstacol și acesta trebuie depășit, astfel că anchetatorul trebuie să lucreze la minimizarea sau maximizarea temerii ce pare a prevala, ce condiționează, cel mai mult, comportamentul celui ascultat. Anchetatorii, cu experiență, se orientează cu mai mare ușurință, ei știu că unii dintre suspecți mărturisesc, pentru a obține un tratament mai bun în arest și ulterior în penitenciar; alții se simt copleșiți de vinovăție și de gravitatea faptelor săvârșite; unii consideră important ca să fie tratați ca „niște oameni”, ca anchetatorul să le înțeleagă nevoile, trăirile intime, etc. Cei mai mulți, consideră că, dacă anchetatorul îi privește de sus ori țipă sau lovește, aceasta ar fi o împrejurare, un motiv serios de natură a-i determina să își sporească rezistența și să refuze colaborarea cu organul judiciar.

2.5. Negările suspecților

La nivel teoretic se consideră, iar practicienii acceptă faptul, că fiecare individ are o predispoziție la a nega, că noi, cu toții, avem asimilat un comportament de evitare, încă, din perioada copilăriei. Bineînțeles că, de fiecare dată, când facem ceva ilegal, imoral sau, pur și simplu, rușinos suntem tentați să negăm orice implicare. Orice anchetator cunoaște acest mecanism ce acționează, aproape, la nivel instinctual.

Pregătind ascultarea este necesară o anticipare, asemănător ca în șah, a „deschiderilor” ce vor fi folosite de către cel ori cea ascultată. Recomandabil este ca anchetatorul să evite asaltarea suspectului la limita negării oricărei implicări în activitatea ilicită. Cel ascultat nu trebuie obligat să spună „nu”. Indiferent de cum ar putea evolua ascultarea, la fel precum în diplomație, trebuie lăsată liberă posibilitatea continuării dialogului.

În general, motivele pentru care suspecții neagă pot fi împărțite în trei categorii: motive ce țin de locul unde se desfășoară ascultarea, ce țin de suspect și ce țin de anchetator.

În ceea ce privește locul în care se desfășoară ascultarea, aproape orice detaliu poate deveni important – lumina, forma și locul unde este așezat scaunul celui ascultat, locul anchetatorului, dimensiunile spațiului, amplasarea unor obiecte, culoarea pereților, ș.a. Clădirile în care anchetatorii își desfășoară activitatea nu sunt deloc generoase cu spațiul. Camerele, mai mult sau mai puțin speciale, folosite pentru ascultări de persoane se disting prin lipsă de spațiu; sunt, parcă, special concepute pentru a pune presiune, este exclusă ideea de confort psihic și … doar ca excepție, oferă un loc unde persoana ascultată să-și așeze haina, umbrela sau geanta.

Motivele ce țin de suspect țin de experiențele anterioare, pe care acesta le-a avut cu alți anchetatori, cu diverse alte structuri statale, de modul în care acesta și-a pregătit apărarea, de modul în care obișnuiește să trateze problemele importante. În mod evident, suspectul vine pregătit să promoveze o anumită reacție față de anchetator și strategiile pe care, acesta, le-ar putea folosi. În practică, am constatat două moduri, diametral opuse, în care suspectul tratează problema implicării în ancheta judiciară. Unii vin, acceptă dialogul, în dorința de a stabili, concret, ce știe anchetatorul și care poate fi poziția cea mai avantajoasă. Alții, nu par a fi interesați de nimic, doar neagă.

În ceea ce îl privește pe anchetator, acesta are cea mai mare contribuție în decizia suspectului de a nega. Modul în care folosește acesta cuvintele, ce cuvinte folosește, tonul, gesturile, modul în care a pregătit „atacul”, cât de convins este de vinovăția suspectului, sunt suficiente elemente ce pot fi luate în considerare de către suspectul ascultat, atunci când neagă.

Anchetatorul, cu ocazia desfășurării activităților pregătitoare și pe întreg parcursul ascultării, trebuie să analizeze comportamentul suspectului, pentru a înțelege modul în care acesta reacționează, în condițiile în care i se aduce, direct, o acuzație sau, doar, simte faptul că este bănuit. De cele mai multe ori, sunt luate în considerare reacțiile suspectului, în condiții de conflict. Cum oamenii își generalizează elemente comportamentale, la nivel de obiceiuri comportamentale, putem accepta că, și în cadrul ascultărilor judiciare, cei mai mulți dintre suspecți reacționează asemănător cu modul în care o fac în condiții de stres, specifice conflictelor – altor conflicte în care au fost implicați. Desigur, că pentru a verifica, un anchetator poate să creeze un conflict artificial, în care modul de manifestare al suspectului să poată fi observat, evaluat, interpretat și exploatat, ulterior, în cadrul anchetei judiciare.

Comportamentul suspectului, în astfel de situații, este un comportament verificat ca fiind de succes, un comportament care, în timp, a adus beneficii, suspectul a avut de câștigat sau, cel puțin, nu a avut de pierdut ori, pur și simplu, este reacția sa specifică, în condițiile date. Odată identificat acest comportament, se poate trece la elaborarea planului de ascultare, la stabilirea celor mai eficace abordări. De regulă, anchetatorii se străduiesc să adopte o abordare care să evite a-i oferi suspectului să posibilitatea de a se manifesta așa cum a mai făcut-o cu succes, nu trebuie, ca acesta, să se simtă în elementul său. De exemplu, dacă este ascultat un suspect cunoscut cu un comportament agresiv, cu trivialități și amenințări, planul de ascultare și ulterior prestația anchetatorului, nu ar trebui să cuprindă nimic de natură a-i permite celui ascultat să înceapă cu „regia pregătită și verificată ca fiind de succes”.

Acest lucru nu este ușor de realizat, în condițiile în care timpul anchetatorului, ce poate fi alocat pentru o ascultare, este limitat, iar suspectul, însuși, manevrează desfășurarea lucrurilor, pentru a ajunge în condițiile în care sunt facilitate manifestările ce îi convin. De multe ori, anchetatorii forțează nota, încearcă o anumită poziționare a suspectului în camera de ascultare, abordează preventiv subiecte legate de cât de răi pot fi unii suspecți în cadrul anchetelor judiciare și faptul că „se găsește ac de cojocul lor”.

Foarte important este faptul că suspectul, forțat, sau nu, de modul în care tratează anchetatorul situația, odată ce a negat implicarea în activitatea ilicită cercetată, va nega, de fiecare dată, orice apropiere, orice posibilitate, orice potrivire de lucruri ce l-ar putea apropia de … activitatea ilicită – totul pare că devine o problemă de credibilitate, suspecții cunoscând pericolul de a te contrazice în ceea ce spui. Manifestarea instinctului de apărare se identifică cu menținerea negației. Logica simplă ne spune, că este mult mai ușor să spui da, dacă nu ai spus nu, așa că dacă ești anchetator și nu vrei să ai parte de un recital pe teme de „nu” este bine să ai grijă să nu oferi posibilitatea celui pe care îl asculți să „îl ia pe nu în brațe”.

Totuși, există situații, în care o minciună este la fel de bună ca o mărturisire și, în aceste condiții, anchetatorul poate pune și el „umărul un pic” – atunci când minciuna se referă la aspecte, împrejurări, stări de fapt, etc. ce sunt deja probate. Negarea unor dovezi de netăgăduit, poate să se manifeste ca o adevărată otravă, pentru sistemul de apărare al suspectului.

Cum se poate face ca suspectul să aibă o abordare rațională pe parcursul anchetei, să mărturisească, fără a minți ?

Răspunsul, în actualele condiții socio-culturale, pare să migreze spre zona fantasticului, a idealului. Totuși, ceva se poate face și totul începe cu o bună pregătire.

În cadrul pregătirii se verifică necesitatea și se stabilește scopul ascultării. Sunt evaluate elementele activității ilicite cunoscute și probele ce există la dispoziția anchetei. Fiecare anchetator trebuie să evalueze punctele tari și punctele slabe ale anchetei și să stabilească modul în care pot fi folosite probele pe care le are la dispoziție – când poate fi folosită fiecare probă, în parte, dacă se poate pune problema prezentării frontale a tuturor probelor. Trebuie luată în considerare strategia de punere a întrebărilor, anchetatorul va putea pregăti întrebări de ademenire, poate chiar afirmații riscante, uneori, chiar, și blufurile se pot dovedi utile. Nu trebuie neglijate nici aspecte legate de calitatea persoanei anchetate – dacă statutul profesional ori politic face necesară respectarea unei anumite proceduri.

Mulți dintre anchetatori, consideră necesar să înceapă ascultarea, prin a privi, cu atenție persoana pe care o au în față.

Sunt realizate consecințele evoluției, probabile, ale anchetei ?

Înțelege, suspectul, ceea ce se întâmplă cu el și cu cei din jurul său ?

Are încredere în anchetator ?

Toate acestea, și multe alte altele, sunt întrebări ale căror răspunsuri pot influența rezistența individului, pot să-l apropie sau nu de mărturisire.

Există un moment optim pentru a obține o mărturisire, care nu trebuie ratat. Acest moment trebuie provocat de către anchetator. Atenție, oricât s-ar strădui un anchetator, oricâtă experiență ar avea acesta, nu este posibilă provocarea a două momente, la fel de optime, pentru a obține mărturisirea suspectului. Riscul erorii judiciare este imens. De exemplu, îmi aduc aminte un caz din practică, în care un șofer era principalul suspect în cazul unei femei violate, tâlhărite și omorâte. Șoferul fusese văzut de către un martor, că făcuse o livrare la adresa victimei (lucra la o companie de curierat). Luat prin surprindere, întrebat, direct, cu privire la ceea ce se întâmplase, fiind avertizat că nu poate justifica timpul critic, acesta s-a înroșit brusc, și-a orientat privirea în jos și a refuzat să mai dea vreo declarație. Multă vreme, a fost considerat vinovat și totul părea să fie împotriva lui. Mai târziu, s-a demonstrat că nu era el, cel care a făcut ce era mai grav. S-a blocat, întrucât nu putea să justifice timpul critic, întrucât vânduse din carburantul companiei, economisit de el, unor necunoscuți și era convins că, aceștia, erau implicați în învinuirea lui. Se simțea vulnerabil, era convins, că nu avea nici o șansă să demonstreze, singur împotriva a trei sau, poate, mai mulți indivizi dubioși că, de fapt, el furase din carburantul mașinii și încercase să valorifice ceea ce furase.

O etapă obligatorie, în cadrul ascultării, ar putea fi reducerea rezistenței suspectului. Anchetatorul își asumă, odată cu începerea ascultării, mai multe obiective, precum: să stabilească comunicarea cu suspectul; să-i comunice, acestuia, faptul că este cunoscută implicarea lui, în activitatea ilicită cercetată; să-l asigure că este posibilă obținerea unei soluții judiciare, care să nu îi prejudicieze interesele foarte mult; să-i solicite colaborarea pentru a construi împreună o apărare credibilă; bineînțeles, totul, în condițiile în care suspectul nu neagă, nu spune nu la tot și la toate, așa cum ar fi, de fapt, tentat.

După stabilirea comunicării cu persoana ascultată anchetatorul începe să construiască edificiul credibilității anchetei, al său, personal, al fiecărui lucru ce se petrece în cadrul anchetei. De cele mai multe ori se spun generalități despre importanța muncii de anchetă, despre ce este bine pentru societate, despre faptul că oricine poate greși sau poate avea o reacție inadecvată, despre faptul că nici el, anchetatorul, nu este o persoană care să nu fi greșit vreodată, etc.; se fac referiri la alte cazuri ce au fost investigate și la faptul că, oricât de rău, dur, puternic, bogat sau susținut politic, a fost cel vinovat, ancheta și-a urmat cursul și cauza a fost adusă în fața instanței. Încet, încet, anchetatorul conduce dialogul spre ceea ce este important, fără a acuza, direct, ceva sau pe cineva și fără a provoca suspectul să nege ceva.

Bineînțeles că există un risc; cel sau cea ascultată să fie convinsă, că partea rea a societății este mai puternică, că toate și toți sunt corupți. Mai mult, este posibil ca suspectul să încerce să facă oferte de mituire, să încerce, să explice, ce eficace ar fi niște „aranjamente”, din care toată lumea ar avea de câștigat.

Construcția credibilității trebuie să continue cu discuții generale, despre modul în care va decurge ascultarea, despre folosirea procedeelor tactice de ascultare, despre scopul ascultării, despre faptul că există o știință, o artă chiar, dedicată aflării adevărului. Se face, de obicei, și o referire la faptul că există dovezi cu privire la implicarea suspectului în activitatea ilicită cercetată. Suspecții vinovați sunt foarte sensibili la acest moment – resimt miza „jocului”, realizează ipoteza în care se desfășoară ascultarea: un sistem, o știință, un anchetator, dovezi, împotriva încercării sale de a ascunde adevărul, de a nega implicarea în activitatea ilicită cercetată. Există și posibilitatea ca suspectul să continue, să spere că va putea convinge cu privire la faptul că se face o evaluare greșită a situației și că, totul, ar putea fi doar o potrivire nefericită de elemente – pur și simplu a fost la locul și în momentul nepotrivit.

Continuarea firească a efortului de reducere a rezistenței, presupune ca anchetatorul să explice și să facă dovada înțelegerii problemelor grave cu care se confruntă oamenii și umanitatea. Se poate începe o discuție cu privire la cauzele ce îi determină pe oameni să se implice în activități ilicite. Anchetatorul trebuie să ofere motive generale și justificări „blânde”, care să nu se apropie foarte mult de ceea ce pare să se fi întâmplat în cazul cercetat. Este bine să se folosească formulări impersonale „el”, „ea”, „ei”. Apropierea de „tu” este periculoasă, suspectul, aproape, că se va simți dator să facă vorbire despre erorile judiciare.

Este de așteptat ca persoanele ce s-au implicat în activități ilicite, pe baza unor motive raționabile sau, cel puțin, la limita raționalului, să înceapă să vorbească despre motive, despre justificări ale propriilor acțiuni și sentimente – și compania la care lucrez face enorm de mulți bani de pe urma muncii mele și a celor ca mine, și, cu toate astea, ne dă niște salarii de mizerie; ce să fac, să mor de foame, să-mi plece copiii și nevasta de acasă ?; este umilitor să facă așa ceva, nimeni nu ar putea suporta așa ceva …; etc.

Tot acest „scenariu” are rolul de a face mai ușor suportabilă vinovăția personală a suspectului, de vină este viața, sistemul social, situația în care s-a aflat, etc. În cazul în care suspectul are probleme financiare, anchetatorul poate să povestească despre cât de greu este să plătești facturile familiei, să ai bani pentru piață, pentru nevoile copiilor, etc. Foarte important este ca suspectul să nu mai resimtă presiunea faptei, să poată considera că imaginea, starea lui, relațiile lui cu cei din jur, nu sunt, iremediabil, pierdute. Pentru anchetator este liniștitor faptul că tot ceea ce spune, în dorința de a se apropia de suspect, nu pune în discuție elementele constitutive ale uneia sau a alteia dintre infracțiunile ce ar fi putut să fie săvârșite. Furtul rămâne furt, chiar dacă suspectul se presupune că ar fi furat pentru a putea să acopere costurile internării într-un spital a mamei sale ori pentru a putea acoperi cheltuielile cu încălzirea pe timp de iarnă. Anchetatorul se transformă, mai degrabă, într-un mediator, depășind stadiul de adversar al celui anchetat. Acest lucru este foarte important, pentru a-l determina pe suspect să-și depășească temerile și să poată comunica eficient în cadrul anchetei, în ultimă instanță, să poată mărturisi. Anchetatorul trebuie să găsească și să vorbească despre beneficiile legate de recunoașterea faptelor.

În ceea ce privește beneficiile, la care poate face referire anchetatorul, trebuie observat că, de cele mai multe ori, este necesară observarea unor diferențe între beneficiile ușor de apropiat și cele cu caracter general, oarecum îndepărtate, greu de apropiat și, pe cale de consecință, un efort important din partea anchetatorului, care să aibă, ca rezultat, un mix optim de argumente, de natură a conferi credibilitate demersului său. Se poate vorbi despre respectul datorat persoanelor pe parcursul procesului penal, se poate face referire la modul în care se poate îmbunătăți situația celui aflat în arest, despre îmbunătățirea situației celor apropiați, despre îmbunătățirea imaginii.

Se poate pune în discuție obținerea unor avantaje, care au legătură cu unele preocupări sociale ale celui ascultat – facilitarea obținerii unui loc de parcare, unui loc de muncă mai bun, unui spațiu comercial cu vad mai bun, etc. Important, este ca anchetatorul să nu uite să vorbească și despre avantaje personale, cu referire directă la ceea ce este cu adevărat personal, precum imaginea de sine, înstrăinarea, asumarea vinovăției și îndepărtarea de rău, etc.

O modalitate interesantă, de a grăbi obținerea recunoașterii, este inversarea rolurilor. Anchetatorul poate să spună o povestire, pregătită cu atenție înainte, la sfârșitul căreia suspectul trebuie să ia o decizie în legătură cu doi oameni – unul care este cooperant și celălalt care, dimpotrivă, este necooperant, sfidează, refuză orice posibilitate de a comunica.

Suspectul va constata că, pus în situația de a alege, va trebui să își schimbe modul de manifestare. Se încearcă și, adesea, se reușește ca suspectul să constate că nu este neputincios, că nu este – ca primordialitate – rău, că poate să ia decizii rezonabile, corecte, că acțiunile sale pot fi înțelese și acceptate.

Lucrurile nu sunt și, niciodată, nu vor fi simple.

Comportamentul suspecților va parcurge mai multe etape. La început suspecții vor respinge, ca regulă, orice posibilitate de a-și recunoaște vinovăția, vor fi pregătiți de luptă, adoptând o poziție închisă, de apărare, cu brațele și picioarele încrucișate – în fapt, o barieră adoptată, la nivel instinctual, în așteptarea unui confort, care să permită o prestație „câștigătoare”.

Odată cu manifestarea unei atitudini înțelegătoare din partea anchetatorului, va începe o etapă de evaluare, corpul suspectului va începe să se deschidă, mușchii își vor pierde din tensiune iar mâna va trece peste față sau prin zona feței ca gest de prețuire. Ca evoluție pozitivă, pentru anchetator, este de așteptat să apară „capitularea” – brațele și picioarele scapă din strânsoarea încrucișării, se dezmorțesc și pot apare primele mișcări, libere, care să nu fie controlate, suspectul începe să se retragă în plan mental și, de asemenea, începe să ia în calcul mai multe opțiuni. Într-o asemenea situație, un agent de vânzări ar putea începe să recunoască primele semne ale transformării celui pe care îl are în față, din neinteresat în client; anchetatorul ar trebui să constate același lucru – cel sau cea pe care o are în față este pe cale să recunoască.

Obținerea recunoașterii, pentru început, prima acceptare a implicării în activitatea ilicită cercetată, poate fi făcută printr-o simplă înclinare din cap, printr-o înghițitură mai profundă, prin câteva cuvinte sau numai unul ori o frântură dintr-un cuvânt pronunțată pe un anumit ton. Anchetatorul observând astfel de semne ar trebui să „ofere” o întrebare, care să încurajeze suspectul să-și recunoască „in terminis” vinovăția. Întrebarea trebuie, astfel, formulată încât să raționalizeze comportamentul ilicit al suspectului, să-i ofere acestuia „o scuză”. De exemplu „Cu ce ai luat, ți-ai plătit facturile sau ți-ai mai luat droguri ?”

Anchetatorul oferă posibilitatea suspectului să aleagă între acceptabil și inacceptabil, între ceea ce ar putea fi acceptabil, ca uman, și ceea ce, oricine ar condamna. Este de așteptat ca suspectul să cadă în „cursă” și să accepte că a făcut-o – din cauze oarecum acceptabile, cu un scop nobil, dar a făcut-o.

O altă posibilitate, pe care o are la dispoziție anchetatorul, constă în folosirea unei acuzații ușoare. Nu mai este vorba despre o alegere ci suspectul este pus în fața unei acuzații cât se poate de clare însă, lipsită de eficiență juridică. De exemplu „Când ai furat prima oară de la locul de muncă ?” Întrebarea este acuzatoare, însă, este de așteptat ca fapta să fie deja prescrisă și, ca atare, să nu se pună problema răspunderii penale. O astfel de întrebare trebuie urmată de o alta „Tu ai furat chiar din prima zi de muncă ?” O astfel de întrebare, care exagerează orice realitate, de cele mai multe ori duce la o negare a suspectului, care, de fapt, este o primă recunoaștere a vinovăției. Anchetatorul ar urma să continue, oarecum firesc, ca într-un joc de șah, spunând: „Nici eu nu cred că ai furat din prima zi. Totuși, când ai început să furi ?” Orice admitere indirectă a implicării, presupune trecerea la o altă fază – dezvoltarea primei recunoașteri.

Dezvoltarea primei recunoașteri presupune un adevărat asalt al anchetatorului, suspectul trebuind să răspundă la întrebări, foarte clare și directe, precum: „cine”, „ce”, „unde”, „când”, „cum” și „de ce”. Evident că anchetatorul va încerca să facă referire și să verifice orice informație de anchetă obținută anterior, așa cum va încerca, de altfel, să rezolve toate problemele specifice anchetei.

Cum nimic nu trebuie să fie suficient pentru un anchetator, firescul demersului profesional presupune extinderea anchetei, către alte activități ilicite desfășurate și alte persoane implicate, necunoscute ori insuficient cunoscute de către anchetator. Este de așteptat ca cineva, care să fie anchetat pentru implicarea într-o faptă penală, să nu fie la prima faptă de această natură; sunt cazuri în care făptuitorii se miră de faptul că „tocmai acum” sunt anchetați, ei fiind, de fapt „plictisiți” de câte au făcut.

Recunoașterea implicării în mai multe fapte ilicite prezintă avantaje incontestabile pentru anchetator și organul judiciar, însă, lucrurile nu decurg ușor. De regulă, suspectul ascultat spune: „Asta este tot ce am făcut, și, indiferent, de ce veți spune sau face, eu nu voi mai recunoaște nimic”. Acesta este un moment foarte important și anchetatorul trebuie să fie pregătit pentru o asemenea situație. O probă, a cărei prezentare ar fi de natură să demonstreze legătura, celui ascultat, cu o altă faptă penală, ar fi bine venită. Dacă anchetatorul a făcut o „economie de probe” și nu le-a prezentat pe toate, pentru a obține prima recunoaștere, se pot obține rezultate remarcabile. Probele circumstanțiate, pe fondul oboselii suspectului, pot avea, și ele, importanța lor.

Faza finală a ascultării presupune fixarea rezultatelor ascultării, ce cuprinde recunoașterea suspectului într-o declarație. În funcție de evoluția normelor procesual penale, declarația poate avea mai multe forme – poate fi scrisă de mână de către suspect, poate fi scrisă de către anchetator, poate fi o înregistrare audio-video ori numai audio, etc.

Important este ca, din cuprinsul declarației, să reiasă – dincolo de natura faptei, împrejurările desfășurării acesteia și persoanele implicate – vinovăția făptuitorului, recunoașterea voluntară a faptei și vinovăției, precum și faptul că pe timpul ascultării i-au fost respectate acestuia drepturile procesuale.

2.6. Menținerea obiectivității

Este fundamental ca anchetatorii să accepte, că desfășurarea unei ascultări are ca scop nu numai strângerea de informații, colectarea de date care să lămurească principalele probleme ale cercetării uneia sau alteia dintre activitățile ilicite cercetate, ci, în aceeași măsură, este necesară evaluarea credibilității persoanei ascultate.

Uneori anchetatorul are suficiente probe, care să se coroboreze cu ceea ce declară persoana ascultată – rezultate ale cercetării la fața locului, ale perchezițiilor desfășurate, ale ascultării altor persoane, rapoarte de expertize, etc. În multe alte cazuri, nu există conexiunile necesare cu celelalte probe ori, pur si simplu, nu există prea multe probe, iar anchetatorul trebuie să scoată, cât mai multe rezultate din ascultarea persoanei pe care o are în față. Importante, în context, sunt procedeele tactice folosite și observarea comportamentului non verbal – totul pentru a obține informații și pentru a evalua credibilitatea lor, implicit, a persoanei ascultate. Pentru aceasta este necesar ca anchetatorul să se constituie într-un observator obiectiv și imparțial. Dacă anchetatorul dă dovadă de subiectivism – de exemplu, acordă, în mod nefiresc, prea multă încredere celui pe care îl ascultă – este posibil să accepte, cu ușurință, informații false ori, din contră – este posibil să considere, aprioric, că cel pe care îl are în față este un mincinos – să respingă informații de valoare pentru dezvoltarea anchetei, ca fiind false.

Totuși, dincolo de avertismentul pe care l-am expus, în practică, nu este un lucru neobișnuit, ca un anchetator, după ce intră în camera de ascultare, la scurt timp, să considere că-l cunoaște suficient pe cel pe care îl va asculta, astfel încât să spună că este un mincinos ori o persoană de bună credință și să procedeze, în continuare, ca atare. Anchetatorii sunt instruiți pentru a căuta, evalua și verifica informații concrete – elemente acționale, identități, motive, raționamente, etc. – astfel că un anchetator cu experiență va aprecia, la un nivel, absolut, rezonabil, în ce măsură suspectul, pe care îl ascultă este ucigașul, tâlharul, violatorul sau hoțul pe care îl caută. Cu toate acestea, evaluările inițiale trebuie să rămână la nivel intim și să nu fie transmise persoanei ascultate ori celorlalți anchetatori implicați în cazul cercetat, pentru a păstra un echilibru firesc între opțiune personală și cea a celorlalte persoane. Să luăm un exemplu, pentru a demonstra „pericolul” evaluării inițiale, urmate de lipsă de flexibilitate pe parcursul unei ascultări.

O mamă și-a convins fiica de 13 de ani să ia legătura cu poliția, pentru a reclama abuzurile sexuale ale soțului, de care divorțase, respectiv tatăl fetei. În parcursul ascultării, fata a povestit despre faptul că tatăl său, în timp ce stăteau pe canapeaua din sufragerie – în lipsa mamei care lucra tură de noapte, cel puțin, 7 zile, în fiecare lună – îi mângâia zona intimă. Când a fost întrebată dacă a avut raporturi sexuale cu tatăl său, fata a negat, dar, a declarat că „trebuie să fi făcut sex cu el, pentru că m-a durut, a doua zi”. Anchetatorul nu a vrut să întrebe sau … nu a considerat necesar, să lămurească, despre ce fel de durere este vorba – dureri vaginale, în altă zonă a corpului sau o durere în plan psihic. A preferat să considere că fata a avut raporturi sexuale cu tatăl său. Continuând ascultarea, utilizând diverse procedee tactice de ascultare, anchetatorul a determinat-o pe fată să declare că a avut, aproximativ, 10-15 raporturi sexuale cu tatăl său.

Ce să se fi întâmplat pe parcursul ascultării ?

Să se fi petrecut modificări, să-și fi revenit, miraculos, memoria fetei ori, mai degrabă, fata s-a simțit mai confortabil, spunându-i anchetatorului ce acesta era nerăbdător să audă, chiar dacă nu și-a reamintit, efectiv, nimic relevant. În fapt, pe baza altor informații rezultă că fata, probabil a fost molestată sexual, în diferite moduri de către tatăl său, fără să fi fost vorba despre întreținerea unor raporturi sexuale. Cert este că anchetatorul a consemnat că fata a avut mai multe raporturi sexuale cu tatăl său, în condițiile în care ea nu și-a amintit nimic; nici cum și nici despre vreun raport sexual. Indiferent de motiv – milă și compasiune față de fată; ură, furie și indignare față de comportamentul bărbatului – anchetatorul și-a pierdut obiectivitatea și a inclus în declarația celei pe care a ascultat-o informații false.

Obținerea obiectivității – Indiferent că este ascultată o persoană vătămată, un martor sau un suspect, este lipsit de profesionalism să considerăm, aprioric, că persoana pe care o ascultăm va spune adevărul. Anchetatorul trebuie să reamintească, celui/celei pe care o ascultă, importanța ascultării și necesitatea relatării complete și fidele a celor cunoscute, astfel, cel/cea ascultată să știe la ce să se aștepte de la prestația lui. Este bine ca, încă de la începutul ascultării, anchetatorul să explice rolul său, rolul „anchetatorului obiectiv”, în desfășurarea ascultării și pe parcursul întregii anchete. De exemplu, în cazul fetei, la care am făcut referire mai sus: „ …, te rog să fii atentă la ceea ce am să spun, am să-ți explic ce vom face în continuare. Știu că sunt unele lucruri pe care vrei să mi le spui despre tatăl tău, voi fi foarte atent și vom vorbi despre asta cât vei dori tu. Rolul meu, ca anchetator, este să strâng și să analizez informații. Eu nu judec oamenii pentru cât de bine sau de rău au făcut și nu dau pedepse. Eu, pur și simplu, strâng informații, însă informațiile pe care le strâng eu trebuie să fie sincere. Știu ca ai vorbit cu maică-ta, probabil, și cu alte persoane, despre tatăl tău și asta este bine. Nu-mi pasă ce ai spus altor persoane, dar este foarte important ca tot ceea ce-mi spui mie, astăzi, să se bazeze pe ceea ce îți aduci tu aminte, să fii sigură că s-a întâmplat cu adevărat.”

O declarație standard, de deschidere, ce poate fi făcută de către orice anchetator, ar putea fi următoarea: „Domnule … în timpul ascultării eu am să-ți pun întrebări cu privire la (activitatea ilicită care face obiectul anchetei). La unele dintre întrebările pe care am să ți le pun, eu, cunosc deja răspunsul. Foarte important este ca tu să fii sincer și să spui adevărul. Dacă concluziile cercetărilor mele vor confirma faptul că spui adevărul, eu voi ține seama de asta.”

Menținerea obiectivității – Sunt declarații ce nu ar trebui făcute de către anchetatori, deoarece acestea pot sugera prejudecăți, în ceea ce privește așteptările, în legătură cu comportamentul în anchetă al celui ascultat. De exemplu:

declarații ce conțin remarci umilitoare: „ … am de a face cu mulți ca tine în fiecare zi.”

declarații ce conțin remarci provocatoare, la adresa persoanei ascultate: „ … celuilalt anchetator i-ai spus altceva, nu mă minții !”

declarații ce conțin validarea versiunii persoanei ascultate: „ … știu că este dificil să discutăm despre viol, dar eu, încă, mai am să vă pun câteva întrebări.” – în acest caz anchetatorul a acceptat, ca o realitate, în mod deplin, faptul că persoana pe care o ascultă a fost victima unui viol.

declarații ce conțin elemente de natură a grația suspectul, a-i exclude vinovăția: „eu cred că dvs. nu a-ți avut nimic de a face cu … , dar aș dori să vă pun, în continuare, câteva întrebări.” – într-un asemenea caz, suspectul nevinovat devine puțin motivat în a-și susține nevinovăția, în a oferi informații, care să contribuie la identificarea adevăratului făptuitor; este cunoscut faptul că suspecții de circumstanță sunt dispuși să ofere un ajutor necondiționat anchetatorului în dorința de a scăpa de orice bănuială.

Atitudinea anchetatorului, pe timpul desfășurării ascultării, poate transmite, de asemenea, un semnal negativ, o prejudecată. De exemplu, dacă anchetatorul, adresându-se suspectului, folosește un ton acuzator, acesta va deveni convins că cel care conduce ascultarea este sigur cu privire la vinovăția lui, condiții în care atitudinea lui va deveni defensivă și, ca atare, va oferi puține informații ori va tăcea și va solicita un avocat. Dacă anchetatorul va folosi un ton înțelegător, va da din cap în sens pozitiv, va încerca să ofere diferite alte reacții de încurajare, persoana ascultată ar putea să se simtă datoare, să ofere explicații la toate problemele declarate importante de către anchetator.

Persuasiune sau Obiectivitate – Când un anchetator manifestă o atitudine activă, persuasivă, în timpul desfășurării unei ascultări – într-un efort evident de a convinge persoana ascultată să spună adevărul – cu certitudine că acesta își pierde, mai mult sau mai puțin, încet, însă, sigur, obiectivitatea. În aceste condiții, cel sau cea ascultată va fi influențată. Fiecare aspect la care se va face referire, întregul comportament – verbal sau non verbal – se va constitui, mai degrabă, într-o reacție la faptul că anchetatorul este convins de vinovăția persoanei ascultate.

Este de așteptat, ca prestația persoanei ascultate să fie influențată, mult mai mult, de reacția față de poziția anchetatorului, decât de reamintirea condițiilor în care a fost desfășurată activitatea ilicită ori de vinovăția, jena sau remușcările care ar putea apare în legătură cu implicarea în activitatea ilicită. Se pune problema, aici, în ce măsură există, și se pot folosi, procedee tactice de ascultare, care să excludă punerea la îndoială a obiectivității anchetatorului. Dacă și cum poate să promoveze anchetatorul o „persuasiune pasivă” de natură a încuraja un făptuitor, un martor sau persoana vătămată să spună adevărul. De exemplu:

Este, oare, oportun să-i spui unui suspect că autoturismul, în legătură cu furtul căruia este suspectat, este examinat de către tehnicienii criminaliști și că, dacă se vor găsi urme papilare, care dovedesc faptul că el a fost în interiorul mașinii, va avea mari probleme ? sau, ar putea fi suficientă o atenționare precum „Gândiți-vă foarte bine înainte de a răspunde la această întrebare!”

Se poate convinge un martor nesigur, ce șovăie în a-și susține propriile afirmații, că posibilitatea ca să aibă de suferit, să suporte represalii din partea celor ce au desfășurat activitatea ilicită cercetată, este foarte mică, că lucrurile sunt sub control și că, de fapt, cooperarea lui cu anchetatorii va avea ca rezultat un lucru deosebit pentru societate: izolarea unui răufăcător, judecarea și aplicarea unei pedepse pe măsura gravității faptelor lui ?

Este bine ca, ascultând o persoană ce, probabil, a fost vătămată în urma unui abuz sexual – viol, trafic de persoane în vederea exploatării sexuale, etc. – un anchetator să o asigure că este specializat în anchetarea unor asemenea activități ilicite și că a auzit, în timp, cam tot ceea ce se poate auzi în legătură cu comportamentele sexuale ilicite, că trebuie să-și depășească reținerile firești și să relateze faptele așa cum s-au petrecut, fără să evite nimic din ceea ce se poate considera trivial sau „prea sensibil” ?

Oare, ar fi bine să se sugereze răspunsuri exagerate, în condițiile în care persoana ascultată pare tentată să evite răspunsurile la unele întrebări, întârziind în a-și afirma poziția ? De exemplu:

Anchetatorul – Nu ai băut nimic, toată noaptea ?

Suspectul – Mmm …

Anchetatorul – 15-20 de pahare, a fost suficient ?

Important, în context, este faptul că anchetatorul ar trebui să-și evalueze poziția și rolul, pe care îl poate avea în influențarea prestației – comportamentul verbal și non verbal, conținutul declarațiilor – celui/celei pe care o ascultă. Se poate afirma că, de fapt, nu este treaba anchetatorului să demonstreze că o anumită persoană este vinovată sau nu, pentru implicarea într-o activitate ilicită; această responsabilitate revenind procurorului. Fundamental, în context, este ca demersul profesional al anchetatorului să aibă ca rezultat obținerea unor declarații obiective, adevărate – dacă termenul poate fi acceptat ca desemnând o corespondență firească între cele declarate de către persoana ascultată și cele petrecute în realitate – și să aibă o consistență adecvată, în sensul de a lămuri cât mai multe aspecte, din cele care pot contribui la soluționarea justă a cauzei.

Minimul presupune ca anchetatorul să analizeze, să stabilească, obiectivitatea alibiului persoanei suspectate și posibilitatea implicării altor persoane în activitatea ilicită, pe care o cercetează. În orice caz, efortul anchetatorului nu trebuie să se diminueze sau să se oprească, dacă cel/cea pe care o ascultă recunoaște implicarea în desfășurarea activității ilicite.

Teme de meditație:

Ce determină hotărârea suspecților de a mărturisi ?

Suspecții iau decizia de a mărturisi pe baza percepției proprii în legătură cu situația și nevoile lor personale.

Este posibil ca suspecții să ia decizia de a mărturisi datorită unui puternic sentiment de vinovăție sau din dorința de a se auto-pedepsi pentru faptele pe care ei le percep, la nivel personal, ca fiind rele.

Se poate accepta ca temei pentru mărturisire mândria, orgoliul, dorința de a confirma statutul de persoană puternică în urma raționalizării celor întâmplate – „până la urmă, cei mai mulți dintre oameni dacă ar fi fost în locul meu, ar fi făcut același lucru”. Mai există posibilitatea ca făptuitorul să realizeze că implicarea lui în desfășurarea faptei anchetate este cunoscută și, ca atare, totul nu poate fi decât o pierdere de timp.

În studiul efectuat de Gudjonsson și Petursson, ce a avut ca obiectiv cuantificarea motivelor ce au determinat recunoașterea faptelor de către suspecți, factori externi precum teama de a fi arestat, amenințările, violența anchetatorului, etc. au contribuit doar în proporție de 20% la hotărârea de a recunoaște; factorii interni s-au dovedit mult mai determinanți. În cadrul studiului 42 % dintre suspecți au declarat că au simțit o ușurare după ce și-au recunoscut vinovăția. Mai mult de o treime au declarat că își merită pedeapsa că trebuie să sufere pentru ce au făcut. De departe existența probelor de vinovăție sunt cel mai puternic factor ce poate încuraja o recunoaștere. 55% dintre suspecți au declarat că au mărturisit fiind convinși că anchetatorii au suficiente probe împotriva lor.

Din punctul de vedere al anchetatorilor ce ar trebui făcut ?

Să creeze convingerea suspectului că vinovăția sa este cunoscută; să ofere posibilitatea suspectului să salveze aparențele prin raționamente generalizatoare de tipul „oricine ar fi fost în locul meu ar fi făcut la fel”; să creeze posibilitatea unui „câștig” astfel încât să hrănească orgoliul suspectului; să schimbe tot timpul ceva în tactica de ascultare astfel să formeze convingerea suspectului că este înțeles, creând, astfel un mediu prielnic pentru obținerea unei recunoașteri.

Ascultați

Citiți fonetic

CAPITOLUL 3

Pregătirea ascultării

Activități specifice

Se spune, printre practicieni, că două minute de pregătire pot salva ore de anchetă. Deși ascultările judiciare se pot desfășura și în afara unui cadru formalizat, o pregătire corespunzătoare este esențială, pentru succesul oricărei ascultări. Pe stradă, la domiciliul unei persoane, în biroul unei companii multinaționale ori în camera de ascultare, prestația anchetatorului trebuie să fie atent pregătită; acesta nu trebuie să uite, că are obiective specifice ale anchetei, pe care o desfășoară, de realizat, că are în față o persoană cu interese și manifestări proprii, că nimic, niciodată, nu a fost simplu de realizat în cadrul unei anchete penale.

Stabilirea obiectivelor ascultării – ascultarea unei persoane poate avea ca rezultat obținerea unei cantități importante de informații utile, pentru dezvoltarea anchetei în curs de desfășurare, foarte important fiind ca anchetatorul să evalueze adecvat, natura și importanța informațiilor pe care le-ar pute obține.

De regulă, anchetatorii consideră necesar ca, cel puțin în cazul martorilor, să abordeze cadrul general al anchetei, să pună întrebări, care să lase libertatea celui ascultat să ofere un volum mare de informații. Se consideră că vor apare informații importante, care nu au fost solicitate, în mod activ, de către anchetator. Astfel pot fi ocrotite „sursele de informații”, pot fi verificate informații cu privire la care nu exista certitudinea veridicității sau, dacă nu, cel puțin, a zonei de interes pe care o susțin.

Fiecare informație, cu potențial, va trebui să fie atent analizată – în ce context a fost spusă; ce relevanță are informația față de persoana ce a oferit-o; ce relevanță are informația față de alte persoane implicate în activitatea ilicită; care sunt raporturile cu scopurile personale, firești, ce este normal să fie urmărite; care sunt manifestările non verbale ce au însoțit-o; ș.a.

De fiecare dată, după etapa abordării lejere, este necesară apariția rigorii, pentru că regula presupune, ca fiecare persoană ce face declarații în cadrul unei anchete penale să folosească declarația ca pe un „alibi”, ca pe o „expunere de motive” în vederea susținerii propriilor interese. Totul trebuie să fie cât mai complet, pentru ca, odată cu verificările necesare, să se poată stabili, cu precizie, ce este adevărat și ce nu. Mai mult, nu trebuie uitat de corelațiile necesare, între ceea ce spune cel sau cea ascultată și comportamentul pe care îl manifestă, în diferite momente ale desfășurării ascultării.

Am constatat, în practică, faptul că subiectul este tratat, oarecum distinct, pe două paliere – obiective generale, obiective specifice.

Obiectivele generale ale unei ascultări sunt tratate, de obicei, cu oarecare detașare, considerându-se că vin din zona de teorie, de filosofie, în care practicienii nu se simt prea confortabil. Consideră timp pierdut să ia în considerare formulări precum: natura faptei, numărul și identitatea fătuitorilor, a persoanelor vătămate, existența și identitatea martorilor oculari, mijloace și metode folosite de către făptuitori, acțiuni și resurse folosite de către persoanele vătămate, caracteristicile sistemului spațiio-temporal în care s-a desfășurat activitatea ilicită, valorificarea rezultatelor activității ilicite, cauze și condiții care au generat, favorizat ori facilitat desfășurarea activității ilicite, etc. De multe ori lucrurile evoluează la nivel de „important este să vorbească pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot va spune ceva util pentru anchetă”.

Obiectivele specifice se bucură de o atenție mai mare. Ele se dezvoltă pe baza informațiilor cunoscute despre implicarea persoanei, ce urmează a fi ascultată, în cauză, în funcție de modul specific de manifestare al acesteia și a corelării cu alte rezultate ale anchetei, cu informațiile disponibile la momentul desfășurării ascultării. Sunt tratate, la nivelul concret al faptelor și au nevoie de precizie. Ca exemple pot fi date: stabilirea naturii relațiilor dintre AM și PB; a intervalului de timp petrecut în incinta depozitului de către AM; când, unde și cum a avut loc tranzacția la care au participat TB și AM; stabilirea mijloacelor de transport folosite pentru transportul persoanelor traficate; etc. În mod puțin firesc, și aici, poate apare ignoranța – Cum care ne sunt obiectivele ? Să aflăm cât mai mult din ceea ce știe în legătură cu fapta. A vedea, doar, pădurea, fără a observa copacii, nu prea are cum să aducă lemne bune de foc.

Dezvoltarea anchetei va stagna și persoanele implicate, dincolo de faptul că își vor consolida pozițiile, vor pierde încrederea în anchetator.

Analiza probelor ce sunt disponibile la dosarul cauzei și stabilirea celor ce vor fi folosite în cadrul ascultării – pentru a stabili ce probe pot fi folosite în cadrul unei ascultări, anchetatorul ar trebui să aibă în vedere răspunsurile probabile, ce pot fi date de către suspect, la prezentarea fiecărei probe. Evident că anchetatorul nu poate să-l determine pe suspect, să nu ofere explicații mincinoase, referitoare la aspecte sau împrejurări cu privire la care există probe acuzatoare. Ceea ce se poate face, presupune ca anchetatorul să dirijeze răspunsurile suspectului – ce trebuie să se refere la împrejurări sau aspecte ce, ulterior, pot fi blocate prin alte probe, suficient de concludente – astfel încât minciunile să poată fi controlate prin supraevaluare, în condițiile imposibilității de a oferi elemente probatoare, care să susțină minciuna supradimensionată, ori prin trimiterea la „minciuni obișnuite”, atât de obișnuite încât nu le mai crede nimeni.

Actualizarea unor informații generale – în spatele acestei noțiuni trebuie să stea așa-numita cultură generală a anchetatorului, ce poate fi folosită în legătură cu cazul pe care îl cercetează. Practic, este vorba despre orice informație despre persoanele implicate, despre locul în care a fost desfășurată activitatea ilicită, despre regulile formale sau/și factuale ce guvernează o anumită activitate economică sau administrativă, în legătură cu care a apărut fapta ilicită. Orice informație ar putea fi utilă – cel mai ușor este să descoperi minciuni construite de către suspect în speranța că anchetatorul nu cunoaște anumite informații; informații care nu pot fi cunoscute de către „oricine”. Mai mult, în situația unor fluxuri administrate, cum sunt achizițiile publice ori contabilitatea sau modul în care „funcționează” o anumită metodologie de lucru cu caracter intern, suspecții își întemeiază minciunile dezvăluind doar anumite reguli, „cele convenabile”.

Este, de asemenea, posibil, ca cel ori cea ascultată să aibă o „agendă ascunsă”, ceva care sau în funcție de care comportamentul lor să fi fost influențat. Cunoscând aspecte și detalii, care la prima vedere pot părea nesemnificative, anchetatorul poate face conexiuni, poate testa și poate descoperi resorturile interne ale unei astfel de agende ascunse.

Stabilirea ordinii în care vor fi audiate persoanele – anchetatorul nu trebuie să uite că ordinea în care va asculta persoanele, într-un caz pe care îl are de cercetat, este foarte importantă. Aspectul trebuie nuanțat, este vorba atât despre ordinea audierii în aceași zi cât și despre stabilirea ordinii în care persoanele vor fi audiate pe parcursul mai multor zile sau/și săptămâni. Este greu de dat sfaturi în acest domeniu – Cu cine să începi ? Cu cel mai vârstnic, cu cel mai tânăr, cu femeile, cu suspectul principal, cu persoana vătămată, dacă sunt mai mulți suspecți, cu care dintre ei, etc. ? Inspirația te poate ajuta să economisești timp și energie.

Dacă făptuitorul sau, să-i spunem, suspectul principal, pentru că nu putem fi suficient de siguri, niciodată, află că este ascultat un alt participant la desfășurarea activității ilicite – un coautor, un complice, un instigator, cineva care a organizat sau/și finanțat o activitate ilicită – va avea un stres suplimentar, o preocupare pe care va încerca să o ascundă, pentru ca nu cumva … să se afle ce nu trebuie aflat de către anchetatori.

O ordine în care să fie ascultate persoanele într-o anchetă, în cazurile de rutină, nu este foarte importantă fiind, mai degrabă, la dispoziția flerului anchetatorului. În cazurile deosebite, în care au fost folosiți investigatori acoperiți, în care sunt folosite informații obținute de la anumiți informatori, este bine ca ordinea de ascultare să fie stabilită la nivel administrativ, după o analiză de risc, pertinentă, făcută în prealabil.

Modul în care este organizată fiecare ascultare, „coregrafia” pe baza căreia persoanele ascultate sunt mutate de la o încăpere la alta, „întâlnirile surpriză” de pe hol sau în „pragul ușii”, schimbarea anchetatorilor, acordarea de pauze, servitul mesei, vizitarea camerei de corpuri delicte, etc. pot influență rezultatele anchetei într-un mod important.

Analiza informațiilor deținute despre persoana ce urmează a fi ascultată, a modului în care aceasta a reacționat cu ocazia unor întâlniri precedente cu anchetatorii – se vorbește mult în doctrină despre analiza modului în care suspectul a reacționat pe parcursul ascultărilor anterioare. Cum a reacționat suspectul cu ocazia întâlnirii cu anchetatorii ? A fost docil, a reacționat violent, a încercat să invoce boli sau afecțiuni grave de natură a-i face imposibilă șederea în camera de ascultare, a simulat leșinul, a … ?

Anchetatorii, cu experiență, cunosc faptul că cei mai mulți dintre semenii noștri adoptă comportamente tipice, pentru diferite împrejurări prin care trebuie să treacă. În aceste condiții, suspectul care s-a manifestat agresiv în plan verbal, în cadrul cercetării unei fapte, în urmă cu 3-4 ani, este de așteptat, ca acesta, să se comporte asemănător, de fiecare dată când va fi ascultat într-o anchetă.

Anticiparea modului de manifestare, a întregului comportament, pe care este de așteptat să-l adopte persoana ce urmează să fie ascultată, constituie o preocupare prioritară pentru anchetator. Pregătirea școlară și profesională, abilități, aptitudini, cunoștințe acumulate, preocupări specifice, aproape orice informație, despre persoana ce urmează să fie ascultată, poate fi utilă pentru anchetator. Utile pot fi multe informații, însă, obținerea lor nu este facilă, pentru că nu întotdeauna sunt, ușor de găsit, persoane, care să cunoască suficiente informații, pe baza cărora să se concluzioneze dominanta comportamentală a unei persoane aflate într-o împrejurare specială, așa cum este desfășurarea unei ascultări judiciare. Apropierea unor informații utile este condiționată de timp, resurse și motivația anchetatorului. În practică, totul, se poate constitui într-o problemă. Anchetatorii, consideră că nu au nici timp, nici resurse ce pot fi alocate pentru obținerea de informații relevante despre comportamentul așteptat al unei persoane ce urmează să fie ascultată. Cât despre motivație …rutina și suficiența multor anchetatori „omoară” eficient orice urmă de perseverență și meticulozitate ce ar putea susține efortul necesar. Pe cale de consecință, în funcție de ceea ce putem afla, ca fiind comportament normal al persoanei ce urmează să fie ascultată, pe parcursul unei ascultări, vom putea construi o regie pe care o dorim cât mai adecvată.

Stabilirea anchetatorului – în practică, se consideră, ca soluție oportună, că este bine ca desfășurarea ascultării să foe făcută de către anchetatorul ce gestionează dosarul cauzei. Totuși, de multe ori, acesta nu este cel mai potrivit, pentru desfășurarea unei anumite ascultări. Cu toate că acesta ar putea avea cea mai bună reprezentare a stadiului dezvoltării anchetei, cu toate că acesta are opțiunea strategică privind evoluția anchetei, cu toate că acesta a ascultat multe dintre celelalte persoane implicate în fapta cercetată, poate, chiar, pe toate, este posibil ca cel care are dosarul cauzei să nu se bucure de încrederea suspectului, să existe o suspiciune (adesea întemeiată) că acest anchetator este deja convins că suspectul este cel vinovat; să fi existat un contact cu suspectul, ocazie cu care să se fi dezvoltat un conflict, care să se constituie într-o barieră de comunicare, sau să fi existat o arestare și foarte multe resentimente, etc.

Mai mult, este posibil, în anumite cazuri, ca suspectul să aibă sau să fi avut calitatea de șef al anchetatorului. De asemenea, este posibil să apară probleme culturale sau de gen – o femeie anchetator va întâmpina o rezistență mai mare, dacă ascultă un suspect bărbat cu opinii rigide, tradiționale, în materia diferențelor culturale și de gen – care trebuie să fie luate în considerare, atunci când se hotărăște anchetatorul ce va desfășura ascultarea. În multe cazuri, poate fi vorba despre o așa-numită politică a organului judiciar, care înțelege, într-un mod specific, să abordeze cazul, sub presiunea opiniei publice, a structurilor administrative superioare, a mass-mediei, a dorinței firești de a termina dosarul, de a da o pildă, o lecție și un exemplu pentru societate.

Folosirea dosarului cauzei și recuzita – în cadrul ascultării unui suspect fiecare amănunt poate deveni important.

Dosarul cauzei este, de fapt … un dosar ce conține, dincolo de terminologia specifică procedurii penale, foi de hârtie pe care sunt consemnate date de anchetă, indiferent de cum se numesc – procese verbale, declarații, referate, etc. Este ceva tangibil, reprezintă stadiul actual al anchetei și ar putea să fie folosit de către anchetator, pentru a spori presiunea asupra suspectului. Anchetatorul poate să îl admire, să îl atingă și să spună „ia uite ce avem aici”, „ia să vedem ce scrie aici”, „da, este clar, este …pierdere de timp”. Poate, în fapt, să convingă sau, cel puțin, să acrediteze ideea că „a înțeles cum stau lucrurile”, că are în față rezultatul unor activități care, de fapt, nu au fost desfășurate – declarațiile unor persoane neaudiate, procese verbale ale unor percheziții neefectuate, rapoarte ale unor expertize, care nu au fost dispuse, etc.

Cel puțin, ca principiu, nu este recomandabil să fie folosite elemente de recuzită – suporturi pentru înregistrări de sunet și imagine, obiecte folosite la desfășurarea activității ilicite, obiecte ce poartă urme ce confirmă prezența la locul faptei a unei persoane – care ar complica „imaginea” pe care o prezentăm suspectului. Motivul este simplu – se poate ajunge la refuzul explicit al suspectului de a mai da vreo declarație; „dacă sunt atâtea probe de ce mai este nevoie de declarația mea ?”. Mai mult, există posibilitatea ca suspectul să solicite să le vadă, să-i fie prezentate dovezile, care probează implicarea sa.

Deși poate fi asemănată cu o cacialma, este bine ca anchetatorul să manevreze, cu grijă, doar dosarul și să lase suspectul să ajungă la concluzii proprii, cu privire la ceea ce ar putea conține acesta. Cum în multe cazuri anchetatorul, când se pregătește pentru ascultarea unui suspect, o face neavând prea multe probe împotriva acestuia, uneori este vorba doar despre probe indirecte ori de rezultatul unui raționament dezvoltat pe o logică simplă, dosarul poate fi folosit ca punct de reper, ca element de sprijin pentru anchetator; acesta poate să facă doar trimitere la existența dosarului cu un gest spre lateral, cu o privire explicită ori o înclinare hotărâtă a capului. Se poate reveni și anchetatorul se poate apropia amenințător de dosar, pentru că „așa nu mai merge”. Oricum, în dosar este necesar să existe formularele necesare pentru declarații, procese verbale, etc. Ascultarea unui suspect este ceva care ar trebui să nu fie întrerupt, anchetatorul trebuind să fie pregătit pentru orice, important fiind ca mintea acestuia să fie „setată” pentru a obține mărturisirea suspectului.

În ceea ce privește probele de vinovăție, apreciez că acestea trebuie să fie pregătite, însă, dacă s-a hotărât folosirea lor, nu trebuie să poată fi văzute, nu trebuie prezentate decât după ce există o poziție clară a suspectului în legătură cu fiecare, în parte. Desigur că, în măsura în care se concepe un scenariu și se anticipează o reacție pozitivă, pentru anchetă, din partea suspectului se poate proceda la lăsarea la vedere a unui obiect, care probează implicarea directă a suspectului în activitatea ilicită. Important este că ori de câte ori un obiect, un înscris, orice s-ar putea constitui într-o probă de vinovăție, este prezent în camera de ascultare, anchetatorul trebuie să ia măsurile necesare pentru protecția lui – suspectul l-ar putea distruge, înghiți, arunca pe fereastră, etc.

Fixarea intervalului de timp și a locului unde se va desfășura ascultarea – de regulă, anchetatorii au posibilitatea să stabilească și să pregătească, cu rigurozitate, intervalul de timp și încăperea în care se va desfășura ascultarea. Dacă ascultarea se realizează cu ocazia desfășurării unor alte activități în teren – precum cercetarea la fața locului, percheziția ori constatarea în flagrant – anchetatorul are puține opțiuni și, ca atare, nu se poate pune problema unei pregătiri în adevăratul sens al cuvântului.

Cu toate acestea, anchetatorul este bine să facă posibilă desfășurarea ascultării într-o „zonă de intimitate” care să asigure confidențialitatea și să faciliteze comunicarea. Altfel, există riscul ca nivelul de concentrare al suspectului să scadă; mai mult, persoane interesate ori simpli trecători pot interveni, astfel încât să fie pusă în pericol nu numai securitatea persoanei ascultate cât și securitatea anchetatorului. Uneori, este suficient ca anchetatorul să mute locul „discuției” cu câțiva metri, alteori, poate fi oportună mutarea locului ascultării într-un vehicul al poliției (cu cât mai echipat pentru înregistrările de sunet și imagine, cu atât mai bine). Foarte important este ca cel sau cea ascultată să fi făcut obiectul unui control sau percheziții corporale, înainte de a se desfășura ascultarea, riscul în legătură cu folosirea armelor, pentru a lua ostatici ori pentru a încerca, să își asigure scăparea nu este de neglijat.

Intimitatea ascultării, confidențialitatea celor comunicate, sunt deosebit de importante pentru a putea obține informații de interes pentru anchetă, de la cel ascultat. Trebuie avut în vedere faptul că ceea ce va declara cel ascultat poate avea consecințe deosebit de importante, pentru cel care face declarația și pentru apropiații acestuia. Nu poți explica ceva ilegal, rușinos sau greșit, în orice condiții. Abia de te poți gândi să te destăinui, în fața unei persoane pe care o consideri de încredere; în nici un caz, în fața mai multora sau în fața reprezentanților mass-mediei. De regulă, secretele se spun în momente de intimitate.

Scopul ascultărilor desfășurate cu ocazia deplasărilor în teren, cum este cazul efectuării cercetării la fața locului, presupune obținerea de informații cu privire la natura activității desfășurate, identitatea persoanelor implicate, motivele, circumstanțele în care a fost desfășurată activitatea ce constituie obiectul anchetei ș.a. Deși există multe asemănări, între o ascultare formală și una desfășurată la fața locului, totuși, există și deosebiri, ce trebuie avute în vedere, în mod obligatoriu, de către cei care merg la fața locului. Cele mai importante sunt următoarele:

O anumită spontaneitate a declarațiilor obținute, pe fondul lipsei de pregătire, din cauza derutei, emoțiilor deosebite, timpului scurt scurs, imposibilității de a obține un nivel satisfăcător de concentrare, care să poată sintetiza interesele și nuanțele diferitelor împrejurări ce pot fi de importante;

Incertitudinea ce planează cu privire la vinovăția celor considerați suspecți;

Incertitudinea ce planează cu privire la consecințele faptei cercetate;

Necesitatea obținerii de, cât mai multe și mai detaliate, informații pe baza cărora să se poată extinde cercetările.

Se poate proceda și la reținerea persoanei ascultate ori a altei persoane suspecte, pe baza rezultatelor ascultărilor desfășurate la fața locului. Cu cât ascultările au fost desfășurate cu respectarea confidențialității și cei ascultați au convins, cu privire la credibilitatea celor susținute, cu atât mai mult anchetatorul va deveni mai sigur pe el și pe modul în care va evolua ancheta.

De multe ori, anchetatorii procedează la efectuarea de ascultări în locuințe ori birouri de la diferite companii, unde, sau în legătură cu care, martorii sau persoanele vătămate își desfășoară activitatea. Apar multe inconveniente, cele mai importante ținând de întreruperile datorate de telefoane, apariția sau/și intervenția unor terțe persoane, venirea copiilor, etc. Astfel de întreruperi pot atrage atenția, pot oferi timpul necesar persoanei ascultate pentru a fabrica o poveste bine împănată cu minciuni – plauzibilă ori mai puțin plauzibilă – pot face un anumit deranj într-o memorie, nu foarte bine sistematizată, care se chinuie să facă ceva cu niște informații, ce nu sunt certe.

Ascultările în afara sediului organului judiciar trebuie acceptate, ca parte integrantă a anchetei – trebuind desfășurate, din diferite motive, precum, încă nu a fost identificat suspectul principal, este necesar obținerea alibiurilor de la persoanele considerate suspecte, nu trebuie să se cunoască faptul că o anumită persoană a fost invitată la poliție, ș.a. – și, în aceste condiții, acestea trebuie pregătite așa cum se cuvine. Astfel este de preferat ca anchetatorul să aștepte, dacă este necesar, intervalul de timp, care să permită desfășurarea ascultării în condiții de firească „liniște”, într-o zonă de confidențialitate, în care să nu se mai pună problema distragerii atenției iar cei ascultați, să se simtă confortabil, să fie cât mai receptivi la demersul judiciar.

Locul în care se desfășoară ascultarea trebuie să asigure confidențialitate și intimitate și aceasta este posibil într-un cadru devenit „privat”. Dacă nu vor exista întreruperi, dacă nu vor fi evenimente, care să distragă atenția, este posibil ca cel ascultat să-și poată concentra „prestația” pe desfășurarea ascultării, pe ceea ce are de spus, pe modul în care o face. Este bine ca anchetatorul să-l pregătească pe cel ascultat, astfel încât acesta să-și poată concentra atenția pe desfășurarea anchetei, pe efortul de identificare al făptuitorilor, etc. evitându-se, pe cât posibil, consecințele puțin dezirabile ale valorificării în anchetă a celor declarate.

Camera în care se desfășoară ascultarea, dincolo de faptul că trebuie să fie disponibilă pe toată durata ascultării, trebuie să fie aranjată astfel încât să nu inspire negativ persoana ascultată, să nu dezvolte o atmosferă rece, de natură a limita comunicarea; cel sau cea ascultată nu trebuie făcută să își dorească să se termine cât mai repede ascultarea. Camera poate genera teamă, se poate amplifica sentimentul de frică, în legătură cu ceea ce se poate întâmpla mai rău în desfășurarea anchetei. Într-o asemenea atmosferă, persoana ascultată este tentată să nege totul, să se ferească de a oferi orice fel de informație anchetatorului.

Alegerea unui birou cu o înfățișare comună, primitoare, cu mobilier specific, care este cunoscut de către cele mai multe dintre persoanele ascultate, este o soluție bună. Totul trebuie să pară pregătit pentru o discuție amicală. Deși, s-ar putea spune că o asemenea încăpere nu oferă anchetatorului facilitățile unei camere de ascultare, totuși, căldura și confortul pot conduce la reducerea rezistenței, la scăderea preocupării pentru apărare, specifică celor mai multe persoane, care sunt ascultate în cadrul unei anchete penale. Mai mult, comunicarea este facilitată, încurajată chiar. Într-un birou se poate spune o glumă – trebuie redus într-un fel nivelul de „seriozitate”, pe care îl generează întâlnirea într-un cadru oficial – anchetatorul se poate mișca, poate observa ceva pe perete sau pe fereastră; important este ca atmosfera specifică unei confruntări, la care se așteaptă persoana ce urmează a fi ascultată, să nu se confirme, să nu apară.

Mai mult, anchetatorul ar putea folosi o terță persoană care să fie prezentă ca martor asistent pe parcursul ascultării; cu condiția ca această persoană să inspire încredere. Apar unele avantaje ce nu trebuie neglijate, după cum urmează:

Există o a doua persoană, care poate confirme faptul că pe parcursul ascultării nu au fost folosite amenințări, promisiuni ilegale, nu s-au folosit procedee coercitive, care să aducă atingere onoarei și demnității persoanei ascultate, etc.;

Există un al doilea set de ochi și urechi, pentru a putea constata ceea ce se spune și comportamentul anchetatorului și al persoanei ascultate;

Martorul asistent (care poate fi, de asemenea, un alt anchetator, al doilea anchetator) a auzit și observat tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul ascultării și, deși percepția celor doi anchetatori nu poate fi perfect identică, se pot face aprecieri în legătură cu responsabilitatea și profesionalismul celui care a condus ascultarea.

În măsura în care anchetatorul principal nu cunoaște faptul că martorul asistent este tot un anchetator, există posibilitatea ca cel de al doilea să poată prezenta, ulterior, propriul rezultat al desfășurării ascultării;

Dacă apare vreun incident sau vreo cauză, care poate face ineficient demersul primului anchetator, pe baza unui semn sau, poate, chiar a unui scenariu, anchetatorul al doilea va putea prelua conducerea ascultării.

Ca și așezare, persoana ascultată este bine să fie așezată cu spatele la ușă. Martorul asistent sau al doilea anchetator ar trebui poziționat ușor lateral persoanei ascultate, în afara vederii periferice a celui ori celei ascultate, astfel încât nu se va pune problema distragerii atenției în timpul ascultării. Persoana ascultată, stând cu spatele la ușă, nu va resimți dorința de a pleca și nici nu va percepe situația ca fiind reținut în încăpere, datorită faptului că ieșirea îi este blocată de către anchetator, în măsura în care acesta își poziționează scaunul pe traiectoria către ușă. Nu poate fi de neglijat faptul că un martor asistent/al doilea anchetator, dacă este femeie ar putea constitui un avantaj în condițiile unui duel bărbătesc.

Revenind la încăperea în care se desfășoară ascultarea, la impactul pozitiv, firesc, pe care îl oferă confortul asupra persoanei ascultate, apreciez că este bine ca, totuși, să nu existe o inflație de obiecte, să nu se creeze o imagine de aglomerare, deoarece este de așteptat ca aceasta să scadă concentrarea pe problemele legate de anchetă iar persoana ascultată, voluntar sau nu, să își focalizeze privirea și atenția pe un obiect sau altul dintre cele aflate în încăpere. Cu cât mai puține obiecte, care să distragă atenția, cu atât mai puține motive, cu atât va fi mai ușor pentru anchetator să interpreteze ceea ce determină comportamentul persoanei ascultate – fiecare act comportamental trebuie analizat în asociere cu ceea ce spune sau scrie cel ascultat; dacă se pune problema contaminării comportamentului persoanei ascultate cu diverse elemente provovate de „altceva” decât desfășurarea ascultării, totul, devine mult mai complicat.

Dacă, într-un birou, este ușor pentru anchetator să analizeze și să înțeleagă comportamentul celui pe care îl ascultă, lucrurile se schimbă mult, când ascultarea se face pe o stradă, pe care poate apare, oricând, un câine ce latră furios, o mașină cu farurile aprinse, ce pot orbi, pentru câteva secunde, persoana ascultată ori anchetatorul sau care merge cu o viteză prea mare, o altă persoană ce are de întrebat ori de spus ceva, etc. În aceste condiții, apare o variabilă în comportamentul persoanei ascultate, ce face mult mai dificilă, pentru anchetator, interpretarea manifestărilor comportamentale. La fel pot sta lucrurile în condițiile, în care celui ascultat i se spune că poate să fumeze, direct, ori indirect prin oferirea unei scrumiere – totul devine mai complicat, ceea ce vedem, ca manifestare comportamentală, este rezultatul oferirii posibilității de a fuma, este o manifestare specifică constatării unei arome de tutun, bucuria constatării acțiunii nicotinei, etc. De exemplu, dacă suspectul, ca răspuns la o întrebare pusă de către anchetator își duce mâna la buzunar, scoate pachetul de țigări, ia o țigară și încearcă să și-o aprindă, deși, mai avea una aprinsă, pe care nu o terminase de fumat – gestul său va fi interpretat ca fiind destinat să câștige timp ori va fi considerat un gest reflex, ce apare și se manifestă de fiecare dată, când persoana respectivă are ceva important de făcut.

La fel stau lucrurile și atunci când i se oferă persoanei ascultate ceva de băut. Când ia paharul tacticos, pentru o mică înghițitură, vrea să întârzie răspunsul ori este o simplă coincidență sau o manifestare a tensiunii emoționale specifică ascultării judiciare. Lăsarea de creioane, agrafe de hârtie sau alte obiecte pe birou, la dispoziția celui ascultat, poate crea probleme asemănătoare de interpretare – dacă începe să se joace cu o agrafă, pe care o îndoaie, asta înseamnă că suspectul evită să-l privească pe anchetator, că minte ori că îi place să se joace cu agrafa. Evident că, în cele mai multe cazuri, persoanele ascultate vor încerca să câștige timp, pentru a-și formula cel mai adecvat răspuns în raport cu propriile interese.

O sursă suplimentară de distragere a atenției o constituie semnele de putere și de valorizare ale anchetatorului. Îmi aduc aminte că, în urmă cu ceva timp, am fost într-o vizită de documentare în Italia și, invitat în biroul unui șef de poliție, am fost impresionat de o fotografie mare, înrămată, extrasă dintr-un ziar, care îl arăta pe polițist, mai tânăr, victorios, cu pistolul în mână, alături de un șef mafiot. Textul ce însoțea fotografia era elocvent: „Nașul mafiot și-a găsit nașul polițist, felicitări polițistului … pentru prinderea periculosului mafiot !” Pe tot parcursul vizitei, m-am uitat la acea fotografie, zâmbetul victorios al polițistului și pistolul în apropierea capului celui prins, crea o senzație stranie. Pot fi folosite și alte obiecte, precum: plachete care atestă merite, insigne puse la loc de cinste pe uniformă, pistolul, cătușele mișcate insidios din când în când, pot crea suspectului o stare de emoție specială – situația este deosebită iar consecințele pot fi grave.

Atenția persoanelor ascultate poate fi influențată de mulți alți factori, unii mai importanți, cu o influență mai mare, alții, din contră.

Ce poate face anchetatorul ?

Probabil că cel mai nimerit lucru este să se pună în locul persoanei ascultate, să vizualizeze camera în care se va desfășura ascultarea și să constate acele surse de distragere a atenției, care ar putea să influențeze negativ desfășurarea ascultării. Probabil că va avea grijă de jaluzele, de telefonul fix, de orice element din partea superioară a camerei.

Dacă ascultarea nu se va putea desfășura într-un birou și se va opta pentru o sală de conferințe, o magazie, etc. este necesară o minimă amenajare a spațiului respectiv – minim praful șters, mobilierul aranjat astfel încât să faciliteze comunicarea.

Mai toți practicienii au trăit experiențe în cadrul cărora cei anchetați au spus în mediul privat, „între patru ochi”, mult mai multe lucruri decât le-ar fi putut spune în „condiții oficale” ori în public. Este mult mai ușor de vorbit despre „lucruri sensibile”, atunci când mai este de față doar o singură persoană.

Oare de câte ori ascultarea unei victime în prezența unei rude sau altei persoane apropiate a avut succes ? sau ascultarea unui martor ocular în prezența altuia ? Frecvent, principalii suspecți sunt anchetați de către doi sau mai mulți anchetatori, totul petrecându-se în aceeași încăpere. În fiecare dintre situații, cel ascultat este deranjat, își simte violată intimitatea, și, rezultatul constă în prea puține elemente de interes pentru anchetă lămurite.

Lucrurile sunt clare, dacă vrem ca o persoană să se deschidă și să fie sinceră cu noi, trebuie să creăm și o atmosferă favorabilă, care să-i respecte intimitatea, în care să se simtă în siguranță. Totuși, cei mai mulți dintre anchetatori consideră aceasta ca fiind un aspect prea puțin important. Există multe întâmplări, în viața de zi cu zi, ce confirmă importanța dialogului față în față. De exemplu, un muncitor se duce la șeful său și îi comunică faptul că doi colegi fură, în mod repetat, anumite produse de la locul de muncă. Șeful în loc să obțină mai multe elemente, care să confirme sau să infirme ceea ce i-a spus subalternul său, consideră că va lămuri lucrurile mult mai simplu – îi cheamă pe cei doi reclamați, îi întreabă dacă au furat, aceștia neagă, îl cheamă pe cel care i-a reclamat furtul, îl întreabă dacă știe ceva în legătură cu faptul că cei doi colegi ai lui au furat în mod repetat și stupoare … omul spune că nu știe nimic. În condiții normale, retragerea celor spuse nu este rezultatul faptului că cele spuse sunt minciuni, ci, mai degrabă, este rezultatul faptului că cel care a făcut declarația nu are încredere, are dificultăți în a susține cele spuse în fața persoanelor acuzate.

Esențial este ca anchetatorul, dincolo de partea formală a lucrurilor, dacă vrea să obțină informații cu adevărat importante, să „aranjeze” o ascultare „între patru ochi”. Persoanele vătămate și martorii oculari vor spune mult mai multe anchetatorului, în condițiile arătate, decât au spus celor din familie sau prietenilor. Chiar de la fața locului, anchetatorii trebuie să separe martorii oculari de prieteni sau membrii de familie, să-i asculte separat, să discute ferit de mediu cu persoana vătămată, să stea de vorbă cu făptuitorul, descoperit la fața locului, în mașina poliției sau în alt loc ferit de presiunea evenimentului. Indiferent de împrejurare, cel ascultat trebuie să simtă intimitatea, faptul că poate vorbi deschis cu anchetatorul.

Condiții foarte bune trebuie oferite și în camera de ascultare, amenajată la sediul organului judiciar. O asemenea cameră de ascultare ar putea avea două scaune puse, față în față, la o distanță de aproximativ doi metri, fără nici un fel de barieră fizică – birou, masă, măsuță pentru cafea, etc.; astfel încât să fie respectat un spațiu intim, în care persoanei ascultate nu-i place să se afle cineva și nici comunicarea să nu fie impietată (anchetatorul trebuie să audă tot ce spune persoana ascultată și să observe fiecare gest sau mișcare ce ar putea fi relevantă în contextul desfășurării ascultării. Ușa trebuie închisă iar elementele de tehnologie, care permit înregistrarea și transmiterea de sunet și imagine, nu trebuie să fie observate de către cel ascultat. O a treia persoană, dacă prezența ei este neapărat necesară (avocat, tutore, personal de securitate, etc.), trebuie să stea într-un colț, în liniște, fără să se implice în vreun fel în desfășurarea ascultării.

Lucrurile nu sunt simple. De obicei, camerele de ascultare, de la cele mai multe sedii unde își desfășoară activitatea organe judiciare, oferă o atmosferă rece, un aer închis, izolația fonică ce nu permite să străbată nici un zgomot din afară, sistemul de închidere al ușii, este posibil ca ușa și ferestrele, dacă există, să aibă gratii – nimic nu sugerează confort și deschidere către o comunicare liberă, astfel încât, nici măcar un anchetator cu experiență nu se simte în largul său. Deși aceste camere de ascultare au un rol clar stabilit – de exemplu, când sunt ascultați arestați ori sunt necesare măsuri de securitate suplimentare – este bine să fie folosite când se dorește creșterea presiunii asupra celui ascultat, după o prealabilă pregătire.

Pregătirea unei ascultări neconflictuale

Consider necesar, aici, să subliniez necesitatea promovării unei strategii, de către toți anchetatorii, caracterizată de o abordare deschisă, neconflictuală – este, de departe, mai eficientă și mai puțin solicitantă, pentru anchetator, decât oricare alta.

Bunăoară, pentru a convinge o persoană vinovată să se prezinte voluntar la locul de desfășurare al ascultării și să recunoască implicarea sa și condițiile în care a desfășurat activitatea ilicită, este nevoie ca această ascultare să fie prezentată într-un anumit mod, … în modul în care se cuvine; o abordare greșită din partea anchetatorului conducând, de cele mai multe ori, la eșec.

De exemplu, un anchetator, cercetând un furt de bani de la punctul de lucru al unei companii, după ce a verificat faptul că doar șapte persoane au avut acces, la zona în care erau colectați banii ce proveneau din încasările în numerar, a invitat pe cele șapte persoane și le-a comunicat că până luni nu înregistrează plângerea patronului și așteaptă ca cel vinovat să se prezinte, să aducă banii și nu se va mai întâmpla nimic, mai departe. Dacă, până luni, lucrurile nu se vor rezolva, va ancheta fiecare persoană în parte, nefiind exclus să recurgă și la testări cu poligraful. Ei bine, nu numai că, nimeni nu a recunoscut fapta, dar, luni, trei persoane nu s-au prezentat iar, din cele patru, care s-au prezentat la sediul organului judiciar, două, după ce se consultaseră cu avocații, erau pregătite să refuze testarea poligraf, în virtutea suspiciunilor și dreptului de a refuza testarea. Toate persoanele, care s-au prezentat, au manifestat răceală și reținere, în relația cu anchetatorul, dând, doar, răspunsuri ce nu conțineau elemente certe.

Analizând practica relevantă din țară și străinătate, îmi permit să promovez câteva recomandări pentru anchetatorii care își propun să încurajeze persoanele, pe care le invită pentru a fi ascultate, astfel încât acestea să aibă o atitudine cât mai deschisă, care să permită o cât mai bună comunicare:

1 Înainte de toate, persoana ce urmează a fi ascultată nu trebuie amenințată cu posibile consecințe ale neprezentării sale la sediul organului judiciar. Este greșit, din punct de vedere psihologic, să i se reamintească că, dacă nu va coopera, ar putea, foarte bine, să fie condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, ce va avea limitele duse către maxim. Majoritatea celor care se implică în activități ilicite își asumă riscuri. În general, riscul unei posibile condamnări este acceptat – ceea ce nu se acceptă este, de obicei, lipsa de respect și tot ceea ce afectează personalitatea, ca să nu mai vorbim de ceea ce poate fi asimilat noțiunii de nedreptate. În aceste condiții, dialogul cu anchetatorul este condiționat de lipsa amenințărilor, a „apropo-urilor subtile”, etc.; dacă apar amenințările, de orice fel, situația începe să se degenereze … „sunt vinovat pentru că am făcut … ceea ce am făcut, dar de ce trebuie să-l suport pe deșteptul ăsta și amenințările lui ?”. Oricum, dacă stăm să raționăm logic, este greu de acceptat că cineva, care vine în camera de ascultare doar pentru a evita o posibilă pedeapsă sau alte consecințe neplăcute, va avea o prestație voluntară, va fi greu, pentru anchetator, să diferențieze manifestările comportamentale datorate stresului specific minciunii de cele datorate disprețului ori stării proaste, instaurate ca urmare a contactului cu anchetatorul „arogant”.

2 Ascultarea trebuie prezentată într-o lumină pozitivă. Ca să depășească nivelul de lozincă, este bine ca anchetatorul să-și pună o întrebare precum: „De ce ar accepta/care ar fi motivul pentru care o persoană, ce a fost implicată într-o activitate ilicită, ar veni în fața anchetatorului să „spună adevărul”, eventual, să se supună unei testări la poligraf și tot … ce ar urma ?”

Previzibile ar fi două motive. Pe de o parte, există posibilitatea ca refuzul, de a veni în sediul organului judiciar pentru a fi ascultat, să poată fi interpretat ca un refuz de a coopera, poate, o recunoaștere a vinovăției. Pe de altă parte, se pare că persoana ascultată se află în fața unei provocări – are nevoie să simtă că are situația sub control, că poate … – și pentru asta trebuie să ajungă în fața anchetatorului, trebuie să-l învingă, trebuie să treacă de poligraf, să mintă, să facă orice, pentru a convinge cu privire la poziția sa.

Ce ar trebui să facă, concret, anchetatorul ?

Cea mai bună soluție este, în opinia mea, prezentarea activității de ascultare ca fiind principalul mijloc – și nimic nu este eronat în această susținere – prin care persoana ascultată poate să-și expună și să-și promoveze poziția, interesele, apărările, să propună probe în vederea susținerii nevinovăției sale, etc. Mulți dintre practicieni au „textele” lor, pe care le folosesc în astfel de situații – comunică faptul că a apărut o situație care trebuie lămurită și pentru aceasta este nevoie de concursul său; roagă persoana pe care vrea să o asculte să-l ajute să lămurească câteva aspecte legate de anchetă; spune că trebuie desfășurată o activitate de rutină pentru respectarea procedurii, o simplă formalitate.

3 Ar mai trebui amintit că ancheta în desfășurare are caracter complex – bineînțeles că vor fi audiate mai multe persoane, că sunt în curs de desfășurare și alte activități, etc. – că lucrurile merg bine și, în timp scurt, ancheta va fi terminată. În practică, de cele mai multe ori, nu este bine ca persoana, ce urmează să fie ascultată, să realizeze că este principalul suspect, că este martorul principal, că … fără „contribuția” sa, ancheta este posibil să eșueze. De asemenea, nu este bine să se ofere, ca imagine, ceva derizoriu, pentru că o invitație precum: „Te rog, dacă vrei, să treci pe la mine, la birou, ca să răspunzi unor întrebări de rutină?” ar putea genera raționamente cu concluzii nefavorabile, pentru anchetă: „Ăsta vrea să-mi mănânce timpul, nu este nimic important dar … este nevoie să mă prezint în fața lui; cum adică rutină ? Foarte bine … nu am timp, chiar în perioada pentru care m-a chemat trebuie să fiu la doctor, pentru un consult.”

Important, în opinia mea, este ca, pe baza cunoașterii unor date elementare despre persoana care urmează a fi ascultată, anchetatorul să asigure condiții minime, care să faciliteze „prestația” celui care va fi ascultat – dacă persoana ascultată este de tip conformist (tot ce fac și alții poate fi făcut, fără prea multe griji) probabil, va fi bine, dacă i se va aduce la cunoștință faptul că vor fi audiate și alte persoane; o persoană lipsită de experiență, poate fi capacitată prin trimiteri vagi la diferite probe care, deja, sunt deținute de către anchetatori, etc. Contraproductiv ar fi ca anchetatorul să comunice probele care există la dosarul cauzei sau, mai clar, acele elemente cu privire la care există certitudine și pe care el se va baza în demersul său. În mod evident, într-o asemenea situație, persoana ce urmează să fie ascultată ori se va pregăti și, în măsura în care va aprecia că este în stare de o prestație care să o mulțumească, se va prezenta și va servi povestea special concepută ori va amâna prezentarea în fața organului judiciar, până când se va simți suficient de pregătită; asta în eventualitatea în care nu apare un eveniment sau nu este inventat un eveniment prin care lucrurile să se schimbe.

Deși părea ciudat sau, poate, pueril, anchetatorul va trebui să țină seama și de „avantajul terenului propriu”. În mod firesc, ascultarea trebuie să se desfășoare la sediul organului judiciar, dar … multe persoane ar prefera alt loc – acasă, la locul de muncă sau poate într-un bar, restaurant ori club. De asemenea – o altă problemă – este posibil, ca atunci când anchetatorul, prin telefon ori personal, îi comunică persoanei ce trebuie ascultate, necesitatea, locul și timpul ascultării sale, aceasta, dorind să întârzie ascultarea, să propună și să arate „avantajele” desfășurării ascultării într-un alt loc sau, de ce nu ? – hai să discutăm acum, aici. Un anchetator cu experiență, pe lângă faptul că are pregătite motive – precum că nu are dosarul la dispoziție, că a apărut un ordin în conformitate cu care ascultările trebuie desfășurate numai în sediul organului judiciar – știe să aibă și o eleganță profesională, care să-i permită să obțină informații utile anchetei și, în același timp, să respecte procedura impusă.

De exemplu:

Anchetatorul – Domnule, căutăm pe cineva care ne poate ajuta, să lămurim câteva probleme în legătură cu violul unei tinere, în holul blocului în care locuiți. Am desfășurat câteva investigații și am aflat că dumneavoastră cunoașteți câte ceva și ne puteți ajuta.

Persoana ascultată – Nu sunt convins că vă pot ajuta, dar, vă stau la dispoziție.

Anchetatorul – Toate persoanele care pot să ne ofere informații utile sunt invitate la sediul nostru și cu ajutorul fiecăruia, în parte, vom reuși să reducem cercul de suspecți și să identificăm făptuitorul. În aceste condiții, vă rugăm să treceți pe la sediul nostru din Strada … pentru o scurtă discuție. Vom lămuri câteva aspecte, după care vă puteți continua programul. Promit să terminăm cât mai repede, astfel că vă rog să mă căutați la interiorul … imediat ce ajungeți la sediul nostru.

Persoana ascultată – Nu știu ce să spun, am foarte multă treabă în perioada aceasta și … pe de altă parte, nu sunt convins că va pot ajuta să-l identificați pe făptuitor.

Anchetatorul – Vă înțeleg, în astfel de situații, mă deplasez personal pentru a sta de vorbă cu oamenii, însă, întrucât procedura o cere, pentru dumneavoastră, insist să veniți la sediu pentru că dacă vin eu, tot va trebui să ne mai vedem o dată la sediu, ca să semnați și să înregistrăm la dosar declarația, și, astfel, am pierde mai mult timp. Credeți că mâine dimineață la ora 10 ar fi bine ? Până la 10, 30 am și termina.

Persoana ascultată – Dimineața …

Anchetatorul – Da ! De fapt cred că …, de dimineață o sa fie mai multe persoane, câte o oră fiecare … a … se întârzie; Dumneavoastră, știu că terminați programul de lucru la 17, hai să ne vedem la 18, mă voi strădui să rămân pentru dumneavoastră, peste program și, cu ocazia asta, o să termin și cu audierile din prima fază a anchetei.

Persoana ascultată – Bine am să vin, dar, să știți că nu pot sta decât foarte puțin, pentru că am o programare la stomatolog pentru ora 19.

De asemenea nu este lipsit de importanță ca, atunci când poate fi util, anchetatorul să „aranjeze” transportul, persoanei ce urmează a fi audiate, la sediul organului judiciar – dacă se poate, va avea loc și o discuție preliminară, de creare a unei punți de comunicare, anchetatorul neuitând să sublinieze că persoana se poate manifesta liber, poate să plece, poate să-și ia o pastilă, etc.

Identificarea unui scop pentru desfășurarea ascultării

La citirea unui astfel de titlu de secțiune mulți dintre practicieni ar deveni neîncrezători și și-ar pune probleme în legătură cu … scopul unor astfel de susțineri. Ei bine, este absolut acceptabil un raționament foarte simplu, dacă nu ne dorim o atitudine și un comportament, din partea persoanei ascultate, marcate de neîncredere sau … poate furie – „de ce mă cheamă ăștia la poliție; ce or vrea de la mine ?” – devine oportun, elegant, din respect pentru relațiile între oameni, ca anchetatorul să invite persoana, pe care dorește să o asculte, inserând, în cadrul solicitării, scopul ascultării.

Desigur că, și aici, pot apare interpretări diverse.

Dacă anchetatorul nu comunică scopul ascultării, persoana pe care acesta dorește să o asculte va deveni preocupată pentru a identifica de ce și, mai ales, ce este sau ce trebuie să facă, atunci când va fi în fața anchetatorului. De cele mai multe ori, se pregătește o atitudine defensivă – nimeni nu dorește să aibă o poziție, până când nu cunoaște suficiente amănunte despre problemă. Și asta poate dura, în condițiile în care unii raționează mai repede, sunt mai siguri pe ei, iar alții, din contră, se feresc să aibă atitudine, să-și exteriorizeze poziția, vor să câștige timp iar, pentru aceasta, blochează comunicarea.

Dacă anchetatorul comunică, precis, scopul ascultării, este de așteptat ca persoana ce urmează să fie ascultată să fie pregătită – cea de bună credință să fie clară, concisă, precisă în exprimare, mai degrabă preocupată, de riscurile pe care și le asumă, dând o declarație utilă pentru anchetă, decât de posibilitatea să fie nevoită să mintă.; mincinosul va veni cu o „poveste” cât mai bine ticluită, pe care va fi dornic să o expună, la fel ca un școlar mândru de poezia pe care a învățat-o.

Foarte important este ca anchetatorul să folosească o exprimare generală care, însă, trebuie să permită identificarea scopului ascultării. De exemplu: „Domnule … a fost depusă o plângere din partea societății de asigurări – au avut pierderi, ca urmare a unor distrugeri voluntare, și din această cauză, solicită verificarea fiecărui dosar de daune cu valoare mare, cum este și al dumneavoastră – și este necesară prezența dumneavoastră, pentru a răspunde la unele întrebări de rutină. Este o activitate obligatorie, după care vom închide dosarul și o să puteți ridica banii, reprezentând despăgubirea pe care a-ți solicitat-o.”

În opinia mea trebuie insistat pentru identificarea acelui „scop” care să fie dezirabil, să convingă, să capaciteze, să … intereseze persoana ce urmează a fi ascultată. Asta presupune ca scopul comunicat de către anchetator să implice personal, să aibă potențialul de a genera o motivație, să facă legătura cu un interes, cât se poate de actual, de „normal”, de firesc, al persoanei în cauză.

Construirea relației dintre anchetator și persoana ascultată

În general, oamenii au o anumită imagine, poate că există, chiar, un stereotip cu privire la anchetatori, la anchetatorul tip, practic, cu privire la ce să se aștepte cel care urmează să fie ascultat. Oarecum, asemănător cu imaginea unui chirurg, anchetatorul este imaginat detașat emoțional – prea puțin implicat în ceea ce s-a întâmplat, se petrece ori urmează a se petrece – preocupat, strict de rezolvarea punctuală a dosarului pe care îl are, ca sarcină de serviciu, în lucru; eventual, dispus la tot felul de „șmecherii” ca să obțină o soluție în dosar. Cu o asemenea imagine în minte, este greu de acceptat că persoana ce urmează să fie ascultată se va prezenta, în camera de ascultare, dispusă la a oferi informații semnificative pentru dezvoltarea anchetei. Oamenii se simt confortabil, spun adevărul unor persoane pe care le percep a fi de încredere, pe care se pot baza.

În astfel de condiții, este necesar ca anchetatorul, înainte de a începe să pună întrebări pentru a lămuri problemele specifice, să construiască o relație rezonabilă, care să faciliteze comunicarea. Foarte importantă, este, aici, percepția pe care o are persoana ascultată cu privire la anchetator și cu privire la modul de desfășurare al ascultării. Se poate pune problema măsurii în care merită ca anchetatorul să se străduiască să depășească nivelul pur formal al prestației sale – probabil o relație marcată de conformitate și nimic mai mult.

Răspunsul trebuie nuanțat. Pe de o parte, este evident că relația cu persoana ascultată este, în mod esențial, umană, între doi oameni; incomparabilă cu o relație de tipul strungar-strung sau șofer-autovehicul, oricât de umanizată ar fi aceasta. Fiind vorba despre o relație inter-umană, relația anchetator-persoană ascultată trebuie să se caracterizeze prin adecvare, adecvare la mediu, cadru și persoană.

Adecvarea la mediu presupune surprinderea caracteristicilor mediului special al sediului organului judiciar, respectiv al camerei de ascultare.

Adecvarea la cadrul presupune observarea condițiilor, scopului și a procedurilor specifice desfășurării anchetei judiciare.

Adecvarea la persoană impune o adaptare firească la caracterul, temperamentul, starea, înfățișarea, ținuta, limbajul, etc. interlocutorului.

Ei bine, în aceste condiții, o persoană care spune adevărul, ar trebui să se simtă confortabil discutând despre problemele de interes pentru anchetă. Există unele manifestări comportamentale care indică acest confort. De exemplu descrucișarea brațelor, o aplecare spre înainte sau o postură confortabilă pe scaun, răspunsuri mai lungi și mai detaliate, datul din cap în semn de aprobare față de observațiile investigatorului, sunt manifestări care dau credibilitate persoanei ascultate și confirmă încrederea în anchetator și în relația cu acesta.

Influența anchetatorului asupra comportamentului persoanei ascultate

Trebuie recunoscut faptul că, începând cu prestația generală și terminând cu gesturile, ticurile nervoase, greșelile în exprimare, ritmul respirației sau mirosul anchetatorului, tot ceea ce ține de anchetator, presupune un potențial important de influențare a comportamentului persoanei ascultate. De exemplu, un anchetator ce începe pe un ton sever, acuzator, într-un mod autoritar, va provoca, persoanei ascultate, o stare de disconfort, caracterizată de anxietate, nesiguranță, lipsă de încredere în prestația anchetatorului și în desfășurarea ulterioară a anchetei. Cei mai mulți dintre anchetatorii cu experiență preferă să aibă un comportament echilibrat, amabil, chiar, înțelegător – este vorba despre o profesie, de rezultate, cât mai bune, ce trebuie obținute, de dezvoltarea anchetei pentru lămurirea cât mai multor aspecte legate de pregătirea, desfășurarea și exploatarea rezultatelor activității ilicite și, nu, despre un război personal, despre posibilitatea unui discurs moralizator sau despre o încercare de a schimba lumea. Din punct de vedere funcțional, dacă, o dată cu desfășurarea ascultării, anchetatorul își pierde cumpătul, acuză persoana ascultată că minte, oprește comunicarea și îi cere să reformuleze, posibilitatea de a identifica minciunile prin analiza comportamentului verbal și non verbal se poate reduce simțitor; anchetatorului nu-i rămâne decât să decât să evalueze cele declarate, sub aspectul neconcordanțelor din relatarea celui ascultat sau a scăpărilor accidentale. Mai mult, dat fiind starea emoțională prin care trece persoana ascultată, va deveni foarte greu de stabilit dacă neconcordanțele din relatarea acesteia sunt specifice unui subiect mincinos și confuz sau ale unuia de bună credință care este frustrat și speriat.

În fapt, nimeni nu poate să știe, cu exactitate, care sunt reacțiile persoanelor ascultate, când mint ori spun adevărul, în legătură cu acuzațiile care li se aduc. Dincolo de faptul că, a provoca reacții, inducând o situație specială – cum, de altfel, este cazul în care un anchetator ar acuza doar pentru a evalua reacții – constituie un abuz, a promova puncte de vedere, care să aibă ca obiect indicii ce, în mod aprioric, să fie acceptate ca fiind intrinseci adevărului sau minciunii, este periculos. Omul nu este și nu trebuie privit ca un mecanism care, în aceleași condiții, să se manifeste identic. Ar fi lipsit de profesionalism ca, odată identificați niște indicii, o persoană să fie catalogată vinovată/nevinovată, mincinoasă/de bună credință.

În opinia mea, esențial pentru anchetatori, este să promoveze o conduită prin care să respecte și să impună respect, fără să se pună problema unor accidente în cadrul cărora să își facă apariția excese. Comportamentul unui persoanei ascultate pe parcursul ascultării este influențat – pe lângă factori precum mediul în care se desfășoară ascultarea, inteligența, vârsta, starea emoțională, etc. – în mod fundamental, de modul în care se manifestă anchetatorul.

Fiecare dintre acești factori are importanța sa și trebuie evaluat ca atare, când ne hotărâm să dăm o anumită semnificație manifestărilor comportamentale, pe care le observăm la persoana ascultată. Pentru a reduce la maxim posibilitatea influențării persoanei, de mare importanță este ca audierea să se desfășoare într-o cameră de ascultare care să excludă orice tulburare iar prima preocupare a anchetatorului să fie aducerea persoanei ascultate la o stare, cât mai apropiată de cea ideală, care să faciliteze comunicarea – de exemplu, o persoană nervoasă, întâi trebuie calmată și apoi ascultată. În ceea ce îl privește pe anchetator, el nu trebuie să uite, că orice influență venită din partea lui este de natură a influența modul de manifestare al persoanei ascultate și, în anumite condiții, devine posibil ca manifestările ce apar în timpul ascultării să fie generate de comportamentul anchetatorului și nu de emoțiile specifice reproducerii unor evenimente, stări, activități, etc.

Asumarea rolului de către anchetator

Adesea se spune că ascultarea judiciară este un fel de duel.

Ce se întâmplă de fapt ?

Persoana ascultată devine nervoasă, dezvoltă frustrări, convinsă fiind că are în față un adversar ce trebuie învins – omul, ce vrea să afle mai mult decât dorește să îi spună, trebuie dovedit, trebuie pus la locul lui și învățat să înțeleagă faptul că „dacă vreau eu să spun ceva, o să spun; iar dacă nu vreau, nu mă convinge nimeni și nimic să spun ceva”. Anchetatorul, și el, poate deveni nervos; la fel de frustrat, precum persoana ascultată; supărat că aceasta nu spune ce trebuie el să afle; deranjat că nu este în stare și nu are multe mijloace să o determine, pe aceasta, să își schimbe atitudinea; poate deveni sarcastic, poate introduce în limbaj cuvine și expresii indecente sau urâte, etc.

Probabil că mai bine ar fi ca anchetatorul să înțeleagă necesitatea și să își asume rolul de negociator. Trebuie să accepte ideea că este normal, este „treaba” celui ascultat, să omită, să uite, să ascundă, să afle, să încerce să inducă în eroare, în orice mod posibil. Înțelegerea rolurilor pe care la au cei doi actori principali – anchetatorul și persoana ascultată – poate permite acceptarea faptului că rămânerea în zona conflictului nu este deloc productivă. În rolul de negociator, anchetatorul poate gestiona mai bine sentimentele ostile, frustrările, modul în care trebuie să evolueze ancheta penală, ce se va putea întâmpla cu una sau alta dintre persoanele implicate în desfășurarea activității ilicite cercetate, cum și dacă este posibilă recuperarea prejudiciului, etc.

Fără să dezvolt teorii din zona medierii, apreciez că este necesară o negociere de tip „câștig – câștig”; aceasta îi va permite anchetatorului să înțeleagă situația celui sau celei pe care o ascultă și, de asemenea, va permite persoanei ascultate să înțeleagă faptul că anchetatorul are ceva important de făcut și, în poziția lui, nu își poate permite să negocieze în pierdere. Anchetatorul nu poate să ia apărarea persoanei pe care o ascultă, însă, poate „negocia”, astfel încât să ajungă la aflarea adevărului, iar adevărul – cea mai credibilă variantă, susținută cu probe, a modului în care s-a desfășurat activitatea ilicită cercetată – poate susține cel mai bine interesul celor mai multe dintre persoanele implicate.

Ca negociator, anchetatorul se poate gândi că poate acționa ca un regizor de teatru: poate alege decorul, stabili coregrafia, modul în care poate debuta fiecare dialog, poate gândi la modul în care va putea să folosească spațiul în camera de ascultare, poate stabili costumația – o poate stabili pe a lui; o poate influența pe a celui sau celei pe care o ascultă sau urmează o asculte. De exemplu, mulți anchetatori consideră că ținuta cu costum și cravată este absolut profesională și că este bună la toate, lucru ce poate fi adevărat în multe dintre cazuri. Totuși, sunt și situații în care o asemenea ținută poate genera limite, impune distanță, dezvolta frustrare în legătură cu o anumită bunăstare a anchetatorului, în contradicție cu starea financiară, mai mult decât precară, a multor persoane care vin în anchetă spre a fi ascultate. Regula ar trebui să presupună ca anchetatorul să își schimbe aspectul exterior, în funcție de persoana ascultată, să țină seama de nevoile fiecărei persoane ce urmează a fi ascultată.

Prin anticiparea atitudinii probabile a persoanei ascultate, a modului în care acesta se va pregăti și va aborda ascultarea, anchetatorul ar trebui, și el, să se pregătească, iar această pregătire ar trebui să presupună, dacă nu să înceapă, cu pregătirea propriului mod de abordare, propriul comportament – pe momente previzibile ale desfășurării ascultării – vestimentația, zâmbetul etc. Cu riscul de a mă repeta, comportamentul anchetatorului trebuie să fie adecvat la tot ce ar putea să însemne furia, suspiciunea, starea de rezervare ori disprețul persoanei ascultate.

Limbajul

Ascultarea persoanelor poate fi asemănată cu o tranzacție, cu ceea ce face un agent de vânzări, atunci când are în față un potențial client. În vânzări, un agent trebuie să identifice nevoile clientului – la nivel emoțional, financiar, de imagine, etc. – să prezinte beneficiile produsului său și să sublinieze modul în care acesta răspunde la nevoile clientului. Ca principiu, dacă beneficiile produsului pot compensa obiecțiile clientului și dacă produsul satisface nevoile clientului, acesta va cumpăra. Asemănător, în cadrul unei ascultări, beneficiile percepute ca rezultat al comunicării cu anchetatorul de către cel ascultat, al oferirii de informații acestuia, trebuie să treacă de obiecțiile acestuia, altfel nu va vorbi.

În mod evident mărturisirea, aflarea adevărului de la persoana pe care o asculți depinde de nivelul și eficiența comunicării pe care o ai cu aceasta. Comunicând cu alte persoane, este necesar ca acestea să înțeleagă, cât mai exact mesajul, exprimarea anchetatorului trebuie să fie clară, acesta trebuie „să vorbească pur și simplu”. Oamenii, cei ce sunt ascultați, nu vor privi în jos, când li se adresează cineva care se exprimă clar, într-un limbaj ușor de înțeles.

În dorința de a-și arăta superioritatea, unii anchetatori înțeleg să folosească un limbaj elevat, un limbaj peste nivelul de înțelegere al celui/celei ce le stă în față. În astfel de situații, există posibilitatea ca cel ori cea ascultată să nu înțeleagă sensul uneia sau a mai multor întrebări dintre cele care i se pun, să considere că anchetatorul dorește să-l jignească, că, de fapt, lucrurile sunt aranjate și anchetatorul nu face decât să justifice aceasta.

În mod obiectiv, o persoană cu o pregătire modestă va face eforturi importante, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă, care este sensul întrebării la care trebuie să răspundă, ce urmărește anchetatorul. Pauzele, timpul mai mare ce se scurge până când persoana ascultată răspunde la întrebări, poate induce în eroare anchetatorul, ce va trebui, de fiecare dată, să aprecieze dacă este o încercare de a minți sau este vorba despre timpul necesar persoanei pe care o ascultă pentru ca aceasta să înțeleagă întrebarea și să formuleze un răspuns care, probabil, va tinde să fie la nivelul înalt de exprimare al întrebării; va folosi cuvinte sau expresii al căror sens nu îl înțelege și rezultatul nu va fi deloc pe măsura așteptărilor anchetatorului.

Sunt anchetatori ce se străduiesc să folosească un limbaj grosolan, argotic, cuvinte și expresii indecente, pentru a stabili o minimă comunicare cu suspectul. În practică, o asemenea opțiune poate avea efecte benefice în măsura în care anchetatorii reușesc să aibă controlul, să gestioneze eficient concentrația de grosolănii, în dialogul cu persoana ascultată. Principalul risc nu ține, neapărat, de escaladarea folosirii de cuvinte și expresii indecente în cadrul ascultării ci de scăderea credibilității anchetatorului în fața unei persoane, de cele mai multe ori, prea obișnuite cu cuvinte și expresii dure, ca să mai fie impresionată de ceva. Suspectul ar putea considera că anchetatorul încearcă să îl înșele, fiind puțin probabil ca anchetatorul să folosească un astfel de limbaj în mod obișnuit.

Pentru cei ascultați, în mod firesc, de o importanță majoră este decizia de a vorbi, sau nu, despre ceea ce știu. O parte din decizia lor, adesea partea critică, ține de modul în care evaluează persoana anchetatorului. De foarte multe ori, dacă dialogul nu evoluează în termenii în care se așteptau, dacă sunt „luați pe sus”, dacă li se spune că sunt microfoane în încăpere, cei ascultați devin suspicioși și comunicarea se blochează. Cel mai bine este ca anchetatorul să păstreze demersul său în zona profesionalismului, să aibă un discurs echilibrat, fără excese. Apelarea la blesteme, jurăminte, amenințări cu folosirea unor forțe oculte, invocări ale unor spirite mai bune sau mai puțin bune, etc., nu este deloc productivă.

Dacă persoana ascultată va apela la blesteme, injurii adresate unor persoane imaginare, cuvinte și expresii înjositoare, etc., anchetatorul este bine să se abțină, să considere aceasta ca parte a unei provocări menite să pună în pericol ancheta. Dacă anchetatorul va începe să folosească, și el, un astfel de limbaj, suspectul este posibil să devină – brusc – agitat, enervat, jignit, gata să devină violent. Astfel, anchetatorul se va transforma dintr-un negociator, un mediator destinat să identifice acele oportunități care să îl determine pe suspect să mărturisească, într-un adversar al suspectului și, pe cale de consecință, întreg efortul menit să-l determine pe suspect să mărturisească să devină fără sens.

Dacă anchetatorul va ști să își moduleze limbajul, pe care îl folosește în cadrul ascultării, astfel încât persoana ascultată să accepte că fapta sa nu este foarte gravă, că ceea ce a fost poate fi înțeles, suspectul va recunoaște mai repede și mai ușor. Nu trebuie uitat faptul că anchetatorul poate consolida, involuntar, gravitatea faptei cercetate, printr-un ton al vocii neadecvat și prin folosirea unor cuvinte ce pot fi interpretate cu subînțeles. În ceea ce privește tonul, acesta poate transmite un înțeles, care să fie total opus înțelesului dat de cuvintele folosite.

Ca exemplu, am să fac referire la o situație casnică ce apare zi de zi: soțul vine acasă și, după ce intră, își întreabă, pe un ton deferent, soția ce face; răspunsul este invariabil – bine; poate fi un bine real, în sensul că soția parcurge o stare de bine fundamentată pe succese, vești bune și împliniri; poate fi un bine neutru, în sensul că fac bine pentru că nu mi s-a întâmplat nimic rău; poate fi un bine, care nu este bine, este un răspuns care are în spate neîmpliniri, întâmplări nefericite, necazuri. Totul depinde de ton și de alte manifestări comportamentale, ce însoțesc răspunsul. Dacă mai apar, în exemplu dat, bușituri, farfurii sparte, strigăte de nemulțumire, datorate faptului că nu se găsește un anumit obiect casnic, totul devine evident – binele este doar un cuvânt golit de conținut, care nu prevestește nimic bun.

În aceleași fel, tonul, pe care comunică anchetatorul, poate fi perceput, de către suspect, ca fiind acuzator, nepoliticos, vulgar, neserios, în situații în care este nevoie sau cel ascultat are nevoie de altceva.

Întrucât, cel puțin cantitativ, o importantă parte din comunicarea interpersonală are loc sub nivelul de suprafață al cuvintelor, tonul vocii și viteza „de livrare” a mesajului verbal transmit o multitudine de sensuri, atât în mod intenționat, cât și dincolo de controlul personal. În economia ascultării este important ca, fără voia anchetatorului, să nu se inflameze, să nu se escaladeze, o stare ce nu poate fi lipsită de tensiune, specifică desfășurării oricărei anchete penale. Anchetatorul trebuie să aibă abilitatea necesară, pentru a spori intensitatea și presiunea ascultării, atunci când este nevoie și, de asemenea, să scadă tonul, să lase loc de manevră celui ascultat, când consideră necesar.

Uneori, este suficient să folosești exprimări directe, precum: ucigaș, violator, evazionist, contrabandist, prostituată, etc. ori, din contră, exprimări impersonale, precum: cel care a …, ăla ce …, etc. Alteori, este necesară o implicare mai mare, ce ar putea presupune gesturi ofensive precum ridicatul din scaun brusc ori manevrarea nervoasă a unui obiect de scris. Maximizarea ori minimizarea gravității faptelor săvârșite, ca abilitate profesională, poate fi un minim necesar de competență pentru orice anchetator.

Consemnarea de notițe

În mod normal, în timpul desfășurării ascultărilor judiciare, anchetatorii își iau notițe, consemnând ceea ce consideră important pentru anchetă din ceea ce spune persoana pe care o ascultă. La începutul ascultării, prioritară ar trebui să fie relația cu cel ori cea ascultată înaintea oricărei înregistrări care să aibă ca obiect vreo „informație prețioasă”. Notițele își pot găsi locul – mă refer la timpul în care anchetatorul scrie și nu mai are contact vizual cu persoana pe care o ascultă – la sfârșitul fiecărei secțiuni a ascultării, odată cu lămurirea unui aspect important sau cu exprimarea unui punct de vedere considerat important.

În timp ce persoana ascultată expune verbal, anchetatorul poate să scrie „ceva” sau să se joace cu instrumentul scriptural, creând impresia că a descoperit sau, chiar, că este convins că a aflat ceva important din conținutul relatărilor celui sau celei pe care o ascultă. Această conduită a anchetatorului este mai degrabă „o cacealma” menită să deruteze, să pună pe gânduri persoana ascultată cu privire la posibile scăpări sau alte motive ce ar putea determina o analiză serioasă din partea anchetatorului.

Consider că nu este bine ca anchetatorul să facă „ceva”, orice, care, într-un fel sau altul, să poată influența ritmul și conținutul relatării celui pe care îl ascultă. Mai mult, o mișcare inteligentă, ar putea presupune punerea ostentativă „de o parte” a hârtiei și instrumentului de scris. Consemnarea de notițe poate fi folosită pentru a verifica și testa credibilitatea apărărilor de fond promovate – anchetatorul, scriind, se poate întrerupe spunând „da, este clar, așa este, dar mai trebuie explicat cum …”.

Notițele pot conține mențiuni cu privire raționamentele folosite de către suspect pentru a explica ceea ce s-a întâmplat, pentru a-și promova apărările.

Stabilirea strategiei de dezvoltare a anchetei

Cel responsabil de anchetarea unui caz trebuie să aibă și posibilitatea a stabili strategia generală de desfășurare a anchetei. Această strategie ar trebui să aibă în vedere ordinea desfășurării ascultărilor, planurile de ascultare, programarea ascultărilor, modul de desfășurare și programarea celorlalte activități de anchetă, etc.

Nu trebuie uitat că ceea ce pare simplu poate fi, de fapt, cel mai complicat. Astfel, atunci când o singură persoană a acționat solitar – a plănuit, a desfășurat activitatea ilicită și a exploatat rezultatele acesteia – totul ar trebui obținut de la aceasta; spre deosebire de cazurile în care sunt implicate mai multe persoane, situație în care anchetatorul s-ar putea „juca” cu aceștia, în speranța descoperirii unei breșe, care să-i permită să demoleze totul ulterior, folosind declarația fiecărui suspect, în parte, împotriva celorlalți.

„Cu cine să încep ?” este o întrebare pe care, așa cum am mai arătat la începutul acestui capitol, și-o pune fiecare anchetator care începe să cerceteze un caz.

Un prim răspuns presupune să începi cu persoana care pare mai vulnerabilă, care cu o personalitate mai puțin puternică, care, în funcție de împrejurările ce o leagă de activitatea ilicită cercetată, este de așteptat să aibă o disponibilitate mai mare pentru a mărturisi. O primă confruntare cu „veriga slabă”, ar putea fi de natură să ofere eficiență, atât în desfășurarea ascultărilor cu cei considerați puternici, cât și în dezvoltarea anchetei.

Un al doilea răspuns poate presupune ordinea inversă – identificarea celor tari, celor care în susținerea minciunilor pe care le folosesc, în a-și argumenta poziția, trebuie să facă referire la diferite aspecte și împrejurări, a căror cunoaștere îl poate ajuta pe anchetator, pentru a-și pregăti asaltul împotriva celor considerați slabi. Dacă „cel tare” a vorbit, „cel slab” nu are sens să mai opună rezistență – este un raționament ce poate fi strecurat, subtil, către persoanele ce vor fi audiate ulterior.

Folosirea de trucuri și promisiuni

Un principiu, ce trebuie respectat de către toți anchetatorii, presupune ca fiecare anchetator, indiferent de natura cazului pe care îl cercetează, să evite a face sau spune ceva, care ar putea determina o persoană nevinovată să își mărturisească vinovăția în legătură cu o faptă în care nu este implicată.

Ce se poate întâmpla în camera de ascultare ?

Anchetatorul ar putea prezenta, ar putea încerca să folosească probe pe care personal, sau cu ajutorul altor persoane „le-a fabricat”, ori despre care cunoaște că „au fost fabricate”. În mod evident, orice demers, de felul acesta, nu poate fi decât repudiat. Dacă ar putea fi de acceptat, în anumite condiții, ca anchetatorul să folosească în discursul său minciuni, să facă gesturi, să creeze împrejurări de natură a-l înșela pe cel suspectat, cu privire la rezultatele parțiale ale anchetei, cu privire la descoperirea unor urme sau obiecte, cu privire la declarațiile altor persoane ascultate, cu privire la intențiile sale, cu privire la desfășurarea viitoare a anchetei, etc., „a fabrica” probe constituie un abuz, atât de evident, încât orice comentariu devine de prisos.

În altă ordine de idei, anchetatorul ar putea să promită suspectului un tratament preferențial, mai puțin sever, pe perioada arestului sau/și a executării pedepsii cu închisoarea. Mai pot apare promisiuni în legătură cu grija față de un copil, părinți, soție, etc. pe perioada executării pedepsei cu închisoarea. Devine posibil, astfel, ca o persoană nevinovată, în condițiile în care există dovezi circumstanțiale și nu se întrevede posibilitatea apariției unor probe în apărare, să intre în panică, pe fondul unei labilități emoționale, și să accepte să recunoască o vinovăție nereală.

Ca principiu, orice promisiune de clemență sau de ajutor direct ori indirect, afectează voința persoanei ascultate și influențează negativ veridicitatea celor declarate. Important de văzut, dincolo de a pune în discuție profesionalismul anchetatorilor, în ce măsură promisiunea făcută de anchetator, a vizat explicit obținerea unei declarații denaturate ori a fost făcută în termeni generali. Declarațiile, inclusiv declarația suspectului trebuie să își păstreze caracterul voluntar. Promisiunile anchetatorului ar trebui analizate punctual sub aspectul măsurii în care au fost de natură să, au putut sau nu să fie eficiente sub aspectul înlăturării caracterului voluntar al declarației.

Alte „legende”, minciuni, presupuneri, raționamente, opinii, etc. exprimate de către anchetator în scopul de a determina declarații cât mai detaliate cu privire la problemele de interes pentru anchetă trebuie să aibă o limită cât mai clară, ușor de evaluat și de urmărit, atât de către anchetatori cât și de către instanțe, în ipoteza, unor eventuale reclamații de abuz. Rezonabil, în opinia mea, este ca cel ascultat să nu fie determinat să renunțe la drepturile sale – începând cu drepturile și libertățile fundamentale și terminând cu drepturile procesuale, prevăzute de către procedurile legale.

Posibilitatea utilizării poligrafului ( a „detectorului de minciuni”) sau/și a altor tehnologii care permit identificarea stresului în comportamentul uman

Utilizarea Poligrafului este controversată, atât în ceea ce privește activitatea judiciară cât și în ceea ce privește gestionarea resurselor umane. Utilitatea acestei tehnologii nu trebuie contestată. Important este ca de utilizarea ei să nu fie legate consecințe juridice care să pună în discuție poziția ori drepturile procesuale ale celor testați. Se pot elimina suspecți, se poate încerca lămurirea unor aspecte importante ale cauzei însă nu trebuie să se dispună arestarea, condamnarea ori alte măsuri precum limitarea unor drepturi doar pe baza rezultatelor utilizării poligrafului.

Teme de meditație:

Când și dacă poate fi oportună/deontologică schimbarea anchetatorului pe parcursul unei ascultări ?

Anchetatorii, chiar și cei mai buni profesioniști, pot greși, pot deveni nervoși, pot uita sau trata greșit anumite momente sau situații. În astfel de condiții, șeful care coordonează activitatea anchetatorilor poate pregăti un înlocuitor pentru cel care nu este „în formă”. Ar deveni interesant de analizat care sunt relațiile dintre cei doi – cel titular și „rezerva” – cum și în ce condiții s-ar putea face schimbul, eventual dacă schimbarea s-ar mai putea produce încă o dată sau de mai multe ori.

În legătură cu limbajul pe care anchetatorul ar trebui să îl folosească față de persoana pe care o ascultă, este bine ca acesta să pregătească de la început un limbaj „colorat”, de polițist, sau să aștepte primele semne de familiaritate din partea celui ascultat ?

Anchetatorii, din meticulozitate, înțeleg să se pregătească inclusiv în privința unui anumit limbaj pe care să îl folosească în diferite momente ale ascultării. Adesea, analizând locul de muncă, pregătirea, cercul social al celui sau celei ce urmează a fi ascultată se trag concluzii în legătură cu limbajul ce este folosit în mod uzual de către aceasta și, pe cale de consecință anchetatorul va aborda totul într-un limbaj specific. Lucrurile nu sunt simple, uneori folosirea expresiilor „doamnă” sau „domnul” pot face minuni atunci când este vorba despre persoane ce par a avea un standard social modest.

Ascultați

Citiți fonetic

CAPITOLUL 4

Memoria. Rolul memoriei în cadrul declarațiilor mincinoase

Adevărul pare a fi o valoare socială, etică și filosofică, o însușire a celor afirmate, ceva de mare valoare – greu de descris și mai greu apropiat. În ancheta penală, ca de altfel în orice comunicare umană, pare a fi un ideal, ceva dorit și, în același timp, imposibil sau, cel puțin, greu de înfăptuit.

Chiar și în condițiile unei ascultări, în cadrul căreia cel ori cea ascultată are o poziție favorabilă, apar probleme legate de percepție, de nevoi și interese personale, de prejudecăți. Mai mult, atunci când sunt ascultați martori, practica ne arată că, de regulă, aceștia nu pot să evite ranchiuna, ura, gelozia, invidia; nu pot depăși imperfecțiunile propriilor simțuri; nu pot să depășească influența unor stereotipuri ori a altor idei personale preconcepute.

Ce este o afirmație adevărată ? De multe ori constă în prezentarea unei observații pe care persoana, ce o susține, o raționalizează la nivel individual, după ce a prelucrat-o, inițial, în funcție de dorințele și pulsiunile sale interne orientate către un anumit rezultat. Relatarea, pe fond, mai este condiționată și de modul în care persoana ascultată reușește să aleagă cele mai expresive și mai adecvate cuvinte și expresii precum și de manifestările comportamentale ale acesteia pe timpul ascultării, de comportamentul său nonverbal.

Cunoaștem afirmații precum „l-am omorât, praf … l-am făcut” în legătură cu o anumită întrecere sportivă sau dispută profesională în fața șefului ierarhic ori „un fleac, i-am ciuruit pe toți” după câștigarea unor alegeri – de fiecare dată înțelesul afirmației este altul, neavând decât o legătură foarte slabă cu sensul original, direct, consacrat. La unele persoane, se poate vorbi, chiar, despre o tehnică de schimbare a sensului firesc al celor relatate pentru a acoperi comportamente ilicite sau a evita explicații care dacă ar fi date ar constitui probe în acuzare – „Ce mită domnule ? Cum adică banii ăia ? M-a împrumutat domnule ! Nu, sunt de împrumut ?! I-ați mă banii și fugi de aici, mie nu-mi trebuie banii tăi ! La muncă bă, nu la cerșit !”

Comunicarea indirectă, folosind cuvinte și expresii cu alt sens decât cel uzual poate fi acceptată ca modalitate de transmitere a unor semnale în legătură cu o poziție – „Eu m-am pârlit deja, nu mai îmi trebuie nimic !”. Dacă cu această ocazie, anchetatorul „mușcă” și renunță la a mai detalia subiectul, cel ascultat poate considera că are la activ o mică victorie. Probabil că politicienii au fost primii; însă, în prezent, mulți dintre oameni folosesc cuvinte și expresii „tari” în vorbirea curentă, fie pentru a obișnui interlocutorii cu acest mod de a trata lucrurile, fie pentru a da o relevanță sporită propriilor afirmații.

Un lucru ar trebui să devină clar, o afirmație adevărată – o afirmație, aprioric, făcută de către o persoană ascultată în cadrul unei anchete penale – ar trebui să presupună o corespondență obiectivă între cele afirmate și ceea ce s-a întâmplat în realitate. Ceea ce am numit „corespondență obiectivă”, din nefericire, nu pare să poată fi realizată. Adevărul nu poate fi apropiat, așa cum am spus, în plan obiectiv de către noi, oamenii.

În ceea ce privește cauzele, aceasta se datorează, pe de o parte, faptului că senzorii prin care noi ne apropiem informațiile din mediul ce ne înconjoară sunt departe de a fi perfecți. Informațiile astfel obținute la nivel de senzații, prelucrate la nivel personal și asimilate ca percepții, sunt deformate în mod obiectiv.

Pe de altă parte, ceea ce asimilăm este filtrat, prelucrat și redat pe baza unor influențe subiective – interesele și valoarea pe care o conferim fiecărui element din mediul înconjurător, de la obiect, stare de fapt, evoluție, până la persoană și proces evolutiv, sunt doar două dintre ele.

Tipuri de declarații mincinoase

A recunoaște o declarație mincinoasă este o premisă obligatorie a evitării oricărei erori de anchetă ce, altfel, devine nu numai posibilă, ci, în opinia mea, o certitudine. Important, pentru un anchetator, este atât să înțeleagă diferitele tipuri de declarații mincinoase cât și circumstanțele, împrejurările în care se promovează acestea.

Ca și definiție, „declarația mincinoasă” cunoaște abordări diferite.

Într-o abordare se face distincție între declarația unui suspect nevinovat ce recunoaște o faptă cu care nu are nici o legătură și declarația unui suspect care este implicat în activitatea ilicită cercetată și susține că implicarea lui este mai mică sau mai mare decât cea reală ori încercă să inducă îndoială cu privire la motivație, scop sau orice alt element important pentru anchetă de natură a-i influența situația în cadrul anchetei.

O definiție, oarecum, mai simplă are în vedere faptul că o declarație mincinoasă este o declarație ce încearcă să răspundă la o acuzație printr-un enunț fabricat ce nu se bazează pe realitatea faptelor.

În opinia mea, trebuie făcută o distincție între o declarație ce conține enunțuri false și o declarație mincinoasă. Diferența ține de elementul subiectiv – intenția persoanei ce face declarația. Dacă în cazul declarației ce conține enunțuri false, persoana ascultată vrea și este convinsă că spune adevărul ori nu este interesată și acceptă sau emite enunțuri fără să se implice, fără să verifice corespondența cu realitatea percepută, în cazul declarației mincinoase, persoana ascultată denaturează voit informația pe care o furnizează urmărind un scop ce ține de stări, situații, interese, care, înainte de toate, sunt personale.

Pentru a ilustra, propun spre analiză următorul studiu de caz: într-o anchetă în care se cerceta un viol cu moartea victimei – o femeie tânără a fost acostată pe un drum agricol (o scurtătură între două localități rurale) și, întrucât a opus rezistență, a fost lovită în zona capului cu un corp contondent, iar în timpul desfășurării actelor sexuale, ori ulterior, a fost sugrumată – suspectul principal, un bărbat ce urma să se căsătorească cu victima peste numai două luni, a fost ascultat dur de către un anchetator, fără experiență, care fusese mult prea influențat de modul în care murise victima și de celelalte detalii pe care le constatase la fața locului.

Anchetator – Am informații că ți-ai manifestat gelozia într-un mod foarte violent …

Suspect – M era ca și soția mea și aveam dreptul să o cert dacă constatam că nu se comportă cuviincios așa cum a făcut cu ocazia nunții surorii ei, acum trei luni, când cele două surori s-au certat pe motivul că aș fi avut, în timp, o relație cu cea care se mărita.

Anchetator – Ești un mincinos ordinar, după ce te îmbătai, o băteai, după care o sileai să întrețină acte sexuale cu tine.

Suspect – Ca omu`, dar nu mă îmbăt și nu am bătu-o nici o dată …

Anchetator – Te duceai în casa părinților ei, unde locuia și făceai scandal dacă nu îți dădeau voie să intri la ea în cameră … .

Suspect – Mă duceam la ea pentru că o vroiam dar nu făceam scandal.

Anchetator – Știai unde era plecată în ziua crimei ?

Suspect – Da, i-am spus să nu se ducă !

Anchetator – Te-ai întâlnit cu ea ?

Suspect – Da, m-am dus după ea la bunică-sa, am vorbit cu ea, am iubit-o și am plecat la oraș să iau autocarul să mă duc în Spania la muncă pentru două luni.

Anchetator – Deci, ai întreținut acte sexuale cu ea lângă patul bătrânei care trăgea să moară, ea a acceptat ?

Suspect – Ei !?

Anchetator – V-ați sexuit pe pajiște ?

Suspect – Pe pajiște, pe trifoi, pe ce vreți dumneavoastră, da, am făcut-o, am și bătut-o, dacă vreți, lăsați-mă în pace !

Nu s-au mai descoperit urme care să ducă către un alt bărbat, cazul trebuia rezolvat. În vaginul femeii s-a descoperit spermă dar … . Bărbatul suspectat a fost judecat, nu a putut să se apere eficient, și a fost condamnat la 14 ani de închisoare.

După doi ani a fost identificat adevăratul vinovat care s-a lăudat, la beție, că a mai făcut-o pe una și a avut curajul să îi bage mâinile în gât, în timp ce o penetra, până a murit. Era un localnic ce mai fusese condamnat o dată pentru viol și ce mai avea la activ reclamații care nu se putuseră confirma.

Ascultarea judiciară, ascultarea unei persoane suspecte, presupune, la nivel fundamental căutarea adevărului. O mărturisire și aceea conjuncturală, obținută sub presiune, nu poate valora prea mult. O abordare precum cea oferită ca exemplu generează două consecințe de o gravitate deosebită.

În primul rând, un individ nevinovat suferă în mod inutil iar altul, vinovat, rămâne nepedepsit cu posibilitatea de a săvârși, în continuare, fapte grave.

Pe de altă parte, societatea va penaliza lipsa de profesionalism a anchetatorilor și va spori sentimentul de neîncredere în ei, în munca lor, în suportul științific pe care se bazează demersul lor profesional, în justiție.

Nu trebuie uitat că, de multe ori, declarațiile sunt retrase, adesea la sugestia avocaților. Frecvent, suspecții își retrag declarațiile la sfârșitul urmăririi penale sau în fața primei instanțe. Nu înseamnă, neapărat, că o declarație contestată este una mincinoasă sau falsă. Posibilitatea obținerii acesteia prin forță ar putea fi verificată, în măsura în care se reclamă aceasta, doar, în urma unei anchete separate. Persoanele în cauză, bineînțeles că, au diferite motive personale care îi determină să mintă – pentru a evita o pedeapsă cu închisoarea sau pentru a obține o pedeapsă mai mică, pentru a evita pierderea averii sau a unei părți importante din aceasta, pentru a evita pierderea prestigiului în cadrul familiei, conservarea imaginii, poate, chiar, jena, etc. Ceea ce este delicat este că declarațiile sun retrase atât de către suspecți cât și de către alte persoane ascultate în cadrul unei anchete penale – persoane vătămate, martori oculari, diferite alte persoane ce cunosc date ce pot avea legătură cu fapta cercetată. Practic, o mărturie falsă poate fi făcută atât de către o persoana vinovată de săvârșirea faptei cercetate cât și de către orice altă persoana ascultată în cauză.

În doctrină se face referire la trei tipuri de mărturii mincinoase: mărturii mincinoase denaturate voluntar, mărturii mincinoase determinate de împrejurări externe ce presupun atingerea unor scopuri imediate și mărturii mincinoase determinate de pulsiuni interne, cel care face declarația fiind convins, la nivel intim, de minciuna pe care o comunică anchetatorului.

Mărturiile mincinoase denaturate voluntar constituie un model teoretic ce presupune ca persoana care dă o declarație să se abată voluntar de la adevăr fără nici o influență externă precum ar fi insistențele polițiștilor ori prevenirea unei pierderi materiale, de imagine sau a unei relații. Ca motive plauzibile pentru apariția și promovarea unei astfel de mărturii pot fi dorința morbidă de notorietate, nevoia de a ispăși o pedeapsă pentru „păcate” anterioare, dorința de a proteja o altă persoană, incapacitatea de a face diferența între ceea ce s-a întâmplat și produsul imaginației, o fantezie manifestată pe fondul unor boli psihiatrice de natura schizofreniei.

Mărturiile mincinoase determinate de împrejurări externe presupun obținerea sau, cel puțin, urmărirea unui câștig imediat, ușor de apropiat, precum îmbunătățirea regimului de arest, sume de bani, rezolvarea unei probleme la locul de muncă, schimbarea încadrării juridice, scăparea dintr-o situație socială dificilă, etc. Câștigul obținut este considerat important astfel încât eclipsează riscul asumat prin expunerea minciunii. Aceste mărturii sunt retrase imediat ce miza dispare, în sensul că odată ce folosul este obținut, asumarea riscului nu mai pare rațional și, în astfel de condiții, persoana ascultată poate recunoaște minciuna declarată ori poate să își schimbe conduita în cadrul anchetei – nu va mai colabora, va încerca să tacă, va face tot felul de plângeri, etc.

Mărturiile mincinoase determinate de pulsiuni interne, au ca element comun convingerea celui care face declarația că este posibil ca el să fi făcut … ceea ce spune anchetatorul că a făcut. Poate părea paradoxal dar pe fondul consumului de alcool, de droguri ori pe fondul lipsei de odihnă există posibilitatea ca un individ să devină convins că el a făcut … ceea ce nu trebuia făcut; poate accepta că el este autorul infracțiunii în cercetare deși nu are nici o amintire legată de participarea la eveniment. Dacă amintirile sunt generate de prezentarea unor probe reale sau fictive de către anchetator și nu vin din memorie ne putem aștepta ca cel ascultat să accepte, dacă așa spune anchetatorul (și este posibil să mai spună și alte persoane), că el este autorul. Ba mai mult, pot apare amintiri surogat, amintiri care au ca bază doar ceea ce este indus.

Unii dintre noi au întâlnit persoane ce, după o noapte de beție, nu-și mai amintesc decât parțial ce s-a întâmplat. Dacă apare un individ și spune că a făcut, că s-a dus, că a spus, că l-a lovit pe …, etc. lucrurile pot evolua negativ pentru că în eventualitatea apariției și a altor persoane ce confirmă că a făcut, cel în cauză devine tentat să accepte că a făcut ceea ce se spune că a făcut. O astfel de persoană trebuie să se bazeze pe afirmațiile altora pentru a completa detaliile orgiei la care a luat parte și, într-o asemenea situație, lucrurile pot scăpa de sub orice control, putând ajunge la dispoziția unor persoane rău-intenționate sau a unor anchetatori superficiali.

O altă formă de mărturie mincinoasă determinată de pulsiuni interne presupune ca individul să accepte implicarea în desfășurarea unei fapte penale după ce, în prealabil a fost convins că nu a avut nici o legătură cu fapta respectivă. Această formă de mărturisire falsă este, adesea, rezultatul unor procedee tactice de ascultare menite să creeze auto-îndoială cu privire la fiabilitatea proceselor de memorare ale persoanei ascultate; persoana ascultată este dirijată către pierderea încrederii în propriile posibilități de memorare și redare a celor percepute prin propriile simțuri. Totul poate deveni ușor de manevrat atunci când persoana ascultată este consumator de droguri sau de alcool ori suferă de diferite afecțiuni care presupun diferite grade de amnezie.

Astfel de declarații se retrag, cei care le-au făcut le contestă după o perioadă semnificativă de timp, în condițiile în care, singuri sau asistați, și-au adus aminte elemente care le permit să concluzioneze că nu ei au fost cei implicați în ceea ce se consideră ilicit.

În doctrină se face referire și la unele elemente tactice folosite de către anchetatori care ar presupune creșterea posibilității apariției unor mărturii false, după cum urmează:

Anchetatorul afirmă, în mod repetat, într-un mod credibil, că este convins de faptul că cel pe care îl ascultă este autorul faptei pe care o cercetează, ori minte cu privire la un anumit aspect;

Audierea se prelungește pe un interval de timp care nu a fost anticipat de către persoana ascultată și sunt folosite cuvinte și expresii cu mare încărcătură emoțională;

Anchetatorul susține, convingător că are dovezi științifice, că are dovezi incontestabile cu privire la vinovăția persoanei pe care o ascultă;

Anchetatorul îi amintește constant celui pe care îl ascultă despre slăbiciunile, despre greșelile sale și despre problemele de memorie pe care le are ori pare să le aibă;

Anchetatorul dezvoltă, în conștiința persoanei pe care o ascultă, sentimentul de teamă cu privire la consecințele refuzului de a recunoaște vinovăția.

Consider o abordare simplistă acceptarea faptului că simpla utilizare a unor asemenea elemente de tactică a ascultării poate conduce, în mod direct, la obținerea unor declarații false. Consider că o analiză echilibrată a avantajelor și riscurilor fiecărei opțiuni este mult mai adecvată decât declararea, în mod aprioric, a faptului că un anumit demers este periculos și conduce la eșec.

Indicii ale unei declarații false. Credibilitatea unei declarații

Unele caracteristici comune pot conduce la concluzia că o anumită declarație este mincinoasă. Cel mai simplu lucru este să se verifice modul în care cele declarate se coroborează cu restul probelor cunoscute în cauză.

Practicienii acceptă că există anumite indicii care atrag atenția, care semnalează că o declarație este falsă. Cu toate aceste, trebuie subliniat faptul că apariția și constatarea uneia sau a alteia dintre aceste indicii nu echivalează, automat, cu lipsa de credibilitate a celui ascultat. În mod normal anchetatorul trebuie să devină mai atent, să manifeste prudență în analiza acestor indicii.

Nu trebuie ignorat faptul că mulți anchetatori folosesc constatarea unor astfel de indicii pentru a verifica „fiabilitatea” fiecărei declarații. Mergând către o limită situată în zona extremului, ca exemplu, un suspect poate recunoaște faptul că și-a lăsat fecalele în dormitorul unei locuințe, însă, nu recunoaște faptul că a furat din acea locuință sau poate recunoaște faptul că a violat victima însă nu recunoaște și faptul că a ucis-o.

Vârsta persoanei audiate poate fi un element important atunci când evaluăm o declarație sub aspectul credibilității sale. Este bine cunoscut faptul că tinerii sunt lipsiți de experiență, au o pornire deosebită către întâlnirile sociale, au tendința de a aborda conflictual multe dintre situațiile sociale cu care i-au contact. Ei nu trebuie tratați ca adulți în miniatură, nu poate fi vorba despre procese și emoții identice cu ale unui adult. Adesea, nu realizează toate consecințele unei afirmații pe care o fac – și fac multe afirmații insuficient argumentate – pot considera că sunt suficient de maturi cât să folosească gesturi, cuvinte ori expresii necunoscând toate sensurile în care acestea pot fi interpretate.

Există posibilitatea reală de a fi înșelați de un anchetator abil ca să nu mai vorbim despre faptul că pot ceda extrem de ușor în condițiile confruntării cu un adult ce manifestă o minimă persuasivitate. Ajung să ceară sprijin, să roage, să implore ajutor de la adulții prezenți ce par a fi disponibili.

Copiii sunt experți în a citi limbajul non verbal atunci când se pune problema a înțelege care este răspunsul așteptat, răspunsul agreat de adultul care pune întrebarea. Lucrurile devin grave în condițiile în care copiii sunt deosebit de sugestibili fiind tentați, aproape instinctual, să se conformeze la comportamentul așteptat de către cei din jur. Dacă, cumva, anchetatorul mai și propune un anumit răspuns la întrebarea pe care o pune, copilul va da un răspuns „îmbâcsit” de dorința anchetatorului, răspuns pe care este posibil să îl asimileze și în care să creadă, putând avea manifestări comportamentale care să întărească credibilitatea răspunsului; mai ales dacă conține și elemente ieșite puțin din comun.

Indiferent dacă copilul declară de bunăvoie ori sub presiunea unui adult, declarația are o anumită evoluție în volum în funcție de insistența anchetatorului.

De exemplu: Părintele rău intenționat impune: „fă ai grijă ce spui la poliție … trebuie să spui că te-a așteptat pe drumul pe care ai venit de la școală și că te-a violat în pâlcul de pădure de lângă fântâna fără ciutură.”

Anchetatorul: Aseară, când te-ai întors de la școală, te-a acostat un bărbat care te-a violat în pădurice ?

M: Da, m-a așteptat pe drumul pe care am venit de la școală și m-a violat în pâlcul de pădure de lângă fântâna fără ciutură.

Anchetatorul: Ți-a dat el pantalonii jos ?

M: Da, după care m-a pus să i-o sug.

Anchetatorul: Păi … nu era necesar să își dea pantalonii jos pentru un act sexual oral, numai dacă a mai fost vreunul vaginal ori anal.

M: Păi … da.

Anchetatorul: Ți-a băgat-o și în anus ?

M: Da.

Anchetatorul: De mai multe ori ?

M: Da.

Anchetatorul: În timpul actului sexual anal ținea ochii deschiși ?

M: Da …

Anchetatorul: Da … unde este poziționat anusul tău ?

M: Cum unde ? Între picioare, da eu sunt virgină … .

Este doar un exemplu, nu neapărat teoretic. În practică, lucrurile pot evolua, uneori putând fi acceptate referiri la aspecte bizare, oribile, crime, sex în grup, ritualuri satanice, etc. Anchetatorii, înșelați de aparențe – înfățișarea copilului, tonul vocii, suspine, oftaturi, gesturi de jenă, etc. – prin propria atitudine, prin modul în care formulează întrebările încurajează fabulațiile copilului care, adesea, se pot referi la fapte foarte grave, la comportamente terifiante.

Desigur că există și posibilitatea unei situații contrare în care anchetatorul să aibă, prin ton, mimică, modul în care formulează întrebările, o atitudine disprețuitoare, chiar, să își exprime direct lipsa de încredere; evident că, în acest caz, copilul va înceta să facă vreo declarație, se va inhiba, probabil va începe să plângă și nu va mai fi în stare să rostească decât cuvinte ori expresii sau simple interjecții fără a mai fi în stare să elaboreze propoziții ori fraze prin care să comunice clar poziția lui.

Declarațiile copiilor sunt, în mod evident, condiționate de presiunea exercitată de către adulți, aceștia fiind deosebit de interesați de așteptările adulților, ei cunoscând faptul că de multe ori răspunsurile considerate ca fiind greșite generează neplăceri, pedepsele verbale apărând prompt. Anchetatorii trebuie să conștientizeze faptul că dețin, atunci când ascultă minori, o evidentă poziție de superioritate putând domina atât fizic cât și psihic. În aceste condiții punându-se problema credibilității declarațiilor date de către minori vom constata că nu avem nici un reper fix – la fel ca de fiecare dată când se încearcă evaluarea și prognozarea comportamentului uman, demersul intră în zona relativității, neputându-se pune problema certitudinii unor experimente, eventual, de laborator, viața reală neputând fi reprodusă în condiții artificiale. Anumite cercetări au concluzionat că sugestibilitatea întrebărilor și alte greșeli ale anchetatorilor pot avea ca rezultat declarații neadevărate într-o proporție alarmantă – între 50% și 80% – cantitatea de informații false obținută devenind uimitoare, chiar și pentru anchetatorii experimentați.

Practic, orice aspect cu nuanțe ce tind să iasă din comun trebuie receptat cu rezerve de către anchetator. Copiii mai mici de 11 ani, poate chiar 12 ani, crescuți într-un mediu în care au avut acces reprezentări fantastice ale realității (să nu mai vorbim despre faptul că există posibilitatea să fi fost forțați prin natura împrejurărilor – au avut în cameră un televizor care reda tot timpul benzi desenate sau filme de aventură) sunt, în opinia mea, de cele mai multe ori în imposibilitatea de a face diferența între realitate și partea imaginativă a ceea ce descriu. Nu se pune problema ca declarațiile copiilor să nu poată fi de folos pentru o anchetă penală, anchetatorul, însă, trebuind să caute și să găsească cheia succesului. Se cunosc cazuri, în practică, în care declarațiile unor copii (unii chiar sub 6 ani) s-au dovedit esențiale pentru deblocarea cercetărilor în cadrul unor anchete ce păreau compromise. Evident că declarația unui copil este scurtă, nu este, deloc, concisă și nici nu conține detalii care să susțină afirmațiile, însă poate conține elemente salvatoare pentru un anchetator aflat în impas.

Mai mult, în condițiile unui eveniment ce a avut o anumită repetabilitate, copiii, la fel precum adulții, „o iau pe scurtătură” prezentând pe scurt evenimentul, fără să convingă cu privire la eventualele și, uneori, inerentele aspecte specifice. În cazul unor serii de evenimente precum mai multe înșelăciuni (alba – neagra, maradona, ghicitul, descântece, etc.) care se desfășoară în locuri și împrejurări diverse se fac declarații foarte scurte, de genul: „Îl vrăjeam, îi luam banii și gata … ce să mai zic ?”

Memoria și nivelul de inteligență reprezintă caracteristici comune ale multor persoane ce dau declarații false. Fără a pune problema egalității de șanse sau a discriminării de orice fel, este recunoscut faptul că cei care consumă droguri, alcool, medicamente neuro-stimulative, cafea, ceai, în exces, au probleme legate de memorie, de nivelul de concentrare, de inteligență – acea capacitate a omului de a înțelege ușor și repede modificările din realitatea înconjurătoare precum și de a reacționa oportun la aceste modificări.

Dificultatea ține de faptul că aceste persoane nu au amintiri independente de acțiunea substanțelor neuro-stimulative consumate. Ei pot accepta că au făcut ceea ce nu au făcut dacă anchetatorul spune și convinge că sunt probe în acest sens. Totul pleacă de la o abordare instinctuală a situațiilor delicate ce se poate observa cel mai bine la persoanele cu handicap mental sau la copii de până în 6 ani. La aceștia, zâmbetul și conformarea sunt cheia de boltă a supraviețuirii. Ei, astfel, obțin acceptarea din partea celorlalți semeni. În astfel de condiții, răspunsuri la întrebări importante pentru anchetă (uneori, este posibil să nu înțeleagă sensul tuturor cuvintelor din întrebare sau, poate, nici, măcar, întrebarea) este ghidat de zâmbetul răspuns al anchetatorului la zâmbetul ce însoțește răspunsul celui care face declarația.

Evoluția raportului zâmbet – zâmbet are consecințe în legătură cu răspunsul oricărei persoane ascultate; în cazul persoanelor vulnerabile, la care am făcut referire, consecințele sunt, însă, mai pronunțate. De asemenea, se poate constata că persoanele vulnerabile sau/și cele care resimt și dezvoltă o anumită vulnerabilitate pe parcursul ascultării vor încerca să mascheze lipsa de înțelegere a întrebării sau a unor cuvinte ori expresii din conținutul întrebării prin creșterea artificială a încrederii pe care par să o aibă în răspunsurile pe care le dau.

Conformarea își are rădăcini adânci în procesul de socializare odată cu vârstele mici. De fiecare dată când comportamentul a fost conform cu așteptarea părintelui a apărut recompensa; când, din contră, nu a fost conform a apărut pedeapsa ce, uneori a fost corporală și violentă. Conformitatea a fost consolidată în timp – de fiecare dată când am spus sau făcut ceva greșit, expresia feței adultului (a fost tot timpul cineva care a avut o poziție de superioritate față de noi) s-a înăsprit, a fost diminuată bunăvoința și înțelegerea până în momentul în care „ne-am revenit” și am spus și făcut ceea ce era așteptat.

Ceea ce poate fi interesant și paradoxal, în același timp, este rapiditatea de a accepta faptul că ceea ce facem sau spunem nu este bine și, pe cale de consecință, rapiditatea de a ne accepta vina. Unul sau altul dintre noi este posibil ca, în procesul de socializare să fi greșit mai mult sau, mai bine zis, adultul să fi fost mai atent, să fi observat și să fi fost mai prompt în a penaliza comportamentul neconform. Ei bine, cine a greșit mai mult, de fapt cine a fost pedepsit mai mult – pedeapsa venit rapid și cert – este mai prompt, mai dornic să se conformeze așteptărilor. În fapt recunoașterea, în cazul anchetei penale, a vinovăției poate apare că rezultat al dorinței de conformare la așteptările anchetatorului și nicidecum al sentimentului de vină ori a vreunui plan ascuns de a ascunde ceva sau de a obține vreun beneficiu material din desfășurarea procesului.

Problemele de memorie apar ca anexă al fiecărui diagnostic ce are ca obiect o leziune la nivelul creierului. Indivizii cu inteligență normală sunt departe de leziunile de la nivelul creierului. Amintirile sunt, în mod constant, corecte, putând apare, doar ca excepție, și relatări contradictorii. În ceea ce îi privește pe copii, aceștia, la fel precum multe dintre persoanele handicapate, se bazează pe modul în care sunt puse întrebările, pe gestica, mimica și starea generală a celui care le pune pentru a-și modela răspunsul. Nu numai că ascultă cu atenție dar sunt tentați să copieze cuvinte sau/și gesturi ale celui care pune întrebarea în dorința de a da un răspuns „corect”. Dacă anchetatorul va utiliza întrebări prin care să-l conducă pe cel pe care îl ascultă, va putea modela declarația acestuia astfel încât să obțină varianta pe care și-a dorit-o.

Există și posibilitatea ca cel ascultat să accepte poziția anchetatorului fără să se „complice” – în sensul că odată ce acesta a explicat punctul lui de vedere în legătură cu modul în care stau lucrurile, acceptă pentru că nu are argumente împotrivă și pentru că resimte poziția de superioritate a anchetatorului. În același fel se manifestă și vârstnicii diagnosticați cu boala Alzheimer. În lipsa unor informații de la memoria pe termen scurt, ultima descriere, ultima informație relevantă devine adevărată chiar dacă nu poate fi verificată.

În plan comportamental, problemele de memorie se ascund în spatele unor zâmbete binevoitoare ce nu reprezintă decât o mască obișnuită sub care se ascunde neputința și se imploră acceptarea. Zâmbetul nu poate fi decât fals întrucât este zâmbetul obișnuit în spatele căruia o astfel de persoană se ascunde în fiecare secundă de prezență publică.

Imposibilitatea de a înțelege gândirea abstractă afectează la nivel fundamental cea mai mare parte din comunicarea umană. Parcurgând o evoluție de mii de ani omenirea a ajuns la un nivel de abstractizare, la nivelul comunicării umane, greu conștientizat de indivizii socializați – comunicăm eficient și rapid pentru că așa am fost învățați și pentru că acestea sunt așteptările mediului social, ale persoanelor pe care le întâlnim sau cu care avem de a face la serviciu sau în mediul personal. Dacă este să ne pronunțăm în legătură cu cât de complexă este comunicarea umană în prezent, este bine să observăm multitudinea de nuanțe pe care le poate avea un cuvânt sau o expresie, înțelesul diferit ce poate fi dat în funcție de tonul vocii, accent, un anumit tip de privire, anumite gesturi, etc.

Persoanele cu un nivel de inteligență scăzut, lipsite de o minimă experiență (relevantă) cu privire la caracteristicile și obiceiurile din mediul socio-profesional în care are loc comunicarea au probleme importante în a descifra mesajul. Vor putea apare perioade de „liniște” care însoțesc efortul de a descifra comunicarea; este posibil ca frecvența clipirii să crească, ca privirea să rătăcească undeva către tavan sau pe podea. Persoana va afișa o mină serioasă și va oferi răspunsuri hotărâte, fiind gata să le și argumenteze, la nevoie, bazându-se pe interpretarea literală a întrebării anchetatorului. De exemplu:

Anchetatorul: Ești la școală ?

Cel ascultat: Nu, sunt aici cu tine !

sau:

Anchetatorul: Bă’ tu înțelegi că e groasă ?

Cel ascultat: Cum să fie groasă ? Am spus că este grasă !

Astfel de confuzii pot fi făcute și intenționat în cazul în care cel ori cea ascultată, dorind să obstrucționeze ancheta, consideră că este bine să „joace la cacealma”. Într-o asemenea situație, este de așteptat ca persoana ascultată să răstălmăcească, în mod nefiresc, fiecare întrebare pusă de anchetator. Mai mult, este posibil că să solicite explicarea sensului fiecărui termen folosit și să nu accepte formulări întregi, cerând ca fiecare întrebare să fie formulată în scris.

Diferențele în ceea ce privește manifestările comportamentale pot fi o cauză a neînțelegerii de către anchetator a mesajului pe care dorește să îl transmită persoana ascultată.

Sunt cunoscute diferite carențe și ticuri în vorbire care se regăsesc în vorbirea curentă a destul de mulți indivizi. De asemenea, se pot întâlni diverse probleme musculare ce pot genera mișcări lipsite de precizie ori mișcări dizgrațioase.

Aderarea la diferite grupuri, bande ori subculturi pot genera situații în care apar și se dezvoltă limbaje greu inteligibile pentru un neavizat – cum este cazul limbii păsărești, a vorbitului pe dos (litere ori silabe pronunțate în sens invers ordinii firești) ori a limbii bâlbâite – ce odată folosite pentru comunicare, între suspecți sau ca formă de comunicare cu anchetatorul, pot crea confuzie și dezorientare cu privire la poziția persoanei respective și la conținutul mesajului comunicat.

Sugestibilitatea și conformitatea sunt, de asemenea, de natură a influența adevărul celor declarate. În cadrul ascultărilor judiciare sugestibilitatea este explicată ca fiind dată de măsura în care o persoană ce vine în camera de ascultare, pe parcursul ascultării, acceptă mesajele comunicate de către anchetator și le însușește – eventual, le poate și îmbogăți – cu consecința afectării tuturor declarațiilor ulterioare date pe parcursul anchetei.

Rămâne de meditat la măsura în care comunicarea umană, interacțiunea dintre anchetator și cel ori cea ascultată, prin însăși natura ei, este în măsură să producă, să genereze influențe reciproce, cu consecința directă a influențării prestației ambilor pe parcursul ascultării. Trebuie să acceptăm că lucrurile pot căpăta o altă turnură în condițiile în care există un potențial de sugestibilitate ce variază de la persoană la persoană – fiecare dintre noi poate să influențeze una sau mai multe persoane în funcție de mai mulți factori, unul dintre cei mai importanți fiind potențialul personal.

În anchetă, devine important, în context, ca anchetatorii să nu confunde minciuna cu informația falsă furnizată pe fondul asimilării informațiilor, ideilor, opiniilor, etc. sugerate de către anchetator. Este posibil ca cel ascultat să dorească, doar, să colaboreze pentru binele anchetei, pentru realizarea scopului justiției și, în aceste condiții, să asimileze, fără să realizeze aceasta ori să considere că este normal „să te faci frate cu necuratul până treci puntea”, sensul pe care anchetatorul dorește să îl dea cercetărilor.

Sugestibilitatea apare și se dezvoltă în conexiune cu strategiile de ascultare pe care anchetatorul le folosește în situația în care nu cunoaște suficient ori nu cunoaște nimic în legătură cu un aspect pe care îl consideră important pentru anchetă.

Există și posibilitatea ca persoana ascultată să nu cunoască răspunsul corect la una sau alta dintre întrebările puse de către anchetator sau să nu cunoască decât parțial răspunsul, situație în care se orientează, caută orice indiciu care i-ar permite să dea un răspuns de natură să nu îl pună într-o situație dificilă – cunoscut fiind faptul că, în anumite situații, este greu de acceptat că cineva nu cunoaște un răspuns pe care, în opinia generală, ar fi trebuit să îl cunoască.

Nivelul de sugestibilitate al unei persoane mai depinde și de nivelul încrederii pe care aceasta o are în persoana anchetatorului. Dacă anchetatorul va reuși să câștige încrederea persoanei ascultate aceasta va fi gata să facă aproape orice, fiind convinsă că anchetatorul o va ajuta să scape, să își rezolve problema. Dacă, din contră, cel ori cea ascultată va „simți” că ceva nu este în regulă, că anchetatorul susține interesele altor persoane, minte ori se manifestă violent, comunicarea va scădea în volum crescând rezistența și insistența în promovarea refuzurilor de a colabora pentru aflarea adevărului. Este cunoscut faptul că ascultarea celor care au mai avut condamnări penale este mult mai dificilă decât ascultarea unei persoane ce nu a mai avut de a face cu prezența în fața unui anchetator tocmai datorită suspiciunilor pe care le are o persoană condamnată față de tot ceea ce poate avea legătură cu sistemul judiciar.

Rezultatul unui comportament sugestiv, din partea anchetatorului, are ca rezultat o conduită a celui/celei ascultate ce se dorește a fi adaptată la așteptările anchetatorului – practic cineva va accepta să facă ceva și va face fără să creadă în ceea ce face. Riscul este ca anchetatorul „să afecteze” memoria persoanei pe care o ascultă „introducând” informații, poate chiar prejudecăți, care vor afecta rezultatul – declarația care, în ultimă instanță, va conta la formarea convingerii judecătorului. Certitudinea unei asemenea situații este dată și de tendința unui număr mare de persoane – până la urmă cu toții suntem educați să evităm conflictul, să fim prezențe agreabile în societate, să fim pe placul celor din jurul nostru – de a se conforma diferitelor situații acceptând, pentru asta, pierderi la nivel personal; în anchetă, aceste „pierderi” se transformă în recunoașterea unor fapte ce nu au fost săvârșite, în minciuni cu privire la implicarea altor persoane în activitatea ilicită, cu privire la rezultate, cu privire la pregătire, etc.

Limbajul folosit în cadrul unei declarații false

Anchetatorii ar trebui, pe timpul cât ascultă o persoană, indiferent de calitatea procesuală a acesteia, să fie foarte atenți la cuvintele și expresiile pe care le folosește persoana pe care o are în față. De cele mai multe ori, atunci când o persoană minte, limbajul folosit conține multe cuvinte ce introduc în discurs nuanțe de relativitate precum: „am fost convins”, „speram”, „mi s-a părut”, „ar putea avea mai multe consecințe”, „probabil că …”, etc.

Din nefericire nu poate fi vorba despre un indiciu care să conducă, direct, la concluzia că un subiect minte, că este vinovat și implicat în fapta cercetată. Astfel de cuvinte și expresii pot fi folosite și de către persoane care nu sunt vinovate ci care își propun să limiteze, să reducă la minim implicarea în tot ceea ce are legătură cu fapta cercetată. Oarecum, în mod firesc, avocații vor încerca exploateze orice nuanță de relativitate atât în fața instanței de fond cât și atunci când optează pentru a depune plângeri împotriva anchetatorilor pentru posibile abuzuri legate de interpretarea tendențioasă a declarațiilor, astfel încât să fie acuzate pe nedrept persoane nevinovate. Graba de identifica persoana care a făcut …, de a prezenta suspectul șefului sau opiniei publice poate avea, în antecedență, și interpretarea eronată a unor ezitări, a lipsei de hotărâre, a impreciziei în exprimare cu privire la anumite aspecte ale cauzei.

Analizând problema se poate pune întrebarea: în ce măsură discursul unei persoane – indiferent de calitatea procesuală sau starea de moment – poate fi suficient de clar, direct și precis astfel încât să nu poată apară vreo suspiciune? Obiectiv vorbind, categoric, NU. Însă … de la avea îndoieli până la considera că toate declarațiile obținute în cadrul anchetelor pe care le desfășurăm sunt false trebuie să fie o cale suficient de lungă astfel încât să nu apară confuzii. Trebuie constatat că poate fi implicată și o problemă de educație. Am fost învățați ca atunci când nu suntem siguri pe sau de ceva să nu ne pronunțăm în sens pozitiv sau negativ – lucru care, până la un moment dat, este, absolut, rezonabil.

Ascultările judiciare sunt activități care prin natura lor presupun căutarea adevărului și nimic nu poate justifica doar o abordare de efort – să obținem o mărturisire, oricare ar fi aceasta. În practică, dincolo de fler, anchetatorii consideră că există diferențe atunci când se pune problema susceptibilității, mai mari ori mai reduse, a unor persoane de a da declarații false, fiind o problemă de experiență în a identifica capcanele pe care le elaborează cei care vor să înșele, să conducă ancheta pe piste greșite.

Verificarea modului în care persoana ascultată redă informații pe care anchetatorul, deja, le cunoaște poate fi o soluție ce ar putea permite, inclusiv, verificarea nivelului de sugestibilitate la „stimulii” oferiți de către anchetator. O sursă de erori pentru anchetator poate fi acceptarea cu ușurință a primei sugestii, conformarea cu ușurință la „sfatul” oferit. De exemplu:

X – Nu-mi dau seama ce oră să fi fost, probabil 5 sau 6.

Anchetatorul – Păi … hotărăște-te, ai zis că era aproape întuneric, la sfârșitul lui Septembrie se întunecă pe la 7 … .

X – Da, aveți dreptate, desigur era 7, poate chiar trecut de 7.

Ține de fiecare anchetator, în parte, să fie atent cum conduce ascultarea pentru a putea obține informații de încredere pe care să le folosească în dezvoltarea anchetei, a face diferența între normal și anormal; altfel există posibilitatea să concluzionăm că, de fapt, nu este nimeni de încredere și nu ne putem face treaba.

Poate fi vorba, în context, și despre manifestarea unor limite ale memoriei. Mai concret, în plan practic, atunci când răspunsurile persoanei ascultate conțin expresii precum: „Cred …”, „Din câte îmi aduc aminte …”, „Parcă …”, „La un moment dat …”, anchetatorul ar fi bine să reformuleze întrebarea, să o facă ipotetică. De exemplu:

Anchetatorul: „A-ți plecat de acasă în seara zilei de vineri ?”

Persoana ascultată: „Din câte îmi aduc aminte, nu.”

Anchetatorul: „Este posibil să fi lipsit, totuși, un interval de timp, de acasă vineri seara ?”

Persoana ascultată: „Nu, poate, doar pentru scurt timp, în jur de ora 19, am ieșit până la magazinul din fața blocului, ca să-mi cumpăr pâine.”

Astfel de întrebări, ce promovează o ipoteză, sunt foarte importante, sunt considerate de către unii practicieni „întrebări momeală”, întrucât tentează persoana ascultată să accepte o nuanță de relativitate în negarea faptelor pe care înțelege să o susțină, nuanță, care exploatată adecvat de către un anchetator bun, poate conduce la schimbarea poziției, la obținerea unor rezultate neașteptate. În ultimă instanță, orice anchetator poate spune: „Dacă poți proba ceea ce susții, eu recunosc că ceea ce spui este adevărat.”

Capitolul 5

Interpretarea comportamentului verbal și non-verbal

Întregul comportament pe care îl manifestăm, pe care îl promovăm în exteriorul nostru este semnificativ. Ceea ce pare a fi paradoxal este că adevărata semnificație a manifestărilor comportamentale pe care le promovăm în mediu, cu diferite ocazii, nu poate fi apropiată ușor, nu este evidentă pentru observatori, în cazul nostru, pentru anchetatori.

Anchetatorii cu experiență consideră că „Bunul simț” ori „meseria” fac să poată fi identificat adevăratul suspect. „Am sentimentul că ăsta este …” ori „Știu, simt în sinea mea că este asta …” – sunt replici pe care anchetatorii le oferă atunci când nu pot să explice suficient de repede, cu cele mai potrivite cuvinte, faptul că sunt convinși, pe baza anumitor argumente, că au stabilit adevăratul făptuitor. În timp, experiența fiecărui anchetator a consolidat convingerea că anumite caracteristici ale manifestărilor comportamentale, anumite asemănări comportamentale, pot genera convingerea că o anumită persoană este cel ori cea vinovată în dosarul pe care îl instrumentează.

Analiza manifestărilor comportamentale, identificarea minciunilor din cuvintele, acțiunile ori atitudinea unui suspect, constituie nivelul superior al calificării unui anchetator. Ei bine, un asemenea anchetator va fi în măsură să argumenteze, să ofere acele elemente pe baza cărora a concluzionat că declarația suspectului, a martorului sau, poate, chiar a persoanei vătămate este adevărată ori mincinoasă. Explicându-și prezența acelor indicii observate în comportamentul unei persoane, semnificația lor, anchetatorul poate face o analiză sistematică, poate recrea principalele momente ale ascultării, poate să se consulte cu alți specialiști pentru a interpreta cât se poate de bine ceea ce s-a întâmplat în camera de anchetă pe parcursul ascultării. Mai mult, există posibilitatea lucrului în grup pentru a putea recunoaște minciuna în timpul ascultării.

Analiza comportamentului uman, în cazul de față a comportamentului în camera de anchetă, se fundamentează pe faptul că manifestările comportamentale nu apar din întâmplare ci au o cauzalitate complexă – un mix între „funcționarea normală” la nivelul activității cerebrale și comportamentul controlat și promovat voit. Totul are un sens, o semnificație, este generat de ceva și urmărește realizarea unu scop. Adevărata semnificație nu poate fi evidentă, nu poate fi evidențiată mecanic, observatorul neputând aloca automat o semnificație fiecărei manifestări comportamentale. Fiecare persoană – persoană vătămată, martor sau suspect – manifestă un comportament special, de fiecare dată generat de motive și obiective. Deosebit de util este faptul că în cadrul comunicării anchetator – anchetat, atât unul cât și celălalt răspund, își furnizează reciproc informații prin manifestări comportamentale, uneori, chiar, fără să realizeze exact sensul, durata sau intensitatea acestora.

Pentru a sistematiza, trebuie observat că în camera de anchetă, comunicarea anchetator – anchetat se realizează pe două planuri:

Comunicarea verbală – se realizează atât prin cuvintele și expresiile rostite de către cei doi parteneri cât și prin modul în care au fost alese, tonul folosit, intensitatea, volumul vocii, viteza cu care sunt exteriorizate.

Comunicarea non verbală – se realizează prin exteriorizarea de expresii faciale, gesturi, poziția corpului, postura, diferite mișcări folosite pentru a întări și a da semnificație cuvintelor și expresiilor folosite în comunicarea verbală. În unele cazuri mișcările ori gesturile embleme iau locul cuvintelor. Comunicarea păstrează precizia însă, dacă analizăm cu atenție, se mărește viteza iar semnificația devine cât se poate de clară.

O situație specială se întâlnește în cazul scrisului. Indiferent că este de mână, la tastatură ori touch-sceen, scrisul este însoțit de gesturi, o anumită postură, etc., absolut, în mod asemănător precum în cazul comunicării verbale. Mai mult, în cazul scrisului de mână, fiecare caracter, cuvânt, propoziție, frază, idee sunt scrise într-un mod specific.

Excluzând scrisul, se face referire în doctrină la faptul că există date potrivit cu care comunicarea non-verbală ar reprezenta 55% – 65% din totalul comunicării dintre indivizii umani; între 30 % și 40% din comunicare s-ar face prin intermediul tonului vocii și mai puțin de 10% din comunicare s-ar face prin intermediul direct al cuvintelor și expresiilor rostite. Dincolo de procente, mai mult sau mai puțin exacte, urmărind comunicarea dintre două persoane se poate concluziona că, de fapt, cuvintele spun puțin; mișcările de mână, pauzele în vorbire, postura, diferite gesturi, expresii ale feței, etc. adaugă profunzime și plenitudine la textul rostit, comunicarea devenind expresivă și eficientă.

5.1. Noțiuni specifice

Înainte de a analiza comportamentul persoanelor în camera de anchetă, consider că este necesar să detaliez înțelesul unor noțiuni pe care le consider specifice demersului. Astfel:

Scurgerea – apare atunci când adevăratele sentimente, gânduri ori atitudini ale unei persoane apar și pot fi identificate de alte persoane prin intermediul comportamentului non-verbal. În camera de ascultare aceste scurgeri sunt de o importanță covârșitoare pentru anchetator. Pe de o parte, îl pot ajuta enorm să interpreteze „prestația” persoanei pe care o ascultă iar, pe de altă parte, îl pot trăda; și în măsura în care cel ori cea ascultată observă, comunicarea se va bloca, șansele ca anchetatorul să își realizeze obiectivele pe care și le propusese prin ascultare devenind aproape nule.

Emblemele – sunt manifestări non-verbale care pot fi traduse, substituite ori asociate cu ușurință unor cuvinte precum „da”, „nu”, „nu știu”, „ok”, „încolo”, „șeful”, etc.

Ilustratorii – sunt manifestări non verbale folosite pentru a sublinia, a descrie, pentru a face mai bine înțeles mesajul comunicat. Ilustratorii întăresc mesajul exprimat oral, dau o anumită vehemență, hotărâre, încredere ceea ce îl face pe cel care comunică să fie mai convingător sau, din contră, în ipoteza folosirii neadecvate, lipsit de credibilitate.

Congruență – presupune o corespondență între mesajul verbal și comportamentul non-verbal.

Incongruența – presupune lipsa de corespondență dintre mesajul verbal și comportamentul non-verbal al celui ascultat.

În doctrină sunt mai multe lucrări de specialitate considerate ca reper pentru analiza acelor indicii din comportamentul verbal și comportamentul non-verbal care presupun stresul emoțional specific înșelăciunii, specific minciunii. În cercetarea înșelăciunii, a modului în care oamenii mint mai sunt multe lucruri de făcut. Multe dintre cele demonstrate teoretic sunt greu de aplicat în practică. Să nu fim convinși că există mulți anchetatori care să aibă capacitatea de a măsura timpul, de a surprinde în timp real mișcări faciale sau expresii ce pot dura mai puțin de o secundă, pentru a se putea pronunța, pentru a evalua în ce măsură cel ori cea care le stă în față minte sau spune adevărul.

Probabil că cea mai mare dificultate constă în aceea că nu s-au putut identifica unul sau mai multe comportamente, verbale ori non-verbale care să reflecte, în mod exact, mecanic, dacă persoana pe care o ascultăm minte ori spune adevărul. O anumită coerență, necesară și suficientă, atunci când prin exemple am putut stabili că un anumit comportament are legătură directă cu minciuna, nu există nici măcar la nivel de individ. Variațiile comportamentale pot avea mai multe cauze. Probabil că cele mai importante cauze sunt tipul de minciună ales, timpul de pregătire avut la dispoziție pentru a elabora minciuna, strategia aleasă de către anchetator pentru desfășurarea ascultării, experiența și succesele pe care le-a avut în trecut cel care minte, forma fizică și psihică din momentul desfășurării ascultării, etc.

În mod evident, anchetatorul se confruntă cu o situație complexă. Pe parcursul evoluției în camera de ascultare este necesar să evalueze foarte multe informații. Din nefericire, oricât s-ar strădui, anchetatorul nu poate percepe, în mod obiectiv, tot ceea ce se întâmplă. Mai mult, anchetatorul a învățat că un anumit comportament nu poate fi caracteristic numai minciunii ori numai adevărului în comportamentul unui individ. Fiecare persoană audiată are modalități diferite de a se manifesta comportamental și metode diferite de a minți.

5.2. Comportamentul Fals

Este, oare, posibil ca, pe parcursul unei ascultări judiciare, cel ori cea ascultată să aibă un comportament fals credibil, un comportament fals care, în același timp, să fie și sincer ?

Răspunsul la această întrebare presupune o negație – nu se poate. Cel care face declarația mincinoasă trebuie să „plătească” pentru „plăcerea de a minți”. Din punct de vedere rațional, trebuie acceptat că a spune adevărul constituie comportament normal, minciuna, ca abatere de la normal, trebuie să presupună un efort; ceea ce nu se poate realiza decât cu un consum suplimentar de energie, de concentrare și imaginație.

Bineînțeles că sunt indivizi remarcabili, cu un potențial de energie suficient – cel puțin în condiții de maximă mobilizare specifice luptei din cadrul unei ascultări judiciare – care pot susține un nivel de concentrare ridicat și imaginația la cote suficiente astfel încât să suporte „consumurile” specifice minciunii. Totuși, cum omul nu este nici pe departe perfect, este de așteptat să apară scăpări; să apară manifestări comportamentale care să contravină comportamentului sincer, care să se găsească în conflict – una transmite comportamentul verbal și alta comportamentul non-verbal.

Povestea – ca rezultat al pregătirii fiecărui individ pentru întâlnirea cu anchetatorul – este spusă. Important este ca anchetatorul:

Să observe, să analizeze, să își pună întrebarea „de ce ?” și să interpreteze;

Să nu își dorească să creadă, să nu își dezvolte vulnerabilități proprii care să îl determine să creadă, să nu lege realizarea unor interese proprii sau de anchetă de acceptarea versiunii povestite de către cel pe care îl are în față renunțând la obiectivitate;

Să nu creeze bariere de comunicare fizice – o masă, un perete, folosirea de rețele interne de transmisie pentru voce și imagine – și să nu dezvolte bariere de ordin psihologic precum folosirea exclusivă a limbajului „oficial” ori a unor cuvinte sau expresii indecente, jignitoare, injurii, etc. – bă, tu să îmi spui mie „dumneavoastră”, că nu suntem făcuți de aceeași mamă …; violatorule, ți-a plăcut când … ; fac ceva pe tot neamul tău ….

În astfel de situații cel ori cea ascultată se poate ascunde în spatele unei atitudini afectate și există posibilitatea să se detașeze de emoția specifică informației comunicate și să se lase dominată de emoția specifică jignirii sau stării de „pus la punct” generată de către anchetator. Comportamentul non verbal nu va fi cel care, în mod normal, ar trebui să aibă ca fundament starea ce a generat și mesajul verbal ci va fi unul anexă la trăirile specifice stării de jignit.

Martorii sau suspecții sunt mult mai credibili atunci când anchetatorul nu știe să analizeze comportamentul lor ori, pur si simplu, vrea să le creadă povestea pe care o promovează. Folosirea unui birou, a unui perete, chiar și transparent ori ascultarea prin intermediul telefonului permite celui ascultat să ascundă acele elemente, acele scăpări care l-ar putea demasca – rămân doar cuvintele iar modul în care corpul celui care face declarația susține sau nu ceea ce spune nu mai apare.

Nu trebuie uitat faptul că există mincinoși experimentați precum sunt actorii profesioniști ori politicienii. Aceștia sunt dificil de evaluat întrucât ei au fost învățați să mintă, să fie credibili în ceea ce fac și spun. Ei au abilitatea de a-și evalua modul în care se manifestă în timpul prestațiilor care contează și tot ceea nu convinge suficient este eliminat. Ei știu că dacă interlocutorul trebuie să creadă ceea ce spun este nevoie ca mesajul verbal să fie însoțit de manifestări ale comportamentului non-verbal credibile și orice nu se potrivește, durează prea puțin sau prea mult, trebuie îndepărtat.

Ca și concluzie preliminară, trebuie acceptat faptul că este mult mai ușor să prinzi cu minciuna oamenii care mint rar, în comparație cu cei care sunt obișnuiți cu minciuna și cu utilizarea ei în cadrul unei anumite normalități. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că este dificil pentru cei vinovați să mintă cu succes întrucât subconștientul acționează independent de conștient. Din această cauză comportamentul non verbal este, adesea, în contrast, nu se potrivește, cu ceea ce cuvintele vor să transmită.

5.3. Probabilitatea de a descoperi minciuna

Posibilitatea ca un anchetator să poată descoperi minciuna în prestația persoanei pe care o ascultă este influențată de mai mulți factori.

Capacitatea anchetatorului – anchetatorul trebuie, ca principală sarcină, să urmărească persoana pe care o ascultă pentru a identifica comportamentul normal al acesteia.

Anchetatorii sunt, oare, capabili să observe comportamentele persoanelor pe care le au în față astfel încât să poată stabili ceea ce este normal și ceea ce excede normalului în comportamentul lor ?

Nu se poate afirma că există diferențe fundamentale între anchetatori atunci când ne punem problema „dotării” biologice. Totuși, trebuie acceptat că există diferențe sensibile între performanțele anchetatorilor în materia analizei comportamentului persoanei pe care o ascultă cu consecința directă a descoperirii minciunilor. De la un 50 % procent de succes, atunci când stabilim, la întâmplare, dacă suntem ori nu mințiți, la un 80 %, procent rezonabil pentru un profesionist, este nu numai o cale lungă dar și o problemă de efort, de concentrare și de pregătire.

Dacă sunt, care să fie cauza acestor diferențe ?

La o asemenea întrebare nu se poate da un singur răspuns.

Motivația este primul factor care apare în discuție, la fel ca în cazul oricărei acțiuni umane. Un rol important îl are teama de a fi desconsiderat de către ceilalți colegi anchetatori, de a-ți vedea imaginea afectată, de a simți că locul de muncă și dezvoltarea carierei sunt amenințate. Pe de altă parte avantajele materiale sau/și morale își au locul lor – eu sunt cel care l-am anchetat pe „X”, marele ucigaș, violator, tâlhar, traficant de droguri, etc.

Criza de timp poate fi un alt factor important care să condiționeze potențialul anchetatorilor de a descoperi minciunile celor pe care îi audiază. Bineînțeles că toată lumea are nevoie de rezultate imediate, că mulți șefi întreabă după foarte scurt timp: „E gata … ? Ai aflat ceva …?” În astfel de condiții, cel care a venit hotărât și pregătit să mintă va putea avea succes. Timpul necesar „compromiterii” anchetatorului poate fi mai mic decât perioada de timp pentru care mincinosul este pregătit să reziste. Așa cum am arătat, a minți, minciuna, presupune un consum important de resurse pe care mulți dintre cei audiați și le pot pune la dispoziție pentru a-și atinge scopul. Este de așteptat ca anchetatorii, în astfel de situații, să pregătească strategii de anchetă care să presupună, inclusiv, acceptarea, ca „rezultat de etapă”, a succesului celui ascultat, după care un nou asalt și … încă unul, până când suspectul cedează.

Imposibilitatea de a stabili comportamentul normal al celui ascultat datorită scenariului pregătit de către acesta, lipsei de implicare a anchetatorului în analiza conținutului întrebărilor și în răspunsurile date. Dacă la aceasta se mai adaugă intervenții din afară precum remarcile altor anchetatori ce trec „din întâmplare” prin camera de ascultare, „probleme importante” ce intervin în legătură cu desfășurarea altor anchete, chemări ale șefului care vrea să transmită dispoziții urgente, etc. totul se poate întoarce împotriva anchetatorului. Practic, el devine țintă. În loc ca el să analizeze comportamentul celui pe care îl ascultă, el devine cel examinat. Este normal ca cei doi „actori” – anchetatorul și anchetatul – să se examineze reciproc, însă, devine anormal ca anchetatorul să nu poată obține informații relevante despre comportamentul normal al celui pe care îl ascultă iar cel anchetat să aibă la dispoziție tot ceea ce este necesar pentru a stabili ce este și cum se manifestă anchetatorul. Dacă anchetatorul va prelua în analiză comportamente distorsionate cu privire la diferite stări ale celui pe îl ascultă nu va putea, ulterior, să sesizeze minciuna.

Din ignoranță sau din cauza unei lipse de interes suspecte, pentru un anchetator bun profesionist, este posibil ca acesta să nu pună suficiente întrebări, să treacă cu ușurință peste unele aspecte ce pot fi importante pentru cauză, să nu forțeze persoana pe care o ascultă să se pronunțe în legătură cu elemente peste care aceasta a omis să le detalieze. Practic este necesar să fie făcut un salt de la minciuna prin omisiune la minciuna de creație care necesită un aport important de energie, care necesită un aport consistent al tuturor abilităților fizice și psihice, atât pentru a o elabora cât și pentru a o ascunde – asta pentru că, în mod normal, anchetatorul are la dispoziție minime informații care să îi permită să testeze veridicitatea unora dintre cele afirmate de către persoana pe care o ascultă.

Dincolo de toate, mai există, ceea ce se acceptă a fi „flerul anchetatorului”, anchetator care vede, simte, miroase, aude și este posibil să se auto-convingă de corectitudinea propriei profeții. Evident că analiza manifestărilor verbale și non verbale ale celor ascultați nu poate fi decât subiectivă, însă, dacă apar stereotipurile, dacă apar acele shortcut-uri care, în considerare lenei proverbiale a ființei umane, împiedică anchetatorul să analizeze cu rigoare fiecare aspect, totul se poate duce de râpă. Anchetatorul fiind influențat de propria convingere, că cel pe care îl are în față minte, va considera că minte în legătură cu toate elementele importante ale declarației pe care o dă, iar dacă va fi convins că spune adevărul, va accepta ca adevărat aproape tot ceea ce spune acesta.

Mediul în care se desfășoară ascultarea – este foarte important deoarece prin caracteristicile sale determină un plus de excitare, de consum nervos atât din partea anchetatorului cât și din partea celui ascultat.

Ideal este ca în clădirea în care își desfășoară activitatea curentă anchetatorul să existe camere de ascultare care să asigure un climat de liniște, suficientă intimitate, confort psihic, care să permită celui ascultat să fie influențat doar de modul în care decurge ascultarea, orice contaminare cu factori externi fiind contra-productivă pentru buna desfășurare a anchetei. Persoanele ascultate pot masca emoțiile lor adevărate, generate de desfășurarea ascultării, cu emoții dezvoltate ca urmare a deranjului provocat de diferiți factori externi ce pot apare. De exemplu, dacă avem în vedere ascultările care se fac la fața locului, cu ocazia desfășurării diverselor activități de anchetă care se desfășoară în teren – cercetări la fața locului, percheziții, reconstituiri – persoanele ascultate își mută privirea sau întregul corp în direcția de unde vine un zgomot puternic, în care o persoană recalcitrantă vociferează, de unde vine un miros puternic ori, pur și simplu, se petrece ceva; se opresc din relatare când se apropie o altă persoană ori un polițist; își schimbă direcția privirii, poziția corpului, etc. când una sau mai multe persoane din public aduce acuzații, înjură ori folosește cuvinte sau expresii jignitoare, indecente. Dacă mai adăugăm și freamătul tracasant al traficului rutier putem accepta că pe parcursul ascultărilor judiciare, în măsura în care anchetatorii uită să ia măsuri eficiente de prevenire, pot apare suficiente motive, cât se poate de plauzibile, pentru ca persoana ascultată să ofere comportamente care să ascundă ceea ce este generat de emoția ascultării, de natură să răspundă, să justifice acțiunea stimulilor externi.

La camerele de ascultare din incinta clădirilor în care își desfășoară activitatea organul judiciar există și alternativa „procurării” unor spații confortabile care să excludă orice potențială presiune din partea „poziției de forță” de care pot abuza unii anchetatori. Persoana ascultată ar putea să spună mai mult, să ofere informații deosebit de utile dezvoltării anchetei, în condițiile în care este invitată să bea o cafea în biroul directorului de la un restaurant bun ori dintr-un hotel luxos. Cum și ce trebuie să facă anchetatorul pentru a aranja o astfel de activitate constituie o problemă „de orientare” care să excludă orice încălcare a legii sau forțare a relațiilor cu diverse persoane implicate în alte anchete în desfășurare.

Mincinosul – atunci când este chemat în camera de ascultare se află în situația unui student ce se pregătește pentru un examen, știe că va fi examinat oral, însă, nu exclude și varianta unei porțiuni de examinare pe baza unui text scris. La fel precum studentul, mincinosul, atunci când este invitat în fața organului judiciar, își pregătește din timp prestația încercând să se convingă cu privire la faptul că va reuși să fie credibil, să convingă anchetatorii cu privire la veridicitatea celor declarate de el. Cu cât reușește să se auto-convingă de propriul succes, cu atât își va reduce teama cu privire la insucces, cu privire la faptul că va fi prins cu minciuna. Cu cât teama de a fi prins este mai mică, este ținută la un nivel controlabil, cu atât prestația mincinosului va fi mai sigură; se va simți confortabil gândind că este suficient de bun pentru a nu fi prins, că minciuna pe care a conceput-o este suficient de subtilă și de credibilă pentru a nu fi descoperită.

Odată cu începerea ascultării, nu se mai poate face nimic în legătură cu minciuna – așa cum a fost pregătită așa va fi spusă – dacă va încerca să schimbe ceva, teama cu privire la faptul că poate scăpa ceva este atât de mare încât orice inițiativă este lăsată baltă. Crește, poate paradoxal, teama că va fi prins. Modul în care fiecare mincinos își controlează această teamă sau, din contră, cedează ține de forma în are se află memoria, de inventivitatea fiecăruia în parte și de experiența pe care o are în a minți, în situații de criză. Mulți dintre mincinoși pentru a-și spori sentimentul de putere, pentru a se convinge de propria credibilitate, se joacă cu minciunile spunând mai multe decât este necesar, uneori, chiar și în împrejurări în care nu este nevoie – este vorba despre așa numitele minciuni gratuite. Deși o asemenea opțiune, ce pare a avea ca rațiune nevoia de putere, nevoia de a-i domina pe cei din jur, presupune o expunere suplimentară și, pe cale de consecință, riscuri suplimentare în legătură cu descoperirea minciunilor, totuși, este acceptată și dezvoltată de mulți.

Nu suntem cu toții buni mincinoși. Nu mințim eficient. Nu suntem suficient de inventivi și nu avem o memorie care să performeze suficient astfel încât este posibil să susținem, în cadrul expunerii ce se dorește a fi de succes, afirmații contradictorii. Contradicțiile din declarațiile noastre, reale sau doar presupuse, constituie o mare vulnerabilitate – teama de a ne contrazice în ceea ce spunem ne poate paraliza, vocea nu mai are energie, ceea ce comunicăm nu mai are forță, rațiunea nu mai funcționează prompt, nu mai putem fi convingători.

În aceste condiții, mincinosul pentru care este suficient să mintă prin omisiune este mult mai eficient decât cel care trebuie să inoveze, eventual și rapid, sub imperiul impulsului de moment. Practic, o omisiune este, în esență, adevărul spus fără detaliile care nu convin.

Succesul mincinosului depinde de anumite calități pe care, probabil, le căutăm cu toții însă nu le avem cu toții. Trebuie să:

Anticipăm apariția unei împrejurări în care este nevoie să mințim;

Avem abilitatea de a folosi o omisiune iar minciuna de inovație să fie excepția;

Să folosim minciuna doar atunci când este neapărat necesar;

Să avem o memorie care să nu scape nimic din ceea ce este important;

Să fim inventivi, elementele pe care le adăugăm să respecte logica și să aibă ceva insolit, ceva neașteptat, pentru că și cei din jurul nostru se pot aștepta să mințim și pot anticipa minciuna pe care o vom spune;

Să fim capabili să ne ascundem emoțiile precum un actor de succes;

Să verificăm potențialul celui/celor pe care îi mințim de a „înghiți” minciunile noastre;

Să avem suficientă spontaneitate pentru a susține credibilitatea pe parcursul desfășurării întregii „scene”, întregii prestații de care avem nevoie pentru a face față împrejurării.

Cu cât un mincinos reușește să facă mai mult din cele arătate mai sus, cu atât acesta va avea mai mult succes.

5.4. Reguli pentru evaluarea comportamentului persoanei ascultate

Pentru a avea succes în evaluarea comportamentului persoanelor pe care le ascultăm este necesar să respectăm reguli. Cele mai importante sunt:

Evaluează modificările comportamentale ale celui ascultat în comparație cu ceea ce ai stabilit ca fiind comportamentul lui normal – comportamentul persoanei pe care o ascultăm, atât cel verbal cât și cel non verbal, este personalizat, conține particularități individuale; și asta indiferent de susținerile ce generalizează comportamentele ca fiind mai susceptibile de a fi sincere ori, din contră, mincinoase. Fiecare individ este, într-o măsură rezonabilă, unic atunci când minte, efortul de a induce în eroare este personalizat și asimilat la nivel intim astfel încât se va obține „minciuna lui X”, nu o minciună oarecare.

Fiecare dintre noi, pe măsură ce creștem și devenim tot mai socializați acumulăm experiențe variate – în funcție de mediul în care ne dezvoltăm, în funcție de mijloacele financiare pe care le avem la dispoziție, de persoanele cu care avem norocul să ne întâlnim, etc. – experiențe ce ne permit să ne dezvoltăm comportamente care să ne caracterizeze în diferite stări pe care le parcurgem, în multele cele pe care le facem cotidian.

Putem generaliza și, de asemenea, putem formula ipoteze cu privire la geneza comportamentelor tipice ce caracterizează minciuna însă, pentru anchetă și anchetator, nu pot rămâne decât aspecte generale care trebuie verificate și completate cu ceea ce este specific persoanei ascultate.

Anchetatorul trebuie să identifice comportamentul specific pentru fiecare persoană vătămată, martor sau suspect pe care îl are în față.

Aici, trebuie făcut distincție între comportamentul persoanei pe care aceasta îl are, în general, în cvasi-totalitatea situațiilor și împrejurărilor prin care trece în mod curent și comportamentul specific pe care îl are, într-o împrejurare specială cum este cea care presupune prezența în camera de anchetă pentru a fi ascultat în legătură cu o faptă penală. Mai mult, ar trebui acceptat că există diferențe, care în anumite cazuri sunt importante, ce apar în cazul unor „prestații” din zile diferite, la diferite distanțe în timp. În astfel de condiții ar trebui ca anchetatorii să fie interesați de comportamentul normal specific în ziua în care se desfășoară audierea.

În concluzie, atunci când se pune problema evaluării comportamentului persoanei pe care o ascultăm, în calitate de anchetatori trebuie să facem distincție între:

Comportamentul normal al persoanei în viața de zi cu zi, în împrejurări ori situații care nu necesită un nivel de concentrare deosebit fiind considerate de rutină;

Comportamentul normal al persoanei ascultate în fața anchetatorului;

Comportamentul normal specific al persoanei în camera de ascultare cu ocazia ascultării din ziua Z.

Stabilirea comportamentului normal al persoanei vizează constatarea modului în care aceasta reacționează în diferite situații care nu conțin elemente de stres în legătură cu fapta cercetată. Ne interesează, să cunoaștem, ca punct de plecare, modul în care cel pe care îl ascultăm reacționează atunci când se referă la lucruri obișnuite, cum se bucură, se înfurie, se miră, este încântat ori dezamăgit, cum își manifestă ura, iubirea, teama, etc.; totul pe sau în legătură cu subiecte care nu au legătură cu fapta cercetată.

Așa cum este normal, această cunoaștere nu poate avea un caracter absolut. În fapt vom putea cunoaște un comportament mediu, de referință, care ne va ajuta la a compara cu manifestările comportamentale ce apar pe timpul ascultării în legătură cu fapta cercetată. De exemplu, apare ca firească o întrebare: cel pe care îl ascultăm își schimbă semnificativ comportamentul atunci când neagă implicarea, ca făptuitor, în fapta cercetată ? Pot urma întrebări precum: această schimbare rămâne constantă, în timp ? are o durată semnificativă sau este ceva care a durat foarte puțin ?

Toți anchetatorii acceptă faptul că atunci când o persoană trece printr-o situație neobișnuită ori realizează un pericol, chiar și numai potențial, îi crește nivelul de stres care în mod firesc este sublimat sau trebuie reprimat și, ca atare, trebuie să apară în comportamentul respectivei persoane manifestări specifice încercării de a se elibera de stres.

Într-o împrejurare banală, în care o persoană obișnuită este oprită în trafic pentru încălcarea unei reguli de circulație, constatăm imediat o creștere a nivelului de nervozitate – tremur în voce, mișcări haotice ale mâinilor, etc. Situația este de natură a genera modificări de comportament. Ceea ce este important pentru anchetator este să facă diferența între astfel de modificări și modificările de comportament ce pot fi asociate minciunii.

Într-o logică simplă, persoanele nevinovate sunt nervoase la începutul ascultării, avânt tot felul de manifestări care confirmă aceasta – de regulă sunt nesistematizate, nu sunt în stare să ofere argumente, alibiul pe care îl susțin este slab argumentat, tremură, transpiră, își pot schimba des poziția pe scaun, încep să vorbească precipitat ori tac fără vreun motiv evident, altul decât specificul situației; desigur că altfel stau lucrurile atunci când manifestările comportamentale sunt sistematizate într-un comportament menit să „deranjeze” anchetatorul în demersul său profesional, să încerce să conducă ancheta pe piste greșite. Cei care nu au venit să mintă, odată cu desfășurarea ascultării și constatarea faptului că nu este nimic care să îi pună în pericol, scapă de stres, se relaxează și se pot comporta așa cum o fac de obicei. Cei care, din contră, au venit să mintă acumulează stres pe măsură ce ascultarea evoluează.

Ca rezultat, de cele mai multe ori, individul tinde să devină din ce în ce mai nervos ori, cel puțin, își conservă starea de nervozitate pe care a căpătat-o de la începutul întâlnirii cu anchetatorul. Regula spune că, dacă anchetatorul nu își exprimă îndoieli cu privire la versiunea mincinoasă prezentată, starea de nervozitate se conservă în parametri cantitativi ori se poate, chiar, diminua, dacă mincinosul simte că „și-a intrat în mână”. Dacă apar și se dezvoltă îndoieli, dacă anchetatorul își manifestă nemulțumirea cu privire la calitatea celor declarate, starea de stres escaladează. Cel mai mare pericol pentru un mincinos este să nu fie crezut, să constate că minciuna este solid construită, că prestația lui este convingătoare și, cu toate acestea să nu fie crezut. Lucrurile stau asemănător și cu o persoană care spune adevărul și nu este crezută.

Diferența o face modul și nivelul de sistematizare al reacțiilor nervoase. Mincinosul face eforturi să se controleze, pentru el este important să își păstreze controlul. Pentru cel care spune adevărul nu mai contează nivelul de control, el are o problemă importantă – nu este crezut, ceea ce spune el este pus la îndoială iar acest lucru poate avea importante consecințe negative.

Evaluează comportamentul celui ascultat în comparație cu comportamentul celor din grupul social ori subcultura din care face parte – anchetatorii trebuie să cunoască și să accepte faptul că, în mare măsură, comportamentul uman este rezultatul adaptării la mediu. Nu trebuie pusă problema în termeni de medie a comportamentului populației dintr-o zonă, spațiu ori cartier de locuințe sau spații comerciale, ci, mai degrabă, trebuie observat ceea ce pare a fi definitoriu, caracteristic, ceea ce se asimilează ca elemente esențiale ale rolului în grupul social și ale comportamentului celui ori celor acceptați și considerați mentori. Normalitatea comportamentului, astfel evaluat, are ca punct de reper comportamentul grupului social din care face parte persoana pe care o ascultăm. În concret, manifestările comportamentale ale celui ori celei pe care o ascultăm trebuie comparate cu modul în care, în situații asemănătoare, reacționează diferiți membrii ai grupului social.

Să luăm, ca exemplu, debutul întâlnirii dintre anchetator și persoana ce urmează a fi ascultată. Pe una dintre ipotezele posibile, anchetatorul se ridică politicos și întinde mână pentru o strângere de salut iar bărbatul care s-a prezentat în vederea ascultării judiciare face același gest și cei doi își strâng mâinile în semn de salut ( poate chiar își spun „salut”, „vă salut”, „vă salut cu respect”, etc.). O primă evaluare pe care trebuie să o facă anchetatorul trebuie să aibă ca obiect strângerea de mână și poziția persoanei invitate în momentul salutului comparativ cu alte persoane pe care le are în anchetă în același caz sau/și cu obiceiurile celor din grupul social din care face parte cel sau cea care urmează să fie ascultată. I-a tremurat mâna când a întins-o ? A fost reticent, a ezitat, cel ce urmează a fi ascultat când a întins mâna pentru salut ? Cum era mâna – caldă și uscată; rece și umedă; doar rece ? Nu se poate spune că în mod obligatoriu anumite răspunsuri echivalează cu conduita mincinoasă însă, evident, ceva se întâmplă cu persoana care tocmai ce a venit pentru a fi ascultată – trebuie să fie o preocupare pentru anchetator să lămurească ce.

De multe ori persoana ce vine în clădirea în care își desfășoară activitatea organul judiciar manifestă o atitudine neobișnuită fată de anchetator.

Ce înseamnă o atitudine neobișnuită ?

Ca anchetatori este bine să ne punem întrebarea: „Dacă am fi în locul persoanei pe care am invitat-o, noi, cum am reacționa, ce atitudine am avea în fața unui anchetator ?” În activitatea practică pot fi găsite multe exemple în care persoane vătămate după ce spun care este mărimea prejudiciului, relatează pe scurt ce cred că s-a întâmplat și … li se pare că insistența anchetatorului în a lămuri împrejurările faptei este suspectă și lipsită de sens astfel încât concluzionează repede că „eu atât am avut de spus …”, rămânând în sarcina anchetatorului să se descurce cum poate. Bineînțeles că ceva nu este în regulă, că avem de a face cu o înscenare ori, cel puțin, cu o anumită contribuție a celui ori celei ce se declară prejudiciată în modul în care a fost desfășurată activitatea presupus ilicită ce a avut că rezultat dezvoltarea prejudiciului. În aceleași condiții, martori oculari nu știu, nu au realizat, nu au văzut că se întâmplă ceva deosebit, că o activitate ilicită gravă este în desfășurare în imediata lor vecinătate. Suspecții sunt, uneori, foarte amabili, acționează în considerarea unei „omenii” atât de firești încât în orice altă împrejurare ar uita definitiv de un astfel de comportament.

Atitudini greu de înțeles au și persoanele care au avut experiențe neplăcute, în trecut, cu anchetatorii sau, în general, cu autoritățile statului. Nu numai că refuză orice fel de colaborare dar, uneori, dacă ar putea s-ar și răzbuna pe cel ori cea care reprezintă statul. Acest lucru se poate întâmpla chiar și în condițiile în care conflictul sau întâmplarea nefericită s-a întâmplat unui apropiat al celui invitat să declare. Anchetatorii trebuie să manifeste o atenție deosebită în astfel de cazuri pentru că fiecare gest, expresie, cuvânt sau expresie care este folosită și a mai fost folosită și de alții conduc direct și ireversibil, pentru cel ascultat, la concluzia că „și ăsta este tot un nemernic”. Practic orice constituie clișeu profesional – atenție ai făcut deja o greșeală, pe a doua nu o mai suport …; am ascultat destule minciuni, acum a venit ora adevărului; și răbdarea mea are limite, etc. – poate bloca ireversibil desfășurarea ascultării și, de ce nu, poate apărea perspectiva unor erori judiciare.

Ca să argumentez legătura dintre evaluarea comportamentului membrilor unui grup, chiar și informal constituit și comportamentul unui individ am să supun atenției un caz în care o femeie tânără a fost găsită fără viață de către un bărbat care își plimba câinele la marginea unei zone rezidențiale dintr-un oraș mare. Din primele cercetări a rezultat că femeia fusese violată și ucisă cu aproximativ 40 – 48 de ore înainte de a fi descoperit cadavrul. Dat fiind faptul că era toamnă târzie, ziua mică, nopți cu cer înnorat, etc. fusese relativ ușor pentru făptuitor să facă „răul” într-una dintre locuințele ce se aflau în apropiere – cea mai apropiată se afla la 350-400 metri – să transporte și să abandoneze cadavrul în locul unde fusese descoperit mizând pe faptul că principalele suspiciuni urmau să vizeze pe cel care a raportat „descoperirea” ori pe apropiați ai acestuia. Anchetatorii s-au deplasat la fața locului și au audiat, cu permisiunea celor în cauză, peste 40 de persoane care ar fi putut avea legătură cu oribilul eveniment. Comportamentul celor mai mulți fusese asemănător: luaseră la cunoștință despre ceea ce se întâmplase; își manifestaseră consternarea cu privire la faptul că fusese posibilă o asemenea întâmplare; susținuseră ideea că nemernicul care făcuse răul urmează a fi prins în cel mai scurt timp și că sunt dispuși să își dea concursul, dacă vor fi solicitați, la prinderea acestuia; fiecare subliniase direct sau indirect faptul că nu știu nimic și nu au nici un fel de legătură cu femeia ucisă, cu întâmplarea sau făptuitorul, că nu au bănuieli și că nu pot afirma că ei cunosc cine ar fi putut cel care a făcut răul. Câțiva au încercat să ofere și argumente în sensul că nu puteau ei să facă răul cercetat. Un tânăr a atras atenția prin aceea că a avut o atitudine distantă față de faptă; în timp ce anchetatorii îi explicau ce s-a întâmplat se juca la calculator; când i s-a descris aspectul locului faptei și-a schimbat poziția, a închis calculatorul, a dat drumul la televizor și a început să ronțăie semințe; când a fost întrebat dacă vrea să vadă cadavrul în ideea că ar putea ajuta ancheta prin recunoașterea identității victimei a devenit iritat și a întrebat dacă este obligat să facă asta.

Pe măsură ce anchetatorii au devenit din ce în ce mai suspicioși comportamentul tânărului a sporit în nervozitate sfârșind într-o izbucnire nervoasă – o furie combinată cu lacrimi – dominată de întrebarea „Ce aveți cu mine ?” și completată cu afirmația „Nu am făcut nimic … .” S-a confirmat, ulterior, că el era cel care, într-un exces de dorință, a forțat femeia să întrețină acte sexuale și, întrucât aceasta nu își arăta satisfacția răspunzând convingător la întrebarea lui repetată: „Îți place … ?”, a lovit-o în cap cu o vază, continuând actul sexual în plină agonie a femeii, până după ce reacțiile vitale au încetat.

Evaluează comportamentul celui ascultat în contextul situațional în care se desfășoară ascultarea – știm cu toții că cea mai obișnuită indicație a părinților către copii este să se orienteze și să facă ceea ce trebuie făcut în funcție de momentul și locul în care se află. Anchetatorii trebuie să evalueze ceea ce face cel ori cea pe care o ascultă în funcție de ceea ce se face de obicei în locul și în perioada de timp în care se desfășoară ascultarea. De exemplu, cu ocazia vizitei unui coleg de serviciu al tatălui său, fiica de 20 ani va evita să privească ochii oaspetelui și ai fiului său de 22 ani, iar dacă nu va evita, contactul va fi limitat. În mod normal o asemenea atitudine poate fi interpretată ca fiind manifestarea unei timidități firești. Într-un alt context, totul ar putea fi considerat o manifestare a unui mincinos.

Există și situații în care cel ori cea ascultată vin în camera de anchetă sub influența unei stări generate de o întâmplare, amenințare sau grijă care nu are legătură cu modul de desfășurare al anchetei penale, cu desfășurarea ascultării, cu comportamentul anchetatorului, etc. Să ne imaginăm cam cum o să reacționeze în cadrul unei ascultări, pe care o organizăm în legătură cu un furt dintr-o locuință, o persoană care vine de la un centru medical de unde și-a ridicat rezultatele de la analize și a aflat că suferă de o boală gravă precum Sida, cancerul, hepatita, etc.; o persoană care în zona clădirii în care își desfășoară activitatea organul judiciar și-a lovit autoturismul sau, mai grav, a accidentat, mai grav sau mai puțin grav o persoană; o persoană ce, pe drum, a avut o întâlnire „întâmplătoare” și a fost amenințată cu consecințe grave pentru ea sau apropiații săi; o persoană care în dimineața zilei respective s-a certat grav cu soțul/soția, copilul, părinții, logodnicul/logodnica, etc.; o persoană ce a avut „un semn” și, superstițioasă fiind, este convinsă că urmează să i se întâmple ceva rău; o persoană ce a fost la duhovnic și acesta i-a recomandat să nu facă nimic din ceea ce oamenii, invidioși sau care vor să se folosească de ea, și-ar putea dori; și enumerarea ar putea continua.

Evident că, în oricare din cazurile la care am făcut referire mai sus, toate reacțiile persoanei ce urmează a fi ori este ascultată sunt contaminate cu stări, emoții, sentimente care nu au ca sursă ceea ce se întâmplă în camera de ascultare ori modul în care se desfășoară ancheta.

5.5. Comportamentele convergente

Anchetatorii trebuie să analizeze măsura în care manifestările comportamentale ale persoanei ascultate sunt convergente, ilustrează mesajul, starea sau emoția pe care cel ori cea pe care o avem în față dorește să o transmită. Credibilitatea se poate consolida atunci când mai multe manifestări verbale și non verbale sunt convergente în susținerea aceluiași mesaj.

De exemplu, avem o persoană ce are o poziție defensivă – cu spatele lipit de spătarul scaunului; brațele încrucișate în jurul pieptului; picioarele încrucișate sau, cel puțin, lipite de picioarele de la scaun, ochii direcționați în jos sau în sus – în mod evident aceasta nu ne va convinge de adevărul celor pe care le spune. Într-o situație opusă, în care persoana pe care o ascultăm se manifestă firesc – are comportament expresiv; reacții spontane, ceea ce promovează în plan verbal este susținut de gesturi ilustratoare, expresii faciale, susținerea privirii, înroșirea pielii, transpirație, etc. – vom putea accepta că avem în față o persoană ce nu ne ascunde nimic. Pentru a concluziona, în legătură cu faptul că cel ori cea din fața noastră minte ori spune adevărul, trebuie să avem în vedere mai multe manifestări comportamentale care trebuie să se „potrivească”, să se cupleze în mod firesc ca expresii firești ale unei atitudini sincere; trebuie să evităm concluzii pe baza unei singure manifestări ori pe baza unor manifestări contradictorii.

Deși nu imposibil, în practică, rareori se poate ca, pe baza unui singure manifestări comportamentale – verbale ori non verbale – să se poată interpreta măsura în care o persoană spune sau nu adevărul. Aici se poate accepta o relație de natură cantitativă – mai multe manifestări comportamentale, o mai mare certitudine în legătură cu comportamentul mincinos ori sincer al persoanei ascultate. Nimeni nu trebuie să aștepte, cu necesitate, comportamente clare și perfecte, care să nu fie contaminate cu manifestări care să aibă altă sursă și care să contrazică alte manifestări care, având aceeași sursă, se disting prin coerență și predictibilitate.

De exemplu, o femeie invitată să declare, în calitate de martor, cu privire la desfășurarea unui eveniment rutier regretabil soldat cu decesul a trei persoane, are un comportament specific persoanelor de bună credință – oferă informații utile, susține declarațiile cu gesturi și alte manifestări non verbale adecvate, etc. – și deodată își mușcă buza de jos, crește ritmul declarației, devine nerăbdătoare, și explicațiile devin din ce în ce mai scurte și mai puțin utile pentru anchetator. Anchetatorul contrariat de comportamentul femeii, de lipsa unui motiv serios pe care să-l fi constatat și care să aibă potențialul necesar pentru a schimba atitudinea femeii ascultate a aflat, abia după trei zile, că femeia își adusese aminte că soțul o anunțase cu două zile înainte că nu poate ajunge la grădiniță să ia copilul și că trebuie să îl ia ea.

Există posibilitatea ca o persoană de bună credință, ce își dorește să ajute la identificarea făptuitorului, la realizarea scopurilor anchetei penale, să facă sau să spună ceva care să poată fi interpretat ca fiind un simptom al comportamentului înșelător. Reciproca este, de asemenea, valabilă – în sensul că un mincinos, pe parcursul ascultării poate avea și manifestări specifice comportamentului sincer.

5.6. Comportamentul anchetatorului

Comportamentul anchetatorului este foarte important pentru că parte și, în același timp, partener în comunicare anchetatorul este, exact precum cel ori cea ascultată, și el examinat și evaluat de către cel pe care îl ascultă.

Dacă spre exemplu, anchetatorul lasă să se citească în comportamentul său faptul că îl înțelege sau nu, că îl consideră vinovat sau nu, că îl apreciază sau îl desconsideră, etc. cel ascultat se va închide sau va avea o atitudine deschisă în funcție de percepția pozitivă sau mai puțin pozitivă pe care o are față de persoana anchetatorului. Apare, se dezvoltă și se manifestă o teamă în legătură cu faptul că anchetatorul s-ar putea să nu creadă ce spune cel ori cea ascultată și, pe cale de consecință, ar putea apare efecte negative pe parcursul desfășurării ulterioare a anchetei. Pe măsură ce anchetatorul dă reacții pozitive – și nu poate să dea decât reacții care să ateste parțial faptul că poate înțelege sau accepta ceea ce spune cel din fața sa – este posibil ca cel care nu și-a propus să mintă să înceapă să aibă încredere, să fie mai relaxat, mai volubil și să spună mai multe; cei care au venit pregătiți să mintă devin mai relaxați numai în măsura în care constată că minciuna a fost acceptată, că aceasta își produce efectele scontate.

Un aspect important ce ține de comportamentul anchetatorului vizează distanța și poziția pe care o are corpul acestuia pe parcursul desfășurării ascultării. Când vorbim despre distanță, trebuie să acceptăm că micșorarea ori creșterea distanței dintre anchetator și persoana pe care o ascultă funcționează ca un factor prin intermediul căruia se poate crește ori scădea presiunea exercitată asupra celui ascultat. Apropierea excesivă poate crea o stare de disconfort – „parcă îmi stai în cap” – iar depărtarea presupune nevoia de a vorbi mai tare, de a fi mai expresiv, de a ilustra suplimentar ceea ce spui. Distanța considerată optimă este acea distanță care exclude disconfortul, distanța care permite comunicarea fără nici un fel de efort. Suplimentarea manifestărilor comportamentale cu elemente ce vin dintr-o altă zonă decât cea a mesajului transmis poate face mai greoaie munca anchetatorului, fiind greu de înțeles ce are legătură cu mesajul comunicat pentru desfășurarea anchetei, cu privire la modul de desfășurare al activității ilicite, identitatea celor implicați, ș.a. și ce are legătură cu disconfortul cauzat de apropierea excesivă a anchetatorului ori de cel cauzat de depărtarea excesivă a acestuia. Ca orice disconfort și acesta generează manifestări ce pot fi interpretate ca fiind caracteristice comportamentului mincinos.

Poziția corpului celor doi – anchetat și anchetator – prezintă și ea importanță în mod asemănător distanței. Se conturează, în comunicările pe care le avem în fiecare zi, anumite poziții ale corpului în care ne simțim bine și pe care, în același timp, le considerăm adecvate, din punct de vedere al „etichetei”. Abaterile către poziții ce sunt considerate forțate, în care corpul nu se simte bine sau, din contră, către poziții relaxante, până la limita decenței, au un potențial important de a crea disconfort cu consecința directă a apariției, din nou, a unor manifestări comportamentale care nu au legătură cu ceea ce este de interes pentru anchetă ci cu pozițiile în care ne punem corpul să stea.

Oarecum diferit stau lucrurile atunci când ne gândim la evaluarea reciprocă a celor doi actori principali ai ascultării judiciare. Căutând normalul vom vedea că, în practică, pe parcursul unei conversații contactul vizual „ocupă”, ca timp, între 40 % și 60 % din durata comunicării ce se realizează în cadrul unei ascultări. Bineînțeles că se poate pune întrebarea în legătură cu ce se întâmplă dincolo de acest normal – cu limite destul de largi, de altfel. Ce înseamnă dacă anchetatorul îl privește prea mult pe cel ori cea pe care o ascultă sau, din contră, îi acordă prea puțină atenție, din punctul de vedere al acestui aspect ? și în acest caz, reciproca este valabilă – respectiv și cel ori cea ascultată îl poate privi pe anchetator excesiv de mult ori prea puțin.

Exersând în practică sau, numai, observând ce se întâmplă în cadrul ascultărilor desfășurate de către alți anchetatori, vom constata că este o legătură directă, o intercondiționare reciprocă a comportamentului vizual între cele două părți implicate în comunicare. Trebuie avute în vedere două elemente pe care, personal, le consider importante, aici: ordinea în care încep să se privească cei doi și consistența privirii fiecăruia în parte.

Cine are inițiativa, la același nivel de consistență al privirii, de regulă, câștigă ceea ce se poate numi „lupta privirilor”. Cine are privirea mai consistentă – mai intensă, care exprimă mai multă forță, care este mai puțin obișnuită (de exemplu, ceea ce cunoaștem a fi o privire de oțel, o privire sfredelitoare, o privire pătrunzătoare, o privire cuceritoare, etc.) – în condițiile unei durate a privirilor comparabile, de asemenea, are câștig de cauză. Cine câștigă ceea ce am denumit a fi lupta privirilor dezvoltă o superioritate față de partenerul său de comunicare. El se simte mai confortabil, consideră că are situația sub control, apreciază că poate să nuanțeze comunicarea să o facă mai expresivă; asta în condițiile în care partenerul percepe situația ca stresantă, simțind presiunea celuilalt, fapt ce îl determină să intre în regim de avarie, să compenseze disconfortul pe care îl resimte prin manifestări comportamentale pe care nu le poate controla în întregime.

Ca regulă, dacă anchetatorul se uită prea mult la suspect, acesta realizează foarte repede că ceva nu este în regulă și va reacționa prompt manifestând neîncredere – discursul va sărăci brusc, precizia va scădea, detaliile vor dispare.

Nu trebuie uitat că orice face anchetatorul poate părea neobișnuit pentru persoana ascultată și că, de fiecare dată, manifestările comportamentale ale acesteia pot fi determinate sau, cel puțin, influențate de ceea ce este perceput ca fiind manifestare, a anchetatorului, ce depășește limita normalului; un normal firesc sau unul conturat de așteptările celui ori celei ascultate. Este firesc ca persoana ascultată să își pună întrebarea. „De ce ?” – De ce se uită așa la mine ?; De ce stă cu mâinile așa ?; De ce mi-a spus că … ?; etc.

Reciproca, și aici, este valabilă – anchetatorul poate face greșeala de a avea anumite așteptări de la persoana pe care o ascultă, caz în care abaterile de la așteptări pot părea nefirești și, pe cale de consecință, simptome ale minciunii. Mai mult, dacă anchetatorul va avea neinspirația de a remarca „neregularități” în comportamentul celui pe care îl ascultă – de exemplu: „Bă, tu minți ca ultimul nenorocit; nici măcar în ochi nu poți să mă privești !” – va genera comportamente care vor încerca să devină conforme cu așteptările lui. De asemenea, este bine ca anchetatorul să se abțină de la orice manifestare care ar trăda faptul că analizează cu atenție tot ceea ce înseamnă manifestare a celui pe care îl ascultă; dacă va reacționa – nu contează dacă pozitiv ori negativ – întrucât și el este evaluat, va genera schimbări de conformare în comportamentul celui ascultat. Ideal este ca anchetatorul să își controleze orice reacție; poate să facă orice atunci când revede înregistrarea video, când este cu colegii, când își reactivează mental principalele momente ale ascultării dar nu în prezența persoanei ascultate.

Ordinea și coerența mișcărilor devine importantă în cadrul fiecărei ascultări deoarece fiecare persoană, în parte, are un mod specific în care face multe dintre lucrurile pe care le face și în fața anchetatorului. De exemplu, persoanele care poartă ochelari, din când în când își aranjează ochelarii ce, datorită mișcărilor diverse pe care le face persoana, inclusiv, în timpul ascultării, alunecă de la locul lor; trebuie să ne gândim că fața devine grasă datorită emoțiilor prin care trece persoana ascultată pe parcursul desfășurării ascultării ce generează diferite nivele de transpirație. Felul, ritmul, durata mișcărilor prin care o persoană își aranjează ochelarii pot spune multe. Normalul și anormalul sunt atât de sensibile încât mulți dintre anchetatori pot renunța la a evalua astfel de manifestări comportamentale.

De exemplu:

Anchetatorul: Marian, tu ai intrat azi-noapte în depozit și ai luat marfa despre care vorbește șeful tău ?

Marian: (după ce își trece mâna peste jumătate din față și își aranjează ochelarii) Nu, nu am fost eu !

Pe o altă ipoteză, Marian, întâi spune „Nu, nu am fost eu !”, spontan, privind în ochi anchetatorul, după care, câteva secunde mai târziu își aranjează ochelarii.

Între cele două ipoteze, diferența o face ordinea în care persoana ascultată promovează mesajul verbal și elementele de comportament non verbal. În primul caz trecerea mâinii peste față și aranjatul ochelarilor sunt mișcări care să-i permită celui ascultat să câștige timp pentru a-și formula răspunsul. În al doilea caz, manifestările non verbale au rolul de a elibera stresul cauzat de răspunsul pe care îl dă persoana ascultată. Anchetatorul, evaluând comportamentul celui pe care îl are în față va fi tentat să accepte că, mai degrabă, în primul caz, cel ascultat minte, iar în al doilea caz, cel ascultat spune adevărul. În primul caz, cel ascultat, dincolo de timpul pe care cel ascultat dorește să îl obțină, „manevrează” pentru a-și ascunde ochii și fața cu gândul de a nu fi depistat atunci când minte. În al doilea exemplu, cel ascultat nu mai „manevrează” pentru a ascunde minciuna ci este manevrat de emoțiile specifice situației, lipsa emoțiilor și a manifestărilor specifice fiind, în mod evident, suspectă.

Precauții în evaluarea manifestărilor comportamentale – sunt necesare precauții întrucât există, în practică, multe confuzii întrucât există multe circumstanțe de natură individuală, de mediu ori culturale care pot conduce, direct, la erori de apreciere a acestora de către anchetatori.

Mediul în care se desfășoară ascultarea poate „deranja” comportamentul persoanei ascultate, modul în care se manifestă aceasta nefiind răspunsul firesc la modul în care evoluează ascultarea ci la natura, intensitatea și durata acțiunii cauzelor externe. De exemplu, dacă anchetatorul pune o întrebare, unei femei, legată de modul în care și-a petrecut timpul în seara unei zile; aceasta va evita să privească ochii anchetatorului nu pentru că are ceva de ascuns în legătură cu desfășurarea unei activități ilicite în acel interval de timp ci pentru că în camera în care se desfășoară ascultarea a intrat o persoană care nu s-a prezentat și pe care cea ascultată nu o cunoaște.

În mod ideal, anchetatorul ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru ca ascultarea să nu fie „deranjată” de nimeni și nimic din afară. În condițiile unor camere de ascultare amenajate corespunzător și unei organizări adecvate a fluxurilor profesionale în incinta imobilelor în care își desfășoară activitatea anchetatorii acest lucru este posibil. Altfel stau lucrurile în cazul ascultărilor care se desfășoară cu prilejul desfășurării diferitelor activități judiciare ce se desfășoară în teren, precum constatarea în flagrant a activităților ilicite, cercetarea la fața locului, percheziția ori reconstituirea. În astfel de situații, de fiecare dată, anchetatorul trebuie să își pună întrebarea, dacă manifestările comportamentale ale femeii sau bărbatului pe care îl ascultă au legătură cu întrebările puse și răspunsurile date ori au cauze diverse, venite dinspre mediu – zgomote, afirmații, strigăte, amenințări, interpelări, mișcări bruște ale unor persoane, deplasări ale tehnicienilor criminaliști, etc.

5.7. Atitudinea persoanelor suspecte și atitudinea anchetatorului.

Aici, trebuie observat că orice persoană, indiferent dacă într-o anchetă are calitatea de anchetator sau anchetat, se manifestă la nivel individual acceptând sau … acceptând mai puțin comunicarea cu un alt individ. Compatibilitatea ori lipsa de compatibilitate în comunicarea interpersonală constituie o problemă ce, ca principiu, excede capacității de operaționalizare a individului – este ceva care îmi spune că …; mi-a căzut cu tronc; îmi inspiră teamă, îmi provoacă greață, etc. O persoană îmi place, îmi place mai puțin, nu prea îmi place sau nu îmi place – „dacă nu-mi place, nu-mi place și gata” putem auzi câte o dată o mamă de fată cu privire la prietenul tinerei.

Ideal, pentru anchetator, este să se ridice deasupra oricărei prejudecăți, să nu se lase influențat de nimeni și nimic. Totuși, și anchetatorii sunt oameni și, ca atare, nu putem să ne așteptăm ca aceștia să funcționeze ca niște mașini. Unul sau altul poate avea o slăbiciune pentru o anumită persoană – „Bă, nu pot să cred că omul ăsta este vinovat !” Dincolo de „sentimente” în favoarea persoanei există și posibilitatea unor porniri împotriva celui ascultat – „Bă, l-ai văzut pe ăla, ce privire de nenorocit, ce voce, ca să numai vorbesc despre …”. Și într-un caz și în celălalt, „slăbiciunea” anchetatorului va afecta capacitatea acestuia de a observa și interpreta manifestările comportamentale ale persoanei pe care o ascultă.

De multe ori persoane nevinovate au beneficiat de un tratament negativ din partea anchetatorilor doar pentru că „se părea că …” ori persoane vinovate au fost tratate cu ignoranță pentru că „nu are sens să ne gândim așa de departe …”.

Mecanismul „slăbiciunilor” nu este foarte complicat. Fiecare dintre noi are amintiri plăcute, s-a simțit foarte bine în anumite împrejurări alături de anumite persoane. De fiecare dată când întâlnim persoane ce seamănă cu cei buni și dragi – a căror asemănare cu cei „buni” din trecut poate fi realizată și la nivel inconștient – ne simțim bine, gândim pozitiv și suntem dispuși la raționamente valorizatoare în sens pozitiv. Reciproca este valabilă cu consecințe, în unele cazuri, de-a dreptul dramatice. Un gest sau nuanța unui zâmbet este suficientă pentru a realiza că avem de a face cu un criminal, cu unul ce nu face altceva decât să mintă, să ne înșele, să ne încurce ancheta pentru a obține tot felul de foloase, la nivel personal.

Mecanismul slăbiciunilor funcționează și în cazul persoanei ascultate. Și pentru bărbatul ori femeia ce vine în camera de ascultare, anchetatorul poate fi o persoană de încredere sau un „nenorocit ce se joacă cu destinele oamenilor”.

Nici un anchetator nu poate să nesocotească importanța atitudinii persoanei pe care o ascultă atunci când evaluează comportamentul acesteia. Este de așteptat ca puține persoane să fie convinse de buna credință a anchetatorilor – în viața de zi cu zi, orice ai face, în multe cazuri, nu este suficient de bine sau corect – să fie convinse că ancheta va fi dusă la bun sfârșit și că se va face dreptate. În astfel de condiții, ne putem aștepta în anchetă, dacă nu la atitudini ostile, cel puțin, la persoane care se gândesc la ceea ce poate fi mai rău, care sunt foarte atente la tot și la toate pe fondul convingerii că „ceva nu este în regulă”. Trebuie să acceptăm că inclusiv un anchetator, ca simplu cetățean chemat să dea explicații într-o anchetă în desfășurare, cunoscând modul în care este conceput să se desfășoare demersul profesional, cunoscând îndoielile pe care trebuie să le aibă anchetatorul pe care îl are în față, nu are cum să se simtă confortabil iar atitudinea „naturală” pe care poate să o aibă este una circumspectă.

Anchetatorii trebuie să fie conștienți de potențialul de contaminare pe care îl au atitudinile pe care le au cei ascultați asupra comportamentului lor, de faptul că manifestările comportamentale ale acestora pot fi determinate, la nivel fundamental, de atitudinea pe care le au aceștia față de anchetator și de desfășurarea anchetei, înaintea modului în care se desfășoară ascultarea, naturii întrebărilor puse, veridicitatea răspunsurilor, etc.

O subliniere este necesar a fi făcută, aici, în legătură cu atitudinea multor persoane ascultate, în special suspecți, care optează pentru a afișa mentalitatea victimei. Cu privire la un suspect, care se simte vinovat de implicarea într-o activitate ilicită, cei mai mulți dintre practicieni consideră că, pe timpul ascultării, acesta va avea manifestări diferite față de manifestările firești ale unei persoane nevinovate. Se poate observa spontaneitate, deschidere, încredere, în cazul celui care nu are nimic de ascuns; pe când o persoană, venită să nege ceea ce efectiv îi aparține, ca elemente comportamentale pertinente unei activități ilicite, va fi într-o tensiune nefirească, tot timpul în gardă, nu neapărat îngrijorat de modul cum decurge ascultarea, însă, preocupat să facă conexiuni cu situații și consecințe juridice care ar putea să se manifeste. În acest context trebuie observat și faptul că există mari șanse ca vinovatul să se manifeste într-un mod special, asumându-și „mentalitatea victimei” – pretinzând, fie subtil, fie direct, că el este o victimă a anchetei, a sistemului politic, a sistemului social sau unui concurs nefericit de împrejurări.

Asumarea rolului de victimă este o strategie, care este adoptată, în mod instinctual, atunci când percepem că suntem mai slabi decât ne dorim să fim, în cadrul unui anumit sistem de referință, că situația ne scapă de sub control. Totul este acceptat, ca natural, atunci când suntem acuzați, în viața de zi cu zi, despre un act răuvoitor de care suntem responsabili. Fiecare cunoaște suficiente situații de asumare a mentalității victimei, exemple precum: „Îmi vedeam de treaba când colegul meu, fără nici un motiv, m-a lovit.”; „Sora mea, sau vreun invitat al ei, a vărsat sucul pe covorul din camera mea. Nu ar trebui să curăț eu.” sau :„Tată, tu, întotdeauna, îl crezi pe fratele meu, doar pentru că el este mai mic decât mine!”.

În anchetă, mentalitatea de victimă se manifestă de cele mai multe ori în sensul că persoana ascultată, suspectă de implicarea în desfășurarea unei activități ilicite, susține și încearcă să argumenteze, că i s-a înscenat totul, că, oricum, este acuzată pe nedrept. Bineînțeles că anchetatorul nu este învinuit sau este învinuit, doar ca excepție, pentru că cel care se face vinovat, de înscenare, este o persoană fictivă, persoana vătămată sau cineva, cu notorietate în zonă, care ar putea avea vreun interes.

În practică, anchetatorii apreciază că atunci când învinuitul declară că „Mi s-a înscenat acest lucru. Cineva mi-a pus plicul cu droguri în apartament.” exista o mare probabilitate ca acesta să fi cunoscut faptul că cocaina era acolo, de la bun început. Se acceptă, pe baza observațiilor din practică, verificate prin observare directă, în cadrul ascultării mai multor persoane, că persoanele nevinovate, în cazul în care ar fi victime ale unor asemenea înscenări, nu susțin varianta înscenării. Mai degrabă, își susțin nevinovăția pe baza altor argumente și nu dau vina pe altcineva, pentru că lucrurile au evoluat în așa fel încât să pară vinovați.

Într-o altă variantă, mentalitatea de victimă se manifestă prin acuzarea anchetatorului de crearea unui prejudiciu, de abuz în serviciu. Curent, apare invocată discriminarea – rasă, sex, religie, etnie, naționalitate – și când această acuzație apare fără un motiv evident, spontan, este foarte probabil ca aceasta să provină din partea unei persoane vinovate. De exemplu: „Singurul motiv pentru care crezi că eu am săvârșit … este faptul că am sunt țigan !” Din practica anchetelor, reiese faptul că o persoană, care provine dintr-o populație minoritară sau de altă naționalitate, își susține nevinovăția fără a face vreo referire la apartenența sau originea sa. Suspectul vinovat este acela care dorește, în mod disperat, să se creadă că investigatorul este părtinitor (pentru a-și reduce propriul sentiment de vinovăție) că există „interese” ca el să fie acuzat, că este o problemă cu originea sau altă împrejurare ce exclude vinovăția sa.

De exemplu, o persoană suspectă care declară, spontan, în timpul unei ascultări, că a fost o victimă, în trecut, poate explica, că a fost molestată în timpul tinereții, că cineva a furat odată bani de la el sau că, cu ani în urmă, a fost acuzat pe nedrept de ceva ce nu a făcut. În astfel de cazuri, persoana ascultată consideră – pe baza unui raționament simplu ori, chiar, instinctual – că, în măsura în care convinge că a fost victimizată într-un anumit mod, îi va fi ușor să convingă cu privire la faptul că o persoană victimizată nu poate, la rândul său, să victimizeze. În măsura în care anchetatorul invocă probe, este de așteptat ca persoana ascultată, odată ce detaliază modul în care a fost victimizată, (personal, o persoană apropiată sau o persoană foarte cunoscută) să insereze și elemente cu privire la cauze, care pot pune la îndoială relevanța uneia sau alteia dintre probe. Ca regulă, practica confirmă faptul că persoanele suspecte, care apar dornice de a furniza informații în legătură cu modul în care au fost victimizate, la un moment dat, în trecut, sunt, cu adevărat, cei care au desfășurat activitatea ilicită anchetată. Un element important în evaluarea acestui comportament este, desigur, faptul că cel ascultat furnizează singur aceste informații, fără să-i fie solicitată aceasta explicit de către anchetator. Pe de altă parte, dacă informațiile fac parte dintr-un răspuns dat la una sau alta dintre întrebările specifice puse de către anchetator prin care se solicită lămuriri cu privire la incidente din trecut, este firesc ca totul să poată fi considerat normal.

Din punct de vedere psihologic, încercarea persoanei, ce este ascultată, să se transpună într-o victimă poate fi considerată ca fiind cât se poate de firească. Atunci când ești convins că cei din jur te percep ca victimă, te aștepți să manifeste compasiune, înțelegere, indulgență, activitatea ilicită, dacă este justificată din punct de vedere moral, bineînțeles, că este greșit ca cel care se face vinovat să fie pedepsit mai aspru pentru fapta sa. Vinovatul poate începe, cu adevărat să creadă că este o victimă – al anchetatorilor, al sistemului de justiție penală sau al societății în general. Ca și proces psihologic distorsionat, acesta implică în mod natural susțineri cum că s-a înscenat totul, că investigatorul este părtinitor, că este vorba despre un concurs nefericit de împrejurări, etc.; de asemenea poate fi vorba despre o nevoie (explicabilă mai degrabă la nivel psihiatric) a celui sau celei ascultate de a relata anchetatorului o întâmplare din trecut în care a fost victimă. Pentru anchetator este important să analizeze orice declarație care sugerează mentalitatea de victimă în contextul ascultării, trebuie observate toate manifestările comportamentale, în special cele non verbale, ale persoanei ascultate, astfel încât să se pronunțe în mod profesionist cu privire la capacitatea persoanei de a spune adevărul.

5.8. Capacitatea intelectuală a persoanei ascultate

Dezvoltarea intelectuală a persoanei ascultate influențează, de asemenea, într-un mod deosebit, manifestările comportamentale ale acesteia pe parcursul desfășurării ascultării. Când cel pe care îl avem în fața noastră nu înțelege întrebarea pe care o punem va apare o perioadă de latență iar răspunsul va încerca să se adapteze la ceea ce a înțeles din formularea pe care i-am „servit-o”. Cum este posibil să nu fi înțeles mare lucru, decât foarte puțin, vom avea parte de răspunsuri care nu ne vor aduce nici un bit de informație utilă dezvoltării anchetei. Răspunsul nu va reuși, decât, să transmită starea celui pe care îl dă. Acest lucru poate enerva anchetatorii neexperimentați, pe cei care sunt convinși că toți cei cu care au de a face trebuie să fie la „înălțimea” limbajului profesional din domeniul judiciar. Mai mult, există și posibilitatea de a considera că cel ascultat minte, că face pe prostul pentru a se eschiva de la a spune adevărul.

Se consideră că există o anumită corelație, confirmată în practică, între nivelul de cultură, dezvoltarea limbajului verbal, obișnuința comunicării, numărul de cuvinte al căror înțeles îl cunoaște exact și cantitatea de manifestări non verbale pe care o persoană le folosește atunci când dă explicații în legătură cu stări de lucruri, împrejurări, persoane, etc. Aproape firesc, anchetatorul care ascultă o persoană cu o dezvoltare intelectuală mai redusă se așteaptă, să aibă parte de mai multe gesturi decât cuvinte ori de o cantitatea egală de cuvinte și manifestări non verbale.

Aici, consider că discursul științific trebuie nuanțat, în sensul că nu se poate pune problema unei relații exclusive între nivelul de cultură, vocabular, obișnuința de a comunica, etc. și cantitatea de manifestări non verbale. Nevoia de a ilustra, completa sau înlocui conținutul comunicării verbale este influențat și de contextul emoțional al comunicării, de nevoia de a convinge, de nevoia de expresivitate, de aprecierea de care se bucură partenerul de comunicare, ș.a.

5.9. Starea de sănătate, consumul de medicamente, droguri, alcool, etc.

Starea persoanei pe periada desfășurării ascultării influențează manifestările comportamentale ale persoanelor ascultate, putând denatura mesajul și, în același timp, crea anchetatorului probleme în a corobora elementele comportamentale ale celui pe care îl ascultă pe parcursul desfășurării ascultării. Afecțiunile de orice natură, durerile fizice, depresiile, stările isterice, ș.a. influențează la nivel esențial comportamentul persoanelor în cadrul ascultărilor, fiind de natură a reprezenta, de multe ori, un stimul mai puternic decât ceea ce se petrece pe parcursul ascultării. Să ne imaginăm modul în care am reacționa pe parcursul unei banale crize de bilă – transpirație, agitație abdominală, crampe, etc. Evident că atenția scade, răspunsurile vin mai târziu, apar pauze în timpul declarației, relatările devin inconstante, prea multe ori prea puține detalii, persoana păstrează o anumită poziție a corpului nefiresc de mult, adoptă poziții contorsionate, ș.a.; și asta fără să fie vorba despre ceva în legătură cu desfășurarea ascultării. Evident că există și posibilitatea escaladării unor simptome sau stări patologice ca urmare a desfășurării ascultării însă, în acest caz, totul poate căpăta sens, poate deveni inteligibil.

Ceva asemănător se poate întâmpla și în cazul acțiunii mai multor grupe de medicamente. Este notoriu faptul că medicamentele au, dincolo de efectul vizat prin prescriere de către medic, multe efecte considerate secundare ce, cumulat, pot avea o influență semnificativă asupra unei persoane ce vine pentru a fi ascultată în fața organului judiciar.

Să luăm ca exemplu o persoană care nu se simte prea bine înainte de a se prezenta în fața anchetatorilor, știe că are probleme cu hipertensiunea, constată cu un tensiometru că tensiunea sanguină îi este crescută și știe, a mai făcut-o de mai multe ori, că dacă își administrează un diuretic – pe piață foarte cunoscute sunt produse comerciale precum nefrix ori furosemid – îi va scădea tensiunea și nu va fi agitat sau/și anxios atunci când va fi întrebat cu privire la aspecte importante pentru anchetă. Persoana în cauză dincolo de nevoia de a urina va avea gura uscată – un simptom consacrat atunci când vorbim despre vânătoarea de minciuni. În aceeași ordine de idei, lipsa de calciu ori chimioterapia pot determina spasme musculare, tremurul mâinilor, dezvoltarea unor ticuri nervoase ce pot presupune mușcarea buzelor, sugerea unor porțiuni de gingie, etc.

La cei care consumă droguri sau/și alcool, anchetatorii nu trebuie să se mire dacă constată manifestări precum: mesaje verbale neclare, cuvinte și expresii „pocite”, greutate în a păstra poziția (nu se ține pe picioare) verticală, gândirea confuză, incapacitate de a dezvolta și a rămâne pe un subiect dat, râs și plâns, lacrimi, trecerea „în viteză” de la o stare la alta, de la un subiect la altul fără ca precedentul să fie lămurit. Agitația, anxietatea, depresiile, durerile generalizate sunt, de asemenea, prezențe obișnuite în comportamentul celor cărora le lipsește drogul, indiferent dacă este vorba despre amfetamine, alcool sau nicotină. În astfel de situații este exclus ca anchetatorul să se poată pronunța în legătură cu semnificația manifestărilor comportamentale ale persoanei pe care o ascultă, fiind imposibil să se facă distincție între ce vine de la drog și ce vine de la minciună.

5.10. Diferențele culturale, etnice sau geografice

Astfel de diferențe influențează, și ele, mai estompat ori mai direct, modul în care se manifestă persoana ascultată.

În Craiova natală, la fel ca în mai toată Europa și nu numai, oamenii își mișcă capul în plan vertical atunci când acceptă sau aprobă ceva și în plan orizontal atunci când neagă, nu acceptă sau refuză ceva. În Vidin, la mai puțin de 100 km, cetățenii bulgari se manifestă exact … invers.

În grupurile sociale sau profesionale, în societățile în care autoritatea este mai pregnantă, prezentă în mai tot ce se întâmplă, în care regulile sunt impuse agresiv, contactul vizual, obișnuința de a privi în ochi persoana cu care comunici nu se manifestă decât ca excepție spre deosebire de mediile în care regulile sunt asimilate și respectate prin liber consimțământ și observarea utilității lor.

Latinii sunt niște „pupăcioși” în timp ce pentru anglo-saxoni o strângere de mână este suficientă. Pentru latini, valorile legate de securitatea persoanelor sunt mai importante decât cele legate de proprietate în timp ce pentru anglo-saxoni situația stă exact invers.

Când vorbim despre diferențele geografice, acceptăm că folosirea regionalismelor, a dialectelor sau graiurilor locale, a unor termeni și expresii folosite cu precădere într-un spațiu, pot influența comunicarea, înțelegerea mesajului și interpretarea manifestărilor persoanei ascultate. Un amic, anchetator în Franța, la o structură de combatere a criminalității organizate, m-a întrebat ce înseamnă „blea” pentru un român din Republica Moldova; dacă este același lucru sau are aceeași semnificație cu „e belea” folosit de un român din zona Olteniei. Deși sună asemănător, nu i se părea că ar avea același sens și întrucât dicționarul limbii române nu l-a ajutat, vroia să se convingă dacă nu cumva era vorba despre un fel de cod comunicațional între infractorii din aceeași grupare. Nu era vorba despre vreun mesaj cifrat ci de ticuri verbale ale unor persoane care, deși erau români, veneau din zone geografice diferite.

Este cunoscută agresivitatea oltenilor și faptul că se „înroșesc” repede, „din nimic”, este cunoscută încrâncenarea moldovenilor și pasivitatea ardelenilor; totul trebuie cunoscut și acceptat ca atare de către anchetator. Interpretarea comportamentului celui ascultat va fi, obligatoriu, influențat de aceste particularități geografice; și am luat în discuție doar câteva aspecte fără să fac referire la particularități ce țin de comportamentul grecilor, italienilor, francezilor, olandezilor, spaniolilor, germanilor, celor din fosta Iugoslavie, etc.

5.11. Actorii, politicieni, persoanele cu succes în desfășurarea activităților ilicite

Multe dintre persoanele de „succes” au, ca element comun, o anumită calificare în a minți cu succes. Ei au un control superior asupra manifestărilor comportamentale relevante pentru construirea și consolidarea unei credibilități atât de necesare pentru ceea ce a devenit „profesia” lor. Ei pot imita cu ușurință, au o capacitate deosebită pentru asta, comportamentele pe care le consideră credibile, pe care le consideră de succes. Chiar dacă se poate isca o discuție în legătură cu primordialitatea – în ceea ce privește importanța – între capacitatea de a imita comportamentele de succes și capacitatea de a masca trăirile reale, de a ascunde posibilele incongruențe comportamentale, important pentru anchetator, cel puțin în opinia mea, este să observe că cele două „capacități” se completează una pe cealaltă, se presupun una pe alta, nu sunt același lucru, însă, nu poți să ai succes, ca mincinos, dacă îți lipsește ceva din acest melanj obligatoriu.

Știința de a minți au deprins-o într-o perioadă nu foarte scurtă de timp, mulți din copilărie de la modele pe care le-au avut la dispoziție și cele mai apropiate au fost părinții. Dacă începutul a fost în copilărie sau în adolescența timpurie, continuarea a avut în prim plan modele din cele mai diverse dar considerate de succes, precum anumiți profesori, angajatori, infractori, figuri publice sau, chiar, personaje imaginare din filme sau romane de ficțiune. Pentru o asemenea persoană, indiferent cât de bine a învățat, ca să aibă succes ca mincinos, a trebuit să apară „nevoia de a minți” – în principiu, problemă de supraviețuire la nivel fizic ori în mediul care îi permite persoanei în cauză să-i fie bine ori să spere că i-ar putea fi.

Cu privire la aceste persoane, de cele mai multe ori, anchetatorii nu reușesc să stabilească ceea ce constituie „comportament normal”. Întrucât, chiar și în situații fără miză, mincinoșii de profesie prezintă celor care „au timp să-i asculte” o combinație, colaje de comportamente mincinoase, elementul personal fiind sărac, estompat, pentru că, de fapt, nu a fost dezvoltat – voit sau instinctual, nu contează – rațiunea primordială fiind ca acesta să nu se manifeste pentru că ar putea da de gol. Am cunoscut anchetatori cu experiență care spun că infractorii cu vocație nu au cum să spună adevărul pentru că îl … uită. Ceea ce rămâne în memorie este doar minciuna pe care și-au pregătit-o înainte de a desfășura activitatea ilicită. Mincinosul crede în minciuna sa pentru că este convins atât de „corectitudinea minciunii” cât și de succesul său – a mai mințit și a avut succes.

Nu există sau nu pare să se manifeste teama – omor, fur, violez, pentru că am mai făcut-o, nu am fost prins și oricum nu-mi pasă, nici de lege, nici de polițiști, de nimeni. La fel este și situația escrocilor ce par că pot înșela pe oricine oricând. Se pare că siguranța în comportamentul mincinos vine din aparența câștigării războiului cu „sistemul”. Totul poate părea un fel de joc în cadrul căruia își permit să se dezlănțuie – imaginație, inteligență, dispreț, supraevaluare a propriului eu, satisfacție parșivă obținută din drama semenului.

Sunt „școli” la care politicienii și actorii învață să își creeze cu succes emoțiile necesare propagării minciunii. Mulți infractori nu au parte de școli, însă, la ei, învățarea se petrece la nivel instinctual, un proces autodidact eficient, cel puțin, până la proba contrarie. Mecanismul nu este foarte complicat. Îți aduci aminte un moment din viață în care ai avut parte de emoția pe care trebuie să o ai pentru a face credibil enunțul mincinos. O retrăiești și ai parte de un comportament cât se poate de natural fără să creezi nimic, fără să adaugi nici măcar o nuanță de fals. Plânsul sau râsul pe care îl poate afișa un mincinos nu este fals, este al său însă, contextul este schimbat. Întregul comportament afișat poate deveni adecvat folosind acest mecanism.

5.12. Teama de a fi prins cu minciuna

Acest tip de teamă există și devine important pe măsură ce probarea minciunii atrage consecințe grave în plan fizic sau/și psihic. Deși am spus că unii dintre mincinoși se pot detașa crezând în puterea lor de convingere până la extrem – cum este cazul escrocilor, actorilor sau politicienilor fanatici – cei mai mulți dintre mincinoși pot fi readuși „cu picioarele pe pământ” de către anchetatori, starea de exaltare și de încredere în propriile forțe poate să se diminueze.

Anchetatorii pot strecura „îndoieli” credibile bazate pe contraziceri comportamentale ale celui pe care îl ascultă susținând că, de fapt, aceasta este adevărata față a persoanei pe care o au în față. Trebuie ținut seama de faptul că teama de a fi prins nu depinde foarte mult de importanța sau gravitatea mizei, a faptei sau activității ilicite cercetate.

Într-un exemplu, un șofer începe să fure din marfa pe care o transporta cu camionul companiei de transport la care era angajat. Întrucât camionul era dotat cu instalație frigorifică și transporta produse alimentare – de la fructe, până la mezeluri, carne, ouă, brânzeturi – a început să fure câteva portocale, un baton de salam, două sticle de lapte, etc. în funcție de ceea ce avea de transportat. Pe măsură ce lucrurile mergeau bine au început să vină idei din ce în ce mai „viteze”, totul culminând cu înscenarea unei tâlhării în urma căreia, în preajma sărbătorilor de iarnă, camionul a fost devalizat de persoane necunoscute care au luat în jur de 20 de tone carne de porc din incinta frigorifică după ce l-au „bătut și l-au amenințat cu moartea”. Carnea de porc fusese vândută unor comercianți complici iar filmul crimei a fost regizat prost – la cercetarea efectuată la fața locului, unde a spus că a fost blocat, bătut și amenințat cu moartea, anchetatorii au constatat niște împrejurări negative; cel mai grav a fost că nu s-a putut descoperi nici o urmă din care să rezulte blocarea camionului cu alte mijloace de transport, activitatea unor utilaje sau persoane care să fi descărcat și încărcat marfa înghețată, acțiunile violente care au condus la rănirea șoferului.

Într-un alt exemplu, un bărbat, cu manifestări violente la adresa concubinei sale și surorii acesteia minoră, a început să violeze minora. Amenințând-o pe aceasta cu datul afară din casă, cu destăinuirea publică a comportamentului ei sexual și, în cele din urmă, cu moartea a reușit să determine victima să păstreze tăcerea. După mai mult de doi ani în care o violase sistematic – o dată sau de două ori, în medie, pe fiecare lună – minora, care între timp împlinise vârsta de 18 ani, a rămas însărcinată, a prins curaj și l-a amenințat pe bărbat că va face publică istoria violurilor pe care fusese silită să le suporte. Într-un exces de violență, bărbatul a înjunghiat-o, în condițiile în care femeia se pare că se opusese unei noi partide sex obligat.

Cei doi bărbați pe timpul anchetei au avut o evoluție asemănătoare. Au fost foarte siguri pe ei pentru că erau antrenați în minciună. În cazul ambilor minciuna ținuse destul de mult și erau convinși că sunt suficient de buni, de convingători, pentru a duce anchetele în desfășurare pe piste greșite. Până la apariția unor probe materiale care să îi lege de activitățile ilicite pe care le desfășuraseră, anchetatorii nu putuseră să obțină nimic de la ei. Ambii aveau imaginație și o inteligență peste medie care le permitea să anticipeze situațiile dificile și micile capcane pe care le pregăteau anchetatorii. Nimic din manifestările comportamentale pe care le exteriorizau nu părea să se contrazică. Anumite elemente cu potențial de fals puteau fi puse pe seama altor factori, pe ansamblu ambii părând persoane credibile.

Imediat ce a apărut perspectiva eșecului, ambii au început să facă greșeli, manifestările comportamentale și-au pierdut din convergență, ceea ce părea normal a devenit din ce în ce mai fals și, în cele din urmă, ambii au cedat și și-au recunoscut vinovăția. Cât timp au fost convinși că pot ține situația sub control prin minciuni cu care, deja, se obișnuiseră lucrurile au evoluat natural pentru ei. Atunci când au trebuit să mintă cu privire la aspecte pe care nu le mai puteau controla, întreg edificiul apărărilor mincinoase a cedat.

În cazurile în care, persoana pe care o ascultăm este suspectă de implicarea în desfășurarea mai multor activități ilicite – diferite ca și semnificație personală, gravitate, reacție socială – este de așteptat ca aceasta să prezinte modele diferite de manifestări comportamentale. Să luăm cazul unui traficant de persoane care, sub pretextul activității unei societăți comerciale care avea ca obiect de activitate plasarea forței de muncă în țări din Vestul Europei, racola persoane dispuse să muncească în străinătate, le transporta în diferite locuri din occident și le vindea în vederea exploatării, cunoscând că vor fi exploatate, în funcție de evoluțiile de pe piața de profil, prin activități sexuale, muncă forțată, sarcini forțate ori donarea forțată de organe și țesuturi.

Fiecare persoană traficată avea istoria sa, traficantul știa cum aflase despre fiecare persoană, cum a reușit să o convingă, dacă și cum a fost necesar să dea asigurări rudelor sau altor persoane apropiate, dacă a fost necesar să împrumute sume de bani, dacă și unde a trebuit să folosească violența, etc. Este de așteptat ca traficantul să aibă manifestări comportamentale diferite în funcție de persoana cu privire la care este ascultat – una sau alta dintre persoanele traficate i-a trezit o anumită simpatie, furie, milă, dispreț, emoții pozitive sau din contră. Unele dintre violențe le poate regreta, pe altele le consideră justificate. Unele dintre persoanele traficate ar putea fi considerate admirabile, altele josnice. Pe unele le-a bătut, pe altele le-a forțat să consume alcool, unei femei i-a smuls păr din cap, a violat câteva femei, a asistat când trei bărbați au fost bătuți bestial după care au fost împușcați.

Pe parcursul ascultării a manifestat compasiune atunci când a relatat despre o femeie pe care a violat-o de mai multe ori și … „a ajuns rău”, a vândut-o și a trebuit să se prostitueze într-un mediu dominat de indivizi care foloseau practici periculoase pentru viața femeilor cu care întrețineau acte sexuale. Cu privire la un bărbat, a declarat că acesta l-a atacat și că s-a răzbunat pe el scoțându-i doi dinți, considerând că această corecție a fost meritată întrucât cel în cauză este un „nenorocit”.

Anchetatorii, evaluând manifestările traficantului, pe parcursul multelor ore de ascultare necesare pentru lămurirea împrejurărilor în care fiecare persoană a fost racolată, transportată, exploatată, etc., au constatat că persoana în cauză era tentată să accepte doar o vinovăție legată de transport, legată de explicarea avantajelor ce puteau fi obținute în străinătate, legată de faptul că nu a prevenit persoanele traficate cu privire la riscurile la care se expun. Faptul că a întreținut acte sexuale cu unele femei care „nu aveau încotro”, care nu puteau să refuze, că a trebuit să mai aplice mici corecții violente unora care le meritau întrucât „nu erau cuminți”, părea să conteze mai puțin, să aibă o semnificație mai mică decât ceea ce s-a întâmplat după ce persoanele traficate au fost vândute în vederea exploatării. Relatările cu ceea ce s-a petrecut după vânzare erau refuzate, sumare sau, cel mult, lipsite de precizie. Imediat ce era întrebat în legătură cu „x”, își schimba poziția corpului, adopta o poziție închisă, apăreau gesturi și explicații cu caracter general, fără nimic precis – „Cum adică ce s-a mai întâmplat ? A ajuns acolo unde a dus-o Dumnezeu și a făcut tot ceea ce a putut face să-i fie mai bine, să câștige bani cu care să o ducă mai bine acasă.”

Constatarea unor manifestări comportamentale specifice mincinoșilor trebuie atent interpretate de către anchetator întrucât acestea pot avea legătură cu aspecte ori subiecte considerate secundare în discursul persoanei ascultate sau în abordarea profesională a anchetatorului. Mai mult, există posibilitatea ca cel ascultat să aibă anumite manifestări specifice de nemulțumire a căror sursă să fie teama ori frustrarea legată de faptul că aspectele eroice din relatarea lui nu sunt crezute de către anchetator sau/și nu sunt trecute în declarația consemnată.

Fiind multe lucruri de relatat apare teama că … ceva, poate, a scăpat și de cele mai multe ori scapă – apar emoții cu o amploare mai mare acolo unde, aparent, nu se justifică ori individul este apatic atunci când ar trebui să resimtă o emoție puternică. Se poate întâmpla ca cel ascultat să devină nervos, vizibil nemulțumit, în legătură cu faptul că, deși a respins implicarea în desfășurarea activității ilicite cercetate, a negat vehement vinovăția, anchetatorii „greșesc” în legătură cu probarea unei anumite circumstanțe. Nu poate interveni direct, pentru că ar recunoaște implicarea în desfășurarea activității ilicite, însă emoția se dezvoltă suficient pentru a face cunoscută preocuparea interioară și nemulțumirea în legătură cu ignoranța și superficialitatea anchetatorilor.

5.13. Luptă sau fugi

Protejarea, ocrotirea, conservarea propriei persoane funcționează ca instinct; și încă unul primar, devreme ce reacționăm dincolo de orice control atunci când vine vorba despre noi ca existență fizică. Nevoia de conservare își are sediul, la fel precum orice altă nevoie umană, la nivelul sistemului nervos. Esența manifestării acestei nevoi poate fi rezumat la cei doi termeni „luptă” și „fugi”. Practic, sistemul nervos pregătește corpul pentru cele două variante de fiecare dată când este percepută o amenințare.

Să luăm ca exemplu situația când ne plimbăm singuri pe o stradă puțin circulată. Dintr-o dată apare un câine ce latră insistent și se apropie amenințător. Instinctul de conservare intră „în funcțiune” imediat; ne oprim, corpul ni se înclină ușor în față și începem să analizăm situația – fuga nu ne asigură succesul pentru că un câine are performanțe mult superioare nouă; ne rămâne lupta și începem să analizăm ce ne-ar putea salva din situația periculoasă în care ne aflăm, încercăm să vorbim cu câinele și să arătăm că nu avem nici o intenție rea, că nu constituim nici o amenințare pentru el iar dacă nu merge, nu ne rămâne decât confruntarea directă (el cu colții, noi cu pumnii și picioarele, el cu orice i-ar putea asigura succesul, noi de asemenea). Sistemul nervos ia măsuri urgente, precum analizează situația în timp foarte scurt, dispune secreția de adrenalină, crește ritmul cardiac și respirator pentru un aport cât mai mare de oxigen, crește temperatura, apare transpirația – totul pentru a avea la dispoziție o cantitate cât mai mare de energie pentru a înfrunta pericolul.

Așa cum am arătat reacția este instinctuală și, ca atare, nu poate fi controlată. Nu putem să controlăm cât de mult ne înroșim sau transpirăm, nu putem controla frecvența respirației sau a ritmului cardiac, nu putem controla gesturi reflexe precum „băgatul capului între umeri”, flexarea membrelor, crisparea extremităților membrelor (palma devine pumn) încleștarea fălcilor, etc. Organismul nostru este un sistem dinamic, „proiectat” să își asigure propriul echilibru, inclusiv în situații de criză și asta, dincolo de controlul nostru – orice efort de autocontrol nu poate să se manifeste decât la nivel superficial, fără rezultate care să influențeze la nivel fundamental comportamentul, cu consecința unui efort mare care, din punctul de vedere al anchetatorului, nu poate scăpa neobservat.

Important pentru desfășurarea anchetei, pentru demersul anchetatorului este faptul că, de fiecare dată, corpul fiecărei persoane ascultate reacționează atunci când simte o amenințare; situație în care anchetatorul nu trebuie decât să pregătească și să pună în scenă amenințarea astfel încât ea să vizeze minciuna și nu drepturile legitime ale persoanei ascultate.

Ca și reacție instinctuală de conservare ordinea firească, în opinia mea, este „fugi” și apoi „luptă”.

A fugi presupune un consum important de energie iar decizia de a „cheltui” din resurse, pentru un sistem ce trebuie să își conserve energia, la nivel natural, pentru a putea face față provocărilor la care este supus, nu este ușor de luat.

A lupta, dincolo de consumul specific de energie, presupune și a accepta pierderi. Nu poți să porți o luptă fără să ai pierderi; indiferent dacă câștigi sau pierzi lupta.

În aceste condiții, un sistem într-un permanent efort de autoconservare, este normal să evite lupta, aceasta să fie, doar, ultima soluție, atunci când altfel nu se poate. Desigur că, în anumite condiții fuga nu mai apare și se trece direct la luptă – atunci când individul realizează că fuga este lipsită de eficiență și de sens – însă aceasta este o situație de excepție.

În cadru anchetei, este firesc ca anchetatorul să se aștepte ca totul să înceapă cu fuga – nu știu, nu cunosc, n-am auzit, nu cred. Pentru cel ascultat, raționamentul este simplu: de ce să spun ceva dacă nu este nevoie. După fugă, mai precis, atunci când se termină fuga începe lupta. Pentru anchetator poate fi o opțiune strategică care să aibă ca obiect cât și până când să accepte fuga, când să blocheze fugarul și să-l forțeze să înceapă lupta.

Dacă așa reacționează organismul persoanei ascultate în condițiile perceperii unei amenințări, apar întrebări firești:

Organismul anchetatorului poate reacționa altfel ?

Pentru anchetator, pe parcursul ascultării, pot apare, se pot dezvolta amenințări ?

Și într-un caz și în celălalt răspunsul nu poate fi decât pozitiv. Și anchetatorul este om și, pe cale de consecință, nu poate reacționa altfel decât „în mod uman”. Nimeni nu poate scăpa de instinctul de conservare, acesta face parte din noi și fără acțiunea, fără amestecul acestuia în viața noastră, nu putem funcționa, n-am putea supraviețui.

Care sunt amenințările care îl pot viza pe anchetator ?

Legat de desfășurarea ascultării, nu cred că trebuie să ne gândim, cu prioritate, la cele care ar viza viața, integritatea corporală ori sănătatea lui, ca individ. Sigur că și acestea pot apare dar … doar pe cale de excepție, atunci când nu există sau nu se aplică proceduri administrative specifice ori când anchetatorul depășește limita rezonabilului – nu ține cont de anumite predispoziții comportamentale ale celui/celei pe care o ascultă și dezvoltă gratuit riscuri în această zonă.

Deși de mai mică amploare, în opinia mea, mai prezente, cu un potențial mai mare de a influența comportamentul anchetatorului, sunt alte amenințări; precum cele legate de eșecul anchetei, al activității, stricarea imaginii de bun profesionist, deteriorarea relației cu șefii și colegii care în mod firesc au așteptări profesionale importante – multe dintre ele au impact în dezvoltarea anchetei și soluționarea integrală a cauzei. De exemplu, se poate impune efectuarea uneia sau mai multor percheziții, caz în care probleme precum unde trebuie desfășurate, în ce locuri trebuie căutat cu o atenție mai mare, ce se poate găsi, ce trebuie descoperit neapărat, ș.a. țin de rezultatele unei ascultări în curs iar dacă acestea nu vin ori întârzie să apară … totul se poate inflama.

Mai pot apare aspecte legate de manifestarea personalității anchetatorului precum orgoliul acestuia; dorința de recunoaștere a meritelor și calităților cu consecința directă a apariției unor oportunități de promovare; cuvinte, expresii, propoziții, manifestări comportamentale care să provoace amintiri neplăcute, etc. Ei bine, pulsația rapidă a arterei carotide, pe partea laterală a gâtului, sau a unui vas de sânge, în zona tâmplei, mușcarea ușoară a buzei de jos ori frecarea ușoară a exteriorului palmei, sunt manifestări comportamentale care pot fi observate și interpretate cu ușurință de către persoana ascultată. Dacă mai adăugăm înroșirea sau albirea pielii de pe față, înroșirea extremităților urechilor sau schimbarea ritmului respirației – cu acele oftaturi prin care încercăm să nu dăm cale liberă galopului gata să se instaleze în circulația și respirația noastră – constatăm că suntem, cel puțin, la fel de vulnerabili precum persoanele pe care le ascultăm. Am spus „cel puțin” având în considerare expunere prelungită a unui anchetator, uzura inevitabilă, presiunea suplimentară din diferite perioade pe care o pot exercita factori externi precum familia, alte persoane apropiate, șefii, etc.

Evident că anchetatorii se simt amenințați, suplimentar, de teama că ar putea să fie citiți, descifrați și făcuți de râs de către persoanele pe care le ascultă. Minciunile, mai mici ori mai mari, pe care le folosesc în cadrul ascultării ar putea să nu fie crezute, să nu producă efectele scontate, poate, chiar, să se întoarcă împotriva lor.

Ce înseamnă fuga și lupta unui anchetator ?

Cel puțin ca principiu, fuga presupune acuzarea directă, fără argumente – Tu ești cel vinovat, eu sunt convins de asta, am simțit asta de când te-am văzut … cum de ce ? De aia, nu ți-am spus ? Eu știu că tu ești cel vinovat. Lupta presupune folosirea argumentelor, a probelor, a orice rațional care să susțină suspiciunea, care să dea temei acesteia; presupune combaterea apărărilor, acceptarea formală și/sau temporară a acestora pentru a fi combătute mai eficient ulterior; presupune provocarea de emoții care să determine acea lipsă de convergență comportamentală, nepotriviri între mesajul verbal și anumite manifestări non verbale.

5.14. Emoția

Emoția stă la baza, constituie fundamentul identificării mincinoșilor. Ca principiu, emoția generată de minciună face ca mincinosul, în fața anchetatorului, să scape de sub control elemente comportamentale care să îl trădeze. Dificultatea pentru anchetator vine din faptul că emoțiile nu sunt, sau sunt doar ca excepție, în formă pură. Ele sunt generate de mai multe cauze iar anchetatorul va trebui să caute minciuna printre multe altele.

De exemplu, este iarnă, suntem cu sania ori cu schiurile în vârful pârtiei și ne pregătim să ne lansăm. Este firesc să fim stăpâniți de o emoție generată de teama de viteză, de necunoscutul senzației de alunecare pe traseul pe care îl avem în față, de faptul că am putea să cădem și să ne lovim ori, mai grav, să suferim accidente grave. Bineînțeles că există speranța unei minime satisfacții dată de faptul că am ajuns cu bine la capătul pârtiei, că am demonstrat că suntem suficient de buni pentru a pilota în condiții deosebite sania sau schiurile, că vom fi admirați de prieteni, cunoscuți ori alte persoane mai puțin curajoase care ezită să facă ce noi tocmai ce am făcut, etc. Pe scurt, ne este frică, vrem să fim eroi dar … ne este frică și cum unui erou nu îi stă bine să-și afișeze frica, trebuie să facem ceva. De cele mai multe ori oamenii încearcă să își acopere emoția negativă, să o dilueze, să o combine cu o alta pozitivă și astfel, în coborârea noastră pe pârtie, începem să țipăm și să râdem pentru a convinge că riscul pentru noi este o joacă, suntem puternici și râdem în fața pericolului, suntem stăpâni pe noi și nu ne pasă.

Mincinoșii care vin în fața anchetatorului procedează asemănător – râd sau plâng, sunt furioși ori detașați, lăsând să se înțeleagă faptul că sunt stăpâniți de alte emoții, nu știu și nici nu au auzit de minciuni. De foarte multe ori o față zâmbitoare, o mină afectată, fața schimonosită de silă sau furie, sunt utilizate ca niște măști menite a ascunde ceea ce nu trebuie arătat – emoția specifică minciunii. Probabil, cel mai ușor este să afișezi un zâmbet, pe care îl dorești a fi, de superioritate. Deși poate deranja, un asemenea zâmbet este dezirabil din punct de vedere social; este un comportament așteptat, mai puțin nuanța de superioritate care … poate fi interpretată și ca o manifestare a siguranței de sine, situație în care nu este normal ca anchetatorul să se arate deranjat.

Probabil că totul pleacă de la un stereotip, ce presupune că oamenii care zâmbesc sunt considerați a fi de încredere, onești, cu care se poate comunica, în timp ce oamenii care sunt încruntați sunt priviți ca amenințători și periculoși.

Privind dincolo de masca afișată, anchetatorul poate să înțeleagă faptul că ceva este fals. Strict, cu privire la minciună, se poate pune problema naturii emoției pe care este posibil să o identificăm – Să fie teama de a fi prins cu minciuna ori teama de a nu fi crezut ? Să fie jena sau furia legată de faptul că anchetatorul se încăpățânează să nu creadă ? Să fie o problemă cu împrejurarea relatată, cu cele afirmate ori problema vizează persoana, credibilitatea ei ?

Răspunsul nu poate fi decât „și”, „și”.

Indiferent de natura emoției, pentru anchetator, aici, este importantă amploarea emoției, ce trebuie să fie suficientă pentru a putea da naștere la manifestări care să o demaște, care să o aducă la lumină din obscuritatea în care este ținută prizonieră de către cel care minte.

Există 6 emoții umane de bază ce sunt recunoscute în toate culturile:

fericirea;

tristețea;

surpriza;

teama;

dezgustul;

furia.

De cele mai multe ori constatările noastre au ca obiect emoții contaminate, mix-uri de emoții, ceea ce le face dificil de interpretat, emoția de bază fiind mascată de una sau mai multe emoții care și acestea pot fi mascate.

Dacă ne vom focaliza atenția asupra feței trebuie să avem în vedere faptul că mușchii ce determină mobilitatea pielii și, implicit, a trăsăturilor noastre faciale au reacții involuntare ca răspuns la emoții și nu la raționamentele sau comenzile explicite, conștiente, de la nivelul raționamentului comun. Când oamenii fac un efort și încearcă să creeze emoții, false pentru că nu le trăiesc, mușchii feței nu se mișcă corect, apar defecțiuni, creându-se o expresie facială falsă – ceea ce numim râs fals, plâns fals, etc.

5.15. Comportamente tipice pe care le au persoanele ascultate în fața anchetatorului

Este de așteptat ca anchetatorii să constate anumite dominante comportamentale la cei ori cele care vin în camera de ascultare. Ca regulă, se poate accepta că atunci când avem de a face cu comportamente extreme, avem în față un mincinos. Restul comportamentelor ca, de altfel și multe dintre comportamentele declarate extreme sunt susceptibile de interpretare.

Persoanele care vin în fața anchetatorului să spună adevărul, care nu au nimic de ascuns – au un comportament calm, relaxat, fiind dispuse la cooperare, au o abordare realistă atunci când vine vorba despre evaluarea și recuperarea prejudiciului. În ceea ce îi privește pe suspecți, dacă situația lor nu este suficient de clară pot avea manifestări comportamentale care să creeze ilaritate; le poate părea rău pentru că nu au optat pentru a minți, pentru a încerca să înșele anchetatorii, pentru a-și asigura scăparea, pentru a nu se afla că este vinovat pentru implicarea în desfășurarea unei activități ilicite, pentru a demonstra că este deștept, puternic, isteț ori șmecher pentru că a reușit să scape.

Pe măsură ce individul se bucură de considerația anchetatorului, frica de consecințele răspunderii penale este depășită, suspectul începe să se simtă mai confortabil, să accepte situația. De remarcat este faptul că cei care mizează pe cartea sincerității, sunt sinceri atât în ceea ce spun cât și în ceea ce fac – am aici în vedere restul manifestărilor comportamentale ce însoțesc ceea ce spune persoana aflată în camera de ascultare. De exemplu, zâmbetul nu va avea elemente de falsitate și nici nu va avea evoluții prea spectaculoase întrucât ceea ce comunică o asemenea persoana este sincer. Mai mult, anchetatorul poate constata o anumită inflexibilitate în ceea ce declară cel ori cea ascultată. Dacă a spus că o anumită stare de lucruri a evoluat într-un anumit fel, nu acceptă să revină, să facă precizări cum că, de fapt, lucrurile au evoluat într-un alt fel ori că au fost implicate mai multe ori mai puține persoane decât a precizat inițial.

Totuși, martorii ori persoanele vătămate sunt predispuse la înfrumusețarea celor pe care le declară, la adăugiri, la o dramatizare a situației relatate astfel încât să merite interesul. Întrucât asemenea persoane au un comportament cordial, chiar prietenos, sunt ușor de manevrat de către un anchetator abil, care, dacă va avea grijă să nu jignească, va putea determina o evoluție pozitivă – în sensul separării adevărului de ambalaj.

În practică, pot apare probleme de credibilitate a persoanelor sincere – indiferent dacă acestea sunt sau nu vinovate – determinate de comportamentul neprietenos, lipsit de eleganță și respect al anchetatorilor ce poate genera antipatie, adversitate față de anchetatori, de munca lor și aplicarea legii, în general. Dacă lucrurile nu vor intra pe un făgaș rezonabil, informațiile vor fi sărace, fragmentate și lipsite de utilitate pentru dezvoltarea anchetei, persoana ascultată preferând să își asume riscuri decât să se lase afectată, jignită, rănită în orgoliul propriu.

Persoanele care vin în fața anchetatorului să înșele, să obțină avantaje din conducerea anchetei pe piste greșite – sunt, de regulă, nerăbdătoare; atât în ceea ce spun cât și în modul în care se manifestă în plan acțional. Astfel de persoane se uită des la ceas încercând să sugereze că sunt foarte ocupate, că sunt deasupra situației căreia trebuie să îi facă față, că, de fapt, trebuie să fie în altă parte unde sunt așteptate cu respect și unde nu se pune problema unor suspiciuni „nefirești” în legătură cu implicarea în activități ilicite. În mod firesc, o asemenea persoană este tensionată și are o atitudine defensivă.

De exemplu, un contabil suspectat de complicitatea la mai multe furturi din depozitele unei companii de distribuție, fiind întrebat despre modul în care este organizată contabilitatea primară și circuitul mărfurilor între gestiuni, a răspuns pe un ton nepoliticos, încrucișându-și brațele la piept – „Ce vreți să știți, în concret ? Vi se pare ca sunt pe mână cu hoții ?” În acest caz, contabilul, după ce a încercat să fie dur, să afișeze superioritate și detașare, a sfârșit prin a accepta că există cantități importante de mărfuri ce au dispărut și că acest lucru nu se putea face fără complicitatea unui contabil care să aibă acces la evidențe și să denatureze informația contabilă.

De regulă, cei care vin în fața anchetatorului să înșele se străduiesc să afișeze nepăsarea, o indiferență ce se dorește foarte solidă în legătură cu fapta cercetată, cu evoluția anchetei și cu posibilele consecințe – răspunderea penală, pierderea serviciului, afectarea imaginii, destrămarea unor relații personale, etc. Nimic din ce poate însemna pierdere nu pare a constitui o amenințare pentru o asemenea persoană. Această atitudine de suprafață este susținută de poziția corpului, tonul și volumul vocii, întrebuințarea unor cuvinte și expresii „hotărâte”, mișcări ale mâinilor, aplecări, zâmbete, etc. Totuși, îndoiala, teama și nesiguranța se strecoară la nivel intim, încep să erodeze încrederea în propriile forțe și în posibilitatea unui final fericit, apar și se dezvoltă germenii unei stări de panică.

Pe baza unui calcul simplu, bazat pe un raționament logic, cel care vrea să înșele se străduiește să-și păstreze victima ca prieten; a da pe față adevăratul sens al demersului, a deveni dușman este un lucru de nedorit – ar fi și foarte greu, dacă nu cumva imposibil să înșeli un dușman care, prin natura lucrurilor se poate aștepta la orice din partea partenerului de „dușmănie”. În aceste condiții, anchetatorii vor avea în față persoane politicoase, care vor să coopereze pentru aflarea adevărului, disponibile pentru a dezvolta, inclusiv, relații dincolo de ancheta în desfășoare, ca prieteni.

Vinovatul presupune, mai mult sau mai puțin întemeiat, că prietenia și dorința de colaborare vor suspenda suspiciunile anchetatorului sau vor permite, chiar, unele „treceri cu vederea” peste anumite aspecte sensibile care ar genera „necazuri”. Ușurința excesivă de abordare a unor subiecte sau/și aspecte importante ar trebui să atragă atenția anchetatorului, imediat, cu privire la potențialul persoanei pe care o are în față de a înșela, cu privire la minciunile ce trebuie să apară. Ceea ce este interesant, este faptul că astfel de persoane au o atitudine detașată și atunci când declară despre modul în care s-au desfășurat lucrurile în timpul activității ilicite, vor încerca să fie prietenoși, înțelegători cu privire la persoana anchetatorului și la modul în care evoluează ancheta. Simptomatic este modul în care cei mai mulți își cer scuze – Îmi pare rău, nu eu am … furat, violat, traficat, omorât, etc.

În altă ordine de idei, anchetatorii cu experiență cunosc despre faptul că unii suspecți, după o scurtă și nerelevantă „zbatere”, iau o mină obosită și, subliniind faptul că ei știu că odată ajunși la poliție trebuie să recunoască, recunosc implicarea în desfășurarea activității ilicite și continuă să pozeze în victimă fără a da sau, cel puțin, eschivându-se de a oferi detalii relevante despre ce, cum, cine, etc. a făcut. Se justifică explicând că, deja, anchetatorii cunosc și au suficiente probe pentru a soluționa cazul.

Nu trebuie încheiat discursul în această zonă fără să fie avuți în vedere „eroii”, cei care ar face orice să sfideze anchetatorii, cei care plecând de la simple observații acide ajung la amenințări și acțiuni violente. Ar face orice să provoace greață, dispreț, dorință de răzbunare, pierderea autocontrolului de către anchetatori. Important este ca ascultarea să se oprească, să fie „deranjată” de incapacitatea anchetatorilor care se comportă precum niște brute, anchetatorilor să le fie frică în legătură cu participarea la ascultare, să fie timorați și, bineînțeles, să nu aibă eficiență, să fie dominați de către cel rău. Există posibilitatea, aici, ca cel ascultat să fi dobândit și dezvoltat o antipatie extremă față de poliție și anchetatori cu prilejul altor evenimente. Aspectul poate fi important în contextul în care cel ascultat este convins că o bună apărare începe de pe o poziție de forță prin care să demonstreze că nu îi este frică de anchetatori și de ce se poate întâmpla. Această opțiune a apărut pe baza analizei a ceea ce a fost în trecut, a văzut sau a simțit „pe propria piele” cum lucrurile pot merge rău și nu poate avea, în aceste condiții, un alt comportament.

Dacă este vorba despre ceva din trecut, anchetatorul ar putea încerca „ceva”, dacă, din contră, este vorba despre ceva pregătit special pentru a bloca comunicarea, pentru a interzice orice flux de informație către anchetator atunci acesta ar trebui să fie mai atent, să intensifice observația trebuind să fie pregătit pentru orice provocare.

Poate apare o întrebare firească – în aceste cazuri anchetatorul ar trebui să renunțe, făcând, într-un fel, jocul suspectului ori ar trebui să ia „taurul de coarne”, să își asume riscuri și să încerce să-l determine pe suspect să comunice dincolo de ură, violență și orice altceva negativ pregătit dinainte ?

În opinia mea răspunsul este „și”, „și”.

Astfel, în contextul iminenței unei dezlănțuiri – se aruncă pe fereastră, trecând prin geam; se autolezează izbindu-se cu capul ori alte părți ale corpului de pereți ori de alte corpuri contondente; scuipă, urinează ori atacă direct anchetatorul sau, numai, lovește în aer, în masă, în perete ș.a. ori încearcă să dărâme obiectele de pe masă, din cuier sau care sunt așezate „în ordine” undeva în camera de ascultare – bine ar fi ca anchetatorul să rupă contactul cu suspectul și să revină imediat după trecerea vârfului tensiunii. Aici, anchetatorul trebuie să acționeze precum un luptător ce face o eschivă pentru a evita atacul adversarului după care revine și controlează lupta până la deznodământul final.

Manifestări comune atât persoanelor ce spun adevărul cât și celor care mint – problema prezintă importanță în condițiile în care suntem tentați, din ce în ce mai mult, să vedem lucrurile în alb și negru, să clarificăm dacă cel din fața noastră minte ori spune adevărul.

De exemplu, starea de nervozitate, o iritabilitate excesivă, poate fi caracteristică tuturor persoanelor ce vin în fața anchetatorului.

De ce sunt nervoși cei care spun adevărul ?

Pentru că nu este comod să fii în fața unui anchetator și nu este la îndemână să te detașezi și să nu observi că anchetatorului parcă i s-a pus „pata” pe tine și te consideră răspunzător pentru răul întâmplat; că ar trebui să oferi argumente pe care nu le ai; că nu poți clarifica rezonabil anumite aspecte; că trebuie să relatezi stări, situații ori aspecte ce pot căpăta caracter personal; etc.

De ce sunt nervoși cei care mint ?

Înainte de toate din cauza temerii că nu sunt suficient de convingători și că nu vor fi crezuți; că vor uita detalii care le vor submina credibilitatea; că, parcă, anchetatorii prea sunt suspicioși și neîncrezători față de cele afirmate de ei; că poate interveni, oricând, ceva care să schimbe lucrurile și să întoarcă situația împotriva lor.

Ce ar putea face diferența, în aceste condiții, între cei care spun adevărul și mincinoși ?

Este de așteptat ca starea de nervozitate, pe măsura desfășurării ascultării, la cei care spun adevărul să se diminueze iar la mincinoși să crească în intensitate.

Nu este exclusă nici apariția furiei.

Ce îi poate determina pe cei care spun adevărul să devină furioși ?

Poate fi percepția greșită a modului în care anchetatorul își face treaba – persoana ascultată poate considera că este jignită, supusă constant unor presiuni de neacceptat, că anchetatorul se uită „urât”, că este „privit de sus”, că dacă lucrurile merg „așa” o să dea socoteală pentru faptele altora, ș.a.; poate fi vorba despre experiențe trecute în care anchetatorii au avut un comportament abuziv ori au manifestat lipsă de respect, au favorizat anumite persoane, au „îngropat” ancheta, etc.; poate fi vorba despre pierderi patrimoniale ce par a fi iminente în condițiile evoluției firești a cercetărilor; poate fi vorba despre „descoperirea” faptului că o persoană apropiată, dragă, de încredere, etc. nu este chiar așa, că a făcut declarații false, că a ajutat făptuitorii, că … nu are nici o șansă să scape – acest lucru nu este simplu, mai ales când trebuie acceptat că sora, fratele, unul dintre părinți, soțul ori soția vor trebui să suporte rigorile răspunderii penale și, eventual, să petreacă o anumită perioadă de timp în penitenciar.

Ce îi poate determina pe mincinoși să devină furioși ?

De exemplu, o „socoteală” dinainte făcută pe baza căreia suspectul vinovat crede că va prelua ofensiva, îl va deposeda pe anchetator de inițiativă și, eventual, îi va asigura o retragere „supărată” pe baza căreia va putea să tacă, demn, în deplina manifestare a dreptului la apărare.

Ar putea fi o diferență între cei care spun adevărul și mincinoși ?

În practică, de regulă cei care se lasă stăpâniți de furie încă la începutul ascultării sunt mincinoși. În cazul în care furia vine mai târziu ea, cel puțin ca principiu, are cauza în modul de desfășurare al ascultării.

Să luăm, de exemplu, un furt dintr-o bijuterie aflată în centrul București-ului. În incinta magazinului lucrau două vânzătoare, ambele cu studii superioare, M.N. născută în București și I.R. născută într-o localitate din centrul Moldovei. În ziua furtului bucureșteanca a manevrat un suport cu mai multe bijuterii pe care după ce l-a supus atenției mai multor potențiali cumpărături l-a pus deasupra unui seif, în interiorul spațiului administrativ, fără să poată fi atins de către vreun client care s-ar fi perindat prin magazin, după care s-a dus la toaletă. În perioada cât aceasta a fost la toaletă au intrat în magazin doi bărbați mascați care, după ce au amenințat-o pe vânzătoarea originară din Moldova, au pătruns în spațiu administrativ și au luat suportul pus pe seif, după care au fugit. I.R. a avut suficientă prezență de spirit și a acționat în timp oportun butonul de panică, polițiștii au venit repede la fața locului iar cei doi tâlhari au fost prinși în timp ce încercau să urce într-un tramvai, la o stație din zonă.

Pe parcursul ascultărilor I.R. a explicat că, la un moment dat cei doi tâlhari au schimbat câteva cuvinte între ei și, în opinia ei, aceștia erau din sau, cel puțin, au vorbit cu accent moldovenesc. Anchetatorul a simțit nevoia să lămurească posibilitatea unei legături de complicitate între I.R. și cei doi făptuitori și a început să pună întrebări adecvate insistând pe răspunsuri detaliate. În scurt timp I.R. a început să aibă manifestări specifice furiei, fiind indignată de faptul că anchetatorul miza, în soluționarea posibilei complicități, doar pe faptul că și ea și făptuitorii erau moldoveni și foloseau, în vorbire, un accent specific.

În aceeași ordine de idei se poate face o discuție în legătură cu comportamentul liniștit ce poate fi constatat atât la mincinoși cât și la cei care vin să spună adevărul.

Cei care vin să spună adevărul sunt liniștiți și acceptă ca anchetatorul să îi conducă către acele informații care sunt necesare dezvoltării anchetei.

Cei vinovați folosesc liniștea, ce este numai aparentă, pentru a nu vorbi, pentru a se exterioriza cât mai puțin și, astfel, să evite riscurile interpretării manifestărilor verbale și comportamentale ce ar putea ajuta anchetatorul la aflarea adevărului.

Mai mult, și în cazul mincinoșilor și în cazul celor care vin să spună adevărul, comportamentul liniștit, echilibrat, fără nici un fel de excese, poate fi o trăsătură de personalitate.

5.16. Interpretarea comportamentului non verbal

Anchetatorii trebuie să accepte faptul că pentru a fi relevantă o asemenea interpretare este necesară evaluarea manifestărilor comportamentale de la nivelul întregului corp. Pentru aceasta corpul omului poate fi împărțit în mai multe zone. Pe lângă aceasta, manifestările comportamentale, pentru ușurința raționamentului și claritatea mesajului, pot fi grupate în manifestări comportamentale obișnuite, sincere și mincinoase.

Nu se va putea pune și nu trebuie să se pună, niciodată, problema ca pe baza unei singure manifestări comportamentale, verbale sau non-verbale, să se concluzioneze că o persoană minte ori spune adevărul.

Trunchiul, poziția umerilor și postura

Unul dintre primele elemente pe care un anchetator le ia în analiză, „îi sare în ochi”, este modul în care persoana pe care o ascultă se așează și stă pe scaun. Scaunul anchetatorului este bine să fie așezat la o distanță de aproximativ 1,5 – 2 metri de cel al persoanei pe care o ascultă.

După o frază de introducere, este de așteptat ca persoana, ce vine în anchetă, fără să aibă ceva de ascuns, să accepte invitația de a se așeza pe scaunul pregătit, să se îndrepte cu gesturi firești către scaun și să se așeze fără ezitare.

Cel vinovat este tentat ca, mai degrabă, să fie precaut, să întârzie contactul cu scaunul, să se așeze „cu grijă” după care să îl mute, cât de puțin, dar să îl mute pentru a se asigura și a asigura pe oricine altcineva că este stăpân pe el și că „are ultimul cuvânt”. Mutatul scaunului poate oferi mai multe beneficii. Odată cu îndepărtarea scaunului, cel care o face speră să reducă stresul pe care îl resimte. Reașezarea scaunului are ca rezultat și schimbarea aliniamentului – cel ascultat nu va mai fi, chiar, față în față cu anchetatorul. Noua poziție va permite celui ascultat să își protejeze abdomenul de privirea anchetatorului, va sta puțin întors iar asta îi va permită să ascundă ce se întâmplă pe acolo, odată cu desfășurarea ascultării.

În unele cazuri, simțind grija și privirea „grea” a anchetatorului, cel venit să mintă se va așeza lateral, va strica paralelismul pre definit și așteptat al umerilor anchetatorului și ai lui, pentru a-și apăra abdomenul. Abdomenul este ozonă importantă a corpului nostru pe care o resimțim ca vulnerabilă și o apărăm instinctual. Astfel, vor apare și inovații. Unii mai tineri vor încerca să imprime dinamism desfășurărilor din camera de ascultare și … nici una, nici alta, vor încăleca scaunul astfel încât spătarul să devină un fel de platoșă pentru apărarea abdomenului și barieră de comunicare, în același timp. Este de așteptat ca, atunci când scaunul nu poate fi mișcat în timp util într-o poziție avantajoasă, să vedem persoane ce se chircesc, parcă, de o durere imaginară, adoptând o poziție ce dorește să inspire milă și îndurare.

Cel venit să spună adevărul va sta relaxat pe scaun adoptând o poziție „normală”. O asemenea poziție se poate defini prin firescul ei, fiind exclusă orice încordare nefirească a vreunui mușchi ori grupe de mușchi, orice consum de energie fără sens. Vom avea în față o persoană care nu este preocupată de controlul poziției corpului pentru că nu are motive să se gândească cu privire la posibile unduiri. Se va mișca pe parcursul ascultării, însă, verticalitatea, poziția inițială a corpului se va păstra.

Cei veniți să mintă nu se simt bine în nici o poziție, cu adevărat. Instinctual, iau o poziție defensivă menită să îi convingă că anumite zone ale corpului, pe care le consideră vulnerabile, sunt ascunse bine – abdomenul, în primul rând. Trunchiul se mișcă tot timpul, de fiecare dată când este nevoie pentru a nu fi expus; se caută o anumită oblicitate, ușor de constatat datorită unui umăr ce este împins înainte, umăr ce devine o barieră, ceva peste care trebuie să treci. Teama de a fi prins cu minciuna pare să se diminueze în aceste condiții. Picioarele tind să se retragă cât mai mult, se bagă pe sub scaun ori se încolăcesc pe după picioarele de la scaun, pentru a mări distanța față de anchetator. Există și posibilitatea ca ambele picioare ori numai un picior să se împingă cât mai mult în față pentru ca restul corpului să se retragă până la a „strivi” spătarul scaunului.

Schimbarea poziției corpului se face lent (este nevoie de câteva secunde), prin mișcări ample care pot ocupa un spațiu important din jurul mincinosului – atenție la scaune, mese sau alte obiecte de mobilier aflate în jur care ajung să „doară” dacă incomodează. Dacă, din contră, există posibilitatea ca persoana respectivă să se sprijine pe un birou, pe o masă sau un scaun, toată greutatea va trece „în alunecare” peste acestea, capul, însuși trebuind sprijinit de o mână sau, poate, de ambele.

În astfel de condiții, vinovații încep să transpire și … transpiră, în special capul și jumătate din trunchi, cam până în zona abdomenului. Transpirația poate fi, și ea la fel ca alte manifestări comportamentale, înșelătoarea – poate fi datorată acțiunilor de dinainte de a ajunge în camera de ascultare, temperaturii din cameră, tensiunii pe care o presupune ascultarea, fierea se poate descărca, glicemia începe să scadă, etc.

Ar putea apare, la cei vinovați, modificări în ritmul respirației. Cei mai mulți dintre noi, în repaus, avem între 18 și 22 cicluri inspirație – respirație pe minut. Ritmul se poate schimba dramatic, crește datorită fricii de a fi prins, persoana gâfâie, se „astupă”, se înroșește datorită lipsei de oxigen, ideile și ritmul declarației se diminuează mult. Există și posibilitatea ca ritmul respirației să scadă, să devină artificial și neregulat. Vinovatul se comportă ca un pește pe uscat, caută aer pe care îl inspiră cu nesaț după care respiră lent, ca un oftat, totul putându-se termina cu o tuse.

Poziția mâinilor și a brațelor

Mâinile și brațele sunt folosite pentru diverse mișcări atât de către cei care spun adevărul cât și de către cei care vin să mintă.

Brațele încrucișate pot furniza o barieră menită să apere cavitatea abdominală și, pe cale de consecință, să diminueze stresul firesc legat de posibilitatea de a fi prins, ce poate crește în condițiile unei poziții frontale față de anchetator.

Mișcările brațelor și ale mâinilor sunt folosite, în mod normal, ca ilustratori ori pentru a îndeplini diferite sarcini – culegerea unor scame de pe diferite suprafețe, aranjarea părului, scărpinarea diferitelor zone ale feței sau trunchiului – la fel cum sunt folosite în viața de zi cu zi.

Diferența între comportamentul celui care spune adevărul și comportamentul celui venit să mintă o face contextul și ordinea în care se dezvoltă aceste mișcări.

Apariția mișcărilor făcute cu mâinile și brațele este un semn că cineva este supărat – și nu este nimic anormal să fii supărat în camera de anchetă datorită faptului că „problema în discuție” este una gravă și nici modul în care se desfășoară ancheta ori comportamentul anchetatorului nu sunt mulțumitoare – iar creșterea în intensitate și amplitudine a acestora nu pot reprezenta un certificat de mincinos ci, mai degrabă, un simptom al necesității de a fi cât mai convingător.

Totuși, aceste mișcări, deși nu sunt caracteristice comportamentului mincinos, pot fi folosite de către mincinoși, de exemplu, pentru a masca o anumită incertitudine, în cazul unui răspuns insuficient pregătit. Este necesară o mică pauză care nu poate fi luată direct și atunci un mincinos poate găsi de cuviință să își aranjeze gulerul de la cămașă, cravata, să își scarpine nasul, gâtul ori o ureche, să își aranjeze părul cu uimire că încă îl mai are, să își frece un ochi sau pe ambii, să își sufle nasul fără să fie nevoie, etc. Important este ca pauza să devină justificată.

Atenție, nu gestul ci contextul este important.

Cel puțin ca principiu, dacă cel pe care îl ori o ascultăm își freacă ușor nasul ori își trece mâna prin păr și își păstrează ritmul relatării este un semn al încordării specifice, al concentrării pe subiect, dacă astfel de manifestări însoțesc pauze sau modulări în ritmul expunerii, sunt semne de nesiguranță, de înșelăciune, se dorește ascunderea surprizei sau imposibilității de a da un răspuns nepregătit.

Că ne place sau nu, mâinile și brațele sunt o parte extrem de importantă a oricărei conversații. În mod normal presupun o eliberare de stres determinată de convingerea că mesajul verbal completat de astfel de manifestări este mai clar și mai convingător. Mișcările celor care spun adevărul sunt relaxate, exclud încordarea, se păstrează coordonarea fină a mișcărilor – persoana poate să scrie, să facă diverse gesturi, să apuce diverse obiecte și să le mute cu o precizie pentru comportamentul ei normal. Mâinile sunt, de obicei, și rămân calde și uscate pe parcursul ascultării. În situații de criză se pot umezi și eventual, pot deveni și reci, însă imediat după terminarea ascultării și persoana se relaxează redevin calde și uscate.

Atunci când mâna este în contact cu capul nu există încordare, este greu să îți dai seama dacă mâna sprijină capul ori numai mângâie bărbia, un obraz, tâmpla sau altă porțiune a capului.

La cei veniți să mintă, încordarea mai vizibilă ori mai puțin vizibilă le guvernează comportamentul – nu poți scăpa de frica de a fi prins iar asta nu are cum să nu se vadă. Mișcările mâinilor apar brusc, aproape că izbucnesc, au un ritm sacadat. Definitoriu pentru ei este faptul că nu se păstrează ritmul, cuvintele nu sunt însoțite, în timp oportun, de gesturi. Mișcările ajung prea devreme sau prea târziu neînsoțind firesc cuvintele.

De exemplu, vinovatul, pentru a întinde mâna, trebuie să compenseze și să depășească contracția brațului. Este nevoie de mai mult efort iar mișcarea devine mult mai rapidă, performantă, față de modul în care efectuează această mișcare în mod normal.

Cei veniți să spună adevărul folosesc mișcările mâinilor și brațelor în mod natural. Există și un anumit spațiu în care se manifestă – de regulă, între umeri și până la brâu, fără să fie nevoie ca trunchiul să se întoarcă într-o parte sau alta – neexistând exagerări teatrale. Totuși, există posibilitatea ca, în împrejurări cu încărcătură emoțională, să apară germenii artificialului.

Amploarea mișcărilor celor vinovați este mai mare, depășesc limita mesajului verbal. Aproape că se dorește ca mișcările să spună mai mult și mai multe decât cuvintele.

Anchetatorul va trebui să analizeze mișcările, rațiunea pentru care apar și sunt promovate acestea, naturalețea lor și convergența între ele și cuvintele spuse de către persoana ascultată.

Se întâmplă în practică, de multe ori, ca vinovatul să își propună să fie rigid, să aibă cât mai puține mișcări ale brațelor și mâinilor; dacă se poate, să blocheze orice mișcare a acestora. Un asemenea efort simplifică munca anchetatorului. Pentru acesta va fi mai ușor să noteze mișcările celui pe care îl ascultă decât să noteze mișcările ce par suspecte, lipsite de naturalețe.

Referitor la lipsa de naturalețe a mișcărilor celor vinovați, anchetatorii ce solicită pe parcursul ascultării mai multe semnături de la cei pe care îi audiază, pot constata, fără eforturi foarte mari, că există o evoluție în modul, există modificări în modul, în care persoana ascultată semnează. Stresul specific încercărilor de a influența ancheta, de a o conduce pe piste greșite face ca semnăturile suspecților să devină ilizibile, să aibă presiune mare și caractere ascuțite.

Tensiunea conduitei vinovate determină mișcări rapide și nervoase – mișcările capului devin, aproape, spasmodice, apar greutăți în apucarea unui obiect și ducerea la locul lui. Mai mult, mâinile pot deveni reci și umede, nu de la un moment dat – precum în cazul celor veniți să spună adevărul – ci, în evoluție, pe măsură ce tensiunea și frica de a fi descoperit crește. „Evoluția” nu este una constantă, este accelerată ori, din contră, încetinită de anumite evenimente ce apar în desfășurarea anchetei. De exemplu, o situație care a scăpat de sub control și cel/cea vinovată duce mâna către gură sau față pentru a înăbuși cuvintele ori pentru a ascunde expresii faciale, generează, destul de brusc, panică cu consecința răcirii și umezirii palmelor. O altă situație, în care anchetatorul se lasă prins în plasa de argumente mincinoase aruncată de cel/cea ascultată generează o stare de relaxare, de creștere în volum, ce exclude palme reci și umede ci presupune o anumită căldură intimă generată de mulțumirea succesului previzibil.

Desigur, s-ar putea pune o întrebare firească: cum anchetatorul poate realiza dacă și cât de reci și umede sunt palmele celui pe care îl ascultă ? Gesturile de tandrețe sunt puțin potrivite astfel că rămâne observația directă. Vinovatul își va șterge mâinile pe haine, pe genunchi, pe o batistă, pe o porțiune de piele uscată, va aranja orice obiect – bluză, chei, breloc, bucată de hârtie mototolită, ș.a. – va ajunge chiar să se joace mângâind pe toate suprafețele un pix, o riglă, un telefon mobil (dacă îl are la dispoziție). Dacă va avea o bucată mare de hârtie va începe să rupă din ea, să facă biluțe de mici dimensiuni și să le rostogolească ori să le arunce, pur și simplu, pe podea. La fel va proceda cu orice îi va cădea în mână și va putea fi dezmembrat, explicația ținând de o evoluție firească a tensiunii și fricii către frustrare iar, de aici, până la violență, indiferent de dimensiunea actului, este numai un pas.

Nu trebuie uitat că schimbarea temperaturii și umidității palmelor este numai un element în tot ceea ce înseamnă demersul anchetatorului menit să caute adevărul. Pentru că totul este supus interpretării, aici, este necesar ca anchetatorul să analizeze contextul, momentul, spațiul de timp în care se manifestă aceste modificări și, de ce nu, comportamentul normal al persoanei în perioada de referință – o stare de oboseală accentuată, lipsa de calciu sau a altor minerale sunt doar exemple de factori care pot influența și care pot răsturna oricând orice concluzie formată pe baza a ceea ce am arătat mai sus.

De observat, că mâinile sunt folosite, adesea, pentru a acoperi gura. Cei mai mulți dintre anchetatori consideră că această manifestare este specifică celor vinovați. Adevărul este că gestul de a aduce mâna către gură este puțin controlabil – ar putea avea ca scop, pe de o parte, „inventarea” unei bariere în calea sunetului care să moduleze sunetele în așa fel încât anchetatorul să înțeleagă puțin sau deloc ceea ce spune cel ori cea ascultată; pe de altă parte, instinctual, mâna și-ar putea dori să oprească gura pornită să spună ceea ce nu trebuie spus. Totuși, anchetatorul ar trebui să fie rezervat în a cataloga gestul, întrucât este posibil ca persoana pe care o ascultă să îl folosească ca parte din scenariul mincinos pe care îl promovează. De asemenea, dacă te doare un dinte sau o măsea nu poate fi anormal să îți duci mâna către gură și, eventual, să încerci să își masezi o porțiune din maxilar; dacă ai mâncat în mare viteză și mici cantități de gaze se eliberează ca parte a activității digestive ori dacă știi că ai mai multe carii și cavitatea bucală miroase urât, este posibil să își duci mâna către gură și să încerci să ți-o acoperi ca parte din normalitatea unui anumit tip de comportament care nu are nimic de a face cu minciuna.

Regula presupune ca gesturile și mișcările celui vinovat să fie rigide și lipsite de naturalețe diferența făcând-o efortul pe care îl presupune ascunderea minciunii.

Dat fiind o anumită practică pe care o am în domeniul didactic, vă supun atenției, ca exemplu, ceea ce se întâmplă în cursul unui examinări orale. Cei care nu s-au pregătit se prezintă afișând o poziție rigidă, își caută reacții, gesturi sau mișcări pe care le consideră potrivite pentru împrejurarea în care se află. Cei care sunt pregătiți sunt dominați de încredere, condiții în care nu se pune problema căutării unor manifestări care să fie considerate ca fiind potrivite.

De regulă, cei vinovați se prezintă în fața anchetatorului pregătiți să nege implicarea lor în activitatea ilicită, să nege vinovăția lor, să prezinte și să susțină alibiul care le servește interesele. Relatarea lor sare peste multe aspecte, pe care le consideră neutre și prea puțin semnificative, și se focalizează pe logica alibiului și pe necesitatea acceptării acestuia de către anchetator pentru „că este singura explicație plauzibilă ce poate fi dată”.

În aceste condiții, este de așteptat ca mâinile să fie folosite pentru a acoperi ochii sau a scărpina zona din imediata vecinătate a acestora. Acceptând faptul că, atunci când minți, simți un semnificativ disconfort – mai ales când stai în fața unui anchetator ce te-a convins de profesionalismul său și a cărui presiune o simți constant – este normal să ai nevoie să încerci să îți ascunzi ochii atunci când simți că „nu mai poți”, mai ales când nu mai poți să susții contactul cu privirea anchetatorului. Scărpinatul nasului, a frunții sau aranjarea ochelarilor pot avea același scop; cel ascultat simte că a-și duce mâna direct la ochi dă de bănuit, fiind un gest explicit și atunci păstrează direcția „inventând” o altă nevoie, mai ales atunci când mâna a mai ajuns, o dată sau de două ori, deja, la ochi.

Mâinile pot transmite alte diverse mesaje. Degetele care bat sacadat masa, piesa de mobilier, geanta sau alt obiect pe care persoana ascultată îl are la dispoziție, constituie un gest de nerăbdare, persoana pe care o ascultăm, doar că, nu strigă dorința de a pleca, faptul că s-a săturat de tot ceea ce se întâmplă în camera de ascultare. Pumnii strânși, dincolo de preocuparea și crisparea ce poate însoți în mod firesc desfășurarea ascultării, atunci când apar, la un moment dat, arată frustrarea persoanei ascultate sau, cel puțin, faptul că modul în care a evoluat ascultarea până în acel moment ori, poate, un anumit gest, mișcare sau remarcă a anchetatorului, are un impact negativ asupra celui sau celei ascultate.

Dacă mâinile încep să sprijine capul devine evident că cel pe care îl avem în fața noastră s-a plictisit sau, numai, vrea să arate că s-a plictisit ori consideră necesar să evalueze situația și pentru aceasta are nevoie de o anumită detașare.

În cazul plictiselii este de așteptat să constatăm faptul că poziția capului nu mai susține linia centrului de greutate, este în afara acesteia și, probabil, că acesta este motivul pentru care este necesar ca o mână sau ambele sau îl susțină. În cazul evaluării situației, nu se mai pune problema unui sprijin efectiv, mâinile numai mângâie obrazul, bărbia sau o ureche.

Mâinile pot fi folosite să scarpine până la a zgâria diferite zone ale corpului. Noi, oamenii, atunci când trecem prin momente cu mare încărcătură emoțională, corpul nostru percepe situația ca fiind stresantă, ca necesitând o reacție specială pentru a face față situației – este secretată adrenalină iar inima începe să pulseze în ritm alert pregătind corpul pentru confruntare. Mușchii și, mai ales pielea se bucură de o cantitate de sânge mare care „mângâie” terminațiile nervoase de la nivelul capilarelor și forțează vasele, obișnuite cu o cantitate mai mică de sânge. să facă față „încercării” generând o senzație de mâncărime. Modificările la nivelul sistemului circulator presupun și scăderea tensiunii din zona sistemului digestiv (corpul este pregătit, încă din cele mai vechi timpuri ale existenței noastre, ca specie, pentru luptă și nu pentru digestie) sângele fiind deviat către suprafața pielii. Deși, oarecum paradoxal, unele persoane în astfel de situații, dacă au ce, încep să mănânce – este așa-numitul mâncat de nervi.

Care sunt zonele în care ne scărpinăm când trecem prin emoții puternice ce pot fi generate și de către faptul că mințim ?

De regulă, bărbații se scarpină pe față – nasul, fruntea, colțurile gurii sau ale ochilor – își freacă părul și scalpul sau își scarpină urechile, iar femeile „preferă” pieptul și părțile interioare ale brațelor, dacă sunt suficient de dezbrăcate și au acces la acestea. Ca observație empirică, un „scărpinat” normal presupune cinci mișcări de același fel pe locul ce necesită a fi scărpinat – nici mai multe, nici mai puține. Când mincinosul vrea să scape de presiunea momentului se scarpină de mai multe ori pentru a câștiga timp și a-și ascunde o reacție specifică minciunii. Când este vorba despre momentul în care simte că îl „ia valul” se poate scărpina preventiv, o dată sau de două ori.

Scărpinatul mincinosului este mai tandru, mai puțin intens decât cel care apare la persoana ce spune adevărul. Femeile sunt campioanele „gingășiei”, întrucât au ca sarcină suplimentară să se scarpine fără să deranjeze machiajul.

Mâinile pot fi puse și să construiască tot felul de figuri specifice geometriei în spațiu prin unirea degetelor. Dat fiind necesitatea păstrării unui autocontrol la nivel înalt, această preocupare presupune o atitudine încrezătoare specifică celor puternici care acceptă adevărul mai presus de consecințe. Frecarea palmelor are, și ea, o importanța și o semnificație specifică. Ritmul susținut al mișcărilor este specific atitudinii pozitive, corecte – se întâlnește des la oamenii de afaceri care își exprimă mulțumirea pentru încheierea unei afaceri bune; spre deosebire de mișcările lente care atrag atenția cu privire la o capcană, la folosirea unui vicleșug, la încordarea persoanei pe care o ai în față, determinată de preocuparea de a identifica breșe în comportamentul sau poziția ta pentru a le exploata ulterior.

Este posibil ca degetele să fie folosite pentru a caracteriza o atitudine defensivă cu tentă de superioritate – îți stau la dispoziție, însă trebuie să știi că nu ai ce să îmi faci. În astfel de cazuri, persoana pe care o ascultăm – în special bărbații tineri dornici să își demonstreze superioritatea și intangibilitatea față de anchetator – va sta pe scaun înclinat înspre înapoi cu brațele încrucișate și degetele ascunse sub axile (mai puțin degetul mare, uitat afară pentru a demonstra că există), va avea picioarele întinse pentru a ocupa suficient spațiu și a interzice accesul în imediata sa apropiere. În astfel de situații, este important ca anchetatorul să nu considere o astfel de persoană ca fiind venită, aprioric, să mintă. Are în față o persoană ce dorește să arate că nu dorește să fie impresionată de modul în care este concepută activitatea sau de prestația anchetatorului. Cum ceea ce este fals este mai puțin trainic, este de așteptat ca mincinosul să fie mai grăbit la a renunța la această poziție; cel venit să spună adevărul, fiind mai puțin încordat, va rezista mai mult și chiar, constatând că încă mai este nevoie, se va închide mai mult blocând orice reacție fiziologică.

Așa cum am arătat deja, există o preocupare instinctuală a vinovatului de a-și ocroti regiunea abdomenului și, acest lucru, îl poate determina să-și folosească brațele în acest scop.

Brațele încrucișate pot exprima o poziție negativă, neplăcerea de a suporta ceea ce se întâmplă în camera de ascultare. Cum nimic nu este exclus interpretării, iar practica ne oferă suficiente exemple în acest sens, poziția cu brațele încrucișate, este adevărat, nu în zona abdomenului ci, mai sus, la nivelul toracelui este adoptată și de către persoanele care resimt îngrijorare, care resimt o anumită nesiguranță în legătură cu ceea ce se întâmplă sau/și în legătură cu rezultatele așteptate. În context, nu trebuie uitat că ne încrucișăm brațele și atunci când ne este frig, îmbrățișându-ne propriul corp cu palmele larg deschise pentru a acoperi o suprafață cât mai mare prin care s-ar putea pierde căldura. De fiecare dată când apare furia, anchetatorul va putea constata, că persoana pe care o are în față slăbește forța cu care își îmbrățișează propriul corp și își încleștează pumnii pe care încearcă să îi ascundă sub axile sau întorcându-și corpul sub un unghi pe care îl consideră convenabil.

Uneori palmele nu vor fi ascunse ci vor fi folosite pentru strânge sau, numai, a mângâia bicepsul brațului opus. Această manifestare este interpretată ca fiind negativă, persoana care o afișează dorind să convingă cu privire la siguranța pe care o are și cu privire la convingerea legată de ceea ce afirmă.

Se poate considera că îndoirea unui braț, imediat după ce anchetatorul a făcut o afirmație acuzatoare, este o manifestare caracteristică defensivei; afirmația se poate confirma analizând modul în care reacționează o persoană când i se cere socoteală ori este acuzată în public. Vinovatul va folosi o mișcare prin care va opri, imaginar, acuzația așa cum ar opri un obstacol ce se îndreaptă către el – va împinge în față unul sau ambele brațe, cu palmele deschise, însoțind gestul, chiar, cu un oftat sau icnit, care să sublinieze efortul și forța mișcării.

Există și mișcări mai discrete, la persoanele cu un minim antrenament în „luptele sociale”, precum ducerea mâinii drepte peste stânga pentru a atinge sau, numai, observa cât arată ceasul, pentru atinge un inel, pentru a scărpina o anumită zonă a antebrațului, etc.

Rațiunea acestor mișcări ține de acoperirea unor semne de nervozitate și reducerea stresului iar, atunci când sunt regizate, de încercări, mai mult sau mai puțin subtile, de a induce în eroare anchetatorul.

Picioarele și poziția persoanei ascultate pe scaun

Cele mai multe persoane utilizează picioarele pentru a crea o barieră defensivă de natură să tempereze asaltul sau posibilul asalt al celui sau celei cu care comunică. Bărbații au mai mult succes în dezvoltarea unor bariere pentru că, cel puțin principial, ocupă un spațiu mai mare. Femeile sunt educate de mici, în familie, pentru a sta picior peste picior. Odată cu apariția pantalonilor în vestimentația femeilor, poziția la care am făcut referire a început să numai fie tipică pentru femeile ce stau pe scaun.

Există și posibilitatea ca unele persoane să aibă rețineri în a sta picior peste picior datorită folosirii unor articole de vestimentație prea strâmte, din cauza unor afecțiuni precum arterita sau datorită unor plăgi sau semne rămase în urma cicatrizării. De cele mai multe ori, trecerea unui picior peste celălalt este însoțită și de un gest asemănător ce are ca obiect brațele – încrucișarea brațelor și, în timp, schimbarea pozițiilor brațelor în încrucișare.

De regulă, femeile își arată neplăcerea și/sau nemulțumirea atunci când vorbesc cu soțul ori cu un alt bărbat către care doresc să comunice starea în care se află.

Există două modele de stat picior peste picior. Cel mai des model folosit de către femei și bărbații mai în vârstă este genunchi peste genunchi. Al doilea model presupune aducerea gleznei piciorului care se dorește a sta deasupra peste genunchiul piciorului devenit suport, cel din urmă rămânând întins.

De ce se folosește poziția picior peste picior ?

Pentru că cei care o folosesc spun că oferă un anumit confort.

De ce oamenii se simt confortabil, în anumite momente, stând picior peste picior ?

Pentru că pe perioadele în care resimt stresul comunicării cu o persoană, consideră că punerea unei bariere de comunicare este de natură a le reda un echilibru care să le permită continuarea comunicării în limitele firescului. La mulți bărbați se poate constat că genunchiul de deasupra se ridică cât mai mult pentru a accentua ceea ce se consideră a fi barieră și a proteja și zona abdomenului percepută aprioric ca fiind vulnerabilă. În situația aducerii gleznei peste genunchi, mai intervine și o mână poziționată un pic oblic, cu rol evident de a suplimenta protecția abdomenului; mână a cărei poziție se poate regla pentru a proteja, la nevoie, și alte zone sau puncte ce devin vulnerabile.

Interesant de observat este faptul că pe măsură ce anchetatorul adoptă o poziție percepută ca fiind mai puțin ofensivă – o distanță ce poate fi considerată sigură, abordează subiecte ce nu constituie atacuri directe, introduce în prestația sa scene regizate prin care dezvăluie că nu este perfect, putând fi și „un pic” prostănac, ș.a. – persoana ascultată devine stingherită în poziția sa baricadată și începe să se repoziționeze.

Cel vinovat își va întinde picioarele spre anchetator, simțind că, astfel, îl va ține la distanță. Teoretic, cel ascultat își va reduce frica, tensiunea, disconfortul pe care îl resimte în cadrul ascultării, sperând că starea de nervozitate, pe care începe să fie conștient că o afișează, să se reducă și, pe cât posibil, să nu fie perceput ca fiind dominat de o stare negativă.

Schimbarea posturii apare, ca răspuns, la o întrebare „importantă”, cu o mare încărcătură emoțională – o să constatăm, adesea, că în astfel de momente cel ori cea pe care o ascultăm își schimbă picioarele, cel care a fost folosit pentru sprijin devine sprijinit iar cel sprijinit va fi folosit pentru sprijin.

Când ascultăm un martor, dacă acesta cunoaște cine este vinovatul, vom putea observa cum își schimbă poziția părții superioare a corpului, cum umerii se rotesc, într-un sens și în celălalt, picioarele se poziționează în cruce ori se încolăcesc în jurul picioarelor de la scaun, cum un braț încearcă să apere, mângâind, abdomenul. Dacă ascultăm un vinovat este posibil, constatând cele arătate mai sus, să avem confirmarea vinovăției lui.

Direcția în care sunt orientate picioarele ne poate indica faptul că cel cu care stăm de vorbă vrea să plece și, deși stă cu fața la noi, dorind să pară la dispoziția noastră, dornic să contribuie la aflarea adevărului, vârful de la pantofi este orientat către ușă și, pe cale de consecință, tot ceea ce ne spune este sub imperiul dorinței de apleca. Mâinile au, și ele, o contribuție – se mută pe brațele scaunului, pe colțurile anterioare ale scaunului ori pe genunchi pregătind mișcarea de ridicare. Atenție, gestul este un gest destul de obișnuit pentru gazda care vrea să atragă atenția oaspeților că au depășit perioada de timp pe care este dispusă să le-o acorde, pentru șeful care numai este dispus să asculte subordonatul, pentru cel care a acceptat să asculte o ofertă și consideră că a ascultat destul, etc. În aceste condiții, este posibil ca acest gest să apară instinctiv și la anchetatorul ce devine sătul să mai asculte minciunile celui ori celei pe care o are în față iar gestul care îi trădează starea va genera evoluții, gata pregătite de către cei ascultați, care să exploateze situația.

Unii dintre cei pe care îi ascultăm fac cercuri în aer cu vârful piciorului sprijinit ori apasă impulsiv în podea cu piciorul folosit ca sprijin. Femeile suspecte și martorii au astfel de manifestări comportamentale, expresie a nerăbdării de a încheia conversația ca urmare a sesizării faptului că situația tinde a fi scăpată de sub control ori pentru a se duce la toaletă sau ca urmare a faptului că trebuie să ajungă într-un anumit loc, să primească un telefon important, etc. Important, pentru anchetatori, este să observe corelația unor asemenea manifestări cu întrebările pe care le pun. Atunci când întrebările puse provoacă stres, dacă piciorul sprijinit stătea „cuminte” va începe să facă cerculețe ori să oscileze nervos; dacă, din contră, astfel de manifestări erau în desfășurare, se vor opri, urmând a continua imediat ce persoana ascultată simte că a scăzut nivelul de stres.

Persoanele venite să spună adevărul pot, și ele, utiliza bariere de comunicare fiind, în mod evident, deranjate de întrebările referitoare la posibila implicare personală în desfășurarea activității ilicite, la posibilele legături cu făptuitorii, cu cei care valorifică produsele activităților infracționale, la acțiuni pe care nu le-au făcut cu suficientă diligență, etc. Diferența ține de o anumită formalizare a barierei; aceasta nu apare și nu este dezvoltată ca un obstacol adevărat ci, mai degrabă, formal, „așa, ca să fie”. Anchetatorul va observa că piciorul sprijinit este aproape paralel cu solul, lăsând neprotejat abdomenul – lucru care nu se va întâmpla în cazul celor vinovați care vor „amorți” preocupați ca genunchiul piciorului sprijinit să fie cât mai sus, astfel încât să acopere cât mai mult posibil.

Ca principiu, bărbații care nu vin să mintă, nu vor folosi bariere de comunicare, vor avea ambele picioare pe podea în poziție deschisă, fără exagerări. Femeile își vor ține genunchii apropiați, cu ambele tălpi pe podea, fără să arate vreun efort în a menține poziția. O astfel de poziție poate apare și în cazul suspecților ce hotărăsc să mărturisească. Se pare că această poziție este de natură a oferi o anumită stabilitate emoțională ce favorizează adoptarea unui comportament rezonabil în anchetă.

Dacă vom insista cu observațiile, vom putea constată că în cele mai multe cazuri în care luăm o hotărâre pe care o considerăm bună, încheiem o înțelegere avantajoasă, acceptăm o anumită relație personală de care legăm speranțe de mai bine, ș.a. suntem cu picioarele pe podea – probabil că de aici vine și expresia „cu picioarele pe pământ”.

Poziția capului și gâtului

Capul și fața, în special, constituie partea cea mai expresivă a corpului uman. Fața noastră are un potențial imens pentru a afișa expresii și mișcări care să ilustreze sau/și să dea greutate mesajului nostru verbal.

Faptul că fața noastră este deosebit de expresivă este cunoscut și de către mincinoși, ceea ce îi determină pe aceștia să își concentreze efortul, atunci când își pregătesc mesajul mincinos, și să adapteze expresivitatea feței astfel încât să susțină ceea ce spun. Dacă ne apropiem de lumea actorilor, atât profesioniști cât și amatori, vom putea constata atenția pe care aceștia o acordă lucrului cu oglinda pentru a sincroniza cuvintele și expresiile pe care le spun cu ceea ce arată fața. Oricine știe că pentru a avea credibilitate, atât pe scenă cât și în viață, este necesar să nu existe fisuri între ceea ce spunem și ceea ce arată fața noastră.

Din punct de vedere tehnologic, mincinosul pregătește, întâi, cuvintele; verifică și face corecțiile necesare în legătură cu modul în care sună acestea; adaugă expresiile feței; completează cu mișcări ale mâinii de mică amploare pentru a consacra caracterul veridic al celor spuse.

În ceea ce privește poziția capului, cei care spun adevărul preferă poziția verticală a acestuia – întreaga greutate este sprijinită de gât; aceasta poziție poate fi acceptată ca fiind neutră. Înclinarea capului într-o parte, indiferent care, este de natură a ilustra interesul crescut al persoanei pentru ceea ce se spune sau se întâmplă în jur. Gestul este comun și pentru multe animale – de exemplu, un câine ce capătă interes pentru ce spune stăpânul ori o persoană străină își înclină capul ce, parcă, se contorsionează, din cauză concentrării necesare pentru a înțelege ce se întâmplă și ce vrea stăpânul.

Mincinoșii au capul fie aplecat – probabil din cauza poverii pe care o poartă – fie dat pe spate într-un efort nefiresc de a demonstra o superioritate artificială. Mișcările capului, pe parcursul ascultării, se desfășoară în plan vertical; nu este permisă atâta relaxare cât să se încline în stânga sau dreapta pentru că este de așteptat ca după un gest de slăbiciune să apară altul. De asemenea, capul poate fi sprijinit cu o mână, aspectul general al corpului fiind ca o linie frântă. De observat că mișcările capului, la mincinoși, sunt bruște. De multe ori, sunt nevoiți să-și rotească capul pentru a slăbi tensiunea acumulată la nivelul mușchilor gâtului și umerilor. Datorită acestei tensiuni musculare ce se acumulează pe parcursul ascultării se pare ca le este mai facil să își miște trunchiul înainte sau înapoi, fără să deranjeze poziția fixă a capului. La cei care spun adevărul mișcările sunt mai fluide, se poate constata o lejeritate normală a mișcărilor, ușurința mișcării capului.

Ochii și dinamica lor

Cei care nu au nimic de ascuns au un bun contact vizual cu persoana cu care comunică, anchetatorul nefiind discriminat deloc. Parte, rod al educației, parte, instinctual, cei mai mulți dintre noi considerăm că este normal să privim ochii persoanei cu care comunicăm. Nu știu dacă există un standard cantitativ – cât timp este normal să privim ochii interlocutorului nostru – însă … practica socială acceptă că între 40% și 60% din timpul în care comunicăm este normal să privim ochii celui ori celei cu care interacționăm.

Când minți este greu să privești ochii anchetatorului însă … trebuie. În aceste condiții, orice mincinos respectabil se străduiește să fixeze privirea anchetatorului cât mai mult. Se consideră că atunci când nu-l poți privi pe cel pe care îl ai în față atunci când spui ceva important îți pui, singur, eticheta de mincinos. Când insiști nefiresc, este clar că ceva nu este în regulă și, de cele mai multe ori este faptul că minți. Atenție, nici măcar cei care spun adevărul nu sunt scutiți de greșeli – și ei insistă ori își retrag privirea parcă grăbiți să nu li se fure ceva. Diferența o face profunzimea și o anumită căldură a privirii celui sincer pe care anchetatorii cu experiență nu o pot confunda.

Privirea mincinosului este rece și ostilă, este greu de pătruns și de înțeles. Ochii se mișcă cu mișcări bruște la fel precum la animalul ce se simte vânat, care tresare la fiecare mișcare sau zgomot pe care îl percepe. În mod evident, astfel, avem o reprezentare a fricii. Oarecum, asemănător cu iepurele care a devenit suspicios, ochii mincinosului exprimând frica, devin mai „bombați” pentru o privire periferică performantă – mulți dintre suspecții vinovați devin interesați de ce este așezat prin colțurile încăperii, de poziția coșului de gunoi, a perdelei ori lungimea cuiului care susține o fotografie – și, în același timp, mai agitați – în căutarea unei scăpări.

Este de așteptat ca mincinosul să nu poată menține contactul vizual cu anchetatorul în mai multe momente, considerate importante, pe parcursul desfășurării ascultării. De exemplu, atunci când anchetatorul pune o întrebare cu o încărcătură emoțională importantă, cu caracter stresant, mincinosul eșuează în efortul pe care și-l propune pentru a privi în ochi anchetatorul. Încearcă să privească ochii anchetatorului, se agață de un detaliu, pe care îl consideră straniu, de dincolo de anchetator, revine, încearcă din nou, apare ceva ce îi captează atenția în spațiul ce îl desparte de anchetator, se scarpină, găsește o scamă pe mâneca propriei haine, revine asupra ochilor anchetatorului.

Există și posibilitatea ca suspectul mincinos, după un prealabil antrenament ori ca urmare a unei forțe psihice deosebite, să-și propună și, efectiv, să stăpânească, să domine privirea anchetatorului. Privirea mincinosului este, în această situație, deosebit de intensă, de agresivă.

Mincinoșii slabi nu pot să susțină dialogul cu privirea anchetatorului deloc. Lipsa acestui contact vizual este considerat de către cei mai mulți practicieni ca fiind un indicator al minciunii. Dacă lipsa contactului vizual este însoțit de o retragere emoțională – vizibilă în volumul, tonul și intensitatea vocii, în alegerea cuvintelor și expresiilor aferente comunicării verbale, în poziția corpului, ș.a. – ne putem aștepta la o continuare care să conțină o atitudine supusă și mărturisirea mult așteptată de către anchetator.

La unii suspecți putem observa că, atunci când ne oferă răspunsuri negative, închid ochii sau își aduc o mână, ori pe ambele, către ochi, cu posibilitatea unei alunecări abile pe păr către ureche sau partea posterioară a capului. Atitudinea este comună, putând fi întâlnită în viața de zi cu zi, în care întâlnim persoane care, atunci când dau răspunsuri la întrebări importante, închid ochii. Ca percepție comună, când ținem ochii închiși putem să grăbim sau să încetinim curgerea timpului. Dacă mințim, ne dorim, ne rugăm chiar, să se termine mai repede, să scăpăm de … ce este urât și rău. În mod firesc, închidem ochii și … după ce îi deschidem … oftăm, discret pentru a ne convinge că … gata am scăpat.

Închidem ochii și imediat ce am perceput o bucată de bine dorind să savurăm ce este bun, să încetinim curgerea timpului, să îl oprim – dacă putem. Desigur este vorba, tot, despre o emoție puternică – în opinia mea, diferența, aici, o face cronologia, momentul în care sunt închiși ochii; cu puțin înainte de a spune minciuna ori imediat după ce a apărut binele.

Unii dintre cei care mint, documentați cu privire la importanța susținerii cu privirea a mesajului verbal, consideră că fixarea cu privirea a unui punct de pe fruntea, de la rădăcina nasului, de pe linia de inserție a părului, a unui reper din zona unei cicatrice sau unui semn de pe fața anchetatorului poate satisface „normalitatea” și … mai mult; în măsura în care anchetatorul percepe „înșelăciunea”, se așteaptă ca acesta să fie deranjat, enervat de impertinența lui, celui ascultat, care, în loc să fie preocupat de situația lui, găsește de cuviință să se distreze cu ceea ce găsește pe fața organului judiciar.

Anchetatorii consideră că, pe măsură ce persoana pe care o ascultă renunță la fixarea privirii, devine posibil ca ceea ce spune să fie interesant pentru dezvoltarea anchetei. Încordarea nu poate însoți decât mesajul gata pregătit, încercarea de a minți, de a susține o superioritate artificială, de a ilustra emoția ce domină pe cel ori cea ascultată. Interesant, de observat, este modul în care reacționează mușchii faciali din zona ochilor, încordarea extremă atunci când persoana se străduiește să privească fix, relaxarea firească atunci când ochii sunt lăsați să se manifeste liber – de fapt, în conformitate cu comportamentul obișnuit al persoanei. Se poate observa că un comportament asemănător îl au și mușchii din zona gurii ce, și ei, contribuie, alături de cei din jurul ochilor, la formarea expresiei feței. Emoțiile pozitive ca și cele negative generează expresii caracteristice a căror specificitate poate fi evaluată de către anchetator pe parcursul ascultării. De fiecare dată când persoana ascultată minte apare o imperfecțiune, o diferență față de normal care conduce direct la concluzia de fals. Zâmbetul este acolo însă lipsește emoția specifică, astfel că nu este autentic, este gol, fără consistența firească.

Poziția gurii

Poziția gurii – probabil, corect este: expresia gurii – are importanța ei în evaluarea credibilității persoanei pe care o ascultăm.

Cel care spune adevărul are un zâmbet sincer. Zâmbetul unei persoane poate cunoaște o anumită oscilație în jurul unei „valori” pe care o putem considera nominală. Există o corelație firească între intensitatea emoției și amploarea zâmbetului.

Aici, este normal să ne punem o întrebare firească: cum este posibil ca persoana pe care o ascultăm să zâmbească în camera de ascultare, iar noi să acceptăm că aceasta trece printr-o emoție pozitivă care o determină să afișeze zâmbetul pe care îl constatăm ?

Ei bine, este posibil, pentru că zâmbetul, ca și stare, poate fi analizat observând două aspecte importante:

Pe de o parte, nu trebuie să uităm că o față zâmbitoare este regula atunci când ne gândim la cum am fost educați să ne prezentăm în public. Aproape că a devenit ceva instinctual ca atunci când mergem pe stradă și întâlnim o persoană, chiar necunoscută, să zâmbim – de fapt este vorba despre un aspect al feței noastre pe care îl prezentăm în mod constant persoanelor cu care luăm contact în societate; este un aspect confortabil, relaxat, ce permite să fie menținut pe întreaga perioadă ori, cel puțin, pe o perioadă importantă de timp din durata împrejurării sociale în care ne desfășurăm.

Pe de altă parte, știm sau, dacă nu, putem constata cu ușurință că la apariția unei emoții pozitive zâmbetul neutru, cel obișnuit, capătă, pentru scurt timp, un plus de sclipire, de calitate, ca expresie a mulțumirii și satisfacției pe care o cunoaștem.

Interesant de observat este tensiunea maxilarului inferior ce, mobil fiind, are un rol important în dimensionarea zâmbetului. Nivelul de încordare ne poate ajuta în a face diferența între relaxarea firească zâmbetului sincer generat natural de emoții pozitive și zâmbetul fals caracterizat de o încordare nefirească; maxilarul inferior se pliază pe cel superior și prin acțiunea mușchilor buco-faciali exercită o tensiune importantă care nu poate fi trecută cu vederea pentru că devine evidentă în comparație cu relaxarea ce însoțește zâmbetul firesc, sincer.

La mincinoși, în general, gura joacă un rol deosebit de important în efortul lor de a deveni convingători. Inițial, este posibil ca mincinosul să preia „conducerea”; va promova zâmbete în diferite momente, mai mult sau mai puțin potrivite, pentru a cântări reacțiile celui pe care dorește să-l mintă urmând a se adapta în funcție de răspunsul pe care îl primește.

Există posibilitatea ca cel ascultat să găsească gura ca fiind un loc numai bun de a se scărpina ori mângâia. De asemenea, gura poate primi sarcini precum a roade unghiile, a mesteca gumă, o ață sau o bucată de hârtie; putem căsca sau trece la preocupări auto-agresive – să ne mușcăm buzele, partea interioară a obrazului, un deget ori diferite suprafețe de piele aflate la îndemână. Nu cred că se poate stabili o legătură directă între cele arătate și stresul specific minciunii, condiții în care fundamental devine momentul în care apar astfel de manifestări pentru că dacă nu sunt prezente în comportamentul pe care l-am stabilit ca normal pentru persoana pe care o ascultăm, profesionalismul ne obligă să găsim răspunsuri rezonabile la întrebarea „de ce ?”.

Gura mincinoșilor este, de regulă, uscată. Consumul nervos care însoțește minciuna acționează ca un diuretic; astfel că apa va fi prelucrată prin grija rinichilor, cu consecința scăderii fluidității salivei care „se usucă” devenind lipicioasă. Limba va fi „lipită” de cerul gurii iar atunci când se va mișca din acest loc a produce un plescăit destul de ușor de perceput de către anchetator. Totuși, nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe – astfel de manifestări pot apare și ca urmare a administrării unor medicamente, ca efect secundar.

Important pentru anchetatori este să observe când apar aceste manifestări. Dacă apar pe parcursul relatării unor împrejurări care pot confirma vinovăția ori ridică suspiciuni importante, cel pe care îl avem în față dacă nu minte în tot ceea ce spune și face, cel puțin, se străduiește să o facă. Vâscozitatea salivei și uscăciunea gurii determină pe o astfel de persoană „să pună limba la treabă”, să-și lingă des buzele pentru a le păstra umezeala și a oferi o minimă fluență relatării. Gâtul, în astfel de condiții, va deveni interesant de observat pentru că va apare așa numitul spasm glotic, în urma unor încercări repetate de a înghiți saliva sau sputa ce pot apare în cantități mici care să alunece pe calea digestivă. Mai mult, situația stresantă va evolua și va determina nevoia de a scărpina, de a mângâia ori de a șterge diferite porțiuni de pe pielea gâtului. Vom putea observa în zona comisurilor (la colțurile gurii) fragmente de salivă uscată.

Fiecare dintre aceste manifestări, în parte, ori toate, în ansamblu, nu trebuie să genereze verdicte, direct, ci trebuie coroborate cu alte manifestări comportamentale pentru a crește șansele să nu greșim.

Nasul

Mincinoșii folosesc nasul ca motiv pentru a abate mâna sau ambele mâini de la gesturi firești pe care suntem proiectați să le facem în dorința de a ne acoperi gura ce spune minciuni. Mâinile pot fi duse și către ochi, frunte ori pot aluneca, pe păr, către urechi ori către creștet. În ceea ce privește nasul, se poate spune că are anumite avantaje pentru că, atunci când minți, și îți duci mâinile către nas, îți acoperi și ochii și o parte importantă a feței. Datorită stresului, devine posibilă apariția unor mâncărimi pe exteriorul nasului ori o secreție nazală mai abundentă. La fel precum în cazul altor manifestări comportamentale, și aici, este necesară observarea momentului în care apar și se dezvoltă aceste manifestări pentru că, altfel, va fi greu de făcut diferența între o răceală acompaniată de un nas înfundat și un individ care „suportă” cu greu minciunile pe care le spune.

Gâtul

Nu putem renunța, în cadrul demersului profesional, la suportul pe care se sprijină capul. Simplu de observat este că gâtul dă poziția capului și că mișcările Mărului lui Adam pot fi analizate și interpretate. Cel mai bine se poate observa la bărbați, la care, datorită tensiunii musculare de la nivelul umerilor și gâtului, Mărul lui Adam devine nervos, putând ajunge să tremure. Marile vase sanguine de la nivelul gâtului – artere și vene – pot deveni proeminente iar pulsul se poate vedea cu ochiul liber. Astfel de „întâmplări” se pot reflecta în vocea celui ori celei pe care o avem în față, ce poate deveni „gâtuită”.

În mod evident, creșterea frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale sunt, în această situație, rezultatul dezvoltării de stres generat de frică – de a fi prins cu minciuna ori altă categorie de frică.

5.17. Comportamentul verbal

Evaluarea comportamentului verbal este dificilă iar dificultatea ține de faptul că cei mai mulți dintre oameni folosesc cam același bagaj de cuvinte și expresii. Atât adevărul cât și minciuna sunt suportate și promovate de cuvinte și expresii care pot fi identice. Anchetatorul și persoana ascultată pot folosi aceleași cuvinte atunci când comunică. Mai mult, este de așteptat ca persoana ascultată să preia – pentru că așa dă bine – formulări ale anchetatorului, va putea începe răspunsul cu cuvinte și expresii ce se regăsesc în partea de final a întrebării.

Diferența o poate face paraverbalul – tonul și intensitatea vocii, viteza de vorbire, volumul, modul în care sunt modulate sunetele. Așa cum este normal, anchetatorul va începe ascultarea urmărind să stabilească comportamentul normal al persoanei pe care o ascultă. Odată cu stabilirea principalelor elemente ale comportamentului paraverbal, va avea un reper în funcție de care să stabilească modificările ce vor apare pe parcursul ascultării.

Lucrurile nu sunt și nici nu pot fi simple, devreme ce paraverbalul poate modula mesajul astfel încât să nu mai depindă de informația transmisă prin cuvinte, să intre în conflict cu aceasta. Avem două componente: mesajul cuvintelor și mesajul vocii care le rostește. De cele mai multe ori, aceste componente funcționează ca un tot unitar. Atunci când intră în conflict, cei mai mulți dintre noi – pe baza unui fundament instinctual – acordăm mai mult credit vocii.

De ce ?

În opinia mea, pentru că – fiind dominați de și disponibili pentru emoții – vocea are un potențial mai mare de a genera emoții. Așa cum se spune în rândul muzicienilor: tonul face muzica; la fel, aici, vocea domină cuvintele, le dă sens, le dă viață. Pentru anchetatori, la fel precum oricare persoană interesată să afle informații despre cel cu care comunică, vocea oferă informații importante. Astfel, de exemplu, dacă nu avem contact vizual cu persoana cu care comunicăm, precum în cazul transmisiilor de voce, aflăm dacă vorbim cu un bărbat sau cu o femeie, dacă cel ori cea cu care comunicăm este tânără sau matură, dacă este odihnită, speriată, furioasă, calmă, nervoasă, hotărâtă, grăbită, dominatoare, prietenoasă, ș.a. Importanța vocii nu se diminuează nici în cazul comunicării față în față, multe dintre informațiile pe care le achiziționăm fiind venite sau, cel puțin, confirmate de către voce.

De observat că, vocea poate să trădeze devenind o vulnerabilitate, suntem tentați să ne educăm pentru a acorda o importanță din ce în ce mai scăzută vocii. Ne interesează, sau cel puțin așa ne dorim, doar biții informației pe care dorim să ne-o apropiem; nu ne dorim variabile, doar constante. Nu vrem să complicăm lucrurile, ne dorim claritate și întrucât vocea este susceptibilă de interpretare, ce nu poate fi decât subiectivă, este evident că suntem tentați să acceptăm că, pentru eficiență, este necesară renunțarea la orice subiectivitate.

În considerarea caracterului complet al demersului, voi încerca să prezint unele aspecte, pe care le consider importante, cu privire la câteva manifestări ale vocii ce sunt lipsite de conținut verbal.

Râsul – râsul este o manifestare preponderent vocală ce este asociată, de regulă, veseliei și bucuriei pe fondul unei stări de destindere și bună dispoziție. Are o acțiune antidepresivă eliberând tensiuni psihice acumulate. Din punct de vedere fiziologic, râsul presupune mișcări ritmice ale diafragmei ce stimulează secreția unor endorfine ce amplifică buna dispoziție; practic de ce râzi de aia ai mai râde. Paradoxal, mecanismul poate funcționa și în cazul unui râs nervos sau a unui plâns zguduitor, efectul fiind liniștitor.

Râsul pe jumătate, trist, amar, este însoțit de o expresie contradictorie a feței cu colțurile căzute ce exprimă tristețe, este vizibilă o anumită disonanță ce deranjează și influențează negativ ori pozitiv, în funcție de persoana observatorului.

Interesant de observat și analizat sunt râsul și zâmbetul strâmb – un colț al gurii este ridicat iar celălalt este căzut. Este o manifestare a superiorității și refuzului, ceva specific indivizilor flegmatici. De asemenea, nu trebuie uitat că vorbim, adesea, despre și considerăm că râsul poate fi disprețuitor, răutăcios, batjocoritor, fals, artificial, etc. de fiecare dată când constatăm că cel, cea, cei ori cele din preajma noastră nu fac decât să imite râsul firesc și sănătos. Importantă, aici, este succesiunea evenimentelor – motivul de râs, începutul râsului, dezvoltarea lui ca amploare și durată, ajungerea la apogeu, declinul și ajungerea la starea normală.

Normal este ca aici să ne punem o întrebare – care sunt manifestările specifice râsului normal ? Diferența este de natură a crea suspiciune.

Observația comună ne permite să distingem:

apare un zâmbet, parcă de control, iar dacă nu se întâmplă nimic deosebit care să tulbure acumularea cantitativă inerentă de tensiuni pozitive interne, începe râsul;

gura este deschisă larg, ca un proces ce se desfășoară mai rapid ori mai încet în funcție de cum persoana care râde percepe teama de a fi considerat ca fiind deplasat;

colțurile gurii, și ele, se deplasează pentru a permite gurii să se deschidă cât mai mult, astfel încât să te poți bucura de plăcerea momentului – de unde și întrebarea „ce te râzi bă, cu gura până la urechi ?”

pielea de nas se încrețește astfel încât obligă vârful să fie orientat către în jos; nu mai stă în vânt, ca de obicei;

sunetele pe care le scoatem se îndepărtează treptat de ceea ce suntem obișnuiți a fi uman, devin un fel de strigăt sau, de ce nu, un fel de lătrat;

ochii caută să se orizontalizeze, ajung să se închidă, pot apare lacrimi, pielea din jur devine cutată;

capul se dă pe spate odată cu întreg corpul care în prima fază pare a se îndepărta de poziția inițială, umerii se ridică, probabil, pentru a facilita o contracție a cutiei toracice ce evoluează în plan vertical;

corpul, după ce, inițial, se dă pe spate, începe o mișcare înainte – înapoi care nu este ritmică, ce pare a avea rolul de a tempera râsul;

apare o auto-îmbrățișare – mâinile se încrucișează în zona bazinului care saltă ritmic părând a fi generatorul hohotelor de râs; această auto-îmbrățișare pare a fi menită, la fel precum mișcările corpului, să tempereze râsul;

sunt activate și picioarele; unul sau ambele bat podeaua ori este posibil să apară si sărituri de mică amploare însă într-un ritm rapid.

Dacă vom fi atenți vom putea constata că există mai multe feluri în care oamenii râd, fiecare exprimând o anumită atitudine față de împrejurarea în care se manifestă cel ori cei care râd. Astfel, oamenii râd:

ha-ha-ha

Râsul cu „A” sau „Ă” este un râs sănătos, firesc ce parcă pornește din inimă, are o mare capacitate de a contagia exprimând bună dispoziție, vitalitate, sinceritate. Permite eliberarea unor tensiuni psihice interne, oferă o senzație de ușurare celor din jur, este pozitiv prin esența sa.

hi-hi-hi

Acest râs este un râs ce pare a fi scăpat de sub control. Persoana care râde astfel, este de așteptat să se fi abținut să râdă firesc; râsul a fost mai puternic și a trecut limita impusă. De regulă este râsul care apare în împrejurări nepotrivite – în biserică, când șeful spune o prostie în ședință, când asiști la o greșeală pe care o consideri prostească, ș.a. Este vorba despre acea bucurie copilărească, instinctuală, ce vine din adâncul sufletului și nu poate fi oprit decât prin duritatea sublimării pornirilor instinctuale perfecționată în procesul socializării. Poate fi bucuria încălcării unei norme – na, că eu am fost în stare și tu nu m-ai prins.

ho-ho-ho

Este râsul care exprimă surpriza plăcută. Exista o speranță inițială, însă, ceea ce s-a întâmplat, nu numai că este neașteptat, dar, este și extraordinar de bine. Nu am fost aproape de un câștigător al marelui pot la Loto, însă, cred că acesta ar putea fi cel mai bun exemplu. Totuși, râsul în „O” poate fi folosit și ca o mască. Desigur că există surpriza, însă, reacția poate fi și negativă – de invidie, de contestare, de ură. Există și posibilitatea ca cel care râde astfel să ascundă neîncrederea în vestea primită. Râsul în „O” nu îi convinge pe cei din jur; mai degrabă provoacă tensiune, fiecare din cei din față încearcă să introducă o notă de originalitate promovând alt ceva decât acest fel de râs, începând cu „bravo”, „felicitări”, „chiar așa …”, „să fie într-un ceas bun”, până la „nu cred până nu văd”, „nu este posibil așa ceva”.

he-he-he

Râsul cu „E” generează în plan acustic un fel de behăit ce conține o amenințare, ceva răutăcios. Persoana ce râde astfel se distanțează cu superioritate de cel ori cei din jur. Practic, cel ce râde „îți râde în nas”, te batjocorește punându-te la punct. Este un fel de a arăta distanța – mai ai mult până ajungi tu să … . Cei care asistă, cei cărora li se adresează acest râs, sunt influențați negativ, apare dezgustul, chiar, un fel de teamă – omul este pus pe gânduri. De observat că acest râs nu este contagios; dacă cei din jur încep să râdă o fac, doar, ca excepție fiind interesați „să țină tira”. Un astfel de râs poate fi promovat pentru a înșela cu privire la adevărata stare a persoanei care râde ce poate fi caracterizată de teamă și nesiguranță.

hu-hu-hu

Este rar întâlnit pentru că sună și rău – se aseamănă cu sunetul pe care îl scoate cucuveaua, cu urletul lupilor. Este vorba despre un râs, de-a dreptul, fals. Exprimă anxietate, frică, nu are nimic vesel, sarcastic este puțin spus.

Geamătul și oftatul sunt manifestări verbale ce nu au un conținut verbal explicit, semnificația lor fiind condiționată de contextul în care se manifestă. Apariția lor nu conține nimic insolit sau nefiresc atunci când se manifestă rar și accidental. Cei mai mulți dintre oameni devin preocupați și, pe cale de consecință, anchetatorii devin suspicioși și interesați de cauza acestor manifestări, atunci când capătă o frecvență mai mare, apar sistematic și devin definitorii pentru comportamentul individului. Geamătul și oftatul parazitează vorbirea fluentă afectând-o; se pot repeta obsedant, indiferent de context.

La persoanele pesimiste, marcate de o tristețe profundă, ajung să se manifeste spontan; cantitatea fiind, de multe ori, deranjant de mare, mai ales în condițiile în care persoana în cauză le-a asimilat în comportament iar manifestarea a depășit limita controlului conștient. Fără doar și poate, o asemenea situație este caracteristică unei stări de depresie bazată pe frustrare și suferințe interiorizate ce refulează fără controlul conștient al persoanei ce geme și oftează indiferent de loc, timp, împrejurare ori numărul persoanelor prezente. O asemenea stare poate fi contagioasă, persoana transmițând pesimism, o stare de morbiditate ce poate genera depresie, anxietate, inhibare acțională.

Într-o atare situație, aceste persoane tind să fie ocolite, marginalizate, evitate, fapt ce amplifică starea de tristețe, depresia; vor ofta și mai mult și mai des, devenind și mai izolați.

În anchetă, există posibilitatea ca mincinoșii să mizeze pe mecanismul pe care l-am explicat, sperând ca anchetatorul să devină deranjat și să renunțe la profunzimea firească a demersului profesional, să-și dorească să termine cât mai repede ascultarea. Până la urmă ar fi ceva de înțeles; cine și-ar dori să asculte o persoană ce se vaietă și se jeluiește permanent. Tonul plângăcios este de natură a irita.

Atenție ! Românii nu sunt străini de jale; până și unele cântece sunt „de dor și jale”. Jalea, vocea plângăcioasă ce pare a solicita o veșnică îndurare, milă, poate fi des întâlnită în comportamentul celor care simt că au ceva de pierdut în context; nu neapărat prin descoperirea făptuitorului, pierderea putând fi și imaginară.

Dresul vocii, tusea seacă – apar, de regulă ca urmare a iritării, a răgușelii produse de răceală sau de fumatul pe o perioadă lungă de timp.

Lucrurile stau altfel, dacă în anchetă este vorba despre evitarea unor răspunsuri ori este vorba despre o grijă excesivă cu privire la tonul și consistența vocii. În fapt, răspunsurile nu sunt evitate ci amânate pentru a căuta și găsi nuanțe favorabile pentru voce și cuvinte care să susțină apărarea celui ascultat.

Este foarte posibil ca dresul vocii și tusea seacă, în tandem ori folosită fiecare în parte, să fie folosite pentru:

a atrage atenția asupra mesajului expus – ceva de genul „atenție eu vorbesc iar ceea ce am de spus este important”;

a atrage atenția asupra faptului că a apărut ceva neobișnuit în ipoteză și este necesară reconfigurarea a ceea ce este în curs de desfășurare – atunci când a venit un șef ori o persoană care nu este considerată de încredere;

a virusa ceea ce este în curs de a fi spus întrucât, în ultimul moment, cel ce era în curs de a spune a realizat că nu este bine să spună și, momentan nu are o altă idee;

a acoperi ceea ce un apropiat este în curs de a spune și nu este bine să fie auzit, ocazie cu care respectivul trebuie să realizeze pericolul și să își reanalizeze ceea ce are de spus.

Dacă dresul vocii și tusea seacă apar relativ des, fără a avea legătură cu cele expuse, trebuie analizată ipoteza potrivit cu care cel ori cea pe care o avem în față ar putea fi „chinuită” de o „iritație” de natură psihică – o apăsare de natură intimă, o îndoială în legătură cu ceva considerat fundamental, o îngrijorare în legătură cu iminența apropiere a unui eveniment grav ori a dezvoltării, a escaladării unei situații ce va scăpa de sub control cu consecințe deosebit de grave. De asemenea, poate fi vorba despre un disconfort, o stare de oboseală avansată, o stare de tristețe de care cel în cauză încearcă să scape, să se elibereze de sub presiunea ei.

Mesajul para verbal intervine peste cel verbal provocând intensificarea, slăbirea, modificarea, distorsionarea sau, chiar, anularea semnificației acestuia. Nu trebuie înțeles că mesajul verbal nu mai contează, însă, cuvintele au sensul condiționat de paraverbal. Dacă mesajul verbal pare a fi adresat rațiunii și conștientului, mesajul paraverbal se adresează, în primul rând, inteligenței emoționale; aceasta îl face să aibă o putere mai mare de intimidare, de a prelua controlul, de a încuraja, de a empatiza, de a obține aprobarea sau dezaprobarea, decât o are mesajul verbal.

Deși vocea fiecărei persoane este unică, mecanismele prin care poate fi influențată persoana ori persoanele cărora li se adresează comunicarea sunt aceleași, fiind date de registrul paraverbalului.

Ca principiu fiecare individ, odată cu socializarea și cu deprinderea mecanismelor de a comunica și a influența pe cei cu care comunică, își dezvoltă o sumă de abilități:

care îi permit să își regleze continuu volumul vocii pentru a controla respirația, fără a exista riscul de a rămâne fără aer ori de a avea un volum de aer în exces care să determine vocea să fie stridentă, nazală ori răgușită;

care îi permit, fără a se forța, să pronunțe clar și precis cuvintele și expresiile pe care le folosește în cadrul comunicării;

care îi permit să folosească o gamă largă de tonalități pentru a modula vocea și a regla, în timp, real ritmul vorbirii;

care îi permit să introducă și să folosească pauze în vorbire, să pună accentul, să regizeze bâlbe oratorice, suspine, interjecții, ș.a.

Tonul vocii – face parte atât din tehnica vocală cât și din rândul instrumentelor ce pot fi folosite pentru a convinge. Dacă cuvintele transmit informația, tonul vocii transmite atitudinea și sentimentul pe care îl resimte, care îl domină pe cel care vorbește.

În rândul anchetatorilor se consideră că pentru a fi convingător ar trebui avut în vedere un ton de bază, ce nu poate fi decât „parental” precum este, de regulă, cel al unui părinte, profesor, preot sau judecător. Practic, vocea va fi joasă încercând să exprime echilibru, calm, autoritate, încredere; vom vorbi rar și apăsat, știind, din practică, faptul că cei mai mulți dintre cei pe care îi avem în față vor avea o reacție automată de supunere. Tonul ridicat, fundamentat pe o voce stridentă sau smiorcăită – ce poate apare atunci când suntem tentați să dăm lecții ori să acuzăm ca voce din public – ori copilărească nu îmbunătățește comunicarea, nu deschide mintea și inima celui pe care îl avem în față. Fie apare tendința de a ignora sau trata superficial mesajele pe care le promovăm, fie, dimpotrivă, poate trezi o stare de nervozitate, de teamă, de nemulțumire ce generează un conflict verbal ce poate escalada.

Tonul de bază, cel parental, generează autoritate, impune atenție, este persuasiv pentru că transmite mesaje subliminale de încredere, experiență de viață, competență în ceea ce faci. Inconștientul celui pe care îl ai în față percepe mesajul asociat cu alte experiențe în care au fost implicate figuri parentale precum mama, tatăl, bunicul, un profesor, unul dintre șefi recunoscut ca mentor, etc.

Când unul dintre actorii din camera de ascultare devine nervos ori anxios, crește tensiunea iar corzile vocale devin, și ele la rândul lor, tensionate. Pe cale de consecință vocea devine subțire, capătă accente stridente, începe să scârțăie, zgâriind pe cel care ascultă. Când tonul este echilibrat, cel care vorbește inspiră calm și relaxare, vocea devenind sigură și plină cu întregul registru de sunete caracteristic. Dacă suntem obosiți, precipitați, dominați de o frustrare pe care nu ne-o putem controla, vom avea vocea gâtuită, aspră, vom vrea să spunem multe și vom reuși să spunem foarte puțin.

Ceea ce nu trebuie uitat, și asta este general recunoscut, este faptul că, atunci când constatăm că tonul vocii nu corespunde cu conținutul mesajului verbal și cu manifestările non verbale ale celui pe care îl avem în față, suntem convinși că acesta/aceasta se preface.

Volumul vocii – este folosit, în principiu, pentru a facilita transmiterea mesajului verbal; ca ceea ce spunem să fie înțeles este necesar, în primul rând, să fim auziți. Cei care își propun să facă dovada unei personalități puternice vor încerca să mărească volumul, să pună forță, să arate o anumită vitalitate; așteptată de către cei care au nevoie să creadă într-o astfel de persoană. Evident că, dorind să arătăm că existăm, că suntem ori ne dorim să fim importanți, identificăm ca soluție sau cale creșterea volumului vocii.

De asemenea, volumul vocii crește, cu obligativitate, cu ocazia unei izbucniri de furie, cu ocazia manifestării neputinței de a stăpâni o pulsiune interioară specifică patimii ori frustrărilor acumulate. Sunt indivizi ce măresc volumul vocii pentru a acoperi o slăbiciune, faptul că nu cunosc ceea ce ar trebui să cunoască, faptul că nu au răspunsul așteptat într-un anumit context, etc. Volumul vocii poate fi folosit pe post de sistem de referință – cine poate crește volumul vocii poate să domine, poate pretinde că acesta este un reper pe baza căruia să se stabilească valoarea unei idei sau a unei persoane. Într-o confruntare în care componenta verbală este importantă, reglând volumul vocii putem domina sau, din contră, să ne lăsăm dominați.

Folosind volumul crescut al vocii ne expunem la un risc greu de ținut sub control – sunt ușor de perceput modulațiile generate de sentimentele pe care le trăim în legătură cu persoane, locuri, acțiuni, stări de fapt, valori, obiecte, ș.a. Se poate ca, aproape oricine, să poată realiza că vorbitorul are o slăbiciune sau manifestă o emoție negativă pentru ceva ori cineva.

Cei care se tem, devin lipsiți de vitalitate, își pierd puterea, rostindu-și mesajul cu voce joasă, unele cuvinte abia de se pot auzi. Ei încearcă printr-un autocontrol, care se dorește total, să își inhibe ceea ce simt; vor fi nefiresc de calmi ajungând până la a-și pierde suflul. Eventuala mânie, izvorâtă din disperarea sublimată, legată de ceea ce pare implacabil, nu este în măsură să genereze un ton autoritar care să susțină o opțiune de totul sau nimic.

Ei bine, pe cale de excepție, este posibil ca volumul redus al vocii să facă parte din comportamentul normal al unor persoane, să exprime modestie, siguranță de sine, o anumită discreție – mai greu de înțeles, pentru că devine generalizată.

În plan fizic, volumul vocii depinde de capacitatea toracică determinată de volumul și sănătatea plămânilor, de calitatea corzilor vocale, de poziția corpului, de starea psihică a persoanei, de starea generală de sănătatea, valoarea tensiunii arteriale, ș.a. În ultimă instanță, volumul vocii este modulat prin ritmul și capacitatea de dilatare a cutiei toracice.

Pentru mincinoși, pentru toți cei care promovează roluri sociale în care nu se regăsesc, schimbarea volumul vocii este relativ ușor de antrenat, se poate păstra un control mai eficient decât în cazul altor elemente comportamentale – de exemplu, este mai ușor să controlezi volumul vocii decât tonul vocii; este mai ușor de controlat volumul vocii decât micro expresiile din zona gurii dependente de orientarea comisurilor și mișcarea buzelor.

În mod normal, volumul vocii se reglează instinctual în funcție de dimensiunea spațiului, de numărul persoanelor cu care se comunică, de zgomotul parazitar care „acționează” în zonă, generat de persoane, elemente de tehnologie, animale, etc. Firesc, volumul vocii crește ca reacție de luptă în cadrul unui conflict sau, numai, ca anticipare a escaladării unui conflict ori în situația manifestării unei pasiuni legată de un anumit mesaj sau discurs – când crezi, când ești convins de ceva, o faci cu convingere ce are, în componență, o voce cu un volum adecvat la tensiunea pasiunii, convingerii pe care o ai în ceea ce spui.

Claritatea mesajului; dicția – oarecum paradoxal, cei care bâlbâie cuvinte ori silabe sau pronunță îngăimat anumite părți din comunicare atrag atenția celui sau celor care ascultă, fiind necesar un efort mai mare, un plus de concentrare. Dacă reacția firească ar fi de respingere, de izolare, ca de fiecare dată când apare ceva ce necesită un efort suplimentar, atunci când există un interes legat de ceea ce se comunică totul devine invers, este alocată o resursă mai mare de atenție pentru a se obține ceea ce se dorește.

Pentru mincinoși vorbirea neclară ar putea fi tentantă, pentru că pe termen mediu efortul de atenție mai mare pe care îl face cel care ascultă îi diminuează atenția, nivelul de concentrare scăzând inevitabil. Și aici, precum și în alte cazuri este necesară evaluarea comportamentului normal – dacă o persoană vorbește neclar de regulă, evident că există motive serioase și diverse care pot sta în antecedența unei asemenea situații; dacă vorbirea neclară apare în legătură cu anumite emoții ce pot avea legătură cu comportamentul simulat anchetatorul va trebui să cerceteze ce are de ascuns persoana în cauză (este posibil să nu-i placă, convină, să se simtă vulnerabil în legătură cu anumite aspecte ori să fie răbufniri ale unei anxietăți imperfect controlată).

Partea mai puțin inteligibilă are, de regulă, o semnificație ascunsă; atunci când vorbitorul are o reprezentare clară cu privire la ceea ce vrea să comunice, controlează informația pe care o promovează, va pronunța cât se poate de clar ceea ce are de spus fiind preocupat ca cei pe care îi are în față să nu scape nimic din ceea ce spune. Există posibilitatea ca unele persoane „să drăgălească”, „să drăgălășească” unele cuvinte din dorința de a crea o ambianță familiară, cu tentă de intimitate, în care să se regăsească comoditate și, chiar, o delăsare specifică intimității.

În altă ordine de idei, pronunția excesiv de clară, de îngrijită, cu o preocupare evidentă care să includă mișcări ale gurii, ce au menirea să accentueze și să întărească claritatea mesajului, generează o imagine dominată de severitate, lipsită de spontaneitate, ceva prea sever și prea disciplinat față de care trebuie să stai de o parte, să manifești rezerve.

Din punct de vedere teoretic, ar trebui să dăm credibilitate unei „medii” în care să nu se regăsească excese. Practic, cel puțin în opinia mea, este necesar să identificăm „normalitatea” și apoi, în condițiile apariției de abateri, mai mult sau mai puțin evidente, să ne punem întrebări pe temă de DE CE ?

Accentul – presupune modularea sunetelor specifice unui cuvânt sau expresii ori a unor grupuri de cuvinte, respectiv expresii, prin rostirea mai apăsată, mai intensă, pe un ton mai înalt a unui sunet sau grup de sunete. Există și posibilitatea ca modularea sunetelor, despre care am făcut referire, să se manifeste și în sens opus; vorbitorul rostește mai puțin apăsat, mai puțin intens pe un ton coborât. De regulă, atunci când vorbim despre accent suntem preocupați să constatăm și vom identifica ușor modulări care evidențiază, care accentuează, sunete.

Ceea ce este interesant este faptul că uneori accentul poate determina schimbarea sensului mesajului verbal. Cunoaștem cu toții ce înseamnă a spune „DA”. În funcție de modul în care este spusă vocala „A” se poate ajunge de la acceptare la respingere propunerii, relației, situației ori la negare, ca răspuns la o întrebare. Se poate schimba sensul unui cuvânt, al unei expresii ori al unei propoziții sau, chiar, fraze.

Accentul este folosit nu numai pentru a interveni, oarecum brutal, asupra înțelesului mesajului schimbându-i sensul ci și pentru a transmite mesaje subtile, colaterale, subliminale care să determine o atitudine, o poziție, o acțiune ori modificarea uneia sau alteia dintre acestea. Diferența poate fi semnificativă pentru că dacă, în primul caz, se schimbă înțelesul mesajului fără să se dorească, manifest, o modificare directă și așteptată în comportamentul celui ori celor cu care se comunică, în cazul mesajelor subtile, deși efortul nu este mare – atât de mare precum în primul caz – schimbarea este așteptată direct, manifest, ca fiind ceva necesar și obligatoriu.

Pauzele – deși, din punct de vedere cantitativ sau valoric pauza în vorbire înseamnă nimic, un zero, nici un bit de informație transmis, atunci când comunicăm pauza capătă sens, se „aude”, uneori se aude foarte bine, „bubuie” chiar, purtând semnificații paraverbale relevante ce trebuie interpretate cu atenție de către orice anchetator respectabil. Tăcerea făcută la timp are darul de a-l lăsa pe cel care ascultă, pe anchetator în cazul nostru, să înțeleagă, să asimileze să facă conexiuni și comentarii cu voce tare sau „în gând”. Dacă nu există pauze ori dacă apar prea devreme sau prea târziu cel care ascultă va avea probleme în a înțelege întreg mesajul care se dorește a fi transmis.

Dacă nu există pauze, cel care vorbește se va asemăna cu „ceva” ce nu poate fi controlat, ce spune ceva însă, spune ceva pentru el ori, cel puțin, pentru a nu fi înțeles pentru că nu este interesat dacă cineva îl urmărește ori nu. Dacă pauzele apar prea devreme, se poate crea impresia că cel care le face șovăie, nu este sigur pe conținutul celor pe care le comunică, are emoții (mai mult sau mai puțin justificate). Dacă apar prea târziu, devine evident că vorbitorul și-a pregătit prestația, este încordat și preocupat de caracterul integral al mesajului pe care trebuie să îl transmită; pauza apare atunci când își permite să „răsufle ușurat” pentru că a terminat.

Ca element de strategie, la dispoziția atât a anchetatorului cât și a persoanei ascultate (evident că și la dispoziția oricărei alte persoane implicate într-o „discuție”) tăcerea, lipsa de zgomot, însoțită de un anumit fel de a privi ori de alte zgomote de fundal, ce sunt date de spațiul în care se desfășoară ascultarea, poate fi folosită pentru a provoca reacții, emoții ori acțiuni ale partenerului de comunicare.

În camera de anchetă se pot desfășura adevărate războaie ale tăcerii, de fiecare dată cel care nu mai suportă tăcerea considerându-se învins; învingătorul are ca premiu creșterea încrederii de sine, a auto-controlului, a propriului echilibru, un ascendent asupra învinsului – vezi, eu sunt mai tare pentru că știu să mă stăpânesc mai bine. „Concerte de liniște” se pot dezvolta și în discuții care să aibă diverse mize precum negocierile pe diferite teme, în discuțiile casnice, etc.

Pauzele în vorbire pot oferi indicii asupra stării sufletești, apariției și dezvoltării unor emoții, în legătură cu atitudinea vorbitorului, cu intențiile și așteptările lui în legătură cu comunicarea în care este implicat. Păstrând importanța ultimei impresii în cadrul percepției, pauza în vorbire subliniază cuvântul, expresia, propoziția ori ideea ce merită o atenție mărită. După zgomot rămâne ceva iar ceea ce rămâne în analiza celui care ascultă este, tocmai, ultima manifestare relevantă a celui care s-a manifestat activ expunând.

Pauzele pot constitui și manifestarea unui dialog intern. Vorbitorul se poate întoarce la propriul sine, își poate pune întrebări, își poate da răspunsuri, devine distras, căzut pe gânduri. O asemenea pauză, dacă apare în mod controlat, nu se adresează auditoriului, nu poate fi adresată anchetatorului care, în asemenea condiții, de cele mai multe ori, nu permite o asemenea manifestare trezindu-l la realitate pe cel ori cea pe care o are în față. Totuși, să nu uităm că atunci când expunem, povestim, relatăm ceva și ne amintim un aspect, împrejurare, de o persoană, situație, stare de fapt, etc. ori ne vine o idee apare o pauză. Această pauză, mai lungă sau mai scurtă – dacă este prea lungă poate conduce la pierderea „firului”, vorbitorul putând ajunge la extrem să-l întrebe pe cel cu care comunică „despre ce era vorba ?” ori „despre ce vorbeam ?” – se manifestă cu obligativitate pentru că amintirea și ideea se manifestă, în cazul de față, precum ceva parazitar, ceva care fură din energia alocată procesului în desfășurare. Pe cale de excepție, la persoanele cu o mare putere de concentrare și disponibilitate energetică se manifestă doar o „bâlbâială”.

Pauzele pot fi și retorice ce se doresc „de efect”. „Domnule ….” ar putea spune persoana pe care o ascultăm în dorința de a sublinia importanța a ceea ce urmează să spună; faptul că este ceva ce nu spune oricui și nici în orice condiții, că, de fapt, spune ceva „din suflet”, intim chiar. Retorica admite și invocarea divinității, unor valori perene, unor principii importante ce nu pot fi rostite în mod obișnuit, „la grămadă” cu celelalte cuvinte și expresii uzuale.

Pauzele pot fi folosite pe post de „invitație”. O invitație la reacție din partea ascultătorului ori ascultătorilor – se așteaptă admirație, aprobare, furie, revoltă, se savurează modul în s-a spus ceea ce s-a spus, se pot aștepta aplauze, etc. Se așteaptă orice, mai puțin, nepăsare, lipsă de reacție care, dacă apare, are rolul de a destabiliza vorbitorul de a-l înnebuni. De fapt, există multe persoane care oferă pauze doar când doresc, interlocutorul neputând avea o reacție decât atunci când îi este permis și nu îi este permis decât atunci când ideea susținută de către vorbitor a ajuns la un nivel de „maturitate” care să nu poată genera decât o anumită reacție – cea așteptată, bineînțeles favorabilă.

Până și pauzele care au ca sursă stânjeneala, jena de a spune anumite lucruri ori de a relata anumite aspecte, au în ele ceva care provoacă, solicită ceva, cer intervenția interlocutorului care trebuie să aprobe, să încurajeze. Altfel, după pauză, ar putea să numai urmeze nimic ori să se schimbe subiectul.

Pauzele prea lungi ori prea dese distrug încrederea celui care ascultă; cele bine plasate, nu foarte scurte, cele retorice, dezvoltă, la cel care ascultă, un sentiment de considerație, de respect, de implicare. La anchetatori, lucrurile stau puțin diferit întrucât există riscul apariției și dezvoltării sentimentului de manipulare și, pe cale de consecință, tentația de a bloca, de a prelua controlul și de a impune propriul ritm. Este o chestiune de orgoliu, de a stabili cine conduce ostilitățile, pentru că cine conduce stabilește regulile și pauzele și când ceva trebuie să înceapă sau să se termine.

Unele persoane charismatice reușesc să perfecționeze o „bâlbă” retorică, cu un potențial remarcabil de a atrage simpatie. Bâlbele și poticnelile deliberate au darul de a aduce pe cel care le folosește deliberat mai aproape de cel ori cei care ascultă, îl fac mai uman, o persoană normală ce își recunoaște slăbiciunile și defectele.

Melodicitatea vocii – este necesară, deși pare ceva ce poate fi ignorat întrucât ar duce către o anumită zonă artistică, a cântării mesajului verbal. Lucrurile nu stau deloc așa; pentru a ține trează atenția celui ori celor care ascultă este nevoie de o alternare a sunetelor joase cu cele înalte, pe o gamă cât mai largă de intonații și inflexiuni. Altfel, oricât de interesant ar fi mesajul ce se dorește transmis pe cale verbală va deveni monoton și plictisitor – și asta nu ar fi nimic dacă ascultătorii ar putea să recepționeze mesajul.

Odată cu scăderea atenției și a nivelului de concentrare informația trece pe lângă ascultător fără ca acesta să o poată percepe. Oricâte eforturi ar face acesta nu o poate „prinde” în integralitatea sa.

De ce ?

Pentru că dacă sunetele emise în vorbire nu variază suficient, nu se petrece nici un „incident” se formează convingerea că cel care vorbește nu participă afectiv, nu pune nici un pic de suflet în ceea ce spune, nu poate fi vorba despre nici un dram de participare afectivă.

Există și o extremă opusă. Dacă sunetele emise se modifică haotic, devin aritmice, sunt deranjante, se concluzionează, repede și instinctual, că este vorba despre comunicarea unei persoane labile, ce nu este echilibrată psihic. Media este salvatoare, însă nu poate fi vorba decât despre o emoție teoretică pentru că oamenii nu pot evolua în medii comportamentale aritmetice. Oamenii normali au fluctuații, nu pot funcționa ca niște mașini. Fluctuațiile sunetelor emise nu pot fi melodioase pentru că nu cântăm când vorbim ci … vorbim, transmitem idei, sentimente, informații, față de care nu putem să nu avem emoții iar, în aceste condiții, nu totul poate fi controlat. Nu avem cum să nu fim temperamentali și, în același timp, echilibrați. Important, aici, ar trebui să fie amploarea și frecvența modificărilor sunetelor din vorbirea noastră, precum și adecvarea acestora la natura mesajului verbal pe care îl transmitem. Nu putem să vorbim despre lucruri grave la fel precum o facem atunci când vorbim despre un vechi prieten din liceu; nu putem să transmitem sentimente la fel precum am vrea să ne exprimăm opinia cu privire la prețul cireșelor din piață.

În mod evident melodicitatea și inflexiunile vocii depind și transmit, în același timp, informații despre implicarea afectivă, emoții, sentimente, atitudini, exprimă supărarea, mulțumirea, bucuria, tristețea, furia, frica, prietenia, umilința, dorința de a domina, nehotărârea, fermitatea, slăbiciunea ori puterea; mesajul verbal poate fi „îndulcit” ori, din contră, „înăsprit”, permisiv ori lipsit de permisivitate. Întrebările pot fi transformate în afirmații și afirmațiile în întrebări, însuși sensul cuvintelor poate fi schimbat.

Fiind vorba despre voce, tot ce am afirmat nu poate avea o corespondență directă în scrisul de mână. Totuși, este posibil ca și exprimarea în scris să aibă parte de o anumită variabilitate în modul în care sunt construite semnele grafice, care să exprime elementele despre care am făcut vorbire că se pot regăsi în melodicitatea vocii, precum sentimente, atitudini, emoții, etc.

Ritmul vorbirii – este, și el, important pentru că frecvența sunetului facilitează ori, din contră, îngreunează înțelegerea mesajului ce se dorește a fi transmis.

Astfel, dacă vorbitorul accelerează ritmul, ajunge să deranjeze ca o motocicletă ambalată nefiresc pe loc, cel care ascultă se simte mitraliat, năucit de sunetele care îl asaltează sunând ca o moară stricată. Nu se mai transmite nici un gând; cel care ascultă nu percepe decât o senzație de alertă și presiune dincolo de limitele firescului.

Când vorbitorul lungește sunetele, parcă cântându-le într-o doină oferită în mod neașteptat în locul unui mesaj clar și coerent, pe ascultător îl apucă căscatul. Așteaptă biții de informație și … se pare că nu există o conexiune care să asigure traficul normal. Ce poți să faci ? Să aștepți cu răbdare sau să închizi enervat că nu poți să afli ce te așteptai ? Cum răbdarea are limite, renunțarea apare repede.

Ritmul face ca mesajul vorbirii să fie perceput ca repezit, lent, rapid, teatral, de „radio-corespondent”, afectat, precipitat. Sunetele neaccentuate alternează, de la caz la caz, cu cele accentuate determinând semnificații paraverbale. De exemplu, o frecvență mare, specifică unui ritm rapid al vorbirii, transmite urgența, faptul că ceea se spune trebuie luat în seamă neîntârziat și că trebuie urgent făcut ceva. Este imposibil să transmitem aceasta vorbind rar, alene, excesiv de calm. Să ne imagină, ca exemplu, un funcționar public de serviciul de situații de urgență care ne transmite foarte calm, vorbind rar, faptul că trebuie să părăsim de urgență stația de metrou în care ne găsim întrucât a izbucnit un incendiu care poate pune în pericol viața, integritatea ori sănătatea persoanelor. Reacția publicului căruia i se adresează anunțul nu numai că va fi lentă, nefiind clar dacă este pericol sau este un exercițiu ori ceva neînsemnat ce poate fi ignorat, dar, poate lipsi cu desăvârșire. Ca oamenii să se miște efectiv, va fi nevoie ca cineva să strige ori să apară o mișcare relevantă a unui grup ce se conformează anunțului și prin aceasta îi confirmă o anumită credibilitate.

Ca principiu, ritmul vorbirii poate fi considerat lent, normal sau rapid. Ei bine, în opinia mea este o problemă de stare de spirit a vorbitorului și de percepție a ascultătorului. Starea vorbitorului agitată, acesta având ceva de spus important, care trebuie să genereze o reacție promptă din partea celor care ascultă, îl determină pe acesta să aibă un ritm rapid; parcă este mai puțin important mesajul ci importantă este reacția celui ori celor care ascultă. Din nefericire, opțiunea nu este cea mai bună. pentru că cei mai mulți dintre semeni percep mesajul ca fiind însoțit de ceva nefiresc și, întâi, trebuie lămurit nefirescul pentru că acesta este perceput ca fiind important, în primă instanță. Ordinea se păstrează și în cazul în care luăm în analiză percepția celui care ascultă. Așa cum totul este supus interpretării subiective în cadrul relațiilor interumane, deși ritmul folosit de către vorbitor nu este alert, obiectiv nu este unul rapid, ascultătorul influențat de starea personală – o stare melancolică, de confort și savurarea a plăcerii ori o stare de disperare dusă până la lipsa de reacție în fața necazului, o stare de slăbiciune cauzată de neîmplinire ori de o dezamăgire profundă, etc. – îl poate percepe ca fiind rapid. Astfel de diferențe generate de către stările partenerilor de dialog pot apare, în mod nuanțat, sub diverse forme, manifestându-se cu un potențial important de modificare a sensului și înțelesului comunicării.

Pe teritoriul României și, nu numai, există diferențe socio-culturale ce determină aprecieri diferite asupra a ceea ce poate însemna ritmul normal al vorbirii. Eu sunt născut și am crescut în Oltenia și, multă vreme, după ce am început să trăiesc în București, mi s-a părut că moldovenii sunt prea calmi, lungesc sunetele ce devin molcome și totul se transformă într-o poezie, chiar și atunci când este nevoie de rapiditate și eficiență în exprimare. Cât despre ardeleni, ei mi s-au părut contemplativi, cu reacții întârziate, atât de filosofi încât până ar înțelege ce, de ce și pentru ce trebuie deschisă umbrela când plouă, probabil că ar deschide-o după ce ploaia s-ar fi terminat. Desigur că, odată cu acomodarea mea în mediul specific Bucureștiului, eu nu am mai fost perceput ca fiind repezit și oarecum nervos, iar ceilalți au format o normalitate mai extinsă, ce a depășit limitele determinate de dezvoltarea într-o anumită zonă geografică.

Dincolo de astfel de particularități socio-culturale este normal să existe diferențe între oameni în ceea ce privește viteza cu care vorbesc. Vorbirea „normală” a doi oameni este caracterizată, doar ca excepție, de aceeași viteză. Ceea ce este normal pentru mine, pentru colegul meu de birou poate fi, în diferite momente, uneori chiar pe parcursul aceleiași zile, prea alert, prea repede ori prea lent, prea „fără vlagă”. Reciproca este valabilă la nivel absolut.

Pentru eficiența comunicării este important ca ritmurile vorbirii acceptate de către cei, minim, doi să poată fi sincronizate într-o marjă de toleranță care să nu poată ajunge la nivelul unei obstrucționări a mesajului.

Interesant de văzut este faptul că un vorbitor nu poate susține un ritm crescut al vorbirii dacă nu stăpânește conținutul a ceea ce vrea să comunice. Poate să se străduiască; pentru asta are nevoie de mult exercițiu, repetiția îl poate ajuta însă o anumită notă de artificial nu poate să scape neobservată. Mai mult, dacă apar factori perturbatori, totul se poate duce „de râpă”. Dacă cineva îl contrazice, dacă cineva trimite un feed-back înșelător, dacă cineva va arăta dezinteres cu potențial de molipsire, există posibilitatea să intre în panică, să-și piardă cumpătul, să se încurce și, în final, să-și compromită întreaga acțiune.

Fiecare dintre noi schimbăm viteza cu care rostim sunetele specifice diferitelor cuvinte și expresii pe care le folosim în cadrul comunicării verbale, în funcție de mesajul pe care dorim să îl transmitem. De regulă, ceea ce este comun și puțin semnificativ este rostit mai repede fără a lăsa un interval minim de timp pentru ca cel ori cei care ascultă să poată realiza importanța. Instinctual am învățat că resursele de atenție ale celor care ne ascultă sunt limitate. În aceste condiții este normal să nu îi lăsăm să își epuizeze din resurse pe ceea ce nu este important, însă, trebuie spus. Ceea ce considerăm că este important, ce este nou, ce trebuie să genereze și să întrețină emoția pe care dorim să o transmitem, rostim rar și apăsat, astfel încât ascultătorul să aibă posibilitatea să poată „procesa”, să înțeleagă, să fie pătruns de ceea ce s-a comunicat.

În general, se poate accepta că persoanele echilibrate psihic, ce nu consideră că au lucruri deosebit de importante de spus, rostesc sunetele cu o ritmicitate ușor de sesizat, fluctuațiile neavând nimic remarcabil. Dacă ritmul vorbirii este excesiv de controlat, comunicarea verbală devine ușor comparabilă cu un mecanism care nu poate avea nimic sensibil; este caracteristic unei persoane ce își controlează emoțiile sau, cel puțin, așa vrea să arate, care vrea să dovedească celor din jur că are o voință de fier și că totul se desfășoară pe baza unei discipline de la care nu există abateri. Dacă vorbirea va avea un ritm fluctuant, aceasta va transmite prea multe emoții și, în loc să genereze reacții intense de sprijin și înțelegere, va determina pe cei mai mulți dintre ascultători să adopte o poziție defensivă, necesară în fața unei persoane imprevizibile, cu un psihic labil.

Combinațiile vocale – sunt inerente; practic elementele pe care le-am prezentat mai sus nu sunt folosite individual. Cele mai ușor percepute combinații vocale sunt cele care includ volumul, ritmul și tonul vorbirii. Însuși sensul masajului vorbit este influențat, la nivel fundamental, de modul în care evoluează o astfel de combinație vocală. Începând cu formula de salut, folosită de către anchetator, de către persoana ce vine și urmează a fi ascultată, de către o altă persoană, orice altă persoană care intră într-o comunicare, ce spune „Bună ziua”, „Vă salut cu respect”, „Salutare”, ș.a. pe un ton grav, cu un ritm rapid și volum mare, ocazie cu care transmite o emoție mai degrabă negativă decât optimistă sau pozitivă și terminând cu orice altă expresie folosită în comunicare care, spusă în același mod, transmite același tip de emoție, totul capătă alt sens. Efectiv combinația vocală potențează sensul mesajului comunicat putându-l îndepărta, până la denaturare, de sensul normal, acceptat ca firesc în societate.

Abilitatea de a vorbi influențează credibilitatea mesajului și puterea de convingere a oricăruia dintre noi. Puterea cuvintelor sau expresiilor se poate schimba, se poate destrăma, se poate întoarce împotriva celui care le promovează; asta în condițiile în care paraverbalul nu susține sensul pe care dorim să-l dăm cuvintelor și expresiilor pe care le folosim în comunicare.

Ceea evităm să spunem este, uneori, mai convingător decât ceea ce spunem, iar ceea ce spunem este mult mai puțin important decât felul în care spunem.

Totuși, de ce suntem atât de atenți la cuvinte ?

De ce continuăm să fim atât de preocupați de acuratețea și conținutul limbajului verbal ?

Considerații recente în materia inteligenței emoționale acreditează ideea că omul ar relaționa cu mediul pe două nivele – fiecare dintre noi ar avea o „minte” care gândește și una care simte. Ceea ce vorbim, un limbaj codificat, consolidat în timp, se adresează, aproape în exclusivitate, părții din creier care se ocupă cu gândirea. Sensul normal al cuvintelor este prelucrat, înțeles, se elaborează un răspuns de adecvare ce ni se oferă spre promovare, la nivelul cortexului. Doar, ca excepție, sensuri și semnificații specifice expunerilor cu caracter artistic ori filosofic – creații lirice, eseistică, metafore, raționamente bazate pe abstract, etc. – pot angaja senzorial și emoțional alte zone din creier.

Manifestările din zona paraverbalului și comportamentului nonverbal sunt adresate „minții” care simte, fiind prelucrate la un nivel ce a apărut mai timpuriu în creierul uman, pe vremea închegării primelor forme de viață socială, când nu exista și nu era necesar un limbaj verbal. Se poate spune că, în prezent, deși se poate accepta un caracter unitar al comunicării umane, partea verbală este preluată de nivelul conștient și controlabil al psihicului nostru; partea nonverbală și paraverbalul alunecă spre un nivel al psihicului nostru ce se află dincolo de conștient și controlul nostru direct.

Cum ceea ce ne poate scăpa de sub control este de natură a ne crea temeri, apare ca evidentă preferința noastră de a comunica în zona pe care o putem ține sub control, a cuvintelor și preocuparea pentru a evita scăpările ce pot atrage neplăceri diverse, pentru a neglija restul comunicării. Indiferent că ne place sau nu acest „rest” al comunicării este cel care ne influențează, cu adevărat, deciziile și comportamentele – indiferent că este vorba de cele care se întâmplă în camera de ascultare ori într-un alt sistem de referință spațio-temporal.

În practică, persoanele sincere, ca principiu, răspund direct la întrebări iar răspunsurile sunt date la intervale de timp normale. Nu este necesar ca răspunsurile să întârzie, iar acestea conțin exprimări fără echivoc ce pot cuprinde cuvinte precum „ucis”, „a furat”, „a violat”, „a vândut droguri”, „pedeapsă”, „pușcărie”, etc. fără să se simtă vreo reținere; uneori se poate constată, chiar, o anumită preocupare pentru precizia exprimării trecând peste durerea celor suferite sau întâmplate. Cei care nu sunt vinovați fac acest lucru natural pentru că pedeapsa nu îi privește.

Vinovații sunt tentați să aibă exprimări vagi, să nu vorbească la obiect, să se bâlbâie chiar dacă nu se referă direct la fapta pe care au săvârșit-o și vorbesc despre aspecte neutre. Răspunsurile lor, se poate observa că, sunt elaborate. Pot apare pauze în vorbire și răspunsuri ce vin prea repede ori după perioade nefirești de cugetare. Volumul este redus, nu este susținut pentru că, instinctual, se feresc de a oferi anchetatorului variații și inflexiuni ale vocii ce pot fi relevante pentru faptul că denaturează adevărul.

Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, deși, superficial vorbind, pare a fi o diferență semnificativă între dialogul unei persoane sincere și cel al unei persoane mincinoase, lucrurile nu sunt deloc simple. Anchetatorul ar trebui să evalueze comportamentul persoanei pe care o ascultă pe două paliere.

Ceea ce este normal ca și conduită socială acceptată și așteptată.

Ceea ce este normal pentru individ.

Normalul acceptat și așteptat ca reper social trebuie avut în vedere pentru că fiecare dintre noi, în parte, odată cu socializarea, a asimilat cadrul general al manifestărilor acceptate în societate – cadru evoluat prin perfecționări ori influențe acceptate ca benefice.

Normalul la nivel de individ, dincolo de abateri generate de aspectele individuale, constituie rezultatul adaptării la modelul social; rezultat ce nu poate fi decât unic în comparație cu rezultatele celorlalți indivizi.

Anchetatorii cu experiență consideră că diferența între o persoană sinceră și una care minte poate fi analizată și prin prisma reacțiilor în legătură cu presupuse abuzuri ale anchetatorilor apărute pe parcursul ascultărilor. Persoanele sincere, dacă vor considera necesar, își vor exprima nemulțumirile, observațiile, obiecțiile, etc. către sfârșitul ascultării, încercând să își argumenteze susținerile. Cei care vin să mintă au „ceva de spus” încă din partea de început a ascultărilor, vor reclama încălcarea drepturilor fundamentale, a drepturilor procesuale, nerespectarea garanțiilor procesuale, lipsa condițiilor „firești” pentru desfășurarea ascultării, orice „chestie” de care se poate agăța pentru a șicana anchetatorul, pentru a încerca să aibă un ascendent psihic, pentru a-l detașa pe anchetator de la planul conceput, de la strategia de ascultare pregătită.

Ca exemplu, îmi aduc aminte un caz – cu care am luat contact pe parcursul activităților de documentare pentru această lucrare – în care au fost ascultate două tinere în legătură cu racolarea și exploatarea sexuală a unei minore, în complicitate cu un bărbat, cu care ambele aveau relații apropiate.

Prima a fost ascultată P.E. de 26 ani care imediat ce i s-a comunicat motivul pentru care este ascultată a devenit irascibilă și a început să invoce tot felul de motive – începând cu faptul că în ziua și ora respectivă trebuia să fie cu mama ei bolnavă la un medic specialist, că nu are decât o relație vremelnică cu inculpatul T.A. care s-a bazat pe insistențele acestuia legate de iubire și de posibilitatea unei căsătorii, fapt ce nu justifică nici un fel de suspiciune legată de implicarea în posibilele fapte penale ale lui, până la faptul că anchetatorul se uită provocator și că, de fapt, urmărește să o șantajeze pentru a obține favoruri de natură sexuală sau financiară de la ea. Ulterior, pe parcursul ascultării a recunoscut că zilnic se întâlnea cu T.A. și încerca să întrețină relații sexuale cu acesta, contra unor sume de bani pentru a putea să își acopere cheltuielile personale.

După P.E. a fost ascultată R.A. care a ascultat întrebările anchetatorului cu atenție și a dat răspunsuri pertinente. Printre altele, a declarat că la diferite intervale de timp întreținea relații sexuale contra cost cu diferiți bărbați pentru a-și completa veniturile. Fiind invitată într-o seară de sâmbătă, a recunoscut că a întreținut relații sexuale cu T.A. după care la insistențele acestuia a acceptat să meargă și cu un alt bărbat, pentru a întreține relații sexuale contra cost, într-o anumită cameră din reședința T.A. – o clădire cu trei etaje și 14 camere amenajate asemănător celor de la un hotel – și, ajungând acolo, a descoperit o fată foarte tânără ce întreținea relații sexuale cu doi bărbați în același timp. A mers în altă cameră, a prestat actele sexuale solicitate, și-a încasat suma de bani după care a plecat. Simțind o anumită insistență a anchetatorului, a reclamat faptul că este treaba ei ce face cu propriul corp și nu este cazul ca vreo instituție sau vreun anchetator să fie interesat de viața ei intimă. La scurt timp, s-a calmat și l-a rugat pe anchetator să nu facă publice rezultatele ascultării, întrucât este învățătoare și, dacă s-ar afla ceva, și-ar pierde și acest loc de muncă; ar trebui, după aceea, să trăiască doar din prostituție.

Ulterior cercetările au confirmat faptul că P.E. a convins-o pe minora A.D. să vină în stabilimentul lui T.A. pentru a primi, cu împrumut, o sumă de bani și cu această ocazie a obligat-o pe A.D. să întrețină relații sexuale, pentru „a-și merita banii”. Ulterior îl mai „ajuta” pe T.A. să o convingă pe minoră să accepte anumiți clienți, anumite tehnici sexuale, etc.

5.18. Interpretarea expresiilor verbale

Este evident că o persoană ce este ascultată își alege liber cea mai mare parte a cuvintelor sau expresiilor pe care le folosește pentru a răspunde întrebărilor anchetatorului – oricât de capabilă ar putea fi o persoană, ea nu-și poate pregăti prestația, până la nivelul cuvintelor și expresiilor; își stabilește doar poziția și principalele coordonate ale prestației menite să-i promoveze interesele.

Această alegere nu este pur întâmplătoare. Este atent selectată, în timp operativ, fie pentru a oferi cel mai exact răspuns cu putință, fie pentru a evita anxietatea provocată de evitarea spunerii adevărului. Să luăm, ca exemplu, câteva variante pe care le are, în mod logic, la dispoziție un inculpat în cadrul cercetării unui omor, anchetatorii reușind să stabilească intervalul de timp în care a încetat din viață victima, ucisă cu mai multe lovituri de cuțit, ca fiind în jurul orei 19:00.

Întrebare: „Când l-ai văzut ultima dată pe Cătălin (victima)?”

R(1) „Pe la ora 16:00 marți după-amiază.”

R(2) „Cred că marți după amiază.”

R(3) „Din câte îmi aduc eu aminte, la începutul acestei săptămâni.”

R(4) „A trecut ceva timp.”

R(5) „Nu aș putea spune, nu-mi aduc aminte.”

Analizând răspunsurile – doar după aceste enunțuri – nu se poate afirma că unul sau altul dintre ele sugerează o lipsă de onestitate. Printre factorii care ar putea influența o asemenea apreciere, se numără: cu cât timp în urmă a fost victima, într-adevăr, văzută de către subiect, frecvența cu care victima a fost văzută împreună cu suspectul și probabilitatea ca acesta să-și aducă, cu exactitate, aminte momentul în care a văzut pentru ultima dată victima. Ceea ce poate fi observat, este că fiecare răspuns, începând cu R(1) și terminând cu R(5), implică din ce în ce mai puțină responsabilitate personală din partea suspectului.

Preocuparea persoanelor ascultate pentru a evita folosirea unor expresii care implică responsabilitate poate fi explicată, de cele mai multe ori, prin incertitudine, sfială, lipsă de încredere sau… frică în legătură cu posibilitatea descoperirii minciunilor și prăbușirea sistemului de apărare conceput, probabil, cu atenție și încredere … „că doar și alții au scăpat”. Foarte important pentru anchetator, este să interpreteze contextul în care apar răspunsurile ce evită asumarea răspunderii. De exemplu:

Anchetatorul – „L-ați cunoscut personal pe domnul Popescu Nicolae ?”

Persoana ascultată – „Nu-mi aduc aminte/Nu cred să-l fi cunoscut … numele pare cunoscut, însă …”

Este evident că persoana ascultată nu vrea să se implice, decât, dacă este neapărat necesar – în sensul că există probe pe baza cărora se poate stabili că există anumite relații între persoana ascultată și cea la care a făcut referire anchetatorul.

Anchetatorul – „Domnul Popescu a luat un credit de la banca …, i-ar dumneavoastră l-ați consiliat …”

Persoana ascultată – „Da, este posibil, în urmă cu două luni, a fost o perioadă foarte aglomerată când am avut multe cereri de credite (în general persoane care nu întruneau condițiile de creditare) … este posibil să fi primit, atunci, o cerere de la persoana despre care vorbiți, am prelucrat-o în sistem, i-ar despre altceva, nu mai știu”

În cazul de față, este greu de crezut că un consilier de credite, care este plătit și în funcție de contractele pe care le încheie, nu-și aduce aminte despre un client de care, în mod firesc, și-a legat niște speranțe de câștig. Dacă persoana ascultată ar fi un medic chirurg sau internist, mai degrabă, și-ar aduce aminte de afecțiunea unui pacient decât de persoană, ca atare; totul, trebuie analizat și în funcție de componenta personală a relației, posibile, dintre persoane.

Practica anchetelor a dezvoltat un set de semnificații pentru cele mai uzuale expresii folosite de către persoanele ascultate în cadrul ascultărilor. Acestea nu trebuie folosite pentru a pune concluzii, ferme, cu privire la identificarea de minciuni, ci, pentru a stimula punerea de noi întrebări, în scopul de a lămuri aspectul. Astfel:

Fără a exagera, aici, consider că este bine ca anchetatorul să facă, în plan mental, un schimb de rol cu persoana ascultată – probabil, ca la un joc de șah, să încerce să înțeleagă de ce persoana a dat un anumit răspuns, la ce întrebări se așteaptă și ce răspunsuri vor fi oferite în continuare. De reținut, că nu există și nici nu trebuie să se accepte cuvinte sau expresii care să fie asociate mecanic cu adevărul sau minciuna, foarte important fiind contextul în care este utilizată fiecare expresie în parte.

5.18. Explicațiile nesolicitate și scuzele premature

În rândul anchetatorilor există concepția potrivit cu care persoanele vinovate, din dorința de a scăpa de povara reproducerii minciunilor gata pregătite, „își dau drumul” înainte de vreme, își expun nevinovăția înainte să existe motive pentru aceasta, înainte să li se comunice sau să li se dea de înțeles faptul că sunt suspectați. Sunt foarte preocupați de a explica motivele pentru care nu au putut fi ei cei care … .

De regulă, pusă în fața unei întrebări directe precum: „Tu ai furat mașina ?” „Tu ai spart magazinul de lângă parc ?” „Tu ai foc în imobilul situat pe strada … ?” – o persoană sinceră va răspunde scurt „Nu” ori „Nu am furat eu mașina.”; „Nu am spart eu magazinul …”; „Nu am pus eu foc …”; și va aștepta întrebări suplimentare pentru a răspunde, tot la obiect. Aceasta poate fi considerată o conduită firească pentru cel care este stăpân pe situație și care nu se teme, pentru că știindu-se nevinovat este convins că nu i se poate întâmpla nimic rău. Cel care se știe vinovat ar trebui, ca principiu, să fie preocupat de probarea nevinovăției sale. Se va lansa într-o adevărată expunere de motive și cauze care fac imposibilă implicarea lui în activitatea ilicită cercetată. Va proceda la fel de fiecare dată când va fi întrebat ceva cu conținut incriminator. Se va strădui să „distrugă” tot ce ar fi de natură al acuza.

Am folosit mai sus expresii precum „de regulă” și „ca principiu” pentru că există posibilitatea ca, în practică, comportamentele la care am făcut referire să fie contaminate. De exemplu, persoana sinceră, ce nu are nici cea mai mică implicare în tot ceea ce a presupus activitatea ilicită cercetată, poate să fi avut vreun contact, în timp, cu activitatea de anchetă și amintirile să nu fie foarte plăcute. Mai mult, în opinia mea, nu trebuie uitat că temerea persoanei sincere în legătură cu faptul că nu va fi crezută are aceleași manifestări precum temerea persoanei mincinoase în legătură cu faptul că va fi descoperită minciuna și va suporta consecințele legale.

5.19. Referiri ori susțineri care conțin elemente ce nu pot fi verificate

Acestea sunt, ca regulă, rar întâlnite la persoanele ce spun adevărul. Asta pentru că, de cele mai multe ori, nu realizează că pot fi suspectate de implicare în activitatea ilicită cercetată. Consideră că au fost solicitate pentru a ajuta, pentru a lămuri anumite aspecte în calitate de martor.

La persoanele vinovate situația se schimbă; apare o temere la nivel intern care îl determină pe individ să considere că este necesară mai multă credibilitate. Se simt amenințate. Se poate ajunge la un anumit extrem, în care să perceapă că orice spune anchetatorul este un mesaj, mai mult sau mai puțin, subtil de amenințare, de acuzare. În aceste condiții, cuvintele pe care le rostesc par a nu avea suficientă putere, devenind necesară folosirea de metafore, prezentarea de explicații suplimentare bazată pe o logică din care, de obicei, lipsește ceva, folosirea de trimiteri ori invocarea de persoane sau situații de fapt ce nu pot fi verificate ori nu se pot reconstitui.

De exemplu, ar putea apare susțineri precum: „Dacă mama ar trăi, ți-ar spune ea … .”; „Ai putea afla cine sunt eu și de la preotul bisericii …, unde mă spovedesc și care mă cunoaște foarte bine.” „Puteți să-l întrebați și pe domnul procuror de la etajul 2 și o să aflați că sunt un om corect și cinstit.” „Nimeni nu știe mai bine decât mine ce era acolo.” „Ascultați-mă pe mine, nu avea cum să fie așa … se putea întâmpla ceva inexplicabil, dar nu cred.”

Desigur că afirmațiile gratuite, menite să consolideze credibilitatea celui ori celei ascultate, sunt de o diversitate greu de evaluat.

Ceea ce este comun pentru acestea, este faptul că nu au nici o legătură cu activitatea ilicită cercetată și cu comportamentul persoanei legat de aceasta; este vizată doar credibilitatea – în cazul de față, o garanție suplimentară venită din partea unor persoane care nu pot oferi nici un element obiectiv, afirmativ sau negativ, legat de posibila implicare a persoanei ascultate în activitatea ilicită ce constituie obiectul anchetei.

5.20. Susținerea și insistarea pe aspecte irelevante pentru anchetă

Promovarea, în discurs, a unor aspecte irelevante pentru anchetă poate fi considerată utilă de către suspecți, în încercarea de a-i convinge pe anchetatori de nevinovăția lor. Procedeul este simplu: suspectul identifică aspecte legate de modul de desfășurare al activității ori de alibiul pe care îl promovează care să poată fi verificate prin intermediul unor persoane sau altor probe pe care le prezintă anchetatorului în susținerea credibilității și nevinovăției sale. Ne este decât un truc ieftin, pentru că aspectele sunt veridice însă nu probează nimic pe fond, nu au legătură directă cu niciuna dintre împrejurările de interes pentru anchetă. Este mai degrabă un foc de paie umede care scoate mult fum, însă, odată cu risipirea fumului, nu mai rămâne nimic.

Există și posibilitatea ca anchetatorul să „muște” și să piardă timp pentru a verifica – rezultatul verificărilor este cât se poate de pozitiv pentru că totul a fost pregătit – iar dacă, cumva, ceva se va mai lega cu fondul alibiului sau, din întâmplare, cu alte aspecte ce țin de fond, vor apare probleme; în sensul că virusul credibilității celui care minte a intrat în mintea anchetatorului iar de aici până la erori, mai mici ori mai mari, mai este decât foarte puțin. Ceea ce este interesant, este faptul că suspectul mincinos se va întoarce la această împrejurare de fiecare dată când va fi încolțit, de fiecare dată când se va simți în criză.

Mai există o nuanță în acest „vicleșug” al suspecților ce vor să pară „buni” și „sinceri” – încep să evite apropierea de fondul anchetei prin deraieri către modul „defectuos” în care se desfășoară ancheta, modul „inuman” în care sunt tratați, nu li se respectă drepturile fundamentale, garanțiile procesuale, etc. Practic, tot ce li s-ar putea imputa, ca și indiciu legat de comportamente simulate, nu se bazează decât pe manifestări care nu sunt cauzate de minciuni și de dorința de a-i înșela pe anchetatori, ci, sunt rezultatul emoțiilor și „consecințelor firești” apărute ca urmare a ceea ce li se întâmplă în plan personal: nu sunt crezuți, nu li se respectă drepturile, sunt tratați cu superficialitate deoarece nu sunt „susținuți”, se știe că nu au posibilități financiare care să susțină interese și influențe în ceea ce privește rezultatele anchetei, ș.a.

Există, aici, și un nivel superior, pe care curajoșii îl abordează cu suficientă perfidie și curaj: adoptarea unei conduite prin care să provoace și să încerce discreditarea anchetatorului pentru comportamentul său „necorespunzător”. Anchetatorii se pot aștepta la multe, pentru că imaginația indivizilor aflați în situații deosebite se mobilizează depășindu-și limitele obișnuite. Ca exemplu, discursul unui suspect cercetat pentru săvârșirea unui viol alunecă repede către cuvinte și expresii precum „nenorocită”, „curva aia mincinoasă”, „oricine poate fi curvă”, „sunt sătul de oameni curve”, „păi dacă trebuie … hai să vedem cine este curvă mai mare”, ș.a. Bineînțeles că orice reacție a anchetatorului, într-o asemenea situație, nu are cum să fie acceptată, nu poate face parte decât dintr-un plan diabolic de maltratare psihică și … fizică pus la cale numai ca să îl distrugă.

Care este efectul urmărit de către un asemenea suspect ?

Evident că este vorba despre abaterea atenției, scăderea puterii de concentrare a anchetatorului care, în loc să aloce întreaga sa energie pentru a urmări persoana pe care o ascultă, planul de ascultare, succesiunea întrebărilor, crearea de situații și scenarii care să îl surprindă pe cel ascultat, etc., trebuie să aloce resurse pentru a urmări și anticipa orice posibilitate ca cel ori cea pe care o are în față să se agațe de gesturi, cuvinte, expresii, diverse manifestări comportamentale, pentru se victimiza, pentru a invoca presiuni și tratamente neconforme cu respectul demnității și drepturilor inerente oricărei persoane.

Nimic nu trebuie tratat cu ignoranță, pentru că aspecte nesemnificative pot să se transforme în apărări greu de combătut ulterior. Îmi aduc aminte de cazul unui șofer, care după ce acroșase o persoană ce circula neglijent pe marginea unui drum european a fugit de la locul accidentului. Ulterior, cu ocazia mai multor activități de anchetă și în conținutul apărărilor pe fond, a susținut că „martorul cheie”, ce afirma că a văzut cum mașina condusă de el a fost implicată în accident și împrejurările în care a fugit de la locul accidentului, de fapt, nu a văzut mașina lui. Își întemeia susținerea pe faptul că martorul, un bărbat fără prea multe preocupări în zona auto, nu amintea, în nici o declarație și nici cu prilejul unei confruntări ce fusese efectuată, și nu putea să facă referire, nici la modelul autovehiculului și nici la afișele destul de mari ca dimensiune ce erau lipite pe geamurile de la ușile din spate și pe lunetă, prin care se încerca atragerea atenției cu privire la faptul că mașina era de vânzare. Dacă nu se amintea de model și de afișe pe care „oricine” a văzut autovehiculului ar fi trebuit să le rețină, era clar că martorul văzuse altă mașină, oricum nu mașina condusă de el.

5.21. Politețea excesivă și atitudinea umilă

Sunt, și acestea, elemente care pot face parte din strategia suspecților mincinoși, care vor să câștige bunăvoința anchetatorului. Scopul este ascuns și constă tot în zăpăcirea, furtul de resurse ce, altfel, ar fi la alocate pentru eficientizarea ascultării. „Domnule”, „șefu”, „excelență” ori „distinsul domn ofițer care mi-a spus …”, „am întâlnit un domn ofițer de mare onoare”, „o femeie procuror cu suflet mare” ș.a. sunt cuvinte și expresii care, spuse într-un anumit fel ori într-un anumit context, se doresc a avea un impact major asupra anchetatorului; astfel încât acesta să devină mai accesibil, mai înțelegător față de o persoană care „trebuie” să fie de bună credință … întrucât este manierat, vorbește cuviincios, emană respect în tot și în toate. Toate ar fi bune și frumoase dacă, tocmai, aceste maniere, modul excesiv de cuviincios și de politicos, respectul pe care îl afișează, nu ar fi false.

Cum să fie false, dacă pot fi acceptate ca făcând parte din normal, din firescul relațiilor inter-umane ?

Tocmai aici este problema – nefirescul apare în legătură cu comportamentul normal al acestor persoane care, nici pe departe, nu include astfel de „slăbiciuni”, de „ifose fără noimă”. Pentru ei, până și folosirea cuvântului „domnule” este fără sens; de exemplu, pentru un membru al unei bande de cartier, ori ești „frate” ori ești un fraier ce poate fi pus la punct ori batjocorit, înșelat, etc. în orice moment. Este o atitudine mai degrabă ciocoiască venită din istorica epocă fanariotă, în care multora la plăcea să fie mângâiați cu vorbe dulci și admirative. În prezent, această opțiune nu mai cade bine decât în puține cazuri, în care persoana țintă are o predispoziție pentru supraevaluarea propriului Eu. Socoteala suspecților mincinoși are în vedere și cazul în care vor fi prinși cu minciuna; într-o asemenea situație, se așteaptă să fie tratați cu o anumită îngăduință sau, cel puțin, să existe un minim interval de timp în care anchetatorul să își revină din starea de „îmbrobodit” pe care să încerce să îl exploateze în interesul lor. Până la urmă – de ce nu ? – trebuie să recunoaștem și faptul că maniera politicoasă și respectuoasă de exprimare este de natură să predispună favorabil interlocutorul, cu o limită. Personal, consider că această limită se găsește acolo unde începe lingușirea; cei mai mulți dintre noi avem capacitatea de a simți acolo unde limbajul devine forțat, lingușirea având o componentă batjocoritoare, în mod evident.

5.22. Oferirea ajutorului

Poate fi, și aceasta, o altă soluție de folos în „bagajul” unui suspect mincinos. Cei veniți să înșele pot considera că o atitudine caracterizată de disponibilitate, care să permită promovarea unor expresii precum: „dați-mi voie să vă ajut”, „hai să vă ajut”, „cred că vă pot ajuta”, „eu sunt de bună credință, am venit să vă ajut”, ș.a. este de natură a deruta pe unii dintre anchetatori. Se poate pune problema, în context, a unui raport de putere – Tu ești ceea ce ești, însă, fără mine, fără ajutorul meu, nu ești mare lucru. Cine este șefu` ? Dacă nu se poate face nimic fără mine, atunci eu ar trebui să fie cel care conduce iar tu, să faci bine să iei aminte ! – ar putea spune cel care vine să fie ascultat; dacă ar exista ceva care să îl determine să spună exact ceea ce gândește.

Desigur că sunt persoane care se simt bine făcându-se utile. Aceasta face parte din normalitate. În anchetă, aceasta este ceva precum „darurile grecești”. Utilitatea unor asemenea persoane este una gratuită; practic nu se oferă nimic util. Explicația ce se oferă într-un asemenea caz nu folosește la nimic, are prea puțină legătură cu fondul problemei. În fapt, se dorește „adormirea” anchetatorului, ce poate fi furat de „val” și scos din rigoarea demersului profesional pentru a acționa, comportamental, asemănător cu o situație comună – discută cu un vecin despre impozite și taxe, acesta îi spune că administrația financiară unde trebuie plătit impozitul pe anul curent s-a mutat la o altă locație și, pe cale de consecință, este normal să îl invite la o bere să mai discute și ei … ca băieții.

Este posibil ca acest comportament să aibă ca sursă și să fi fost exersat la locul de muncă unde, uneori, este mai importantă relația cu șeful, deferența față de el, identificarea acelor mici probleme personale în care poate fi ajutat și implicarea imediată în ajutor, decât realizarea eficientă a sarcinilor de serviciu. Cum poate fi un șef atât de hain încât să critice sau îl dea afară pe unul sau pe una care i-a făcut bine ? Dacă în diferite medii profesionale șefii își pot permite slăbiciuni, anchetatorului îi este interzis. Dacă unii șefi acceptă să fie înșelați de persoane ce excelează în activități lipsite de importanță precum cele administrative de curățenie, aranjarea unor spații, mutarea arhivei, etc. în care cei mai mulți dintre angajați nu manifestă nici o „tragere de inimă”, anchetatorul nu are o asemenea posibilitate pentru că el este interesat, trebuie să fie interesat doar de realizarea obiectivelor stabilite pentru ascultarea pe care o desfășoară.

În context, mai pot apare și alte manifestări care să impresioneze anchetatorul. Într-o situație care nu este foarte dificilă – persoanei i se dă de înțeles că este suspectată, alături de mai multe persoane, pentru implicarea în activitatea ilicită cercetată – suspectul poate deveni, brusc, deosebit de trist afișând o descurajare dezarmantă. Încă nu a început să se apere. Prin aceasta, doar, testează sensibilitatea anchetatorului și, cine știe ? Poate că reușește să obțină un minim de ascendent moral, poate reușește să îl domine, să afle elemente care îl pot sensibiliza, să determine o anumită pre-dispoziție emoțională care să îi permită, ulterior, manevrarea unor factori declanșatori.

De asemenea, pentru a testa măsura în care susținerile lor au fost acceptate sau nu, suspecții pot pune întrebări în legătură cu ori pot promova anumite susțineri care să se bazeze pe ceea ce deja au spus. Se folosesc expresii precum „Am dreptate ?”, „Am dreptate când spun că … ?”, „Nu-i așa … ?”, „Așa cum rezultă din ceea ce am declarat mai înainte …”, „Cum v-am mai spus …”. Minimul bit de informație pe care îl pot obține îi poate ajuta spre a-și orienta conduita în fața anchetatorului. Ceea ce vor spune sau/și vor face nu poate fi lăsat la voia întâmplării, este vorba despre clasicul feed-back, obținut într-un mod particular. Atitudinea anchetatorului față de ceea ce spune și față de persoana suspectului este de importanță capitală pentru acesta. Orice modificare comportamentală poate fi un „semn bun” sau un „semn rău” și va trebui să procedeze în consecință.

Există posibilitatea ca, în funcție de situație, suspectul să revină asupra unor date neimportante – „îmi cer scuze pentru că revin, mi-am adus aminte cu precizie ora când … era deja 18 pentru că mai devreme …” ori „cred că avea o stare proastă pentru că …” – încercând să demonstreze faptul că face tot ce îi stă în putință pentru a coopera în anchetă, pentru a se face util. Mai mult, în funcție de reacțiile anchetatorului poate să realizeze „cum stă”, cât din persoana anchetatorului și, poate, cât din rezultatele anchetei sunt împotriva lui.

5.23. Răspunsurile sau reacțiile întârziate

Acestea constituie un bun indiciu în legătură cu vinovăția celui pe care îl ascultăm. Regula spune că persoanele nevinovate nu au motive să se gândească înainte de a da un răspuns; răspund pur și simplu iar răspunsul vine direct și prompt. Vinovatul încearcă să aibă o abordare „intelectuală”. Consideră necesar să arate faptul că are disponibilitatea de a analiza cu atenție fiecare întrebare și de a elabora răspunsuri inteligente. Pentru aceasta sunt necesare pauze, răspunsurile venind cu o anumită întârziere. În concret, mincinosul are nevoie de timp – mai mult sau mai puțin – pentru a evalua în ce mod răspunsul pe care urmează să îl ofere servește interesului său; răspunsul trebuie să sprijine minciuna pregătită pentru a-i susține interesul ori, cel puțin, să nu îl submineze.

Nu trebuie uitat, că fiecare răspuns pe care suspectul îl oferă anchetatorului înglobează și un potențial de risc – în sensul că poate pune în pericol edificiul de argumente, combinația de adevăr cu minciună, pregătită pentru a-i susține interesele legate de anchetă și de rezultatele acesteia. Să luăm, ca exemplu, o întrebare banală, folosită pentru a „sparge gheața”: Ai trecut pe la serviciu, înainte să ajungi aici ? Răspunsul, considerat de către cei mai mulți practicieni normal, vine imediat: „Da” sau „Nu”. La cei veniți să ascundă adevărul, să-l înșele pe anchetator, lucrurile stau diferit.

De ce ?

Pentru că ei vin în camera de anchetă cu o încordare considerată firească, ei trebuie să fie atenți pentru că știu că au de a face cu anchetatori „periculoși” care vor încerca să-i înșele, să le întindă tot felul de capcane, etc. În aceste condiții, au nevoie de un interval de timp pentru a analiza împrejurarea – ce l-o interesa pe anchetator dacă am trecut pe la serviciu sau nu, vrea să insinueze că …, încearcă să mă provoace pentru a …, vrea să mă verifice să vadă dacă …, am fost urmărit și vreun prost m-a pierdut pe drum, știe că m-am întâlnit cu avocatul și încearcă să aducă vorba, să vadă dacă spun ceva despre ce am discutat cu avocatul … – după care, indiferent dacă a găsit răspunsurile pe care le căuta sau nu, cel puțin ca principiu, se va risca să promoveze un răspuns care va produce mult zgomot fără să spună nimic de interes pentru anchetator: „Pentru mine acest loc de muncă este foarte important, l-am obținut cu multe intervenții și fac sacrificii enorme pentru a-l păstra.”

Nu trebuie omis faptul că întârzieri pot apare și la persoanele nevinovate care sunt confuze, din diferite motive, care nu țin de anchetă, ori „au căzut pe gânduri” datorită tonului anchetatorului, unui gest sau altei împrejurări legată de condițiile în care se desfășoară ascultarea ori de comportamentul acestuia. Mai mult, există întrebări la care un răspuns prompt nu este tocmai firesc. De exemplu, un medic care își desfășoară activitatea într-un spital cunoscut, la terapie intensivă, pus în fața solicitării – „Vă rog să precizați câte gărzi ați făcut în perioada 21 Ianuarie – 04 Martie.” – poate răspunde prompt „14” sau își poate arunca privirea în stânga sus, va privi înainte și va răspunde: „Cred că … 16; 3 în ianuarie, 12 în februarie, 1 în martie; da, în jur de 16 sau, poate, 17, dacă mi-a scăpat vreuna. Dacă este necesar pot verifica și vă pot spune cu precizie”.

La suspecții vinovați, întâlnim un bagaj, ce uneori este important, de date, amănunte și detalii ce este pregătit pentru a-i susține credibilitatea, pentru a-i proba neimplicarea și buna credință, pentru a contracara posibilele atacuri insuficient de bine pregătite ale anchetatorului. Aceste persoane pot petrece intervale importante de timp analizând, ca la șah, posibilele deschideri și mutări de răspuns, încercând să anticipeze, în tot sau în parte, desfășurarea duelului cu anchetatorul.

Cum, nici aici, lucrurile nu pot fi simple, există posibilitatea ca o persoană sinceră să dea un răspuns neașteptat de rapid datorită faptului că a mai fost întrebată de curând cu privire la același aspect ori, din întâmplare, a avut nevoie de respectivul detaliu ori precizare pentru a elabora un raport solicitat la serviciu, a completa un formular la o instituție a administrației centrale sau locale, etc.

Suspecții versați, persoanele care au o anumită obișnuință a discursului precum politicienii, actorii, profesorii, etc. știu să umple pauzele pentru ca acestea să nu apară atât de evidente, să nu se observe că au nevoie de o perioadă de timp pentru a face ca răspunsul pe care îl oferă să fie rezonabil.

5.24. Manifestările fizice

Manifestările comportamentale ale persoanei ascultate, aici, au menirea de a „umple”, de a „acoperi” întârzierile în răspunsuri. Cu toții știm – la nivel conștient ori, numai, instinctual – că trebuie să facem ceva pentru a nu ne afișa slăbiciunea de a avea nevoie de un timp suplimentar ca să începem să „emitem” răspunsul la întrebarea care ni s-a pus ori să „afișam” poziția față de acțiunea altui stimul care ne-a provocat. Poate fi o tuse, o respirație mai amplă, o ușoară extensie a gâtului, un suspin; pot apare scărpinări discrete, aranjarea unui detaliu vestimentar, îndepărtarea unei scame sau a unei unde de praf; dacă există posibilitatea, ne putem fixa și mira de modul în care se mișcă, se aude ori se manifestă, în alt fel, ceva în încăperea ce găzduiește ascultarea.

Totuși, dacă, în calitate de anchetatori ori în viața de zi cu zi, vom deveni obsedați în a vâna astfel de comportamente avem șanse importante de a ne înșela. Contextul în care apar și se dezvoltă astfel de manifestări devine fundamental. Să luăm, ca exemplu, modul în care se pot desfășura lucrurile în cazul unei întrebări tranșante, pe care anchetatorul înțelege să o pună pentru a pune lucrurile la punct, într-un moment de impas pentru ascultare:

Ai fost în casa „X”, să furi noaptea trecută ?

Tu ai violat-o pe „X”, sâmbătă noaptea ?

Ai băgat cuțitul în „X” ?

Vinzi droguri ?

Pot fi diverse întrebări care să aibă legătură directă cu „răul” cercetat, poate fi vorba despre mai multe exprimări, ceea ce urmărește anchetatorul poate fi descoperit în primele 10-20 secunde de după finalul întrebării.

Ce ne putem aștepta să se întâmple ?

Persoana pe care o ascultăm va emite un răspuns imediat ori va apărea o pauză; și dacă este o vorba despre o pauză, vor apare și alte manifestări fizice ? nu sunt convins că se pot da soluții general valabile.

În practică, cei mai mulți dintre anchetatori se așteaptă ca nevinovații să se manifeste prompt – datorită frustrării, sentimentului de nedreptate, imposibilității de a accepta o acuzație nedreaptă, etc. – cu indignare, promovând propoziții și fraze insuficient sistematizate, fără un raționament clar, fără „organizare”. Nimic din ceea ce se spune nu va fi însoțit de ceea ce am arătat a fi manifestări fizice, „de umplutură” ori „parazite”, pentru că acestea nici nu au timp să apară, nu este loc pentru ele. Există și posibilitatea ca cei nevinovați să se „blocheze”, neașteptându-se să fie acuzați; probabil, mizând pe profesionalismul anchetatorilor, pe spiritul de dreptate și adevăr ce trebuie să anime orice demers judiciar. În acest caz, de regulă emotivii, nu pot să articuleze timp de secunde ori, chiar, zeci de secunde nimic. Dacă apar manifestările în plan fizic, acestea sunt dezordonate – se poate șterge o frunte transpirată care, de fapt, nu este; se poate ca mâinile să mângâie șoldurile pe deasupra fustei ori pantalonilor; pot apare gesturi de auto-pedepsire care să provoace durere reală, poate apare albirea feței și începutul unui leșin real.

Așteptările legate de manifestările celor care mint sunt, puțin, diferite. Astfel, un mincinos nu se va grăbi să „servească” imediat un răspuns. Va considera că nu este bine să se aventureze într-un răspuns grăbit întrucât ar putea prevala riscul ca anchetatorul să considere că răspunsul și tot ce îl însoțește a fost dinainte pregătit. Mai mult, „un om serios”, înainte de a da un răspuns la o întrebare importantă, se gândește puțin pentru a da „cădere” și importanță la ceea ce spune – se poate considera, chiar, o chestiune de respect pentru anchetator (în cadrul relațiilor cotidiene, pentru cel care pune întrebarea). Datorită preocupării de a pune pauza, la care se adaugă grija pentru a ascunde și a „proteja” minciuna, apar manifestări fizice de tipul scărpinărilor – gâtul și partea dorsală ori laterală a capului, la bărbați; pieptul ori partea interioară a brațelor la femei.

Totul trebuie analizat ca un indiciu, orice „sentință” fiind utilă doar pentru ignoranți.

5.25. Repetarea conținutului întrebării

Repetarea conținutului întrebării, în tot ori în parte, poate fi folosită ca un adevărat procedeu tactic pentru a realiza mai multe scopuri:

a câștiga un pic de timp pentru a găsi cea mai bună formulare a răspunsului;

a analiza comportamentul anchetatorului și a adecva răspunsul la așteptările acestuia;

a modifica „puțin” conținutul întrebării astfel încât răspunsul pregătit să corespundă și să convingă cu privire la buna credință a celui care este ascultat.

De exemplu, dacă anchetatorul va pune o întrebare provocatoare precum: „Te-ai gândit vreodată să violezi o femeie ?”; „Te-ai gândit vreodată să ieși din sărăcie, să dai o lovitură sistemului care își exploatează munca ?”; „Te-ai gândit vreodată să vinzi droguri ca să poți face față cheltuielilor ?” este de așteptat ca o persoană venită să inducă în eroare anchetatorul să spună: „Să mă gândesc să violez o femeie, nu știu, poate, dar de ce să mă gândesc să violez dacă am o femeie cu care trăiesc sub același acoperiș ?; nu mi-au lipsit niciodată femeile și de ce să violez, nu se rezolvă nimic cu asta; NU, domnule, nu am violat și nici nu m-am gândit să violez o femeie.”

Evident că o dată cu repetarea întrebării ori a unei părți din aceasta, cel care o face are timp să evalueze nuanțe, implicații, ceea ce așteaptă anchetatorul, ceea ce se poate face pentru a îndrepta, bloca ori salva situația. Există posibilitatea ca repetând, cuvânt cu cuvânt, conținutul întrebării să apară și … ideea ce poate fi salvatoare – cuvintele pot avea o rezonanță personală care să genereze comportamente, soluții, idei, legături cu persoane, situații ori stări de fapt.

Procedeul se folosește curent și în comunicarea de fiecare zi între două persoane obișnuite. În fața unei întrebări precum „Te-ai gândit să te întorci la facultate să își iei diploma în drept ?”, am putea proceda, repetând întrebarea sau o parte din aceasta „ … să mă întorc la facultate pentru o diplomă ?”. În timpul acesta, ne punem în ordine gândurile – găsim o explicație pentru ceea ce urmărește cel ori cea pe care o avem în față, ne punem prioritățile în ordine (este mai importantă relația sau afirmarea propriei opinii ca exprimare liberă a ceea ce simțim ori considerăm a fi corect, moral, etc.), ne cântărim raportul dintre posibilele avantaje și investiția de efort necesară, ș.a.

În cadrul ascultărilor judiciare repetarea întrebării poate avea și un scop subtil. Repetând „Dacă l-am ucis eu pe Costică …”; „Dacă am furat eu banii din casierie …”; „Dacă am violat-o eu pe X …”; cel care vrea să mintă, … în fapt, spune adevărul iar negarea (promovarea alibiului, a unor argumente care să facă imposibilă legătura dintre faptă și persoana lui, etc.) va veni în cadrul unei normalități veridice întrucât nu va mai exista tensiunea specifică minciunii, întrucât nimeni nu mai minte. După ce suspectul s-a eliberat de enunțul acuzator tensiunea, dacă nu dispare, oricum, se diminuează sub limita provocării de turbulențe emoționale care să fie exploatate de către anchetator.

5.26. Răspunsul printr-o întrebare

Răspunzând cu o întrebare la o întrebare, poate ajuta la ceea ar trebui să constituie soluția pentru a ieși din încercuirea anchetatorului. Practic, strâns cu ușa, cel ascultat nu dă nici un răspuns – pentru că orice răspuns ar da tot rău ar fi – iar a „contraataca” printr-o întrebare este tot ceea ce poate produce în situația de criză dată.

Scopul este, evident, acela de a devia atenția și concentrarea anchetatorului de la „presiunea” pe care a creat-o în jurul celui ascultat; este necesară, pentru anchetator, o repoziționare, crearea și dezvoltarea unei poziții și a unei strategii de continuare a luptei – lucru care, nu întotdeauna și nu pentru toți, poate fi ceva ușor de realizat.

În cotidian, între persoane obișnuite, se folosește procedeul ca un mijloc de protecție atunci când conversația evoluează într-o direcție nedorită, către un spațiu jenant ori o zonă cu potențial de amenințare. Ca să „schimbi subiectul”, o întrebare este, cu adevărat, o soluție fericită. „Ai auzit ce s-a întâmplat cu … ?”; „Ai auzit ce a făcut X ?”; „Știai că … ?”; etc. sunt formulări care, deși evazive, pot avea potențialul de a stârni interesul interlocutorului și a-l face să renunțe la tema în discuție. Formulările pot deveni radicale, atât în cazul discuțiilor personale cât și, mai ales, în cazul ascultărilor judiciare – de cele mai multe ori se folosește acuzația directă: „Vrei să spui că eu am furat; violat; ucis; făcut trafic cu droguri; trafic de persoane; etc. ?”; „Mă faci hoț ? Bine că nu spui că l-am ucis pe președinte …”; „Chiar mă crezi ultimul om ?”.

De regulă, se așteaptă ca anchetatorul să dea înapoi pentru ca cel ascultat să contraatace. Este suficient ca anchetatorul să rostească un „Nu …” ori, numai, să înceapă să pronunțe ceva din negație, ca replica, celui inițial „înghesuit”, să înceapă să se dezvolte persuasiv în direcția dorită, anchetatorului nemairămându-i altceva de făcut decât să încerce să pregătească momentul pentru a proceda identic.

5.27. Semnificația punerii într-o anumită ordine a evenimentelor

Punerea într-o anumită ordine a detaliilor, a unor elemente considerate importante de către o persoană ascultată, în cadrul relatărilor sale despre fapta cercetată, constituie o manifestare comportamentală importantă, căreia anchetatorii trebuie să-i dea o importanță pe măsură. De exemplu:

Anchetatorul – I-ai spus soției, despre faptul că ești cercetat pentru violul unei minore ?

Suspectul – Nu.

Anchetatorul – Există vreun motiv ?

Suspectul – Ei bine, în primul rând, am vrut să aștept pentru a vedea dacă suspiciunile dumneavoastră sunt reale; în al doilea rând, nu am vrut să o enervez cu o problemă care mă privește doar pe mine; în al treilea rând, nu am avut timp să discut cu ea despre asta.

Anchetatorul – De ce crezi că un adult și-ar dori să aibă relații sexuale cu un copil ?

Suspectul – Poate că unii au probleme psihiatrice, poate că ei au fost victime când erau copii. Ar mai putea fi și altceva: copilul și-ar putea dori, ar putea să-l provoace pe adult.

Există două aspecte importante în legătură cu faptul că cel ascultat a dorit să pună „lucrurile în ordine”. În primul rând, a considerat necesar, pentru un motiv sau altul, să ofere răspunsuri multiple – în primul caz „în cascadă”, în al doilea caz, în mod alternativ. În al doilea rând, trebuie căutată o anumită rațiune în ordinea pe care a realizată-o cel ascultat.

Punerea în ordine, este un indiciu în legătură cu un răspuns exersat, repetat în plan mental – pregătirea în vederea unei evoluții, cât mai bune, în fața anchetatorului presupune și anticiparea unor situații periculoase, unor întrebări care să vizeze implicarea în activitatea ilicită cercetată. În mod normal, sunt concepute răspunsuri „convenabile” care, pentru a putea fi reproduse, sunt repetate.

De exemplu, în cazul unui bărbat suspectat de implicarea într-o tâlhărie, ce trebuie să explice, în mod firesc, de ce a ajuns acasă mai târziu, de la serviciu, exact în seara în care a avut loc tâlhăria. Evident că nu poate spune adevărul, întrucât a întârziat pentru că și-a procurat câteva sticle de băuturi alcoolice, dintr-un magazin, după ce a lovit cu pumnii și picioarele vânzătoarea, și a plecat fără să plătească. În aceste condiții trebuie să „producă” o explicație. În căutarea explicației, apar mai multe alternative și va trebui să decidă, pe care o alege pentru a o oferi anchetatorilor. De multe ori suspecții nu se pot hotărî cu privire la ce este mai bine, mai credibil – de fapt, la ce trebuie să facă. Parcă nimic, din ce pot spune, nu este suficient de convingător, așa că mai multe răspunsuri ar putea reprezenta o soluție bună, pentru că anchetatorul nu are cum să fie pregătit „să facă față” la mai multe motive și, oricum, este greu de stabilit exact ponderea fiecărei scuze în „neadevărul” prezentat. De exemplu:

Anchetatorul – Poți să-mi spui de ce ai ajuns atât de târziu, vineri seara, acasă ?

Suspectul – Da, în primul rând, a mai trebuit să fac ceva la serviciu – așa am eu noroc, de sarcini neprevăzute, exact vineri, la sfârșitul programului – în al doilea rând, traficul a fost cumplit, am încercat să caut o scurtătură, însă, nu am făcut decât să mă blochez, a mai trebuit și să alimentez și … , am mai stat și acolo, că tocmai era o pană de curent, ce să mai – am ajuns frânt acasă.

Orice anchetator ce aude un astfel de răspuns, în care sunt enumerate explicații, motive ori cauze, ar trebui să se gândească că răspunsul primit este unul elaborat, special pregătit pentru a-i fi „servit”. Faptul că răspunsul conține puncte de referință precum: „în primul rând …; în al doilea rând …; în al treilea rând …” sau „A …; B …; C …” indică, în mod evident, faptul că persoana ascultată nu este spontană ci, mai degrabă, repetă un răspuns pregătit înainte de a fi venit în fața anchetatorului.

Atunci când se pregătește pentru a veni în fața anchetatorului, un suspect nevinovat nu procedează la fel; el se poate gândi la cine, de ce și cum a desfășurat activitatea ilicită, precum și la ce făcea el în perioada respectivă. În orice caz, suspectul nevinovat nu va elabora și nu-și va repeta, în plan mental, răspunsurile la întrebările ce anticipează că îi vor fi puse. De fiecare dată când o persoană anticipează că va fi întrebată, că va fi trasă la răspundere în legătură cu ceva neobișnuit ori în legătură cu neachitarea de o anumită obligație – de ce nu a făcut curățenie într-un spațiu, de ce a fost posibil ca … – încearcă să excludă propria vină, astfel că încearcă să-și consolideze poziția „betonându-se” cu cât mai multe argumente.

De cele mai multe ori, există o singură explicație în legătură cu comportamentul nostru principal. În aceste condiții, în cazul de tâlhărie, la care am făcut referire, la întrebarea „De ce ai ajuns atât de târziu, vineri seara, acasă ?” răspunsul firesc presupunea o exprimare de genul: „Am primit o sarcină suplimentară la serviciu și am putut să plec abia după ora 19.”

Evaluarea ordinii în care sunt enumerate explicațiile, motivele ori cauzele – Când mi-am pregătit lista de cumpărături, mi-am reamintit imaginea interiorului supermarketului – fiecare culoar, în parte, ce categorii de mărfuri se găseau și cam ce poziție aveau pe rafturi – astfel încât m-am gândit la ce îmi era necesar și ce puteam cumpăra mai ieftin. În mod identic, dacă ar fi să-i povestesc unui amic meciul de fotbal, la care am fost spectator la sfârșitul de săptămână trecut, aș începe cu scorul, impresia generală și principalele faze interesante. Ține de natura umană ca atunci când este nevoie să facem relatări cu privire la o situație, stare, persoană, întâmplare, etc. să organizăm o anumită o ordine, în care să promovăm argumentele care ne susțin punctul de vedere. Cu toate acestea, există cazuri în care nu există o logică firească în prezentarea unor evenimente sau informații. De exemplu, dacă m-ar întreba cineva, cum aș prefera să-mi petrec timpul liber într-o zi de început de vară, aș răspunde fără să clipesc: la pescuit, fotbal cu prietenii ori baie în mare. Mintea mea, a decis ordinea în care să prezinte informațiile, fără să țină seama de ceea ce ar fi de apreciat într-un anumit mediu sau de statusul meu social.

Pentru anchetatori, mecanismele interne implicate în stabilirea ordinii prezentării argumentelor poate fi de mare interes, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă cu persoana pe care o ascultă. În cazul unei întrebări fără potențial acuzator, răspunsul persoanei, care nu se simte amenințată cu nimic, va conține informații puse într-o ordine, în funcție de semnificația lor față de persoana care face declarația ori de preferințele acesteia.

De cele mai multe ori, enumerarea ține seama de semnificația fiecărui element pentru vorbitor. De exemplu: după punerea sub control a unui incendiu devastator, un reporter, de la un post de televiziune specializat pe emisiunile de știri, a intervievat o femeie, afectata de incendiu, ce a declarat, cu o notă vizibilă de disperare „Mi-am pierdut câinele și nici nu știu unde să mă mai duc, pentru că tot ce aveam a fost mistuit de flăcări, nu mai am casă, nu mai am haine, nu am ce mânca, nu mai am nimic.” Interpretând un asemenea răspuns, este evident că înaintea a tot și toate, cel mai important era câinele. Într-un context asemănător, o altă femeie declară „ … mă simt groaznic, mi-am găsit casa scrum, am muncit atâția ani să am o casă așa cum vreau eu, soțul meu a fost descoperit carbonizat în dormitorul nostru …”.

În cazul unei ascultări:

Anchetatorul – Cine mai știe despre ce s-a întâmplat joi seara ?

Suspectul – Fratele meu, un coleg de serviciu – George T. – și vreo doi băieți de prin cartier.

Într-un asemenea caz, anchetatorul va ști că „fratele” este cea mai de încredere persoană pentru cel anchetat, este persoana care ar putea oferi cele mai multe informații despre ce s-a întâmplat și, probabil, este persoana care va confirma cel mai bine versiunea susținută de către cel pe care îl ascultă. În aceeași ordine de idei „băieții din cartier” nu se bucură de încredere, probabil, pentru că nu pot fi controlați și, ca atare, nici nu li se spune numele fiind amintiți doar generic.

Un alt fenomen ce apare, atunci când un suspect, căruia i se pune o întrebare, prezintă o listă, presupune acordarea unei „cote” de adevăr fiecărei poziții de pe lista care o prezintă. Astfel, fiecare termen pe care îl prezintă are un anumit conținut de „adevăr” întrucât prezentarea lui este pregătită, în așa fel încât să fie cât mai credibilă. De exemplu, pus în fața unei „întrebări surpriză”, suspectul își folosește imaginația și „produce”, inspirat, două elemente false, după care intră în panică, rămâne „în pană de idei” și „aruncă”, în ultimul rând, elementul adevărat. Astfel într-un caz din practică, o casieră întrebată „care ar fi motivele ce ar putea determina o femeie să ia bani din gestiune și să prejudicieze compania unde lucrază ?” Răspunsul a venit repede, poate prea repede, „Nu știu ! …”; după care au apărut completări „ar putea fi multe cauze: o cheltuială neprevăzută, o plată la un spital, pentru o problemă de sănătate, pentru a-și ajuta un prieten …” În cazul respectiv, femeia ascultată s-a dovedit că a delapidat bani din gestiune pentru a acoperi o datorie, făcută la cămătari, de către concubinul său, astfel că „ … pentru a-și ajuta un prieten …” a fost răspunsul corect.

De fiecare dată când persoana ascultată este solicitată să răspundă la o întrebare, care permite un „răspuns nuanțat”, și oferă o listă, împrejurarea poate fi exploatată în interesul anchetei. Ca strategie de anchetă, este de preferat ca anchetatorul să aibă de întrebări de rezervă pregătite pentru a putea obține, din partea celui/celei pe care o ascultă, cât mai multe informații pe care să le analizeze; răspunsurile ce presupun mai multe variante trebuie încurajate. Ca exemple de astfel de întrebări, anchetatorii ar putea folosi:

De ce nu ai anunțat poliția imediat după …?;

De ce credeți că …?;

Care sunt cele mai importante lucruri ce ar trebui făcute acum ?;

De ce credeți că a fost posibil …?;

Cum s-ar putea face …?.

5.27. Concluziile în „coadă de pește”

Apar și ele în strategia celui ori celei ascultate pentru că nu se poate pierde oportunitatea folosirii unui procedeu suficient de eficient pentru a crea ilaritate. Persoana ascultată încearcă să răspundă la întrebarea ori întrebările anchetatorului însă, în dorința de a evita ceea ce este important, consideră necesar să devieze de la subiect, se dezvoltă o inadecvare a discursului ceea ce îl determină, de regulă, pe anchetator să înceapă să își manifeste nemulțumirea, la început în plan non verbal, iar în măsura în care lucrurile nu intră în normal, să înceapă și verbalizarea.

În aceste condiții persoana ascultată stă la pândă, pare să insiste în a întinde coarda iar … când consideră că se apropie de punctul critic, când consideră că discursul său inadecvat deranjează mai mult decât este necesar , începe să slăbească presiunea folosind expresii precum: „Ei, bine …”; „Știi …”; „S-ar putea ca …”. Sunt expresii ce se folosesc pentru a schimba direcția fluxului de informație. Concomitent, cel care declară se va uita „sfios” la anchetator pentru a constata și interpreta reacțiile acestuia – fiind vizați, în special, ochii – necesară, în context, fiind constatarea lipsei de concentrare. În fapt, există un interes esențial al celui ascultat pentru a nu duce explicațiile până la capăt, pentru a oferi doar explicații parțiale care să se termine cu o ridicare de umeri ori un plescăit de buze; ceva de genul „asta este … și nimic mai mult”. Trebuie observat și faptul că apariția unor astfel de concluzii „nici albe, nici colorate” în cadrul unui discurs, parcă fără obiect, poate constitui un indiciu de confuzie, de teamă determinată de perceperea unei stări de pericol. În mod firesc, constatând o asemenea stare, anchetatorul va trebui să se mobilizeze pentru a cerceta toate detaliile împrejurărilor, legate de persoane ori de stările de fapt relatate.

La nivel personal, apreciez că trebuie făcută distincția, aici, între stările de confuzie la care am făcut referire și ceea ce poate genera starea de stres, specifică încordării din camera de anchetă; și aceasta putând genera o anumită confuzie ce s-ar putea manifesta prin lipsa de precizie în exprimare.

5.28. Refuzul de a oferi un răspuns

Refuzul de a răspunde este o modalitate ce poate fi, uneori, eficientă în lupta cu un anchetator insuficient de bine pregătit. Din punct de vedere tehnic, când nu vrei să oferi un răspuns la o întrebare, dai un răspuns la o întrebare imaginară – de preferat, apropiată ca obiect de întrebarea care ți s-a pus – ori taci, ca exprimare a unei retrageri emoționale, care presupune un dialog cu tine însăți.

Prima ipoteză este folosită, aproape, în mod curent de către politicienii puși în fața unor întrebări deranjante. Cu această ocazie, fiecare încearcă să aplice principiul potrivit cu care este bine să transformi fiecare înfrângere în victorie, orice amenințare într-o oportunitate; astfel că persoana ce folosește o asemenea strategie va oferi un răspuns în conținutul căruia va încerca să supună atenției propriile puncte tari, apărări pe care le consideră valoroase și oportune pentru momentul dat.

Tăcerea apare, de regulă, la suspecții vinovați. În fapt, este vorba despre o retragere emoțională care are ca rezultat dezvoltarea unei discuții interioare cu tine însuți în care este analizată situația, opțiunile posibile, amploarea pierderilor, etc. Retragerea este, de cele mai multe ori completă, astfel încât suspectul, de fapt, nici nu mai aude întrebarea ori întrebările anchetatorului fiind necesar să „fie trezit la realitate” prin repetarea întrebării cu un ton mai ferm, trântirea unui obiect, un pumn în masă, o tuse atenționatoare, etc. Nu întotdeauna această tăcere semnifică refuzul de a răspunde ci poate fi folosită ca un mijloc de a întârzia semnificativ, de a conexa elemente dramatice la răspuns.

5.29. Oferirea unei recunoașteri

A oferi ceva, mai ales dacă este vorba despre o recunoaștere, poate părea ceva deosebit pentru un suspect, ceva de natură a-l deruta pe anchetator. Ca și procedeu, acesta are ca logică, recunoașterea unei fapte, a implicării într-o activitate ilicită sau într-un segment de activitate ilicită pentru a evita conexiunile pe care anchetatorul le face, ori le-ar putea face, în legătură cu implicarea într-o activitate ilicită mai gravă, ce, în fapt este anchetată. De exemplu, oricine poate considera că este mai bine, „mai omenește” să fii cercetat și acuzat de neglijență în serviciu, decât de abuz; că poți recunoaște că ai consumat droguri ori alcool după care ai condus pe drumurile publice un autovehicul, decât să fii cercetat pentru un viol; că ai acceptat achiziționarea unui bun sau serviciu la un preț „un pic” mai mare, decât să accepți că ai acceptat să primești o parte din diferența de preț pentru a facilita selectarea ofertantului; etc.

5.30. Râsul depreciativ

Râsul depreciativ, disprețuitor, dincolo de a introduce în „luptă” o anumită supremație a celui ori celei care îl folosește, bazată pe stăpânirea de sine, pe o disponibilitate specifică pentru aroganță ori pe obișnuința de a trata lucrurile în mod ușuratic, are rolul de a minimiza, de a face întrebarea, solicitarea ori împrejurarea de interes pentru anchetă să pară măruntă, nesemnificativă, lipsită de importanță. Acest tip de râs nu convinge prin autenticitate, este forțat, sună deranjant, reușind să irite anchetatorul și, pe cale de consecință, să genereze scăderea concentrării cu toate celelalte efecte negative previzibile pentru desfășurarea anchetei. O altă utilizarea a acestui râs poate avea în vedere și obținerea unui „motiv” plauzibil pentru a întârzia răspunsul. Fiind ocupat cu râsul și analiza specificității acestuia, anchetatorul poate trece peste, ignorând faptul că a apărut o întârziere suspectă pe care cel ori cea ascultată o poate valorifica din plin. În unele cazuri pot apare și recunoașteri „în glumă” însoțite de exagerări pentru a nu le da și credibilitate.

De exemplu: dacă anchetatorul va pune o întrebare de tip „problemă”, în cadrul cercetării unui viol: „Ai făcut sex cu numita X\Ai întreținut acte sexuale cu numita X ?”. După un zâmbet „batjocoritor” apare ceea ce am numit râs depreciativ iar răspunsul poate fi: „Să fac sex cu X …. ? Am făcut-o de 20 după care am fost pe plajă, am băut o sticlă de șampanie împreună și am mai făcut-o de 5-6 ori.” Râsul depreciativ, tonul batjocoritor și exagerările promovate de către cel ascultat sunt concepute pentru a umili anchetatorul, pentru ridiculiza modul în care a fost pusă și scopul întrebării. Într-o atare situație, anchetatorul poate deveni jenat, poate considera că a avut o scăpare, a pus o întrebare prostească, a dat dovadă de neprofesionalism, ș.a. cu consecința evitării conversației pe tema dată. Ar trebui să facă un efort suplimentar pentru reformulare, pentru a identifica un aspect colateral, relativ îndepărtat, pe care să îl abordeze, după care să înceapă apropierea și asaltul pentru lămurirea problemei.

5.31. Răspunsurile diplomate

Răspunsurile diplomate, oarecum venite din zona diplomației și a politicii, în care nici albul nu este alb și nici negrul nu este negru, permit celui ori celei care le folosește să evite a se pronunța direct și complet cu privire la un aspect ori stare de fapt, în legătură cu care nu știe cât cunoaște anchetatorul, nu știe dacă sunt probe și în ce măsură acestea sunt la dispoziția anchetatorului. Aceste răspunsuri introduc în discursul persoanei ascultate o notă de relativitate bazată pe firescul abordării personale – nu se pronunță clar cu privire la problema de interes pentru anchetă spunând … din câte îmi aduc aminte; din ce știu; eu cred; consider că; apreciez că; un fel de …; în momentul acela …; nu pot spune că …; dacă memoria nu mă înșeală; ceva precum … .

Într-un banal caz de furt dintr-o locuință, anchetatorul întrebând direct: „X, ai spart locuința numitului Y, situată pe strada …. ?” ar primi, ca răspuns din partea suspectului „Nu chiar …, eu nu am spart nici o locuință; treceam pe lângă ușa apartamentului respectiv și am văzut-o deschisă, am văzut lumina aprinsă și m-am gândit că o fi vorba despre vreun bătrân căruia i s-o fi făcut rău. Am intrat și după ce am ajuns în sufragerie, strigând dacă e cineva acasă, m-am trezit cu un domn care a țipat la mine că sunt hoț, că i-am spart casa și i-am furat nu știu ce; oricum, vorbea despre foarte multe bunuri, pe care nici dacă vroiam să le iau nu puteam să le car.” Sigur că, pe fond, este o apărarea „pro causa” însă … devine evident pentru anchetator că va trebui să se preocupe mai mult pentru a proba intenția de a fura și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii.

5.32. Invocarea adevărului

Invocarea adevărului este un procedeu care, folosit cu grijă, permite suspecților să convingă cu privire la buna lor credință. Mulți dintre cei ascultați, pentru a sublinia adevărul celor pe care le rostesc, invocă adevărul prin folosirea unor expresii precum: „Sincer …”; „Jur pe Dumnezeu că …”; „Pe onoarea mea …”; „Jur pe Biblie că …”; „Ai încredere, te rog, în mine de data asta …”. Mai mult, pot apare referiri la modul onest în care s-au comportat cu prilejul altor anchete în care a fost audiați ca martori, la faptul că au contribuit la prevenirea ori la limitarea prejudiciilor cauzate de o faptă gravă, la faptul că au acționat ca niște buni voluntar, buni cetățeni în diverse împrejurări, faptul că au preferat să piardă timp și bani pentru a sprijini organele de anchetă, etc. Întrucât nici un anchetator nu are posibilitatea să verifice, în timp real, toate afirmațiile celor pe care îi ascultă, devine discutabil în ce măsură afirmațiile sunt ori nu adevărate; evident că dacă o persoană a fost sinceră și cooperantă cu prilejul desfășurării unei anchete nu presupune, obligatoriu, că, și în cazul anchetei în desfășurare, va fi la fel de sinceră și de cooperantă.

Suspiciunile anchetatorilor se alimentează pe baza unei logici simple – dacă spui adevărul nu este necesar să oferi argumente suplimentare; dacă minți, poate fi firesc să cauți să argumentezi, să aduci argumente care să sprijine ceea ce afirmi.

Personal, consider că lucrurile trebuie nuanțate – dacă percepi că cel pe care îl ai în față este convins că minți, își manifestă îndoiala cu privire la ceea ce spui, îți spune „în față” că minți ș.a. este normal să intri în panică, să devii îngrijorat de modul în care pot evolua lucrurile pe viitor, indiferent dacă ești ori nu ești vinovat, și să devii interesat, cel puțin la nivel instinctual, să găsești orice argument pe care s-ar putea sprijini buna ta credință, cu care să convingi că ești nevinovat.

5.33. Problemele legate de memorie

Problemele legate de memorie au o natură complexă. Pot apare în mod obiectiv ori pot fi invocate de către persoana ascultată pentru a se eschiva de la oferirea unui răspuns așteptat de către anchetator.

În practică, anchetatorii susțin că în cazul suspecților mincinoși, de cele mai multe ori, apare uitarea selectivă sau/și memoria selectivă.

Uitarea selectivă se manifestă, tocmai, prin uitarea unor aspecte importante care ar putea fi deosebit de utile pentru dezvoltarea anchetei – nu știu ce să spun, chiar nu îmi amintesc cum a fost; cum pot să spun că a fost într-un fel sau în altul dacă nu îmi amintesc; nu știu, s-ar putea să fi luat ceva, însă, nu îmi amintesc.

Memoria selectivă presupune o inflație de amănunte și detalii cu privire la anumite aspecte și împrejurări, în opoziție cu sărăcimea ori lipsa acestora în cazul altor aspecte și împrejurări.

În ecuația anchetei, dincolo de simpla suspiciune, anchetatorul este tentat să își probeze (în primul rând pentru și în fața lui) faptul că atunci când cel ascultat „nu își amintește”, de fapt, ascunde ceea ce nu își amintește iar când apar prea multe detalii, de fapt, este în fața unei regii, bine puse la punct, pentru a susține anumite concluzii benefice celui ascultat. Dificultatea ține de o anumită imposibilitate de a proba cele la care am făcut referire. „Probele” constau în apariția anumitor manifestări comportamentale care sunt interpretate de către anchetator la nivel subiectiv. Uneori este destul de greu de depășit momentul; ca anchetator se poate pune problema unei opțiuni – să te încrezi în flerul și ceea ce îți spune propria subiectivitate ori să lași totul baltă și să treci peste spunându-ți că sunt și alte lucruri importante de care să ții seama.

Mai mult, este posibil, în considerarea unui esențial instinct de conservare, de autoapărare, ca persoanele ascultate să manifeste o „memorie selectivă”. Pot să își amintească detalii legate de aspectele, împrejurările, stările ori persoanele care pot să le susțină nevinovăția și interesele pe care le consideră importante iar, în legătură cu orice ar putea fi împotriva lor, totul să fie de neamintit, o amnezie, dacă nu totală, aproape. Deși poate fi de natură a genera suspiciuni, este o problemă legată de modul în care funcționează memoria noastră; mai precis de modul și care sunt informațiile pe care acceptăm să le stocăm în memoria de scurtă durată, memoria accesibilă, la care apelăm în legătură cu fiecare problemă pe care o avem de rezolvat zilnic. Ca principiu – și datorită faptului că suntem ființe hedoniste, dedate plăcerii, și datorită faptului că pentru a putea supraviețui avem nevoie de informații utile – permitem să pătrundă în memoria noastră, doar, acele informații care ne sunt utile ori care ne produc plăcere. Motivul pentru care considerăm o informație utilă sau plăcută constituie un fel de „cârlig”, o semnificație pe care o acordăm informației și care ne ajută să ne-o reamintim. De exemplu, dacă întrebăm o persoană oarecare, ce își amintește despre luna August a anului 2012, este posibil să ne spună că nu își amintește mai nimic; dacă persoana respectivă a avut o experiență plăcută ori a avut o experiență pe care o consideră utilă, strict, cu privire la aceasta, ni se pot prezenta detalii deosebite, fiind greu de acceptat că este normal așa ceva, însă … este. În mod evident capacitatea noastră de a ne aminti este condiționată de semnificația evenimentului și de perioada de timp scursă de la eveniment.

Odată cu trecerea timpului amintirile noastre devin distorsionate.

Cât de distorsionate ?

În anchetă aceasta se poate constata folosind procedeul ascultării repetate. Persoanele sincere, fiind solicitate să facă declarații cu privire la același aspect, vor spune aceleași lucruri, cu modificări minore. Mincinoșii, în primul rând, vor fi reticenți în a da declarații cu privire la același aspect, iar dacă vor accepta, vor apare discrepanțe și contraziceri care vor genera suspiciuni cu privire la sinceritatea celui ori celei care declară. Practic, se schimbă „povestea” – evident că schimbarea vizează punctele esențiale.

De ce se întâmplă aceasta ?

Pentru că ascultarea repetată, la intervale de zile sau săptămâni, presupune, pentru mincinos, un efort de memorie important, pe care cei mai mulți nu sunt capabili să îl facă. Minciuna odată pregătită și finisată trebuie spusă și este spusă cu un sentiment de eliberare, situație în care creierul nostru încearcă să scape de „rău”.

Totuși, există și posibilitatea ca cel ori cea ascultată să fie dominată de un puternic sentiment de dispreț la adresa anchetatorului, a anchetei sau în legătură cu vreuna dintre persoanele implicate și atunci va deveni „paralizată” și confuză. Neputându-se concentra datorită „orbirii” determinate de sentimentul puternic care o domină, persoana ascultată va prezenta suficiente contraziceri pentru a crea suspiciuni, va întârzia cu răspunsurile de „parcă” nu ar înțelege sensul întrebărilor care i se pun sau cuvintele ori expresiile folosite de către anchetator.

Cei mai mulți dintre anchetatori consideră normal să testeze veridicitatea alibiului unui suspectând prezentând probe de vinovăție – care există cu adevărat la dispoziția anchetei ori în legătură cu care se riscă, considerând că potențialul de existență al unei asemenea probe este rezonabil și merită riscul. Dacă proba de vinovăție este „fabricată”, suspectul care minte se va strădui să își adapteze expunerea astfel încât să poată explica totul; se va lega de minciună, bineînțeles, tot printr-o minciună. Persoana care spune adevărul, într-o asemenea situație, se va bloca, nu își va putea explica ceea ce se întâmplă și va refuza să mintă pentru a se adapta, întrucât simte pericolul de intra într-o zonă pe care nu o poate controla, datorită faptului că va trebui să mintă și să mintă în continuare; cum minciună cu minciună se adună, orice persoană de bună credință va refuza orice discuție care ar pute să o ducă într-o asemenea zonă. Mai degrabă, va prefera să tacă, să refuze dialogul cu anchetatorul și să își asume riscurile generate de „soartă” decât să încerce să se salveze mințind.

5.34. Recunoașterea vinovăției și oferta de împăcare

Este folosită de către mincinoși pentru a scurta „chinul” și de către anchetatori pentru a-i testa pe cei pe care îi au în față. Cei nevinovați refuză orice încercare de a propune recunoașterea parțială a vinovăției, nu sunt vinovați și nu consideră necesar să recunoască ceea ce nu au făcut. De asemenea, orice încercare a anchetatorului de a propune ori de a facilita o împăcare cu potențiala persoana vătămată este sortită eșecului.

Lucrurile stau diferit în cazul celor vinovați. Instinctual, ei sunt obligați să accepte orice posibilitate de a se rezolva problema. Sunt tentați pentru o asemenea opțiune și datorită „fericirii” aparente a anchetatorului, care poate părea bucuros, și el, că se rezolvă, într-un fel, dosarul pe care îl are în lucru. Din nefericire pentru cel vinovat, nu este vorba decât despre o capcană a anchetatorului. Acesta se va întoarce „cu grație” la fiecare amănunt al recunoașterii vinovăției acceptate și va avea „pretenția” de a face legăturile. Dezvoltarea logică și cronologică a probațiunii nu permite, decât ca excepție, strecurarea unor minciuni iar aceasta nu poate fi prognozată ci apare doar ca un rezultat, mai mult sau mai puțin firesc, al imperfecțiunii care guvernează demersul specific fiecărui individ, în parte.

Șansa de a da vina pe celelalte persoane implicate în pregătirea, desfășurarea ori valorificarea rezultatelor activității ilicite nu este reală decât în măsura în care se poate și proba aceasta. „Recunoașterea” apare aici din dorința de „a ajuta” anchetatorul. Împăcarea și acoperirea prejudiciului este motivată ca fiind „din respect” ori „doar pentru a fi corect … până la capăt”.

În ceea ce privește persoanele nevinovate, poate exista și în cazul acestora o anumită tentație pentru a repara prejudiciul, pentru a oferi o anumită compensație morală sau materială. Ceea ce generează aceasta este un sentiment „greșit”, exacerbat, de responsabilitate – în ultimă instanță, se poate spune că greșim față de toți și de toate prin simpla noastră existență, poate, la locul și momentul nepotrivit. În aceste condiții, anchetatorul va trebui să analizeze, cu precauție profesională specifică, modul și momentul în care face fiecare ofertă de acoperire a prejudiciului – potrivit Codului de Procedură Penală se poate apela la mediere, ca modalitate neutră de „aranjare” a problemei; prin mediere se pot rezolva problemele conflictuale dintre persoanele implicate iar pentru anchetă nu apare nimic nou și util întrucât procesul de mediere este acoperit de păstrarea secretului profesional.

Pentru a verifica ceea ce se află la baza acceptării acoperirii unui prejudiciu, mulți dintre anchetatori consideră oportun a prezenta un prejudiciu suplimentar sau și alte prejudicii care nu sunt probate ori nu au legătură directă cu fapta cercetată. Ca regulă, cei vinovați vor deveni vocali și afectați de fiecare ban solicitat în plus; cei nevinovați, dominați de o responsabilitate difuză care nu este legată de vinovăție, cu același regret și durere reală, ar putea accepta aproape orice pretenție financiară – „aproape orice” pentru că apare o trezire la realitate atunci când ceea ce se solicită pune în pericol stabilitatea financiară a persoanei respective.

5.35. „Scăpările” verbale

Constituie adevărate recunoașteri informale, nedorite de către cel care este ascultat, care exprimă confuzia și zbaterea intimă a celui vinovat. Acestea sunt, de fapt, niște accidente care dau în vileag adevărata față a lucrurilor. De exemplu:

„O cunoști pe X ?” „Da, … nu, de fapt am auzit de ea prin cartier.”

„Tu ai spart apartamentul din Strada Izvoarelor ?” „Da …, adică nu … pentru că nu aveam cum, nu eram în oraș atunci.”

Acest mod de a spune adevărul, oarecum, inconștient este căutat și exploatat, pe măsură, de către anchetatori. Este o vorbă, din bătrâni: „Te-a luat gura pe dinainte …” care se bazează pe un adevăr verificat – înainte ca mintea să preia controlul total asupra comportamentului nostru este posibil ca gura „să se revolte” și să spună adevărul.

În practică, multe alunecări apar după ce suspectul a acceptat, de principiu, o anumită implicare în activitatea ilicită cercetată. În încercarea de minimiza răspunderea penală este greu să păstrezi controlul asupra detaliilor, astfel că ceva, care pare să limiteze răspunderea, este confundat cu altceva care o agravează și invers; rezultatul este apariția acestor scăpări verbale.

De exemplu, o dată cu o primă acceptare a implicării în activitatea ilicită, suspectul a declarat că a furat dintr-un depozit cu bunuri de larg consum: o haină, un laptop și două sticle cu vin; la o audiere ulterioară el vorbește de „haine”, „laptopuri” și „băutură”. Probabil că mintea a făcut o selecție conștientă a adevărului înainte să înceapă „deformarea” acestuia prin minciună și, din diverse motive, se produce un back-up ce trebuie urmat de o nouă construcție mincinoasă.

De asemenea, este de așteptat ca mincinoșii, suspecții vinovați, să fie interesați de ceea ce ar trebui să se întâmple cu persoana vinovată – pedeapsă, procedură, executări silite pentru acoperirea prejudiciului, etc. Cei sinceri, nevinovații nu au un asemenea interes deoarece, cel puțin ca principiu, sunt convinși că totul va decurge normal și firesc, astfel încât nu vor avea nimic de suferit, nimic de pierdut.

5.36. Forța negărilor și a refuzului de a accepta vinovăția

Forța negărilor, consistența refuzului de a accepta vinovăția, puterea de a spune NU acuzațiilor aduse, constituie indicii utile pentru anchetatori în a stabili nevinovăția celui ori celei pe care o are în față.

În cazul suspecților sinceri, anchetatorii au parte, încă de la început, de negări directe și spontane. Odată cu persistența acuzațiilor și referirilor legate de implicarea în activitatea ilicită, anchetatorul va avea parte de răspunsuri negative, din ce în ce mai puternice, mai vehemente, existând și posibilitatea ca persoana ascultată să-l întrerupă pe anchetator pentru a pune lucrurile la punct, pentru a-și afirma și promova adevărul.

În cazul suspecților vinovați, volumul negațiilor este identic sau, chiar mai mare. Ceea ce face diferența ține de efectul raționamentelor logice și cronologice. Odată cu prezentarea de date și probe de vinovăție, negațiile scad ca intensitate și frecvență, ele manifestându-se, cât mai virulent posibil, pe zona de nevinovăție – cum se intră pe zona de implicare în activitatea ilicită cercetată, cum „zgomotul” scade. Totul se poate transforma într-o oportunitate pentru anchetator care manevrând cu tact, între zonele de zgomot și cele de liniște, poate obține informații utile pentru anchetă și, de ce nu, o mărturisire completă.

Capitolul 6

Cauzele minciunilor și a refuzului de a accepta vinovăția

Se pare că cea mai importantă cauză care generează minciuna și lipsa de responsabilitate pentru prestația din timpul ascultării este comportamentul anchetatorului. Totuși, promovarea minciunilor în fața anchetatorului constituie rezultatul acțiunii unui mecanism complex. Abordarea ignorantă este puțin constructivă. Într-o asemenea situație, utilă este o analiză, cât mai detaliată a fenomenului.

6.1. Dezvoltarea minciunii și a lipsei de responsabilitate

Minciuna și lipsa de responsabilitate, ca stare, trebuie să recunoaștem că, în viața de zi cu zi, a devenit o a doua natură pentru foarte multe persoane. O discuție sinceră conduce la ideea că, pentru individul bine integrat social, este mai ușor să mintă decât să spună adevărul. Se pot spune multe despre natura și gravitatea minciunilor, a comportamentelor lipsite de responsabilitate, despre variațiile de la minciuna „albă” sau „nevinovată”, la cea cu consecințe deosebit de grave. Am asimilat, considerând a fi o necesitate socială, un comportament în baza căruia a nega constituie un comportament defensiv suficient de scuzabil – încă din copilărie am învățat că a admite o vină atrage și o pedeapsă pe măsură; într-o atare situație, normalul a presupus a face ceva pentru a evita consecințele neplăcute iar cel mai facil lucru a fost a nega: „nu eu am spart veioza”; „nu știu cine a spart farfuria”; „nu știu cine a pătat covorul”, etc. – astfel încât, dacă minciuna se probează, să nu fie un deranj prea mare. Fiind ceva asimilat la nivel instinctual este greu de acceptat, dacă nu imposibil, faptul că trebuie să te „umilești”, solicitând iertare, pentru greșeala pe care ai făcut-o, să suporți „durerea” spunerii adevărului, să renunți la mândrie și orgoliu, recunoscând, punctual, că nu ești așa cum ar trebui să fii, că nu corespunzi așteptărilor celor din jurul tău sau, poate, așteptărilor sociale. Practic minciuna promovată pentru a evita consecințele sociale ale propriilor fapte a devenit normală, așteptată, înțeleasă și tratată ca atare.

Este dezvoltat un conflict la nivel interior. Pe de o parte, apare puterea de convingere a normelor legale, morale, a tot ceea ce ni se spune în familie, școală, biserică cu privire la adevăr și valoarea socială a acestuia; pe de altă parte, se va manifesta justețea, certitudinea și durerea fizică ori psihică determinată de aplicarea pedepsei. Este greu de acceptat o reconciliere, mai ales în condițiile în care există exemple la îndemână și fiecare poate să încerce minciuna pentru a verifica faptul că mințind nu se produce nici un cataclism social sau natural, nu se dărâmă nici o clădire simbol a ordinii de drept, nu se strică nici o icoană sau statuie, nu pare a se întâmpla nimic grav și, în plus, nu trebuie să suporți „supliciul” pedepsei oricare și din orice s-ar constitui acesta. Efectul dezvoltării acestui conflict interior generează o disonanță între ceea ce este recomandat și impus ca regulă socială și starea de bine și plăcere determinată de lipsa suferinței; dacă minciuna presupune un efort intelectual creativ precum dezvoltarea unei intrigi se poate obține o satisfacție și din contemplarea „creației” intelectuale. Apare un stres emoțional specific, care generează starea de vină, de vinovăție, ce poate ajunge – ca valoare cantitativă – să fie atât de copleșitoare, încât să genereze o paralizie comportamentală a individului, caracterizată de anxietate și dezvoltarea unei frustrări specifice; poate fi atât de copleșitoare încât poate depăși teama individului de potențialele consecințe de natură fizică sau psihică care pot apare ca urmare a reacției sociale determinate de potențiala descoperire, cercetare și condamnare pentru fapta săvârșită.

Cert este că, odată cu experimentarea minciunii, pot apare și primele succese, fapt ce determină o preocupare pentru perfecționarea modului în care se construiește și se prezintă minciuna – totul pentru a evita riscurile conștientizate. Succesul minciunii nu poate rămâne fără consecințe; creează și dezvoltă putere, se consolidează aptitudini care permit construirea de moduri de operare pentru desfășurarea de activități ilicite, mai mult sau mai puțin clasice – de la furturi și tâlhării până la trafic de persoane, de droguri ori de organe sau țesuturi. Individul descoperă minciunile altora, modul cum o fac aceștia, cum unul sau altul dintre indivizi rafinează „tehnologia” cu ajutorul căreia construiește minciuna, se perfecționează și descoperă că minciunile sunt din ce în ce mai ușor de spus, devenind, ca percepție, parcă mai ușor de suportat, mai puțin dăunătoare pentru ceilalți.

Forța pe care o dă succesul minciunii îi determină pe cei mai mulți dintre indivizi să considere că pot fi descoperiți foarte greu ori nu pot fi descoperiți. În consecință, încep să mintă din ce în ce mai des, consideră că minciuna este soluția pentru a reduce șansele de a fi prins, minciuna poate deveni un mod de viață. Ceea ce devine extrem de grav, este faptul că, pe baza unei ipoteze mincinoase, poate fi argumentată, justificată, motivată o activitate ilicită gravă – poți să ucizi, să furi, să violezi, să faci evaziune fiscală, etc. având „motive”, chiar dacă acestea sunt preluate la un mod generic și extrapolate, fără să aibă componenta personală, firească în context, ce stă la baza invocării.

În ultimă instanță, se poate accepta că totul poate deveni o problemă de raport „cost – beneficiu”. Dacă beneficiile pe care le aduce spunerea adevărului sunt depășite de consecințele previzibile ce pot apare în urma aplicării pedepsei sau, numai, a reacției sociale de condamnare a comportamentului perceput și considerat ca „rău”, devine firesc să minți. Frica de consecințe este scuzabilă, legitimă și, la nivel interior, te poate motiva să accepți să minți, chiar dacă ești o persoană serioasă și responsabilă „în condiții normale”. Consecințele care pot fi avute în vedere de către o persoană care, încă, nu știe dacă să mintă sau nu – în funcție de propria percepție – sunt diverse, cu o natură controversată și complexă; important este ca acestea să aibă potențialul necesar să genereze frică. Încercând să sistematizez, am constatat că cele mai eficiente „frici” care pot determina o persoană să mintă pot fi următoarele:

frica generată de modul în care se desfășoară ancheta, de comportamentul anchetatorilor, de presiunea psihologică specifică desfășurării activităților de anchetă, de diversele consecințe ce pot apare generate de existența anchetei în desfășurare și de rezultatele previzibile ale acesteia;

frica generată de consecințele de natură psihologică, stricarea imaginii, a relațiilor cu părinții, cu soția, cu copiii, cu alte persoane apropiate, pierderea autorității, a influenței, stimei, a puterii de a influența alte persoane, stări ori situații; este o frică fundamentată pe reacția și influența pe care exteriorul o poate avea asupra persoanei;

frica generată de rușine, de decadența situației de a fi anchetat, suspectat, de perceperea modului în care alte persoane te apreciază prin ceea ce declară și cum se comportă în fața anchetatorilor; este o frică ce are la bază stima de sine și autoaprecierea;

frica generată de necesitatea acoperirii prejudiciilor și potențiala executare silită a patrimoniului; a pierde, a pierde totul și a rămâne „sărac lipit” nu poate fi decât un coșmar greu de suportat de către oricine ar fi într-o atare situație;

frica dezvoltată pe temerile legate de siguranța personală, proprie sau a persoanelor apropiate, generate de amenințări certe ori imaginare venite cu diferite prilejuri ori percepute ca și consecințe ale evoluțiilor previzibile.

Schematic, procesul de gândire, ceea ce se petrece la nivelul intim al fiecărui individ, poate fi configurat în felul următor:

→ apare frica de consecințele propriei fapte, propria implicare;

→ se conștientizează consecințele recunoașterii propriei fapte sau oferirea de informații cu privire la implicarea altora;

→ apare și se dezvoltă ideea că se poate minți, ca soluție salvatoare;

→ se concepe și se testează minciuna;

→ se evaluează situația la nivel de „câștig-pierdere”;

→ se dezvoltă negarea, minciuna care să înlăture ori să minimizeze consecințele.

Procesul, ca atare, este simplificat, din punct de vedere al complexității, și este mult mai vizibil în comportamentul tinerilor. Vom putea constata că suma elementelor de plăcere, de distracție, minus cantitatea de probleme atrase, dacă este pozitivă, decizia este ca și luată. Dacă rezultatul constă într-un echilibru ori problemele tind să depășească avantajele, apare un proces de rafinare – se analizează cât de plăcută, de atrăgătoare este plăcerea. Cum de multe ori tentația este atrăgătoare, se adaugă o fascinație legată și de plăcerea riscului asumat, situație în care apare, ca optimă, soluția minciunii. Te minți pe tine însuși, îi minți pe cei din jurul tău, îi minți pe toți, cu privire la inexistența ori la minimele consecințe ale problemelor atrase. Elementul hotărâtor pare a fi probabilitatea de descoperire a minciunii care este minimizată. În aceste condiții, evident că decizia către acțiune se ia aproape sigur și, la fel de sigur, aceasta este o decizie greșită. La copiii mici, decizia nici măcar nu pare să ia în considerare posibilitatea apariției consecințelor negative, responsabilitatea pentru propriile fapte fiind ca și inexistentă.

La indivizii maturi, consecințele, la nivel obiectiv, ori propria percepție cu privire la consecințe au un rol important în luarea deciziilor, fapt ce îl determină pe individ să fie preocupat ca, atunci când consecințele negative trebuie ocolite, acoperite, nesocotite ori, pur și simplu, asumate, să elaboreze minciuni suficient de acoperitoare, de natură să explice tot ceea ce poate fi explicat, să formeze un adevărat scut protector față de tot răul ce poate veni din exterior.

În ceea ce privește consecințele plăcute, fascinația ce determină trecerea la act, nu trebuie să ne gândim că, de fiecare dată este ceva tangibil, material și evident. De multe ori, poate fi doar ceva la nivelul percepției propriei imagini în mediul social – în mediul profesional, în familie, etc. Tentația percepției pozitive, favorabile, indiferent de nuanțe – de exemplu, un șef poate considera că o percepție pozitivă se poate baza și pe șiretenia, dualitatea, faptul că oferă senzația că el va cădea în picioare indiferent de situație, că se descurcă oricum, chiar dacă ar fi necesar să renunțe la scrupule, ș.a. – poate depăși jena, rușinea, ridicolul unor „fragmente” de comportament.

În concluzie, decizia de a spune adevărul a devenit excepție, minciuna este regula, opțiunea fiind determinată de beneficiile, avantajele, „binele” perceput, la nivel individual, de către individ. Minciunile apar zilnic, nu ne este deloc greu să le constatăm în comportamentul nostru și al celor din jurul nostru; ele se manifestă sub formă de tăinuire, afirmații false, evitarea unui răspuns, minimizarea sau exagerarea amplorii unei situații, consecințe ori stări, falsificarea ipotezei – în sensul de necunoaștere a tuturor aspectelor specifice situației față de care s-a luat o hotărâre – ș.a.

În practica ascultării persoanelor, refuzuri și minciuni i se oferă anchetatorului aproape în fiecare moment, indiferent de stadiul ori faza desfășurării ascultării. Dacă luăm, ca exemplu, faza interviului în cadrul ascultării unui martor ori a persoanei vătămate, este evident că anchetatorul va trebui să facă eforturi pentru a depăși rezistența, opoziția, refuzul acestora de a oferi informații utile anchetei. Motivul principal, aici, ține de perceperea negativă legată de consecințele evoluției anchetei și de rezultatele sale previzibile. Să te vezi, ca persoană de bună credință, care nu a mai avut de a face cu partea judiciară a relațiilor sociale, pusă în situația de a ți se aduce la cunoștință elemente de răspundere penală, de a realiza modul în care decurge ascultarea în fața anchetatorului și în fața instanței, eventualul efort de deplasare la locul unde se desfășoară procesul, rușinea de a te vedea în fața multor persoane în ipostaza de a fi asaltat cu întrebări și de îndoieli cu privire la buna ta credință, sentimentul că poți fi privit ca un informator ordinar al poliției; toate acestea, și multe altele, sunt de natură a-ți tempera dorința de a participa la „facerea dreptății”, de a fi util societății și, pe cale de consecință, de a te determina să refuzi, să te opui, să reziști tentației, insistenței, rugăminții anchetatorului de a oferi informații.

Dacă beneficiul sau „binele” situației vine din prinderea, judecarea și pedepsirea persoanelor implicate în activități ilicite, din sentimentul de datorie civică îndeplinită, dintr-o anumită publicitate specifică, posibila senzație de persoană importantă; „răul”, vine din percepția personală asupra situației, fundamentată, la nivel esențial, pe setul de nevoi specifice fiecăruia, la momentul ori în perioada dată.

Se poate observa, cu ușurință, că partea de „rău” are un caracter mult mai personal, este mult mai apropiată de individ decât partea de „bine”. În aceste condiții, și abordarea situației este mult mai personală decât este de așteptat, intră în zona egoismului. Dezvoltarea de suspiciuni legate de propria persoană, rușinea sau jena, pierderile legate de lipsa și „învoirile” de la locul de muncă, la care se pot adăuga temeri legate de posibilitatea suportării reparării prejudiciului în tot ori în parte ori dezvoltării de riscuri cu privire la posibile represalii din partea persoanelor implicate în desfășurarea activității ilicite sau a apropiaților acestora, pot deveni atât de puternice încât spunerea adevărului să devină o variantă de loc luată în calculul personal al rezolvării situației. Pentru unele persoane este suficient să simtă că anchetatorul le pune la îndoială buna credință și le asaltează cu întrebări pentru a le testa credibilitatea pentru a se „supăra” și a se închide, cu consecința refuzului de a oferi orice informație utilă. Alteori, pentru unele persoane, poate fi suficient să constate consecințele activității ilicite pentru a simți ceva mobilizator și a spune tot ce știu, indiferent de frica simțită inițial ori de consecințele legate, chiar de o potențială, pedeapsă penală.

În cazul făptuitorilor, aceștia pot constata că nu mai pot trăi cu vina de a ști că au ucis, violat, tâlhărit, exploatat, etc. Dacă la această stare se mai adaugă și presiunea, uneori copleșitoare, a dovezilor care atestă vinovăția, devine, aproape cert, că persoana în cauză va începe să mărturisească. Important este ca anchetatorul să aibă disponibilitatea de a oferi „mici beneficii” legate de posibilitatea neimplicării membrilor de familie, a unora dintre prieteni, a iubitei, a colegilor de muncă, cu consecința păstrării unei imagini bune și a sentimentului de stimă de sine – foarte important în tot ceea ce ține de hotărârile pe care le luăm.

Cei mai mulți dintre anchetatori consideră importante și iau în considerare, atunci când analizează comportamentul persoanei pe care o ascultă, negările și minciunile fundamentate pe comportamentul controlat și învățat; teama de consecințe ce generează tot ceea ce înseamnă comportamentul defensiv a fost ignorată, considerându-se că nu se poate interveni, că tot ceea ce înseamnă consecințe constituie ceva inerent anchetei și exterior demersului profesional al anchetatorului astfel încât acesta nu poate face mare lucru.

Personal, apreciez că lucrurile trebuie puse la punct. Pentru a avea succesul dorit în cadrul unei ascultări, anchetatorii trebuie să acorde suficientă importanță persoanei pe care o ascultă și motivelor care o pot determina pe aceasta să mintă. Într-o ordine pe care o consider logică voi prezenta considerații cu privire la trei elemente esențiale ce țin de ipoteza desfășurării unei ascultări judiciare și care au un rol fundamental în ceea ce poate fi numit cauzalitatea minciunii și a negării, după cum urmează: mediul în care se desfășoară ascultarea, persoana anchetatorului și persoana celui ascultat.

6.2. Rolul mecanismelor de apărare în identificarea minciunilor

Implicarea într-o activitatea ilicită – pregătirea, desfășurarea și exploatarea rezultatelor acesteia, eventual, și crearea de alibiuri sau/și de alte apărări care să justifice sau să ascundă legătura dintre activitatea ilicită și una sau mai multe persoane – creează, ca regulă, o stare emoțională specială. Apare un anumit nivel de rușine, vinovăție sau pierdere a prețuirii de sine, concomitent cu frica de a nu fi descoperit, prins și tras la răspundere, în ultimă instanță, frica de duritatea pedepsei penale. Foarte puține persoane (psihopații) vor trăi stări de fericire, exaltare, sau încântare.

Deoarece rușinea, anxietatea și frica sunt stări emoționale neplăcute, indezirabile pentru om ce, prin natura lui specifică este o ființă ce caută plăcerea, persoana ascultată va încerca să reprime aceste sentimente negative folosind mecanisme de apărare specifice.

Un mecanism de apărare este o reacție comportamentală, de tip adaptativ, menită să reprime sentimente nedorite, prin modificarea sau negarea adevărului, astfel încât realitatea să devină dezirabilă, încadrabilă în ceea ce poate fi acceptat la nivel social.

Toți oamenii folosesc mecanisme de apărare pentru a face față vinovăției și anxietății, altor sentimente care nu sunt dorite, de loc ori, numai, la un moment dat, ce pot apărea zilnic, legate de activitățile desfășurate, de prestații sub așteptări, de nereușite, greșeli, inadaptări, etc. Cei mai mulți dintre noi, dacă nu reușim la serviciu să rezolvăm sarcinile primite, în loc să acceptăm că nu ne-am concentrat suficient ori că nu ne-am organizat bine, folosim mecanisme de apărare pentru a face situația rezonabilă, acceptabilă pentru fiecare dintre noi în parte, pentru apropiații noștri, pentru publicul larg – șeful este vinovat pentru că … , cei care ne-au furnizat informațiile, reperele, materiile prime, sunt vinovați pentru că … , de fapt, toți colegii au procedat la fel când au avut sarcini asemănătoare, ș.a. Interesant de observat, că mecanismele de apărare se „cuplează” instinctual, de fiecare dată, când o persoană este pusă în fața unui reproș, uneori, chiar anticipând, acționând preventiv. Acceptând că mecanismele de apărare sunt greu controlabile, poate că sunt incontrolabile, trebuie observat, de către anchetator, că persoana pe care o ascultă nu modifică sau neagă adevărul în mod conștient. În mintea celui ascultat se petrece acest lucru în mod inconștient.

Pe parcursul desfășurării unei ascultări, când un anchetator interoghează un suspect vinovat, despre implicarea sa întro-a activitate ilicită, cu siguranță că persoana ascultată este sub imperiul acțiunii unui mecanism de apărare, care să o ajute să facă față situației. Pe de altă parte, o persoană nevinovată nu are nevoie să-și reducă vinovăția sau rușinea, asociată cu implicarea în activitatea ilicită, atunci când este ascultată. În aceste condiții, anchetatorii se consideră îndreptățiți să considere că descoperirea unor asemenea mecanisme de apărare activate la persoana ascultată trebuie asociată cu comportamentul simulat, cu minciuna.

Ca exemplu, pe parcursul unei ascultări pot apare răspunsuri precum:

Cercetând un viol – Anchetatorul: „Te-ai gândit, vreodată, să forțezi o femeie să facă sex cu tine?”

Persoana ascultată: „Da, este posibil să mă fi gândit. Orice bărbat se poate gândi la așa ceva, dar asta nu înseamnă că eu aș face asta.”

Într-un asemenea caz, este ilustrat modul în care se cuplează mecanismul de apărare. Aici, persoana ascultată încearcă să se identifice cu un grup de referință, generalizat, în cazul de față, la majoritatea bărbaților. „Dacă toată lumea o face de ce mi se impută mie ceea ce majoritatea consideră că este normal” – pare să spună persoana ascultată. Fundamentul demersului îl constituie normalul – normalitatea și, pe cale de consecință, orice este normal nu poate fi ilegal, iar dacă, cumva, este, este o eroare.

Cercetând o înșelăciune în domeniul asigurărilor – Anchetatorul: „ De ce credeți că unele persoane încearcă să înșele societățile de asigurare solicitând despăgubiri pentru pagube pe care nu le-au avut ?”

Persoana ascultată: „Poate … pentru a se răzbuna pe societățile de asigurări pentru că percep comisioane foarte mari.”

Aici, persoana ascultată încearcă să proiecteze vina sa, să arunce răspunderea pentru fapta sa, pe deficiențe sau alte elemente de comportament ale altei persoane – de vină, de fapt, este altcineva: o persoană, un lucru, o tehnologie, un fenomen natural, oricine … dar nu cel ascultat. În practică, făptuitorii dau cea mai mare parte de vină, pe complici, coautori sau instigatori, pe faptul că sunt dependenți de droguri, pe faptul că au fost provocați de victimă, apropiați ai acesteia sau ai celui ascultat, că au fost induși în eroare de unele anunțuri de la televizor sau din ziare, etc. Deoarece proiecția este un mecanism de apărare obișnuit, anchetatorul ar trebui, încă din etapa desfășurării activităților pregătitoare, să obțină informații și să evalueze posibilitatea ca cel ascultat să folosească proiecția, către o anumită persoană, lucru, etc.

Cercetând un furt dintr-un supermarket – Anchetatorul: „Ce crezi că ar trebui să pățească persoana care a luat aceste … bunuri ?”

Persoana ascultată: „Păi …, cred că ar trebui să primească o amendă mare, nu cred că ar trebui să se ajungă la condamnarea cu închisoare, decât dacă bunurile acestea au o valoare foarte mare ori persoana care a furat a bătut ori a omorât pe cineva.”

Este evident că persoana ascultată încearcă să minimalizeze activitatea ilicită desfășurată. Ne cuprinde un sentiment firesc de ușurare când devenim convinși – ne autoconvingem sau devenim convinși, constatând că cei din jurul nostru acceptă – că ceea ce am făcut noi nu este grav, altele fiind lucrurile cu adevărat grave. Pentru un violator sau un tâlhar, violul sau tâlhăria nu sunt foarte grave, atâta vreme cât victima nu a decedat. Traficanții de droguri își minimalizează fapta, comparând drogurile minore pe care ei le vând cu ceva mult mai tare, precum heroina. Un hacker își poate minimaliza fapta, făcând comparație între simpla perturbare a unui site comercial și spargerea unui calculator ce deține informații despre securitatea națională și vinderea acestora celui care oferă mai mult.

Cercetând un incendiu provocat – Anchetatorul: „Tu ai provocat incendiul?”

Persoana ascultată: „Nu, dar am fumat în zona în care a izbucnit incendiul și este posibil că țigara mea să fi putut cauza, în mod accidental, incendiul.”

Persoana ascultată încearcă să raționalizeze explicațiile pe care le dă, să redescrie intențiile care au guvernat comportamentul său. Raționalizarea ar trebui presupusă ori de câte ori o persoană ascultată își recunoaște o posibilă culpă în comiterea infracțiunii, în așa fel încât să nu poată fi vorba despre intenția directă. În anchetă, întâlnim multe cazuri în care un șofer, cercetat cu privire la vătămarea gravă a unei persoane, acceptă că ar fi atins ceva cu autoturismul pe care îl conducea; un delapidator, afirmă că a pierdut banii din gestiune uitându-i pe o fereastră atunci când s-a dus la toaletă; un violator, acceptă că a întreținut acte sexuale cu persoana vătămată fiind convins că strigătele acesteia erau cauzate de plăcerea actului sexual; etc.

Cercetând un uz de fals – Anchetatorul: „Ce părere aveți despre faptul că sunteți ascultat cu privire la acest cec falsificat?”

Persoana ascultată: „Cred că mi s-a înscenat totul. Nu știu de ce vorbiți cu mine despre acest lucru. Oricine ar putea fi vinovat. Spuneți-mi de ce ar trebui să falsific eu cecul cuiva când eu am propriul cont de cecuri?”

În acest caz, persoana ascultată încearcă să înlocuiască persoana sa cu oricare alta, vinovăția sa cu orice altceva. Frica, jena, vinovăția, trebuie sublimate folosindu-se un discurs emoțional și critic, venit parcă de nicăieri. O persoană, care se simte vinovată de ceea ce a făcut, încearcă să-și reprime acest sentiment, înlocuindu-l treptat cu o furie, caracterizată, uneori, de excese regizate, îndreptată împotriva anchetatorului. Furia poate fi suportată mult mai bine de către suspect decât vinovăția, deoarece furia este direcționată spre altcineva sau altceva, nu spre propria persoană. Nu trebuie uitat că vinovăția sau rușinea, pe de altă parte, sunt stări interioare, direcționate înăuntrul unei persoane și cea mai bună cale de a scăpa de acestea este recunoașterea adevărului – ceea ce majoritatea făptuitorilor nu vor să o facă.

În concluzie, aproape fiecare persoană ascultată, implicată în desfășurarea unei activități ilicite, va încerca să-și reprime sentimentele nedorite asociate, folosindu-se de mecanisme de apărare. Mai mult, o persoană ascultată, chiar dacă nu a fost implicată în activitate ilicită cercetată dar, tangențial, ascultarea atinge (sau este, doar, anticipată apropierea anchetatorului de) aspecte care au legătură cu alte activități ilicite care, cu adevărat, au fost desfășurate, este de așteptat apariția unor mecanisme de apărare.

În altă ordine de idei, o persoană care nu are nimic de ascuns – este oare vreo persoană care nu are nimic de ascuns ? – nu are de ce să-și reprime sentimente de vinovăție, anxietate, rușine sau frică de a fi prins. Important este ca anchetatorul, atunci când răspunsul unui suspect denotă folosirea unui mecanism de apărare, să analizeze în ce măsură acesta se manifestă în legătură cu activitatea cercetată, situație în care totul trebuie interpretat în sensul încercării de a minți, de a conduce ancheta pe piste greșite, iar când un mecanism de apărare apare în legătură cu, eventual, alte posibilități de extindere a anchetei cu privire la alte fapte sau persoane, să manifeste precauție fiind necesară concentrarea pe probleme punctuale – abordarea, în timpul unei ascultări, a unor probleme de anchetă diferite fiind contraproductivă.

6.3. Mediul în care se desfășoară ascultarea

A recunoaște că mediul este deosebit de important, atunci când vine vorba despre ceea ce poate să o determine pe persoana ascultată să mintă, să ascundă ori să spună „nu știu”, este un punct câștigat. Multe aspecte ce țin de mediul în care se desfășoară ascultarea condiționează comportamentul persoanelor – atât al persoanei ascultate cât și al anchetatorului.

Posibil, ca totul să înceapă, cu ceea ce în doctrină este cunoscut sub denumirea de intimitate. Deși sună relativ ciudat, această intimitate este esențială pentru că presupune o anumită discreție, secretul a ceea ce se întâmplă în timpul ascultării, ceea ce are un impact emoțional deosebit asupra celor implicați în ascultare. Într-un spațiu lipsit de intimitate, persoana ascultată s-ar putea simți jenată, va resimți o teamă de necunoscut, specifică ascultărilor judiciare care va conduce la blocarea comunicării, la negarea oricărei implicări ori a cunoașterii oricărei informații ce ar putea fi utile anchetei.

Mai toți practicienii au trăit experiențe în cadrul cărora cei anchetați au spus în mediul privat, „între patru ochi”, mult mai multe lucruri decât le-ar fi putut spune în public. Este mult mai ușor de vorbit despre „lucruri sensibile” atunci când mai este de față doar o singură persoană.

Oare de câte ori ascultarea unei victime în prezența unei rude sau altei persoane apropiate a avut succes ? sau ascultarea unui martor ocular în prezența altuia ?

Frecvent, principalii suspecți sunt anchetați de către doi sau mai mulți anchetatori, totul petrecându-se în aceeași încăpere. În fiecare dintre situații, cel ascultat este deranjat, își simte violată intimitatea, și, rezultatul constă în prea puține elemente de interes pentru anchetă lămurite.

Lucrurile sunt clare, dacă vrem ca o persoană să se deschidă și să fie sinceră cu noi. trebuie să creăm și o atmosferă favorabilă, care să-i respecte intimitatea, în care să se simtă în siguranță. Totuși, cei mai mulți dintre anchetatori consideră aceasta ca fiind un aspect prea puțin important. Există multe întâmplări, în viața de zi cu zi, ce confirmă importanța dialogului față în față – un muncitor se duce la șeful său și îi comunică faptul că doi colegi fură, în mod repetat, anumite produse de la locul de muncă, șeful, în loc să obțină mai multe elemente care să confirme sau să infirme ceea ce i-a spus subalternul său, consideră că va lămuri lucrurile mult mai simplu – îi cheamă pe cei doi reclamați, îi întreabă dacă au furat, aceștia neagă, îl cheamă pe cel care i-a reclamat furtul, îl întreabă dacă știe ceva în legătură cu faptul că cei doi colegi ai lui au furat în mod repetat și stupoare … omul spune că nu știe nimic. În condiții normale, retragerea celor spuse nu este rezultatul faptului că cele spuse sunt minciuni, ci, mai degrabă, este rezultatul faptului că cel care a făcut declarația are dificultăți în a susține cele spuse în fața persoanelor acuzate.

Foarte important este ca anchetatorul, dincolo de partea formală a lucrurilor, dacă vrea să obțină informații cu adevărat importante, să „aranjeze” o ascultare „între patru ochi”. Persoanele vătămate și martorii oculari vor spune mult mai multe anchetatorului, în condițiile arătate, decât au spus celor din familie sau prietenilor. Chiar de la fața locului, anchetatorii trebuie să separe martorii oculari de prieteni sau membrii de familie, să-i asculte separat, să discute ferit de mediu cu persoana vătămată, să stea de vorbă cu făptuitorul descoperit la fața locului în mașina poliției sau în alt loc ferit de presiunea evenimentului. Indiferent de împrejurare, cel ascultat trebuie să simtă intimitatea, faptul că poate vorbi deschis cu anchetatorul.

Cele mai bune condiții trebuie oferite în camera de ascultare amenajată la sediul organului judiciar. O asemenea cameră de ascultare ar putea avea două scaune puse, față în față, la o distanță de aproximativ doi metri fără nici un fel de barieră fizică – birou, masă, măsuță pentru cafea, etc.; astfel încât să fie respectat un spațiu intim în care persoanei ascultate nu-i place să se afle cineva și nici comunicarea să nu fie impietată (anchetatorul trebuie să audă tot ce spune persoana ascultată și să observe fiecare gest sau mișcare ce ar putea fi relevantă în contextul desfășurării ascultării. Ușa trebuie închisă iar elementele de tehnologie, care permit înregistrarea și transmiterea de sunet și imagine, nu trebuie să fie observate de către cel ascultat. O a treia persoană, dacă prezența ei este neapărat necesară (avocat, tutore, personal de securitate, etc.), trebuie să stea într-un colț, în liniște, fără să se implice, în vreun fel, în desfășurarea ascultării.

Mai mult, de fiecare dată când între persoanele ce sunt ascultate în cadrul unei anchete există legături personale – de multe ori acestea au și o puternică componentă emoțională – este de așteptat ca acestea, abordate cu formalism, să refuze oferirea oricărui detaliu despre cel ori cea cu care se cunosc. Este o problemă de încredere și nimeni nu vrea să accepte că nu are puterea de a rezista „ispitei” de a-i înșela încrederea unui apropiat. Este bine ca anchetatorii să cunoască acest lucru și să nu piardă timpul tatonând inutil. Tocmai intimitatea mediului, discreția asupra a tot ceea ce se discută, pot oferi o șansă.

Alegerea unui spațiu în care cel ascultat să se simtă foarte bine, „ca acasă”, să se simtă susținut, poate fi de natură a lipsi de eficiență ascultarea. Persoana ascultată se va simți în siguranță din punct de vedere emoțional, se va simți puternică și asta nu îi va permite să aibă o imagine completă asupra pericolului și riscurilor la care se expune prin poziția sa. Mai mult, în cazul suspecților, odată cu conștientizarea impactului pe care ar putea să îl aibă, asupra vieții lor personale, schimbările determinate de recunoașterea vinovăției, va apare și se va dezvolta o opoziție față de tot ceea ce spune sau este anchetatorul, la nivel instinctual. Mediul de susținere, indiferent că ascultarea se desfășoară acasă, la birou ori în orice alt spațiu personalizat, nu poate să fie o opțiune oportună în cazul suspecților sau a altor persoane ce dezvoltă o poziție de rea-credință în cadrul desfășurării anchetei.

Altfel stau lucrurile în cazul persoanelor vătămate ori a martorilor de bună credință. Mediul de susținere va ajuta aceste persoane să își depășească temerile și reținerile față de anchetatori, față de modul insistent în care aceștia abordează fiecare aspect pe care îl consideră important pentru cauză, față de faptul că ar putea fi forțați să spună ceea ce nu doresc. La fel stau lucrurile în cazul audierii minorilor care, chiar în prezența părinților, conștientizând implicarea mai multor adulți pe care nu îi cunosc, vor fi tentați să nege și să refuze oferirea oricărei informații utile. Desfășurarea ascultării, și în acest caz, într-un spațiu adecvat va putea permite crearea unui mediu de susținere în care minorul să nu se mai simtă amenințat și „discuția” cu anchetatorul – desfășurându-se în siguranță, alături de persoane adulte cunoscute – să poată oferi elemente utile pentru dezvoltarea anchetei.

Poziția pe care o ocupă anchetatorul în raport cu persoana pe care o ascultă nu trebuie să fie de natură a determina o reacție de apărare din partea acesteia. Anchetatorii trebuie să evite a avea ceea ce se consideră a fi o poziție ofensivă – în cultura românilor și, nu numai, indivizii simt o presiune suplimentară când li se vorbește din picioare ori cel care le vorbește stă prea aproape sau le atinge părți ale corpului. În astfel de condiții, o apropiere a scaunului anchetatorului de cel al persoanei ascultate la mai puțin de 2 metri ori întinderea picioarelor către aceasta, poate fi considerată ca o declarație de război.

Studii, care au avut ca obiect comportamentul criminalilor violenți pe parcursul ascultărilor judiciare, au scos în evidență faptul că aceștia nu suportă apropierea anchetatorilor – ei au nevoie de un spațiu intim mai mare. Mulți au spus că au devenit violenți deoarece anchetatorul i-a sfidat stând în fața lor ori au fost loviți – chiar dacă martori oculari sau înregistrări de sunet și imagine infirmă aceasta. O presiune suplimentară este resimțită, chiar și numai în condițiile în care anchetatorul stă, pur și simplu, față în față cu persoana pe care o ascultă. Cu fiecare întrebare pe care o pune parcă avansează în spațiu și sufocă pe cel ori cea pe care o ascultă. Acest disconfort este resimțit și întâlnirile pe care le avem în viața de zi cu zi, în special, în situațiile în care nu avem o relație personală apropiată cu persoana cu care discutăm.

Pentru ca să ne putem apropia de o persoană, este nevoie ori de o relație personală ori de un anumit timp, pentru ca cel ori cea de care ne apropiem să se obișnuiască cu noi. Dacă ne grăbim, în viața de zi cu zi riscăm ca să fim refuzați în tot ceea ce spunem ori propunem, în anchetă vom obține negări și minciuni. Cam la fel stau lucrurile dacă stăm în picioare ori ne deplasăm, de colo până colo, prin spațiul în care are loc conversația ori prin camera de ascultare. În cadrul ascultărilor judiciare apropierea – depărtarea de persoana ascultată pe fondul adresării de întrebări poate fi percepută, uneori, ca o presiune sau amenințare fizică ce, venită într-un moment puțin prielnic, poate fi cauza sigură a eșecului ascultării sau, în cel mai bun caz, a apariției unui lung șir de „nu știu”, „nu-mi amintesc” și alte asemenea negări.

6.3. Anchetatorul

Anchetatorul constituie, în mod direct, cea mai importantă cauză a negărilor și a refuzului de a oferi informații utile anchetei. Refuzul de a oferi informații utile dezvoltării anchetei nu este suficient de bine analizat de către anchetatori și se consideră, de cele mai multe ori, că este doar o problemă legată de teama ori frica de consecințele ce pot apare ca urmare a desfășurării anchetei și a obținerii de rezultate. Nu se poate nega frica, ca sentiment uman firesc care se manifestă mai evident ori mai estompat, însă, se manifestă, și este greu de înfrânt ori de depășit. Totuși, un rol important în ecuația desfășurării ascultărilor judiciare îl are modul în care este perceput anchetatorul ca individ, natura și modul în care strategiile și procedeele tactice de ascultare sunt puse în scenă de către acesta. Dacă va fi perceput ca „odios”, dacă ceea ce face va fi perceput ca fiind lipsit de moralitate, dacă va inspira teamă, dacă va crea senzația că este dispus să apeleze la violențe fizice ori tortură, va deveni evident faptul că prestația celui ori celei ascultate va fi o negare veșnică, transformată în măsura în care va simți că este la capătul puterilor, că nu mai rezistă, în recunoașteri conjuncturale, în a face orice pentru a înceta chinul.

Personalitatea anchetatorului – devine esențială, ca importanță, atunci când se pune problema de a-l determina pe cel ori cea ascultată să își depășească teama de consecințe. Anchetatorii care sunt aroganți, agresivi, care nu reușesc să empatizeze cu persoana pe care o ascultă nu fac, de cele mai multe ori, decât să mărească să stimuleze atitudinea și manifestările defensive ale celui ori cele ascultate, rezultatul fiind negarea oricărui aspect important pentru anchetă. De regulă, anchetatorii sunt percepuți ca adversari iar dacă unul mai oferă și argumente care să îl transformă din adversar în dușman, cel ascultat se va transforma și se va manifesta ca un dușman.

Discutând cu mulți practicieni unii mi-au spus că în practică „muștele vin la miere nu la oțet”. Dacă cel pe care îl ascuți te detestă, dezvoltă antipatie față de tine, nu ai cum să comunici eficient, totul se transformă în neîncredere și punerea pe masă a negărilor. Elemente importante în evaluarea anchetatorului de către persoana ascultată sunt sinceritatea și nivelul de convingere în vinovăția suspectului ori suspecților. Perceperea oricărei persoane, în orice tip de comunicare, ca fiind lipsită de sinceritate generează, aproape mecanic, lipsă de încredere și pe cale de consecință se poate pune întrebarea: Cine ar fi motivat să spună adevărul unei persoane în care nu are încredere ? Răspunsul ar fi unul cert – Nimeni. În cadrul ascultărilor judiciare, de asemenea, ne putem aștepta ca persoana ascultată să se detașeze, inclusiv prin gesturi și poziția pe care o are pe scaun, și să spună, invariabil, că nu știe, nu crede, nu își amintește, nu poate, ș.a.

Atitudinea anchetatorului – are, și ea, importanța ei în modul în care evoluează ascultarea. Un anchetator perceput ca fiind grăbit, cu gesturi stereotipate, neimplicat și neinteresat de modul în care evoluează ancheta și de rezultatele anchetei poate să îi descurajeze pe toți cei de bună credință care ar fi dispuși să colaboreze și să ofere informații utile pentru anchetă. Nici cei care vin să își prezinte minciunile, nu s-ar simți prea stimulați în a oferi spectacolul pregătit, întrucât s-ar simți demotivați de dezinteresul anchetatorului; caz în care minciunile ar fi seci, fără argumente și fără a fi însoțite de alte elemente suport pentru a convinge. Și cei „buni” și cei „răi” ar putea ajunge ușor la concluzia că este în interesul lor să nu ofere prea multe amănunte.

În cazul în care anchetatorul, indiferent că este bărbat sau femeie, este perceput ca fiind slab, ca o reacție firească rămasă de pe vremea existenței sălbatice din trecutul speciei, persoana ascultată, instinctual, începe să exploateze împrejurarea iar, dacă este vorba despre suspecți, ne putem aștepta la diverse refuzuri și, chiar, la un comportament agresiv – fiind vorba despre unul puternic, „EU”, și, unul perceput ca fiind slab, „ANCHETATORUL”. În fapt, de fiecare dată când se percepe o anumită grabă a anchetatorului în a lămuri cauza, împrejurarea este percepută ca fiind o slăbiciune ce trebuie și, de cele mai multe ori, este exploatată, ca atare. Pentru cei veniți să mintă, asta se poate traduce într-o invitație la a spera că pot câștiga lupta cu anchetatorul.

Reputația anchetatorului – și ea poate favoriza formarea unei atitudini distructive, lipsite de dorința de a coopera la rezolvarea cauzei, de negare, din partea persoanei ascultate. Dacă anchetatorul este cunoscut ca fiind nepăsător, dur, nedrept, ca fiind unul căruia nu-i pasă de nimic, care nu „are mamă, nu are tată” orice persoană ce vine în camera de ascultare și este așezată în fața lui se va teme – va fi o teamă personală față de om, față de modul în care decurge ancheta, față de rezultatele anchetei, față de orice consecință de natură personală ce poate apare. Pe cale de consecință nimeni nu va fi dornic să empatizeze cu un astfel de individ, nimeni nu va dori să spună ceva, fiecare va dori doar să scape, să se termine mai repede, ceea ce pare mai degrabă un supliciu. Dacă convingerea negativă a persoanei ascultate mai are la bază o experiență neplăcută din trecut, devine evident că ascultarea nu va avea rezultate satisfăcătoare, decât ca excepție. De asemenea, dacă persoana ascultată a rămas cu convingerea că a câștigat unul sau mai multe „meciuri” în trecut, va avea convingerea că va câștiga și de data aceasta – va avea stăpânire de sine, aroganță, imaginație, va fi „în formă” și va fi foarte greu de stăpânit și de învins; în sensul obținerii de informații utile anchetei. Dacă, în trecut, ancheta nu a avut rezultate semnificative – suspectul nu a fost arestat, judecat și condamnat – se va considera aceasta ca fiind o regulă. Mai mult, dacă a existat o ascultare și suspectul vinovat nu a simțit că anchetatorul a avansat, nu s-a dispus arestarea, eventual, nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, va considera aceasta ca o victorie, va considera că a rezistat asaltului anchetatorului și că a câștigat. Invitat la o nouă audiere va intra „în scenă” ca un campion ce are certitudinea că va câștiga „și de data aceasta”.

Este de așteptat ca un suspect, care reușește să își mențină o poziție fermă în cadrul primei ascultări, să nu își recunoască vinovăția, decât ca excepție, pe parcursul audierilor ulterioare. Singura soluție, confirmată și în practică, o reprezintă obținerea de dovezi concludente prin alte mijloace de probă care să poată fi folosite în cadrul unui procedeu tactic consacrat – folosirea probelor de vinovăție – pentru „spargerea” suspectului și, pe lângă recunoașterea vinovăției, adăugarea la dosarul cauzei a altor elemente care să conducă la soluționarea cauzei.

Comportamentul lipsit de credibilitate al anchetatorului poate juca un rol important în determinarea persoanei ascultate să respingă orice posibilitate de a colabora și a oferi informații utile dezvoltării anchetei. Lipsa de coerență a comportamentului verbal, paraverbal și non verbal afectează credibilitatea oricărei persoane, anchetatorul neputând face excepție. Rezultatul presupune pierderea oricărei considerații și sugrumarea oricărei porniri firești a celui ori celei ascultate de a se face util cauzei publice a înfăptuirii justiției. Un anchetator perceput ca fiind slab, nesigur, mincinos, lipsit de consistență și coerență în ceea ce face și spune, îi va determina pe mulți să mintă, să nege orice implicare sau cunoaștere a vreunui amănunt util; mai degrabă, pentru a testa reacțiile anchetatorului decât pentru a se ascunde, pentru conduce ancheta pe piste false ori pentru a evita orice consecință negativă ce ar putea apare ca urmare a evoluției anchetei.

Totul pleacă de la lipsa de convingere pe care anchetatorul o poate manifesta atunci când acesta afirmă că sunt suficiente probe, că are situația sub control și, de fapt, pune multe întrebări de detaliu ce vizează tot felul de aspecte, formând convingerea că nu există probe iar dacă există sunt neconcludente. În consecință, nimeni nu vrea să ofere ceva cuiva care nu are nimic iar, în cazul suspectului vinovat, evident, acesta se va închide și va nega, în continuare, orice implicare sau vină legată de fapta cercetată. Nesiguranța anchetatorului atunci când spune că ori face trimitere la probe care există la dosar, lipsa de pregătire – manifestată, adesea, prin căutări nerăbdătoare prin dosarul cauzei – contrazicerea în ceea ce spune sau face anchetatorul îl va determina pe cel ascultat să nu ofere nimic.

În cazul făptuitorilor, convingerea că nu există probe concludente împotriva lor îi întărește, le întărește imaginația și siguranța de sine; gesturile pe care le folosesc și cuvintele pe care le rostesc sunt sigure, sunt ale unuia care simte că are situația sub control și miroase parfumul victoriei asupra anchetatorului. Suspectul se găsește în postura de a juca – asemănător precum în cazul jocurilor de noroc – dacă „ține, ține” dacă nu, va trebui să fie la dispoziția anchetatorului. Este destul de simplu să realizezi că o anchetă condusă de un anchetator slab nu poate să conducă la nimic bun. Mai degrabă te poți aștepta să apară probe și „potriviri” lipsite de suport real care să conducă la concluzia voită de anchetator, decât la rezultate certe oferite de desfășurarea cu profesionalism a activităților de anchetă.

Lipsa de credibilitate pentru un anchetator, pe lângă faptul că este descalificantă, scoate în evidență faptul că acesta nu s-a pregătit, nu înțelege probele pe care le are deja obținute, nu înțelege modul de operare folosit și relațiile dintre persoanele implicate; toate acestea îi pot determina pe făptuitori să considere că sunt într-o poziție câștigătoare, că au în mână o carte norocoasă.

Cel îl face pe anchetator să fie lipsit de credibilitate ?

La fel ca în viața de toate zilele, o persoană își pierde credibilitatea începând cu tonul vocii și continuă cu fiecare element de comportament verbal și non verbal. Nesiguranța, nesinceritatea, lipsa de încredere în propriul demers profesional poate crea convingerea suspectului că nu există probe împotriva lui și că nu poate fi acuzat de nimic. În mod firesc, suspectul evaluează în mod constant comportamentul anchetatorului pentru a verifica „ecoul” răspunsurilor pe care le oferă. Un anchetator care folosește cuvinte „timide” ce induc în comunicare nuanțe de relativitate precum „poate”, „s-ar putea”, „ar putea”, „de obicei”, ș.a. atunci când face vorbire despre modul în care a fost desfășurată activitatea ilicită pe care o cercetează, despre modul în care au acționat persoanele implicate, încurajează suspectul să creadă că poate să scape. Să luăm ca exemplu, diferența de exprimare dintre:

cu metodele noastre de anchetă și cu tehnica pe care o folosim, de cele mai multe ori, îi prindem pe cei vinovați; în cazul de față cred și este foarte probabil ca tu să fii cel care …;

nu am nici o îndoială, din ceea ce avem până acum la dosarul cauzei, rezultă că ești cel care … .

Se poate spune că există posibilitatea ca ambele exprimări să aibă ca urmare o negare a implicării în activitatea ilicită. Nuanța, foarte importantă, de altfel, este dată de șansa pe care suspectul și-o dă în continuare. Ceea ce va face suspectul, va depinde de încrederea pe care o are, și-o păstrează, poate să îl susțină, în legătură cu viitorul și soarta sa în anchetă.

Modul în care persoana ascultată îl percepe pe anchetator – „cântărirea” anchetatorului de către persoana ascultată, proces firesc pe care îl parcurge oricine întâlnește o persoană nouă, și asta indiferent de împrejurare, care are ca rezultat, într-un timp scurt (cel mult zeci de secunde) aplicarea unei ștampile cu „bun”, „rău”, „deștept”, „prost”, ș.a., poate avea ca rezultat convingerea că anchetatorul poate fi mințit, „dus cu vorba”, plimbat pe piste false. Suspecții, la fel ca și alte persoane de rea credință, vor fi tentați să nege orice implicare în activitatea ilicită cercetată, fiind convinși că anchetatorul nu va fi în stare să sesizeze lipsa lor de onestitate, modul pervers în care și-au construit și își expun minciunile, care să le servească interesele.

Într-un serial american, celebru și în România, inspectorul Colombo a promovat, la rang de strategie de anchetă, rolul de anchetator incompetent. Suspectul este invitat să constate disponibilitatea anchetatorului la „a fi prostit” și este încurajat să mintă. Precum în film și în realitate, „orbit” de succesul atât de facil, mincinosul minte prea mult, face greșeli în susținerea minciunilor, exagerează și devine atât de lipsit de credibilitate încât poate să constate și singur aceasta.

Antrenamentul în a minți a început mai demult odată cu minciunile de succes promovate în fața părinților, profesorilor ori prietenilor care nu au insistat în a descoperi minciunile din lipsă de interes ori din motive ce țin de păstrarea relației, de un schimb tacit de minciuni (tu ești frumoasă, eu sunt bun) ș.a. Nu ar trebui neglijată, aici, nici împrejurarea potrivit cu care este posibil ca persoana pe care o ascultăm să fi avut unele succese în a „duce de nas” polițiști în diferite situații, în care s-a pus problema accesului într-un perimetru temporar restricționat cu ocazia unei cercetări la fața locului, unei parcări într-o zonă în care parcarea era permisă doar anumitor autovehicule, cu ocazia unor tulburări ale liniștii publice de mică amploare, etc. Cum succesul generează siguranță, speranță și încredere, devine posibil ca, și cu ocazia unei anchete „adevărate”, să apară tentația de a spera că lucrurile pot fi aranjate; iar dacă anchetatorul nu este, și de obicei nu este, nici în uniformă, nu este nici de gabaritul unora din cei pe care „i-am făcut” în trecut, nu pare nici a fi cu o inteligență sclipitoare, devine, pentru cel ascultat, aproape imposibil de rezistat tentației de a minți.

Utilizarea de raționamente greșite de către anchetator – raționamentele de logică judiciară, raționamentele prin care se oferă suspectului o justificare pentru fapta săvârșită, prin care răul capătă o față umană iar de vină nu mai este individul ci situația, sistemul ori necuratul, pot fi folosite de către anchetator pentru a depăși rezistența suspectului, pentru a-l determina să mărturisească. În mod evident, ca diferență operațională, un suspect care are la dispoziție un motiv sau mai multe, pe care le percepe ca raționale și rezonabile pentru a-i justifica fapta, va mărturisi mult mai repede și mai ușor, decât unul care nu percepe astfel de motive ori percepe efortul anchetatorului, care se străduiește să ofere ceva în această zonă, ca fiind fals, lipsit de eficiență ori inutil.

Unii anchetatori spun că utilizarea de raționamente justificative nu este decât o prostie și că, dacă un suspect mărturisește, motivul care îl determină să o facă ține, în principal, de puterea, numărul, calitatea și cantitatea dovezilor care îl copleșesc și fac ca rezistența lui să devină lipsită de sens. În practică, anchetatorii abili au demonstrat că mărturisirea apare mult mai ușor dacă vina pentru faptă este transferată unor cauze care să-l depășească pe individ, dacă gravitatea faptei este redusă, devenind o chestiune de nuanță – oricine ar fi putut proceda la fel. Important este, în opinia mea, ca anchetatorul să se străduiască să convingă suspectul, sau orice altă persoană pe care o ascultă într-o cauză, că a fost stabilită responsabilitatea pentru fapta cercetată, că se cunoaște cine și ce a făcut fiecare persoană implicată. A dezvolta convingerea suspectului că a fost prins, că nu mai are scăpare, nu este numai „artă” ci și o necesitate, dacă ne dorim a obține o mărturisire completă, care să ne ofere noi probe și să ne consolideze dosarul pe care îl construim în cauză. Dacă nu vom fi în stare, de aceasta, ca anchetatori, nu vom avea parte decât de rezistență și de negarea oricărui element de implicare ce nu este suficient de clar probat.

Ca de fiecare dată în viață, atunci când ne dorim ca partenerul de comunicare să accepte că a greșit și să ne dea detalii pentru a repara cu sau fără el ceea ce se mai poate repara, este necesar să oferim și să acceptăm un motiv pentru „a salva aparențele”, pentru „a-i permite, pe viitor, să rămână o persoană respectabilă”. Anchetatorul ar trebui să procedeze identic; este rațional să înțelegem că nimeni nu poate accepta, ca principiu, să-și recunoască vinovăția, să recunoască faptul că este autorul unei fapte considerate, de către cei mai mulți, ca fiind oribilă, că, în fapt el ori ea este o persoană oribilă. Ține de imposibilitatea de a accepta, în plan emoțional, imaginea negativă pe care o oferă, ca perspectivă, anchetatorul, ancheta și rezultatele previzibile ale acesteia. Faptul că nu poți justifica ceea ce ai făcut generează o problemă în plan emoțional și, cel puțin, până găsești „explicațiile” care îți convin, ori taci refuzând să dai vreun detaliu, ori negi, instinctual, orice implicare.

Pe o astfel de ipoteză vine soluția, ajutorul, pe care îl poate oferi anchetatorul oferind el soluția căutată de către cel ascultat. O problemă apare – și apare cu certitudine – atunci când soluția oferită ori, numai sugerată, nu satisface, nu este acceptată de către cel ori cea ascultată.

Ce se poate face ?

Nu este ceva care ține doar de capacitatea, experiența profesională ori flerul anchetatorului. Este nevoie de ceva muncă, prestată cu un scop clar – identificarea nevoilor emoționale ale persoanei ascultate. Nu este bine să oferi cuiva ceva de care nu are nevoie pentru că darul tău va fi ori respins ori aruncat la coșul de gunoi. În aceste condiții, dacă nu suntem în stare să identificăm nevoile emoționale ale persoanei pe care o avem în față, mai bine nu oferim nimic, decât să oferim ceva inadecvat, ce va fi respins, pentru că rezultatul va fi același – va crește rezistența și vom avea parte numai de negări și alte minciuni.

Motivele, rațiunea care poate justifica răul ce s-a făcut, cel puțin ca principiu, trebuie individualizată. Semănăm între noi, însă, la nivel intim, la nivel de suflet, suntem unici. Se poate accepta că pentru cele mai multe persoane care au o situație economică dificilă, a justifica fapta prin nevoia de bani, de produse alimentare, de alte produse necesare pentru traiul zilnic poate fi rezonabil. Totuși, sunt mulți care au o demnitate, absolut, respectabilă și nu acceptă orice motivație „ieftină”. Realitatea poate fi răsturnată, în sensul că anchetatorul ar putea, mai degrabă să îndârjească un astfel de individ, decât să-l înmoaie. Nu este ușor să accepți că ești tratat ca un sărăntoc, ca unul de „două parale”, care din cauza nevoilor ar face orice faptă rea. În astfel de condiții, rezistența celui ascultat va crește, va deveni îndărătnic și chiar va privi dușmănos pe anchetator.

Altfel stau lucrurile dacă nevoia financiară, motivul economic, este „plantată” pe o situație deosebit, cu un caracter special, extraordinar. S-a îmbolnăvit un copil și a fost nevoie de bani pentru medici, a murit cineva și cheltuielile cu înmormântarea au fost neașteptat de mari, soția a trebuit să suporte o intervenție chirurgicală, s-a dărâmat un perete de la casă, s-a stricat acoperișul, proprietarul a mărit chiria și ne-a amenințat cu „datul afară”, am rămas fără servici și nu am suportat ca de sărbători să …, etc., pot fi soluții de succes. Persoana se poate schimba nebănuit de repede, poate deveni disponibilă întrucât „a fost înțeleasă”.

Esențial, pentru anchetator, ca să nu piardă timpul și să salveze activitatea, cu speranța rezonabilă că va putea să-l întoarcă pe cel ori pe cea ascultată, este să aibă disponibilitatea de a fi suficient de flexibil și de echilibrat pentru a analiza reacțiile persoanei pe care o ascultă și, în măsura în care reacțiile încep să fie negative, să poată pune în scenă „varianta de rezervă”, un alt motiv care să fie acceptat de persoana ascultată.

Prezentarea de motive justificatoare prea devreme – poate fi o cauză pentru eșecul ascultării. Nu este o soluție fericită să te adresezi încă de la începutul ascultării cu „tu” și „te”; nu poți să te consideri apropiat, dacă nu te-ai apropiat. Pentru a putea fi folosite motivele care să justifice fapta ilicită sau refuzul de a oferi informații, este nevoie ca persoana ascultată să parcurgă un anumit „drum”, să devină disponibilă pentru a primi astfel de justificări. Mai potrivit ar fi ca, la început, când anchetatorul, încă, nu l-a acuzat pe suspect că este responsabil pentru fapta cercetată, nu a acuzat martorul ori persoana vătămată că ascund informații ori mint, să se folosească formulări impersonale – el, ei, ele, unii, unele, uneori oamenii …, etc. Persoana ascultată, cel puțin ca principiu, dacă nu este provocată, dacă nu se simte atacată, nu va da curs unui comportament de apărare; probabil va minți, însă va oferi informații care să poată fi exploatate ulterior – este mai mult decât „nu știu” sau simpla tăcere. Atacul va trebui să vină la momentul potrivit, la fel precum motivația justificativă. Pentru aceasta este nevoie de un motiv declanșator – să existe dovada palpabilă, care să poată fi „pusă pe masă”, că persoana ascultată ascunde informații ori minte, că nu este sinceră.

Sublinierea, supralicitarea, consecințelor care pot apare ca urmare a comportamentului persoanei ascultate – datorită gravității și pericolului pe care îl pot prezenta pentru cel ori cea ascultată, atât în plan fizic cât și în plan psihic, pot bloca, pot paraliza; teama poate inhiba orice element comportamental – practic persoana ascultată nu mai știe nici ce să spună, nici încotro să o ia, nu mai poate avea reacție la ceea ce se întâmplă în jurul ei. Folosirea unor cuvinte în exprimarea directă precum: omor, ucigaș, hoț, tâlhar, viol, violator, traficant, etc., acționează ca niște „palme” pe care i le dăm persoanei ascultate pentru a înțelege gravitatea situației și a consecințelor.

Mai sus am făcut referire la utilitatea folosirii de raționamente justificatoare pentru a minimiza gravitatea faptei cercetate ori a conduitei persoanei ascultate; prin sublinierea consecințelor negative nu vom face decât să obținem un efect invers. Vom reactualiza și, chiar, exacerba, frica de a fi prins, de a fi acuzat de rău. Sunt anchetatori care, în practică, utilizează formulări care conțin gravitatea consecințelor previzibile considerând că astfel stimulează emotivitatea celor pe care îi ascultă și, cu o „sperietură” pe măsură, vor reuși să-i determine să mărturisească. Din câte m-am documentat eu, rezultatele pozitive apar rar cu o astfel de strategie; de cele mai multe ori rezultatul presupune frică și refuzul de a comunica, de a mai oferi informații – nici măcar mincinoase.

Tăcerea anchetatorului – pauza lungă, tăcerea prelungită a anchetatorului este de natură a irita, a sfida, a arăta cine este puternic și controlează situația. Sigur poate fi folosită pentru a pune lucrurile la punct, însă, direct, în opinia mea, nu poate genera o mărturisire. De regulă, prin aceasta se atrage atenția cu privire la gravitatea situației, la importanța și „greutatea” a ceea ce se întâmplă iar efectul va fi asemănător cu cel obținut prin supralicitarea consecințelor. Pentru persoanele care au un autocontrol exersat, o asemenea tăcere poate fi o oportunitate pentru a gândi și evalua orice posibilitate în ideea de a convinge anchetatorul că lucrurile stau exact așa cum susțin.

Într-o conversație normală, tăcerea unui interlocutor îl invită pe celălalt să se manifeste; la fel ar trebui să stea lucrurile și în cadrul ascultărilor judiciare – cu o condiție: tăcerea să nu fie prea lungă. Tăcerea prelungită are atașată o nuanță de amenințare și una de dispreț și, chiar, una de ură. În special la începutul ascultării, când persoana ascultată se află sub imperiul emoției ce ține de contactul cu camera de ascultare și cu anchetatorul, a „pune pe masă” în calitate de anchetator o tăcere prelungită reprezintă rețeta sigură pentru un refuz care să aibă ca obiect orice colaborare – este un fel de „întărâtare” la nivel intim, ceva care poate să aibă efect doar la o persoană „dresată”. În domeniul paraverbalului, pauzele oricui, implicit și ale anchetatorului, au rolul de a evidenția, de a sublinia un cuvânt, o expresie sau un punct de vedere. Ceea ce depășește nevoia aceasta invită la o reacție de adversitate.

În unele cazuri, tăcerea poate fi, uneori, un mijloc eficient pentru a pondera un debit verbal care se manifestă în exces. Persoanele vătămate și mulți dintre martorii pe care îi ascultăm, consideră firesc să ne spună mult și repede din ceea ce și-au pregătit și apreciază necesar să promoveze, ca mesaj, ceva care să îi reprezinte. Ca efect, aici, trebuie făcută o diferențiere între persoanele de bună credință și cele venite să mintă, să inducă în eroare ancheta. Persoanele care nu se simt amenințate au tendința de a umple tăcerea, de multe ori, cu informații suplimentare care nu par a avea o legătură directă cu obiectul anchetei; totuși aceste informații pot fi utile unui anchetator dispus la efort și disponibil pentru a se implica în ascultare, dincolo de partea formală ce ține de „facerea meseriei”. Prin contrast, persoanele care au ceva de ascuns vor încerca, în mod deliberat, să „plimbe” anchetatorul, să-l rătăcească în zone de conversație cu caracter contradictoriu, nu de puține ori, apărând, în expunerea lor, dileme și teme filosofice, lucruri și aspecte care nu pot fi elucidate în cadrul ascultării.

Strategia anchetatorului – inadecvată ori promovată arbitrar poate fi o importantă cauză care să genereze comportamente de respingere din partea persoanelor ascultate. Confruntarea imediată pe fondul iritării intenționate a persoanei ascultate – fără să se stabilească poziția acesteia cu privire la faptă, cu privire la persoanele implicate, cu privire la responsabilitatea pentru consecințele dezvoltate, fără să se analizeze credibilitatea acesteia – generează o reacție de apărare instinctuală ca protecție împotriva asaltului deranjant al anchetatorului.

Ce poate fi mai facil pentru persoana ascultată ?

Evident, a minți, apare ca soluție imediată; până la urmă a refuza orice implicare în activitatea ilicită cercetată nu este deloc complicat.

A mărturisi, a recunoaște implicarea și relațiile cu celelalte persoane care, într-un fel sau altul, au avut legătură cu fapta devine, acum, mult mai greu de acceptat. Făptuitorul nu numai că a făcut ce a făcut însă, acum, a mai și negat orice implicare. Practic, prin graba sa, anchetatorul l-a determinat pe cel pe care îl ascultă să mintă, iar aceasta nu poate genera decât noi minciuni și negarea oricărei implicări, în continuare; scopul, resimțit de cel care o face, fiind acela de a „proteja” ceea ce a spus deja.

O soluție controversată este și aceea ca anchetatorul să se concentreze, de la început, pe punctele tari ale apărării, pe apărările clasice, consacrate în practica avocaților, în funcție de tipul de activitate ilicită ce constituie obiectul anchetei. Odată ce demersul anchetatorului pare concentrat pe un element, situație, incident specific sau moment, persoana ascultată, aproape că, se simte motivată să „genereze”, să „monteze” o apărare. Fiind vorba despre „doar atât”, suspecții pot considera că expunerea este minimă iar a nega, a minți, poate fi ușor de acceptat ca modalitate de a construi apărarea. Este o chestiune ușor de verificat și în viața de zi cu zi – dacă ne dăm seama de ceea ce urmărește cel ori cea cu care comunicăm, imediat, ne redirecționăm atitudinea și demersul în funcție de scopurile personale pe care le urmărim. În cazul suspecților, imediat ce au constatat direcția atacului, se regrupează și încep să se apere eficient. Concentrarea pe un singur subiect, chiar dacă pare a fi un element al unei conduite profesionale „ordonate”, limitează expunerea suspectului care, în loc să fie „vigilent” pe o zonă extinsă a „frontului”, se poate concentra ușor pe ceea ce i se propune. Mai mult, dacă anchetatorul nu este un tip puternic, se află într-o zi proastă, sau are o problemă de concentrare pe această porțiune a ascultării și nu va putea convinge că are dovezi, fiind convins că suspectul pe care îl ascultă este cel care …; o asemenea împrejurare va da satisfacție celui ori celei ascultate care va continua să nege. Ba, există, în plus, și posibilitatea ca negările să crească în intensitate, persoana ascultată să devină vehementă, fiind convinsă că prin asta va putea să-l domine pe anchetator. Și cum, ceea ce pare o mică victorie, merită a fi valorificat, odată descoperită dificultatea anchetatorului vor apare refuzuri și minciuni suplimentare, cel ascultat devenind convins că „se poate”.

Folosirea unor probe incomplete, indirecte sau lipsite de relevanță – poate avea un efect, cu adevărat, distructiv pentru întreaga ascultare a unei persoane, indiferent de rolul ori calitatea pe care o are aceasta în cadrul anchetei. Trebuie recunoscut că, de foarte multe ori, anchetatorii pleacă la atac fără suficientă „muniție”. Nu au probe ori dacă au, aceasta nu sunt suficient de relevante pentru a demonstra implicarea ori vinovăția unui individ. Unii consideră necesar, în astfel de condiții, să mintă, să falsifice ori să construiască probe pentru a demonstra anumite elemente pe care le consideră a fi de interes pentru ancheta pe care o conduc. Imediat ce persoana ascultată – suspect, martor ori, chiar, persoană vătămată – „se va prinde” de „mârșăvia” anchetatorului, va deveni convinsă de faptul că anchetatorul nu are probe concludente pentru a lămuri cauza, că este în criză de idei și că este dispus la a folosi arbitrariul pentru a rezolva cauza ca o normă profesională de natură cantitativă. Drept rezultat, hotărârea de a refuza orice colaborare se va consolida – nimeni nu acceptă cu ușurință colaborarea cu o persoană dispusă la orice fel de compromisuri pentru a-și rezolva interesul.

Pentru anchetatorii care sunt disponibili pentru subtilitate, pentru „finețea” demersului profesional, există posibilitatea folosirii unei probe incomplete pe post de „momeală falsă”. Cel ascultat, la fel precum un pește, începe să se agite, să devină iritat pentru faptul că, vinovat fiind, se simt înșelat. Există posibilitatea ca „instinctul adevărului”, „fascinația dreptății” să învingă instinctul de apărare dublat de forța rațiunii iar suspectul să muște momeala – „Nu l-am ucis cu cuțitul, nu am avut și nu aveam de ce să am un cuțit pregătit pentru asta; am început să ne certăm și când a început să mă lovească cu pumnii și picioarele am reușit să pun mâna pe o șurubelniță cu care l-am lovit în piept.” ori „Nu am luat 25 de televizoare, patronul ăla este un împuțit și un nenorocit, am luat 11; mai multe nici nu încăpeau în mașina mea.” sau „Ce viol domnule ? I-am dat o palmă de i-a bușnit sângele din nas și i s-a spart o buză pentru că nu vroia să îmi dea banii pe care mi-i datora, deși, luase salariul. După aceea, ea m-a rugat să o iert, să o înțeleg că i s-a mărit chiria, că i s-a îmbolnăvit copilul și altele. Am acceptat, ce era să fac, de unde să scot banii dacă nu îi mai avea; îmi trebuiau și mie; până la urmă eu eram de vină că acceptasem să o împrumut știind că este o femeie cu probleme. Ea a început să plângă, mi-a mulțumit, m-a luat în brațe și a început să mă sărute. Nu sunt de fier, am dezbrăcat-o și am făcut dragoste cu ea mai mult de două ore … .”

Anchetatorul a reușit … cel ascultat nu mai neagă implicarea în activitatea ilicită cercetată ci doar „nuanțele”, împrejurările, ce l-a determinat, ce a urmărit ori a obținut de pe urma faptei sale.

Perceperea faptului că anchetatorul nu are probe, că nu sunt „probe la dosar” – constituie garanția tăcerii, lipsei de colaborare și negării oricărei implicări. Dacă persoana ascultată devine convinsă că anchetatorul nu poate să-și susțină afirmațiile, nu le poate dovedi, nu poate să susțină credibilitatea rezultatelor anchetei pe care o conduce, totul, pentru ea, devine volatil. Este în aer, poate că are o șansă să mintă și să scape, poate că până la urmă se va dovedi totul, dar, dacă nu este nevoie, de ce să facă ceva ? Devine lipsit de justificare orice „parteneriat” cu anchetatorul, orice informație dată devine o concesie gratuită și lipsită de sens. A … dacă vor apare dovezi, „voi vedea, atunci, ce voi putea să fac ori să mai fac” – poate să își spună orice persoană implicată într-o faptă penală.

Mincinoșii sunt convinși că și ceilalți oameni au același sistem de valori și că viața, relațiile personale, comunicarea cu altă persoană este, în esență, o problemă de cine înșeală pe cine, cine câștigă și cine pierde. În astfel de condiții, devine puțin probabil ca în camera de ascultare lucrurile să stea altfel – orice afirmație este o chestie prin care sunt pus la încercare să vadă dacă sunt prost și mușc momeala; nu voi mușca voi minți, voi nega, voi înșela până la capăt; nu mă las eu prostit de anchetator; dacă probează pot accepta, dar, în anumite condiții; dacă nu, să fie sănătos. Până nu i se va prezenta materialul probator o asemenea persoană va nega în continuu. Va nega fiecare element de interes pentru anchetă; își va apăra teritoriul „metru cu metru” până nu va mai avea ce să apere.

Ascultarea compromisă – este o ascultare în care persoana ascultată vine să „joace” și să câștige ori, cel puțin, să facă o remiză. Și-a pregătit, singură ori ajutată și de alții, ceea ce are de spus, cum să o facă și până unde să o facă. O asemenea persoană poate beneficia de informații obținute de la cunoștințe, care au aflat pe diverse căi, despre probele obținute de către anchetatori cu ocazia diverselor activități de anchetă efectuate – precum cercetarea la fața locului, percheziții, ascultarea altor persoane, etc. – de la o altă persoană audiată anterior în aceeași cauză ori, poate, de la un alt anchetator ori o persoană apropiată acestuia care a aflat ceva. Beneficiind de informații, mai mult sau mai puțin precise, completând cu rezultatele unor raționamente logice, cel în cauză poate să sintetizeze de unde și care sunt amenințările și să pregătească o poveste care să-l mulțumească sub aspectul apărărilor pe principalele direcții de acuzare, o poveste izbăvitoare, care să-i asigure liniștea și speranța că își va îndeplini scopurile personale. Dacă există convingerea că povestea este plauzibilă, că sunt suficiente elemente care să dea credibilitate la ceea ce va spune, persoana care urmează a fi ascultată va veni în camera de ascultare cu speranță, convinsă că îl va convinge pe anchetator de nevinovăția sa, că va rezista cu succes la toate întrebările pe care le presupune o ascultare detaliată.

Ce poate întâmpla cu persoanele de bună credință ?

Bineînțeles că, și acestea, se pregătesc dacă sunt avertizate sau realizează, într-un fel sau altul, că pot fi invitate sau, mai mult, este firească invitarea lor în vederea ascultării. În mod firesc relatările pe care le vor produce în fața anchetatorului vor fi sistematizate; persoana ascultată se va elibera de stresul specific generat de posibilitatea ca anchetatorul să o ia pe nepregătite, va fi mai sigură pe ea și pe ceea ce spune crezând că, astfel, va fi mai convingătoare. Partea puțin pozitivă a lucrurilor presupune ca prestația unei asemenea persoane în fața anchetatorului, fiind caracterizată de o anumită siguranță, va fi mai puțin expresivă, va fi nefiresc de săracă în manifestări spontane, în plan verbal, paraverbal și non verbal, ceea ce o va face comparabilă cu a unui mincinos. Comunicarea, mesajul transmis fără a fi însoțit de emoții specifice, indiferent de la cine vine, devine suspect. A limita scurgerile specifice comportamentului înșelător presupune a limita nivelul emoțiilor eliberate pe parcursul comunicării ori, tocmai, asta face și cel care minte și cel care își propune să spună adevărul iar anchetatorul, fiind la mijloc, va trebui să cântărească foarte bine prestațiile celor pe care îi are în față pentru a face diferența între normal și suspiciune, între adevăr și fals.

Ei bine, cum o persoană care să spună, doar, adevărul s-ar putea să descoperim doar într-o ipoteză teoretică, lucrurile se complică în condițiile în care și un individ, care nu este făptuitor, strecoară, și el, o minciună pentru a acoperi o anumită vulnerabilitate pe care o resimte ca fiind periculoasă, în raport cu scopurile și obiectivele sale personale. Este posibil ca totul, adevăr și minciună, să fie spus fără nici o diferențiere comportamentală. În astfel de condiții, anchetatorul trebuie să fie deosebit de precaut de fiecare dată când audiază o persoană care a cunoscut ori a avut o presupune întemeiată că va fi ascultată.

Este bine să-ți aștepți adversarul la cotitură, să o lași pe cea ori cel cu care comunici să își expună punctul de vedere, alibiul sau modul în care aceasta explică ceea ce s-a întâmplat și modul în care au apărut consecințele faptei penale cercetate. Imediat ce persoana pe care o ai în față simte că ai ceva „la mână” inventează incidente și tot felul de motive care să justifice, să explice, ceea ce nu îi convine în discuție sau în felul în care anchetatorul pune problema. Dacă nu îl poți bloca, dacă lațul nu este suficient de strâns, este bine să nu ataci pentru că persoana pe care o ai în față poate fi una puternică ce poate să te domine, să te năucească cu alibiuri care să te facă să pierzi mult timp, să îți pierzi concentrarea și să faci greșeli pe care să le exploateze ulterior.

Tehnica sau modul în care anchetatorul pune întrebările – poate fi un alt motiv care să îl determine pe cel ascultat să nege și să mintă. Uneori, anchetatorii, parcă solicită răspunsuri negative de la persoanele pe care le ascultă. De exemplu, acuzațiile directe făcute încă de la începutul ascultării primesc, imediat, o negare pe măsura acuzației. Neagă și vinovatul și cel sincer; se amestecă, într-un mod caracteristic, straniu în felul lui, dorința instinctuală de a scăpa de necazuri, cu dorința de a duce ancheta pe piste greșite, de a înșela anchetatorul, de a-l pedepsi pentru faptul că a îndrăznit să acuze și nu numai să acuze ci să acuze fără a lăsa nici o șansă, nici o oportunitate sau „portiță” celui acuzat pentru a se salva ori a salva aparențele.

Ce poți să spui dacă ai în față un individ care îți spune, auzi cu urechile tale, cât se poate de clar: „Domnule/doamnă, cercetările noastre indică faptul că l-ați ucis pe Ionescu Ion.” ?

Evident că NU, Nu, nu. Ca principiu, astfel de negări au ca efect stoparea fluxului de informații care ar fi putut veni de la cel ascultat. Cele mai multe persoane, în spatele acestor negări, vor încerca să tragă de timp, să evalueze situația, să cântărească fiecare alternativă pe care o au ori pe care cred că o pot avea. Abia după ce au ajuns la o concluzie, au luat o hotărâre, au decis cum să facă față situației, vor renunța la a nega și vor accepta să dea explicații. A nega, apare ca o primă linie de apărare în fața unui atac neprevăzut, în fața unei mișcări neanticipate a anchetatorului.

La fel se poate întâmpla și în cazul în care se prezintă probe de vinovăție, la începutul ascultării, fără o pregătire prealabilă, fără a oferi șansa unei explicații previzibile care să fie folosite de către persoana pe care o ascultăm. A accepta să recunoști de la început pare dezonorant, la fel precum în cazul femeilor curtate – a spune „da” de la început poate genera lipsă de respect, femeia poate fi considerată o ușuratică, ori, mai grav, una dispusă a se prostitua pentru avantaje facile. Este necesară o luptă, dacă pierzi, trebuie să pierzi onorant, să simți, chiar, că ai primit ceva în schimbul cedării, în schimbul mărturisirii; altfel îți poate fi rușine de tine, devii oribil, îți simți afectată stima de sine. Unii anchetatori prezintă frontal materialul probator, încă de la început, sperând că, astfel, îi vor „supune” repede pe cei pe care îi ascultă. Dacă există vreo fisură în construcția materialului probator, și aceasta este percepută de către cel ascultat, va apare negarea implicării și refuzul oferirii oricărei informații utile.

Pentru o persoană „setată” să își clameze nevinovăția, pregătită fizic și psihic pentru aceasta, multe dintre probele considerate importante de către anchetator pot să nu însemne „mare lucru”. Pe de o parte existența lor poate fi anticipată iar pe de altă parte, mai ales în cazul probelor indirecte ori circumstanțiate, cel suspectat să considere că nu sunt suficiente ori nu sunt suficient de relevante pentru a fi acuzat. Multe persoane sunt de părere că dacă nu există probe directe – urme de la fața locului, obiecte descoperite la percheziții, declarații de martori sau înregistrări de sunet și imagine acuzatoare – nu se poate construi o acuzație solidă, nu se poate obține o condamnare. Această convingere este de natură să reducă impactul emoțional al prezentării probelor de vinovăție și să aibă ca rezultat același refuz de colaborare.

Oricum, și în viața de zi cu zi, de cele multe ori când primim o întrebare directă de la o persoană necunoscută sau în care nu avem încredere – știi ? vrei ? ai ? poți ? dai ? faci ? – răspundem, instinctual, cu o formă de negare; iar dacă interlocutorul insistă vom adopta o apărare agresivă – „Ce faci, îmi spui tu ce să fac ?”. În fața anchetatorului, o asemenea atitudine se poate manifesta prin: „Ce faci, mă acuzi de furt, omor, viol, trafic de … ?” ori „Vrei să spui că eu am … făcut acest lucru ?” Provocarea conține și o capcană pentru interlocutorul care nu este stăpân pe el, pentru anchetatorul lipsit de experiență.

În cazul în care anchetatorul va răspunde cu o acuzație directă – „Da, exact asta am vrut să spun.” – suspectul va răspunde prin a nega. Va fi o primă negare a acuzației după care vor urma și altele în scopul de a construi o adevărată baricadă, de care să se lovească anchetatorul ori de câte ori ar dori să obțină o informație utilă. Soluția permite suspectului și a trage de timp, pentru a se agăța de un amănunt pentru a ataca condițiile în care se desfășoară ascultarea, modul în care este condusă ancheta, comportamentul anchetatorului, etc., pentru că mulți dintre noi acceptăm că cea mai bună apărare este atacul. Suspecții sunt tentați să folosească acest tip de agresivitate pentru că, probabil, au mai folosit-o și în trecut cu diverse persoane și a mers; chiar dacă unele au fost considerate puternice ori, altele, „atacau” de pe poziții de superioritate evidentă.

Întrebările prea lungi ori mai multe întrebări conținute în același enunț – sunt ocazii fericite pentru un suspect de a nega totul și a bloca orice informație pe care ar putea să o pună la dispoziția anchetatorului. Nu este, neapărat, un moft al suspectului. Enunțurile alambicate, cu tentă filosofică, conțin o componentă arogantă, un fel de superioritate dată de obișnuința construirii unor asemenea formulări, care provoacă dificultăți oricărui interlocutor, ce se vede pus în situația de a aloca resurse suplimentare pentru un nivel de concentrare superior de natură să asigure prelucrarea conținutului întortocheat al întrebării și elaborarea unui răspuns pe măsură.

Punerea unei întrebări într-un moment nepotrivit – poate avea drept consecință negarea implicării și blocarea comunicării chiar dacă, în principiu, poate fi vorba despre una sau mai multe întrebări considerate a se constitui în instrumente utile la îndemâna anchetatorilor pentru aflarea adevărului. De exemplu, întrebările cu conținut alternativ, lăudate în teorie și în practică pentru că oferă suspectului posibilitatea de a alege o explicație onorabilă pentru fapta penală săvârșită, pot genera, și ele efecte negative, mai ales în condițiile în care cele două variante sunt apropiate ca și onorabilitate – Banii i-ai folosit pentru a cumpăra medicamente soției ori pentru a-ți achita facturile ? Cel care a blocat comunicarea prin a nega nu va aprecia deloc oferta anchetatorului și va continua să nege.

Într-un alt exemplu: „Ești o persoană violentă sau l-ai lovit în urma unui impuls de moment fără să te gândești ?” Suspectul care nu este, încă, gata din punct de vedere emoțional pentru o primă admitere a implicării, pentru a mărturisi, chiar și numai în parte, probabil că va răspunde cu o negare: „Nu am făcut nimic !” La fel vor sta lucrurile și în cazul unui alt tip de întrebare apreciată și folosită des de către anchetatori: „Tu faci asta din obișnuință ori a fost o întâmplare ?”

Esențial, pentru anchetatori este să evalueze nivelul de rezistență al persoanei pe care o ascultă și astfel de întrebări să fie puse în momente oportune. O întrebare, cât de bună, pusă într-un moment prost devine la fel precum momentul în care a fost pusă.

Pierderea momentului oportun pentru punerea unei întrebări importante – poate conduce la ignorarea importanței acesteia și la imposibilitatea obținerii vreunui avantaj pentru anchetă. A sta la pândă prea mult, mai mult decât trebuie, este începutul eșecului pentru oricine urmărește o „pradă”. Leii și alte animale de pradă confirmă această concluzie. La fel anchetatorii, care își construiesc cu meticulozitate momentul în care să atace și din cauza prea multor scrupule, prea multor calcule, amână atacul și trec peste momentul prielnic în care se putea obține maximul de efect. În esență, este vorba despre a urmări un moment optim al sensibilității emoționale a persoanei pe care o ascultăm. O emoție „subțire”, presupune un suspect indiferent, prea multă emoție, presupune un suspect nervos greu de controlat, care poate să plângă, să se zbuciume, să …, însă nu să cedeze. Și într-un caz și în celălalt, anchetatorul va avea parte de refuzuri și negarea implicării.

Inconsecvența anchetatorului – poate să îl convingă pe suspect că are șanse să scape. Dacă anchetatorul ce a început atacul, a acuzat, s-a ales cu negarea oricărei implicări și cu o poveste mincinoasă, renunță la a continua atacul, suspectul poate considera că a câștigat lupta, că nu sunt probe și că, din slăbiciune, anchetatorul a schimbat subiectul discuției. El poate să își spună: „Dacă anchetatorul ar avea cu adevărat probe, dacă ar fi convins că eu sunt cel care …, ar continua să mă acuze, nu s-ar lăsa. Pentru că nu are nimic concret, blufează.”

A renunța la poziția de putere poate fi, pentru anchetator, un element de strategie. Pentru cei mai mulți dintre suspecți, este o slăbiciune care trebuie exploatată, care generează speranță, dă putere și crește potențialul de luptă.

O importanță deosebită o poate avea și vestimentația anchetatorului – prima impresie a persoanei ascultate, ce trebuie să fie cât mai bună, este condiționată, dincolo de sex, rasă, corpolență, etc., și de vestimentația anchetatorului, de natura și modul în care acesta poartă hainele, de modul în care se asortează îmbrăcămintea sau sunt îngrijiți pantofii. Noi, ca anchetatori, ne dorim ca persoanele cu care intrăm în contact să ne perceapă ca buni profesioniști, inteligenți, fără prejudecăți sau stereotipuri, care să ne afecteze obiectivitatea și, poate cel mai important lucru, ca fiind de încredere. Acestea fiind date, ne putem da seama, cu ușurință, despre impactul psihologic pe care îl poate avea o ținută vestimentară nepotrivită asupra relației cu cel sau cea ascultată – mai clar, este vorba despre o ținută care contrastează, este sub nivelul vestimentației persoanei audiate sau peste. Mai mult, ținuta îl poate afecta și pe anchetator, în fața sa, propria lui imagine poate dezvolta frustrare cu consecința directă a pierderii încrederii și scăderii nivelului de performanță. De exemplu, anchetatorul în fața unei persoane „bine” îmbrăcate, dacă este îmbrăcat în haine „obișnuite” și resimte nivelul redus al veniturilor sale, care îl împiedică să fie îmbrăcat „ca lumea”, se va simți umil, va avea un ton puțin hotărât, iar dacă cel sau cea pe care o ascultă va încerca să-l domine, va avea șanse mari de reușită.

Anchetatorii ce se prezintă în uniformă în fața unei persoane ce urmează să fie audiată, neavând posibilitatea de a alege ceva, este bine să aibă și să poarte uniforma cât mai aproape de nivelul impecabil. Asocierea anchetatorului cu uniforma poate fi benefică în timpul unei audieri. Suspectul mincinos va resimți o anumită teamă, îi va fi frică să mintă, va crește anxietatea și amploarea simptomelor ce pot sugera un comportament mincinos.

Totuși, portul uniformei, eventual, pistolul sau/și insigna la vedere, nu este, întotdeauna o soluție fericită. Există posibilitatea ca persoana audiată să facă asocieri cu regimul de detenție sau cu ceea ce consideră că va avea parte, în cazul în care va spune adevărul și ancheta își va atinge obiectivele. Recomandabil, în aceste condiții, este ca anchetatorul să găsească o scuză pentru faptul că a fost nevoit să fie în uniformă – „ … a trebuit să fiu la o activitate în teren unde am fost îmbrăcați cu toții în uniformă, nu m-am schimbat pentru că nu am vrut să vă fac să așteptați, de abia aștept să mă îmbrac în ceva normal, mai comod … , știi, pe undeva noi ne asemănăm și mie îmi place să mă îmbrac așa.”

Altfel stau lucrurile în condițiile în care anchetorii pot avea posibilitatea să își aleagă ceea ce vor purta în ziua respectivă. Să ne gândim la o persoană, ce se prezintă în camera de ascultare, îmbrăcată într-un costum elegant, cu o cravată scumpă, o cămașă albă cu gulere impecabile și pantofi bine lustriți – cum să facă față un anchetator unei asemenea prezențe ? Persoana ce urmează a fi ascultată promoveză o prestanță deosebită cu care dorește să impună respect, respect cu care va fi tratată, însă nu în orice condiții. Dacă un violator sau un hoț din apartamente se prezintă astfel „echipat”, va reuși să stârnească zâmbete, gestul va avea o semnificație complet denaturată față de abordarea socială normală. Dacă anchetatorul ar fi îmbrăcat așa cum am arătat, cu siguranță că cel ascultat l-ar detesta, chiar și numai pentru că își poate permite o costumație scumpă; bineînțeles că așa cum suspectul nu ar putea avea încredere în anchetator, nici anchetatorul nu poate avea încredere într-un suspect așa de bine „echipat”.

De cele mai multe ori „prea-îmbrăcarea” persoanei ascultate se constituie într-un preludiu al unei încercări de mituire, al unei propuneri de implicare într-o activitate cu câștiguri mari, imediate – transportul de droguri, pariuri ilegale, facilitarea exploatării de persoane, a traficului ilegal de mărfuri, arme, migranți, etc. Oricare dintre posibilitățile la care am făcut referire sunt de nedorit.

Ca și principiu de bază, anchetatorul ar fi bine să aibă o ținută „în ton” cu persoana pe care o ascultă, fără a coborâ sub o anumită limită – limita decenței profesionale, în sensul că, indiferent de situație, nu poate fi acceptabil ca anchetatorul sau anchetatoarea să își permită contacte profesionale în pantaloni scurți ori maieuri sau articole de vestimentație provocatoare. Oamenii își câștigă încrederea, se dezvoltă un respect reciproc, de dorit în anchetă, în măsura în care partenerii de comunicare împărtășesc aceleași opțiuni, aceleași gusturi estetice, inclusiv, în ceea ce privește modul de a se îmbrăca și de a purta hainele. Un anchetator ce dezvoltă cercetări în zona activităților ilicite desfășurate de către gulerele albe, va trebui, el însuși să aibă gulere albe, va trebui să fie îmbrăcat la nivelul interlocutorului ori interlocutoarei cu care are de a face. Generic, putem vorbi, atât în cazul bărbaților cât și în cazul femeilor anchetator, despre așa-numita ținută „de afaceri” – eleganță, fără excese, în tonuri de gri, negru sau bleu-marin.

Foarte important este ca anchetatorul să nu fie nici supra-îmbrăcat – existând riscul să fie perceput ca arogant, ca adversar – nici cu un aspect neglijent – percepția fiind, mai degrabă, de om puțin educat, poate, chiar, de incompetent. Trebuie să-și pună o întrebare în legătură cu modul în care va fi perceput și cu măsura în care această percepție facilitează ori, din contră, se constituie într-o barieră de comunicare.

6.4. Persoana ascultată

Suspectul, înainte de toate, cu temerile, personalitatea și modul specific în care este obișnuit să își rezolve problemele, constituie, și el o cauză a negărilor și a refuzului de a oferi informații utile anchetei.

Înainte de toate, trebuie analizată gravitatea minciunii. Refuzul de a oferi orice fel de informație poate avea ca sursă evitarea promovării unei minciuni grave. De cele mai multe ori când mințim, o facem pentru că suntem convinși că minciuna noastră provoacă mai puțin rău decât realitatea. Avem un sistem de referință pentru a evalua necesitatea și oportunitatea minciunilor pe care le spunem: gravitatea efectelor pe care le produc – o minciună, care produce puțin rău, este mai puțin gravă, decât una care produce mai mult rău. De asemenea, apreciem că o minciună provoacă mai puțin rău decât mai multe minciuni. Minciunile pregătite, prelucrate și planificate, datorită subtilității și modului în care sunt urmărite interesele personale sunt mai „rele”, mai grave decât cele emanate sub impulsul momentului.

În anchetă, indiferent de gradul lor de pericol, toate minciunile au ca efect, mai mult ori mai puțin, deteriorarea imaginii și poziției persoanei ascultate, pierderea minimei încrederi de care s-a bucurat ori credea că se bucură la începutul ascultării. La nivel interior, prejudiciul se poate manifesta prin creșterea sentimentului de vinovăție, prin mărirea diferenței între ceea ce ne dorim sublim, pur, neafectat de nimic și mizeria din jurul nostru pe care o creăm la nivel conștient. Cu toate acestea, necesitatea de a minți se poate dezvolta, poate lua amploare. Odată spusă o minciună, negările sunt atât de ușor de spus – nu știu, nu am auzit, nu pot să înțeleg, nu realizez, ș.a. – este nevoie de altă minciună, de alte minciuni pentru a o susține, pentru a susține pe fiecare, în parte. Dacă poate fi vorba despre o rezistență la a spune minciuni, aceasta se diminuează repede și semnificativ, astfel că individul ajunge să se simtă mai bine, mai în elementul său, se simte mai confortabil mințind.

De multe ori valorile morale, acceptate de către o persoană, justifică „a minți”. Ba sunt găsite și justificări care să salveze onoarea – Nu a fost o minciună, a fost, pur și simplu, o glumă, o exagerare, ce vroiai să spun, că nu a fost nimic din ceea ce ne așteptam să fie ?; Este adevărat, probabil, am mințit, însă am fost atât de beat/de supărat/de furios/aveam o durere de cap atât de cumplită, de se învârtea pământul cu mine/aflasem despre nenorocirea cu „X”, ș.a. încât nici nu mai știu ce era cu mine; Nu am vrut să înșel pe nimeni, am spus-o doar așa …, oricine putea să-și dea seama că nu avea cum să fie așa cum am spus eu; Te rog să mă ierți, nu am spus-o ca să îți fac rău.

Anchetatorul se poate găsi într-o dilemă – asupra cărei minciuni să-și concentreze demersul profesional ? Ca principiu, cu cât minciuna este considerată a fi mai mare, cu consecințe mai importante, cu atât crește riscul, ca persoana ascultată să se închidă și să refuze comunicarea cu anchetatorul. De exemplu, într-un caz banal în care un agent de securitate dintr-un mare centru comercial, pe timp, de noapte, după ce a luat o pastilă „atotpotentă”, s-a „echipat” cu lenjerie de corp, ciorapi, cămașă, cravată, costum, pantofi, ca un „domn”, a urcat un etaj mai sus și a întreținut relații și raporturi sexuale cu o colegă, după care a revenit la etajul său și a întreținut relații sexuale cu un coleg, tot agent de securitate, care era într-un post de la un etaj mai jos. Mai mult, agentul a considerat necesar să se elibereze de necesitățile fiziologice într-un vestiar destinat femeilor care lucrau în acel centru comercial. Bineînțeles că toate articolele folosite au căpătat amprenta purtării iar lucrătorii comerciali, a doua zi, și-au sesizat superiorii. În legătură cu „bucuria” din vestiar, femeile nu au reclamat, însă, s-a auzit din modul în care o femeie de serviciu care a făcut curat acolo, și-a clamat furia și frustrarea că a fost o „bucurie” de prost gust.

În prima fază a cercetărilor nimeni nu a recunoscut nimic. Ulterior, după ce au fost analizate înregistrări de sunet și imagine de la surse necunoscute agenților de pază, omul nostru s-a aflat într-o dilemă. A mințit cu privire la folosirea articolelor de lenjerie intimă, de vestimentație și de încălțăminte; a mințit cu privire la întreținerea de relații și raporturi sexuale cu colegii; a mințit în legătură cu îndeplinirea sarcinilor și procedurilor de serviciu; a mințit cu privire la modul reprobabil în care și-a făcut nevoile în vestiarul femeilor. Fiecare minciună are greutatea și consecințele sale specifice. Anchetatorul avea la dispoziție anumite înregistrări însă era interesat de întreg „filmul” desfășurării faptelor pentru a putea evalua, atât gravitatea acestora și încadrarea lor juridică cât și consecințele, de imagine, de reputație a magazinului, a companiei de pază, prejudiciile evaluabile în bani, etc.

Anchetatorul a simțit că, cel mai ușor de acceptat, era faptul că agentul de securitate a „probat” niște articole pentru a vedea în ce măsură merită banii și ar fi bine să și le treacă pe lista de achiziții, în măsura economiilor pe care putea să le facă, întrucât erau produse scumpe, branduri consacrate. Agentul a înțeles că există o anumită bunăvoință pentru a înțelege ce s-a întâmplat – a înțelege rătăcirea lui din acea noapte, greu de explicat și, totuși, reală. A urmat recunoașterea faptului că a întreținut relații și acte sexuale cu o femeie frumoasă, care îi plăcea și care îl plăcea; a urmat curiozitatea descoperirii a ce înseamnă „furia bărbătească”, existența și natura plăcerii de a fi posedat de un bărbat și toate celelalte. De fiecare dată anchetatorii trebuie să aleagă aspecte ori porțiuni de problemă care să-i permită suspectului să mărturisească – ceva suficient de „ieftin” cât să nu merite a nega. Nu te poți aștepta ca un suspect să mărturisească faptul că a ucis ori a violat, a tâlhărit, etc. Este, totuși, posibil să accepte că a avut o izbucnire neașteptată, că nu s-a mai putut controla, din cauza unui motiv serios, și a lovit victima cu putere, fără să își dea seama, aceasta a căzut într-un mod nefericit și a sucombat pe loc; să accepte că s-a înțeles cu victima pentru a întreține anumite relații sexuale contra unei sume de bani, că lucrurile au decurs „normal”, însă, victima s-a ridicat cu noi pretenții și, pentru a-și merita banii, a forțat-o să presteze suplimentar; să accepte că s-a întâlnit cu victima pentru a-și recupera o sumă de bani cu care o împrumutase iar, după refuzul nejustificat al acesteia, i-a dat o palmă peste față, i-a smuls geanta, a luat toți banii pe care i-a găsit, după care i-a aruncat geanta în față și i-a spus că în viața ei să nu-l mai caute și să nu mai mizeze pe ajutorul lui.

Un alt motiv important, pe care îl invocă persoanele ascultate, îl reprezintă multitudinea de reguli, de norme pe care trebuie să le respecte. Trebuie să acceptăm că la locul de muncă, în diferite spații publice ba și în familie ca, de altfel, în tot ceea ce poate însemna viață privată, ne asumăm și trebuie să respectăm foarte multe reguli. La fel de adevărat este și faptul că, de multe ori, sesizăm conflicte între normele pe care trebuie să le respectăm, că există o zonă gri, ce parcă ar ține de bine, parcă ar ține și de rău; că aceste conflicte sunt reale, ori sunt probleme de interpretare, a uneia sau alteia dintre norme, contează puțin, având în vedere că situația este folosită pentru a justifica o conduită neconformă.

Mulți dintre suspecți neagă fapta, arătând că nu au făcut decât să se conformeze normelor. Comportamentul lor este justificat și acoperit de norme; pe cale de consecință totul este corect, iar anchetatorul nu face decât să cerceteze ceea ce nu există, cercetează penal normalul ori acest lucru nu trebuie să se întâmple, este ceva jignitor. Cunoscând reguli, regulamente, politici și proceduri de lucru, în special în zona criminalității „gulerelor albe”, suspecții conduc anchetatorul într-un hățiș de prevederi legale cu interpretări controversate care să le permită să justifice nevinovăția lor.

Importante în context sunt și diferențele culturale care pot justifica, și ele, negarea implicării de către suspecți sau martori. Pot fi subculturi în care apartenența la un grup sau bandă este de natură să justifice orice minciună în scopul apărării unui alt membru ori a unei valori, ținerii unui secret, etc. În acest caz, nici unul din cei care mint nu va considera că face vreun rău. Necesitatea de a oferi răzbunare, de a pedepsi pe cineva care a dezonorat familia, poate depăși orice interdicție legală, inclusiv aceea de a nu ucide. Bătăile „tradiționale” de la Ruginoasa, din Județul Iași, depășesc orice regulă socială, nu contează suferințele și costurile sociale ale îngrijirii celor care au fost „mai slabi”; important este faptul că „l-am bătut pe ăla de l-am băgat în spital, 5 zile a stat în comă …”.

Importante sunt, în context, și raporturile bărbați – femei. Dacă există o dominație dură a bărbaților, apare, ori posibilitatea ca femeia ascultată să nege orice implicare a unui bărbat ori, din contră, să exagereze, pentru a se răzbuna, pentru a se ușura.

Alcoolul și drogurile, indiferent de natura lor, prezente în momentul desfășurării activității ilicite dau o explicație, aproape universală: „pur și simplu, nu-mi amintesc nimic …”. Sigur că ceva adevăr poate să existe, însă motivul este folosit, în primul rând, ca justificare. Prostituție, scandaluri, violuri, bătăi și multe altele sunt determinate sau însoțite de „nu-mi dau seama când am fost drogat” sau „mi s-a pus ceva în pahar și după aceea am fost altul, a ieșit răutatea și hidoșenia din mine”. Deochiul, vrăji și blesteme pot apare, și ele, în ecuația justificărilor, pentru a apare:„nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, parcă eram luat din căluș”.

Raportul dintre consecințe și justificări este în cele din urmă, dar deloc lipsit de importanță, luat în calcul de către suspecți atunci când trebuie să se hotărască: recunosc și mărturisesc ori neagă și mint. Îți poți justifica anumite fapte în condițiile existenței unui raport rezonabil între justificare și consecințele apărute în urma faptei, a desfășurării activității ilicite.

Lucrurile nu stau diferit atunci când se pune problema calculului sumativ dintre corectitudinea și noblețea mărturisirii, a recunoașterii propriilor fapte, pe de o parte, și duritatea, gravitatea consecințelor previzibile – detenția pe o perioadă îndelungată, ura celor care au avut de suferit într-un fel sau altul de pe urma faptelor tale, disprețul celor care îți sunt apropiați, ș.a. Mulți suspecți neagă pentru că nu sunt pregătiți emoțional ca să facă față asprimii consecințelor. În cadrul ascultării suspectul parcurge, în principiu, cinci etape, suficient de dureroase, pentru a fi acceptate cu ușurință:

negare;

furie;

negociere;

depresie;

acceptare.

Mărturisirea, ascultarea judiciară prin natura sa, presupune parcurgerea de către suspect a unei crize emoționale semnificative. Într-o asemenea situație, anchetatorul trebuie să se aștepte ca suspectul să nege, încă de la început, implicarea în activitatea ilicită cercetată. La început, mulți nici nu cred că au fost identificați ca autori ai faptei. Furia apare ca o eliberare sau ca un mijloc de apărare, care să sprijine poziția lor ori pentru a încerca să îl descurajeze pe anchetator. Negocierea intervine în încercarea disperată de a obține alternative acceptabile la nivel personal, de a găsi cea mai bună rezolvare a situației. După zbatere, odată cu imposibilitatea identificării unei soluții izbăvitoare de pedeapsă, suspectul intră într-un fel de depresie, devine supus, resimte și acceptă durerea; odată cu aceasta și realitatea responsabilității, necesitatea de a accepta răspunderea penală. Suspectul recunoaște fapta și faptul că a fost identificat ca autor de către anchetator; odată cu acest proces încep justificările, atât la nivel interior cât și pentru anchetator. Este necesară, pentru o împăcare definitivă cu sinele, să stabilească și să împărtășească motivele reale pentru care a făcut ce a făcut.

În multe cazuri, suspecții nu pot realiza asta față de ei înșiși. Este nevoie de un anchetator, bun ascultător, care să știe să provoace la intensitatea optimă. La nivel superficial poți să spui cu ușurință că „toată lumea o face”, că „nu ai provocat rău, cu adevărat, nimănui”, că „nu ai avut încotro”, ș.a. Când sunt identificați ca autori de fapte penale, suspecții se străduiesc să își reprime explicațiile, motivele justificatoare, pentru că, altfel, nu vor avea puterea să lupte, să nege, să mintă, să încerce să orienteze ancheta pe piste greșite.

Dacă anchetatorul este în măsură să descopere o breșă, prin care să strecoare suspectului o justificare rezonabilă pentru a depăși nivelul de negare, cazul poate fi considerat rezolvat, în mare parte, pentru că odată ce justificarea este clar stabilită în mintea și, de ce nu, sufletul suspectului, calculul risc-beneficiu începe să evolueze în sensul dorit de anchetator. „Minunea” de a fi înțeles de aproapele tău, de a constata că nu ești cel mai mare nemernic, că cineva te poate și aprecia, produce efecte greu de imaginat în alte condiții – suspectul va înceta refuzul, nu va mai nega și va începe să construiască, împreună cu anchetatorul imaginea de om onorabil, care a greșit grav, dar a rămas onorabil. Va oferi multe detalii, pentru că sunt necesare argumente solide, care să susțină faptul că o persoană este onorabilă.

Implicarea și a altor persoane în activitatea ilicită cercetată este de natură a scădea puterea individului de a nega și a minți. Când acționezi de unul singur știi exact, cum și ce ai făcut. Pe ipoteza dată, poți să îți concepi o apărare eficientă, să minți, să negi iar să minți, să faci orice este posibil, pentru a-ți apăra interesele personale. Când mai sunt implicate și alte persoane îți asumi riscuri. Știi ce ai făcut și ce faci tu; nu ai cum să știi ce face ori ce urmează să facă altul. Chiar și în legătură cu ce a făcut, pot apare îndoieli și presupuneri legate de o posibilă trădare, joc dublu, interese meschine, etc. Dacă ai fost singur, poți avea o imagine clară asupra riscurilor de a fi descoperit, te poți simți încrezător în poziția pe care ai adoptat-o, în capacitatea de a te apăra.

Când vine vorba despre o altă persoană, indiferent de cât de multă încredere i-ai acordat inițial, de cât îți este sau ți-a fost de dragă, lucrurile se schimbă, pentru că nu ai cum să știi ce, cum, când și despre ce a vorbit anchetatorilor. Se strecoară, de regulă, îndoiala și tot ce a fost încredere se duce, se întoarce împotrivă, cu o forță greu de imaginat – Nu cumva tot ceea ce știe anchetatorul a aflat de la cel ori cea căreia i-ai acordat încredere ?

Există și posibilitatea unor refuzuri și unor încercări disperate de a minți și de a duce în eroare tocmai în scopul de a-l proteja pe celălalt ori pe ceilalți. De regulă, asta se întâmplă până în momentul în care sunt identificați și ceilalți participanți. După acest moment, intervine un raționament simplu – eu, pentru mine, am atâtea slăbiciuni și mă lupt din greu cu anchetatorii și … abia de mai sper să scap nepedepsit; oare altul pentru mine poate să o facă, cu la fel de mult succes ? Incertitudinea și neîncrederea acționează încet și sigur. Important este ca anchetatorul să aibă suficient tact și răbdare. A manevra mai mulți indivizi pentru a obține o mărturisire este mult ușor decât a face același lucru cu unul singur.

Negarea adevărată a implicării în activitatea ilicită cercetată, spre deosebire de cea falsă, se distinge prin spontaneitate și prin faptul că este clară, directă, fără argumente și raționamente sofisticate, bazate pe existența ori inexistența unor probe, împrejurări sau persoane. Se poate nega implicarea într-o anumită secvență a desfășurării activității ilicite ori în tot ce a însemnat pregătirea, desfășurarea și exploatarea rezultatelor activității ilicite. A nega devine componentă dominantă a comportamentului persoanei ascultate și nu poate fi cu nimic controlată de către anchetator, indiferent de modul în care continuă să se desfășoare ascultarea. De asemenea, intensitatea unor asemenea negări este de natură să creeze și să dezvolte credibilitate; nu trebuie să existe nimic formal într-o asemenea negare.

6.5. Persoana care a făcut sesizarea cu privire la activitatea ilicită cercetată

Ca regulă generală, prima persoană ascultată, atunci când avem de ascultat mai multe persoane, în cadrul unei anchete, ar trebui să fie cea care a sesizat despre desfășurarea activității ilicite. Această persoană poate, de cele mai multe ori, să ofere cele mai precise informații de interes pentru anchetă.

De exemplu, în cazul unui proprietar, care sesizează că cineva i-a intrat în casă și a furat bijuterii din dormitor, anchetatorul va trebui să stabilească dacă bijuteriile existau, când au fost văzute ultima oară, cine are cheile de la casă sau cunoștință de codul de intrare, dacă ușile sunt întotdeauna încuiate, care dintre cunoștințe puteau cunoaște unde erau ținute, etc. La fiecare ascultare, anchetatorul trebuie să aibă în vedere faptul că persoana care a sesizat despre desfășurarea activității ilicite poate minți în legătură cu aceste detalii. De fapt, în practică, într-un număr important de cazuri, persoana, care a sesizat activitatea ilicită, are legătură directă cu aceasta.

Sunt multe situații, când persoana, care sesizează activitatea ilicită, este o persoană care are mijloace, interes și, de ce nu, suficiente momente oportune pentru a o desfășura. În astfel de condiții, o asemenea persoană sesizează despre desfășurarea activității ilicite pentru că … dacă nu ar face-o, ar fi ceva suspect, ea fiind, în mod normal, prima persoană care a descoperit activitatea ilicită sau, în fapt, rezultatul acesteia – soțul care sesizează cu privire la faptul că atunci când s-a întors de la muncă și-a găsit soția înjunghiată mortal, individul care sesizează că i s-a furat mașina din fața locuinței sau cel care consideră că există cheltuieli neautorizate pe ultimul extras de cont. Ca și motivație, care contribuie la denunțarea infracțiunii de către făptuitor, este convingera că, astfel, va scăpa de „atenția” anchetatorilor, că aceștia se vor gândi la orice altă persoană, ca posibil autor și, mai puțin, la cel care a făcut sesizarea.

Să luăm un caz comun din activitatea judiciară – o casieră a delapidat 4.500 lei, pentru a-și plăti niște cheltuieli casnice restante și ratele curente, la un credit bancar. La sfârșitul zilei de muncă, o zi obișnuită, pe parcursul căreia casiera încasase taxe, pentru activitățile curente desfășurate de către firmă, a raportat o lipsă de 4.500 lei din gestiune șefului direct. Și-a raportat singură fapta, deoarece știa că va fi descoperită în timp scurt și va trebui să dea explicații „incomode”. Așa că … , în timpul primei ascultări, a negat orice suspiciune, cu privire la vreo persoană, care să fi furat banii. De fapt, a negat probabilitatea ca lipsa să fie rezultatul unui furt comis de către angajați. Mai mult, a sugerat posibilitatea ca unul sau altul dintre clienți să fi profitat de lipsa ei de atenție, să se fi întins după ghișeu și să fi furat banii ori, poate, din greșeală să nu fi primit bani de la un client ori … . La un moment dat, casiera a recunoscut, în mod deschis, că nu a respectat procedurile firmei, deoarece nu a ținut casa închisă și că a lăsat ghișeul nesupravegheat, o perioada de timp, cât a ieșit la fumat. De asemenea, a recunoscut fără să fie întrebată, faptul că nu a verificat banii pe care i-a primit de la unul dintre clienții vechi ai firmei, fiind obosită și în considerarea seriozității acestuia.

Există o serie de elemente care apar, în mod regulat, în declarațiile multor persoane ce aduc la cunoștința organelor judiciare propria infracțiune. În primul rând femeia, în cazul descris, nu a reușit să numească, să facă referire la o anumită persoană pe care să o suspecteze ca fiind vinovată. Pentru a face așa ceva, trebuia să acuze pe cineva, despre care știa că ar fi nevinovat. De cele mai multe ori, acești suspecți sugerează, dau explicații nerealiste în legătură cu modul în care s-ar fi putut desfășura lucrurile. Într-o astfel de situație, nu este neobișnuit ca persoana ascultată să recunoască posibilitatea ca ea să fie vinovată, de actul în sine, datorită neatenției, neinspirației sau inadecvării comportamentului său. Este invocată folosirea neglijentă a unor materiale periculoase, într-o distrugere prin incendiere; pierderea accidentală a cheilor sau codurilor de acces într-un depozit, în cazul unui furt; cauzarea unei stări psihice proaste soției, care a avut ca urmare o aparentă sinucidere ș.a. În toate aceste cazuri, persoana care a făcut sesizarea și-a înscenat rezultatul activității infracționale.

Prin acceptarea responsabilității (non-infracționale, morale, administrative, etc.) pentru un act, suspectul vinovat eliberează o mare parte din anxietatea ce este asociată cu infracțiunea comisă, deoarece relatează o parte din adevăr. În final, acești suspecți recunosc de cele mai multe ori, neglijența în respectarea procedurilor de securitate ce sunt în conexiune cu infracțiunea săvârșită (neverificarea banilor, lăsarea ușii de la casa de bani deschisă, împrumutarea cheilor unor persoane necunoscute). Prin aceasta, aceștia deschid investigația în orb – acțiunea principală putând fi desfășurată de către oricine – oferind acces și mijloace unor persoane care, în mod normal, nu ar putea desfășura activitatea ilicită.

Se mai poate întâmpla ca, cel care este răspunzător de pregătirea, desfășurarea și valorificarea rezultatelor activității ilicite, să anunțe organele judiciare, cu întârziere, despre infracțiune. Astfel, un gestionar a delapidat o sumă importantă, într-o perioadă de aproximativ 4 luni. A raportat lipsa banilor într-un moment, pe care l-a considerat prielnic, întrucât un angajat, care își desfășura activitatea în legătură și cu gestiunea din care s-a delapidat, și-a dat demisia. În mod evident, delapidatorul a sesizat despre lipsa din gestiune, în momentul în care a fost convins că a apărut o împrejurare suficient de „serioasă” pentru „a arunca vina” pe altcineva sau altceva. Pe perioada anchetei, gestionarul și-a recunoscut fapta, făcând precizări legate de o anumită teamă, în legătură cu un așteptat audit, fapt ce l-a determinat să „grăbească” momentul în care să facă sesizarea.

Cea mai obișnuită motivație a unui suspect, care sesizează organele judiciare în legătură cu desfășurarea unei activități ilicite în care este implicat, este dorința de a exploata situația în interesul dezvoltării propriei poziții – un caz tipic este acela al unui traficant de droguri, care anunță poliția despre vânzarea de droguri în cartierul său. Prin aceasta speră ca polițiștii să aresteze o parte importantă a celorlalți distribuitori zonali după care să se „liniștească” – situație care îi va permite, în calculele lui, să își desfășoare afacerile fără să fie „deranjat”, de poliție ori de concurență, cel puțin, pentru o perioadă.

Alteori, există posibilitatea unei opțiuni „interesante” – discreditarea unei persoane; persoană vătămată ori martor important. De exemplu, într-un caz de hărțuire sexuală, superiorul hărțuitor poate depune o plângere împotriva femeii, pe care o hărțuiește cu scopul de a o discredita.

Trebuie acceptat că este absolut uman, să crezi prima persoană, care face plângerea. Anchetatorul trebuie să recunoască acest posibil motiv, de fiecare dată, când există posibilitatea ca aceasta să poată fi implicată într-o activitate ilicită. O întrebare care, odată pusă, poate să-l lămurească pe anchetator despre buna sau reaua credință a celui care sesizează despre desfășurarea unei activități ilicite, poate fi: „De ce va-ți decis să ne anunțați despre aceasta acum ?”. De cele mai multe ori, o persoană venită, în fața anchetatorului, să mintă nu poate identifica o relație cauză-efect credibilă în explicarea deciziei de a sesiza organul judiciar.

O situație mai rar întâlnită, este aceea în care făptuitorul, descoperit la locul faptei, fuge, în ideea în care nu ar putea fi identificat, întrucât posibilii martori nu i-ar fi putut reține semnalmentele. Totuși, dacă aceasta nu este o opțiune rezonabilă, care să poate fi luată în calcul, făptuitorul poate avea ideea să rămână, stăpân pe situație, și să susțină că … de fapt, cel sau cea care l-a descoperit este adevăratul făptuitor. Pot fi date multe exemple ce includ omorul; incendierea sau distrugerea prin alte metode a unor bunuri, clădiri, ș.a.; furturi și tâlhării; deținerea de droguri în vederea consumului sau traficului, etc. De fiecare dată, cu o prezență de spirit remarcabilă, făptuitorul imediat ce și-a dat seama că a fost văzut, se adresează celui care îl descoperă și spune „Sună la 112, clădirea este în flăcări!”, sau „Miroase ca și când cineva ar fi dat drumul la gaze aici!”. Mai mult, într-un caz – o tâlhărie săvârșită pe timp de zi pe un bulevard – făptuitorul a reușit să smulgă din mâna persoanei vătămate servieta cu mai multe acte importante, bani și valori și a fugit; persoana vătămată, o un bărbat într-o formă fizică rezonabilă, a fugit după făptuitor, l-a ajuns și a început o luptă dură ce, pentru trecători, s-a transformat în spectacol; tâlharul a avut inspirația să strige la persoana vătămată invective, care au format convingerea că … de fapt, păgubașul este tâlharul și a început tragedia – au început să intervină binevoitori, care au vrut să-l pună la punct pe tâlhar. Până să se stabilească cine este tâlharul, tâlharul a fugit, iar persoana vătămată s-a ales cu multiple leziuni, care i-au pus în pericol viața. O figură inocentă, câteva cuvinte și expresii atent pregătite sunt, de cele mai multe ori, eficiente în îndreptarea atenției spre alte „orizonturi”. De fapt, multe dintre aceste cazuri sunt rezolvate după ce anchetatorul a eliminat un număr de posibili suspecți inocenți și se întoarce să conducă o ascultare, mai degrabă formală, cu persoana care a sesizat despre săvârșirea infracțiunii.

Ascultarea amănunțită a celui care a făcut sesizarea poate furniza informații importante pentru anchetă. Anchetatorul trebuie să aibă în vedere că o persoană care tocmai ce a scăpat de stresul specific desfășurării activității ilicite, de teama de a fi surprins, în timp, va apărea, de obicei, anxios și nervos în fața celui care îl descoperă. Aflându-se în aceasta stare, limitată în timp, răspunsurile celui care sesizează infracțiunea, la întrebările inițiale puse de către persoana care îl descoperă, pot fi inconsistente sau destul de vagi. Mai mult, făptuitorul poate adresa întrebări inadecvate persoanei care îl descoperă „De cât timp stai acolo?”, sau „Ce ai văzut?”. Anchetatorul va trebui să profite de amintirile celui care îl poate identifica pe făptuitor. În particular, anchetatorul ar trebui să pună întrebări, care să aibă ca obiect manifestările comportamentale și starea în care se afla făptuitorul – speriat, în gardă, tăcut, fără suflare, ofilit, transpirat, etc. O eventuală confruntare, dintre făptuitor și cel care l-a descoperit, ar trebui și ea exploatată. Anchetatorul poate descoperi că cel care a sesizat despre desfășurarea unei activități ilicite încearcă să dea o cu totul altă explicație celui care l-a descoperit despre prezența sa la locul faptei decât cea pe care a dat-o, ulterior, pe timpul desfășurării anchetei.

În concluzie, când un anchetator ascultă o persoană care a sesizat despre desfășurarea unei activități ilicite, există tendința de a acorda, acestei persoane, o credibilitate mai mare – în considerarea faptului că a făcut această sesizare, în condițiile în care ar fi putut să nu o facă și să aștepte ca altcineva să o facă. Totuși, când persoana, care face sesizarea, are acces imediat și oportunitatea de a se implica în desfășurarea activității ilicite sesizate, anchetatorul trebuie să manifeste o atenție deosebită, pentru a remarca posibile manifestări comportamentale specifice minciunii. Ascultarea trebuie desfășurată într-un mediu privat și controlat. Mai mult, anchetatorul ar trebui sa folosească întrebări provocatoare de comportament, pentru a scoate în evidență simptome comportamentale specifice, care să argumenteze faptul că este vorba despre adevăr sau minciună.

6.6. Dacă o minciună este repetată suficient de multe ori, este posibil ca persoana care o spune să devină convinsă că spune adevărul

O problemă pe care trebuie să ne-o punem, ca anchetatori, este legată de efectele repetării, de către o persoană, a unei afirmații false, a unei minciuni. Știm că, în diferite perioade istorice, ideologia a folosit repetiția unor concepte, metode, rezultate mincinoase, până când acestea au fost acceptate ca adevărate de mase mari de indivizi. În concret, se pune problema, aici, a măsurii în care o persoană care repetă, și repetă, o minciună ajunge să creadă în propria minciună.

De ce se pune această propblemă ? – pentru că se întâlnesc persoane care, deși sunt puse în fața unor probe ce atestă evidența implicării în activitatea ilicită cercetată, totuși, nu numai că neagă implicarea în activitatea ilicită cercetată, ci, mai mult, nu prezintă manifestări specifice comportamentului simulat.

În astfel de cazuri, persoana ascultată s-a convins pe sine, de faptul că nu a desfășurat activitatea ilicită ?

Pentru a răspunde la o asemenea întrebare este bine să stabilim ce înțelegem prin minciună în cadrul desfășurării unei anchete. În mod evident, în anchetă, minciuna presupune denaturarea voită a realității cu scopul obținerii unor efecte juridice în legătură cu desfășurarea anchetei, fiind exclusă orice echivalare a minciunii cu simplul fals, cu afirmația eronată. Foarte importantă este, aici, atitudinea personală, cel care minte în anchetă o face cu intenția de a înșela anchetatorii, de prezenta o „realitate” care să-i ofere beneficii, avantaje față de situația reală. Pe această ipoteză nu se pune problema erorii – persoana face o efirmație falsă fiind convină că, de fapt, spune adevărul.

Nu există nici o îndoială că, repetând un mesaj, se poate ajunge la redarea lui cu o anumită naturalețe, se poate ajunge la a crede în veridicitatea lui. Repetarea este un factor important în modificarea unor convingeri, atitudini sau sentimente, ceea ce este exploatat, ca atare, atunci când se prezintă reclame, când se face propagandă, când se dorește impunerea unei noi valori sociale, etc. Totuși, punctual, se poate pune problema, ca o persoană, conștientă de faptul că minte, să se pregătească, să repede versiunea mincinoasă, astfel încât să o facă în mod natural – să ajungă să creadă propria minciună ? Mai mult, se poate pune problema, ca o persoană, care se implică într-o activitate ilicită, să nu resimtă emoția specifică momentului ?

Răspunsul la astfel de întrebări nu poate fi decât nuanțat. O persoană, care se pregătește, poate obține performanțe remarcabile, însă va putea ceda în momentul în care este scoasă din transa în care se autoinduce. Rămâne „ceva” la nivel intim, ce nu se lasă denaturat, o excitație emoțională ce apare în momentul în care „se face răul” și care poate fi reactivată. Foarte important este ca ceea ce am numit „excitație emoțională” să apară, să se manifeste, pentru că aceasta poate fi inhibată sau se poate să nu apară. Alcoolul, drogurile, diverse medicamente pot inhiba, într-o măsură mai mare sau mai mică, excitația emoțională. De asemenea, această excitație emoțională poate să nu apară, în condițiile în care subiectul nu acordă semnificație împrejurării. Să luăm, ca exemplu, cazul unei asistente medicale ce, în mod constant, în intervalul orar 21 – 22 administrează medicația prescrisă pacienților pe care îi are în îngrijire, asta ani de zile, oricum, în ultimii doi ani asta a făcut în fiecare zi. În ziua de 13, fusese ziua unei colege de serviciu și întârziase mai mult de 40 de minute cu tratamentul, fiind invitată să ciocnească un pahar de șampanie într-o încăpere de la nivelul superior. Starea unui pacient se înrăutățise brusc în timpul în care ea nu fusese la post și, ulterior, după 2 ore a acesta a decedat. Audiată, asistenta medicală a explicat întreg ritualul procedural pe care îl parcurgea în fiecare seară fără să apară semne, care să aibă legătură cu stresul emoțional specific minciunii. Aceasta s-a putut datora faptului că, cea în cauză, a perceput întreaga împrejurare fără să se implice emoțional. A considerat normal să fie alături de colega sa – toți colegii de tură o făcuseră – și, de asemenea, decesul pacientului nu a produs „nimic” – la spital mor mulți oameni și numai în ultimele două luni, pe tura ei, decedaseră 6 pacienți .

Aici este locul pentru a observa faptul că, în practică, se constată o legătură directă între convingerea, celui ascultat, de faptul că minciuna lui este suficient de bună, realizarea propriilor interese în cadrul desfășurării anchetei judiciare și prestația în fața anchetatorului. Comportamentul mincinos are prea puțin de a face cu sentimentul de vinovăție ori posibilele remușcări ce ar putea fi resimțite în legătură cu activitatea ilicită desfășurată ori în legătură cu urmările acesteia. Mai degrabă, acesta este influențat de frica de a fi descoperit, de posibilele consecințe.

Dacă activitatea ilicită desfășurată „a reușit” să provoace o stare emoțională deosebită, o emoție semnificativă, este greu de acceptat, indiferent de cât de multe repetări ar fi în stare să facă suspectul mincinos, ca un anchetator destoinic să nu reușească să provoace reacții pe baza cărora să poată fi identificată minciuna. Repetarea minciunii are rolul de a-i întări convingerea mincinosului că nu o să poată fi prins, fiind exclusă ipoteza potrivit cu care, prin repetarea unui enunț s-ar putea modifica percepția unei persoane cu privire la realitatea obiectivă.

Capitolul 7

Interviul

7.1. Aspecte generale

Interviul, deși pare, mai degrabă, o întâlnire între anchetator și suspect, pe parcursul căreia nimeni nu acuză, cu scopul de a analiza, a evalua și a interpreta comportamentul suspectului, de a provoca explicații, puncte de vedere și opinii, se poate transforma într-un interogatoriu, într-un asalt cu scopul obținerii mărturisirii în orice moment în care cel ascultat dă semne de slăbiciune.

Ca principiu, în această etapă a ascultării – deși suntem interesați de „veșnicele” întrebări: cine ? ce ? unde ? când ? cum ? și de ce ? – nu este stabilită calitatea nici uneia dintre persoanele pe care le ascultăm. Avem ca punct de plecare, de cele mai multe ori, o persoană care se declară vătămată prin săvârșirea unei fapte penale. Ceilalți, celelalte, ba chiar și cine se declară vătămat ar putea să ascundă ceva, mai mult sau mai puțin important dar … ?! Unul dintre scopurile principale ale interviului îl reprezintă stabilirea relației fiecărei persoane ascultate cu fapta cercetată.

Un alt scop, la fel de important, este stabilirea credibilității fiecărei persoane ascultate. Pentru asta anchetatorul ar putea adopta un comportament provocator, ar trebui să pună multe întrebări – unele în legătură cu fapta cercetată, altele care să nu aibă legătură cu aceasta – important este ca, încă, să nu acuze. Anchetatorul caută să dea un sens anchetei pe care o conduce, caută, întâi el, să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat. Pentru asta este dispus să renunțe la formalism, să desfășoare ascultarea, în această etapă, într-un interval de timp și într-o locație convenabile celui ori celei pe care o ascultă.

Sunt situații în care ancheta se focalizează, încă de la început, pe o anumită persoană, care este indicată și pe care anchetatorii o consideră principalul suspect. Este bine ca, nici în acest caz, să nu se treacă „din prima” la acuzații ci, mai eficient ar fi, să se obțină explicații, să se obțină alibiul persoanei în vederea verificării lui. Totuși, dacă va fi necesar, se va trece la atac, ascultarea se va transforma într-un interogatoriu imediat ce anchetatorul consideră că este cazul. Această trecere poate fi una directă sau se poate proceda cu o anumită subtilitate. Vizibilă, întotdeauna, este schimbarea cantității de cuvinte, pe care o folosesc cei doi actori: anchetatorul și suspectul. Este o problemă legată de cine conduce conversația. În cadrul interviului, normal, anchetatorul vorbește puțin, pune întrebări cu conținut scurt, care sunt deschise, lăsând celui ascultat posibilitatea să nareze, să ofere explicații, să ofere cât mai mult care să poată fi folosit, ulterior în cadrul anchetei. De fiecare dată când este necesar, anchetatorul poate interveni cu întrebări de precizare ori de completare – „ți-a spus el asta ?”, „ce culoare avea mașina ?”, „ce s-a întâmplat în continuare ?” Confruntarea presupune, pentru cei mai mulți dintre anchetatori, să „vină” peste cel ascultat, să-l supună, cu întrebări clare și precise pentru a afla cât mai multe și, în cele din urmă, să obțină mărturisirea. Asta, evident, presupune concentrare și debit verbal; trebuie să-l controlezi pe cel ascultat tot timpul, cum o „ia pe arătură”, cum trebuie să-l readuci cu „picioarele pe pământ”.

În aceste condiții, anchetatorul trebuie să strecoare motive rezonabile pentru a crea în mintea și sufletul suspectului o anumită normalitate specifică, pentru minimizarea vinovăției, pentru minimizarea implicării în activitatea ilicită. Lucrurile nu au fost niciodată simple, pentru anchetatori, deoarece există riscul să ofere mai multă informație decât obțin; suspecții pot invoca dreptul la a tăcea, de a se consulta cu un avocat, de a fi văzuți de un medic – totul pentru a evita, a întârzia, să ofere informații utile pentru anchetă. Scopul de a depăși rezistența inițială a suspectului merită efortul. Este un moment propice, a fost o discuție echilibrată în care s-a vorbit și despre principii, și despre modul în care merg anchetele în România, și despre șansele ca făptuitorul să fie prins, și despre consecințele activității ilicite, despre persoanele care au de suferit, despre ceea ce ar fi putut să-l determine pe făptuitor să ia hotărârea și să treacă la acțiune, ș.a. Odată cu punerea pe masă a unor motive, ce ar fi putut să îl determine pe făptuitor să facă ceea ce a făcut, suspectul poate să ofere și unele informații împotriva intereselor sale.

Dacă anchetatorul vorbește și se manifestă consistent, inclusiv în plan non verbal și para verbal, ce face suspectul ?

Suspectul vinovat vorbește numai atunci când s-a hotărât să mărturisească.

Suspectul nevinovat își susține adevărul, își clamează dreptatea, până când consideră necesar să tacă, să refuze dialogul cu anchetatorul pe care îl consideră corupt, lipsit de profesionalism, cel puțin, rău intenționat.

Înainte de a asculta vreo persoană, este bine ca anchetatorul să revadă informațiile obținute pe parcursul pregătirii ascultării, astfel încât să identifice dacă există motive, dincolo de implicarea în desfășurarea activității ilicite, care să determine persoana ce urmează a fi ascultată să refuze colaborarea, să mintă ori să-și dorească să-l înșele pe anchetator, pentru a-l afecta personal sau pentru eșecul anchetei.

Sunt multe persoane care manifestă o reticență vizibilă, imediat ce iau contact cu anchetatorul. Această reticență, lipsă de cooperare, uneori, dușmănie, poate avea mai multe motive.

Individul nu vrea să piardă timpul, nu vrea să aibă probleme la serviciu, din cauza invitațiilor de a se prezenta în fața anchetorilor și, ulterior, în fața instanței. Nu vrea să ofere informații cu caracter personal, nu vrea să ofere informații despre prieteni apropiați ori rude sau persoane notorii în cercul său social, în comunitate, sau cu care are de a face în vreun fel; cunoaște că a se pune rău ori a pierde poziția fața de astfel de persoane îi afectează interesele, uneori la nivel fundamental. Poate fi o problemă și de imagine sau de încredere – „cine bă … ăla, sifonarul poliției …”.

De exemplu, într-o localitate rurală, în aceași curte, locuia, alături de părinți, unchi cu mătușa și bunici, o fată ce imediat ce trecuse de pragul adolescenței fusese forțată să întrețină acte sexuale cu unchiul – în fapt soțul sorii mamei sale – o dată, de două ori pe lună, fără să fie o regulă pentru momentul ales; știa unchiul când să o caute și să o găsească. Fata, după mai mulți ani, a prins curaj – luând contact și cu reprezentanții unei ONG care a avea ca obiect combaterea traficului de persoane și ocrotirea minorilor – și a discutat cu mama sa ceea ce se întâmplase. Împreună au hotărât să se adreseze organelor judiciare. Imediat ce s-a probat că unchiul era fascinat de actele sexuale cu nepoata sa, acesta a fost arestat. A fost o presiune deosebită, din partea tuturor membrilor familiei, asupra mamei și fiicei pentru a retrage plângerea și a da declarații în care să sublinieze că nu s-a întâmplat nimic. Motivul: pe de o parte, unchiul avea venituri importante și îi ajuta pe toți ceilalți ce trăiau în aceeași gospodărie, iar, pe de altă parte, se făceau cu toții „de râs” pentru ce se petrecuse în familia lor.

Interviul persoanelor vătămate și al martorilor trebuie pregătit să se desfășoare într-un loc și într-un interval de timp convenabil pentru ei. În cazul în care există suspiciuni rezonabile că una dintre persoanele ce urmează a fi ascultate este făptuitorul responsabil de fapta cercetată, audierea acestuia trebuie făcută în camera de ascultare ori într-un spațiu care să poată asigura o atmosferă suficient de formală. Indiferent de locul ales, comportamentul anchetatorului trebuie să fie corect și echilibrat. Nu este normal să se amenajeze o cameră în care să fie afișate instrumente de tortură, nu este normal ca anchetatorul să țipe și să dea cu pumnii în masă pentru a-l impresiona pe cel ori cea pe care o ascultă.

Pe parcursul interviului, anchetatorul trebuie să mențină deschise toate canalele de comunicare pentru a recepționa informații utile pentru dezvoltarea anchetei de la persoana pe care o ascultă. În special, în perioada de început a anchetei, când suspecții nu sunt convinși că ancheta este concentrată asupra lor, pot fi tentați să vorbească mult cu anchetatorii. Cu această ocazie pot oferi informații utile, inclusiv, sub forma unor remarci nevinovate. Oricum, obținerea alibiului este, neapărat, necesară pentru a fi verificat și pentru a fi desființat, ulterior pe măsura existenței de probe care să-l infirme.

Dacă în cazul ascultărilor judiciare, anchetatorii au resursele necesare pentru a efectua suficiente investigații astfel încât să confirme sau nu cele declarate, în cadrul cercetărilor disciplinare din diversele instituții publice ori a „problemelor” apărute în cadrul marilor companii lucrurile stau diferit. Pe de o parte nu există suficiente resurse umane pentru a fi angajate într-o anchetă de proporții în care să se aprofundeze investigațiile. Pe de altă parte, personalul nu are pregătirea și experiența necesară pentru a se lupta cu oameni ce au o pregătire specifică mediului în care s-a întâmplat „problema”. Foarte adevărat este că minciunile spuse într-un asemenea cadru nu au „greutatea” celor promovate în cadrul unui proces penal. Una este să te afli în fața unui anchetator profesionist și alta în fața unui manager ori a unei persoane împuternicite de către acesta.

Ca regulă generală, într-un asemenea mediu, sunt necesare dovezi directe. Totuși, diverse observații sau minciuni în legătură cu un alibi, s-ar putea dovedi utile atunci când cazul va parcurge procedura judiciară penală.

Declarațiile martorilor și a persoanelor responsabile de coordonarea activităților dintr-un departament, serviciu ori birou, au o importanță deosebită pentru elucidarea unor astfel de cazuri. Fiabilitatea declarațiilor acestor persoane poate constitui o importantă temă de meditație întrucât intră în acțiune perspective personale, determinate de puncte de vedere personale, relații, interumane, perspective profesionale, etc.

Unii martori pot denatura cele pe care le declară din motive de răzbunare – a fost o insultă, o poziție într-o ședință importantă, o competiție pentru a face curte unei femei, o dispută pe proiecte de dezvoltare, ș.a. – iar anchetatorul, într-un asemenea caz, nu ar trebui să înceapă ascultarea până când nu ar cunoaște natura relațiilor dintre persoanele implicate.

Există și cazuri de aversiune „cronică” față de personalul implicat în anchete, indiferent că este vorba despre anchete penale ori, numai, cercetări preliminare la nivelul persoanei juridice în cadrul căreia se cercetează „problema”. Oamenii îi detestă pe cei implicați în anchete pentru că nu muncesc corect, au venituri nemeritate, au un profil moral îndoielnic, au un comportament perceput ca fiind discreționar, arbitrar, lipsit de scrupule.

Nu trebuie neglijat faptul că mulți dintre anchetatori consideră a fi un element de strategie a acuza, a formula acuzații, mai mult sau mai puțin întemeiate, împotriva tuturor persoanelor pe care le ascultă; poate fi vorba despre o chestiune de educație profesională. Polițiștii, în general, sunt convinși că toți oamenii mint, că a minți este normal iar a spune adevărul este excepția. Desigur, neîncrederea, suspiciunea, fac parte din regulile de bază ale meseriei de anchetator, însă, dacă a manifesta neîncredere și a considera necesar ca totul să fie lămurit pe bază de probe este ceva firesc, a acuza și a răspândi zvonuri lipsite de realitate, este ceva reprobabil.

7.2. Pregătirea interviului

Orice anchetator ar trebui să înceapă pregătirea interviului cu o documentare minuțioasă în legătură cu caracteristicile mediului în care să desfășurat activitatea ilicită. Locul, regulile aplicabile, documentele ce trebuie întocmite, persoanele ce sunt implicate, etc. sunt aspecte esențiale fără de care orice demers profesional devine unul necalificat.

În opinia mea, anchetatorii ar trebui să facă un plan de ascultare în cadrul căruia să identifice:

punctele tari – apărările ce pot fi invocate;

punctele slabe – acuzațiile ce pot fi aduse;

oportunitățile – aspectele care îl pot determina pe cel ascultat să colaboreze, să ofere cât mai multe informații utile;

amenințările – aspectele care îl pot determina pe cel ascultat să nege, să mintă, să încerce să ducă ancheta pe piste false.

Mulți avocați folosesc această tehnică pentru a-și sistematiza demersul și a se asigura că nu încurcă „borcanele”. Nu se poate pune problema unei liste de întrebări care să fie citite ori recitite în fața persoanei ascultate pentru a ne asigura că nu ne-a scăpat ceva. Întrebările trebuie incluse, cu grijă, în conversația purtată cu persoana ascultată, în așa fel încât să nu pară nimic ieșit din comun. Ele se pot reduce, doar, la niște „cuvine cheie”. Nimic din ceea ce se întâmplă în cadrul interviului nu trebuie să fie de natură a alerta persoana ascultată; aceasta nu trebuie să aibă elemente suficiente pe baza cărora să facă propria sa analiză, să poată pune de o parte ceea ce pare a fi de interes pentru anchetator și ce nu.

Elemente de tactică, suport – indiferent de identitatea, sexul ori informațiile deținute în legătură cu persoana ascultată, anchetatorul trebuie să ia în considerare orice element tactic de natură a reduce la minim consecințele oferirii de informații adevărate și utile pentru dezvoltarea anchetei. Am mai subliniat faptul că cele mai multe dintre persoanele care se prezintă în fața anchetatorului au un vizibil sentiment de stres cauzat de percepția faptului că a colabora, a spune, a da informații anchetatorului, atrage prin natura lucrurilor ceva rău. Dacă fiecare persoană ascultată va simți că nu face un act de delațiune ci că, în fapt, contribuie la înfăptuirea dreptății, a justiției, este de așteptat ca relația cu anchetatorul și natura informațiilor puse la dispoziția acestuia să se schimbe în bine.

Un bun anchetator, trebuie să studieze suficient fiecare persoană pe care urmează să o asculte astfel încât să îi poată identifica nevoile de dreptate și de adevăr, ce fel de sprijin poate avea un efect mai mare, pentru a alege cele mai oportune procedee tactice de ascultare.

Stabilirea comunicării cu persoana ascultată

Stabilirea comunicării cu persoana ascultată începe prin a fi o chestiune de logică, devine o necesitate practică, este începutul a ceva ce se dorește eficient și corect. În ceea ce îl privește pe anchetator – pentru el lucrurile se complică – cum să o facă ? Evident că este nevoie de mai mult, decât un zâmbet. Ca să comunici eficient trebuie să ai încredere în partenerul de comunicare, încredere ce presupune, printre altele, să te simți confortabil și să te simți susținut de cel ori cea pe care o ai lângă tine. Chiar și cea mai cooperantă persoană se poate „ofili”, în condițiile în care anchetatorul nu reușește să stabilească o „punte” de comunicare. Statul în picioare, într-o postură dominantă, a pune legitimația cu insignă pe masă, a vântura un mandat de arestare pe numele altei persoane, nu pot face parte din cea mai bună metodă de a obține informațiile dorite.

Dacă ne gândim la efortul celor care lucrează în vânzări, trebuie să acceptăm că decizia de a cumpăra ceva nu poate fi luată în fața unui agent de vânzări antipatic sau care, aparent, este neinteresat de rezultatele muncii pe care o face. Asemănător, decizia de a comunica informații, pe care le consideri de valoare, nu poate fi luată atunci când ai în față un anchetator ce nu îți inspiră încredere.

Interviurile desfășurate în spațiile unor companii comerciale, ce au ca obiect ascultarea unui angajat, au anumite particularități, care nu trebuie neglijate. În acest cadrul nu pot fi folosite documente sau înregistrări de sunet și imagine; totul, sau aproape totul, depinde de bunăvoința, de modul în care înțelege să coopereze persoana care este ascultată. Dincolo de motive ce țin de persoana ascultată, de multe ori, această cooperare este limitată de presiunea pe care o exercită managementul companiei; managerii se tem că anchetatorii ar putea descoperi încălcări ale normelor legale ori pot afla elemente ce țin de secretul afacerii iar publicitatea acestora ar putea avea un efect dezastruos pentru companie. Mai mult, chiar dacă este vorba despre o anchetă a organului judiciar abilitat, managerii văd, totul, în termeni de pierdere-câștig, nevoia de profit fiind dominantă pentru orice afacere. Din punctul lor de vedere, a scoate din fluxul operațional un angajat afectează, implicit, buna desfășurare a activităților din cadrul companiei. Dacă cumva, din neatenție, angajatul va face vreo afirmație care va dezvolta riscul unui prejudiciu pe viitor pentru companie, în cel mai bun caz, se va alege, doar, cu scăderea veniturilor.

Nivelul de cooperare al managerilor executivi – directori, șefi servicii, supraveghetori, etc. – depinde, la nivel esențial, de modul în care dorește să coopereze conducerea superioară a companiei.

Stabilirea comunicării cu persoanele din managementul companiei – este fundamentală pentru anchetatorii care au în lucru cauze ce țin de activitatea diverselor companii comerciale de pe teritoriul de competență. Aici, este de așteptat ca succesul să fie asigurat de modul în care anchetatorul reușește să convingă despre beneficiile și necesitatea ascultărilor judiciare. Anchetatorul ar trebui să aibă, nu numai o listă clară cu persoanele pe care dorește să le asculte, ci, și explicații eficiente în legătură cu orice implicație negativă ce ar putea apare în legătură cu buna desfășurare a activităților din cadrul companiei – sunt pregătiți să gestioneze criticile la adresa managerilor, aspectele de etică și morale care pot afecta personalul angajat, programul și eficiența fiecărui funcționar audiat, impactul juridic și comercial asupra companiei, etc.

Nimic nu trebuie tratat cu superficialitate. Este cunoscută relația dintre moralul angajaților și satisfacția în muncă pe care o resimt aceștia. Managerii, deseori sunt ezitanți în a permite ca proprii angajați să fie intervievați, fiind convinși că anchetatorul nu se va putea abține să acuze, fără temei, pentru a obține informații suplimentare. Evident că un funcționar, preocupat de modul în care decurge o anchetă în care este acuzat, este mai puțin eficient decât era înainte de a avea un stres suplimentar.

Lucrurile se pot complica și mai mult, în condițiile în care un membru al managementului executiv este implicat în activitatea ilicită și resimte riscul de a fi și el descoperit. La fel stau lucrurile, când managerii cunosc că, în cadrul companiei, se desfășoară activități ilegale. Soluția o reprezintă cooperarea personalului de conducere de la un nivel superior celui cu privire la care este necesar să se desfășoare ancheta. Cum de cele mai multe ori este vorba despre „omul lui …”, „oamenii lor”, lucrurile merg greu; cunoscut fiind faptul că managerii de la un nivel superior impun, la nivelul inferior, persoane apropiate sau, dacă nu sunt apropiate, știu să și le apropie pentru că au nevoie de un control eficient asupra activității lor.

Cum să dai pe mâna justiției, cum să renunți la un om „de al tău” ? Păi … dacă vrei să scapi de el pentru că a greșit față de tine și trebuie pedepsit; dacă a-l acoperi presupune un efort prea mare; dacă „ai căzut la pace” cu poliția și cineva trebuie sacrificat; lucrurile pot fi simple, dar, trebuie ca decizia să fie luată. Lucrurile nu sunt simple, pentru că a renunța ușor la un om de încredere nu dă bine pentru ceilalți angajați, mai mult ori mai puțin de încredere, care vor simți un disconfort teribil realizând cât de ieftin pot fi vânduți sau, chiar, dați gratis.

Stabilirea relației cu persoana vătămată, cu martorul, cu suspectul – dincolo de comunicare, în fapt, de o punte de comunicare, de capul de pod care să fie folosit pentru dezvoltarea fluxului de informații utile anchetei, este necesară stabilirea unei relații personale între anchetator și persoana pe care o ascultă. Este de așteptat ca prima problema, care apare aici, să fie legată de superioritate – cine este șeful ? cine conduce ? cine vorbește ? cine ascultă ?

Brutal pusă problema de către anchetator, este posibil ca acesta să influențeze unele persoane, care „speriate de balaur” consideră că nu este bine să se pună cu el și, impresionate, spun tot ceea ce știu și un pic mai mult decât atât. Cele mai multe dintre persoanele ascultate vor considera necesar să adopte o atitudine defensivă, să stea la pândă, să vadă cum și de unde vine atacul.

Anchetatorii care își asumă o abordare prietenoasă – atenție, nu familiară; nu se pune problema să „te tragi de șireturi” cu cel ori cea pe care o asculți – obțin mult mai mult. Normalul atrage normalul. Fără această normalitate nu vom avea în față decât persoane reci și necooperante.

Ca regulă generală, anchetatorii, precum noi, toți, în viața de zi cu zi, identifică un punct de interes comun, o problemă, aspect sau element al unei situații ce poate genera un feed-back în persoana celui ascultat. Cei care se doresc eficienți vorbesc despre oameni și interesele lor. Când este vorba despre alții, cei mai mulți dintre noi, ne simțim confortabil și vorbim cu o ușurință de a dreptul suspectă, până și teama dispare. Ca explicație, poate fi faptul că ne putem afirma valorile și punctele de vedere fără să fie vorba despre persoana noastră. În același timp, anchetatorii pot să ne evalueze modul în care ne manifestăm plăcerea, furia, dezgustul , uimirea, etc. Vom discuta vrute și nevrute până când anchetatorul va considera că are suficiente informații despre modul în care ne manifestăm ca normalitate spațio-temporală, că ne-a „citit” suficient și poate face diferența între normal și suspect în manifestările noastre comportamentale.

Pasul al doilea presupune ca anchetatorul să „vândă” ceva ieftin să facă o ofertă de nerefuzat. Sună ca ceva auzit în altă parte. Da, este un element tactic preluat din strategia celor care lucrează în vânzări. Aceștia, înainte de a spune prețul, uneori, chiar, înainte de a arăta sau de a aminti despre produsul pe care doresc să îl vândă, fac o ofertă de nerefuzat cu care să prindă clientul – dau ceva foarte ieftin ori gratis. Că acest ceva este fără valoare ori nu este căutat sau persoana căreia i se oferă nu are nevoie de așa ceva, este o altă poveste. Important este ca persoana ascultată să înțeleagă care sunt beneficiile colaborării cu anchetatorul; anchetator care, dacă poate face ceva pentru a ajuta persoana pe care o are în față, iar acest ceva nu este ilegal sau lipsit de moralitate, este bine să facă. Cele mai frecvente lucruri vândute de către anchetatori sunt satisfacția personală de a vedea ceva împlinit, mândria, răzbunarea, ocrotirea apropiaților, facilitarea interpretării unor informații care sunt publice, know-how-ul necesar pentru a face anumite lucruri legat de care anchetatorul stăpânește bine situația, etc.

De multe ori anchetatorii, noi cu toții, suntem judecați, în funcție de aspectul nostru și modul în care abordăm persoana cu care interacționăm încă din primele momente ale întâlnirii, primele 20 de secunde fiind deosebit de importante pentru a stabili încrederea într-o persoană. Normalul care trebuie să genereze normal, așa cum am arătat, trebuie să excludă cătușe, arme de foc, elemente de tehnologie pentru înregistrarea sunetului și imaginii și alte asemenea, care ar putea genera un sentiment de neliniște, de natură să inhibe orice pornire legată de colaborarea cu anchetatorul și furnizarea de informații utile. Controversată este și folosirea unor noțiuni argotice, folosirea argoului în general.

De ce ?

Chiar dacă înțelesul unor termeni este larg cunoscut, persoanele ascultate se pot teme de faptul că unul ori altul dintre termenii folosiți au și alte înțelesuri, pe care nu le stăpânesc suficient, iar lucrurile s-ar putea întoarce împotriva lor. Asemănător stau lucrurile și cu folosirea unor termeni cu înțeles juridic precis, precum: furt, fraudă, viol, evaziune, martor, inculpat, suspect, ș.a. Orice afirmație care face trimitere la consecințe neplăcute pentru sine ori pentru altul este de natură a genera circumspecție, neîncredere, timorare.

Este cunoscut și larg acceptat faptul cu un zâmbet larg deschide multe uși. Oamenii care zâmbesc, cei care sunt percepuți ca având un zâmbet adevărat, sunt considerați a fi credibili și cinstiți, demni de încredere; spre deosebire de cei cu fețele încruntate care sunt percepuți ca fiind șireți și periculoși prin definiție. În consecință, dacă vrei să fii eficient, de încredere și să ai succes trebuie să fii prietenos, să ai o atitudine deschisă, trebuie să fii credibil.

Comportamentul – poate fi un factor hotărâtor pentru tot ce urmează a se întâmpla pe parcursul interviului. Fiecare dintre noi am avut experiențe în care, după o perioadă scurtă de timp, am simțit că o cunoaștem pe persoana pe care o avem în față de foarte mult timp. Cu o astfel de persoană ne simțim bine, ne simțim confortabil, avem încredere în ea.

Ce ne face să simțim acest lucru ?

Înainte de toate, asemănările în ceea ce privește modul de a gândi și de a gestiona interesele personale, natura acestora și modul specific de dezvoltare a acestora.

Dacă ne vom concentra asupra diferențelor, tot ceea ce era bine și frumos dispare ca prin minune; este adevărat o minune nedorită. Dacă vrem, este imposibil să nu descoperim similitudini, putem discuta despre familie, satisfacția în muncă, modul în care funcționează comunitatea, cum funcționează utilitățile publice și de ce facturile sunt așa cum sunt, cum funcționează mașina, dacă service-ul este eficient și reușește să întrețină mașina, cât de mult o folosim, unde se mai găsesc locuri de muncă, cum se poate desfășura o activitate liberală, cum funcționează serviciile de sănătate, cum se tratează bolile, cât de eficiente sunt tratamentele pe care ni le administrăm, cum ne îmbrăcăm, de unde ne cumpărăm produsele de folosință îndelungată, etc.

Mulți o să spună că modul pe care îl recomand pentru a începe un interviu este atât de comun și specific pentru a începe o prietenie, o relație socială de lungă durată, încât este posibil ca, asta, să genereze. Păi … de ce nu ? Anchetatorii sunt funcționari în folosul comunității – ordinea publică, justiția, poliția judiciară sunt servicii publice în interesul și la dispoziția societății – și este normal ca ei să fie prietenoși, să cultive relații sociale bazate pe adevăr, onestitate, bine social, etc.

Din punct de vedere practic, odată cu intrarea persoanei în camera de ascultare, este necesară actualizarea scopului ascultării, după care devine necesară punerea unor întrebări introductive. Evident că aceste întrebări nu trebuie să aibă nimic acuzator în conținut, rolul lor fiind de inițiere a dialogului, de acomodare/reacomodare a persoanei ascultate cu particularitățile camerei de ascultare, cu anchetatorul și cu formatul de tip întrebare-răspuns, ce va guverna desfășurarea activității ce va urma. Este natural ca persoana ce urmează să fie ascultată să evalueze atât situația în ansamblu cât și fiecare element în parte și este de așteptat ca aceasta să resimtă o stare de confort, discutând cu cineva plăcut, ordonat și neamenințător, într-o atmosferă adecvată. La fel de firesc, este ca și anchetatorul să evalueze persoana pe care urmează să o asculte, fără să uite de nivelul contactului vizual, aptitudinile de comunicare, inteligența, nivelul general al stării de tensiune, etc.

Recomandabil este ca întrebările introductive să aibă și un scop previzibil, ușor de determinat care să țină de respectarea procedurii – nimeni nu este încântat, atunci când constată că răspunde la întrebări, doar pentru a satisface strategia anchetatorului. Întrebări precum: „De cât timp locuiți la această adresă?”; „Sunteți căsătorită?”; „Aveți copii?”; „Unde lucrați în prezent?”; „Cu ce vă ocupați la locul de muncă?”; pot să destindă viitoarea conversație sau pot să inducă o stare de tensiune suplimentară, ca urmare a interpretării în sens personal a acestora. Important este ca, totuși, întrebările să depășească caracterul pur formal al unei comunicări funcționărești Anchetatorul nu trebuie să uite că totul merge bine, dacă persoana ascultată percepe comunicarea în limitele firești ale relației dintre doi oameni, formalismul funcționăresc dăunând semnificativ.

De exemplu:

Anchetatorul: „De cât timp locuiți la această adresă?”

Persoana ascultată: „Stau aici de 15 ani.”

A.: „Este o locuință foarte frumoasă. Dumneavoastră ați construit-o?”

P.A.: „Nu. Cred că a fost construită cu 5 ani înainte de a ne muta aici.”

A.: „Și sunteți căsătorit, în prezent?”

P.A.: „Da.”

A.: „Care este numele soției dumneavoastră?”

P.A.: „ … .”

A: „Și ea nu este aici acum?”

P.A.: „Nu. Lucrează în schimbul doi la … și nu va ajunge acasă mai devreme de ora 11.”

O asemenea conversație ar trebui să continue, încă un minut sau două, până ce anchetatorul observă că subiectul s-a obișnuit, se simte confortabil și ascultarea propriu-zisă poate începe. Așa cum am arătat, dacă apar întrebări care să aibă tentă personală ori care să fie considerate puțin relevante, pentru scopul și natura ascultării, persoana ascultată va începe, brusc, să se tensioneze. De exemplu: „Ce gen de filme vă plac?”, „Care este scriitorul dumneavoastră preferat?” sau „Ce echipă susțineți în acest campionat?”, „Vă plac trandafirii galbeni?” sunt întrebări care pot enerva; persoana ascultată știe că, de fapt, anchetatorul vrea și trebuie să abordeze aspecte care au legătură cu activitatea ilicită cercetată și este nepotrivit să se discute despre aceste subiecte, irelevante fața de caz.

7.4. Modelarea comportamentului persoanei intervievate

Modelarea comportamentului persoanei ascultate este necesar pentru a obține informațiile necesare dezvoltării anchetei.

Pe baza unui raționament simplu, putem descoperi că noi, oamenii, comunicăm pentru a realiza un obiectiv individual deosebit de important:

să ne afirmăm puncte de vedere, poziții, sentimente, raționamente, valori, etc. pentru a schimba comportamentul uneia sau a mai multor persoane pe care le considerăm a fi de inters.

Atitudinea poate intra în discuție ca, posibil, obiectiv intermediar în vederea realizării obiectivulu principal – totuși, în timp, ceea ce se urmărește, cu adevărat, este tot o modificare în comportamentul persoanelor considerate țintă, ca fiind de interes.

În cadrul unui interviu, anchetatorul este interesat, mai puțin, a-și afirma propriile puncte de vedere, judecăți de valoare, sentimente, etc. ci, evident, a schimba comportamentul persoanei pe care o intervievează, în sensul că aceasta trebuie să renunțe la reticența de a comunica cu anchetatorul și să-și schimbe atitudinea – în sensul de a oferi informații utile pentru anchetă.

Cum se poate face aceasta ?

Practica a demonstrat că anchetatorii care utilizează numai exprimarea verbală renunță, implicit, la celelalte canale de comunicare – para verbalul și non verbalul. Este prea puțin. Cuvintele rostite reprezintă nu mai mult de 10-20% din ceea ce înseamnă comunicare între persoane. Cea mai importantă cantitate de informație se desfășoară prin intermediul para verbalului și non verbalului – tonul vocii, accent, pauze, postură, gesturi, etc. Aici este locul unde anchetatorul trebuie să se manifeste eficient.

Pe de altă parte, ca un element de strategie, se poate opta pentru schimbarea rolurilor. Anchetatorul se poate angaja să devină un fel de oglindă a celui ascultat. Analizând cum se comportă persoanelor ascultate, cum vorbesc, viteza cu care vorbesc, ritmul respirației, postura, gesturile, etc. anchetatorul poate să încerce să copieze cât mai mult din acest comportament pentru a fi cât mai compatibil cu cel ori cea ascultată. Ceea ce este interesant, este faptul că preluând tonul vocii, cuvintele folosite de cel ascultat, poziția corpului, alte elemente de fiziologie, etc. anchetatorul va începe să reflecte, să simtă emoțiile, stările, senzațiile, celui pe care îl ascultă.

Este posibil să îți schimbi emoțiile la fel precum postura corpului. Când o persoană este tristă, capul și ochii sunt fixați în jos, caută ceva pierdut și nu găsește, pentru că nici nu vrea, nici nu are ce să găsească; când o persoană este bucuroasă, râde, capul se ridică. Nimeni nu poate fi fericit cu capul în jos. Atunci când un copil mic cade și plânge din cauza durerii și usturimii produse de plaga de pe genunchi, mama sa îi ridică capul se uită în ochii lui și la scurt timp copilul se oprește din plâns. Acțiunile fizice asociate cu emoțiile ne pot apropia de persoanele cu care comunicăm. Emoțiile generează comportamente fizice, preluând comportamente fizice ne asumăm emoții; când două persoane au aceleași comportamente fizice, împărtășesc emoții comune, dezvoltă încredere una în cealaltă.

Este o „vorbă” din vechime – pentru a te face înțeles trebuie să-i vorbești fiecăruia pe limba lui. În practică, o să constatăm mulți anchetatori care vorbesc în argou, folosesc tot felul de termeni și gesturi specifice când comunică cu cei din medii multietnice și multiculturale. Personal, nu agreez soluția, întru totul. Comunicarea nu trebuie dusă către zona intimă, comunicarea în argou trebuie să aibă o limită, dar … nu cumva atunci când ai acceptat să comunici într-un asemenea limbaj ai acceptat și limitele, care sunt foarte strânse – după gacică vine foarte repede mingeac și alte asemenea.

Utilizarea oglindirii are ca sursă programarea neurolingvistică, pentru care esențial este modelarea individului după un alt individ, ales ca model, care a avut succes, iar pentru a avea succes este necesar să te pregătești, să înveți, să te comporți precum modelul, atât la nivel verbal cât și la nivel para verbal ori non verbal.

În unele cazuri, avem de a face cu persoane furioase.

Ce ar trebui să facă un anchetator ce are în față un martor, un suspect ori o persoană vătămată care sunt nervoase, sunt stăpânite de furie ?

Cum să obții informații utile de la o persoană furioasă ?

Să preiei furia, să ți-o asumi și să încerci o „discuție cu scântei” nu poate fi o soluție pentru obținerea de informații pe baza cărora să dezvolți ancheta. Pentru a obține o aprobare, o singură afirmație: „Da”, „Nu”, „Gata”, „Știu” ori alte asemenea, poate fi o soluție; pentru mai mult, cu certitudine, nu. În asemenea condiții, trebuie să te străduiești să modifici comportamentul persoanei pe care o ai în față. Soluția poate fi reprezentată de o oglindire inversă. Anchetatorul poate să „domine atmosfera” și să impună comportamentul său ca model. Afirmații clare, pe un ton echilibrat, intervenții oportune, o viteză de vorbire rezonabilă – nici un „răpăit” care să incite și să escaladeze furie și conflict, nici o „lălăială” care să fie percepută ca nefirească, lipsită de seriozitate, ceva languros, de natură să enerveze și să producă, în cele din urmă, tot, furie. Este adevărat, că, pentru aceasta, este nevoie de antrenament și, până a ajunge la anchete penale și ascultări judiciare, este bine să te antrenezi în cadrul unor întâlniri și conversații sociale, fără o miză deosebită.

A oglindi comportamentul persoanei pe care o ai în față și a simți emoțiile ei; a determina persoana pe care o ai în față să oglindească comportamentul tău și a simți emoțiile tale; poate fi ceva, cu adevărat, fascinant care te motivează să te perfecționezi și odată cu apariția unor certitudini – da, pot – se poate trece la nivelul superior, conducerea persoanei ascultate spre stadiul de a accepta să ofere informații utile anchetei.

Tehnicile de programare neuro-lingvistică au în vedere faptul că în cadrul unei comunicări, dincolo de oglindirea reciprocă a comportamentului celor care comunică, informațiile sunt transferate pe cale verbală folosind trei canale: vizual, audio, kinestezic. Fiecare dintre noi are, folosește, un canal dominant pe care îl utilizează, cu predilecție, pentru a comunica gândurile și sentimentele către cei din jur.

Pentru a se face înțeles și pentru a-l înțelege pe cel pe care îl ascultă, anchetatorul trebuie să identifice canalul de comunicare pe care îl folosește, cu predilecție, persoana pe care o are în față.

Canalul vizual – presupune folosirea unor cuvinte care trimit la imagini. Practic, persoana care vorbește transmite imagini prin cuvinte, ca și cum ar povesti un film pe care l-a văzut de curând. Vor domina expresii precum: am văzut …; era o imagine …; uitați-vă și dumneavoastră, …; imaginați-vă o priveliște …; cred că se uita la …; am privit-o cu atenție; nu m-am uitat la el pentru că …; l-am ignorat, nu-l puteam privi …; era ceva luminos …; se făcea o lumină …; etc.

În cadrul unei ascultări judiciare, pe parcursul interviului, anchetatorul va trebui să folosească, pentru o asemenea persoană, cuvinte și expresii care formează imagini – cum ți s-a părut că arăta … ? cum ai vedea în continuare ? crezi că l-a văzut ? puteai să-l vezi ? s-a uitat la el ?

Canalul auditiv – impune ca totul să fie sunet. Persoanele în cauză vor folosi cuvinte și expresii precum: ce-ai mai auzit ? când aud ceva de genul ăsta …; asta, nu sună bine …; nu așa sună adevărul; nu-mi place cum sună … .

Anchetatorul ar trebui să pună întrebări care să „sune” – ai mai auzit ceva ? se auzea ceva ? ce a spus ? ai auzit pe cineva strigând ? se auzea bine ce spuneau cei doi ?

Canalul kinestezic – pare a fi ultima posibilitatea, care, însă, nu trebuie tratată cu ignoranță. În acest caz vom avea expresii precum „am simțit că ceva nu era în regulă”; „lăsați-mă să înțeleg situația”; „nu l-am simțit laș”; „am simțit, cu mâna, un mâner metalic”; „venea parcă … ceva cald dinspre casa lui …”; „aveam senzația că mă apasă ceva”; parcă plutea ceva în aer”. Anchetatorul s-ar putea adapta punând întrebări de genul: „și cum te-ai simțit văzând că … ?” „ai simțit că mai era cineva în cameră ?” „ce crezi că a simțit victima când ai …-o ?”

Pentru o abordare completă, anchetatorii mai au la dispoziție și tehnici de programare neuro-fiziologice. Cel mai ușor de perceput este respirația. Cele trei canale – vizual, audio, kinestezic – sunt folosite și în acest caz; modul de a respira indică canalul folosit cu predilecție de persoana care comunică.

Persoanele care respiră doar cu pieptul tind să aibă o reprezentare predominant vizuală; dacă respirația implică atât pieptul cât și stomacul este de așteptat să predomine canalul auditiv; dacă respirația tinde să implice, cu prioritate, stomacul persoana respectivă folosește cu predilecție canalul kinestezic. Aici, mai trebuie observat că stresul specific emoțiilor care apar în timpul ascultărilor judiciare, teama de a fi prins, de a te face de râs, de a se descoperi aspecte personale cu caracter jenant, relații sociale nepotrivite pentru statutul social al celui ascultat ș.a. pot genera o hiperventilație de lungă durată pe parcursul discuției cu anchetatorul; ceea ce nu are nici o legătură cu canalul de comunicare predilect folosit de către persoana ascultată.

Modelul respirator se reflectă și în voce. Cei care folosesc, predilect, canalul vizual vorbesc repede, cu un ton ce denotă o ținută morală remarcabilă. Acest tip de discurs este specific martorilor oculari, audiați la scurt timp, după ce au perceput direct, în tot ori în parte, activitatea ilicită. Din cauza impactului emoțional generat de observația recentă, martorul vizualizează clar incidentul în mintea lui și procesează informațiile pe canalul vizual. Persoanele care folosesc canalul auditiv vorbesc clar, într-un ritm optim; viteza temperată cu care vorbesc aceste persoane este dată de necesitatea unui timp de prelucrare a senzațiilor auditive. Folosind canalul kinestezic, vocea devine profundă și ritmul lent. Situația este asemănătoare cu cea în care este audiată o persoană extrem de obosită; oboseala fizică se transmite și în voce.

Fiind atent la limbajul corpului, la modul în care este modulat și conținutul limbajului verbal, adaptându-se permanent la comportamentul persoanei pe care o ascultă, anchetatorul va putea să fie pe aceeași „lungime de undă” cu persoana ascultată și să obțină maximum de informații utile. Pentru cei aflați la început de drum, pentru cei fără experiență, este util să meargă la un restaurant și, la o oră de maximă afluență, vor avea suficienți subiecți pentru a se antrena, pentru a evalua corelația dintre comportamentul persoanelor și emoțiile exprimate de acestea.

Valoarea stabilirii unei relații între anchetator, pe de o parte, și suspect, persoana vătămată, martor, pe de altă parte, nu poate fi subestimată. Anchetatorul va avea, ca rezultat palpabil obținut:

principalele caracteristici ale comportamentului persoanei ascultate;

modul în care, prin procesul de oglindire, prin tehnici de programare neuro-lingvistică, prin tehnici de programare neuro-fiziologice, comportamentul persoanei ascultate poate fi modificat, modelat în funcție de modul în care anchetatorul consideră necesar.

Negocierea în timpul interviului

Odată stabilită relația cu persoana ascultată, următorul pas presupune negocierea, lămurirea, convingerea, celui ori celei ascultate cu privire la beneficiile cooperării în cadrul anchetei. Cum altceva mai bun, pare, să nu existe, anchetatorul va începe să prezinte avantajele „produsului” său. Este necesară, în primul rând, o declarație generală, în cadrul căreia vom distinge două părți distincte.

Prima parte va conține descrierea unei „presupuse” nevoi pe care o resimte persoana ascultată. De exemplu, ascultând un martor în cazul unui furt din locuințe, anchetatorul va vorbi despre nevoia de securitate publică, astfel ca să nu se mai întâmple alte furturi din locuințe, proprietarii locuințelor din zonă să nu se mai teamă de faptul că răul pândește peste tot și exploatează cea mai mică slăbiciune. În cazul unei persoane care se plânge de lipsa de eficiență a poliției, întrucât nu a fost în măsură să-l prindă pe „X”, despre care s-a aflat că a săvârșit o crimă oribilă, anchetatorul ar putea vorbi despre interesul general pe care „îl avem cu toții” ca „X” să fie prins și pedepsit.

A doua parte, a unei declarații de interes general este prezentarea de beneficii care rezultă, care au legătură, care decurg, din nevoia identificată. Pentru a oferi beneficii, anchetatorul trebuie să explice cu convingere despre modul în care decurge o anchetă penală, despre profesionalismul anchetatorilor, despre certitudinea rezultatelor pozitive, despre faptul că mai devreme sau mai târziu se va face dreptate, că dreptatea se face prin contribuția tuturor, că nu se poate sta în expectativă și totul să evolueze în bine fără să se implice nimeni; că sunt necesare informații utile care să se poată materializa în probe pe baza cărora să se stabilească vinovăția sau nevinovăția unei persoane, că aceste informații trebuie să aibă „calitate” pentru că oamenii nu pot fi judecați pe baza unor informații inexacte care vin de la persoane care nu-și asumă responsabilitatea. Pentru cei sceptici se poate apela la exemple de cazuri rezolvate, pentru care organele judiciare au fost apreciate, au primit felicitări de la membrii comunității, mulțumiri de la oameni simpli care și-au găsit dreptatea, și-au recuperat demnitatea, etc.

Desigur că pot exista și persoane curajoase care să nu manifeste scepticism, să nu aibă nici o reținere. Din nefericire, aceasta nu este regula ci excepția. Pentru a face expunerea mai sugestivă, am să revin la domeniul vânzărilor și luând, ca exemplu, cazul unui agent de vânzări de la o reprezentanță auto, vom constata că atunci când intră în magazin o persoană hotărâtă să cumpere, agentul se va strădui să-și felicite clientul pentru alegerea făcută, să-i întărească convingerea că a făcut o alegere bună și să se preocupe de îndeplinirea formalităților contractuale astfel încât clientul să nu aibă nici cea mai mică „bătaie de cap” când va trebui să îndeplinească celelalte formalități administrative legate de mașina cumpărată.

Când persoana care intră în magazin nu este hotărâtă să cumpere, nu este hotărâtă ce model și ce marcă de automobil să cumpere, agentul de vânzări va începe să clădească o adevărată capodoperă profesională. Trebuie să analizeze preocupările clienților, să identifice nevoile, să creeze și să dezvolte o nevoie specifică legată de produsul pe care îl vinde, să stabilească și să consolideze în mintea clientului beneficiile legate de cumpărarea vehiculului sau seriei de vehicule pe care o recomandă.

Precum vânzătorul – care descoperă că are de a face cu o persoană reticentă, nehotărâtă în a cumpără ori nu – și anchetatorul trebuie să stabilească motivele persoanei pe care o ascultă care o fac reticentă în a coopera în anchetă. Persoanele ascultate pot avea nenumărate motive pentru a manifesta reticență în relația cu anchetatorul. Pentru acesta este important să convingă cu privire la faptul că a coopera este ceva normal și care sunt beneficiile acestei cooperări. Cu privire la beneficii se pot spune multe. Poate fi vorba despre a evita teama de persoana responsabilă pentru activitatea ilicită, despre recuperarea prejudiciilor, despre obținerea de beneficii din noua configurare a realității – în sensul unei vieți sociale fără cei responsabili de activitatea ilicită – despre importanța datoriei civice ce presupune implicarea în facilitarea înfăptuirii justiției. Este ușor de înțeles că soluționarea oricărui caz depinde de calitatea informațiilor pe care anchetatorul le are la dispoziție pentru a le transforma în probe. Totul, în ultimă instanță depinde de abilitatea și intuiția anchetatorului.

Tipuri de minciuni

Persoanele ascultate pot da multe răspunsuri care să nu corespundă adevărului; nu toate sunt minciuni – pot fi percepții greșite, erori datorate unei memorii insuficient dezvoltate ori neantrenate, poate fi vorba despre o atitudine părtinitoare, despre multe alte motive obiective sau subiective. Unele răspunsuri se bazează pe ipoteze sau informații care au ca sursă amintirile legate de desfășurarea activității ilicite, altele au ca suport, doar, imaginația „pusă la treabă” pentru a asigura speranța de a scăpa de răspunderea pentru propriile fapte.

În concret, din punct de vedere al implicării persoanei ascultate, vom avea deformări ale adevărului care au ca sursă factori obiectivi, care nu implică voința persoanei ascultate și deformări ale adevărului generate de factori subiectivi, fabricate pentru a urmări realizarea scopurilor personale fiind implicată, direct, voința persoanei ascultate.

În continuare, voi prezenta considerații legate de a doua categorie de deformări ale adevărului, acceptate de către cei mai mulți oameni ca fiind minciuni, menite să inducă în eroare, în mod intenționat anchetatorul, nefiind vorba despre informații ori o informație care este eronată, greșită, nereală.

În anchetă, există cinci tipuri de minciuni, de bază, pe care o persoană, ce este ascultată, le folosește; nu este exclusă, ținând de experiența, de puterea de analiză și de observație, a fiecăruia dintre noi, pentru a identifica aceste tipuri de minciuni și în cadrul comunicării pe care o avem, în mod obișnuit, cu tot felul de persoane, în viața de zi cu zi. Fiecare dintre tipurile de minciuni „disponibile” are avantajele și dezavantaje, atât pentru cel care minte cât și pentru anchetator. Din punctul de vedere al celui care este mințit, este bine să recunoască fiecare tip de minciună pentru a putea să se pregătească, cât mai bine, pentru a putea descoperi minciunile care i se „servesc”.

Negarea directă – a implicării în activitatea ilicită cercetată, materializată prin răspunsuri precum: „Nu știu nimic …”, „Nu am făcut-o eu …”, „Nu am nici o legătură cu asta …”, etc. are, ca principal dezavantaj, crearea unui sentiment emoțional de neliniște: disonanța. Este vorba despre un conflict, la nivel intern, o luptă în mintea și, de ce nu, în sufletul celui care minte, între adevăr și minciuna pe care o promovează. Mincinoșii sunt pregătiți și oferă răspunsuri lungi, fraze complicate, de natură a evita sau/și a-și ascunde starea de neliniște. Mai mult, dacă sunt puși să răspundă clar – eventual prin „da” sau „nu” – ei se vor sustrage de la a da un răspuns la subiect. Răspunsurile evazive permit celui care minte să evite conflictul intern, la care am făcut referire, în timp ce răspunde la întrebare. Pentru anchetator, este important să evalueze răspunsul în legătură cu întrebarea pusă și nu cu „necesitatea celui ascultat de a-și afirma un punct de vedere”.

Este celebru – analizat în multe producții documentare despre cum să-i prindem pe mincinoși – cazul fostului președinte american Clinton, ce a devenit faimos și pentru celebra negare directă: „Nu am avut relații sexuale cu acea femeie …”. Afirmația reprezintă o minciună, devenită evidentă, în contextul a ceea ce este cunoscut ca fiind o aventură a lui cu o stagiară de la Casa Albă. Ceea ce a uimit pe toți specialiștii a fost faptul că fostul președinte nu a „oferit” nici un semn specific de minciună, trebuind acceptat faptul că spune adevărul, deși, existau foarte multe elemente care confirmau relația lui cu acea stagiară.

Cum a fost posibil acest lucru ?

Clinton s-a ascuns în spatele unor definiții, în conformitate cu care afirmația lui era adevărată. A avut grijă, ori consilierii personali i-au atras atenția, ca în definiția, acceptată la nivel personal, pentru „relații sexuale” să nu fie inclus și „sexul oral”. Modificarea unei definiții și asimilarea acestei modificări la nivel intim este o tactică comună pentru mincinoșii care neagă direct, ascunzând, în același timp, ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Președintele american în exercițiu, la acel moment, a fost în măsură să facă acest lucru deoarece, pentru el, nu a fost niciodată nevoie să-și definească noțiunea de „relații sexuale” – nu a considerat necesar, nu l-a interesat, a considerat ca fiind un lucru inutil a teoretiza o relație umană, etc. Când s-a văzut pus în fața unei întrebări, care a inclus o noțiune a cărei definiție nu a fost stabilizată la nivel personal, i-a fost ușor să-și dea o definiție proprie care să nu includă și ceea ce era de interes pentru anchetatori: a face sex oral nu înseamnă a avea ori a întreține relații sexuale. Ca avocat, i-aș propune unui client, pus în fața unei asemenea situații, să confunde noțiunile de „raport sexual” cu „relație sexuală”, ca fiind vorba despre un act sexual normal, dintre un bărbat și o femeie, apt pentru a da naștere la un copil.

Și, totuși, dacă a fost ceva, pentru că a fost, ce a fost ? Pentru anchetat nu mai contează, important este că a răspuns la întrebarea care i-a fost pusă, peste restul se (el) poate trece, fiind vorba despre o omisiune în fapt despre o minciună de omisiune.

Minciuna de omisiune – este cea mai frecventă minciună folosită de oameni pentru a ascunde adevărul. În fapt este un adevăr incomplet. Cel în cauză extrage ceea ce ar putea deranja și nu rămâne decât ceea ce vrea să transmită și este adevărat. Dacă va fi necesar, în funcție de circumstanțe, va completa cu ceva adevăr ori cu o minciună care să se potrivească situației și intereselor.

Minciuna de omisiune mai are o „calitate”, aceea că permite mincinosului, în cazul în care este prins cu minciuna și întrebat despre detaliul ori detaliile omise, să aibă o scăpare ușoară, cu explicații, de-a dreptul „diafane” – am uitat, nu mi-am dat seama că ar putea interesa, nu cred că are relevanță, ș.a. Și copiii folosesc un asemenea tip de minciună fiind convinși că pot scăpa de pedeapsă întrucât „nu și-au dat seama de …” doar sunt copii.

De asemenea, trebuie observat că minciuna de omisiune este o minciună care oferă siguranță. Ea poate fi repetată de nenumărate ori fără nici un risc pentru că elementele, detaliile, descrierile prezentate sunt, toate, adevărate iar limita, dincolo de care nu se amintește nimic, este ușor de păstrat. În exemplul cu președintele Clinton, acesta a reușit să își înșele examinatorii pentru că nu a fost determinat să definească noțiunea de „relație sexuală”. Ca lecție pentru orice anchetator, atunci când solicită persoanei ascultate să se pronunțe cu privire la un aspect, împrejurare, stare de fapt, consecință, etc., ce presupune folosirea unor cuvinte sau expresii susceptibile de interpretare, este, neapărat, necesar ca persoana ascultată să fie solicitată să explice ce înțelege prin cuvântul, expresia, cuvintele sau expresiile pe care le folosește sau în legătură cu care se pronunță. Nu contează dacă definiția pe care o dă persoana ascultată respectă doctrina în materia, dicționarul explicativ al limbii, vreo opinie exprimată sau curent afirmat la nivel social. Important este ca anchetatorul să stabilească, exact, ceea ce persoana pe care o ascultă înțelege prin respectivul cuvânt, grup de cuvinte sau expresie. Mai mult, este bine ca în evaluarea celor susținute de persoana pe care o ascultă, anchetatorul să țină seama de înțelesul pe care îl dă această persoană celor pe care le spune și numai, apoi, într-o etapă finală a ascultării să facă conversia între ceea ce spune persoana în cauză și ce poate înțelege orice altă persoană, inclusiv judecătorii.

Forțarea persoanei care afirmă să definească termenii pe care îi folosește are menirea de a îngusta „câmpul” în care aceasta poate manevra. Faptul că va trebui să inoveze – pentru că, altfel, ar trebui să accepte înțelesul comun, acceptat de cea mai parte a semenilor – îl determină pe cel ascultat, în mare parte și „ajutat” de întrebările abile ale anchetatorului, dacă este mincinos, să creeze ceea ce poate fi numită minciuna de creație ori fabricată.

Minciuna de creație (minciuna fabricată) – constituie cel mai dificil tip de minciună pe care o persoană o poate promova, o poate utiliza în cadrul unei comunicări; în cazul de față în cadrul unei ascultări judiciare. Pentru a folosi minciuna de creație, este necesar ca persoana în cauză să poată gândi eficient în regim de urgență, să aibă capacitatea de folosi informații din trecut, o bună imaginație, abilitatea de a evalua impactul minciunii pe termen scurt și mediu, flexibilitatea de a face ajustările necesare pentru ca minciuna să fie credibilă, puterea de a pronunța clar și coerent conținutul minciunii. Nimic din ceea ce afirmă nu trebuie să se contrazică, nimic nu trebuie să exceadă adevărului ce poate fi apropiat de interlocutor în momentul respectiv.

În mod inerent, minciuna de creație provoacă o teamă, firească, legată de posibilitatea de a fi descoperit, de a fi prins cu minciuna. Această teamă va provoca, autonom de reacția sistemului nervos, și comportamente fiziologice conexe. Un rol important, aici, trebuie să îl joace memoria mincinosului, întrucât minciuna va trebui reprodusă în aceeași configurație de fiecare dată când va fi necesar să fie spusă. Cei mai mulți dintre cei care mint în acest fel se feresc să spună minciuna de mai multe ori, fiind convinși de riscul „scăpărilor” și posibilitatea apariției de contraziceri – cel mai mare pericol care poate afecta credibilitatea atât a persoanei cât și a ceea ce spune aceasta.

Cele mai multe dintre creații sunt doar descrieri preliminare, care se doresc a fi conținuturi flexibile cu potențial de a oferi suficient spațiu de manevră pentru a fi folosit în condițiile unor întrebări venite, ulterior, în cascadă din partea anchetatorului. Slăbiciunea majoră a acestui tip de minciună o reprezintă detaliile. Cum exprimările generale nu au valoare și nici nu sunt credibile, este nevoie de detalii; cu cât mai multe detalii, cu atât mai multe riscuri. Orice afirmație mincinoasă poate fi „lichidată” de rezultatele evoluției anchetei ori chiar pe baza informațiilor pe care anchetatorul le are la momentul desfășurării ascultării.

De exemplu, într-un caz relativ recent, proprietarul unui imobil a anunțat, la serviciul de urgență 112, faptul că a fost sesizat de un prieten că locuința sa, în fapt, un imobil aflat într-o zonă bună a Bucureștiului a luat foc, că el se află la peste 270 de km, într-o stațiune montană și că nu știe cum să procedeze. Anchetatorii au constatat că o conductă ce asigura racordarea aragazului la rețeaua de gaze a fost decuplată și că o explozie, care a generat incendiul, a fost provocată de becul de la un mini-dispozitiv de veghe, ce se afla în bucătărie, cuplat la rețeaua de energie electrică. Cantitatea de gaze nu fusese mare, explozia nu a avut proporții deosebite, însă a fost suficientă pentru a genera un incendiu devastator pentru imobil. Aparent, a fost vorba despre un concurs nefericit de împrejurări soldat cu consecințe deosebite. Odată cu dezvoltarea anchetei, s-a aflat că cel care făcuse sesizarea pierduse, în primă instanță, un proces pentru proprietatea imobilului în favoarea unei alte persoane, că declarase apel însă nu prea avea șanse. Mai mult, odată cu verificarea telefonului, s-a constatat că purtătorul său nu se afla decât la mică distanță de imobil în momentul declanșării incendiului și că, ulterior, se îndepărtase cât a putut de repede. Imediat s-a făcut legătura cu o șansă importantă de a câștiga niște bani, legată de încasarea asigurării pentru imobil. Cum pentru aceasta imobilul trebuia distrus, asta s-a și întâmplat.

Descoperirea unei minciuni fabricate, de multe ori, echivalează cu o mărturisire, pentru că intră în conflict cu probele strânse în cadrul anchetei. În astfel de cazuri, anchetatorii nu au decât să lanseze momeala, să ofere posibilitatea suspectului să ofere detalii compromițătoare. O eroare comună multora dintre anchetatori este a solicita detalii cu o anumită specificitate. În astfel de cazuri suspecții – mulți ageri, cu o minte ascuțită – pot anticipa volumul și calitatea informațiilor pe care le deține anchetatorul; uneori pot realiza, inclusiv, sursa acestor informații sau și modul în care au fost aflate. Dacă „povestea” celui ascultat a fost elaborată fără ca aceasta să aibă informații despre „mersul anchetei” și în măsura în care cele susținute se confirmă prin rezultatele anchetei, totul se transformă într-un punct tare care susține credibilitatea și „corectitudinea” persoanei ascultate.

Acest tip de minciună, chiar de creație fiind, trebuie să se bazeze și pe „ceva”, pe un suport real. Ei bine, aici, este o mică capcană pe care suspecții și-o pun singuri. Folosesc, ca suport, informații pe care le-ar putea cunoaște, doar, o persoană, care a fost la locul desfășurării activității ilicite și a făcut, efectiv, ceva.

Ceva asemănător se întâmplă analizând și exploatând „vârful de tensiune” în cadrul testărilor cu poligraful. Din mai multe variante probabile se încearcă identificarea celei adevărate pe baza răspunsurilor emoționale ale persoanei testate – se poate folosi o întrebare provocatoare precum: „Cu ce ai acoperit corpul victimei ?” însoțită de mai multe variante alternative: „Cu frunze ?”; „Cu pământ ?”; „Cu o prelată ?”; „Cu resturi menajere?”; „Cu ambalaje provenite de la magazinul … ?”; etc. Cum emoțiile, este de așteptat, să depășească nivelul stabilit ca normal la una dintre variante, problema se poate considera rezolvată.

Așa cum am arătat mai sus, un risc important îl reprezintă detaliile. Dincolo de începutul și sfârșitul minciunii, eventual, încă unul sau mai multe puncte intermediare, care sunt „stabile” – dacă nu conțin adevăr, conțin, cu siguranță, rezultate așteptate – ceva trebuie pus, iar acest „ceva” trebuie să ofere credibilitate, prin modul în care este prezentat și susținut în fața anchetatorului și prin „confirmarea” de către rezultatele altor activități de anchetă. Dacă confirmarea rezultatelor presupune și acțiunea unui factor extern (modul în care evoluează ancheta) credibilitatea este o problemă ce pare să țină exclusiv de persoana celui care face declarația.

Cel mai greu lucru este să repeți ceea ce ai spus, însoțind mesajul verbal cu stări și manifestări specifice în domeniul para verbalului și non verbalului care, probabil nu vor fi identice pentru că nici nu au cum să fie identice, însă, trebuie să transmită același mesaj, să existe convergența firească între mesajul verbal, mesajul para verbal și cel non verbal. Un loc important trebuie să-l aibă, aici, analiza consistenței sonore și a ritmului mesajului transmis. Într-o „poveste adevărată”, fiecare detaliu, fiecare faptă, stare ori eveniment, sunt legate; decurg unul din altul, actualul este fundamentat și decurge din precedentul, astfel că devine ușor de păstrat un flux al povestirii consistent.

În cazul minciunilor, detaliile „plutesc” între punctele stabile; acestea apar și dispar neașteptat și nefiresc din povestire. Mai mult, povestea este proiectată să curgă într-un singur sens: de la început către sfârșit. Dacă apare nevoia, provocată sau mai puțin provocată de către anchetator, de a relata din nou, dintr-un anumit punct sau într-o ordine inversă, cele spuse inițial apar „avarii”. Detaliile se încurcă, parcă unul a fost înaintea altuia, dar, de fapt …, poate, totuși, a fost după și alte asemenea poticneli.

De exemplu, într-un caz petrecut în „lumea bună” a unui oraș din Vestul României, un băiat de 15 ani a fost acuzat de prietena lui că a obligat-o să întrețină acte sexuale orale. După o ceartă cu părinții, fata a ajuns în casa băiatului pentru a petrece noaptea împreună cu acesta. Au început să se sărute, uitându-se la televizor, pe o canapea din biblioteca aflată la parterul casei în care băiatul locuia împreună cu părinții. Considerând spațiul ca fiind expus apariției inoportune a părinților băiatului, deranjați de zgomotele televizorului, s-au retras la demisol, într-o zonă a casei folosită exclusiv de către băiat – dormitor, birou, baie, ieșire în curte, etc. La un moment dat, băiatul i-a cerut fetei să întrețină un act sexual oral. Fata a refuzat și a încercat să fugă pe ușa ce dădea în curte cu speranța că ar putea fugi. Băiatul a prins-o, a tras-o de păr, a doborât-o la podea în zona intrării de la baie, unde a forțat-o, lovind-o de mai multe ori cu pumnii și picioarele să întrețină acte sexuale orale. Într-un final, totul s-a terminat. Băiatul a ejaculat în baie. După ce s-au spălat, cei doi au petrecut noaptea împreună în același pat.

A doua zi fata a ajuns acasă, a povestit ce s-a întâmplat și, împreună cu unul dintre părinți, a ajuns la poliție pentru a reclama abuzul băiatului. Imediat ce a ajuns la poliție, invitat pentru a da o declarație, băiatul a spus că a petrecut noaptea împreună cu fata, că aceasta a ajuns acasă la el după ce s-a certat cu părinții ei, că nu au avut nici un fel de activitate sexuală în afară de a se săruta înainte de a adormi împreună în patul lui, că fata s-a trezit și a plecat devreme, înainte de a se trezi părinții lui. După o săptămână băiatul a fost reaudiat într-un cadru mai formal. Nu i s-a spus că ancheta a avansat sau nu, însă era de așteptat ca să se fi mai întâmplat câte ceva.

La început, băiatul a părut surprins de faptul că ancheta mai continuă pentru ceva „nesemnificativ”. I s-a spus că este nevoie de o declarație detaliată a lui pentru a se încheia întreaga cercetare. Surprinzător sau, poate, nu – avocatul băiatului a rămas perplex – tânărul a explicat cu lux de amănunte tot ceea ce s-a întâmplat, fără să recunoască faptul că a folosit forța pentru a desfășura actele sexuale orale. Într-un exces de sinceritate, a recunoscut că a asigurat-o pe fată în timp ce erau amândoi în pat, înainte de a adormi, că nu va mai insista pentru a întreține alte acte sexuale, că îi pare rău că au făcut sex oral fără ca ea să fie pregătită și să își dorească aceasta.

Schimbarea declarației, dramatică pentru munca avocatului apărării, a apărut în condițiile în care băiatul a considerat povestea închisă și a uitat dacă și cât de multe detalii a oferit la prima ascultare. În asemenea condiții, a considerat necesar să ofere o poveste cât mai apropiată de adevăr.

Schimbarea declarațiilor poate apare, și mulți anchetatori consideră necesar să provoace aceasta, atunci când într-o activitate ilicită sunt implicați mai mulți făptuitori.

Cum se procedează ?

Suspecții sunt audiați separat fiind lăsați să declare orice doresc, anchetatorul neintervenind decât pentru a se asigura că persoana ascultată are toate condițiile necesare pentru a-și prezenta punctul de vedere. În pasul următor suspecții – câte 2, 3, nu mai mulți – sunt audiați împreună pentru a răspunde la câteva întrebări în legătură cu fapta ilicită, fără să fie nimeni acuzat, fără să se facă trimitere la vreo consecință legată de fapta săvârșită. Anchetatorul va urmări, acum, cine este „purtătorul de cuvânt”, modul cum se dă cuvântul în cadrul grupului și cine exercită controlul final asupra mesajului transmis. Se va obține un „punct de vedere” cu care toți cei audiați sunt de acord. Trecându-se, peste două sau trei zile, la reaudierea fiecăruia în parte, se vor obține, cu certitudine, elemente noi. Fiecare dintre cei ascultați vor oferi elemente noi, în special pe zona de povestire pe care a avut cuvântul altul. Devine relativ ușor să se identifice veriga slabă și a folosi elementele noi obținute pentru a sparge coeziunea grupului și a afla adevărul.

O altă problemă cu care se confruntă suspectul când încearcă să utilizeze o poveste fabricată, un alibi fals, este structura propriei creații. Ca principiu, structura unei „povești adevărate” cuprinde trei părți:

ceea ce a precedat evenimentului de interes;

evenimentul;

ce a urmat ori consecințele evenimentului.

Din punct de vedere cantitativ, cele trei părți sunt sensibil egale – conțin un număr aproximativ egal de cuvinte și o cantitate aproximativ egală de detalii. Când mincinoșii încearcă să denatureze adevărul prin omisiune, ei trebuie să scoată, din ceea ce declară, o cantitate de informație, în funcție de situația pe care o anticipează ca fiind periculoasă, din una dintre părțile care formează structura la care am făcut referire. Rezultatul constă într-o structură dezechilibrată. Rezultatul este similar atunci când suspecții anticipează faptul că anchetatorul va fi interesat de mai multe detalii și va pune mai multe întrebări în legătură cu o situație, împrejurare, aspect, stare de fapt, etc. ce face parte dintr-una sau alta dintre părțile structurale ale declarației. Mai multe detalii presupun o umflare a zonei de relatare și asta nu are cum să nu se vadă.

Ceea ce am arătat a fi o structură echilibrată se regăsește în prima declarație a unui individ care vine în camera de ascultare și nu consideră că este necesar să aibă îndoieli sau temeri legate de faptul că ancheta i-ar putea afecta interesele legitime. Imediat ce este pusă la îndoială veridicitatea relatărilor despre o stare de fapt, persoană, aspect, etc. ori anchetatorul dă semne – uneori chiar și numai prin evoluția zâmbetului său – că ceva nu este în regulă, vor apare detalii suplimentare. La început vor fi unele de tatonare a corespondenței cu așteptările anchetatorului și imediat ce acestea par să corespundă va veni „avalanșa” care se dorește a fi lămuritoare, în tot și toate.

În realitate, atunci când vorbim despre comunicarea pe care o avem cu cei din jurul nostru în viața de zi cu zi, și noi, și interlocutorii noștri, furnizăm informații foarte scurte, cu conținut aproximativ și relativ, când vine vorba despre precizia existenței și desfășurării faptelor în timp și spațiu. „Declarația” noastră este, mai degrabă, falsă decât una adevărată, puțin utilă celui cu care comunicăm.

Oare, nu cumva suntem tentați, cu toții, să procedăm identic și în ipoteza în care ajungem să dăm o declarație în fața unui anchetator ?

Trebuie să recunoaștem că răspunsul sincer pe care ni-l putem oferi este: DA.

De ce ?

Pentru că viața socială, procesul de educație și de inserție socială ne-a determinat să considerăm că nu este normal să oferim prea multe informații celor din jurul nostru, mai ales când acestea au sau pot avea un caracter personal. Nu suntem, neapărat, rău intenționați. Pur si simplu, dacă cineva este interesat de mai mult, va insista, va pune întrebări și, abia atunci, vom analiza dacă este vorba despre o informație cu privire la care trebuie să fim precauți ori este o informație neutră care poate fi împărtășită persoanei care întreabă. La fel și în cazul anchetatorilor – oferim cât considerăm a fi minimul necesar, după care, în funcție de ce ni se cere, oferim tot ce nu poate deveni periculos pentru noi și interesele noastre. Pentru cei de bună credință nu va fi o problemă să ofere suficiente detalii „nepericuloase” care să poată fi verificate pe parcursul desfășurării anchetei iar, dacă va fi necesar, le vor repeta, suficient de multe ori, pentru a-și proba buna credință fără să apară modificări care să dea naștere la suspiciuni.

Există posibilitatea ca unele dintre persoanele de bună credință care vin în camera de ascultare să nu respecte structura. Ceea ce este important pentru aceste persoane, ceea ce face diferența între ele și mincinoși, este consecvența cu care își susțin detaliile. Poate fi cazul unei persoane supărate, din cauza unei probleme personale, care nu are legătură cu ancheta ori care ține de modul în care a perceput invitația în fața anchetatorului, comportamentul funcționarilor care l-au primit în clădire, comportamentul anchetatorului, modul în care este aranjată ori arată camera în care este ascultat, ș.a. Este mult mai ușor pentru un mincinos să spună o poveste fabricată într-o ordine logică și cronologică pentru că așa a construit-o; pentru că numai așa poate încerca să țină detaliile sub control, să evite contrazicerile și posibilitatea de a fi prins cu minciuna.

În practică s-a constata că declarațiile nestructurate ale celor din diverse motive nu au fost „în formă” cu ocazia ascultării evoluează către o formă structurată cu ocazia ascultărilor ulterioare pe baza unor considerente logice simple, „de bun simț”. Cei care nu mint, simt ce trebuie să mai adauge pentru ca informația să fie completă și utilă celui cu care comunică – în cazul de față anchetatorului.

Mincinoșii, de cele mai multe ori, includ în cadrul poveștii pe care o servesc anchetatorului multe detalii inutile despre eveniment, despre ce a fost înainte și după. La o audiere ulterioară, vor fi puține întrebări în legătură cu detaliile inutile – anchetatorul nu are nici un interes să își piardă timpul, încă o dată, cu ceea ce nu poate să fie de folos – astfel că structura, inițial echilibrată, va suferi modificări; multe zone vor fi golite de conținut, ceea ce va fi de natură, ca în prima fază, să fie generat un sentiment stânjenitor. Imediat după aceasta vor apare întrebări punctuale, cu privire la aspecte relevante pentru scopurile anchetei.

Declarațiile adevărate sunt, de regulă, mai bogate în detalii decât cele mincinoase.

Constatând detaliile, anchetatorii ar trebui să nu uite să se întrebe dacă acestea sunt adecvate cu vârsta, starea, pregătirea, statusul social al persoanei pe care o ascultă.

Copilul mic, care este în măsură să ofere detalii despre modul în care s-au petrecut acte sexuale reclamate ca abuzuri, este un exemplu comun pentru că acesta nu avea cum să realizeze și să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat în mod independent. Un lucrător în agricultură care explică modul în care s-a reușit fraudarea intereselor unor acționari sau ale unor creditori, într-un caz de bancrută, generează la fel de multe suspiciuni precum cazul copilului.

Declarațiilor mincinoase le lipsesc detalii care să plaseze activitatea ilicită cercetată în timp și spațiu. De asemenea, nu conțin elemente specifice legate de activități, stări de fapt, conversații, persoane, etc. De exemplu, un suspect întrebat ce a discutat cu altă persoană răspunde scurt: „Am vorbit despre vreme !”; o persoană sinceră, neinteresată să ascundă informații, răspunde: „Am discutat despre lucruri obișnuite; despre vreme … că nu a mai plouat de mult, că va fi o primăvară scurtă și se va face cald foarte repede; va fi o vară fierbinte și secetoasă …”. Poveștile adevărate au tendința de a include detalii care nu sunt necesare, însă …, sunt adevărate, credibile, firești. De exemplu: „Am întârziat pentru că, în timp ce mergeam prin parcarea din spatele blocului, am simțit cum mi-au căzut cheile, prin interiorul pantalonilor, din buzunarul care se uzase prea mult. Până să îmi dau seama, am mai făcut un pas și cheile, ce alunecaseră pe piciorul meu, au fost aruncate undeva în față. Întrucât nu era prea multă lumină, mi-a trebuit ceva timp până le-am găsit. A … în timp ce le căutam, am descoperit un cercel ce părea a fi de aur, probabil, pierdut de o femeie ce locuia în zonă. Când am ajuns în casă, nevastă-mea s-a strâmbat toată când i-am spus … .” Astfel de detalii, care nu sunt necesare, sunt prezente, ca regulă, în declarațiile sincere – ele fac parte din realitate; prin prezentarea lor, persoana ascultată nu urmărește vreun scop în legătură cu desfășurarea anchetei.

De ce detaliile nenecesare sunt prezente în declarațiile unora dintre persoanele ascultate ?

Pentru persoanele sincere nu se pune problema unor probleme de natură psihică, nu sunt scăpări de care persoanele ascultate să nu fie conștiente. Deși, cu toții, realizează inutilitatea lor, le includ în conținutul declarațiilor, alocând și suficientă energie pentru a le susține, gândind că este normal să spună adevărul și să nu ascundă nimic, din ceea cunosc, în legătură cu fapta cercetată. Mincinoșii, care realizează mecanismul și rațiunea includerii de detalii „stupide” în conținutul declarațiilor, o fac pentru a deruta, pentru a juca rolul „cinstitului” sperând că îl pot înșela pe anchetator. Diferența, în opinia mea, o poate face investiția de energie în susținerea acestor detalii. Cei care spun adevărul nu fac nici o discriminare și spun, cu toată convingerea tot ceea ce au de spus. Mincinoșii sunt tentați să raționalizeze consumurile, știu că au de dus o luptă lungă în care vor avea nevoie de energie; vor prioritiza anumite consumuri, în timp ce pentru altele nu vor găsi de cuviință să aloce prea mult – condiții în care detaliile inutile nu pot convinge pentru alocarea de resurse suficiente.

Legat de apariția, în cadrul declarațiilor, a detaliilor nenecesare mai trebuie observate natura și intensitatea emoțiilor care le însoțesc. Emoțiile sunt inerente, întreaga noastră viață este una emoțională. Mincinoșii dau rateuri, spre deosebire de cei care spun adevărul și se regăsesc în tot ceea ce emană de la ei – apar ca o consecință logică, sunt previzibile ca natură, durată și mod de exprimare – cei care promovează artificialul vor avea emoții lipsă, nu vor putea susține adecvat fiecare emoție pe care trebuie să o manifeste.

Pentru bunii observatori este interesant de observat, evaluat și interpretat apariția și manifestarea surprizei, ca manifestare emoțională specifică oricărui individ. Aceasta precede, de multe ori, o altă emoție, una de bază – teama. Mincinosul, netrăind evenimentul/evenimentele pe care le explică, este nevoit să facă supoziții, să ghicească, să compare evenimentul mincinos despre care vorbește cu altul real, situație în care ar fi trebuit să experimenteze emoții asemănătoare. O scurtătură ar presupune să mimeze o emoție bazată pe un gând exterior celor declarate; ca orice scurtătură, și aceasta induce un risc suplimentar – o persoană cu experiență poate identifica mult mai ușor falsul în asemenea circumstanțe.

De multe ori, în cadrul povestirii pe care o prezintă persoanele vătămate, mai ales în cazul activităților ilicite desfășurate cu violență, apar descrieri voluntare a ceea ce presupune aceasta că făptuitorul sau altă persoană implicată gândea; cum, cine și dacă zâmbea, plângea, era furios, trăia o altă emoție specifică momentului.

Considerațiile pe care le-am prezentat, aici, nu pot fi acceptate ca reguli pentru depistarea mincinoșilor ci, doar, instrumente la dispoziția celor interesați să analizeze și să interpreteze comportamentul persoanelor cu care comunică, în încercarea de a stabili credibilitatea acestora. Cele prezentate nu sunt și nici nu pot fi secrete, ele au putut fi apropiate și de către persoane care au dorit să mintă și au putut să le servească la pregătirea „mai cu spor” a minciunilor. Astfel, mincinoșii au descoperit că pentru a fi credibili trebuie să includă în declarațiile lor cât mai mult adevăr și trăiri reale; minciuna și falsul trebuind, mai degrabă, strecurate, pentru ca interlocutorul să nu aibă timpul necesar pentru a deconspira „emoția greșită” sau lipsa unei emoții, să perceapă doar informația, sub influența indirectă a unei emoții reale ce a precedat ori care este expusă imediat după.

Vârsta, inteligența și experiența persoanei ascultate pot, de asemenea, influența mult, uneori, fundamental, prestația sa. Cantitatea detaliilor prezentate și consistența emoțiilor care le însoțesc, la mincinoși, depind de experiență și de capacitatea de procesare, în timp real, a situației în care se găsesc. De exemplu, ei pot reveni și prezenta unele detalii – la fel precum cei care spun adevărul – ca simplă manifestare a faptului că au obosit ori că s-au plictisit tot vorbind despre un anumit aspect sau împrejurare.

Minciuna de minimizare – se caracterizează prin micșorarea arbitrară a amplorii ori a consecințelor unei acțiuni.

Este cazul tipic al celor care conduc autovehicule sub influența băuturilor alcoolice. „Cât de mult ai băut ? – Doar o bere …”

Ca „mecanism de funcționare”, acest tip de minciună presupune eliminarea unei cantități importante de stres asociate încercării de a înșela interlocutorul. Rezultatul constă, de regulă, într-un comportament „aproape” real al mincinosului, foarte apropiat cu cel al unei persoane care spune adevărul.

Miza și, de fapt, interesul celui care folosește un asemenea tip de minciună este să își poată păstra credibilitatea. De exemplu:

„L-am lovit în față cu pumnul …” – victima are nasul spart și maxilarul fracturat.

„Am luat câteva bancnote din sertarul de sub tejghea, bani cu care mi-am cumpărat ceva de mâncare …” – din sertar lipseau peste 16.000 lei.

„M-am dat la ea de câteva ori când eram beat” – victima, fiică vitregă, ajunsă la 18 ani reclamă că a fost forțată să întrețină relații și raporturi sexuale de mai bine de 4 ani, înainte să împlinească 14 ani.

„Am dus câteva fete în Italia. Le-am făcut cunoștință cu unu’ Sebastiano. Le-am luat câte 300 de euro, da … pentru transport, nu pentru altceva și le-am lăsat să își vadă de treaba lor.” – persoana era reclamată de mai multe de 40 de femei pentru că pe drum, către Florența, undeva într-o zonă muntoasă, microbuzul cu care transporta între 5 și 10 persoane se strica subit. Suna la un „prieten” care apărea în 15-20 minute. Acesta prelua călătoarele, le oprea actele și calvarul putea să înceapă.

Mințind în felul acesta, suspecții cred că „aruncând un os” anchetatorul va fi satisfăcut. Cred că acesta va fi suficient de „puturos”, va limita ancheta și totul se va termina repede cu pierderi minime. Totul poate fi acceptat ca, în fapt, este, o primă ofertă de negociere. Dacă ține, ține, dacă nu … poate mai apare o altă ofertă.

Minciuna de exagerare – este cunoscută ca un fel de laudă, o exagerare a unei stări, situații, eveniment, calitate personală, ș.a. pentru a impresiona ori pentru a urmări realizarea altor interese personale.

Oricine consideră o relație importantă iar pentru păstrarea sau/și dezvoltarea acesteia este necesar să te faci util, să probezi utilitatea existenței tale în apropierea persoanei de care te leagă relația, pe care o dorești privilegiată, încearcă, uneori la nivel subconștient, să exagereze cu „partea sa bună”, cu beneficiile pe care le poate aduce. Până la urmă, este ceva normal, ca atunci când este vorba despre propria persoană, să fie manifestată o anumită subiectivitate și totul să fie cu 10% mai bine, mai bun și mai frumos.

Totuși, o problemă poate apare. Una este să exagerezi și alta este să inventezi – una este să exagerezi ce ai făcut bine, ce ai suferit, ce crezi că este bine, ce crezi că este rău; și alta este să inventezi: să spui că ai făcut ce nu ai făcut, că ai suferit ceea ce nu ai suferit, că știi ceea ce nu știi, ș.a.

Multe dintre afirmațiile exagerate „cad” pentru că induc neconcordanțe în restul conținutului poveștii. Totuși sunt persoane în măsură să-i „orbească” pe cei care îi ascultă. Informația verbală este depășită în intensitate, expresivitate și cantitate de manifestările din zona para verbalului și non verbalului. Acest gen de mincinoși au o creativitate remarcabilă și, pe baza unei experiențe de natură a le da siguranță în ceea ce fac, reușesc să convingă. De regulă, folosesc un ton ce presupune o anumită confidențialitate, completat cu o atitudine de mare încredere în persoana cu care dialoghează. Spun lucruri greu de crezut iar, din modul în care se manifestă, nimic nu creează premisele vreunei îndoieli – în sensul că nu vor fi crezuți.

Mulți dintre acești mincinoși, mulți dintre cei cărora le spunem escroci, sunt personalități psihopate care nu resimt vinovăția și emoțiile specifice faptelor relatate la dimensiunile obișnuite. Dincolo de aceasta, ei se disting prin faptul că nu manifestă, nu au în „bagaj” frica de a fi prinși cu minciuna. Totuși, de multe ori, această frică „minoră” se poate extinde, ajungând să inhibe frica de a fi identificați ca persoane responsabile pentru activități ilicite grave, cu consecințe deosebite, cel puțin sub aspectul pedepselor penale așteptate, la nivel personal. Există, în acest sens – pe diverse canale de televiziune ori site-uri de internet – suficiente filme documentare și înregistrări de ascultări judiciare cu persoane acuzate de fapte grave, care, în prestația lor, par să fie lipsite de emoțiile specifice vinovăției pentru activitatea ilicită desfășurată; prezente sunt doar emoțiile, moderate, ca intensitate, legate de temerea că minciuna sau o anumită parte, ori un anumit detaliu nu va prinde.

Pentru anchetatori, rămâne ca fiind deosebit de important, să evalueze cu atenție circumstanțele furnizării, de către persoana ascultată, a oricărei informații care poate genera avantaje.

Ce înseamnă „avantaj” în cadrul unei anchete judiciare, în cadrul unei ascultări judiciare, în cazul de față ?

Într-o clasificare superficială, putem avea avantaje în plan fizic și avantaje în plan psihic. Cele în plan fizic ar viza condițiile în care se desfășoară ascultarea, starea de arest, durata și regimul de detenție specific pedepselor penale, punerea la dispoziție a unor articole de îmbrăcăminte, mâncare, țigări, posibilitatea de a comunica cu cei apropiați la telefon, etc. Avantajele de ordin psihic presupun elemente mult mai subtile, precum păstrarea relației cu soția, copii, părinții, alte persoane apropiate, păstrarea unei anumite imagini în mediul social și penitenciar, o relație consistentă cu divinitatea pentru cei care au sentimentele religioase puternice, o anumită „liniște” pe timpul desfășurării ascultării, ș.a. Desigur, așa cum spus, clasificarea este superficială, multe din „avantajele” prezentate au atât componente ce acționează în plan fizic cât și componente ce acționează în plan psihic, între cele două planuri fiind o strânsă și puternică legătură iar referirile la un avantaj ori altul nu au decât un rol exemplificativ.

Ce se întâmplă când într-o anchetă sunt implicate mai multe persoane care au o putere de convingere peste medie ?

Pericolul îl reprezintă cedarea, o anumită renunțare a anchetatorului care, pus în fața unor persoane pe care le percepe ca având o forță intelectuală superioară, va fi tentat să abordeze problema, doar, cantitativ – se va bucura de o credibilitate mai mare persoana care a reușit să îl impresioneze mai mult. În practică, se poate apela la ajutoare, doi anchetatori, așezați la o anumită distanță unul de celălalt, astfel încât persoana ascultată să nu poată să-i aibă pe ambii în „prim plan”, să fie nevoită să se întoarcă, ca la tenis, cânt în stânga, când în dreapta, pentru a constata reacțiile așteptate pe fața fiecăruia dintre anchetatori, va fi excesiv de obositor – condiții în care „escrocul” ar putea să renunțe. Totuși, până la proba contrară, va încerca să lupte. Dacă va simți că are, cel puțin, o șansă, va lupta până la un capăt, greu de estimat, ca dimesiune în timp.

Structura unui interviu judiciar

Desfășurarea unui interviu judiciar trebuie să aibă la bază un plan. Toți anchetatorii cu experiență acceptă necesitatea elaborării unui plan, cel puțin, pentru a sistematiza adecvat obiectivele propuse pentru fiecare interviu și modul în care acestea pot fi atinse. Ca principiu, un interviu ar trebui să aibă următoarea structură, bazată pe obiective, indiferent de posibilele calități procesuale viitoare ale persoanelor ascultate:

Obținerea unei povestiri nealterate în care să fie detaliate aspectele importante legate de activitatea ilicită cercetată și prezentat alibiul persoanei ascultate;

Evaluarea credibilității persoanei ascultate;

Testarea veridicității informațiilor obținute.

Pentru îndeplinirea obiectivelor la care am făcut referire – combinând atât abordarea comportamentală, bazată pe informațiile oferite de para verbal și non verbal, cât și abordarea cognitivă, bazată pe informațiile oferite pe cale, exclusiv, verbală – trebui parcurși următorii pași:

→ stabilirea comportamentului normal specific al persoanei pe care o ascultăm – este vorba despre comportamentul specific persoanei ascultate în cadrul sistemului de referință spațio-temporal în care se desfășoară ascultarea;

→ instituirea comunicării cu persoana ascultată – „cei doi actori”, anchetatorul și persoana ascultată trebuie să își regleze canalele și modalitățile de comunicare, pentru a deveni compatibili și a comunica eficient;

→ solicitarea povestirii (opiniei, punctului de vedere, versiunii, alibiului) nealterate – după ce fixează un punct de plecare al povestirii, anchetatorul oferă posibilitatea celui ori celei pe care o ascultă să se manifeste; doar va asculta, nu va pune întrebări, va interveni doar dacă persoana ascultată iese din cadrul ascultării judiciare, în sensul că ceea ce spune excede constant obiectului anchetei;

→ determinarea nivelului de sinceritate al persoanei ascultate – pe baza analizei comportamentului din timpul expunerii povestirii și pe baza unor întrebări care să urmărească lămurirea raționamentelor care stau la baza atitudinii, explicațiilor oferite, posibilelor obstacole care îl pot influența pe cel ascultat să evite a spune adevărul, de ce îi este teamă, ce așteptări are de la desfășurarea anchetei, din partea anchetatorului, etc.;

→ repetarea relatării – în legătură cu unele aspecte, stări de fapt, activități, comportamente ale unor persoane, etc. în legătură cu care anchetatorul are suspiciuni legate de exactitatea și adevărul lor. Anchetatorul va fixa punctul „de unde trebuie să pornească repetarea” și va evalua modificările pe care le va constata. Este ocazia pe care anchetatorul o oferă persoanei ascultate pentru a-și dovedi buna credință. Este ocazia pe care anchetatorul și-o oferă sieși pentru a face lumină în anumite zone de poveste „insuficient luminate”, în care a constatat anumite inadvertențe în comportamentul persoanei pe care o ascultă; în anumite zone ale alibiului mai puțin credibile, care au un anumit potențial de a contrazice alte probe obținute în cadrul anchetei. Acum are posibilitatea de a constata schimbări comportamentale semnificative, modificări ale nivelului de stres care pot avea legătură cu minciuna;

→ ajutarea celui ascultat să își aducă aminte – se impune atunci când anchetatorul constată că lipsa ori imposibilitatea de a relata anumite aspecte ține de problemele de memorie. Se pot folosi asocieri în timp și spațiu de detalii, comportamente, persoane, etc.;

→ negocierea cu persoana ascultată – presupune ca anchetatorul să propună avantaje contra schimbării atitudinii persoanei ascultate în legătură cu anumite aspecte rămase nelămurite, în legătură cu recunoașterea vinovăției, în legătură cu relatarea implicării altor persoane, cu alte fapte penale, cu organizarea activităților ilicite, etc.;

→ încheierea interviului – anchetatorul va trebui, încă din această etapă, să „pregătească terenul” pentru un interogatoriu sau pentru programarea unui nou interviu.

7.8. Răbdarea necesară pentru a permite celui ascultat să își spună povestea

Răbdarea, a avea răbdare, nu este ceva ușor de dobândit, nu este ceva des întâlnit, constituie o piatră de încercare pentru orice anchetator.

În principiu, nu pare nimic complicat. Anchetatorul trebuie să încurajeze persoana pe care o ascultă să vorbească. Trebuie să găsească acele formulări care să îi permită folosirea de întrebări deschise de natură să genereze narațiunea așteptată. Practic, anchetatorul așteaptă un monolog care să curgă liber și care să ofere material de analiză și informații utile pentru anchetă. Pentru asta este nevoie de răbdare, de o răbdare profesionalizată pentru că nu este o simplă așteptare, ca apa de la robinet care să umple o găleata dorințelor noastre. În timp ce persoana ascultată își susține poziția, anchetatorul trebuie să se dovedească un foarte bun observator a tot ceea ce se petrece în fața lui.

Practicienii spun că trebuie să îl simți pe cel pe care îl ai în față și să identifici porțiunile din povestea lui asupra cărora trebuie să insiști, să revii, să încerci să exploatezi orice amănunt util. Anchetatorul are o poziție privilegiată. Este singurul spectator la un spectacol în premieră absolută – indiferent câte repetiții „la rece” au fost făcute, premiera rămâne premieră. Șansa de a descoperi breșe, inadvertențe, erori, în cadrul povestirii, vulnerabilități ale alibiurilor este mare și … unică. Emoția „premierei” oferă cea mai bună oportunitate anchetatorului de a realiza că cel ori cea care îi stă în față încearcă să îl înșele. Identificarea erorilor îi va permite, la sfârșitul interviului, să blocheze falsul care i s-a servit.

Pe fond, în această etapă, anchetatorul are posibilitatea de a „înțelege” ceea ce s-a întâmplat, va începe să stabilească circumstanțele în care s-a desfășurat activitatea ilicită, cum și ce i-a determinat pe cei implicați să acționeze așa cum au făcut-o, va începe să planifice obținerea de probe – ce probe și modalitatea în care le poate obține. Se poate întâmpla ca cei ascultați, neavând o pregătire juridică să facă confuzii sau/și să folosească termeni și noțiuni incorect, pentru a descrie un eveniment. Nu tot ceea ce spunem a fi „viol” este viol, nu orice „jaf” este furt sau tâlhărie, nu de fiecare dată „frauda” este o înșelăciune, nu un „traficant ordinar” este o persoană care este implicată în traficul cu droguri, cu persoane, cu arme, etc. În aceste condiții anchetatorul va face lumină, va trebui să convertească limbajul „colorat”, limbajul comun al persoanei pe care o ascultă, în limbajul juridic, exact, cu noțiuni ce au înțeles precis, determinat de norme juridice.

Povestirea nu decurge de fiecare dată „de la sine”. Ea se poate stinge datorită unui sentiment firesc de jenă și, mai ales, lipsei de reacție a anchetatorului. În aceste condiții, anchetatorul trebuie să facă ceva.

Cum poate, un anchetator, încuraja, tempera sau dirija povestirea persoanei pe care o ascultă ?

La fel precum în viața de toate zilele, putem da din cap afirmativ și încurajator atunci când „sună bine” ceea ce spune persoana pe care o ascultăm și vrem să continue, să spună mai multe. Putem folosi și zâmbetul potențat pe o „valoare medie” atunci când totul este „ok”. Când aflăm mai multe și suntem mulțumiți, zâmbetul crește în intensitate iar când, ceea ce se întâmplă nu corespunde așteptărilor, zâmbetul „sărăcește” în intensitate. Atunci când persoana ascultată se oprește și nu a spus suficient, putem interveni cu întrebări ajutătoare, precum: „Și, ce s-a întâmplat în continuare ?”; „Am înțeles, de ce credeți că a procedat … ?”; „Cum a fost posibil să … ?” În condițiile în care persoana ascultată se depărtează de zona de interes pentru anchetă, anchetatorul este interesat ca acesta să se întoarcă la ceea ce poate fi de interes. Pentru aceasta poate interveni cu observații, prin care să pună lucrurile la punct: „Revenind la ceea ce s-a întâmplat în curte … ce s-a întâmplat cu …”; „Hai să revenim, și să lămurim tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla în …”. Practic, anchetatorul reorientează persoana ascultată către o zonă de interes pe care o stabilește el, fără a întrerupe fluxul de informații. În acest fel, de fiecare dată când simte că persoana pe care o are în față are ceva important de spus, poate „pune pe masă” informații valoroase, anchetatorul poate provoca reacția pe care și-o dorește.

Șansa de a asculta povestea nealterată – permițând persoanei vătămate, martorului sau suspectului să își promoveze propria poveste, anchetatorul are șansa de a asculta punctul de vedere al fiecăruia fără ca acesta să fie alterat în vreun fel. Mesajul nu este contaminat de necesitatea de a răspunde la întrebările anchetatorului sau de necesitatea de a se acomoda la evoluția unei conversații; anchetatorul poate avea parte de versiunea netestată a unui individ mincinos. Ascultând și observând cu atenție ceea ce se întâmplă, anchetatorul poate descoperi o serie de indicii ce pot deveni, în timp, valoroase în legătură cu minciunile celui pe care îl ascultă.

De exemplu, anchetatorul poate determina modul în care funcționează percepția persoanei pe care o ascultă – va putea identifica acele shortcut-uri (stereotipuri și prejudecăți individuale sau sociale), pe care le avem fiecare – și, pe cale de consecință, credibilitatea mesajului furnizat. Ascultând ceea ce declară persoana pe care o ascultă – cu accentele, sublinierile și modul specific de organizare al mesajului – anchetatorul poate, deja, să își întocmească chestionarul cu întrebări pe care urmează să le adreseze. El trebuie să stabilească direcțiile pe care le va urmări prin punerea de întrebări. Un anchetator cu experiență simte zonele din declarația persoanei pe care o ascultă ce se bazează pe ipoteze, pe mici capcane, și nu pe rezultatul percepției.

Probabil, că cel mai mare eșec al unui anchetator, pe parcursul interviului, este să nu identifice direcțiile pe care trebuie să le urmărească prin întrebările pe care urmează să le pună. Altfel, totul poate rămâne la nivel de potențial, întrebări care să nu aibă obiect, gloanțe pe care să nu știi în ce direcție să le tragi.

În unele cazuri, este suficient ca anchetatorul să ofere cel mai mic semnal de îndoială și persoana ascultată să se oprească să devină necooperantă, reticentă în a continua să ofere informații. Pierderea, în acest caz este evidentă, în loc să se controleze – acel autocontrol profesional care trebuie să fie de natură să încurajeze persoana să vorbească, să se destăinuie, să ofere informații – anchetatorul, punând la îndoială ceea ce i se oferă, a pierdut oportunitatea de a afla și altceva ce i-ar fi putut fi util. Odată ce are întregul povestirii, ceva cu început și sfârșit, poate începe să analizeze, să testeze veridicitatea și consistența celor declarate de persoana pe care o are în față.

Prin evaluarea coerenței celor declarate – analizând logica evenimentelor, în ambele sensuri (atât în sens cronologic cât și invers) și modul cum se leagă detaliile – anchetatorul poate să se pronunțe cu privire la credibilitatea persoanei pe care o ascultă. De asemenea, anchetatorul are la dispoziție și evaluarea comportamentului verbal și non verbal al persoanei pe care o ascultă. Important este ca el să identifice zonele de sensibilitate ale declarației, locurile în care aceasta este subțire, neputând fi credibilă.

În puținele cazuri în care o persoană vătămată ori un martor este cooperant și credibil, anchetatorul, înainte de a desfășura interviul, poate să solicite scrierea unei declarații olografe în care să fie detaliate circumstanțele faptei cercetate. Indiferent de atenția și preocuparea persoanei în cauză de a scrie, despre tot și despre toate, cu ocazia ascultării, anchetatorul va putea să pună suficiente întrebări (de exemplu, întrebări de completare ori de precizare) care să-i ofere posibilitatea de a obține o cantitate suficientă de detalii, în ideea de a proba elementele de interes pentru anchetă. În cazul persoanelor reticente, soluția nu poate avea succes, pentru că aceștia vor prezenta o foaie cu un conținut minim, în care vor face referire la aspecte generale.

În cazul în care la fața locului au fost mai mulți martori oculari este, neapărat, necesar ca aceștia să fie izolați cât mai repede. Trebuie evitată contaminarea percepțiilor celor prezenți – cei cu o imagine dominantă, cu o prezență mai vizibilă, mai vocală, mai diligentă, mai la dispoziția anchetatorilor, vor altera declarațiile celorlalți. Nu trebuie uitat că, în practică, se manifestă o anumită neîncredere față de ceea ce declară martorii oculari, în special, atunci când trece o perioadă de timp importantă de la momentul perceperii modului în care a fost desfășurată activitatea ilicită până la momentul audierii. Se are în vedere, pe de o parte faptul că declarațiile martorilor oculari sunt afectate la un nivel, ce poate fi, fundamental de trecerea timpului și de stresul generat de cele percepute (persoana în cauză uită toate aspectele neplăcute); iar, pe de altă parte, totuși, se poate considera că o persoană bine motivată de necesitatea prinderii și tragerii la răspundere a celor vinovați, ce este suficient de echilibrată, restabilită după șocul implicării în activitatea ilicită, poate să descrie fapte, situații de fapt și împrejurări clar, cu o precizie demnă de admirație.

Mulți dintre anchetatori sunt tentați să stabilească o corelație între credibilitatea persoanei pe care o ascultă și prezentarea unor detalii în mod eronat – culoarea unui autovehicul este alta decât în realitate, descrierea unei persoane nu corespunde cu înfățișarea reală, anumite obiecte se găseau într-un anumit loc și, de fapt, prezența lor nu este confirmată prin alte mijloace de probă. Aceste „nepotriviri” pot avea ca sursă probleme de percepție. Oricum, așa cum am arătat, anchetatorul nu trebuie să se expună; simple gesturi, expresii faciale ori sunete pot „deranja” pe cel care declară, îl pot determina să se oprească și, pe cale de consecință, să fie afectată structura declarației. Totul va avea ca finalitate, dincolo de omisiuni, limitarea posibilităților anchetatorului de a identifica zonele sensibile, locurile unde sunt „plantate” minciuni.

O problemă, relativ, controversată ține de oportunitatea luării de notițe de către anchetator pe parcursul expunerii persoanei pe care o ascultă. Personal, consider că anchetatorul poate să ia notițe, însă, trebuie să acorde o atenție specială pentru tot ceea ce se întâmplă cu persoana pe care o are în față. Totul trebuie să aibă ca rezultat identificarea acelor zone de interes care să fie, ulterior, exploatate, asupra cărora să insiste cu întrebări pentru a lămuri toate elementele de interes.

Cum pot fi identificate aceste zone ?

Fără a avea pretenția de a oferi rețete universal valabile, consider că anchetatorul trebuie să acorde atenție următoarelor:

De fiecare dată când persoana ascultată își modifică poziția pe scaun ori face mișcări cu o amploare mare, trebuie reținută problema sau aspectul în legătură cu care declară. Anchetatorul trebuie să pregătească revenirea ulterioară la acel subiect, pentru a lămuri cauza dezvoltării stresului care a necesitat o asemenea sublimare și a observa măsura în care aceeași problemă determină și alte manifestări comportamentale care ies din firescul comportamentului persoanei ascultate.

Trebuie analizată necesitatea prezentării fiecărui detaliu. Este vorba despre o argumentare firească ori este vorba despre un exces de detalii pentru a argumenta ceva ce, altfel, nu ține pentru că este fals. Mai mult, pot apare detalii datorită anticipării faptului că prestația nu a fost convingătoare și că anchetatorul, în mod normal, ar trebui să fie interesat și să întrebe despre … . Pot apare detalii și ca urmare a unei sau unor întrebări puse de către anchetator și care, inițial, au avut parte de o negare și a fost nevoie de o analiză atentă a situației ce a necesitat timp de gândire.

Este necesar, pe parcursul expunerii, identificarea elementelor legate de faptă recunoscute, a alibiului, a unor expresii ce induc note de relativitate precum: „asta e”, „eu cred”, „consider că”, „mă gândesc că”, „probabil”, „mai tot timpul”, „doar câteva”, ș.a. Tot ceea ce ar putea indica ipoteze, convingeri, prejudecăți, exagerări, minimizări, poate fi deosebit de important.

Poate fi utilă și o analiză atentă a conținutului povestirii sau alibiului prezentat pentru a stabili dacă există minciuni – omisiuni ori minciuni de „creație”. Acest lucru se poate face prin analiza spațiului, volumului de informație, alocat fiecărui eveniment sau întâmplare descrisă de către persoana ascultată în parte. Dacă luăm notițe ori s-au făcut înregistrări de sunet și imagine se poate analiza volumul de informație alocat fiecărui eveniment descris prin comparare cu cel precedent și cu cel care l-a urmat. Cele mai multe dintre persoanele care se prezintă în fața anchetatorului, fără să fie animate de dorința de a minți și a înșela, sunt echilibrate, consecvente în modul în care relatează cele pe care le-au perceput în legătură cu fapta anchetată, astfel încât evenimentele sunt detaliate la același nivel; diferența de tratament, atunci când aceasta apare, este datorată, doar, unei ierarhii a evenimentelor organizată pe baza importanței pe care subiectul le-o alocă, din punctul său de vedere. „Îmbucșând” evenimentele, ca într-un puzzle, anchetatorul va avea în față un tablou în care îi va fi ușor să distingă zonele subțiri asupra cărora trebuie să insiste.

Relațiile dintre persoanele prezente în povestirea persoanei ascultate sunt, și acestea, deosebit de importante. Trebuie făcută diferența între „el/ea m-a dus; m-a invitat; m-a …” și „Viorel m-a dus”; „Ana m-a invitat”. Sunt cuvinte și expresii care, folosite pentru a exprima natura relațiilor dintre diferite persoane, pot deveni contradictorii, exprimând o anumită oscilație în caracterizarea relației. De exemplu, un martor explică faptul că „am prezentat-o pe Maria, ca fiind o prietenă dragă, foarte apropiată” iar, ulterior, face referire la faptul că „femeia s-a angajat într-o dispută inegală cu inculpatul fiind lovită de mai multe ori cu pumnul în zona feței”. Cu toții înțelegem și facem diferența dintre „prietenă dragă, foarte apropiată” și „femeia”. Este clar că cel care declară, ori încearcă să înșele ori manifestă o atitudine părtinitoare.

De asemenea, anchetatorul va putea obține informații importante analizând „tensiunea” din verbele folosite în vorbirea celui ori celei ascultate. Trebuie conștientizată diferența dintre „a fost” și „este”, atunci când vorbim despre o anumită persoană. Astfel de schimbări tind să se strecoare în conversație într-un mod natural, fiind dificil de controlat în totalitate. Dacă un suspect vorbește la timpul trecut despre o persoană care este dispărută fără a i se fi descoperit cadavrul trebuie să ne gândim că suspectul … știe, el, ceva. Pot fi și modificări esențiale în relația cu persoane apropiate – „el a fost tatăl meu”, este o declarație legată de o persoană deoasebit de apropiată, față de care natura relației a evoluat, în timp. Astfel de modificări, dincolo de prejudecățile persoanei care le face, exprimă o atitudine față de persoane sau lucruri pe care anchetatorul nu poate să o ignore.

Evaluarea mișcărilor ochilor

Canalele vizuale, auditive și chinestezice au fost caracterizate prin stil, viteză, utilizarea de cuvinte specifice și, chiar, schimbări fiziologice. În mod similar, ochii noștri se mișcă, aproape involuntar, când ne amintim informații sau când creăm informații pe care „le servim” celor care ni le solicită. În timp ce analizează comportamentul persoanei pe care o ascultă, anchetatorul ar trebui să cunoască semnificația fiecărei mișcări a ochilor acestuia. Important, pentru anchetator, este să delimiteze informațiile care vin din memorie de informațiile create de persoana pe care o ascultă. Informațiile create sunt, de regulă, minciuni. Totuși, în condițiile unor goluri de informație care afectează coerența relatării, este de așteptat ca fiecare dintre noi să completeze relatarea cu informații obținute pe baza experiențelor anterioare, „adevărurilor” acceptate de cei mai mulți dintre oameni, pe baza stereotipurilor, etc.

Pot fi mișcările ochilor controlate ori suprimate ?

Da, cel puțin, ca principiu. Nuanța de artificial sau inflexibilitatea ochilor creează o imagine de fals, de artificial, care nu-l avantajează pe cel care optează pentru o asemenea soluție. Mincinoșilor nu le rămâne decât „să mintă și cu ochii”. Mișcarea ochilor, în aceste condiții, trebuie să fie naturală pe parcursul expunerii celor cunoscute în legătură cu fapta cercetată. Prima declarație presupune un efort imens de gestionare a tuturor manifestărilor verbale și non verbale în cazul comportamentului mincinos. Practic, mincinosul se află în imposibilitatea de a anticipa toate detaliile necesare pentru a susține minciuna. El, dacă se pregătește suficient, asimilează minciuna, o interiorizează prin diverse procedee – cel mai cunoscut este repetarea până la asimilarea completă – și anchetatorul nu va putea observa neconcordanțe între mișcările ochilor și informațiile furnizate, întrucât informația mincinoasă vine din memorie, este recitată, nu este creată pe loc, atunci, în timp real, ca să dea mișcări inverse.

Altfel stau lucrurile în condițiile în care anchetatorul pune întrebări. Mincinosul poate anticipa unele întrebări, poate să pregătească un discurs pe una sau mai multe teme date. Indiferent de „genialitatea” lui nu poate fi pregătit pentru multitudinea de nuanțe ale formulărilor potențiale ce pot veni dinspre anchetator. În aceste condiții, pentru mincinos apare necesitatea de a crea informații și … ochii nu au cum să nu-l trădeze.

De exemplu, doi suspecți care s-au înțeles să se apere cu un alibi potrivit cu care, în perioada în care a fost desfășurată activitatea ilicită, ei au fost cu un grup de prieteni într-o locație unde au jucat cărți. Pericolul descoperirii lor ține de puterea detaliilor care nu pot fi controlate perfect. Persoana care minte se trădează, în context, în mai multe feluri – apar pauze verbale, necesare pentru a construi detalii, ochii se mișcă către zona de creație, corpul își schimbă poziția ca urmare a stresului asociat cu încercarea de a minți, ș.a. Anchetatorul „pune sare pe rană” aruncând în luptă întrebările de detaliu, precum: Cine a stat în dreapta ta ?; Cine a stat în stânga ta ?; Cine a venit primul ?; Cine a plecat primul ?; Cine a câștigat ?; Cine a pierdut cel mai mult ? Care a fost cel mai mare pot ?

Bineînțeles că suspecții meticuloși pot include în „bagajul” cu care vin în fața anchetatorului și răspunsurile la aceste întrebări ori, în acest caz, ține de arta anchetatorului să surprindă. Oricum, nepotrivirile între orientarea ochilor și mesajul verbal sunt evidente la prima ascultare, odată cu repetarea, minciuna poate căpăta o aură de naturalețe.

Creația își poate face loc și în comportamentul persoanelor venite să spună adevărul. Martorul de bună credință face apel la memorie, reactivează imagini privind, ca exemplu, în stânga sus. Pentru a se putea exprima, privește și în dreapta, făcând apel la creație cu scopul de a identifica cele mai bune cuvinte și expresii care să comunice cât mai fidel gândul sau imaginea reactivată din memorie. Bineînțeles, că nu se pune problema minciunii. Anchetatorul trebuie să facă diferența dintre comportamentul normal specific și comportamentul specific creației, stabilind caracteristicile comportamentului normal și, prin diferență, identificând anormalul. În acest sens, poate fi util pentru anchetator să „experimenteze” și să analizeze comportamentul celui ori celei pe care o ascultă punând întrebări precum:

Ce culoare avea mașina pe care ați învățat să conduceți ?

Cum se numește prima persoana pe care ați întâlnit-o azi dimineață ?

Puii de zebră se aseamănă cu puii de elefant ?

Cum te-ai simți stând în cadă cu Miss România/un jucător celebru de fotbal, o actriță sau artist celebru ?

Desigur că există riscul ca astfel de întrebări, puse într-un anumit fel, să fie considerate batjocoritoare, neserioase, pierdere de vreme, dar, totuși, ele pot oferi ceea ce ar trebui să fie comportamentul normal al persoanei pe care o ascultăm, cel puțin în ceea ce privește mișcarea ochilor. Ochii noștri dau indicii puternice despre modul în care gândim. Fiecare mișcare a ochilor indică felul în care gândim, indică o acțiune a noastră. Ca principiu, oamenii reacționează diferit în funcție de cum sunt consolidate conexiunile neuronale; stângacii reacționează diametral opus față de cum reacționează dreptacii. Cum în România, cele mai multe persoane sunt dreptace am să prezint manifestări specifice ale ochilor acestora.

Ochii orientați spre stânga-sus presupun că persoana în cauză face apel la amintiri vizuale. „Scoatem”, în acest fel, din memorie imagini pe care le-am perceput anterior precum chipul persoanei iubite, imaginea mașinii pe care am învățat să conducem, cum arată un hotel în care am petrecut o noapte în urmă cu o lună, cum arată biroul sau încăperea în care lucrăm, cum arată bluza în care o colegă a fost îmbrăcată ieri, etc.

Ochii orientați spre dreapta-sus, indică faptul că avem nevoie și am început să construim imagini, pe care nu le-am perceput inițial. Ne putem imagina pe noi înșine într-o vacanță, pe coasta de azur, în brațe cu Miss România, felul în care ar fi putut reacționa o persoană pe care o cunoaștem într-o anumită împrejurare, apartamentul nostru redecorat, cum s-ar fi putut îmbrăca un hoț pentru a da o lovitură la o bancă de pe strada pe care locuim, ș.a.

Ochii ațintiți înainte, lipsiți de conexiune la imaginea care ne înconjoară, pot oferi, și ei, informații cu privire la sursa pe care o utilizează persoana care ne declară ceva indirect. Sunt persoane care se străduiesc să nu ofere informații prin mișcarea ochilor și, ca atare, încearcă să privească fix, înainte ori focalizat, pe anumite obiecte, detalii de pe perete, mobilă, etc. Putem înțelege, dacă este vorba despre o imagine amintită ori despre una construită, observând modul în care este distribuită greutatea corpului persoanei pe care o avem în față. Dacă greutatea corpului este sprijinită pe partea stângă, ni se prezintă o imagine amintită; dacă, invers, greutatea corpului este sprijinită pe partea dreaptă, ni se prezintă o imagine construită.

Ochii orientați spre stânga, ne indică faptul că persoana pe care o avem în față caută să își actualizeze o amintire auditivă. Poate fi vorba despre un cântec preferat, despre ce a spus o anumită persoană, dacă, în timp ce autovehiculul implicat în accident a frânat, s-au auzit ori nu zgomote specifice de frânare, dacă vocea persoanei vătămate avea o anumită tentă, avea un ton ridicat, un volum mărit, etc.

Ochii orientați spre dreapta, ne avertizează, că persoana cu care comunicăm ne servește o construcție auditivă. Nu a auzit nimic, însă încearcă să ne convingă despre faptul că a auzit anumite cuvinte sau expresii, un zgomot specific, o bușitură, trosnitură, ș.a.

Ochii orientați spre stânga-jos, presupun un dialog intim, o conversație cu noi înșine, ne punem întrebări în gând și căutăm răspunsuri. Persoana vătămată, suspectul sau, chiar, martorul, își evaluează propria poziție, resimt o anumită vinovăție, frică, furie, regret. De multe ori, o asemenea orientare a ochilor poate fi constatată la suspecți înainte de a mărturisi, la persoanele vătămate sau martori, înainte de a reveni asupra declarațiilor date anterior, în care au susținut minciuni și au promovat atitudini părtinitoare. În acest moment, persoana în cauză cântărește consecințele mărturisirii și ia o decizie. Capul este înclinat înainte și orientat în jos. În situații sociale, atunci când ni se cere să răspundem la situații emoționale, dacă ochii ni s-au dus în jos și la stânga este răspunsul nostru, asimilat după ce a fost dezbătut în forul nostru intern.

Ochii orientați spre dreapta-jos exprimă sentimente exteriorizate, suntem încercați de sentimente noi. Evaluăm emoțional, asimilăm, urâm sau iubim, ne poziționăm față de persoane, lucruri, situații cu care luăm contact.

Se spune de multe ori, că o decizie echilibrată trebuie însoțită de un parcurs, pe măsură, al ochilor. Este de așteptat ca aceștia să meargă, întâi, în stânga-jos, pentru ca decizia să obțină aprobarea internă și apoi să se deplaseze în dreapta-jos, pentru a nu deranja nici emoțiile legate de principalele repere exterioare. Când cineva acceptă o cerere în căsătorie, este normal să-și asculte glasul inimii întâi, după care să testeze sentimentele legate de celelalte persoane, lucruri, stări de fapt, incidente în noua viața pe care se pregătește să o înceapă.

În timp ce se desfășoară ascultarea, pentru a explica o situație, stare de lucruri, comportament propriu ori al altei persoane, persoana pe care o ascultăm își va orienta ochii – dacă nu încearcă să își blocheze voit mișcările ochilor – tot timpul. Nu se poate pune problema observării unei persoane care, pe parcursul ascultării, să își țină ochii ațintiți în stânga-sus pentru o perioadă mai mare de timp, încercând să prezinte rezultatul unor amintiri vizuale.

Ochii se vor orienta în stânga sau dreapta, sus sau jos, lateral ori vor fi ațintiți înainte, în funcție de sursa informației. Pentru a descrie o stare de fapt, o situație sau comportament, sunt necesare informații variate. Mai mult, întrucât memoria noastră nu funcționează pe principii cantitative – nefiind un recipient în care să stocăm informații complete despre realitatea pe care o trăim – atunci când vrem să spunem ceva, vom avea informații trunchiate. Memoria ne va servi elemente noi, pentru a ne putea exprima coerent, inteligibil pentru cei cu care comunicăm, avem nevoie de un flux de informații care să includă o relație cauzală între ele, să decurgă una din alta; una să o justifice pe cea următoare, să o explice pe cea precedentă, unele să fie determinate de altele și să le determine, la rândul lor, pe altele. Putem constata la nivel personal, fără un efort prea mare, că memoria nu ne oferă niciodată suficient, nu ne oferă niciodată ce și cât avem nevoie.

Ce facem ?

Cum procedăm pentru a avea un comportament social rezonabil ?

Construim, inventăm, creăm, adăugăm, completăm, informațiile care vin din memorie și obținem un tablou complet, sau, pe care îl considerăm complet, care ne sau trebuie să ne mulțumească. Nu putem exterioriza ceva ce nu ne mulțumește; dacă o facem, devenim nemulțumiți și stăpâniți de anxietate.

Utilitatea analizării mișcării ochilor scade pe măsură ce informația este repetată. Pentru a putea analiza, trebuie să fii pregătit și, un început bun, presupune să devii conștient de mișcările propriilor ochi, ca răspuns la întrebări, ca exprimări a unor sentimente, inerente desfășurării oricărei conversații cât de cât consistente.

Un alt aspect important vizează comportamentul persoanelor vătămate și al martorilor. Ne așteptăm, cel puțin, ca regulă, ca aceștia să coopereze cu anchetatorii și să ofere cât mai multe informații utile posibil. Totuși, nu va trece mult timp și, în timpul ascultării, vor constata că nu își amintesc exact anumite elemente, fapte, împrejurări, situații de fapt, etc. de care anchetatorul este interesat. Fiecare își va pune o întrebare firească – Ce este de făcut ?

„Dacă îmi recunosc slăbiciunea, anchetatorul va crede că sunt rău intenționat, că încerc să îl mint, că nu vreau să cooperez, că am un interes ca ancheta să nu își atingă obiectivele …”

Cei mai mulți dintre noi, într-o asemenea împrejurare, completăm informația lipsă cu rezultatul deducțiilor logice, cu ceea ce acceptăm, ca normalitate, din experiența proprie, cu explicații pe care le-am oferi, de fiecare dată, în legătură cu situații asemănătoare, cu ceea ce am auzit că fac alții în situații asemănătoare, cu ceea ce se consideră ca fiind bine și firesc, din punct de vedere al comportamentului social normal.

În opinia mea, o asemenea opțiune se manifestă, nu pentru a înșela anchetatorii, nu pentru a denatura rezultatele ori influența mersul anchetei, ci, … în dorința de a fi cât mai cooperant, cât mai disponibil posibil. Mai mult, este evident că ceea ce spun martorii, ceea ce spun persoanele vătămate, reprezintă rezultatul propriei percepții și aceste rezultate nu sunt deloc obiective, fiind influențate de subiectivitate prin natura lucrurilor.

Analizând mișcările ochilor vom constata că ochii persoanei pe care o ascultăm se mișcă în toate direcțiile – aceasta creează detalii, le testează din punct de vedere al compatibilității cu informația pe care o consideră certă, recreează, adaptează nepotrivirile pentru a deveni rezonabile, modifică – totul pentru a oferi anchetatorului o informație cât mai coerentă, cât mai utilă și mai credibilă. Pentru anchetator, va deveni o problemă esențială, să facă diferența între informația reală și „completările firești”; mai ales că acestea nu pot fi considerate minciuni ci, mai degrabă, un mod firesc de manifestare socială, ușor de depistat în comportamentul tuturor persoanelor.

Folosirea întrebărilor în cadrul interviului

Într-o ordine firească a lucrurilor, odată ce persoana ascultată a finalizat ceea ce a avut de spus, și-a terminat povestea, anchetatorul va inventaria zonele care nu sunt suficient clarificate, unde mai sunt necesare detalii, unde sau în legătură cu care au apărut contraziceri și va stabili ordinea în care va ataca și întrebările pe care le consideră obligatorii. Anchetatorul va fi liber să opteze pentru a acorda o pauză, pe care să o folosească pentru a evalua ceea ce s-a întâmplat și pentru a-și repune în ordine gândurile, ori pentru a continua.

De regulă, se folosesc întrebări închise referitoare la detalii de interes care necesită răspunsuri de tip „da” sau „nu” ori diverse precizări punctuale. Fiecare întrebare poate fi precedată de cuvinte sau expresii cu pronunție deformată, precum „buuuun” sau „daaaa” menite să atragă atenția și să prevină cu privire la importanța întrebării ce urmează. Important este ca anchetatorul să poată obține un nivel de concentrare satisfăcător, pentru a putea decela adevărul de o posibilă minciună – altfel o întrebare precum: „Cine era cu tine în cameră în acel moment ?” poate deveni timp pierdut întrucât anchetatorul, în mod normal, nu are cum să știe dacă era cineva în cameră, dacă mai era un bărbat, o femeie ori mai mulți indivizi, identitatea acestora, ș.a.

Punând întrebări – așa cum se recomandă în toate manualele de pregătire – anchetatorul ar trebui să ascundă zona de realitate în legătură cu care este interesat să obțină informații. O logică simplă ne spune că cei doi parteneri de comunicare – anchetatorul și persoana ascultată – acceptă și dezvoltă comunicarea urmărind scopuri personale, precum:

Fiecare vrea să știe ceea ce știe partenerul;

Fiecare vrea să afle ceea ce nu cunoaște suficient, pentru a-și completa informația pe care o are, pentru a urmări și realiza scopuri personale;

Fiecare vrea să știe ce urmărește să afle partenerul și la ce îi este de folos informația pe care și-o dorește;

Fiecare încearcă să influențeze comunicarea, prin orice alt mod, pentru a orienta acțiunea partenerului – în cazul de față, ancheta – spre scopuri dorite, în scopul realizării obiectivelor personale.

Totul s-ar putea rezuma la „cine înșeală pe cine”.

Persoanele ascultate, înainte de toate, au nevoie de a ascunde orice este sau ar putea deveni periculos, pentru propria poziție și au nevoie de protecție, față de orice este perceput ca fiind aducător de rău.

Anchetatorii, le place sau nu, nu pot ascunde faptul că sunt în desfășurarea unui demers profesional și, pe cale de consecință, se străduiesc să afle ceea ce nu știu, nu știu suficient ori vor să verifice realitatea unor informații pe care, deja, le cunosc. De multe ori, se concentrează pe ceva puțin important, pe care solicită concentrare și emoție, din partea persoanei ascultate, ca mai apoi, să atace acolo unde există interes pentru anchetă. „Atacul” presupune, dincolo de solicitarea unor detalii, și solicitarea prezentării de noi diverse dovezi, alte documente, etc. Dezvoltarea firească presupune „alte întrebări”, întrebări specifice, în legătură cu ceea ce apare ca noutate. Pentru anchetatori, este important să nu uite să producă dovezi, care să ofere garanția și certitudinea obținerii acestor noi probe – cine le-a prezentat, când, unde, în ce stare, caracteristicile acestor probe, orice alte elemente ce țin de admisibilitatea acestor probe.

O subliniere ar trebui făcută, aici, în legătură cu tentația probelor contrafăcute – de genul urme papilare obținute de pe obiecte cu care persoana ascultată a avut contact cert în incinta camerei de ascultare, fotografii făcute cu ocazia unor întâlniri „întâmplătoare”, chitanțe ori facturi false, etc. În mod firesc, îmi fac datoria de a dezavua vehement orice asemenea practică provocatoare, ca fiind periculoasă și compromițătoare pentru toți cei implicați și pentru activitatea de anchetă, în ansamblu.

Întrebarea de rezervă

Cea mai facilă minciună, cea mai ușor de spus, este una care se bazează pe un adevăr parțial. Acest lucru este eficient, mai ales dacă adevărul este, oarecum, incriminant. Ca un fel de corolar, de cele mai multe ori când un anchetator constată că persoana ascultată face declarații împotriva interesului său personal consideră că i se spune adevărul. Acest lucru nu este întotdeauna valabil.

Ce se poate face într-o asemenea situație ?

Anchetatorii, cu experiență, au pregătită „întrebarea de rezervă”, întrebare care „să vină” după multe răspunsuri ce pot apare în cadrul unei ascultări. Mecanismul punerii întrebării de rezervă este foarte simplu: odată ce o persoană face o declarație împotriva interesului propriu, anchetatorul va putea să pună aceeași întrebare, excluzând declarația, folosind expresia „În afară de…”. De exemplu:

Anchetatorul: „Ai avut vreodată permisul suspendat ?”

Persoana ascultată: „Din păcate, da, a fost mai demult, m-a luat un radar și, în același timp am călcat și dunga continuă.”

Anchetatorul: „În afară de suspendarea aceasta, ți-a mai fost suspendat permisul vreodată?”

Persoana ascultată: „Da, a mai fost un incident, o poveste mai complicată, și atunci … lucrurile s-au aranjat, și nu am stat decât o lună.”

Anchetatorul: „În afară de aceste două evenimente nedorite, a mai fost vreodată suspendat permisul tău de conducere?”

Persoana ascultată: „Nu, nu-mi mai aduc aminte altceva”.

Pentru anchetator, de fiecare dată, trebuie să existe, gata pregătită, o nouă întrebare prin care să fie depășit momentul, oarecum neașteptat al acceptării unor elemente, o mărturisire, oricât de insignifiantă.

Rezumând, când răspunsul verbal al unei persoane ascultate este însoțit de indicii privind un stres emoțional nefiresc ori supradimensionat, anchetatorul trebuie să insiste cu întrebări succesive pentru a forța, cât mai mult, din ceea ce persoana ascultată poate declara util pentru anchetă.

Asemănător se poate proceda și în cazul refuzului întrebării. Este foarte posibil, ca persoana ascultată, să refuze să răspundă la una sau alta dintre întrebările pe care i le pune anchetatorul, practic, refuză să facă referiri la un anumit aspect pe care nu-l agreează. De exemplu, un anchetator poate întreba „Vi s-a cerut să renunțați la locul de muncă ?”. Răspunsul ar putea fi prompt, însă, nu punctual: „Nici un angajator nu m-a dat afară de la locurile de muncă unde mi-am desfășurat activitatea.”

Anchetatorul va trebui să facă un efort, oarecum suplimentar, pentru a înțelege ce neagă și ce acceptă persoana pe care o ascultă. În aceste condiții, anchetatorul va trebui să „negocieze”, cu cel ascultat, o modificare a poziției sale cu privire la activitatea ilicită. O a doua posibilitate, vizează o modificare a poziției persoanei ascultate cu privire, numai, la anumite aspecte, o modificare parțială. Important, pentru anchetă, este ca cel care conduce ascultarea să aibă pregătite întrebări de rezervă pentru ambele posibilități. De exemplu:

Anchetatorul: „Dețineți o arma de foc în locuința dumneavoastră ?”

Persoana ascultată: „Nu am achiziționat niciodată vreo armă de foc.”

Anchetatorul: „Ați primit în dar vreo armă de foc?”

Persoana ascultată: „Nu.”

Anchetatorul: „Ați primit o armă de foc la schimb, cu alt obiect?”

Persoana ascultată: „Nu.”

Anchetatorul: „Sunt arme, în locuința dumneavoastră, care aparțin altor persoane ?”

Persoana ascultată: „Păi, tatăl meu este vânător și are două arme de vânătoare pe care și le-a cumpărat acum 15-18 ani.

În același context, trebuie observat că, de foarte multe ori, persoanele ascultate fac aprecieri cu privire la durata în timp a unor activități ori cu privire la frecvența cu care se desfășoară activități ori apar unele situații. Adesea, cei care mint, promovează estimări, care să le acopere perioade de timp, pe care le-au alocat desfășurării de activități ilicite. Atunci când declarația persoanei ascultate cuprinde aprecieri de tipul celor la care am făcut referire, anchetatorul ar trebui să aibă pregătită o întrebare de rezervă care să necesite un răspuns mult mai clar, eventual care să poată susține acuzația. De exemplu:

Anchetatorul: „Când ai consumat ultima oară droguri ?”

Persoana ascultată: „A trecut mult timp de atunci.”

Anchetatorul: „Ai consumat săptămâna aceasta ?”

Persoana ascultată: „Doamne ferește, bineînțeles că nu. Nu am mai consumat droguri de 4 sau 5 săptămâni, de dinainte de a începe să lucrez la firma … .”

Într-un alt exemplu:

Anchetatorul: „Cât de des te cerți cu soția ?”

Persoana ascultată: „Nu foarte des.”

Anchetatorul: „Ar fi posibil să vă certați de 3 sau 4 ori într-o săptămână ?”

Persoana ascultată: „Nu, cel mult de două ori.”

Într-un alt exemplu:

Anchetatorul: „Când ai văzut-o ultima oară pe …”

Persoana ascultată: „A trecut ceva timp.”

Anchetatorul: „Nu ai văzut-o, deloc, ieri ?”

Persoana ascultată: „Nu, cred că ultima oară când am văzut-o a fost acum două zile.”

Aceeași tehnică poate fi folosită și atunci când suspectul întârzie să dea răspunsul. O întârziere nefirească în a răspunde la o întrebare clară, în cazul unei persoane de rea credință, indică faptul că persoana ascultată are nevoie de mai mult timp pentru a se decide, dacă spune o parte din adevăr sau inventează o „poveste” complet falsă. Dacă anchetatorul încearcă să sugereze un răspuns, prin care persoana ascultată să accepte, chiar și numai parțial, implicarea în activitatea ilicită, va fi mult mai ușor ca aceasta să spună, să facă referire la unele elemente adevărate, care să ajute în dezvoltarea ulterioară a anchetei. De exemplu:

Anchetatorul: „Atunci când ai întreținut acte sexuale cu … ai bătut-o, înainte, ai lovit-o cu pumnii și picioarele ?”

Persoana ascultată: „Nu”

Anchetatorul: „S-a dezbrăcat de bună voie ?”

Persoana ascultată: „Da, însă, am ajutat-o și eu.”

Anchetatorul: „Cum de ai zgâriat-o pe obrazul drept ?

Persoana ascultată: „Nu reușeam să-i desfac sutienul și când am tras mai tare am rămas cu o piesă din plastic în mână, care a și zgâriat-o.”

Un pericol mare, pentru anchetator, îl constituie folosirea unei terminologii subiective, care să conțină cuvinte sau expresii ambigue. O întrebare, care să poată fi folosită în cadrul unei ascultări, trebuie formulată, în așa fel, încât să permită o înțelegere clară și unică, să transmită un mesaj clar cu înțeles unic. Important este ca persoana ascultată să nu fie nevoită să aleagă dintre mai multe înțelesuri ori să trebuiască să bănuiască sensul întrebării care i se adresează. În aceste condiții o întrebare precum: „ați desfășurat activități ilicite în ultimele două luni” este nepotrivită, ambiguă, deoarece necesită (sau presupune) faptul ca subiectul să cunoască toate textele legale ce conțin incriminări penale. Totodată, dacă persoana ascultată a desfășurat activități la limita dintre răspunderea penală și cea contravențională, poate trece prin anumite griji negând implicarea în desfășurarea de activități ilicite.

În aceleași condiții, există și posibilitatea ca declarația unei persoane ascultate să conțină cuvinte sau expresii ambigue, situație ce impune ca anchetatorul să continue cu întrebări de precizare astfel încât să nu existe neconcordanțe între cele declarate și cele înțelese de către anchetator. Eficient este ca atunci când anchetatorul constată, în declarația persoanei ascultate, o terminologie subiectivă, tehnică sau legală, să solicite, acesteia, să definească înțelesul fiecărui termen care poate avea mai multe înțelesuri. De exemplu, atunci când persoana ascultată folosește expresii evazive cu conținut larg precum „contact sexual”, „relație”, „pe placul meu”, etc. este nevoie de clarificări – ce înțelege persoana ascultată prin contact sexual ? … prin relație ? … pe placul meu ? – clarificări ce sunt provocate prin întrebări, care solicită descrieri, precizări, explicații.

Util pentru anchetă, este ca, atunci când persoana ascultată folosește un limbaj descriptiv sau legal (termeni ce fac trimitere la instituții de care se leagă consecințe juridice specifice) în cadrul unui răspuns, anchetatorul să aibă o întrebare de rezervă care să solicite definirea termenului.

Întrebări provocatoare de comportament

Ascultarea bazată pe analiza manifestărilor comportamentale care este promovată în multe lucrări de specialitate are ca scop provocarea și descoperirea unor manifestări în comportamentul persoanei ascultate pe baza cărora anchetatorul să se orienteze, să se pronunțe și să folosească în anchetă, concluziile cu privirea sinceritatea persoanei ascultate. Fundamental pentru acest tip de ascultare este punerea unor serii de întrebări provocatoare de răspunsuri verbale, care să fie însoțite și de manifestări non verbale relevate. Este de așteptat ca aceste serii de întrebări să provoace răspunsuri diferite la o persoană sinceră, față de o persoană pregătită să mintă.

În aceste condiții, au existat, și continuă să se dezvolte, cercetări pentru „obținerea” de modele care să descrie elemente definitorii ale unui răspuns adevărat, respectiv ale unui răspuns fals, ale unei minciuni. O practică des folosită de către anchetatori, presupune folosirea așa numitei întrebări cu privire la pedeapsă.

O asemenea întrebare este formulată generic: „Ce crezi că se va întâmpla cu cel care … a spart apartamentul din „Strada Zorilor” sâmbătă seara; a violat-o pe I.M. în localul fostului cinematograf „Favorit”; l-a ucis pe P.M. lângă toaleta restaurantului „Turist”; a încercat să înșele societatea de asigurări vânzând autoturismul pe care l-a reclamat ca distrus; etc. ?

În practică, se acceptă că atunci când o persoană vinovată, ce este ascultată, este solicitată să declare cu privire la pedeapsa ce ar trebui dată unui vinovat, acesta are o mică dificultate atunci când, în mod normal, ar trebui să se aplice o pedeapsă mare. Explicația este simplă și ține de faptul că nu este de acceptat, nu este confortabil să fii anchetat, nici măcar, pentru sau în legătură cu o activitate ilicită desfășurată de către altă persoană… dar atunci când trebuie să te pronunți cu privire la propria pedeapsă. De obicei apar răspunsuri tipice, pentru o persoană nevinovată, precum: „Cel care … ar trebui sa fie cercetat și trimis la închisoare”; „Pentru … sper că va primi închisoare pe viață”; sau „El ar trebui să fie pedepsit și la plata unei sume mari de bani”.

O persoană nevinovată, atunci când este întrebată cu privire la pedeapsă, va vorbi despre persoana vinovată la persoana a treia, despre altcineva. De exemplu pot apare răspunsuri precum: „Păi, mi-ar plăcea să încapă pe mâna mea mai întâi!”; „După câte a făcut, sper ca îl vor trimite la închisoare!” sau „Pentru a face acest lucru, unei fete, persoana aceasta trebuie să fie foarte bolnavă!”. O persoană evlavioasă, un preot, ar putea răspunde că „Nu eu trebuie să judec aspru pe cineva, dar, dacă aflați cine a făcut acest lucru, mi-ar plăcea să stau cu el și să-i țin o predică, deoarece sufletul său are nevoie să fie salvat.”

Interesant de observat, este că persoanele ascultate, care nu au legătură cu activitatea ilicită cercetată, oferă mai degrabă o opinie personală în răspunsurile lor cu privire la întrebarea referitoare la pedeapsă, pe când, cei implicați, într-o asemenea activitate, vorbesc despre o anumită normalitate presupusă de respectarea legilor.

Pe lângă răspunsurile verbale la care am făcut referire, este de așteptat ca anchetatorul să constate și replici para lingvistice și non verbale caracteristice. Nevinovatul va avea contact vizual direct și, poate, se va apleca în față din poziția sa stând pe scaun. Deoarece întrebarea poate stimula un răspuns emoțional, suspectul ar putea gesticula, mâinile s-ar putea îndepărta de corp. În cadrul canalului para lingvistic cei nevinovați oferă răspunsuri mai lungi și mai gândite decât suspecții mincinoși; la urma urmei, cei dintâi speculează despre fapta altei persoane. De obicei, cei care sunt nevinovați vor reflecta la întrebarea cu privire la pedeapsă, înainte de a răspunde, deoarece este o întrebare reflectivă și o întârziere intenționată nu este normală. Volumul și puterea convingerii, totuși, vor rămâne constante, pe durata întregului răspuns al celui sau celei ascultate.

În cazul celui vinovat, atunci când i se pune întrebarea în legătură cu pedeapsa, i se cere, practic, să se judece singur. Acceptând axioma că cei vinovați cred că fapta lor poate, într-un fel, să fie cumva justificată, nu este surprinzător că unul din modelele, ce definesc răspunsul celui vinovat la întrebarea referitoare la pedeapsă, presupune o pedeapsă blândă. Exemple în acest sens presupun: „Păi, cred că perioada minimă, impusă de lege, ar fi suficientă.”; „Poate să plătească suma de bani ?”;„Poate ar fi bine să fie internat într-un spital, unde să urmeze un tratament de specialitate.”; „De vreme ce nimeni nu a fost rănit, cred că ar putea să fie liberat condiționat.”; „Important este ca judecătorii să-i înțeleagă situația.” Există posibilitatea ca, la un moment dat, cel vinovat să „uite” să vorbească despre cel vinovat – practic, despre el însuși – ca fiind altcineva. Adeseori, o asemenea persoană poate introduce un fel de limbaj condițional, în cadrul răspunsului, pentru a-și explica fapta, pentru a-și scuza situația. Apar răspunsuri precum: „Dacă toată lumea încalcă legea, probabil că, cel care a făcut-o, a încercat și el, însă, a sărit peste cal întrucât consecințele sunt grave.”; „Nu cred că ar trebui să vorbim despre un vinovat, decât atunci când instanța va avea în față probe, cu adevărat importante.”

O persoană, care vine în fața anchetatorului să mintă, pentru a evita să ofere manifestări comportamentale utile anchetatorului, ar putea evita un răspuns direct la întrebarea referitoare la pedeapsă și nu ar oferi o opinie personală. Cea mai obișnuită metodă de evitare este aceea de a nu avea nici o atitudine. De exemplu: „Nu știu. Aceasta ține de judecător.” Alte răspunsuri evazive, la întrebarea referitoare la pedeapsă includ „Sunt sigur că va fi cercetat și trimis la închisoare.” sau „Poate fi o problemă politică de a lua averile tuturor celor care săvârșesc infracțiuni.”

Când răspunsul, unei persoane ascultate, la întrebarea referitoare la pedeapsă include o judecată dură, este important să se determine dacă aceasta oferă judecata sa personală, caz în care, probabil este sinceră sau, dacă evită întrebarea, și, probabil, este mincinoasă.

Un mincinos ar putea angaja și comportamente non verbale semnificative când răspunde la întrebarea referitoare la pedeapsă. El poate evita contactul vizual direct, își poate încrucișa sau întinde picioarele ori s-ar putea angaja în comportamente grijulii variate. În cadrul evaluării para lingvistice, răspunsurile înșelătoare, la întrebarea cu privire la pedeapsă, tind să fie mai scurte și mai atente. Mincinosul este de așteptat să răspundă la această întrebare prea repede, fără să se gândească la ea în mod adecvat, sau să întârzie răspunsul, să încerce să-și ascundă ori să-și disimuleze anxietatea, cauzată de întrebare, prin repetarea acesteia înainte de a răspunde (firește că în scopul de a câștiga timp pentru a se gândi la cel mai bun răspuns posibil). Către sfârșitul răspunsului, mincinosul poate să piardă controlul asupra intensității vocii, începându-și răspunsul la un volum și frecvență normală, însă, până la terminarea răspunsului, atât volumul cât și frecvența cuvintelor vor scădea semnificativ. În aceasta situație, chiar dacă persoana ascultată poate sugera o pedeapsă mare pentru persoana vinovată, nu crede, cu adevărat, în răspunsul pe care îl oferă anchetatorului.

Este important să acceptăm că întrebarea cu privire la pedeapsă este una din multele întrebări, care sunt menite să provoace manifestări comportamentale, ce trebuie puse, în timpul unei ascultări, de către un anchetator, care dorește să lămurească cât mai multe probleme specifice ale anchetei pe care o desfășoară. Ar fi clar nepotrivit, să se accepte evaluarea vinovăției sau nevinovăției unei persoane doar pe baza răspunsului sau/și reacției persoanei ascultate la o singură întrebare.

Formularea întrebărilor

Oarecum într-un mod ciudat, putem descoperi că punerea de întrebări reprezintă o primă abilitate pe care o dezvoltă un copil. Totuși, aproape toate abilitățile noastre de a pune întrebări sunt dezvoltate, presupunând că persoana, pe care o întrebăm, va răspunde spunând adevărul. Viața în societate ne-a învățat că nu întotdeauna ni se spune adevărul și, astfel, uneori, ne așteptăm să ni se ofere minciuni, pe care le așteptăm și le acceptăm ca atare. Ei bine în astfel de cazuri, nu există diferențe importante, chiar, nu contează modul în care punem întrebările, important este ca persoana căreia ne adresăm să înțeleagă ceea ce o întrebăm.

Lucrurile nu stau, și nici nu pot sta, la fel în cazul ascultării unei persoane, care este motivată să ascundă informații, în cadrul unei anchete penale. În aceste condiții, anchetatorul trebuie să formuleze întrebările în așa fel încât acestea să nu ofere prea multe posibilități pentru a minți iar minciuna, dacă apare, să fie însoțită de manifestări comportamentale care să o semnalizeze, să o scoată în evidență. Mult prea des, totuși, anchetatorii pun întrebările bazându-se pe reguli învățate pentru întrebările de conversație, nerealizând cât de important este modul de formulare întrebărilor în scopul descoperirii minciunilor. Ca să obții cât mai mult atunci când pui o întrebare – în sensul identificării unor indicii care să te ghideze în legătură cu adevărul celor care ți se expun – este bine să respecți câteva reguli:

Trebuie evitate întrebările compuse – O întrebare compusă combină două solicitări într-una singură. De exemplu, un angajat suspectat de acces neautorizat într-un sistem informatic, cu consecințe deosebite ar putea fi întrebat: „Ti-a dat cineva, vreodată, parola de acces în sistemul informatic sau ai găsit-o scrisă pe undeva?” Dacă angajatul răspunde cu „nu”, anchetatorul nu are de unde să știe dacă cel ascultat neagă ambele întrebări sau doar una din ele. Să presupunem că angajatului nu i-a dat nimeni, niciodată, parola de acces, dar, a descoperit-o scrisă pe un calendar de perete.

Când răspunde cu „nu”, angajatul relatează doar o parte de adevăr, și, de aceea, poate avea puține manifestări comportamentale care să sugereze că minte. Mai mult, pentru a accentua eventualele manifestări comportamentale care să probeze onestitatea, persoana ascultată va avea tendința naturală de a se concentra psihologic pe partea de întrebare în care spune adevărul (nefiidu-i dată combinația). Totuși, dacă anchetatorul ar fi separat aceste două arii de întrebare, s-ar fi putut observa comportamente destul de diferite. Astfel:

Anchetatorul – Ți-a dat, vreodată, cineva, parola de acces în sistemul informatic ?

Persoana ascultată – Nu, niciodată. (răspuns susținut cu un contact vizual direct)

Anchetatorul – Ai găsit parola de acces?

Persoana ascultată – Dacă am găsit parola de acces ? Nu, unde s-o găsesc ? (râde și își acoperă ochii cu mâna)

Întrebările compuse sunt, deseori, folosite din motive de eficiență, anchetatorul realizând că are nevoie de răspunsurile la ambele întrebări. În fapt, este vorba despre o anumită ignoranță, anchetatorul, probabil, nu crede în succesul întrebărilor pe care le pune și vrea să scape cât mai repede însă pierde, cu această ocazie, manifestări comportamentale care pot fi folositoare.

Deși asemănătoare, întrebările compuse și întrebările alternative nu trebuie confundate, deoarece este vorba despre scopuri diferite. Este adevărat că întrebarea alternativă este o întrebare compusă, însă, ea este folosită, pe cale de excepție, într-un moment bine definit în cadrul interogatoriului, scopul fiind înfrângerea rezistenței suspectului și nu obținerea de informații specifice despre faptă, precum în cazul de față.

Trebuie evitate întrebările formulate la modul general – Dacă un părinte își întreabă copilul: „Cum a fost azi la școală?”. Copilul va răspunde, inevitabil: „Bine” sau „Nu a fost rău” iar părintele va presupune că la școală totul a fost bine – copilul a fost prezent, a fost activ în clasă și, chiar, a luat note bune. Dacă părintele întreabă, punctual: „Ce notă ai luat la testul de istorie?”; „Ți-ai predat referatul la chimie?”; „Cât mai ai de lucru la eseul de la sociologie?” va obține răspunsuri mult mai complexe. Ca o axiomă a identificării minciunilor, trebuie acceptat că este mult mai simplu să minți la o întrebare formulată la modul general decât la una adresată punctual pentru a lămuri un anumit aspect.

Să presupunem că o persoană a delapidat o sumă de 100.000 lei, folosind un mod de operare permis de organizarea defectuoasă a lucrului într-o companie de mărime medie. În timpul ascultării, dacă anchetatorul va întreba: „Ai furat bani din companie?” persoana ascultată va răspunde, probabil, „Nu”. Răspunsul este, în mod evident, o minciună, însă, persoana ascultată poate prezenta manifestări comportamentale minime, sub aspectul minciunii, datorită formulării într-un mod general a întrebării. Un posibil motiv ar fi faptul că întrebarea a fost anticipată și nu a stimulat o conexiune emoțională cu activitatea ilicită. Important de știut este faptul că, în practică, este o relație directă între precizia întrebării și manifestările comportamentale de natură emoțională observabile la persoana ascultată.

De exemplu, anchetatorul ar putea să pună persoanei ascultate o serie de întrebări, formulate specific în legătură cu activitatea ilicită cercetată:

„Ai luat, vreodată, bani pentru tine, din fondurile companiei la care ești angajat ?”

„Ai plecat din companie cu bani care nu-ți aparțineau ?”

„Ai cheltuit din banii companiei ?”

„Ai întocmit acte fictive, pentru a justifica banii luați ?

Doctrina și practica judiciară pronunțându-se cu privire la folosirea întrebărilor potrivite subliniază importanța acestora.

Apare o întrebare firească: Care este întrebarea potrivită ?

De cele mai multe ori, nu știm până ce nu întrebăm, dar nu este, niciodată, o întrebare cu conținut general.

Mai clar, o întrebare este potrivită sau mai puțin potrivită, în măsura în care anchetatorul va putea obține informațiile de care are nevoie pentru dezvoltarea anchetei. Nu poate fi vorba despre încercări succesive ale anchetatorului, doar, doar o ieși ceva. Este necesar ca anchetatorul să poată elabora acea sau acele întrebări, care sunt suficient de precise, pentru a obține, exact, acele elemente care permit dezvoltarea anchetei.

De exemplu, cercetând o persoană implicată în traficul de droguri lucrurile ar putea evolua în felul următor:

Anchetatorul – „Ai folosit, în ultimii 2 ani, droguri ilegale?”

Persoana ascultată – „Nu”

Totuși, dacă anchetatorul va pune întrebări mai specifice despre folosirea drogurilor, de multe ori vor rezulta recunoașteri sau, cel puțin, manifestări comportamentale, care să fie relevante pentru credibilitatea persoanei ascultate.

Anchetatorul – Ai încercat heroina în ultimii 2 ani ?

Persoana ascultată – Doamne, nu.

Anchetatorul – Ai încercat marijuana în ultimii 2 ani ?

Persoana ascultată – Nu, în mod regulat.

Anchetatorul – Când a fost ultima dată când ai luat marijuana?

Persoana ascultată – Acum ceva timp în urmă.

Anchetatorul – Ai luat în ultimele 24 de ore?

Persoana ascultată – O, nu. A fost în ultimul week-end.

Ca și concluzie, cel puțin, din punct de vedere psihologic, unei persoane aflate în fața anchetatorului îi este mult mai ușor să mintă dacă are de răspuns la întrebări cu caracter general, în comparație cu situația în care ar avea de răspuns la întrebări care se adresează specificului activității ilicite cercetate.

Trebuie manifestată grijă față ordinea în care sunt puse întrebările ce are o importanță deosebită, anchetatorul trebuind să pregătească un plan de ascultare care să conțină o listă cu întrebări specifice ce urmează a fi puse persoanei ascultate. De exemplu, pe o speță ipotetică, în care s-a săvârșit un omor – victima M.M. în vârstă de 58 de ani a fost ucisă, în ziua de 17 Decembrie cu mai multe lovituri de cuțit pe o stradă retrasă din cartierul în care locuia; în acea zi victima a primit 2000 euro cash, ca împrumut de la o bancă, banii nefiind găsiți asupra sa.

În planul de ascultare, anchetatorul își propune să lămurească o serie de probleme formulând următoarele întrebări:

L-ai văzut pe MM pe data de 17 Decembrie?

Ai fost prezent în momentul când MM a fost înjunghiat ?

I-ai furat banii lui MM ?

L-ai înjunghiat pe MM ?

S-a aflat MM în mașina ta pe 17 Decembrie?

Te-ai întâlnit cu MM în afara orașului?

Pe 17 Decembrie ai fost în cartierul în care locuia MM ?

De observat este faptul că, dacă întrebările sunt puse în ordinea prezentată, anchetatorul se pregătește pentru un eșec.

Ce se întâmplă dacă, la prima întrebare, răspunsul pe care îl dă persoana ascultată este „Nu” ?

Practic, pe cale de consecință, urmează același răspuns la toate întrebările, mai puțin la ultima. Anchetatorul nici nu mai trebuie să pună întrebările următoare, nu are rost să mai insiste în această zonă de anchetă. Apare o problemă, anchetatorul va trebui să evalueze manifestările comportamentale generate de o singură întrebare (și aceasta formulată la nivel general), renunțând, într-un mod lipsit de profesionalism, la alte posibile manifestări comportamentale prin formularea greșită a primei întrebări.

Pentru a identifica minciuna, în afirmațiile unei persoane pe care o ascultăm, este bine să punem mai multe întrebări în legătură cu elementul central al activității ilicite ori cu zona de desfășurare. În ceea ce privește o anumită ordine în care să punem întrebările, consider oportună o alternanță între întrebările punctuale, oarecum închise, care să vizeze aspecte punctuale și cele deschise, cu caracter general, începând cu cele punctuale. În aceeași ordine de idei, se poate începe cu întrebări punctuale și, pe măsură ce informațiile sunt obținute, se poate apela, către finalul ascultării, la întrebări mai generale – doar, doar, o mai pica ceva. Pe speța descrisă succint mai sus s-ar putea pune următoarele întrebări:

L-ai înjunghiat pe MM ?

Erai prezent când a fost înjunghiat MM ?

I-ai furat banii lui MM ?

Te-ai întâlnit cu MM în cartierul … ?

A fost MM în mașina ta pe 17 Decembrie?

L-ai văzut pe MM pe 17 Decembrie?

Te-ai aflat în cartierul … pe 17 Decembrie?

O persoană suspectată de acest omor poate răspunde cu „Nu” la fiecare dintre aceste întrebări, fără a nega și întrebările subsecvente. Acest lucru mărește șansele anchetatorului de a recunoaște manifestări comportamentale, semnificative, în legătură cu vinovăția sau nevinovăția celui ascultat. Pe de o aparte, se pot pune întrebări punctuale la care, din punct de vedere psihic, este mai dificil de mințit decât la întrebările cu conținut general. Pe de altă parte, se poate pune problema apariției unui efect de cumulare a anxietății, de obosire a persoanei ascultate, care se va autocontrola mult mai greu, atunci când va trebui să răspundă la mai multe întrebări, puse în legătură cu aspecte specifice de interes pentru anchetă.

În timpul unei ascultări reale, întrebările la care am făcut referire nu vor fi puse în ordinea arătată. Anchetatorul va trebui să intercaleze și întrebări mai puțin amenințătoare, pentru a obține informații generale, de fond sau clarificări.

Important de observat pentru anchetatori, este faptul că există o relație directă între felul în care este pusă întrebarea și ușurința cu care o persoană poate oferi răspunsuri mincinoase, cel puțin principial, anchetatorul trebuind să pună întrebări în așa fel încât să nu încurajeze minciuna.

La baza formulării întrebărilor nu trebuie să stea informații oferite de către persoana ascultată cu prilejul altor activități – pregătind ascultarea, în mod firesc, anchetatorul va avea la dispoziție informații care sunt conținute în diferite acte care se găsesc la dosarul cauzei, inclusiv în conținutul unor declarații precedente, date de către persoana pe care o ascultă. Este posibil ca anchetatorul să ia la cunoștință despre alibiul ori despre informații, pe baza cărora să anticipeze alibiul persoanei pe care urmează să o asculte; de asemenea, există posibilitatea ca anchetatorul să poată analiza declarații anterioare date în dosare conexe. Consider că readucerea aminte, a unor declarații sau elemente conținute în declarații anterioare, constituie o greșeală. Este puțin oportun, în opinia mea să punem întrebări precum:

„Observ că nu ai nici un loc de muncă, din ce cauză ai părăsit ultimul tău loc de muncă ?”

„În declarația ta ai afirmat că nu ai rămas niciodată singur cu doamna RM, aste adevărat ?”

„Ieri noapte, ai declarat ofițerului care te-a anchetat că ai ajuns acasă în jurul orei 20.00, unde ai fost înainte de ora 20.00 ?”

Există riscul ca, încorporând în conținutul unei întrebări, pe care o punem, afirmații dintr-o declarație anterioară, persoana ascultată să interpreteze situația ca o acceptare a adevărului din afirmația sau afirmațiile invocate. Dacă spunem persoanei, pe care o ascultăm, că a declarat, anterior, că nu a rămas niciodată singur cu victima, este puțin probabil ca această să infirme și să declare: „De fapt, am mințit în acea declarație; am fost singur cu ea timp de 15 minute, după ce …”. Mai mult, prin formularea unei întrebări folosind informațiile furnizate anterior de către persoana ascultată, îi aducem aminte, acesteia, de răspunsul anterior, ceea ce scade posibilitatea descoperirii unor inadvertențe între cele doua declarații.

Nu trebuie comunicate probe în acuzare, înainte de a avea un punct de vedere al persoanei ascultate cu privire la fiecare probă în parte – acceptând axioma potrivit cu care persoana care minte cu privire la aspecte lipsite de importanță, aspecte minore, minte și cu privire la poziția lui față de faptă și față de ceilalți participanți, trebuie să manifestăm reținere, în a comunica, celui sau celei pe care o ascultăm, amănunte despre existența și sensul unei probe sau a ansamblului probelor pe care le deținem. Pe de altă parte, se poate accepta, în cazul persoanelor sincere, că acestea spun adevărul, indiferent dacă facem referire ori prezentăm una sau alta dintre probele pe care le deținem, pentru simplul motiv că persoana respectivă a venit în fața anchetatorului să spună adevărul.

Anchetatorul până să stabilească buna sau reaua credință a persoanei pe care o ascultă, fără să riște să deconspire existența unor probe, într-un moment puțin oportun, ar trebui să manifeste preocupare pentru modul în care formulează întrebările, în sensul că mai bine pune o întrebare frontală, prin care atacă fondul problemei pe care vrea să o lămurească, decât să-și manifeste o anumită neutralitate și lipsă de convingere, făcând trimitere la concluziile sau raționamentele ce pot decurge din existența unei anumite probe.

Trebuie să ne ferim de a oferi sugestii, de a folosi întrebări sugestive (întrebări care, prin conținutul lor, sugerează răspunsul) – dincolo de elementul intențional, apariția întrebărilor sugestive poate fi explicată prin faptul că pe fondul oboselii, rutinei, acceptării unor stereotipuri, ș.a. anchetatorul își frânează cu mare greutate ori, desigur, apar scăpări în înfrânarea unor așteptări legate de răspunsul persoanei pe care o ascultă. Pentru a scoate în evidență, pentru a sublinia importanța unui răspuns, există tendința de a oferi răspunsul așteptat în cadrul întrebării.

Trebuie observat că faptul, în sine, poate fi apreciat ca un abuz, o încercare, lipsită de profesionalism, de a smulge un „adevăr” așteptat, care să convină anchetatorului. Atunci când răspunsul sugerat nu este adevărat, totuși, anchetatorul s-a mințit singur sau, cel puțin, a ușurat efortul persoanei ascultate pentru a minți. De exemplu, pe o speță simplă, lucrurile pot evolua în felul următor:

Anchetatorul – După ce ai plecat de la serviciu, aseară, te-ai dus direct acasă ?

Persoana ascultată – Da.

Anchetatorul – Te-ai întors la serviciu în acea noapte sau ai rămas acasă ?

Persoana ascultată – Am rămas acasă.

Anchetatorul – Asta înseamnă că ți-ai auzit vecinii certându-se noaptea trecută. Despre ce se certau, probleme cu banii sau altceva ?

Persoana ascultată – Da a fost ceva de genul ăsta.

Dacă anchetatorul nu ar fi sugerat răspunsurile, ar fi putut obține informații mult mai precise și utile. Astfel, ascultarea ar fi putut conține:

Anchetatorul – Unde ai fost după ce ai plecat de la serviciu, aseară ?

Persoana ascultată – Păi …, m-am oprit să discut cu un prieten, după care am plecat acasă.

Anchetatorul – Te-ai mai întors la serviciu în acea noapte ?

Persoana ascultată – Mi-am petrecut cea mai mare parte din noapte acasă.

Anchetatorul – Ai remarcat ceva deosebit în comportamentul vecinilor tăi ?

Persoana ascultată – Da, s-au certat foarte zgomotos, se pare că au probleme în căsnicie, din câte am înțeles, ea vrea să-l părăsească.

Nu trebuie etichetată nici o întrebare – etichetarea unei întrebări presupune furnizarea de informații nenecesare la o întrebare deja pusă. Deseori, anchetatorul pune întrebarea inițială și simte că persoana ascultată devine neliniștită; în aceste condiții, pentru a ușura situația, anchetatorul continuă să vorbească. Ca regulă, atunci când anchetatorul pune o întrebare mai lungă, suspectul mincinos se consideră norocos, având mai mult timp pentru a formula un răspuns credibil, practic anchetorul, însuși, favorizează minciuna. De exemplu:

Anchetatorul – Unde te-ai dus după ce ai plecat de la facultate, vineri? Te-ai întâlnit cu prietenii sau te-ai dus la o bere la o terasă ori ai fost în altă parte ?

Persoana ascultată – Nu. Nu m-am întâlnit cu nici un prieten. (cel ascultat nu s-a întâlnit cu nici un prieten și nici nu a ieșit la o bere, ci, a pătruns într-o casă, de unde a luat mai multe obiecte și valori)

A doua întrebare, permite ca persoana ascultată să răspundă la întrebare fără să mintă. Dacă anchetatorul s-ar fi limitat la „Unde te-ai dus după ce ai plecat de la facultate, vineri ?, persoana ascultată ar fi fost nevoită să mintă, categoric, ori să se angajeze într-o formă de evitare, care să favorizeze manifestări comportamentale utile pentru anchetator – „Unde am plecat? Păi, m-am dus acasă”.

În același sens, de exemplu:

Nepotrivit – Există cineva pe care să îl suspectezi? Acum, realizez că este posibil să nu cunoști prea multă lume, pentru că ești nou, dar, poate, ai auzit vreun zvon sau ai observat ceva neobișnuit.

Potrivit – Exista vreo persoană pe care o suspectezi ?

Nepotrivit: Ți s-a mai întâmplat vreodată așa ceva? Nu sugerez, că stai prin preajma persoanelor care fac astfel de fapte, dar, câteodată oamenii intră în situații, care le scapă de sub control și pot fi întrebați, dacă au făcut ceva sau pot fi interogați, ca martori, pentru ceva săvârșit de o altă persoană. Așa s-a întâmplat ?

Potrivit: Ți s-a mai întâmplat vreodată așa ceva ?

Nu trebuie puse întrebări care să susțină o anumită poziție sau un anumit punct de vedere, atunci când se dorește obținerea de noi informații – Întrebările care să detalieze o anumită poziție sau un punct de vedere sunt ideale pentru a provoca manifestări de comportament utile pentru anchetator. Totuși, atunci când anchetatorul are nevoie de noi informații (ce s-a întâmplat, ce a spus, ce s-a auzit, ce s-a văzut) o întrebare, care să susțină un punct de vedere, este puțin probabil să provoace declarații adecvate. Punctele de vedere, poziția unei persoane în legătură cu o faptă sau persoană, nu sunt fixate în timp, de aceea, pot fi modificate pentru a se potrivi nevoilor persoanei în cauză, în orice moment. Pe de altă parte, comportamentele sunt caracteristice unui sistem de referință spațiio-temporal și nu pot fi alterate sau schimbate prin manipulare psihologică – o persoană fie a spus sau a făcut ceva, fie nu.

De exemplu, cercetând un omor – soțul și-a ucis soția – pentru a lămuri motivele omorului, anchetatorul poate întreba: „Cum te înțelegeai cu soția ta I ?” Suspectul ar putea răspunde foarte ușor la acesta întrebare, ce ține, mai degrabă, de un punct de vedere, spunând, „Aveam o relație foarte bună, nu pot să cred că nu mai e.” În mintea soțului suspectat de omor, 90 % din relație era bună și chiar are greutăți, în realizarea faptului că și-a pierdut cumpătul și a ucis-o. Întrebările ce ar trebui puse, pentru a lămuri posibile motive, care să-l fi determinat pe bărbat să-și ucidă soția ar putea fi:

„În noaptea în care a fost ucisă soția ta, te-ai certat cu ea?”

„În noaptea în care a fost ucisă soția ta, a-i ridicat vocea la ea ?”

„În noaptea în care a fost ucisă soția ta, ați avut vreo neînțelegere ?”

„În noaptea în care a fost ucisă soția ta, ai aflat vreun lucru care te-a supărat?”

Soțul, desigur, poate minți la aceste întrebăr, dar, din cauza faptului că sunt relatate comportamente, aceste întrebări pot să evidențieze manifestări comportamentale, verbale și non verbale utile pentru anchetator. Într-un alt exemplu, mai domestic și mai des întâlnit, în legătură cu o promovare, se pun întrebări precum:

„Este această persoana de încredere? ”

„Are această persoană probleme cu alcoolul?”

„Este aceasta persoană dependentă de droguri?”

„A făcut această persoană vreodată ceva, pentru a pune în pericol interesul companiei, … ?

Ar trebui să fie o persoana foarte sinceră (sau poate una cu un motiv de răzbunare), pentru a oferi informații nefavorabile, când îi sunt puse astfel de întrebări, ce vizează un punct de vedere.

Nu trebuie să te pronunți în legătură cu memoria celui ascultat

Concluziile în legătură cu memoria celui pe care îl asculți, pot reprezenta o bună sursă de manifestări comportamentale, atunci când întrebarea, pe care o pui, este directă și nu solicită memoria, nefiind nevoie de amintiri, care să privească fapte întâmplate cu mult timp în urmă. De exemplu:

Anchetatorul – A-ți atins victima, în timpul încăierării ?

Persoana ascultată – Din câte îmi aduc aminte, nu.

Totuși, când punem întrebări sensibile, este bine să se includă în cadrul întrebării, care provoacă memoria, o presupunere pentru a ușura declarația, oferind o portiță de scăpare. De exemplu, anchetatorul ar fi putut întreba: „Întrucât nu cunoșteați victima, ar fi fost posibil, totuși, să o loviți ?” Un alt exemplu, din viața de zi cu zi, se referă la modul în care ne manifestăm, atunci când răspundem la telefon, în condițiile în care cel care a apelat a format un număr greșit. De regulă, nu spunem că „ați sunat la un număr greșit” ci „cred că ați greșit.” ori „poate v-ați notat greșit numărul”, ș.a. Aceasta este o declarație prostească, de vreme ce nu există nici un dubiu că cealaltă persoana a sunat la un număr greșit și, totuși încorporăm cuvinte de calificare (cred, poate) pentru a permite celui care sună să se simtă mai bine în legătură cu greșeala sa. În mod similar, în timpul unei ascultări, când o referire la memorie este inclusă în întrebarea anchetatorului, mincinosul are mai puțină anxietate în timpul, ce răspunde. De exemplu:

Anchetatorul – Îți aduci aminte dacă ai semnat vreun angajament de plată ?

Persoana ascultată – Nu îmi aduc aminte.

Anchetatorul – Îți aduci aminte dacă ai avut vreo ceartă cu soția ta, noaptea trecută ?

Persoana ascultată – Nu i-aș spune ceartă, a fost, mai degrabă, o neînțelegere.

Dacă referirea la memorie ar fi fost omisă, din aceste întrebări, persoana ascultată ar putea dezvălui un comportament semnificativ, odată cu răspunsul verbal, chiar dacă acesta este unul sărac în conținut, de cele mai multe ori, doar, o negare:

Anchetatorul – Ai semnat vreun angajament de plată ?

Persoana ascultată – Nu.

Anchetatorul – Ai avut vreo ceartă cu soția ta, noaptea trecută ?

Persoana ascultată – Nu.

Trebuie evitate întrebările cu conținut negativ – ultima recomandare apare ca fiind foarte evidentă, ușor de realizat, din punctul de vedere al consecițelor negative, și, totuși, este nesocotită în mod frecvent. Un exemplu de întrebare negativă, este cel la care se așteaptă înțelegere față de un element din ipoteza întrebării:

Nu știi cine a făcut asta, nu-i așa ?

Nimeni nu ți-a spus vreo dată combinația de la seif ?

Nu ți-ai părăsit apartamentul, pentru nici un motiv, nu-i așa ?

Modul cum este construită fiecare întrebare se bazează pe o „înțelegere a situației”, de către persoana ascultată. De multe ori, întrebările negative sunt puse ca niște întrebări următoare, nepotrivite, la un răspuns evaziv:

Anchetatorul – Ai fost, vreodată, în apartamentul ei ?

Persoana ascultată – Abia dacă o cunoșteam și nu am avut nici un motiv să fiu în apartamentul ei.

Anchetatorul – Deci, nu ai fost niciodată în apartamentul ei ?

Persoana ascultată – Corect.

Întrebarea următoare potrivită de pus, aici, ar fi putut fi: „Înțeleg că abia o cunoscuseși, dar, ai fost vreodată în interiorul apartamentului ei ?

Un anchetator poate fi foarte iscusit, în acoperirea tuturor zonelor relevante prin întrebările pe carei le pune persoanei ascultate. Totuși, dacă aceste zone sunt acoperite cu întrebări formulate nepotrivit, anchetatorul poate să nu reușească obținerea de informații semnificative. Mai mult, întrebări formulate nepotrivit, ar putea să nu reușească să stimuleze manifestări comportamentale care să fie utile în vederea observării minciunii, rezultatul final fiind o ascultate eșuată. Formularea întrebărilor potrivite este o competență acumulată, care cere multa practică. Pentru a îmbunătăți această competență este benefic sa se înregistreze ascultările. Aceasta permite anchetatorului să se întoarcă și să identifice greșelile, pe care le-a făcut în formularea întrebărilor. Acesta evaluare poate fi făcută și de o terță persoană, un anchetator care, fie este prezent în camera de ascultare, fie ascultă într-o încăpere cu facilități specifice, din apropiere.

Verificarea celor declarate de către persoana ascultată

Verificarea celor declarate de către persoana ascultată este o datorie profesională a oricărui anchetator. Cei mai mulți consideră că trebuie să înceapă cu discrepanțele identificate în „povestea” oferită de către cel ori cea ascultată. Nu este rău, pentru că nu poate exista continuare firească a demersului anchetatorului fără să fie identificate și evaluate omisiunile, contrazicerile, exprimările imprecise, șovăielile, folosirea unor termeni puțin adecvați, unor termeni nesinonimi etc.

Importantă este, aici, percepția anchetatorului cu privire la credibilitatea persoanei pe care o ascultă. Bineînțeles că toți anchetatorii sunt sceptici, prin natura profesiei, și datorită a ceea ce le-a oferit experiența – nimic nu este ceea ce pare a fi, iar ceea ce pare a fi, este, înainte de toate, rezultatul unei percepții ce nu poate fi decât subiectivă. De regulă, dacă anchetatorul consideră că are de a face cu un mincinos „schimbă foaia” considerând că cel ori cea ascultată trebuie să înțeleagă și să accepte consecințele faptului că minte; dacă persoana ascultată se bucură, încă, de încredere, anchetatorul se va strădui să aloce întreaga sa diligență pentru a lămuri ceea ce nu este suficient de clar.

De exemplu, într-un caz recent, un vânzător de droguri, ofițer sub acoperire, a fost căutat de un individ, în jur de 30 de ani, care l-a rugat să-i dea „pentru o săptămână”. Vânzătorul i-a spus că nu se încurcă cu așa ceva. Cumpărătorul a plusat și a solicitat – „Bine dă-mi de 2.000” (aprox. 500 euro). A luat marfa, s-a dus acasă unde, probabil, a ascuns-o, după care a ieșit la o terasă unde a băut două beri, într-un grup, cu încă doi bărbați și o femeie. În timp ce se întorcea acasă, a fost „blocat” și rugat de polițiști să „stea un pic de vorbă” la o altă terasă din zonă, într-un spațiu rezervat.

Anchetatorii au ales un spațiu în care persoana ascultată să nu ia contact, încă, cu camera de ascultare a poliției, în considerarea faptului că cel care urma să fie ascultat nu era cunoscut cu antecedente penale, avea o reputație bună și era de așteptat să coopereze în anchetă.

Pe parcursul ascultării, deși spațiul era de natură a asigura confidențialitatea, era confortabil, nu a apărut nici o altă persoană care să deranjeze, cei doi anchetatori au avut o atitudine prietenoasă, au încercat să prelungească discuția de la „o bere”, bărbatul ce a cumpărat droguri a avut doar exprimări cu caracter general, a omis foarte multe informații pe care trebuia să le cunoască, întregul său comportament – verbal, meta verbal, non verbal – a convins asupra faptului că persoana ascultată nu dorea să colaboreze, încercând să ascundă sau să denatureze informații ce ar fi putut deveni utile pentru dezvoltarea anchetei.

S-a hotărât reaudierea, a doua zi, la sediul organului judiciar și în considerarea completării documentării anchetatorilor cu privire la relațiile și comportamentul social, din ultima vreme, a celui care cumpărase droguri.

În cadrul acestei ascultări – rapoartele de supraveghere nu au oferit nici un indiciu în legătură cu scoaterea drogurilor cumpărate din domiciliul său, încercarea de a lua legătura cu alte persoane sau administrarea de droguri – persoana ascultată nu a admis vinovăția sa, nu a recunoscut nimic din ceea ce ar fi putut conduce la cercetarea și condamnarea sa pentru trafic de droguri. Bărbatul a avut pregătite mai multe versiuni mincinoase și, pe măsură ce acestea „au căzut”, a devenit total necooperant, refuzând să mai dea declarații. S-a dispus efectuarea unei percheziții, drogurile au fost găsite iar cel în cauză a solicitat un avocat, refuzând să mai dea vreo declarație. Abia în fața instanței, a considerat necesar să ofere detalii și să încerce oferirea unor explicații legate de faptul că s-a hotărât să consume droguri, deși nu mai consumase înainte, însă, nu a apucat să le consume, nu a încercat să influențeze vreo altă persoană, a fost doar hotărârea lui asumându-și toate riscurile – inclusiv cele legate de posibila administrare a unei supradoze, cu consecința evidentă a încetării din viață.

Folosirea de raționalizări

Folosirea de raționalizări este utilă în cazul persoanelor considerate slabe. Anchetatorul poate obține informații indirecte despre celelalte persoane implicate în activitatea ilicită și despre martori, indiferent dacă este vorba despre martori oculari ori persoane care cunosc informații de interes pentru anchetă. În legătură cu fiecare persoană ascultată este necesară folosirea de raționalizări, care să-i permită celui ori celei ascultate să justifice faptul că nu spune adevărul „de prima dată”. Nu poate fi utilă „blocarea” imediată a celui care ascunde informații și încearcă să „minciunească”. Din contră este necesară „susținerea” lor cu elemente raționale care să le dezvolte o stare de confort. În practică am descoperit că funcționează o „lege a compensației”, în sensul că ascultătorul care acceptă o minciună este „gratulat”, este recompensat, cu mult adevăr – din punct de vedere cantitativ, cel puțin la nivelul minciunii acceptate. Important este ca adevărul oferit de către persoana ascultată să aibă legătură cu ancheta, să prezinte interes pentru „efortul” de ascultare al anchetatorului.

Pentru anchetator, este facil să dea ca exemplu faptul că și el „a uitat” să spună lucruri importante în tot felul de împrejurări, în care nu trebuia să uite ori a mințit, fără să realizeze importanța împrejurării, după care a revenit și a spus adevărul, fără să se întâmple ceva rău, fiind chiar felicitat pentru curajul și responsabilitatea sa. În ultimă instanță, poate apare, ca soluție salvatoare pentru toți, un „nu cred că ai mințit intenționat” spus de către anchetator pe un ton convingător.

7.13. Trecerea la interogatoriu

Trecerea la interogatoriu constituie o dezvoltare firească, utilă, în condițiile în care urmează ca persoana ascultată să fie acuzată de nesinceritate, să fie acuzată de faptul că minte cu privire la un aspect sau altul, de interes pentru anchetă. Confruntarea se rezumă doar la minciuni, nu este dezvoltată, aici, și în legătură cu scopurile urmărite. Este important să fie depășite reticențele celui sau celei ascultate de a colabora cu anchetatorul. Pentru aceasta, este necesar ca anchetatorul să ofere motive și scuze credibile și convingătoare pentru faptul că persoana din fața sa a mințit.

Decizia anchetatorului de a se confrunta cu persoana pe care o ascultă, de a demonstra și demonta minciuna ori minciunile spuse de către aceasta, depinde de mai mulți factori:

Strategia de anchetă aleasă de către anchetator;

Specificul desfășurării anchetei;

Locul de desfășurare al ascultării și intervalul de timp în care se desfășoară aceasta;

Convingerea anchetatorului că o confruntare directă cu persoana ascultată poate fi utilă pentru obținerea de informații necesare anchetei, fără să fie de natură a afecta viitorul cooperării cu aceasta.

În situația în care anchetatorul constată că persoana pe care o ascultă minte, încearcă să îl înșele, ar trebui să ia în considerare faptul că poate fi utilă amânarea confruntării până către finalul anchetei, când motivele pentru care persoana ascultată procedează în acest fel ar putea fi cunoscute. Timpul și efortul depus, pentru a stabili o comunicare eficientă cu persoana ascultată, pot fi motive suficiente pentru a tempera orice „tendință războinică”. La o dată ulterioară, când anchetatorul ar putea avea cu mult mai multe informații despre fapte, persoane și relațiile dintre acestea, ar putea deveni explicabilă cauza care a determinat persoana ascultată să mintă.

Faptul că anchetatorul a descoperit o minciună, fără să fie necesară o confruntare cu persoana ascultată, poate oferi posibilitatea dezvoltării de noi versiuni de anchetă, care să aducă rezultate greu de anticipat înainte. O confruntare directă poate scăpa de sub control și poate avea, ca rezultat, blocarea comunicării cu persoana ascultată și pe cale de consecință imposibilitatea de a mai afla ceva – indiferent că ar putea fi vorba despre o informație utilă sau mai puțin utilă.

Folosirea tehnicilor de reactivare a memoriei pe parcursul interviului

Documentându-mă în vederea elaborării acestei lucrări, am constatat că modul în care mulți dintre anchetatori înțeleg să desfășoare un interviu judiciar este de natură să blocheze persoanele pe care le ascultă, să le pună în imposibilitatea de a-și aduce aminte detalii, informații utile pentru anchetă.

De cele mai multe ori anchetatorul nu are răbdare și „se străduiește” să-l întrerupă „cât mai des cu putință” pe cel ascultat astfel încât acesta „să își piardă firul ideilor pe care vrea să le expună”. Trebuie observat, că o asemenea atitudine generează două tipuri de probleme pentru cel care se străduiește să spună ceva – fără să conteze dacă acest „ceva” este mincinos sau adevărat.

Prima problemă, constă în scăderea nivelului de concentrare și imposibilitatea de a funcționa, precum un vechi casetofon pe care să îl dai înainte ori înapoi așa cum ți se năzare. Ori, de cele mai multe ori, întrebările prin care anchetatorul rupe ritmul celui pe care îl ascultă, asta presupun. Persoana ascultată va fi nevoită să „sară” prin memoria sa, pe diferite nivele, pentru a extrage informația solicitată intempestiv de către anchetator.

A doua problemă, se manifestă, pe cale de consecință, în sensul că persoana ascultată, realizând frecvența „tirului” de întrebări la care este supusă de către anchetator, va oferi răspunsuri din ce în ce mai scurte, realizând că are la dispoziție, doar, foarte puțin timp până va fi întreruptă din nou și va apare o nouă întrebare.

În altă ordine de idei, anchetatorul, chiar dacă se abține să întrerupă persoana pe care o ascultă, pune întrebări care vizează tipuri diferite de percepție; fapt care creează dificultăți celui ascultat, ce se vede nevoit să își transfere atenția către diferite tipuri de percepție, informații ce trebuie reactivate și care vin din zone diferite de memorie. Cel mai des întâlnit mod de a ignora modul în care funcționăm ca indivizi umani presupune adresarea de întrebări, care, alternativ, solicită informații din zona amintirilor vizuale, din zona amintirilor auditive, din nou amintiri vizuale, din nou amintiri auditive, mai poate apărea ceva din zona emoțiilor, apoi, din nou amintiri vizuale, iar auditive și tot așa.

Cu efect la fel de dăunător, mai poate fi amintită lipsa de logică a ordinii în care anchetatorii pun întrebările. Este adevărat că fiecare individ înțelege să facă lucrurile, să își structureze activitatea într-o logică ce presupune și elemente personale, astfel că logica a două persoane nu este și nu poate fi identică. Totuși, în aceste condiții, este de așteptat să existe un filon de logică, acceptat tacit de către cea mai mare parte a indivizilor, ca standard comun de a gândi și acționa. La nivel teoretic, este destul de ușor să argumentezi necesitatea sintetizării de probleme și întrebări problemă, pregătirii și susținerii ulterioare a întrebărilor de detaliu; pentru a lămuri orice aspect de interes pentru anchetă. De asemenea, corelația dintre întrebările temă și cele de detaliu nu mai trebuie demonstrată, fiind acceptată unanim. În practică, lucrurile nu sunt simple și nu stau de fiecare dată, așa cum este de dorit, pentru că nu toți anchetatorii au urmat programe speciale de pregătire și nu toți au fost educați ori s-au autoeducat pentru a renunța la comportamentul instinctual de la nivelul creierului limbic – guvernat de „luptă și fugi”. De exemplu, persoana ascultată explică, în urma punerii unei întrebări problemă: „… a venit cu o mașină, pe care a parcat-o în …”; anchetatorul neinspirat și needucat, dorind să impună rigoare, intervine și pune întrebări, precum „Ce culoare era mașina ?”, „Ce marcă era … ?” ori ceva ce se vrea punctual: „Era un Peugeot albastru ?”. Întreruperea provocată de către anchetator, pe lângă posibile răspunsuri „Nu știu” ori „Nu-mi amintesc”, generează restrângerea drastică a descrierii împrejurării, astfel că cel ascultat, mai „prezintă” o scurtă frază, două trei propoziții scurte și „gata” – va aștepta o nouă întrebare ori va trece, din proprie inițiativă, la descrierea unei alte împrejurări pe care o consideră importantă și necesară, în context.

La fel stau lucrurile, în condițiile în care anchetatorul intervine în povestire și solicită ca persoana ascultată să explice, să califice sau să judece persoane, stări de fapt, desfășurarea unor evenimente, procese tehnologice, etc. – „cum puteți explica …”, „de ce credeți că …”, „cum de a fost posibil ca …”, ș.a. Astfel de întrebări, puse în momente nepotrivite, pe lângă „nu sunt specialist în acest domeniu”, „nu am studii de specialitate în …”, „nu știu carte ca să …”, „de unde să știu eu … ?” au tendința de a inhiba dorința de cooperare a persoanei ascultate. Aceasta simte că trebuie să își asume o responsabilitate mai mare decât cea pe care și-o poate asuma ori este dispusă să și-o asume și procedează în consecință.

S-ar putea pune o întrebare legitimă „Ce se poate face în condițiile atâtor riscuri ce se pot manifesta în legătură cu cooperarea persoanei ascultate ?”

O posibilă soluție, ar putea fi folosirea hipnozei în cadrul ascultării. În condițiile în care cele mai multe legislații interzic audierea în stare de hipnoză, din motive diverse, putem considera că ne aflăm pe un drum cu accesul interzis.

O altă soluție, ar putea presupune acceptarea și folosirea de către anchetatori a unei metodologii de lucru ce ar trebui să includă, obligatoriu, următoarele:

Stabilirea și consolidarea comunicării cu persoana ascultată;

Reconstruirea circumstanțelor evenimentului, a caracteristicilor stării de fapt, a aspectului persoanei, etc. care interesează ancheta – anchetatorul ar trebui să instruiască persoana pe care o ascultă, să explice, de exemplu în legătură cu un eveniment, ce s-a întâmplat înainte, persoanele prezente, ce activități au desfășurat acestea, condițiile de iluminare, condițiile meteo, curățenia spațiului, obiectele care se aflau în spațiul de referință, caracteristicile acestor obiecte, trăirile emoționale pe care le-au avut, orice altceva care ar putea „seta” memoria persoanei pe evenimentul de interes pentru anchetă.

Descrierea evenimentului – aici, informarea persoanei ascultate, de către anchetator, cu privire la importanța, pentru anchetă, a tuturor detaliilor legate de eveniment este esențială. Este bine, de asemenea, ca anchetatorul să instruiască persoana pe care o ascultă asupra faptului că va trebui să intervină în anumite momente și să pună întrebări; uneori să repete anumite întrebări de mai multe ori, în momente diferite cu privire la aceeași împrejurare ori cu privire la împrejurări distincte. Se va insista asupra faptului că detalii, aparent fără valoare, irelevante, care se referă la stări de fapt ori situații normale, ar putea deveni deosebit de importante pentru anchetă. În ceea ce privește întrebările, persoana ascultată va trebui să înțeleagă necesitatea acestora, faptul că nu trebuie să se enerveze, să le perceapă pe unele ca fiind redundante, să își piardă încrederea în profesionalismul și buna credință a anchetatorului și, pe cale de consecință, să înceteze cooperarea în cadrul anchetei. Faptul că persoana ascultată află, că anumite aspecte vor fi reluate de mai multe ori în cadrul discuției pe care o va avea cu anchetatorul, presupune evitarea oricărei neînțelegeri, a escaladării situației, acuze reciproce, etc. De la această „pregătire” anchetatorul va trece la adresarea de întrebări deschise care să genereze „povestea” evenimentului de interes.

Descrierea evenimentelor ori a împrejurărilor, specifice unui eveniment, în ordine cronologică diferită – anchetatorul poate lua decizia ca, încă de la început ori după o primă „trecere în revistă”, să solicite persoanei ascultate explicații care să nu urmărească evoluția cronologică a evenimentului (ceva de la mijloc, ceva mai de la început, ceva de la sfârșit, din nou ceva de la început, iar ceva de la sfârșit, o revenire către mijlocul desfășurării faptelor, ș.a.). O asemenea abordare este considerată utilă pentru anchetatori, în ideea verificării siguranței persoanei ascultate față de cele pe care le declară. Identificarea de încurcături, contraziceri, imprecizii, omisiuni, lipsa legăturilor cauzale, etc. sunt elemente care vor genera un efort firesc de clarificare și insistența anchetatorul pentru a determina cauzele care au generat astfel de „probleme”.

Schimbarea de perspective și roluri – anchetatorul, pentru a verifica stări și raționamente specifice persoanei pe care o ascultă, ar putea să-i solicite acesteia să dea unele explicații, punând-o în locul unei alte persoane, ca și cum ar fi fost acea persoană; să explice cum ar fi procedat personal într-o anumită împrejurare, ce emoții ar fi încercat, ce sentimente i-ar fi putut domina comportamentul, etc.

Ceea ce este important de urmărit, pentru anchetator, este să reușească reconstruirea modului în care s-a petrecut un eveniment pe mai multe căi, în mai multe feluri, diferite, prin intermediul persoanei pe care o ascultă. Nici o persoană, care vine cu bună credință în fața anchetatorului, nu poate ști, nu poate cunoaște, ceea ce este important pentru anchetă, ceea ce are valoare și ce nu. Oferirea de cât mai multe detalii, „discutarea” cu anchetatorul a tot felul de detalii, poate aduce un aport deosebit, pot apare informații, fără de care ancheta ar putea eșua.

În cazul în care persoana ascultată este în imposibilitate, de a-și aminti anumite elemente de interes pentru anchetă, poate fi util ca cel care conduce ascultarea să adopte o atitudine înțelegătoare, să se alăture celui ori celei ascultate (și la propriu, prin poziția scaunului, și la figurat prin întregul său comportament – verbal, meta verbal și non verbal) și să dezvolte „discuția”, după cum urmează:

În legătură cu aspectul fizic – persoana ascultată va fi întrebată dacă cel implicat în activitatea ilicită seamănă cu cineva cunoscut și care ar fi elementele de asemănare; dacă a fost ceva neobișnuit cu privire la aspectul fizic ori cu privire la vestimentația respectivei persoane, dacă avea un mersul, anumite mișcări ori gesturi neobișnuite;

Dacă a auzit un nume – se vor adresa întrebări care să vizeze numărul de silabe ale respectivului nume, litera cu care începe, dacă este un nume românesc ori venit sau pronunțat ca într-o limbă străină, dacă era nume de sfânt, dacă a făcut asocieri cu numele vreunei persoane cunoscute, dacă și care sunt sunetele caracteristice;

În ceea ce privește numerele – dacă este vorba despre un număr mic ori de un număr de ordinul zecilor, sutelor sau miilor, dacă a fost vorba despre o pronunție specifică (de exemplu, paișpe ori patrusprezece), dacă numărul respectiv exprima o anumită ordine, dacă a făcut asocieri ale numărului în cauză cu ceva cunoscut din viața proprie ori a persoanelor apropiate;

Când este vorba despre caracteristicile de vorbire – persoana ascultată va fi întrebată dacă felul în care vorbea persoana de interes pentru anchetă avea accent regional, dacă caracteristicile vocii îi amintesc de vreo persoană cunoscută, dacă s-au folosit cuvinte, termeni sau expresii cu o anumită specificitate, dacă tonul, volumul, timbrul vocii au prezentat aspecte neobișnuite;

Atunci când este vorba despre o anumită conversație – anchetatorul va adresa întrebări care să lămurească și emoțiile, stările, sentimentele care au însoțit respectiva conversație; dacă vreunul dintre participanții la conversație a avut o reacție specifică ori neobișnuită, dacă au fost folosite cuvinte, expresii ori termeni cu un anumit grad de specificitate, neobișnuiți pentru locul ori persoanele participante la conversație, dacă conversația respectivă avea un scop prestabilit.

Utilizarea tehnicilor selective de interviu

Utilizarea tehnicilor selective de interviu are ca principal scop stabilirea credibilității persoanei ascultate prin folosirea de întrebări care să provoace manifestări comportamentale, fără să se treacă la acuzații directe. Anchetatorul are nevoie de manifestări comportamentale pe care să le analizeze, să le interpreteze, să le coreleze, pentru a stabili în ce măsură persoana pe care o ascultă este sinceră și în legătură cu care dintre aspectele de interes pentru cauză aceasta încearcă să înșele.

Utilitatea maximă a unei astfel de abordări profesionale se manifestă în cazurile în care nu există alte probe relevante în legătură cu un incident – incendiere, furt, ultraj contra bunelor moravuri, etc. – în care sunt audiați mai mulți suspecți.

Foarte important, pentru anchetator, este necesitatea unei abordări sincere. Întrebările pentru a fi eficace, pentru a genera comportamente specifice, trebuie puse în condițiile unei atmosfere lipsite de orice element care ar presupune ceva de natură a acuza. Dacă anchetatorul nu-și controlează vocea și-i scapă replici tăioase, folosește cuvinte care să permită mai multe înțelesuri și devine posibilă alunecarea „discuției” către acuzații, dacă privirea are în ea ceva tăios, dacă poziția anchetatorului este una ofensivă, pumnii sunt strânși, maxilarul este încordat, apare nervozitatea, ș.a. persoana ascultată va deveni precaută, se va considera avertizată și va adopta o conduită defensivă, caz în care va încerca să controleze totul. În astfel de condiții, manifestările comportamentale utile pentru analiza anchetatorului vor fi mult diminuate, din punct de vedere cantitativ. Fiecare dintre întrebările puse trebuie să se refere la incidentul cercetat; exprimările generale de genul „În compania unde lucrați se fură ?” sunt de natură a crea confuzie, manifestările comportamentale putând fi contaminate, din punct de vedere al cauzei apariției și exprimării specifice, cu ceea ce ar avea ca sursă alte incidente, în care persoana ascultată a fost mai mult ori mai puțin implicată.

Mai mult, un răspuns în care se admite o anumită implicare ar putea să nu se refere la incidentul cercetat. Nu este lipsit de interes a sublinia faptul că prin modul de formulare al întrebărilor, anchetatorul poate reduce sau mări nivelul de interes al persoanei ascultate față de „discuție” și de răspunsul pe care îl va da. O anumită persoană s-ar putea să fie implicată în sustragerea unei cantități mici de marfă ori a unui obiect nu foarte important, cu o valoare nesemnificativă față de ceea ce se află în cercetare. Într-un asemenea caz, în care manifestările comportamentale pot să nu aibă amploarea specifică împrejurărilor considerate importante, nu vor exista motive de natură a exclude vinovăția celui ascultat.

De exemplu, o întrebare precum: „Crezi că va fi descoperit cel care a pus focul la hotelul … ?” ori „Ce crezi că o să se întâmple cu cel care a furat banii din casieria firmei …?” va genera comportamente focusate pe specificul incidentului fără nici o posibilitate de confuzie ori de deviere a țintei urmărite de întrebare.

De regulă, răspunsurile se bazează pe percepția personală cu privire la împrejurarea solicitată. Persoanele sincere au ca element specific faptul că „cel vinovat va fi pedepsit”, pedeapsa fiind semnificativă. Persoanele nesincere vizează, mai degrabă, motive justificatoare și o pedeapsă cât mai mică.

În cadrul interviurilor selective, distincția dintre adevăr și minciună se bazează pe o evaluare a persoanei ascultate, pe trei nivele:

Comportamentul fizic;

Comportamentul verbal;

Evaluarea conținutului răspunsului oferit la întrebările puse.

Ca exemple de întrebări specifice tehnicilor selective, pot fi avute în vedere următoarele:

De unde crezi că a început focul ?

Bănuiți pe cineva ?

Este vreunul dintre angajați pe care să nu-l considerăm suspect ? De ce ?

Înainte de a merge mai departe, vă rog să-mi permiteți să vă întreb, vă este frică de foc ?

Credeți că focul a fost pus de o persoană interesată ?

Sunt persoane interesate să distrugă afacerea hotelului … ?

Unde credeți că era cel mai bine de pus focul pentru cineva interesat să distrugă hotelul ?

Credeți că era posibil ca o persoană din afară să fi pus focul ?

Care credeți că ar fi motivele unei persoane să pună foc și să distrugă hotelul ?

Există persoane interesate să spună că dumneavoastră ați pus focul ori ați facilitat în vreun fel acțiunea celui care a făcut-o ?

Ce credeți că se va întâmpla cu cel care a pus focul ?

V-ați gândit vreodată că va fi o persoană care să dea foc hotelului ?

V-ați gândit vreodată să dați foc și să vă realizați un scop important pentru dumneavoastră ?

Cum vi se pare modul în care se desfășoară ancheta ?

Considerați că ar trebui să adoptăm metode mai ferme, să avem un comportament mai dur, pentru a stbili cine a pusfocul ?

Considerați că am putea motive să vă considerăm principalul suspect ?

În afara acestor întrebări, oferite ca exemplu, anchetatorii pot pune orice altă întrebare suplimentară, pe care o consideră adecvată pentru a-și atinge obiectivele interviului. Experiența ne-a învățat că persoanele de bună credință, care nu au nimic de ascuns, dau răspunsuri clare, directe, ce conțin elemente specifice, utile pentru anchetă; persoanele care încearcă să înșele anchetatorul oferă răspunsuri care sunt sărace în detalii, nu sunt deloc directe și clare, sunt ori prea vagi ori prea elaborate, sunt scurte sau/și evazive.

Întrebările de control se folosesc pentru a testa validitatea concluziilor de sinceritate, pe care este tentat să le pună anchetatorul, bazate pe comportamentul observat pe parcursul interviului. Întrebările de control nu sunt direct legate de cauza în curs de cercetare. De exemplu, dezvoltând ancheta în cazul unui furt, la depozitul en gros al unei societăți comerciale specializate în distribuția unor bunuri de larg consum, anchetatorul ar putea pune, unui suspect, o întrebare legată de posibilitatea furtului numerarului din casierie ori de respectarea politicilor companiei în cauză.

„Credeți că există posibilitatea ca cineva curajos să încerce să dea o lovitură la casierie și să sustragă numerarul ?”; „Credeți că, o dată cu trecerea timpului, ar exista posibilitatea ca angajații sau, poate, și conducerea companiei să renunțe la actualele politici și principii care au asigurat succesul și stabilitatea ?”; „Dacă interesul personal v-ar cere-o ați accepta să încălcați unul sau altul dintre principiile care guvernează activitatea în companie ?”

Ca principiu, în condițiile în care persoana ascultată a afișat un comportament sincer pe parcursul interviului, aceasta ar trebui să arate o anumită îngrijorare sau o schimbare de comportament, trebuind să răspundă la una sau alta dintre întrebările de control puse de către anchetator. Dacă persoana ascultată nu prezintă nici un fel de interes pentru sau nu apare nici o schimbare de comportament în cazul întrebărilor de control, asta ar trebui să constituie un mare semn de întrebare – anchetatorul ar trebui să se întrebe dacă nu cumva persoana ascultată a reușit să-și controleze suficient de bine comportamentul, tocmai pentru a-l înșela. Explicație ține de nivelul de interes al întrebărilor. Dacă în cazul întrebărilor ce vizează aspecte importante pentru anchetă persoana ascultată nu prezintă un interes deosebit fiind conștientă că neavând ceva, la nivel individual, nu poate să fie afectată de nimic, în cazul întrebărilor de control, persoana ascultată ar trebui să se implice direct, mai mult, pentru că sunt vizate aspecte de interes general care …, pe cale de consecință, pot afecta, direct și pe cel ori cea ascultată.

De exemplu, desfășurând o anchetă în legătură cu furtul unei sume de aproximativ de 20.000 lei din casieria unei bănci, anchetatorul a audiat un funcționar bancar direct implicat în fluxurile de numerar ale băncii. Funcționarul a devenit suspect deoarece, odată cu documentarea, anchetatorul a constatat că acesta a avut două atenționări în legătură cu respectarea politicilor specifice ale băncii în legătură cu numerarul.

Anchetatorul: Înainte de a merge mai departe, permiteți-mi să vă întreb, sunteți implicat în dispariția celor 20.000 lei ?

Suspectul: Nu (calm, direct, nici o suspiciune)

Anchetatorul: A-ți luat vreo dată bani din bancă ?

Suspectul: Nu (calm, direct, nici o suspiciune)

Anchetatorul: A-ți încălcat politicile băncii vreodată, constatând că acestea ar putea să afecteze rapiditatea operațiunilor dumneavoastră la locul de muncă ?

Suspectul: Nu (calm, direct, nici o suspiciune)

Întrucât nu a fost nici o schimbare semnificativă în atitudinea suspectului, anchetatorul este tentat să considere că suspectul a reușit să afișeze un comportament sincer chiar și atunci când nu a spus adevărul. În aceste condiții, suspectul va rămâne suspect și anchetatorul va trebui să continue documentarea și alte audieri, va trebui să descopere motivul pentru care persoana în cauză a furat suma de bani și ceea ce o reține, care-i sunt temerile în legătură cu posibilă mărturisire.

Bineînțeles că dacă anchetatorul consideră că suspectul pe care îl audiază este implicat în activitatea ilicită ce constituie obiectul anchetei în desfășurare, se poate trece, direct, la punerea unor întrebări care să aibă ca obiect motivul desfășurării activității ilicite și motivele care blochează o posibilă și utilă, pentru suspect, mărturisire. De exemplu, anchetatorul ar putea pune o întrebare precum: „De ce crezi că cineva ar fi pus foc în depozitul de lenjerie de lângă spălătoria hotelului ?”; dacă persoana ascultată ar răspunde ceva de genul „Nu știu, numai un nebun putea să o facă … .” este de așteptat ca incendiul să fi fost declanșat din răzbunare ori pentru că făptuitorul nu a fost tratat corect de către conducerea hotelului.

În general, persoanele ascultate oferă mai multe manifestări comportamentale relevante răspunzând la întrebările de control decât atunci când răspund la întrebările care au legătură directă cu fondul anchetei. Pe cale de consecință, cei care nu reacționează nici la întrebările specifice anchetei, nici la întrebările de control, ar trebui să fie subliniați pe lista suspecților.

În ceea ce privește motivele care ar fi de natură să blocheze o potențială mărturisire, acestea ar putea fi lămurite prin întrebări de genul: „Dacă tu ai fi cel care a provocat incendiul devastator de la hotelul X, ce crezi că te-ar împiedica să spui adevărul, să-ți recunoști vinovăția și să mărturisești cum s-au desfășurat în realitate lucrurile ?” În funcție de potențialele răspunsuri: „M-aș gândi la ce ar spune părinții mei despre mine …”, „Mi-ar fi frică de daunele imense pe care ar trebui să le acopăr …”, „Mi-ar fi frică de faptul că s-ar putea descoperi alte legături infracționale periculoase și probabil mi-ar fi pusă în pericol viața …” ș.a. anchetatorul ar putea să-și rearanjeze strategia de anchetă, pentru a încerca să depășească astfel de obstacole.

Concluzionând, interviul selectiv este un instrument util, la dispoziția anchetatorului, ce poate fi utilizat eficient în anchetele în care sunt mai mulți suspecți. Folosind întrebări structurate și evaluarea manifestărilor comportamentale ale persoanelor ascultate, anchetatorul va putea să elimine din rândul suspecților persoanele credibile, în legătură cu care nu se dezvoltă suspiciuni de implicare în activitatea ilicită, rămânând să se concentreze pe suspecții rămași pe listă, cei care au dat semne de înșelăciune pe parcursul ascultării.

Totuși, nimeni și nimic nu este perfect, nu este infailibil, este vorba despre un instrument util, nu de o garanție universală a aflării adevărului în legătură cu persoanele suspecte de a fi implicate în desfășurarea unei activități ilicite, iar cei scriși pe lista suspecților trebuie scriși cu creionul, ca să poată fi șterși în funcție de evoluțiile ulterioare din anchetă; iar cei șterși, trebuie să fie șterși, fără a se insista, cu guma, astfel încât să se poată reveni, să ne aducem aminte de numele lor, dacă se va impune.

Folosirea întrebărilor de ademenire

Folosirea întrebărilor de ademenire este un procedeu tactic, ce poate fi folosit în interviurile judiciare care se bazează pe punerea de întrebări care nu sunt acuzatoare dar, au potențialul de a ademeni persoana ascultată să ia în considerare posibilitatea schimbării, posibilitatea modificării celor declarate inițial. Se poate folosi atât în cadrul interviurilor, cât și în cadrul interogatoriilor judiciare. Practic, este un alt mijloc prin care anchetatorul verifică credibilitatea și buna credință a persoanei pe care o ascultă.

Pentru anchetator nu este foarte important dacă persoana ascultată modifică sau nu cele declarate inițial, de cele mai multe ori, esențial, este să constați anumite întârzieri în răspunsuri, să realizezi faptul că cel ori cea pe care o ai în față cântărește opțiunile pe care le are. Tocmai această „cântărire” a opțiunilor ne-ar putea demonstra că avem în față un individ care vrea să ne înșele, pentru care mai importante sunt interesele și obiectivele sale personale decât justiția și aflarea adevărului în ancheta în care este implicat. Pe parcursul interogatoriului judiciar, o întrebare de ademenire poate fi folosită pentru a depăși refuzurile pe care le simțim ca fiind slabe, superficiale, insuficient de convingătoare în legătură cu implicarea individului sau pentru a spori forța de convingere a anchetatorului, cu scopul obținerii primei admiteri, din partea suspectului, a implicării sale în activitatea ilicită cercetată.

Este greu de spus când și în ce condiții au fost folosite pentru prima oară întrebările ademenitoare. Se poate spune că prezentarea de dovezi fictive ori referiri la astfel de dovezi au fost folosite de către anchetatori încă în urmă cu sute de ani.

Când și în ce condiții se poate pune o întrebare de ademenire ?

Pentru ca o întrebare de ademenire să fie eficientă, persoana ascultată, pe care o suspectăm de implicare în activitatea ilicită pe care o cercetăm, trebuie să ne fi prezentat alibiul său, iar noi, anchetatorii, trebuie să fi reușit să blocăm alibiul prezentat în detalii. Trebuie să identificăm acele detalii care nu se potrivesc, care nu pot fi susținute cu probe ori care sunt contrazise de probele pe care le avem sau de modul firesc de desfășurare al unor procese, fluxuri de producție, activități administrative, etc. În astfel de condiții, întrebarea de ademenire are rolul de a anima, de a produce agitație în comportamentul persoanei suspecte și în detaliile celor pe care ni le declară. Anchetatorul trebuie să fie suficient de convingător, astfel încât persoana ascultată să fie determinată să înțeleagă faptul că există dovezi care presupun vinovăția ei și că trebuie să facă ceva pentru a lămuri lucrurile.

Pentru aceasta este necesar ca anchetatorul să facă efortul necesar de a stabili întrebarea sau întrebările care vor avea cel mai mare impact asupra persoanei pe care o ascultă, încă din perioada pregătitoare a ascultării. Poate face referire la dovezi reale obținute pe parcursul anchetei sau la dovezi fictive care ar putea, pe baza unei logici directe și previzibile, fi descoperite, în funcție de modul de operare folosit la desfășurarea activității ilicite. Efect puternic, au faptul că persoana în cauză a fost observată de martori la fața locului efectuând acțiuni compatibile cu modul de desfășurare al activității ilicite, descoperirea de urme de mâini, urme biologice, urme lăsate de alte părți ale corpului care ar putea aparține persoanei ascultate, urme de pneuri, de vopsea, alte urme care probează prezența autoturismului persoanei ascultate la fața locului, diverse obiecte uitate sau pierdute și descoperite de către anchetatori la fața locului.

Indiferent dacă dovezile sunt reale sau fictive, este important ca anchetatorul „să creadă” în existența lor, ca ipoteză de lucru logică, bazată pe raționamente ușor de înțeles și pe experiența lui de anchetator. Anchetatorul trebuie să își păstreze o cale de ieșire, în cazul în care dezvoltarea ulterioară a anchetei infirmă raționamentul pe care îl folosește, probele pe care le presupune că vor apărea, întârzie să apară ori nu vor apare niciodată, sau persoana ascultată reușește să scape din „încercuire” și face necesară prezentarea probelor invocate.

O atenție deosebită trebuie manifestată în legătură cu probele care au fost descoperite și care există, în mod real, la dispoziția anchetatorului – prezentarea lor prematură ori în condiții insuficient pregătite poate pune în pericol însuși succesul anchetei. Este bine ca, pentru întrebările de ademenire, anchetatorul „să se joace” cu ceea se presupune că poate exista.

Ca formulare, o întrebare de ademenire se construiește, de regulă, după cum urmează:

„Există vreun motiv pentru ca … urmele tale să fie descoperite la fața locului ?”

„Există vreo explicație în legătură cu observarea ta, de către mai multe persoane, în imediata vecinătate a locului unde … ?”

„Există vreo explicație în legătură cu apariția neglijenței tale exact ca aceasta să faciliteze desfășurarea activității ilicite … ?”

Negarea imediată și vehementă a ipotezei invocate de către anchetator, solicitarea unei confruntări cu martorii „mincinoși care își permit să afirme neadevăruri”, prezentarea de motive credibile care să fi generat neglijența invocată, etc. ar putea constitui proba bunei credințe a persoanei ascultate. Ca răspuns, anchetatorul poate explica că ancheta continuă, că aceasta este condusă de către superiorii săi și că, în funcție de hotărârile pe care aceștia le vor lua, va proceda în consecință, că mai sunt și alte persoane de audiat, că îi permite celui ascultat, ca favoare pentru a nu mai fi deranjat prea curând, să explice orice ipoteză posibilă, orice element sau împrejurare de natură a arunca vreo suspiciune asupra lui, în legătură cu implicarea în activitatea ilicită ce constituie obiectul anchetei.

Este necesar, aici, să mai subliniez, încă o dată, faptul că anchetatorul, înainte de a pune o întrebare de ademenire, trebuie să fi blocat povestea spusă de persoana pe care o ascultă în zona succesiunii evenimentelor descrise. Mai mult, o întrebare de ademenire ar trebui să se bazeze pe versiunile de anchetă ce au ca obiect modul de operare folosit pentru desfășurarea activității ilicite. Întrebări simple precum „Există vreun motiv pentru care amprentele dumneavoastră să fie descoperite la locul faptei ?” ori „Care să fie motivul pentru care un martor afirmă că v-a văzut lângă intrarea de pe latura de vest a depozitului, în jurul orei 24, ieri seară ?” pot eșua, fiind total lipsite de eficiență, dacă anchetatorul a fost neglijent și nu a cunoscut alte elemente ori nu a avut în vedere faptul că făptuitorul a utilizat mânuși ori, în exemplul al doilea, nu sunt indicii că făptuitorii au intrat pe latura de vest.

Există riscul ca persoana ascultată să fie convinsă de faptul că dovezile invocate de către anchetator nu există, situație în care ar apare, rapid, o negare „cu zâmbet inclus”; zâmbet care nu poate fi decât de superioritate, cu tentă disprețuitoare și batjocoritoare. Desigur că în cazul invocării prezenței unui martor ocular care „ar ști câteva lucruri importante”, persoana ascultată nu ar mai putea fi, niciodată, sigură de faptul că nu ar fi decât o cacealma, o nouă încercare a anchetatorului de a mai obține ceva util pentru anchetă. Dacă anchetatorul reușește să strecoare ideea că pot fi folosiți și informatori ori mijloace de supraveghere, temerea și preocuparea celui ascultat devin din ce în ce mai consistente.

O persoană nevinovată ar încerca să devină utilă, în ultimă instanță, să își dea cu presupusul să prezinte tot felul de raționamente și deducții care să fie folositoare anchetei.

Un vinovat, de regulă este tentat să schimbe subiectul ori tace, are nevoie de timp să își reevalueze alternativele de lucru și, bineînțeles, să stabilească dacă, nu cumva, este vorba despre o întrebare de ademenire.

Totuși, lucrurile nu trebuie simplificate, fără sens. Este, total, contra productiv, pentru anchetator, să catalogheze, automat, o pauză mai mare ca fiind o încercare de analiză a șanselor și posibilelor variante de înșelăciune. Poate că persoana ascultată devine paralizată la gândul că ar putea fi vorba despre o înscenare, poate că realizează că a fost în locul și în momentul nepotrivit, poate că are nevoie de o pauză pentru a se putea depărta de ceea ce este de esența acuzației, în speranța de a descoperi punctul în care potrivirea stupidă și nefirească se termină și pot începe argumente și probe în apărare, care să o îndepărteze de zona suspiciunilor.

Pentru anchetatori, a pune întrebări de ademenire presupune și un consum de inventivitate. Totul poate părea simplu însă … nu este. Un suspect a fost identificat la câteva sute de metri de locul unde a fost reclamat un viol. Femeia violată a fost aproape sigură că bărbatul care i se prezintă, spre identificare, este cel care a violat-o. Anchetatorul, cu suspectul în față, a pregătit momentul psihologic și a atacat, punând o întrebare de ademenire cu un conținut insolit. „Este vreun motiv pentru care fermoarul de la pantalonii tăi este rupt ?” Suspectul a impus o pauză nu foarte lungă, după care și-a trosnit degetele de la ambele mâni și a spus mulțumit și stăpân pe el „A … da, firește. Ieri am fost la un magazin din cartier, unde am vrut să îmi cumpăr o pereche de pantaloni noi. Era o cabină de probă asigurată doar cu un fel de draperie. Am găsit un model care mi-a plăcut, însă cea mai mare pereche mi-a fost mică. În plus, când să îmi iau pantalonii mei, a intrat, fără să se asigure, în cabină o femeie care vroia să probeze o rochie … jenat mi-am tras repede pantalonii pe mine și, când să trag și fermoarul, acesta a cedat și nu am mai apucat să merg la un atelier de croitorie să îl înlocuiesc”.

Este clar că persoanele ascultate, pentru a se îndepărta de dovezile ce le-ar putea periclita poziția, sunt tentate să inventeze alibiuri sau, chiar, să recunoască dovezi fictive.

Anchetatorii pot exersa în practică, pe diferite situații, enunțuri ademenitoare precum:

În cazul unui martor ocular – Elena, așa cum este normal, o să mă străduiesc să vorbesc cu toți cei care cunosc ceva despre furtul celor 7.000 lei. Nu ai nici un motiv să te temi că cineva ar putea spune că tu ai vreo vină. Știu că ești o femeie cinstită și că muncești din greu, astfel încât sunt convins că nu poți fi de acord cu furtul, ca mijloc de a-ți rezolva problemele financiare, și că vei face totul pentru a ne ajuta să prindem hoțul și să lămurim toate problemele legate de împrejurările în care a fost săvârșit furtul.

În cazul unui document ce conține scris de mână – Marian, așa cum știi desfășurăm o anchetă în care vom folosi serviciile unor experți în grafoscopie, oameni care ne pot spune cine este persoana care a scris … . Nu voi face decât să trimit înscrisul în litigiu la expert, împreună cu probele de scris pe care le-am obținut de la voi, cei care lucrați în cadrul serviciului …; expertul va analiza, va compara elementele specifice ale scrierii de pe înscrisul în litigiu cu cele ale scrisului fiecăruia dintre voi și vom afla cine este cel ori cea care a scris … . nu există nici un motiv pentru care să te temi că expertul ar putea să spună, fără să argumenteze temeinic, al cui este scrisul.

În cazul unor probe fizice, precum urmele de mâini – Petre, în cele mai multe dintre cazuri procedăm la fel. Amprentăm toate persoanele care au avut acces în spațiul în care s-a desfășurat activitatea ilicită, le trimitem la un sistem computerizat, care face comparații în timp foarte scurt și vom afla, și acum, la fel precum și în alte cazuri, dacă a fost cineva implicat în vreo activitatea ilicită anchetată de către poliție ori este chiar persoana care a folosit cuțitul găsit în apropiere, pentru a lua viața victimei. Nu trebuie să se teamă nimeni că sistemul pe care îl are poliția va greși, pentru că rezultatele comparațiilor sunt verificate de către un expert astfel încât vom fi siguri 100 % de identitatea celui care a făcut răul. Pe mine mă interesează, nu numai ale cui sunt urmele de mâini, ci și împrejurările în care ar fi putut ajunge acolo. În cazul de față, ai avut vreun contact, ai mai fost în acel perimetru, ai fost în vreo împrejurare în care ar fi putut rămâne urmele tale în acel spațiu ?

În cazul înregistrărilor de pe camerele de luat vederi instalate pentru supraveghere – Ileana, în ancheta pe care o desfășor am noroc că directorul magazinului a montat camere de supraveghere despre care nici clienții, nici angajații, nu au știut. Sunt convins că atunci când voi vedea înregistrările nu voi avea surpriza ca tocmai tu să fi intrat în spațiul în care erau depozitate valorile care au dispărut. Te-aș ruga, dacă vrei și poți, să mă ajuți ca să scutesc din efort și să știu la comportamentul cărei persoane să fiu mai atent.

În cazul în care persoana ascultată trebuie să își amintească – Ioane, este posibil ca la intersecția străzilor, acolo unde întoarce autobuzul, să se fi petrecut un omor. O să vorbesc cu toți cei care locuiesc în zonă; nu vreau să spun că ești implicat în vreun fel, dar, am înțeles că ai fost în seara aceea pe acolo.

Obținerea de informații biografice de la persoana ascultată

Obținera unor informații biografie este apreciată ca fiind foarte utilă, în cazul celor mai multe dintre anchetele desfășurate, întrucât ne oferă posibilitatea unor conexiuni extrem de utile, pe care, altfel, ne-ar fi imposibil să le sesizăm. Încercarea de a obține astfel de informații, la începutul interviului, poate genera reticență din partea persoanei ascultate, nu pentru că astfel de informații ar fi prea sensibile – mare parte dintre ele sunt cunoscute, cel puțin, în cadrul cercului social – ci pentru că cei mai mulți dintre noi avem mari rezerve în a le oferi, în unele cazuri este vorba despre repulsie, când se pune problema implicării în desfășurarea unei anchete penale.

Minimal, sunt necesare date cu privire la: numele complet, data nașterii, codul numeric personal, adresa de domiciliu, a reședinței frecventată mai des și de la locul de muncă, unde locuiesc părinții, copiii, frați și surorile, numere de telefon, adrese de email. De asemenea, sunt necesare cât mai multe date despre persoanele cu privire la care s-a făcut vorbire în cadrul interviului.

Obținerea unei declarații scrise

De cele mai multe ori este vorba despre o narațiune dezvoltată logic și cronologic pe direcțiile de interes pe care le-a urmărit anchetatorul. În unele cazuri, poate fi utilă și forma „întrebare – răspuns”, în special în cazul persoanelor cu manifestări duplicitare, care tot timpul „se întorc” și spun că nu s-a înțeles ceea ce au vrut să spună, că au spus altceva decât ceea ce s-a consemnat.

Declarația este consemnată în scris, ca regulă. Înregistrările de sunt și imagine, transcrise ulterior, reprezintă o excepție, în cazul în care persoana ascultată refuză explicit să se consemneze sau/și să semneze ceea ce a declarat cu privire la activitatea ilicită ori persoanele de interes pentru anchetă.

Întrucât de multe ori s-a dovedit deosebit de utilă analiza ulterioară a declarației, pentru a se evalua „povestea” prezentată de către persoana ascultată, este bine ca ceea ce s-a declarat să se consemneze fidel – este nevoie de povestea nealterată, de alibiul prezentat, înainte de orice întrebare acuzatoare pusă de către anchetator. În practică, anchetatorii pun mare preț pe scrierea declarației inițiale de către, însăși, persoana ascultată. Având în vedere posibilitatea efectuării și a unei analize grafologice, soluția nu poate fi decât salutară. Analiza declarației, date de către persoana ascultată, ne poate oferi mai multe perspective – ceea ce este adevărat, ceea ce nu este adevărat, motivele pentru care nu spune adevărul, motivele pentru care se exprimă apreciativ în legătură cu persoane, locuri ori stări de fapt, motivele pentru care încearcă să ascundă anumite elemente utile pentru anchetă, etc.

Terminarea interviului

Nu este ceva ce poate fi tratat cu ignoranță. Este util ca, înainte de a se despărți de persoana ascultată, chiar dacă a fost luată o declarație scrisă, anchetatorul să repete ceea ce a fost afirmat de către persoana pe care a ascultat-o pe parcursul interviului, astfel încât să fie suficient de clar tot ceea ce s-a spus. Bine ar fi dacă anchetatorul ar accentua, ar sublinia ceea ce a spus, întrebând dacă „tot ceea ce am repetat eu a fost corect ?” și dacă „am uitat, cumva, ceva din ceea ce a-ți spus dumneavoastră ?”. Este vorba, pe fond, de o anumită încărcătură psihologică, o presiune de ordin psihologic pe care anchetatorul o pune asupra persoanei ascultate, care trebuie să își asume responsabilitatea pentru cele spuse. În astfel de condiții, este posibil să apară precizări, nuanțe, alte elemente care să fie utile pentru dezvoltarea anchetei.

Indiferent de rezultatele interviului, anchetatorul ar trebui să rămână prietenos, să aibă gesturi de susținere și înțelegere față de persoana pe care a ascultat-o. Este necesar ca relația să nu fie compromisă, pentru că este posibil să apară necesitatea unei noi ascultări, pentru că este posibil ca cel ori cea ascultată să își aducă aminte ceva important și va trebui să existe facilitatea de a putea comunica cu persoana potrivită; suspectul, însuși, în cazul în care va considera necesar, trebuie să aibă ușa deschisă – calculele sale pot să îi arate că poate fi mai profitabil să recunoască decât să își asume riscul de a i se demonstra, ulterior, vinovăția.

Anchetatorul ar trebui să se străduiască să identifice nevoile persoanei pe care o ascultă și, prin tot ceea ce face, să încerce să vină în întâmpinarea acestor nevoi. Este bine să mulțumească pentru bunăvoința persoanei ascultate de a accepta să îi ofere atât cât i-a oferit; este bine să ofere sfaturi, idei, să empatizeze cu persoana pe care o ascultă; este bine să își afirme disponibilitatea personală pentru orice fel de ajutor pentru persoana ascultată și apropiații săi. Important pentru anchetator este să reușească să îndepărteze, cât mai mult, disconfortul firesc al venirii la sediul organului judiciar, să creeze condițiile în care valori sociale precum adevărul, dreptatea, securitatea, echilibrul, toleranța, etc. să poată fi afirmate și să guverneze comportamentul celui ascultat.

Nu trebuie uitat că modul în care punem o întrebare poate fi hotărâtor pentru răspunsul pe care îl vom primi. Anchetatorul are tot interesul să poată beneficia de „amabilitatea” persoanei pe care o ascultă, de fiecare dată când va fi nevoie. O formulare – nu este vorba despre o întrebare, pentru că cei mai mulți dintre anchetatori consideră că nu trebuie să ofere persoanei ascultate alternative care să poată fi refuzate – larg folosită de către anchetatori este „Sunt sigur că, dacă vă veți aduce aminte ceva care să intereseze ancheta, o să mă căutați. Dacă va fi nevoie să ne întâlnim din nou, în cazul în care va fi necesar pentru a lămuri vreo împrejurare nou apărută, sunt convins că veți accepta.” Ca întrebare, se poate reformula: „Veți avea ceva împotrivă să ne întâlnim, din nou, pentru a lămuri eventuale aspecte noi, ce au apărut pe parcursul desfășurării anchetei ?” Important, indiferent de opțiune, este ca persoana ascultată să accepte să fie ascultată de fiecare dată când va fi nevoie – „Sigur, oricând, fără nici o problemă.”

Este bine să ai la îndemână o carte de vizită, astfel încât persoana ascultată, dacă va avea nevoie sau va considera necesar, să te caute, să știe că exiști, să nu uite că ancheta este în desfășurare și că este cineva care face lucrurile să funcționeze – „Nu va fi o problemă, dacă veți dori să mă căutați ?” Răspunsul firesc nu poate fi decât „Bineînțeles, nici o problemă.” Așa cum am arătat, nu este ceva neobișnuit pentru persoanele ascultate să își amintească detalii utile pentru anchetă. Anchetatorul trebuie sublinieze faptul că ușa rămâne deschisă și că trebuie folosită: „Dacă vă mai amintiți ceva să îmi spuneți. De multe ori oamenii își amintesc detalii ce pot fi importante și asta este normal pentru că nu am avut suficient timp să vorbim despre tot ceea ce ar putea fi important. Sunt sigur că, dacă vreți, o să vă mai aduceți aminte lucruri importante. Tot ceea ce trebuie să faceți este să mă căutați și nu o să vă dezamăgesc, o să vă ajut cu tot ceea ce voi putea.”

CAPITOLUL 8

De ce oamenii mărturisesc

Un secret, este o poveste mult mai dificil de păstrat ascunsă decât ceva care nu este considerat a fi un secret. Fundamental, pentru orice anchetator, este să înțeleagă care este mecanismul care îi determină pe oameni să aleagă între a minți și a spune adevărul, între a mărturisi și a nega vinovăția, a nega implicarea în activitatea ilicită cercetată.

De multe ori instinctul, intuiția ori teama de a avea legătură cu o anchetă în desfășurare, îi determină pe indivizi să mintă fără vreun motiv. Alte ori, nici nu trebuie să existe un motiv explicit, ceva despre care o persoană ascultată să spună că a determinat-o să spună adevărul. Totuși, se pare că există câteva motive, care pot determina pe cele mai multe dintre persoanele ascultate să mărturisească.

8.1. Convingerea că implicarea în activitatea ilicită ce constituie obiectul anchetei poate fi dovedită

De cele mai multe ori, suspecții mărturisesc convinși că ceea ce au făcut ei, în mare parte, este cunoscut. Această convingere, practic, spulberă orice obstacol ce s-ar putea afla în calea mărturisirii. Rezistența, firească, a fiecărei persoane care încearcă, în tot ori în parte, să ascundă ceva din ceea ce cunoaște și ar fi de interes pentru anchetă, se bazează pe un raționament simplu – anchetatorul nu știe ori știe foarte puțin din ceea ce știu eu și sunt interesat să ascund; cu cât anchetatorul știe și dovedește că știe mai mult din ceea ce eu încerc să ascund, cu atât efortul meu devine mai lipsit de sens.

În practică, se constată că mulți dintre făptuitori mărturisesc, după ce au fost prinși în flagrant. Motivul ține de sensul pierdut al oricărui efort de a ascunde ceva, care nu mai poate fi ascuns. La fel stau lucrurile cu cei care sunt convinși că nu mai au ce să mai ascundă.

Ce să mai spui ?

Ce să mai negi dacă ai fost prins ori se știe că ai fost cu mâna în borcanul de miere ?

Anchetatorii, lipsiți de inspirație, își fac munca mult mai grea uitând să își exprime încrederea în vinovăția suspectului pe care îl au în față. Dubiile exprimate direct ori lăsate să apară în mod indirect, dublate de un ton lipsit de echilibru și siguranță pot să determine persoana ascultată să considere că are o șansă, că rezultatele anchetei sunt incerte și, pe cale de consecință, hotărârea și determinarea în a ascunde ceea ce se consideră că trebuie ascuns ajunge la cote maxime.

8.2. Motivele sau justificările ce pot motiva activitatea ilicită

Mulți dintre suspecți consideră că „dacă anchetatorii au înțeles că eu am făcut ceea ce am făcut, poate că pot înțelege, la fel de bine, și motivul care m-a determinat să fac ceea ce am făcut”. Trebuie acceptat că nimeni nu se „predă” pur și simplu. Așa cum cei care se predau, pe câmpul de luptă, consideră că vor fi tratați rezonabil, dacă au grijă să justifice ceea ce au făcut împotriva celor în fața cărora se predau, la fel și făptuitorii consideră necesar să-și justifice faptele în fața anchetatorilor prin motive acceptabile, care să le justifice acțiunile.

Trebuie să recunoaștem că cei mai mulți dintre cei care săvârșesc infracțiuni sunt adevărați maeștri, când vine vorba despre a invoca motive. „Mi-a fost foame și în galantar erau, oricum, multe bucăți de salam tăiate care trebuiau aruncate, pentru că le expira termenul de valabilitate”. „L-am văzut cu portofelul plin. Cine mai umblă azi cu portofelul plin ? Decât hoții și funcționarii corupți mai au bani mulți la ei; pentru ceilalți s-au inventat cardurile bancare. Aveam și eu nevoie de bani, oricum nu erau singurii lui bani”. „M-a lovit și m-a înjurat acum două săptămâni când mi-a strigat că m-am luat de nevastă-sa. Acum a încercat să mă lovească din nou; avea un par în mână și îmi striga că mă omoară. Păi … și eu i-am zis; că dacă o caută cu lumânarea o s-o găsească și … i-am dat: directă înșelătoare cu stânga și croșeu devastator cu dreapta. Nu s-a mai sculat de jos. Mi s-a făcut milă, nu mi s-ar mai fi făcut, și am sunat la 112”. „A încercat să mă înșele. A zis că o să îmi dea el banii, că o să vadă, că o să fie bine … .Eu i-am zis, clar, că cu mine nu se joacă. I-am pus cuțitul la gât și mi-a dat tot ce a avut pe el”. Desigur că acestea sunt simplificări, sunt explicații simple, la îndemâna oricui. Important este, de fiecare dată, ca motivele invocate să aibă „ecou”, să penetreze zona de suflet a interlocutorului, să trezească în mintea interlocutorului sentimente și reacții de înțelegere, de compasiune – „poate că într-o situație asemănătoare și eu aș fi procedat la fel”.

Dacă nu poate fi obținută înțelegerea și compasiunea este de preferat, cel puțin, să se atenueze ura și alte sentimente negative ce se pot dezvolta în legătură cu persoana făptuitorului, în condițiile conturării modului de operare, a mobilului și scopului urmărit.

8.3. Vinovăția

Vinovăția are rolul său în declanșarea mecanismului care poate genera o mărturisire. Individul – femeie sau bărbat – poate resimți o presiune deosebită, cauzată de sentimentul de vinovăție. Se poate simți vinovat de ceea ce a făcut, de rezultatele acțiunilor sale, de felul în care anumite persoane ori stări de fapt au influențat evoluția unor persoane apropiate, de faptul că nu poate să ajute ori să facă ceea ce și-a propus să facă datorită faptului că trebuie să se ascundă ori să simuleze anumite atitudini, sentimente ori stări față de persoane pe care le consideră importante, etc.

De cele mai multe ori, vinovăția devine relevantă, ca motiv principal care să determine o persoană să mărturisească, la cei care săvârșesc infracțiuni pentru prima oară. Aceștia caută iertare și înțelegere, caută și acceptă pedepse de la propriile victime și de la societate, pentru faptele lor. Mărturisirea are un efect eliberator pentru astfel de persoane; se eliberează de frământările interioare și anxietatea specifică regretului de a face ceea ce nu este bine plăcut Bunului Dumnezeu și oamenilor, pot simți că se eliberează de povara păcatelor întregii lumi. Este vorba despre o decizie emoțională; a mărturisi presupune un moment în care cel care o face ignoră consecințele, nesocotește realitatea pedepsei care îl așteaptă și pe care și-o asumă.

Este posibil ca astfel de persoane să învețe, cu adevărat din greșelile lor. Totuși, există și posibilitatea unor calcule, unor negocieri informale; ceva de genul „recunosc, însă, înțeleg să primesc o pedeapsă mai mică iar întreaga procedură judiciară trebuie să îmi permită să îmi mențin intactă imaginea”.

8.4. Reputația

Când vorbim despre reputație, nu este vorba, obligatoriu, despre reputația de cetățean cinstit și onorabil, ci, de cele mai multe ori de reputația de membru atașat al unei bande de cartier, de reputația de „rău” cu care nu este bine să te pui, de reputația unui „dur”, de reputația unuia care „cade de fiecare dată în picioare”, etc. Mărturisirea unor astfel de indivizi, trebuie acceptată cu rezerve, trebuie verificată cu atenție, trebuind să ne așteptăm, ca în spatele ei, să fie alte considerente decât cele firești.

Mecanismul „eliberării” unei astfel de mărturisiri este previzibil – dacă vrei să fii recunoscut ca unul de al nostru, să faci parte din banda noastră, ca unul dintre noi, trebuie să faci ceva „rău” pentru că noi suntem „răi” și fiecare în parte și toți laolaltă am făcut „rău”. Acceptarea în grup sau/și asumarea unui statut, cere sacrificii iar săvârșirea unei infracțiuni considerate specifice este un pas important. Trebuie observat în practică, faptul că mărturisirea nu este una simplă și, de cele mai multe ori, presupune probarea unor calități dorite precum forță, inteligența, șiretenia, duritatea, lipsa oricărui sentiment de milă, putere de control asupra celor din jur, „miros fin” când vine vorba despre trădare, ș.a.

Pentru anchetatori este important ca, din când în când, să lanseze invitații, pentru laudă, să își arate „admirația” pentru persoana celui pe care îl ascultă și pentru calitățile lui demonstrate. Mulți cad în cursa întinsă și încep să se laude – la început cu fapte prescrise ori săvârșite în străinătate și, încet, încet, cu ceea ce este interesant pentru ancheta în desfășurare.

8.5. Adrenalina, euforia și nevoia de a te lăuda

Fiecare, în parte, constituie câte un „ceva” ce poate crea comportamente neașteptate, oarecum, contrar firii. De regulă, acțiunea este sistemică, însă pot apare și manifestări specifice pentru fiecare. Documentându-mă pentru această lucrare, am stat de vorbă cu un ofițer de legătură al structurii pentru combaterea criminalității organizate, care mi-a povestit, contrariat, despre o „faptă de vitejie” a doi români, un el și o ea, logodiți în România, care se aflau în concediu pe una din plajele însorite din sudul Italiei. Cei doi au hotărât să facă ceva „îndrăzneț”, așa că au aflat de locul unde stătea un vânzător de droguri, femeia l-a ademenit, bărbatul l-a înjunghiat pe la spate, au căutat în locuința traficantului, au găsit și au luat droguri și bani. Au găsit cheile de la mașina celui pe care l-au ucis, au ambalat cadavrul acestuia într-o pătură, l-au pus împreună în portbagajul mașinii, au plecat, au găsit o prăpastie în zonă, unde au dat drumul la mașină cu tot cu cadavru.

După câteva ore, cei doi tineri au fost la un chef organizat de alți români, cunoștințe mai vechi și mai noi, și după ce au consumat droguri și alcool au început să se laude, relatând cu lux de amânunte tot ceea ce au făcut. Fără lauda lor, cei doi ucigași erau foarte greu de identificat, mai ales în condițiile în care nu erau cunoscuți ca fiind cu antecedente penale, urmau să plece către România a doua zi, pe seară, cu o cursă de avion, nu exista nimic important care să ateste relația lor cu treficantul ucis, etc. Combinația „reputație – îndrăzneală – buze moi” este fatală. După ce desfășoară o activitate ilicită, în special în cazul activităților ilicite săvârșite cu violență, individul este „victima” unei creșteri, puțin firești, a adrenalinei care îi dă senzația de putere și de control, astfel încât consideră că se poate juca cu riscurile specifice anchetelor penale, că poate fanda, eschiva sau para orice încercare de a stabili o responsabilitate penală în legătură cu faptele sale.

Individul se poate înroși la față, însă cel mai important aspect aici, este faptul că acesta devine dominat de un sentiment de echilibru, de siguranță, simte că are lucrurile sub control. Rezultatul, convenabil pentru anchetator, ține de faptul că teama de a fi prins cu minciuna devine inhibată. Adaosul de alcool și, eventual, droguri este o garanție pentru faptul că individului i se va deschide gura și va spune lucruri pe care, poate, le va regreta. Devine posibilă o mărturisire prin care persoana ascultată să recunoască spontan tot ceea ce a făcut. Nu se mai manifestă, în nici un fel, teama că o asemenea mărturisire este o cale fără de întoarcere.

De regulă, astfel de mărturisiri apar imediat ce a ajuns echipa de cercetare la fața locului și făptuitorul este prezent, încă, acolo. Apar declarații scurte „Nu am mai putut rezista și l-am pus la punct … ”, „Eu sunt cel care l-am omorât …” sau „Ce vroiați să fac ? Să mă uit cum îmbuibații ăștia își fac de cap și eu să mor de foame ?” Odată ce prima admitere a implicării în activitatea ilicită a fost făcută, restul vine de la sine în scurt timp.

8.6. Scăpările către persoanele considerate de încredere

Multă vreme, după cel de al doilea război mondial, pe multe din elementele de dotare ale armatei române, încă, mai puteai citi: „ATENȚIE – DUȘMANUL ASCULTĂ”. În toate țările europene, și nu numai, au fost promovate tot felul de sloganuri care îi îndemnau pe cetățeni să nu vorbească despre aspecte militare; orice neglijență putea să coste viața celor care erau pe front. Ei bine, scăpările mici clădesc informațiile importante.

Secretele sunt dificil de păstrat, fiecare cuvânt trebuie cenzurat, astfel încât secretul să nu poată evada. Putem să ne abținem să vorbim față de cei mai mulți dintre oameni. Totuși avem „slăbiciuni” – oamenii care ne sunt apropiați și care ne știu, ne simt, ne spun, simțim că le suntem datori explicații și, pe cale de consecință, ne confesăm lor, cum se spune în popor: ne punem sufletul în batista sau poala lor. Se pot apropia de noi persoane care au harul de a fi percepuți ca fiind de încredere și, în astfel de condiții, de ce nu, chiar, și anchetatorul ar putea să o facă.

Care este principala calitatea a oamenilor de încredere ?

Acești oameni ne cunosc, știu adevărul despre cine suntem, ce vrem și cum ne manifestăm, și ar trebui să ne promoveze pe noi, și interesele noastre, într-un mod cât mai favorabil și mai eficient. Uneori, este suficient doar faptul că ne dau suficiente indicii în legătură cu faptul că ne înțeleg și că, în mintea și sufletul lor, ne bucurăm de apreciere, înțelegere și de o bună imagine.

Confesiunile din arest, din penitenciar sau mărturisirile din camera de ascultare au o dinamică asemănătoare. Înainte de toate, se instalează încrederea; apoi apare nevoia destăinuirii, unui act sau a unor acte de bravadă și, la final, în funcție de abilitatea celui care ascultă, apare nevoia de a spune un secret.

8.7. Protejarea altei persoane

Protejarea unei alte persoane, care poate fi un complice ori o persoană dragă, cu care cel în cauză are o relație specială, se bazează pe sentimente puternice, pozitive.

În cazul activităților desfășurate de către mai multe persoane, unul dintre suspecți poate constata că implicarea sa este cunoscută, că orice efort de a încerca să ascundă ceva este lipsit de sens, absurd chiar, situație în care singura atitudine rezonabilă este să recunoască tot ceea ce a făcut. O asemenea persoană înțelege că trebuie să se sacrifice și va încerca să ia asupra sa cât mai mult din „greutatea” acțiunilor ce au constituit activitatea ilicită. Ca obiectiv declarat, poate fi vorba despre asumarea integrală a activității ilicite și a vinovăției. Într-un asemenea caz, cel care o face devine un fel de „erou”, dobândește o reputație pe măsura efortului și ar putea, pe viitor, să obțină anumite avantaje, inclusiv materiale.

Atunci când se încearcă protejarea unui membru de familie sau a altei persoane dragi, cel ori cea care recunoaște, că a făcut ceea ce nu a făcut, își poate asuma fapta penală, în ansamblul, său fără să fi avut nici cea mai mică contribuție. Asumarea faptei și a vinovăției poate avea ca scop și obținerea unor avantaje economice – sume de bani sau iertarea unor datorii, precum sunt cele care provin din consumul de droguri, pierderi la pariuri, cămătărie, etc.

8.8. Oferirea minimei satisfacții

O recunoaștere a unei fapte penale poate fi „oferită” de către persoana ascultată pentru a evita dezvoltarea eforturilor anchetei către o zonă în care s-ar putea afla lucruri mai multe și mai grave decât ceea ce se oferă. Practic, persoana ascultată „aruncă un os” anchetatorului pe care acesta trebuie să îl „analizeze”, să „îl roadă”, să „îl savureze”, etc.; toate acestea răpind din timpul prețios al anchetatorului, din concentrarea și celelalte resurse pe care acesta le investește în cadrul ascultării.

Important pentru cel ascultat, este să îl îndepărteze pe anchetator de ceea ce poate fi mai periculos. Pregătit corespunzător momentul unei asemenea mărturisiri, poate avea un efect peste așteptările inițiale, astfel încât poate fi acceptată ca fiind un motiv suficient de plauzibil pentru tot ceea ce ar fi putut constitui, până în momentul respectiv, manifestări specifice unui comportament mincinos, pentru diverse alte manifestări și comportamente greu de explicat în cazul unei persoane oneste.

De exemplu, precedată de un oftat „rezonabil”, ar putea veni o mărturisire potrivit cu care persoana pe care o ascultăm recunoaște că „s-a îmbătat și a spart geamul de la un chioșc din parcul … de unde a luat mai multe sticle cu băuturi alcoolice și două pungi cu biscuiți” pentru a ascunde implicarea în vandalizarea unui spațiu folosit ca depozit pentru articole de îmbrăcăminte „de firmă”, de unde, împreună cu încă doi complici, a încărcat în portbagajul unui autoturism, ceea ce s-a putut încărca, după care au dat foc mărfurilor rămase, înscenând un incendiu pornit de la un circuit electric improvizat.

Un anchetator lipsit de experiență poate să se „bucure” de ceea ce a obținut și să renunțe la a urmări scopul inițial. Cu această ocazie, anchetatorul transmite persoanei ascultate un mesaj de slăbiciune indirect – pentru că mă bucur și accept această mărturisire, este clar că în legătură cu fapta pe care o anchetez, lucrurile nu sunt suficient de clare. A accepta, ceea ce este mai ușor, este omenesc, însă, în același timp, transmitem că în legătură cu restul „este greu” iar asta nu poate decât să îl încânte pe cel care are de ascuns implicarea în ceea ce este „mai greu”.

Totul se poate reduce la a fi un truc în încercarea de a negocia cu anchetatorul. „Osul” poate fi păstrat pe masă, până după ce va fi clarificată problema principală, după care îi va veni rândul și lui.

8.9. O mână o spală pe alta și amândouă spală față

Aceasta este o expresie specifică înțelegerilor în spatele cărora se ascunde ceva. Exemplul social clasic îl reprezintă cazurile de hărțuire sexuală în care fiecare parte oferă ceva în interesul binelui comun – cel care hărțuiește folosește funcția, pentru a oferi avantajele așteptate de către femeia angajată, iar aceasta își folosește talentul de femeie, pentru a satisface așteptările celui care ocupă funcția, de care ține realizarea intereselor sale.

Mărturisirile apar și se dezvoltă în condiții asemănătoare. Făptuitorul ar mărturisi, dacă ar primi niște avantaje care ar face dezirabile consecințele previzibile ale anchetei în desfășurare; anchetatorul, și el, din comoditate – pe principiul: de ce să muncești mai mult când poți să muncești mai puțin – ar oferi anumite avantaje, prin care să nu se încalce normele juridice imperative, cu condiția ca mărturisirea oferită să scutească o cantitate suficientă de muncă, care să facă înțelegerea interesantă și rezonabilă. Cei mai mulți dintre infractorii „cu vechime” sunt pregătiți să negocieze în momentul când sunt identificați; oferă informații dacă primesc „ceva”, dacă sunt convinși că li se garantează „ceva”.

Anchetatorul este într-o poziție delicată – ar oferi câte ceva, dar ceea ce așteaptă să i se ofere ar trebui aflat prin eforturi profesionale firești; cu alte cuvinte ar trebui să muncească, să afle ceea ce i se oferă acum în schimbul a ceva. Pe cale de consecință, ar putea fi acuzat că nu a insistat suficient în eforturi profesionale firești, că, de fapt, face concesii în loc să muncească. În altă ordine de idei, ar trebui observat că este normal să muncești însă câte resurse trebuie investite ? și în cât timp ar trebui obținute beneficiile așteptate ?, sunt întrebări care trebuie puse, pentru că societatea nu poate cheltui resurse, în condiții de lipsă a unei eficiențe considerate firești.

Esențial, pentru anchetator, este să nu facă promisiuni ilegale.

8.10. Nevoia de a trece peste problemă

Nevoia de a trece peste problemă, de a depăși momentul, este o nevoie reală. Stresați, tracasați, plictisiți de o anumită problemă, cei mai mulți dintre noi ajungem într-un moment când considerăm că trebuie să spunem „GATA, fie ce o fi, m-am săturat, fac tot ceea ce trebuie să fac numai să se termine … .” Mecanismul este asemănător cu cel al folosirii torturii – se administrează rațional până în momentul în care individul a ajuns la limita de suportabilitate, când acceptă orice, doar pentru ca tortura să înceteze.

Se poate spune că, pe fond, poate fi vorba despre o tortură psihică sau … dacă nu poate fi vorba despre o tortură psihică reală, promovată de către anchetator, poate fi vorba doar despre percepția legată de o asemenea tortură. Important este ca persoana ascultată să simtă că „M-am săturat ! Există viață și dincolo de asta …”. În mod evident, ajunsă într-o asemenea stare, persoana ascultată nu vede nici o cale de ieșire, totul este blocat și, în concluzie, nu se mai poate face nimic, astfel încât pierderea, indiferent de dimensiunea cantitativă sau/și calitativă, trebuie acceptată ca atare. Mărturisirea apare ca o consecință firească a constatării inutilității de a continua să negi ceea ce nu mai merită să negi.

Este o decizie emoțională pe fondul lipsei, cel puțin aparente, de alte opțiuni. Este ca și cum te-ai afla într-un abator și își aștepți rândul. Renunți la tot – carieră, imagini, prieteni, familie, tot ceea ce a fost bun și frumos în jurul tău nu mai înseamnă nimic. Mărturisirea pe care o face persoana ascultată presupune o evadare din tot ceea ce a fost și speranța legată de un nou început, ar trebui să se vadă luminița de la capătul tunelului.

8.11. Nu am făcut nici un rău

Presupune detașarea persoanei ascultate de sensul negativ pe care societatea, prin legiuitor, îl dă faptelor sale. Unii suspecți își permit, conștient sau mai puțin conștient, ca strategie de abordare a întâlnirii cu anchetatorul ori ca atitudine ignorantă, să discute liber, fără nici un fel de limite, implicarea lor în activitatea ilicită, deoarece consideră că, nimic din ceea ce au făcut ei, nu a fost ilegal sau greșit. Totul poate să fi fost moral, etic, justificat din punctul de vedere al persoanei în cauză. Există subculturi care acceptă și încurajează dreptul de răzbunare pentru suferințele cauzate de acțiunile altuia. Multe lucruri pot fi justificate față de sistemul de valori al unei persoane, al unui grup sau cerc de persoane, însă … ceea ce este ilegal … rămâne ilegal.

Documentându-mă, am descoperit, în practica judiciară, un caz, în care un individ a postat pe net, faptul că a dat foc unei clinici medicale private, în care soția sa a făcut un avort, fără să îi spună. Ba, chiar, și medicul Kevorkian, celebru pentru sinuciderile asistate, a mărturisit totul, justificând că a făcut bine, a făcut tot ceea ce a putut pentru a curma suferințele persoanelor pe care le-a asistat.

Există și mărturisiri care „se dezvoltă” pe fondul neînțelegerii tuturor implicațiilor juridice, de natură socială ori de ordin psihologic care apar ulterior recunoașterii faptelor. Rezistența individului scade galopant, în condițiile în care acesta nu realizează gravitatea situației în care se află.

8.12. Încrederea în anchetator

Încrederea în anchetator poate fi reală și ține de arta, stilul pe care îl abordează, la nivel individual, fiecare anchetator. Precum agenții de vânzări și anchetatorii au ceva de oferit. Ceea ce este esențial să ofere este încredere. Fără ca persoana ascultată să aibă încredere în anchetator, nu se poate realiza mare lucru la nivel de ascultare judiciară. Indiferent de calitatea în care este ascultată, femeia sau bărbatul care vine în fața anchetatorului, dacă manifestă reticență față de anchetă, față de modul în care se dezvoltă cercetările, etc. nu va face decât să se apere, să încerce să pareze orice întrebare prin care li se solicită detalii. Dacă, din contră, între anchetator și persoana ascultată, se stabilește o relație de încredere, mărturisirea în fața anchetatorului apare precum mărturisirea în fața unui prieten, în care ai încredere și care ești convins că te va susține.

Nu trebuie uitat că încrederea are un mare dușman: DEZAMĂGIREA. La fel precum în cazul prieteniilor „de o viață”, anchetatorii ar trebui să aibă în vedere că, de multe ori, sunt suficiente doar niște gesturi, cuvinte ori expresii aruncate neglijent și … totul dispare. Persoana ascultată se trezește, ca din vis, și toate deciziile pe care le va lua, întregul său comportament, va fi influențat de „trădarea” pe care a descoperit-o.

8.13. Nevoia de ajutor și „nu pot spune nu”

Nevoia de ajutor se manifestă în cazul celor care percep pericolul în care se află și simt că, singuri, nu se pot descurca. Astfel de persoane, ca principiu regretă sincer implicarea în activitatea ilicită cercetată, pot avea remușcări în legătură cu aceasta. Au nevoie de un nou start, unul curat, trebuie să se îndepărteze de tentația care i-a stăpânit, de ispită. Simt că decizia de a săvârși fapte penale nu a fost una rațională, că, în fapt, au fost slabi în fața emoției. Simțindu-se slabi, tocmai din această cauză, au nevoie de ajutor pentru a se putea controla, pentru a prelua controlul iar mărturisirea este un prim pas în a-și demonstra că poate face ceva.

„Nu pot spune nu” apare în cazul persoanelor ascultate cu o rezistență scăzută la stres, ce, sub asaltul anchetatorului, cedează, doresc să se conformeze, astfel că acceptă să spună tot ceea ce li se sugerează sau li se solicită, sperând că ar putea retracta ceea ce au spus, în viitor.

O subliniere trebuie făcută aici în legătură cu situația celor care „nu pot spune nu” – aceștia nu îi pot contrazice pe cei pe care îi respectă. Este vorba despre un raport de subordonare liber consimțit, despre a te conforma, a accepta, despre a te ralia la ceea ce spune o persoană, la modul în care se manifestă, cum gândește, cum vorbește, la ideile pe care le exteriorizează. Evident că se poate pune problema sugestibilității. Cel ori cea ascultată se simt și se recunosc, mai slabi decât anchetatorul, acceptă dominația morală și intelectuală a acestuia și s-ar putea să spună ce dorește acesta, doar pentru a-i face pe plac, fără să se pună problema vreunei „forțări” directe sau indirecte.

Este vorba despre persuasiune iar un anchetator, fără a avea o asemenea capacitate, nu poate fi bun, nu înseamnă mai nimic. Există oameni slabi care nu se pot opune, care cedează – mai repede ori mai târziu, mai ușor ori mai greu – important este să spună ceea ce cunosc. Dacă anchetatorul va rezista tentației de sugera ceea ce dorește să audă, va avea bucuria de a afla ceea ce îl interesează. Se poate spune, chiar, că nu sunt persoane care să reziste, sunt doar anchetatori care nu sunt suficient de … nu știu cum să o facă.

8.14. Abuzul fizic și emoțional; amenințările

Abuzurile, de orice, natură sunt interzise de lege. Ne place, tuturor, să spunem că astfel de practici sunt doar „istorie”. Dincolo de lege, dincolo de interdicțiile de statut, dincolo de locul și intervalul de timp pe care îl are anchetatorul la dispoziție pentru a asculta o persoană, dincolo de multe alte considerente, este o problemă de opțiune personală. Se poate spune că cei slabi, cei care simt că altfel nu pot, cei care nu au o imaginație productivă în plan profesional, cei care nu mai știu ce să facă, se agață de amenințări, de abuzuri fizice și emoționale, ca de o ultimă speranță, care le-ar putea salva onoarea de anchetatori și le-ar putea permite să raporteze șefilor rezultate palpabile.

Rezultate ?

Sunt acestea reale ?

În mod evident, cel puțin în opinia mea, sunt nesigure. Individul supus la tortură, ori va resimți suferința ca nefiind legată de ceea ce face ori spune – pur si simplu, indiferent de ceea ce spun sau fac, dacă recunosc ori nu, voi fi distrus fizic sau/și psihic – ori va spune, ori face orice i se va cere, doar pentru a înceta, pentru a se termina, odată, supliciul. Vor apare mărturisiri, însă acestea nu pot fi, decât, conjuncturale, legate direct de condițiile în care au fost obținute.

Violența poate determina atât un vinovat cât și un nevinovat să mărturisească, să recunoască faptul că a făcut ceea ce este de interes pentru anchetatori.

Desigur că se poate justifica faptul că se pot obține suficiente detalii care, odată verificate, pot face diferența între vinovat și nevinovat. Însă …

Cum rămâne cu ceea ce s-a întâmplat ?

Ne vom cere scuze ?

Ne vom „pune cenușă în cap” ?

Ce poate, ce mai poate, înlocui demnitatea și respectul cu care trebuie să ne tratăm ca indivizi umani ?

Din ce cauză mărturisesc suspecții constituie o temă de meditație, permanent în actualitate. Ceea ce am prezentat, mai sus, nu poate fi considerată o listă exhaustivă cu toate posibilitățile; se poate pune și problema unor combinații între acestea. Pentru unii suspecți este suficient un singur motiv iar pentru alții este necesară o anumită combinație. De fiecare dată, nu poate fi vorba decât despre o soluție individualizată. Unii anchetatori, la finalul ascultării finalizată cu o mărturisire, și-au făcut un obicei din a discuta cu persoana ascultată motivul sau motivele care au determinat-o să mărturisească – o asemenea idee, în măsura în care poate contribui la îmbunătățirea experienței personale, la perfecționarea prestației profesionale a anchetatorului, nu poate fi, decât, admirabilă.

8.15. Reflexia, rolul și importanța ei în aflarea adevărului

O asemenea secțiune, consider că trebuie începută cu un exemplu neutru.

De curând, am observat cum un amic vorbea cu fiul său despre o destinație pentru vacanța dintre cele două semestre ale anului școlar. Tatăl avea mâna stângă în buzunar și gesticula cu cea dreaptă. Piciorul său stâng era ușor în extensie. În timp ce fiul său îl asculta și vorbea despre posibile activități, și-a băgat mâna dreaptă în buzunar, gesticula cu mâna stânga, iar piciorul său drept era ușor îndreptat către tatăl său. Nu știu ce își spuneau, după gesturi băiatul părea să fie de acord, însă, analizând poziția lui, era clar că era de acord cu planurile de vacanță, având în vedere că adoptase o poziție care o reflecta pe a cea a tatălui. Reflexia se referă la tendința a două persoane de a copia poziția, una pe a celeilalte, atunci când sunt de acord în privința unui lucru.

Reciproca este, de asemenea, valabilă. Când două persoane, nu sunt de acord sau sunt distante, din punct de vedere emoțional, ele adoptă poziții diferite ale corpului. De exemplu, în situația în care o persoană este oprită în trafic, de către un polițist, și rugată să coboare din mașină – Polițistul poate sta în fața șoferului, având mâinile la vedere, gesticulând ocazional. Șoferul își poate încrucișa brațele și se poate întoarce într-o parte.

Aceste poziții diferite, ar trebui să-i dea de înțeles polițistului, că șoferul nu este de acord cu faptul că a fost oprit și că nu dorește să coopereze. Reflexia are legătură cu faptul că poziția unei persoane stă la baza altor comunicări non verbale. Poziția unei persoane reflectă nivelul acesteia de interes, implicarea emoțională și încrederea. Atunci când cineva își exprimă gândurile, ideile și sentimentele, persoana, care le va accepta, va fi cu siguranță o reflectare a primei persoane. Este ca atunci când vorbim în fața oglinzii; cel din oglindă va fi întotdeauna de acord cu noi.

Cum poate fi folosită reflexia pe parcursul unei ascultări ?

Pe parcursul unui ascultări, anchetatorul ar trebui să fie foarte atent la gesturile pe care el le face și, totodată, să evalueze gesturile suspectului, să vadă dacă acestea sunt asemănătoare cu ale sale, fapt ce ar însemna deschidere și onestitate din partea suspectului. De exemplu, dacă anchetatorul are piciorul drept peste cel stâng și este înclinat puțin către stânga, un lucru care ar indica sinceritatea suspectului, ar fi ca, acesta din urmă, să stea cu piciorul stâng peste cel drept, fiind puțin înclinat către dreapta. Pentru a testa această ipoteză, anchetatorul poate să adopte o nouă poziție, de exemplu cu ambele picioare pe podea și puțin înclinat pe spate. Dacă persoana ascultată va adopta o poziție, care să o reflecte pe cea a anchetatorului, acest lucru întărește ideea că aceasta spune adevărul.

O altă tehnică, prin care se poate evalua reflexia, pe parcursul unei ascultări, presupune aplicarea reflexiei de către anchetator. De fapt, psihologii ne învață să reflectăm, în mod intenționat, gesturilor altei persoane, pentru a înțelege mai bine sentimentele și gândurile acelei persoane. Dacă persoana pe care o ascultăm stă drept pe scaun, cu un picior întins în fața celuilalt, anchetatorul ar putea să-i reflecte acestuia poziția. În acest caz, se poate întâmpla fie ca persoana ascultată, spunând adevărul, să se simtă în largul său și să ofere mai multe informații importante, fie ca acesta, atunci când minte, să devină neliniștită și să-și schimbe poziția.

Trebuie subliniat că reflecția nu este indicată în cazurile în care persoana ascultată adoptă poziții sau face gesturi care denotă agresivitate (se apleacă spre înainte, își încrucișează brațele sau face gesturi amenințătoare la adresa anchetatorului) deoarece, în astfel de cazuri, se poate mări gradul de agresivitate. Aceasta este, cu siguranță, o situație nedorită, atunci când persoana ascultată realizează că va fi arestată, ori este ascultată înainte de introducerea în arest. Într-un astfel de caz, anchetatorii trebuie să reacționeze în mod contrar celui pe care îl ascultă. Dacă acesta țipă, anchetatorul ar trebui să vorbească mai încet, pe un ton neagresiv; dacă suspectul întinde brațul într-o manieră agresivă, anchetatorul ar trebui să întindă o mână sau ambele mâini cu palmele în sus. Cu alte cuvinte, pentru a menține situația sub control, anchetatorul nu trebuie să copieze comportamentul agresiv al suspectului.

Folosirea reflexiei pe parcursul unui interviu – principalul beneficiu al reflexiei este obținut pe parcursul desfășurării unui interviu. În timpul etapelor de început ale unei ascultări, poziția anchetatorului ar trebui să reflecte încredere, și anume, ar trebui să aibă picioarele pe podea, brațele să nu fie încrucișate, iar corpul să fie ușor înclinat către înainte. Astfel, se pot aborda primele negări, ale persoanei care este ascultată. Totuși, pe măsură ce ascultarea avansează și persoana ascultată se gândește dacă să spună sau nu adevărul, anchetatorul ar trebui să adopte poziția specifică mărturisirii: să se uite în jos și să adopte o poziție încovoiată a corpului. Vinovatul care dorește să vorbească despre modul în care a desfășurat activitatea ilicită, va copia, adesea, această poziție a anchetatorului. Odată ce persoana ascultată se află într-o asemenea poziție, acestuia ar trebui să i se adreseze o întrebare alternativă, specifică introgatoriului, pentru a se putea obține o primă mărturisire a vinovăției sale.

După ce a fost acceptată întrebarea alternativă, anchetatorul trebuie să continue conversația până când obține detalii suficiente despre desfășurarea activității ilicite. Majoritatea făptuitorilor sunt reticenți în a explica detaliile activității ilicite desfășurate. Misiunea anchetatorului va fi ușurată, dacă acesta va reflecta poziția suspectului în acest moment al ascultării. De multe ori, persoana ascultată se va înclina în față, nu se va uita direct în ochii anchetatorului și s-ar putea să-și atingă fața cu mâinile. Anchetatorul care va sta drept pe scaun, va lua un pix și o hârtie și, privindu-l direct pe suspect, ar putea spune: „Ok, spune-mi ce s-a întâmplat”. Va putea să obțină o relatare sumară a desfășurării activității ilicite. Pe de altă parte, dacă anchetatorul adoptă aceeași poziție ca cea a persoanei ascultate, aceeași întrebare va duce la obținerea unei relatări mult mai apropiate de adevăr.

În concluzie, deoarece reflexia se produce la nivelul subconștientului, ea ajută la evaluarea onestității unei persoane ascultate, pe parcursul desfășurării ascultării și, totodată, o ajută pe acesta să se simtă în largul său, atunci când spune adevărul. Observația este valabilă, nu numai în condițiile desfășurării unei anchete judiciare, ci, și în relațiile zilnice dintre oameni. Pur și simplu când ai o neînțelegere cu o persoană, încearcă să-i copiezi poziția, și, poate că, astfel, vei putea să ajungi la o înțelegere cu acea persoană. De reținut că, dacă două persoane, care discută între ele, se înțeleg în legătură cu subiectul pe care îl abordează, atunci pozițiile lor asemănătoare ar trebui să evidențieze acest lucru.

8.16. Evaluarea neconcordanțelor (nepotrivirilor) dintr-o relatare

O strategie obișnuită a avocaților, pe parcursul unui proces, este aceea de a aduce în discuție neconcordanțele apărute în depozițiile persoanelor vătămate, sau ale martorilor, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, aceste persoane spun adevărul, atunci când se află în fața anchetatorilor. Există posibilitatea ca o persoană, ascultată în cadrul unei anchete, să schimbe declarația la numai câteva ore.

De exemplu, o persoană declară, cu ocazia unei prime audieri, că în noaptea crimei fusese adus acasă de către un prieten cu mașina. Peste câteva ore, aceeași persoană, fiind audiată pentru lămurirea unui alt aspect considerat important pentru anchetă, îi spune anchetatorului că s-a întors singur cu mașina acasă. Această neconcordanță lasă să se înțeleagă faptul că suspectul este implicat, într-un fel sau altul, în activitatea ilicită cercetată. Totuși, nu orice neconcordanță are la bază încercarea de a-l induce în eroare pe anchetator. De fapt, atunci când o relatare este repetată de două sau de trei ori exact la fel, acest lucru ar trebui să fie privit cu suspiciune. Așadar, întrebarea este: când persoana ascultată – în condițiile descoperiri unor neconcordanțe – încearcă să inducă în eroare anchetatorul ?

Înainte de toate, trebuie făcută distincția dintre neconcordanțe și omisiuni atunci când se analizează două declarații. O neconcordanță, presupune o schimbare a datelor prezentate pe parcursul celor două relatări. Când un subiect relatează inițial, că într-o oarecare după-amiază se afla pe stadion cu prietenii la meciul echipei favorite, iar, mai apoi, își amintește că, de fapt, se uita la un meci de fotbal la televizor, singur în apartamentul său, putem spune că suntem în fața unei neconcordanțe. O omisiune se referă la anumite informații care nu au fost incluse în prima declarație, dar, care au fost introduse într-o declarație ulterioară sau invers, au fost incluse în prima declarație însă lipsesc din cea de a doua declarație.

Ca exemplu, poate fi luat un presupus caz de viol, în care femeia a promovat o poveste bine garnisită cu detalii corelate logic, uitând să menționeze că violatorul ținea la vedere un cuțit cu dimensiuni și aspect deosebit, de natură a-i paraliza orice încercare de apărare. Ascultată peste mai puțin de 48 de ore, femeia include în declarație cuțitul și omite detalii precum culoarea lenjeriei care se găsea pe patul unde a fost violată.

Anchetatorul va trebui să analizeze, cu atenție, cele declarate, astfel încât să fie convins că declarațiile unei persoane conțin cu adevărat neconcordanțe. De exemplu, un paznic, cercetat pentru neglijență în serviciu, într-un caz de distrugere prin incendiere, declară că a verificat etajele 1, 2 și 3 ale clădirii care a fost distrusă între orele 23,40 și 01,15, intrând în multe dintre birourile situate la cele trei etaje. Mai târziu, paznicul recunoaște că este posibil să fi verificat etajele până, cel târziu, la ora 01 și că este, totuși, posibil să fi intrat în niște birouri de la capetele coridoarelor, deoarece obișnuia să facă acest lucru, ca o măsură de precauție, în eventualitatea unui control. Paznicul nu s-a contrazis, deoarece a folosit expresii diferite, care nu schimbă, fundamental, sensul declarației.

Un anchetator naiv, ar putea să creadă că, dacă o persoană spune adevărul, atunci nu ar trebui să existe deosebiri între două relatări ale acesteia, făcute la momente diferite, practic cel sau cea ascultată trebuind „să reproducă”, exact, textul declarației, ori de câte ori se solicită aceasta. Totuși, trebuie acceptat că există cazuri, în care o persoană de bună credință, care este sinceră, poate oferi amănunte inexacte despre cele întâmplate, despre locul și chiar momentul în care unele activități au avut loc. Anchetatorii cu experiență știu că, atunci când evaluează nepotrivirile din declarațiile persoanelor pe care le-au ascultat, trebuie să țină seama de acțiunea unor factori, precum perioada de timp, scursă din momentul perceperii activității, la care se referă declarația, până la momentul reproducerii, în fața anchetatorului și importanța celor percepute pentru persoana ascultată.

Bunăoară, o persoană, pe care o ascultăm, ne declară că, în urmă cu două săptămâni, când a ajuns acasă de la serviciu, soția sa era plecată la cumpărături, nu trebuie să-și piardă credibilitatea, dacă, după un timp declară, realizând importanța fiecărui detaliu în cadrul anchetei în desfășurare, că atunci când s-a întors de la serviciu soția sa era, deja, acasă, întrucât se străduise să ajungă mai devreme, pentru a se odihni puțin, înainte de a se duce la un medic stomatolog, unde avea o programare.

Altfel stau lucrurile, în cazul unei persoane care susținea, inițial, faptul că soția lui l-a lovit cu tigaia și din cauza acestui lucru el a pus mâna pe cuțit pentru a se apăra, conflictul degenerând într-o încăierare în care a înjunghiat-o. Pe parcursul desfășurării ascultării, soțul recunoaște că, datorită faptului că soția sa întârziase s-a apucat el să gătească. Când a venit soția, aceasta s-a comportat impertinent, batjocorindu-l, s-a enervat, și-a pierdut autocontrolul și întrucât, avea un cuțit în mână, a înjunghiat-o.

Nu este lipsit de interes, ca anchetatorul să evalueze și starea emoțională pe care o persoană, care a ajuns să fie ascultată în cadrul anchetei, o avea la momentul desfășurării activității ilicite. Stările emoționale puternice, precum anxietatea, frica, durerea sau influența drogurilor ori a băuturilor alcoolice, afectează în mod evident memoria unei persoane. Totuși, astfel de împrejurări ar trebui asociate, în primul rând, cu omisiunea. Anchetatorul ar trebui să pună la îndoială veridicitatea celor declarate, atunci când o persoană, care a fost speriată ori s-a aflat sub influența drogurilor ori a băuturilor alcoolice, la momentul producerii evenimentului, nu dă semne de nesiguranță și oferă o relatare exactă.

Trebuie subliniată necesitatea evaluării, de către anchetator, a tuturor motivelor, care pot conduce la nepotriviri în conținutul declarațiilor unei persoane. De exemplu, victima unui viol, poate declara, inițial, că făptuitorul i-a dat jos pantalonii, ca, mai apoi, să își schimbe declarația, spunând că s-a dezbrăcat singură, la cererea agresorului. O asemenea nepotrivire este de înțeles, din moment ce multe femei ezită, la început, să recunoască faptul că au avut o atitudine permisivă sau provocatoare, față de bărbații care, ulterior, le-au violat.

Există situații în care o persoană este ascultată și, ulterior, declarată nevinovată, datorită faptului că aceasta a mințit în legătură cu alibiul și implicarea sa într-o altă activitate ilicită, care nu are legătură cu cea cercetată. În aceste situații, persoana ascultată va putea să dea explicații plauzibile pentru o minciună anterioară. Ar putea explica faptul că a oferit un alibi mincinos, spunând că nu dorea să se afle despre aventura, pe care el o avea cu o anumită femeie; ar putea recunoaște că a mințit, în legătură cu necunoașterea victimei, din cauză că se temea să nu devină suspect în anchetă, sau, în legătură cu faptul că nu și-a plătit facturile (invocând un motiv financiar), din aceeași cauză. Nu trebuie generalizat, însă, important este ca anchetatorul să înțeleagă resorturile interne, care au determinat persoana pe care o are în față, să susțină o anumită situație, care s-a dovedit a fi falsă.

Pentru interpretarea nepotrivirilor, care au la bază o minciună, trebuie respectate principii precum:

1. Evenimentul este unul important, prin natura sa, și este puțin probabil, ca acesta să fie uitat.

2. Există nepotriviri în desfășurarea evenimentelor importante care au legătură cu relațiile cauză-efect ale pregătirii, desfășurării și exploatării rezultatelor unei activități ilicite.

3. Subiectul își modifică declarația, după ce i se aduc la cunoștință dovezi reale sau fictive:

Anchetatorul – „Dacă ar fi să vorbim cu vecinii din acea zonă, ar fi vreunul care să ne spună că ți-a văzut mașina în parcarea ei în acea zi?”

Suspectul – „Acum îmi aduc aminte. De fapt m-am dus la ea acasă și am condus până în parcare, dar nu am intrat în casă”.

4. Suspectul își aduce, cu exactitate, aminte unele evenimente, care, în mod normal, ar trebui aproximate: „Acum trei săptămâni, am fost acasă la Petre, între orele 7:10 și 10:40”.

5. Chiar dacă suspectul se afla sub influența drogurilor sau a băuturilor alcoolice, nu are probleme în a-și aminti detalii minore: „Îmi aduc aminte, cu exactitate, că, înainte să se fi întâmplat acest lucru, Rodica a terminat de jucat biliard și s-a dus la baie, știind că era și Ionuț acolo. A stat în baie 12 minute și, când a ieșit, zâmbea iar bluza îi era desfăcută”.

6. Suspectul nu poate oferi o explicație plauzibilă, pentru nepotrivirea dintre declarații.

Următoarele elemente nu evidențiază, neapărat, existența unei minciuni și ar putea, de fapt, indica modul în care o persoană, ce spune adevărul, își aduce aminte cu privire la derularea evenimentelor:

1. Mici discrepanțe în estimarea timpului și a distanțelor.

2. Fapta reprezintă o activitate zilnică a subiectului.

3. O perioadă importantă de timp a trecut de la producerea evenimentului neimportant și până la relatarea acestuia.

4. Suspectul are o explicație plauzibilă pentru nepotrivirea apărută între declarații: „După ce m-am uitat în calendar, mi-am adus aminte că…”

5. Un suspect care minte, în legătură cu alibiul său, pentru a ascunde o întâmplare stânjenitoare (faptul că era cu o prostituată), pentru a proteja un prieten sau pentru a împiedica aflarea unei activități ilegale, care nu are nici o legătură cu cea anchetată (consumul de droguri, acasă, la un prieten).

6. Un suspect care minte în legătură cu motivele sale, dar, când este interogat, recunoaște, cu sinceritate, că mai devreme nu a spus adevărul, fiindu-i teamă să nu pară vinovat.

În concluzie, nepotrivirile semnificative dintre declarațiile unui suspect indică faptul că acesta ar putea minți în legătură cu fapta investigată. Aceste nepotriviri apar, mai ales, atunci când anchetatorul pune la îndoială prima declarație a suspectului, aducând dovezi reale sau fictive. Mulți suspecți vinovați sunt capabili de relatări care să nu sufere modificări deoarece poveștile lor sunt unele simple. Suspecții nevinovați, care doresc să relateze totul, așa cum trebuie, pot lăsa loc unor mici nepotriviri între două relatări.

În ceea ce privește omisiunile, o regulă de bază, pentru un bun anchetator, presupune ca acesta să evalueze „inconsistențele” din cadrul declarației persoanei pe care o ascultă. Mai clar – este vorba despre acele schimbări faptice, într-o declarație, în care omisiunile reprezintă informații așteptate, care nu sunt incluse într-un răspuns. Trebuie realizat faptul că, atât subiecții mincinoși cât și cei care relatează adevărul, vor omite informații dintr-o declarație. Nu prezența unei omisiuni indică minciuna ci, mai de grabă, ceea ce a fost omis.

Pentru a evalua omisiunile, un anchetator trebuie să aprecieze faptul că fiecare subiect ia decizii conștiente și preconștiente despre „cel mai bun răspuns” posibil la o întrebare, care i se pune. Dacă subiectul relatează adevărul, cel mai bun răspuns posibil, va include informații adevărate, pe care crede, el, că investigatorul trebuie să le cunoască, pentru a putea stabili sinceritatea subiectului. De exemplu, în cazul unei persoane suspectate de săvârșirea unui viol care este nevinovate, la întrebarea „Care crezi că este scopul ascultării de azi ?” – chiar dacă există zeci de răspunsuri posibile, la aceasta întrebare, răspunsul, tipic, unui suspect nevinovat, este: „O doamnă, pretinde că am violat-o, în parcarea de la stadion, vineri seara. Am fost la restaurantul din apropiere, în acea seară, până pe la 1.00, dar, sigur, nu am violat pe nimeni.” Cel ascultat, a omis o mare parte din informațiile ce trebuiau incluse răspuns – ora la care a ajuns la restaurant, cu cine a fost, cât a băut, etc. Totuși, informațiile, pe care a ales să le includă în răspuns, pot constitui cel mai bun răspuns posibil, la întrebarea anchetatorului, pentru a arăta nevinovăția.

În cazul unui mincinos, de regulă, răspunsul apare sub forma „Cred că o doamnă afirmă că i-am făcut ceva”. Acest subiect, intenționat, a omis natura presupunerii, legată de viol, ca și presupusa locație și dată a faptei. Prin includerea acestor informații detaliate, s-ar fi putut crește anxietatea suspectului, care, desigur, nu dorește să se întâmple acest lucru. Mai mult, suspectul vinovat este, de cele mai multe ori, mai grijuliu să nu ofere informații, care nu se cunosc, despre modul în care a fost desfășurată activitatea ilicită. Dacă anchetatorul pune o întrebare, precum „Știi când sau unde pretinde ea că s-a întâmplat ?” iar cel ascultat neagă, faptul că este implicat – în condițiile în care se cunoaște că aceste elemente i-au fost aduse la cunoștință – este de natură a argumenta reaua sa credință. Documentându-mă, în practică, am constatat că pot fi sintetizate unele reguli utile, pentru a dezvolta suspiciuni întemeiate, îl legătură cu faptul că persoana ascultată minte. Astfel:

Când un suspect omite includerea detaliilor importante în cadrul răspunsului pe care îl dă este foarte posibil ca acesta să mintă. Un suspect, care pretinde că nu cunoaște date, amănunte, etc., pe care ar trebui să le cunoască, într-un mod nepotrivit, în legătură cu o activitate ilicită sau acuzație este, de cele mai multe ori, mincinos.

De cele mai multe ori, persoanele, care spun adevărul în anchetă, obișnuiesc să includă anumite tipuri de informații în răspunsul pe care îl dau, care, sunt, de cele mai multe ori, omise din răspunsul unui subiect mincinos. Un bun exemplu îl constituie emoțiile – dacă o persoană de bună credință a fost speriată, supărată, enervată sau frustrată, el sau ea, ar fi sinceri cu o astfel de informație în timpul unui interviu, deoarece stările emoționale se îmbină cu comportamentul specific la amintirea unei întâmplări, unei stări de fapt. Pe de altă parte, răspunsul unei persoane de rea credință se concentrează, adesea, doar asupra comportamentelor – de exemplu, mai întâi s-a întâmplat asta, apoi s-a întâmplat aceea și apoi am făcut asta. A fabrica sau a face referire la emoții, într-un asemenea context, este puțin productiv, astfel încât mincinoșii nu amestecă emoțiile cu relatările despre elemente acționale, simțind că au nevoie de un nivel maxim de concentrare, pe care nu îl au și s-ar putea trăda. Atunci când faci referire la faptul că ai fost mirat, speriat, frustrat, etc. corpul tău reproduce, instinctual, manifestări specifice emoției invocate, la nivel personal. Anchetatorul va putea să vadă, cum arăți tu mirat, nu care sunt manifestările specifice mirării, la cele mai multe persoane. La mincinoși, elemente de falsitate, legate de aceste stări, apar de regulă.

În al doilea rând, un subiect onest va include detalii specifice în răspunsul său, deoarece crede că informația va fi de ajutor în rezolvarea cazului. Subiecții mincinoși omit, adesea, informații specifice (timp, dată, locație, descriere) deoarece este nevoie de mai multe minciuni, pe care trebuie să le spună și asupra cărora să se concentreze. Dacă astfel de informații sunt scoase în evidență, în timpul întrebărilor următoare, de cele mai multe ori, suspecții mincinoși rămân vagi în detalii specifice, de exemplu „Cred ca aș fi putut ajunge acasă, oricând, între 5.30 și 7.00 duminică dimineața.”, „Nu-mi aduc aminte să fi forțat, vreodată, vreo femeie să mă iubească, am o relație stabilă și nu văd de ce să mă înjosesc, până la a forța pe cineva să facă sex cu mine.”

De asemenea, trebuie observat că persoanele sincere, în finalul ascultării, pot include o negație sau declarație de verificare spontană, nesolicitată. Pentru suspectul mincinos, negațiile nesolicitate sunt o minciuna care nu este necesară și, de aceea, vor fi omise din răspunsul lui. Declarații nesolicitate precum „Nu am furat nici un ban, nu mi se datorează mie lipsa banilor din seif”, „Nu am avut nici un fel de contact sexual cu femeia aceea.” sau „Nu am bătut pe nimeni, niciodată.” – sunt, mult mai probabil, sa fie incluse în declarația unei persoane sincere și omise din răspunsul unui suspect mincinos.

Am întâlnit, în practică un caz relevant pentru cele expuse – o elevă a reclamat faptul că a fost victima unui viol, în toaleta liceului. Când i s-a cerut sa relateze tot ce s-a întâmplat, în ziua violului reclamat, ea a făcut referire la o stare emoțională anterioară violului „Eram îngrijorată că voi întârzia la oră, deoarece mai întârziasem de câteva ori și fusesem sancționată disciplinar”. Mai mult, în timpul întregii relatări, despre viol, nu a menționat, niciodată, să-i fi fost frică, rușine sau că a suferit dureri fizice. A fost foarte vagă în a prezenta detaliile violului – cum a fost acostată, atacată, forțată, etc. – încât nu a atribuit violatorului o descriere, cu elemente specifice, decât după ce au fost puse întrebări de completare, precizare, etc.

În relatarea ei, inițială, se referea la cineva care a intrat în cabina de la toaletă și „Am fost împinsă către zidul din spate” și „Am fost obligată să-mi dau jos blugii”. Mai mult, descrierea fizică a violatorului, făcută de către victimă, a variat destul de mult de-a lungul timpului.

Ordinea în care sunt oferite informațiile poate face diferența între un mincinos și o persoană ce spune adevărul. Un element important, în evaluarea omisiunilor dintr-un răspuns, implică succesiunea informațiilor oferite. Când se răspunde la o întrebare, este în natura umană, să se plaseze informații importante înainte de informații mai puțin importante; un subiect va clasifica evenimente și întâmplări bazându-se pe impactul emoțional sau noutatea lor. Când informații emoționale sau noi sunt incluse către sfârșitul răspunsului, este un lucru care trebuie să trezească suspiciunea anchetatorului. Mai mult, aproape cert, suntem în prezența unei minciuni, atunci când evenimentul emoțional sau de noutate este omis în întregime dintr-un răspuns inițial și apare, doar, prin punerea unor întrebări de detaliu.

Într-o deplasare, acum câțiva ani, nu am fost suficient de atent la prețurile unui restaurant și am cheltuit aproape toată suma de bani pe care o aveam la dispoziție. Am descoperit, cu uimire, că banii rămași nu-mi ajungeau să-mi plătesc transportul pe drumul către casă. Jenat și rușinat, de situație, a trebuit să apelez la un coleg pentru a-mi împrumuta o sumă de bani, cu care să-mi plătesc transportul, inventând o poveste, potrivit cu care mi s-au furat banii din portofel, când l-am uitat în camera de hotel, într-una din diminețile în care am plecat grăbit pentru a rezolva problemele de serviciu pentru care făcusem deplasarea. După ce am ajuns acasă, soția m-a întrebat cum m-am descurcat în deplasare iar eu am oferit detalii despre ce și cum am făcut dar, desigur, am omis să-i spun faptul că am cheltuit o sumă prea mare la un restaurant de „fițe”. Câteva zile mai târziu, soția mea se întâlnește cu colegul meu, care aduce în discuție furtul banilor mei din portofel. După această conversație, soția m-a întrebat „S-a întâmplat ceva neobișnuit în timpul deplasării de săptămâna trecută?” Am răspuns „Acum că m-ai întrebat, trebuie să-ți spun că mi s-au furat niște bani din portofel dar nu au fost mulți”. Oare m-a crezut soția ? Sigur ca nu. Fiind victima unui furt și faptul că a trebuit să împrumut bani, pentru a ajunge acasă, ar fi trebuit să fie cel mai memorabil lucru al excursiei și dacă, chiar s-a întâmplat, ar fi fost primul lucru pe care i l-aș fi spus. Faptul că am omis acestea, din descrierea mea inițială a călătoriei, susține, în mod clar, probabilitatea ca furtul din portofel să nu fi existat.

Ca anchetatori, auzim astfel de omisiuni în mod obișnuit de la suspecții pe care îi ascultăm. O întrebare care scoate în evidență aceste omisiuni este „Mai știe cineva despre cele întâmplate?” Într-un caz, un funcționar public ce a delapidat, a declarat, în fața anchetatorilor, că nu a spus nimic soției sale despre „situația delicată” de la serviciu, deoarece „nu a dorit să o supere fără motiv”. Într-un alt caz, un director de vânzări a declarat că a fost tâlhărit de o sumă în valoare de aproximativ 18. 000 euro. Nu a spus nici unei persoane apropiate despre cele întâmplate, nici celui mai bun prieten al său, întrucât „Nu era, deloc, treaba lui”.

Ceea ce un suspect nu spune, atunci când răspunde la o întrebare, este la fel de important ca ceea ce alege sa spună. Omisiunile sunt rezultatul unei decizii conștiente. Subiecții mincinoși evită descrieri detaliate ale activităților pe care le-au desfășurat și pot refuza să ofere informații pe care anchetatorul ar putea să nu le cunoască. Suspectul mincinos, poate alege să omită stări emoționale sau negații spontane în cadrul răspunsului, deoarece reprezintă minciuni ce nu îi sunt necesare. Suspectul care plasează informații emoționale sau noi către sfârșitul răspunsului sau le omite, oferă, implicit, un simptom comportamental care îl poate lega de minciună. Identificarea omisiunilor ar trebui luată în considerare, în, strictă, corelare cu observarea altor manifestări comportamentale ale suspectului, înainte de a pune concluzii referitoare că acesta minte ori nu.

CAPITOLUL 9

Interogatoriul, Stabilirea credibilității, Acuzația

9.1. Considerații introductive

Multe dintre problemele cu care se confruntă anchetatorii în cadrul unei ascultări judiciare țin și de alegerea momentului în care încep să acuze. Acuzația reprezintă un ultim pas, o ultimă etapă în cadrul unei ascultări judiciare. Ca și condiție, este necesar ca anchetatorul să aibă la dispoziție suficiente probe din care să reiasă că, care să-l convingă cu privire la faptul că, cel ori cea pe care o are în față este implicată în activitatea ilicită pe care o cercetează. Este necesar ca anchetatorul să fi elaborat un plan, care să fie adaptat condițiilor de loc și de timp în care se va desfășura ascultarea și care să conțină mai multe „deschideri”, mai multe acuzații și moduri de a verifica și a stabili credibilitatea persoanei ascultate.

Anchetatorul trebuie să convingă persoana pe care o ascultă cu privire la faptul că implicarea în activitatea ilicită și vinovăția sa sunt, deja, cunoscute. Imposibilitatea de a transmite această convingere va face ascultarea mult mai dificilă și va avea ca rezultat, cel puțin în primă fază, negări.

Există diferite moduri de a începe un interogatoriu. Anchetatorii cu experiență cunosc faptul că fiecare mod are avantaje și neajunsuri – refuzul suspectului în a admite implicarea în activitatea ilicită are, ca principală cauză, condițiile în care a fost formulată acuzația. Trebuie evaluate riscurile fiecărui mod de a formula acuzația și aleasă soluția care corespunde, cel mai bine, cu așteptările utile dezvoltării anchetei.

Poziționarea anchetatorului față de persoana pe care o ascultă este foarte importantă. Înainte de a începe interogatoriul, este necesară aranjarea scaunelor, astfel încât suspectul să nu-și poată diminua atenția; nivelul de concentrare al celui ascultat ar trebui să poată fi modelat de către anchetator. Este bine ca între cele două scaune să fie o distanță de 3-4 metri, fără să existe nici o barieră sau obstacol, care să impieteze asupra unei cât mai bune comunicări; nu trebuie să existe nici un element care să blocheze, în vreun fel, comunicarea. Distanța arătată este confortabilă, este optimă, permițând celor doi „actori” să se poată examina „din cap până în picioare”, să-și observe, reciproc, reacțiile și mișcările.

Așa cum nu este bine ceea ce este bine, mulți dintre anchetatori se simt mai confortabil „ascunși” în spatele unui birou. Calculul nu este rău: eu pot să văd totul, am controlul, sesizez orice mișcare sau gest; el poate, doar, bănui ceea se întâmplă cu mine. Totuși, cei care preferă o asemenea superioritate ar trebui să vadă faptul că nu fac decât să irite, să blocheze comunicarea. Persoana ascultată poate lua poziția de „drepți” pe scaun; mulți dintre cei ascultați pot pe perioade nu foarte lungi să-și controleze manifestările astfel ca, pe lângă „nu știu”, „nu-mi aduc aminte”, „nu cred”, etc. să nu ofere nimic care să poată, cel puțin, să fie interpretabil. Bine ar fi ca anchetatorii, care nu au curajul unei abordări frontale, să interpună, doar, un colț din birou și acela pentru că „nu poate fi poziționat altfel” în spațiul respectiv.

Atitudinea anchetatorului ar trebui să fie, mai degrabă, cea specifică unui mediator în căutarea adevărului decât una dominantă, autoritară. Rolul de mediator, față de rolul de adversar permite anchetatorului să diminueze teama suspectului față de tot ceea ce se întâmplă – față de anchetă, anchetator, consecințe previzibile, ș.a. Anchetatorul ar trebui să empatizeze cu persoana pe care o ascultă, să transmită încredere atât în ceea ce privește abordarea situației cât și în modul de exprimare, în cuvintele și expresiile pe care le folosește. În spatele încrederii, în spatele imaginii de „om bun”, în spatele „relației speciale”, anchetatorul își poate ascunde greșelile pe care le-ar putea face pe timpul interogatoriului – în special, atacuri insuficient de bine pregătite, nerăbdarea manifestată prin gesturi ori expresii „neconforme”, etc. Nu este și nu poate fi vorba despre slăbiciune. Trebuie să fie vorba doar despre profesionalism, nici de superioritate, nici despre a trata lucrurile cu ignoranță.

Introducerea este importantă pentru că, în fapt, este vorba despre o pregătire a persoanei ascultate cu privire la ceea ce o să se întâmple și cu privire la consecințele previzibile. Este ceva asemănător cu ceea ce face chirurgul care explică „problema”, locul unde o să taie, ce va face în interior, cum va funcționa corpul după intervenție, dacă și ce dureri vor trebui suportate în timpul și după intervenție, tratamentul ce va trebui urmat și altele asemenea. Plecând de la poziția frontală, la care am făcut referire, anchetatorul poate să stea, relaxat și ascuns în spatele unui birou; poate prefera să stea în picioare, beneficiind de o mobilitate care să îi permită să se mute când frontal, când lateral sub unghiuri diferite, când în spatele persoanei pe care o ascultă; poate, să accepte, să stea pe scaun, față în față ori ușor lateral, mai aproape ori mai departe. Fiecare poziție are avantaje și dezavantaje, fiecare poziție creează și dezvoltă o anumită atitudine, sentimente diferite față de anchetator, de la persoană la persoană.

Firesc este ca anchetatorul să își propună să reducă potențialul de apărare al persoanei pe care o ascultă și să adopte o poziție, cât mai apropiată, care să excludă confruntarea. Ca exemplu, scaunele apropiate ușor lateral, ar fi suficient pentru a putea crea senzația de apropiere, pentru a genera o atmosferă propice pentru confidențe, pentru a putea discuta despre ceva personal, intim chiar. Personal, consider că indiferent de poziția inițială, de mișcările anchetatorului în camera de ascultare, de fentele sau eschivele acestuia, în momentul în care se pune o întrebare acuzatoare, anchetatorul ar trebui să stea frontal pentru a constata integral reacția persoanei pe care o ascultă. Beneficiind de elemente de tehnică a înregistrărilor de sunet și imagine, de tot felul de device-uri care se dezvoltă și se perfecționează într-un ritm rapid, anchetatorul ar putea „dezinteresat” să stea chiar cu spatele, să arate că nu este interesat de nimic din ceea ce se petrece cu persoana pe care o ascultă, cu o condiție esențială: totul să fie înregistrat iar „regizorul” să poată comunica, în timp real, cu anchetatorul, devenit actor principal într-un film care se vrea de succes.

Imaginea pe care trebuie să o ofere anchetatorul este una care nu poate fi decât complexă. Anchetatorul, că îi place sau nu, că îi convine sau nu, trebuie să intre în rolul pe care și l-a propus să îl joace.

Care este acest rol ?

Rolul care permite obținerea celor mai bune rezultate – înainte de toate, trebuie satisfăcute nevoile de securitate și încredere ale persoanei ascultate. Trebuie avut în vedere totul, până la cele mai mici detalii. Elementele de vestimentație, parfumul, mișcările, gesturile, cuvintele expresiile, tonul și volumul vocii, etc. nimic nu trebuie să scape. Orice nepotrivire între rol și ce face ori ce spune anchetatorul poate fi fatală pentru reușita interogatoriului.

Selectarea acuzației este condiționată de mai mulți factori – tipul de activitate desfășurată, modul de operare folosit, personalitatea suspectului și antecedentele acestuia, sunt doar cele mai uzuale din cele care trebuie avute în vedere. „Tăria” probelor deținute și certitudinea vinovăției persoanei pe care o avem în față sunt, de asemenea, determinante pentru modul în care anchetatorul va aborda lucrurile pentru a obține admiterea implicării în activitatea ilicită.

9.2. Importanța unei declarații tranzitorii în timpul unui interogatoriu

Scopul efectuării unui interogatoriu este de a-l convinge, într-un mod legal, pe suspect, să spună adevărul, despre presupusa lui implicare într-o activitate ilicită. Puțină muncă de lămurire, bineînțeles, este necesară inclusiv în acele cazuri rare în care, anchetatorul a descoperit dovezi clare ale vinovăției suspectului. În aceasta situație fericită, o dată ce dovezile sunt dezvăluite, cei mai mulți suspecți vor mărturisi, de bunăvoie. Totuși, majoritatea interogatoriilor sunt efectuate atunci când nu există probe suficiente pentru a dovedi vinovăția unui suspect.

Din punct de vedere procedural, interogatoriul poate începe cu o abordare directă, cum ar fi: „Domnule, am în acest dosar rezultatele întregii noastre anchete și nu există nici o îndoială că tu ești cel care … (ai săvârșit infracțiunea).” La auzul acestui lucru, suspectul se va întreba, logic, „dacă ai dovezi despre vinovăția mea, de ce mai ai nevoie să vorbești cu mine, mai departe?”. Este evident că, într-o asemenea situație, dacă anchetatorul nu prezintă nici un motiv plauzibil pentru interogatoriu, suspectul va recunoaște, curând, că anchetatorul are nevoie de o mărturisire pentru a putea proba vinovăția sa. Prin urmare, anchetatorul trebuie să stabilească un pretext, un motiv, pentru desfășurarea interogatoriului, altul decât obținerea unei mărturisiri. Aceasta presupune promovarea de către anchetator a unei declarații tranzitorii (tranziția de la confruntarea directă la tema interogatoriului). Am constatat că există, în practică, la nivel general, există o abordare specifică pentru declarația tranzitorie bazată pe efortul anchetatorului de a identifica și promovează un compliment la adresa suspectului – „Domnule, motivul pentru care am vrut să-ți vorbesc, despre acest lucru este că tu pari a fi o persoană decentă și onorabilă. Știu că ești respectat de familia și prietenii tăi. Când întâlnesc o persoană ca tine simt nevoia să mă implic mai mult în dosarul pe care îl cercetez, să lămuresc, cu adevărat, toate împrejurările faptei”. (tema de început)

Un anchetator trebuie să înțeleagă faptul că există, întotdeauna, și ceva bun într-o persoană, indiferent de elementele caracteristice ale activității ilicite în care persoana respectivă este implicată. Minimul efort psihologic, din spatele folosirii complimentelor într-o declarație tranzitorie, are o dublă însemnătate.

În primul rând, declarația tranzitorie permite suspectului să creadă că, datorită trăsăturilor lui pozitive, calităților, etc., anchetatorul îi acordă un tratament special, aducând în discuție posibilitatea unei acordări „preferențiale”, atunci când va pune concluziile în dosar. În aceeași ordine de idei, anchetatorul ar putea face aluzie la faptul că suspectul, dacă nu ar fi fost un om așa bun, el, pur și simplu, ar fi acționat pe baza dovezilor, fără să mai stea de vorba cu el; că există, întotdeauna, și ceva bun într-o persoană, indiferent de infracțiunea pe care persoana respectivă a săvârșit-o; că există posibilitatea influențării rezultatelor anchetei prin declarația lui.

În al doilea rând, trebuie acceptat că ține de natura umană a se generaliza credibilitatea totală a unui mesaj atunci când există un acord puternic cu o parte din mesaj. În consecință, când un anchetator spune, prima dată, că nu există nici o îndoială legată de faptul că suspectul a săvârșit infracțiunea și continuă, spunând că suspectul este un om cumsecade, suspectul vinovat se simte plasat într-o dilemă. Dacă va încerca să combată, să contrazică concluziile anchetatorului referitoare la vinovăția sa, el, de asemenea, va respinge, indirect, afirmația anchetatorului cu privire la faptul că el este un om cumsecade. Aceasta tactică a complimentării suspectului este adesea combinată cu una din următoarele trei declarații de tranziție.

1. Pentru a stabili împrejurările în care a fost desfășurată activitatea ilicită: „Domnule, așa cum am spus, nu există nici o îndoială că ai făcut acest lucru, dar vreau să stăm de vorba, ca să aflu care au fost condițiile ce au dus la producerea acestui eveniment. Ceea ce a făcut o persoană nu este, de multe ori, la fel de important ca motivul pentru care a făcut acel lucru”. (tema de început)

Aceasta declarație de tranziție profită de ideea multor suspecți vinovați, potrivit cu care implicarea într-o activitate ilicită a fost oarecum justificată. Când unui suspect vinovat i se spune, la începutul unei ascultări, că nu există nici o îndoială ca el a desfășurat activitatea ilicită, mintea sa se va concentra, în mod natural, pe a minimaliza consecințele faptelor sale. Prin direcționarea ascultării către împrejurările în care a fost desfășurată activitatea ilicită, suspectul vinovat își va închipui, că datorită faptului, că ceea ce a făcut a fost, oarecum, justificat, lui i se va acorda o atenție specială. Datorită acestei logici aparente, aceasta este cea mai des utilizat afirmație de tranziției din timpul ascultărilor.

2. Pentru a se afla ce fel de persoana este suspectul: „Domnule, există două tipuri de oameni care ar face așa ceva. Unul este un infractor obișnuit care plănuiește cu grijă lucrurile de genul acesta, probabil că a făcut astfel de lucruri de zeci de ori înainte. Celălalt tip este cineva care acționează din cauza unor circumstanțe neprevăzute care au loc în viata lui. Problema mea, acum, este că, eu, nu știu ce tip de persoană ești tu”.

În mod asemănător, anchetatorul ar putea crea un cadru, în care suspectul să-și prezinte fapta într-o lumină favorabilă. Indiferent de activitatea ilicită desfășurată, nici un suspect vinovat nu se percepe pe el însuși ca pe un hoț bun de nimic, un violator sau ucigaș. Această declarație de tranziție funcționează bine pentru suspecți care sunt, în primul rând interesați de consecințele personale – cum ar fi să răspundă pentru ceea ce a făcut în fața unui profesor, soțului/soției sau părinților. În fapt, anchetatorul îi permite suspectului să evite o astfel de umilință, prin coroborarea mărturisirii sale cu negarea faptului că suspectul ar fi vreun criminal nemilos, o persoană lipsită de rațiune și de sentimente.

3. Pentru a se stabili gradul de implicare al suspectului: „Domnule nu există absolut nici o îndoială că ai acceptat bani pentru a trece cu vederea acele abateri din trafic. Știm, cu exactitate, mai multe cazuri în care ai procedat așa. Ceea ce mă preocupă, acum, este cât de des ai făcut acest lucru și în ce alte activități s-ar putea să mai fii implicat”.

Această declarație de tranziție poate fi ideală, pentru un suspect implicat în desfășurarea unor activități ilicite cu caracter continuat precum delapidarea, luarea de mită, furtul de autoturisme sau din locuințe. Anchetatorul nu trebuie să prezinte probe care să susțină vinovăția suspectului ce, mai devreme sau mai târziu, ar putea fi atacate de către acesta. Mai degrabă, prin tema aleasă se va adopta un scenariu exagerat în care, de exemplu, este exprimată o preocupare a altora, care ar putea să creadă că suspectul acceptă sume importante de bani drept mita. În cele din urmă, anchetatorul ar putea întreba, „Este posibil ca suma totală pe care ai acceptat-o, ca să treci cu vederea abaterile din trafic să depășească 100.000 ?”. Este o capcană – atunci când suspectul răspunde, „Nu, nici măcar pe aproape” el a făcut, deja, prima recunoaștere a vinovăției.

În concluzie, marea majoritate a ascultărilor sunt efectuate cu un suspect, de la care este nevoie de o mărturisire, pentru a se obține dovezile necesare, care să demonstreze vinovăția acelei persoane. Dacă un suspect simte că un anchetator nu are probe suficiente pentru a-i dovedi vinovăția, în mod cert, nu va susține eforturile acestuia și nu va mărturisi. Altfel spus, nu este niciodată în interesul suspectului a mărturisi. Prin urmare, pentru a convinge un suspect să spună adevărul, despre implicarea sa într-o activitate ilicită, este bine ca anchetatorul să creeze un pretext pentru interogatoriu care să pară că îl avantajează, oarecum, pe suspect. Din punct de vedere legal, acest pretext nu poate fi sub forma unei promisiuni de aplicare a unei pedepse mai puțin severe.

Cu toate acestea, un pretext, acceptat din punct de vedere legal, este recunoașterea faptului că există anumite neclarități referitoare la anumite aspecte ale pregătirii, desfășurării sau exploatării rezultatelor activității ilicite cercetate. Aceasta este, exact, ceea ce reușește să provoace declarația de tranziției. Pe de o parte, anchetatorul declară că nu există nici o îndoială în ceea ce privește vinovăția suspectului, dar, pe de altă parte, recunoaște că nu totul este cunoscut – de exemplu circumstanțele care au condus la săvârșirea acesteia sau de câte alte ori s-a făcut același lucru. În clarificarea acestei incertitudini, bineînțeles, suspectul face prima lui recunoaștere a vinovăției care, în cele din urmă, duce la o mărturisire completă.

9.2. Obținerea și evaluarea unui alibi

Unul dintre cele mai utilizate mijloace de apărare folosite de către majoritatea persoanelor care vin și se prezintă în fața anchetatorilor este elaborarea și promovarea unui alibi.

Ce este alibiul ? O apărare promovată de către o persoană aflată în anchetă bazată pe imposibilitatea implicării în întreaga activitate ilicită cercetată ori în anumite componente ale acesteia.

Mai clar, persoana ascultată nu putea desfășura activitatea ilicită datorită faptului că în perioada critică, în care a fost desfășurată activitatea ilicită ori se presupune ca a fost desfășurată aceasta, se găsea în alt sistem de referință spațio-temporal, era în altă parte făcând altceva.

În aceste condiții, pentru anchetator, unul dintre cele mai eficiente mijloace de a elimina suspiciunile legate de implicarea unei anumite persoane în desfășurarea unei activități ilicite este verificarea alibiului său. Curent, un alibi se verifică prin desfășurarea altor activități de anchetă – precum ascultarea altor persoane, confruntări, prezentări pentru recunoaștere, percheziții, reconstituiri, etc. – și prin conducerea în mod adecvat a ascultării persoanei.

În practică, anchetatorii pun mare preț pe o serie de caracteristici comportamentale de natură a confirma sau a infirma un alibi. Foarte important este ca anchetatorul să obțină suficiente date, pentru a putea face corelațiile necesare, în vederea verificării veridicității alibiului.

Ca exemplu, ascultând o persoană cu privire la care există suspiciuni în legătură cu săvârșirea unei tâlhării, în locuința unui om de afaceri, în urmă cu câteva zile, în jurul orelor 20,30, întrebarea tradițională pentru a se obține alibiul este: „Unde erați vinerea trecută la ora 20:30?”. Persoana ascultată ar putea răspunde: „Eram la cumpărături la supermarketul … pentru un cadou de ziua nepotului meu”. Prin întrebări succesive, anchetatorul află că cel pe care îl avea în față cumpărase o minge de fotbal, pe care a plătit 25 de lei în numerar, dar nu a păstrat chitanța. Mai mult, persoana ascultată neagă că s-ar fi întâlnit cu cineva cunoscut, în timpul cât își făcea cumpărăturile.

Acest alibi este adevărat sau fals ?

Datorită puținelor informații oferite, este greu de spus. Dacă i-am solicita persoanei ascultate „Vă rog să-mi spuneți tot ce a-ți făcut, vinerea trecută între orele 18 și 21” este de așteptat să obținem mai multe date, decât am obține dacă am specifica ora la care a fost desfășurată activitatea ilicită. O persoană nevinovată va oferi amănunte, atât de dinainte de ora critică cât și de după, într-un mod similar. Mincinosul știe ora la care a desfășurat activitatea ilicită, iar această conștientizare a propriei vinovății, îi poate influența modul cum prezintă evenimentele. De regulă, va oferi informații sumare cu privire la ceea ce a făcut înainte și după ora critică. Cu privire la ceea ce a făcut în perioada critică persoana ascultată va oferi uimitor de multe elemente – în mod evident o „poveste” elaborată înainte. Există și cazuri în care persoana vinovată oferă multe date cu privire la ceea ce a făcut în afara timpului critic iar când trebuie să detalieze ceea ce a făcut pe perioada de timp în care se cunoaște că a fost desfășurată activitatea ilicită, totul devine mai puțin coerent, mai subțire, fără detalii – un alibi neelaborat, nepregătit. În cazul desfășurării unor activități ilicite cu caracter continuat ori în cazul activităților care presupun o pregătire, tot, prin desfășurarea unor activități ilicite sau materializarea rezultatelor se face prin mijloace ilegale, persoana ascultată trebuie să inventeze toată „povestea” ce, dacă presupune un efort creativ intens, începe să devină din ce în ce mai vagă, mai diluată, fără să conțină prea multe elemente certe care să poată fi verificate.

Ca exemplu, la solicitarea anchetatorului, două persoane suspecte ar putea să răspundă în felul următor:

PERSOANA 1: „La ora 18:00 doar ce ajunsesem acasă de la muncă și am făcut un duș pentru că îmi programasem o ieșire în oraș. Stabilisem, deja, cu un coleg de serviciu, P.O., să ne întâlnim la restaurantul „Diana” din centru, de lângă, sediul clubului de fotbal din localitate, la ora 21. Colegul meu urma să vină cu prietena sa, iar eu vroiam să vin cu C.M., o prietenă din liceu, cu care obișnuiam să ies uneori la sfârșit de săptămână. Am sunat-o pe C.M. în jurul orelor 18:30, dar aceasta nu mi-a răspuns la telefon și m-am hotărât să ies singur. Pentru a doua zi, sâmbătă, fratele meu mă invitase la o petrecere, pe care vroia să o dea de ziua fiului său, Paul, iar eu, încă nu-i luasem nici un cadou. Am plecat de acasă în jurul orelor 19:40 și în drum spre restaurant m-am oprit la supermarketul … de unde am cumpărat o minge de fotbal și am mai pierdut timpul uitându-mă după niște articole de sport, pe care le vroiam pentru mine. Întrucât nu aveam suficienți bani, am cumpărat doar mingea de fotbal plătind cash, după care m-am dus direct la restaurant, întrucât se făcuse 20:45. Am ajuns înaintea celor cu care urma să mă întâlnesc, am comandat o bere, au ajuns și colegul meu cu prietena sa, am comandat o pizza și vreo două beri. Am rămas la restaurant, până către ora 23, iar acasă nu am ajuns mai devreme de ora 24.

PERSOANA 2: „La ora 18:00 mă învârteam prin apartament și trebuia să cumpăr un cadou pentru ziua nepotului meu, așa că m-am dus la supermarketul … și i-am cumpărat o minge de fotbal. La 19:45 eram la supermarket cumpărând mingea. Am plătit pe ea 25 de lei în numerar. În cele din urmă, am plecat și am mers la un restaurant, am mâncat o pizza cu niște prieteni, după care am plecat spre casă, unde am ajuns destul de târziu, către ora 24.”

Analizând cele două alibiuri, primul pare să fie mult mai credibil decât cel de-al doilea.

Mai apar, în plus, și alți factori care indică onestitatea:

1. Informații specifice despre oră, numele persoanelor și locații;

2. Relatarea conține informații inutile (gânduri, lucruri ce urmau să se întâmple);

3. Relatarea urmărește comportamentul normal al suspectului, de exemplu, el a mai ieșit cu acești prieteni la cină și merge des la restaurant.

Pe de altă parte, cel de-al doilea alibi este sumar, cu excepția perioadei de timp în care s-a comis infracțiunea. Acest alibi conține următoarele elemente înșelătoare:

– Informații vagi referitoare la oră, numele persoanelor și locații;

– Absența informațiilor inutile – relatarea are la bază comportamente prin care se leagă un eveniment de altul;

– Expresii care indică faptul că ceva este omis din relatare: „după un timp”, „în cele din urmă”, „apoi mi-am dat seama”;

– Cele relatate s-ar putea să nu constituie comportamentul normal al suspectului; de exemplu, nu este decât a doua oară în 10 ani când suspectul ia masa la restaurant – aproape întotdeauna își comandă pizza acasă.

Un element important în a obține un alibi util pentru dezvoltarea anchetei este felul în care persoana ascultată este solicitată să dea detalii. Se recomandă ca solicitarea să vizeze 2 ore înainte și 2 ore după perioada de timp considerată critică, în care a fost desfășurată activitatea ilicită. O solicitare precum „Spuneți-mi ce ați făcut în seara zilei de vineri” va provoca o relatare generală atât din partea suspectului onest, cât și a celui mincinos.

9.2. Blocarea alibiului

Blocarea alibiului constituie o metodă comună folosită, în practică, de foarte mulți anchetatori; poate cea mai des întâlnită. Pe măsură ce suspectul avansează în susținerea propriei versiuni, trebuie să apară și detaliile. Cu cât mai multe detalii, în condițiile unei declarații mincinoase, cu atât mai multe argumente pentru o punere „în forță” a lucrurilor la punct. Și dacă lipsesc detalii semnificative, alibiul dezvoltă suspiciuni, tocmai, prin această lipsă.

Pentru eficiență și, uneori, „pentru frumusețea spectacolului”, anchetatorul creează impresia că „înghite” totul; poate „deveni” naiv și asta nu poate fi decât o încurajare a suspectului mincinos să spună minciuni, din ce în ce mai multe și din ce în ce mai mari. Devenind încrezători în propria „capodoperă” suspecții mincinoși încep a introduce „floricele”, a înfrumuseța propria poveste, care devine și frumoasă, și palpitantă. Bineînțeles că, intrând în cursa întinsă de către anchetator, falimentul mincinosului devine cert.

Dacă există dovezi, suspectul este, pe această cale, ușor de convins în legătură cu faptul că implicarea și vinovăția sa sunt cunoscute. Totul este simplu dacă există dovezi. Dacă acestea nu sunt concludente, există riscul ca suspectul să realizeze și, uneori, să comunice anchetatorului, pe lângă alibiu, și elemente, stări ori situații care ar trebui demonstrate pentru a proba vinovăția „cuiva”; suspectul să înceapă, practic, să îi predea lecții anchetatorului despre cum se poate stabili vinovăția într-o anchetă. Totul se poate obiectiva într-un ascendent psihologic care să-l dezavantajeze pe anchetator, care „să-i închidă gura”, „să-i rupă dinții”. Practic, totul se transformă într-o luptă – cine convinge pe cine. Ori anchetatorul îl convinge pe suspect, că implicarea în activitatea ilicită și vinovăția lui este demonstrabilă și că ar trebui să coopereze în cadrul anchetei. Ori suspectul îl convinge pe anchetator, că nu se poate demonstra implicarea și vinovăția lui, că nu există ori nu pot fi descoperite probe pe baza cărora ancheta să facă lumină în cauză și, pe cale de consecință, ar fi bine să renunțe.

Principial, se poate spune că anchetatorul are la dispoziție câteva deschideri, care îi pot aduce superioritatea.

O primă opțiune, posibilă, are ca obiect solicitarea de probe concludente, în vederea stabilirii nevinovăției. Se poate invoca faptul că alibiul, în forma prezentată, nu poate fi decât un început, fiind necesare „argumente solide”, pentru ca totul să fie clar. Cum cele mai multe dintre alibiuri sunt „șubrede”, suspectul poate fi adus în zona rațională a lucrurilor, în care să înțeleagă necesitatea cooperării cu anchetatorul pentru un bine comun, firesc și necesar.

O altă opțiune, presupune solicitarea de explicații, care să conțină detalii „semnificative” pentru a demonta probele în acuzare. Suspecții, cel puțin în prima fază, își întemeiază apărările pe abordări cu caracter general. De fapt, încearcă să schimbe rolurile, să-l determine pe anchetator să scoată „artileria”, să pună pe masă probele pe care le are în acuzare. Anchetatorul nu are decât, pe baza strategiei pe care și-a pregătit-o, să ofere puțin și să ceară mult; multe detalii, pentru a lămuri fiecare aspect legat de proba în acuzare pe care a oferit-o, pe care a acceptat să o deconspire. Cum cele mai multe dintre apărări au probleme cu detaliile – suspectul încercând, din răsputeri, să schimbe subiectul, atunci când simte că nu poate oferi suficiente argumente, pentru a susține propria versiune – este de așteptat ca decizia de a colabora cu anchetatorul să devină opțiunea rațională, care să nu poată fi ignorată. Este nevoie de o verificare a realității acestei opțiuni și, pentru aceasta, cei mai mulți dintre anchetatori preferă să schimbe tema discuției pe elemente de interes care țin de alte aspecte referitoare la activitatea ilicită cercetată, despre care au date care le-au format certitudinea, în legătură cu modul în care au stat lucrurile, astfel încât să știe cât și unde „greșește” suspectul.

Atitudinea anchetatorului – când prezintă dovezi, când solicită detalii, când ascultă „prostiile” suspectului, etc. – nu trebuie să fie una agresivă sau desconsideratoare, zâmbetul nu trebuie să fie de superioritate, batjocoritor, să exprime dezgust, desconsiderare sau satisfacția personală de a-l fi prins pe „nemernic”, după o pândă șireată. Este nevoie de echilibru. Anchetatorul trebuie să fie sigur pe el și pe ceea ce face, însă, echilibrat; trebuie să existe acea permisivitate care să-i ofere suspectului posibilitatea ca, după ce a negat o relație ori o stare de fapt, pus în fața unei probe, să se poată întoarce ca să recunoască și să ofere alte detalii utile dezvoltării anchetei.

Sunt anchetatori care supraevaluează probele pe care le prezintă mizând pe aspecte generale, pe faptul că pot „lua fața” suspectului, că meta limbajul și non verbalul pot domina, acoperind lipsa de substanță pe fond. Evident că, dacă suspectul percepe caracterul circumstanțial al probelor la care face referire anchetatorul, totul se va transforma într-o negare perpetuă, cea ori cel ascultat devenind încrezător în imposibilitatea probării vinovăției sale. Suspectul își poate aduce aminte de faptul că orice eșec se poate transforma într-o victorie și va încerca să lupte pentru aceasta.

Există și riscul, de a domina persoana ascultată și de a o convinge să mărturisească ceea ce nu a făcut, pentru că alibiul său nu este suficient de solid. Este vorba despre un risc pentru că, aici, putem regăsi persoane nevinovate care, în mod ușuratic, recunosc o vină pe care nu o au; în speranța că, ulterior, prin profesionalismul anchetatorului, noroc și voia Bunului Dumnezeu, să se stabilească că, de fapt, nu au nimic de a face cu acuzația ce li s-a adus și cu recunoașterea pe care au făcut-o.

Concluzionând, anchetatorul ar trebui să se angajeze într-un atac total, atunci când are probe prin intermediul cărora este stabilită vinovăția suspectului, iar recunoașterea trebuie să vizeze nu ceea ce este, deja cunoscut, ci elementele insuficient probate. Anchetatorul nu are nici timp, nici alte resurse, pe care să le risipească fără sens. Esențial este ca suspectul să nu realizeze unde se termină punctele tari și unde încep cele slabe pentru anchetator.

9.3. Acuzația directă

Acuzația directă poate fi folosită cu eficiență atunci când există convingerea rezonabilă că suspectul este cel care a …, este cel vinovat de … . Caracterul direct al acuzării, permite anchetatorului să atace suspectul exact cu formularea infracțiunii de care îl acuză. Există un interes evident pentru a obține admiterea faptului că suspectul a fost implicat în activitatea ilicită cercetată iar, pentru aceasta, este necesar ca atenția suspectului să fie focalizată pe ceea ce poate fi numit „verbum regens” al anchetei – ai furat, ai ucis, ai violat, ai răpit, etc.

Acuzația directă este eficientă în cadrul anchetelor judiciare; în situația relațiilor interumane, care nu „beneficiază” de încărcătura specifică faptelor incriminate penal, acuzația directă nu funcționează ori, mai bine spus, nu funcționează normal, ceea ce se obține fiind interpretabil și, cu certitudine, va genera erori care nu fac utilă folosirea ei.

„Ai fumat ?”; „M-ai înșelat ?” sunt întrebări care pot primi ca răspuns un „Da” suficient de convingător și de derutant; astfel încât să poată apară întrebări de completare precum: „și ce-i cu asta ?”, „ce ? nu știi de glumă ?”, „de ce mă întrebi ?” ș.a.

În anchetă, acuzația directă provoacă manifestări comportamentale relevante care îl pot ajuta pe anchetator să-și dezvolte investigațiile. Într-un exemplu ipotetic, cu caracter general, în care avem două persoane suspectate de implicarea într-o activitate ilicită, folosirea de acuzații directe poate face diferența. Ambele persoane vor nega, vor refuza să ofere detalii, însă, modul în care se vor manifesta îl poate trăda pe cel mincinos. Este de așteptat ca nevinovatul să se manifeste dezordonat, fără apărări pregătite, cu excese emoționale legate de teama de a fi pedepsit pe nedrept.

Acuzația directă mai poate fi folosită pentru a respinge refuzul de a da detalii în cadrul ascultării. Mulți dintre anchetatori sunt convinși că a repeta acuzația directă, cu aceeași convingere, sinceritate și seriozitate, ca procedeu tactic, poate face minuni.

De exemplu:

Suspectul – Nu am făcut nimic, nu eu sunt cel care … .

Anchetatorul – Stai puțin (și după ce mai răsfoiește câteva file dintr-un dosar pe care îl are la dispoziție, ca recuzită, parcă încercând să verifice ceva); din ce am eu la dispoziție nu rezultă că dumneavoastră sunteți responsabil pentru … .

De regulă, suspecții continuă să nege – repetând, pe un ton în scădere, din care lipsește siguranța inițială, cu aceleași cuvinte; uneori pauzele dintre cuvinte capătă un oarecare volum.

Suspectul – Dar, nu am făcut nimic, nu eu am … .

Anchetatorul – Liniștiți-vă, nu eu am spus ca ați făcut ceva ori că sunteți cel care … .

Orice anchetator, cu experiență, știe că acuzația directă determină, aproape ca un principiu imposibil de înfrânt, o negare sau un refuz categoric. Anchetatorii, care aleg să folosească acest procedeu tactic, mizează pe o dezvoltare în timp a demersului.

La început, când suspectul este puternic, este stabil și coerent, în a nega implicarea în activitatea ilicită cercetată, anchetatorul se poate mulțumi, doar, să analizeze comportamentul celui pe care îl are în față. Ulterior, ca și proces în dezvoltare, anchetatorul poate arăta ca a fost convins de poziția suspectului pe care îl ascultă, chiar, că înțelege să îl ajute să construiască o apărare solidă; totul, însă, cu un preț – suspectul să-și apere, să justifice, să probeze nevinovăția sa. Totul are sens, pentru că suspectul ori va „produce” probe, argumente, va prezenta detalii necunoscute anchetatorului de natură a îndepărta suspiciunile în legătură cu persoana lui ori va greși. În criză, va încerca să justifice prin minciuni, din ce în ce mai greu de susținut, care îl vor acuza hotărâtor. Practic îi va fi imposibil, ulterior, să mai scape din propriul hățiș de detalii mincinoase, pe care și le-a creat singur, va cădea în propria capcană. Câtă vreme suspectul va face economie de gândire și, pe cale de consecință, de efort, va nega. Punându-se problema argumentării poziției, producerii și susținerii de argumente, vor apare și greșelile.

Scepticii, vor observa, fără un efort deosebit, că anchetatorul, ce își asumă folosirea de acuzații directe, are de depășit două obstacole, care îi împiedică pe suspecți să mărturisească.

Refuzul de a admite implicarea în activitatea ilicită cercetată;

Faptul că au adoptat, deja, o poziție mincinoasă și pentru susținerea ei au trebuit să folosească minciuni suplimentare.

Fără a detalia o posibilă dispută între susținătorii folosirii acuzațiilor directe și criticii unei asemenea opțiuni, subliniez doar oportunitatea, absolut obiectivă, pe care o are la dispoziție anchetatorul în legătură cu observarea, analiza și interpretarea manifestărilor suspectului.

Principial, anchetatorul nu are decât să compare comportamentul normal specific al persoanei pe care o are în față cu ceea ce apare, ca modificare relevantă, în urma perceperii acuzațiilor directe. Important, pentru anchetator, este să provoace suspectul, acesta trebuie să vorbească despre propria persoană. Vorbind despre sine, cei mai mulți dintre noi ne simțim în largul nostru iar, în ceea ce afirmăm, spunem adevărul; comportamentul, astfel obținut, poate constitui etalonul de comparație.

Cum să „producem” ?

Cum să procedăm pentru a da eficiență unei acuzației directe ?

Poate fi vorba despre un proces ?

Desigur că, într-o abordare simplistă, totul s-ar putea reduce la: „Știu că tu ai …, ce ai de spus ?”

Personal, consider că folosirea acuzației directe trebuie abordată la nivel complex, astfel încât să se poată obține rezultate maxime. Asta se poate face, în opinia mea, tratând acuzația directă la nivel de proces.

Un prim pas, îl poate constitui prezentarea problemei.

Este necesară o introducere, ce constă în prezentarea unei probleme importante pentru anchetă, pentru că este important ca manifestările comportamentale ale suspectului să fie focalizate, punctual, pe o problemă și nu pe desfășurarea anchetei în ansamblu. De exemplu, anchetatorul, suficient de concentrat, se uită pe hârtiile pe care le are în dosar: „da … avem cercetarea la fața locului, declarații, un proces verbal, încă o declarație, un alt proces verbal … da … trebuie să lămurim cum s-a pătruns în …”. O asemenea abordare permite concentrarea atenției, în mod direct, pe un aspect considerat important, fără să se mai pună problema altor aspecte secundare.

Prezentarea problemei poate fi necesară și atunci când se pune problema cercetării unor activități ilicite desfășurate în mai multe cartiere ale unui mare oraș. Un anchetator, în București ar putea spune, după ce a „mângâiat” un teanc de dosare: „Mda, să începem cu cel din Crângași. Aici s-au furat mai multe bijuterii, un laptop și o plasmă.” Răspunsurile comportamentale ale suspectului vor viza poziția sa față de furtul la care a făcut referire anchetatorul, fără a fi contaminate cu elemente ce ar putea veni în legătură cu alte furturi, pe care le-ar mai putea avea la activ cel ascultat.

Un al doilea pas, ar trebui să aibă ca obiect o primă acuzație directă. Acuzația trebuie să fie simplă, ușor de pronunțat și de înțeles de către suspect; trebuie să fie suficient de directă, pentru ca suspectul să nu amestece acuzația cu prezența, comportamentul, înfățișarea, sexul, vârsta, vestimentația, etc. a anchetatorului. Scopul, previzibil, este unul firesc – a obține o negare. Așa cum am arătat, acest rezultat este iminent, în cazul folosirii acuzației directe. Anchetatorul are nevoie să interpreteze ceea ce i se oferă: negarea este una sinceră sau una înșelătoare ? De exemplu, „Dorele, este clar. Din cercetările care s-au efectuat rezultă că, acum două nopți, ai pătruns prin forțarea încuietorii în apartamentul situat pe … și ai luat mai multe bunuri de valoare.”

Al treilea pas presupune o pauză, o așteptare a răspunsului verbal al suspectului în care anchetatorul evaluează restul manifestărilor comportamentale care apar inevitabil. Pauza trebuie să fie efectivă. Practic, anchetatorul nu mai trebuie să transmită nimic, ar trebui să se transforme într-o „statuie”; orice manifestare comportamentală, orice sunet, mișcare, foșnet, etc. poate să contamineze comportamentul suspectului. Numai în astfel de condiții, evaluarea anchetatorului cu privire la forța, spontaneitatea, conținutul, etc. a negării va fi una pertinentă, pe baza căreia suspectul să poată deveni suspectul principal ori să fie scos din rândul priorităților anchetei.

De exemplu, un suspect, care nu are ce ascunde, pus în fața unei acuzații directe – „Știu că azi-noapte ai fost la depozitul de pe strada …” – ar răspunde direct, spontan, cu o anumită forță, cu corpul aplecat spre înainte: „Ești nebun, azi noapte am fost cu soția acasă !” Suspectul mincinos, ca principiu, ar trebui să răspundă evitând contactul vizual cu anchetatorul, cu o voce mai puțin sigură, fără forță ori cu ceva artificial în susținerea volumului și intensității vocii, cu corpul în căutarea unui sprijin în fotoliul sau scaunul care i s-a pus la dispoziție: „Nu am fost eu, este o eroare, ca să fiu acuzat trebuie să probați …”.

În al patrulea pas, trebuie repetată acuzația. După ce suspectul a oferit refuzul categoric așteptat, anchetatorul trebuie să elimine elementele suplimentare promovate de către suspect și să repete acuzația directă.

Ce aduce nou această repetare a acuzației ?

De ce este necesar să fie repetată acuzația ?

Care sunt așteptările anchetatorilor cu privire la repetarea acuzației ?

Acum, este momentul în care anchetatorul trebuie să minimizeze gravitatea activității ilicite în care presupune că a fost implicat suspectul. De exemplu: „Dorele, la depozitul acela apar reclamații, cu privire la spargeri fictive, cam una la două săptămâni. Sunt interesat să aflu doar …”. Important este ca suspectul să realizeze două lucruri:

Că anchetatorul are suspiciuni întemeiate în legătură cu implicarea sa în activitatea ilicită;

Că ceea ce s-a întâmplat nu este foarte grav și că oricine ar fi putut face ceea ce a făcut el.

Următorul pas presupune folosirea de raționamente în vederea reducerii la minimum a gravității implicării în activitatea ilicită cercetată. Trebuie acceptat faptul că oricine acceptă să-și asume responsabilitatea, să recunoască implicarea în activitatea ilicită, în măsura în care imaginea nu îi este „șifonată” iar consecințele în plan fizic nu sunt deosebite. Este o problemă de confort, ce trebuie asumată și acceptată ca atare. Desigur că nu se pune problema asumării responsabilității de către suspecți nevinovați – orice practică, prin care o persoană ar fi convinsă să accepte responsabilitatea, în considerarea situației sale personale ori a obținerii unor avantaje materiale sau morale trebuie condamnată și declarată incompatibilă cu justiția socială.

În fapt, este vorba despre a reașeza pozițiile celor doi – anchetatorul și suspectul. Suspectul trebuie determinat să nu mai perceapă diferența de statut, ca fiind jignitoare. Și el este la fel de om, are studii, are relații sociale stabile, are copii, idealuri, speranțe, planuri financiare, necazuri, bucurii, etc. se află într-o stare de normalitate absolut firească și normală doar că … a greșit față de societate și va trebui să își asume consecințele. În practică anchetatorii folosesc, de regulă, raționamente ce țin de motivele implicării în activitatea ilicită.

Folosirea acuzațiilor directe are și dezavantaje.

Principalul dezavantaj constă în faptul că își propune să contorsioneze comportamentul suspectului în anchetă la un nivel care, uneori, este considerat riscant, ceea ce ar putea conduce spre eșec. În concret, suspectul este încurajat, la început, să mintă, să nege totul, după care este necesar ca acesta să-și apere poziția cu negări suplimentare. Urmează ca suspectul, ulterior, să accepte dirijarea pe drumul dorit de anchetator și, în final, să recunoască implicarea în activitatea ilicită cercetată și să-și asume responsabilitatea. Putem accepta că anchetatorii, ce decid să folosească acuzațiile directe, au calitățile și rutina necesară pentru a obține o declarație prin care suspectul își recunoaște vinovăția, dar … parcă, totul devine mai dificil decât ar fi necesar.

Totuși, nu trebuie ignorată șansa pe care o au anchetatorii de a face diferența dintre suspectul vinovat și cel vinovat, chiar dacă excluderea nu poate avea caracter cert.

Anchetatorii nu trebuie să utilizeze „gratuit” acest procedeu tactic, „doar” pentru a „sorta” suspecții. Oportun ar fi ca acuzațiile directe să fie folosite atunci când o anchetă este în impas și este puțin probabil să se poată obține probe relevante în alt mod. Într-o asemenea situație, aceasta ar putea fi singura șansă pentru a rezolva cazul. Este necesar ca anchetatorul să aibă suficientă stăpânire de sine, să-și pregătească bine activitatea și să aibă puterea „să se joace” cu raționamentele justificatoare. Pentru un suspect, care nu minte, este normal ca, pe măsură ce anchetatorul continuă să ofere raționamente justificatoare, să devină din ce în ce mai stabil și mai vehement în refuzuri și negări. Pentru un mincinos, odată cu prezentarea de raționamente justificatoare, totul va scădea, ca principiu, în intensitate – frecvența negărilor va scădea, va deveni mai docil, mai dispus la compromisuri, la a accepta negocierea diferitelor aspecte pertinente cauzei.

Punctul de plecare poate fi identic. La început, și cel care spune adevărul și cel care minte, va nega – puternic, intens, cât mai convingător. Odată cu curgerea timpului și cu prezentarea, de către anchetator, de raționamente justificatoare, cel care supune adevărul va continua în a nega orice implicare, în timp, ce suspectul mincinos va deveni docil și dispus la a negocia. Ca imagine ilustratoare să ne imaginăm un câine care continuă să latre din ce în ce mai convingător și mai înverșunat și un alt câine, care deși îl lovim sau/și îl mângâiem, dă din coadă și își întinde gâtul avansând capul spre a cere îndurare și a obține o mângâiere, chiar dacă știe că urmează a fi legat și pus într-o cușcă ce îi va permite să se miște, doar, pe o rază de 1 sau 2 metri. Suspectul ce spune adevărul crește în putere, are o forță din ce în ce mai mare, preia controlul dominând, firesc, relația cu anchetatorul.

9.4. Abordarea declarației introductive

O altă abordare, folosită adesea, de către anchetatori, pentru începerea unui interogatoriu este declarația introductivă. Aceasta conține o componentă de fapt și un apel emoțional, care îi poate permite suspectului să salveze aparențele. În ipoteză, anchetatorul construiește credibilitatea rezultatelor anchetei pe care o conduce și minimizează gravitatea implicării și a consecințelor implicării suspectului, pe care îl ascultă, în activitatea ilicită, dând dovadă de suficientă flexibilitate și, chiar, de disponibilitate față de persoana și situația suspectului.

Important este ca anchetatorul, prin tot ceea ce face, să se adreseze atât rațiunii cât și trăirii emoționale pe care o parcurge suspectul. Pentru suspect, este bine ca acesta să simtă că decizia de a mărturisi este una rațională, mai degrabă decât emoțională.

Dacă acuzația directă încurajează cele mai multe dintre persoanele ascultate să nege rapid, declarația introductivă nu include acuzații, ceea ce facilitează, ceea ce permite suspectului să asculte cu atenție și interes ceea ce spune anchetatorul. Deși o abordare emoțională poate fi, de multe ori, mai facilă, de regulă, aceasta are un impact redus în cazul infractorilor, ce au mai avut de a face cu anchetele – experiența lor individuală le spune că anchetatorul este suficient de subtil și tot ceea ce face nu este decât un demers consistent, care are ca scop obținerea recunoașterii lui și nicidecum oferirea vreunui ajutor ori ușurarea situației. Declarația introductivă, care dezvoltă emoția pe aspecte reale, ușor de verificat, poate fi eficientă atât pentru cei care sunt la prima anchetă cât și pentru cei cu experiență.

Discutând despre rezultatele anchetei și eficiența demersului, anchetatorul trebuie să crească credibilitatea anchetei dezvoltând, în mintea suspectului, certitudinea că va fi prins, că încet, dar sigur, vinovăția lui va fi stabilită și probată. În rândul anchetatorilor, există convingerea că 95 % dintre suspecți își vor recunoaște vinovăția în astfel de condiții. Restul de 5 %, vor ceda, odată cu prezentarea, în mod tactic, a unor probe de vinovăție. Ceea ce este interesant, este faptul că anchetatorul nu acuză direct, nu spune niciodată că „ai făcut”, „ai dat” sau „nu ai făcut”, ci, își folosește experiența, harul, toată puterea de convingere, pentru a spune „povești”. Abia aceste „povești” își vor face treaba, vor convinge suspectul cu privire la faptul că disputa dintre el și anchetator, de fapt, nu există; nici nu a apucat să se dezvolte, pentru că este deja tranșată – vinovăția lui este certă și este doar o problemă de timp ca să fie și probată.

Înainte de „a da drumul” la declarația introductivă, pentru a nu crea perspectiva unei victorii facile, obținute în disprețul persoanei suspectului, este bine ca anchetatorul să angajeze o discuție centrată pe informații biografice – ce este , cine este și cum de a fost posibil să se ajungă „aici”. Această „discuție” are și rolul de a-i permite anchetatorului să stabilească contactul cu suspectul și să-și regleze propriul comportament în funcție de persoana celui ori celei pe care o are în față, să scape de propria stare de nervozitate și disconfort generată de modul în care se desfășoară ancheta, de fapta cercetată, de persoana suspectului, de comportamentul lui de până atunci și cel previzibil, presiunea unor potențiale probleme personale (că doar și anchetatorul este om normal), etc. În plus, un fel de bonus ce nu trebuie ignorat, anchetatorul are oportunitatea de a descoperi, evalua și interpreta manifestările comportamentale ale suspectului pe care îl ascultă, în vederea stabilirii atitudinii acestuia față de anchetă, anchetator, recunoașterea vinovăției, în vederea stabilirii disponibilității acestui pentru a minți, în vederea stabilirii relațiilor cu alte persoane implicate în faptă. În funcție de aceste manifestări comportamentale, anchetatorul va lua decizia de a intra pe fond și a discuta despre aspectele importante ce privesc ancheta în desfășurare.

Oportun, este ca anchetatorul „să se agațe” de aspecte raționale ce apar, firesc, în ceea ce spune suspectul, pentru a sublinia normalitatea și justețea unor evoluții, desfășurări de lucruri, abordări, ș.a. care să creeze certitudinea că și ancheta în desfășurare s-a dezvoltat cât se poate de normal, corect, just și obiectiv. Mai mult, pe măsură ce suspectul vorbește despre el însuși, anchetatorul obține elemente valoroase pe baza cărora să dezvolte, ulterior, raționamente justificatoare.

Comportamentul anchetatorului, pe parcursul declarației introductive, este deosebit de important. Anchetatorul spune, în același timp, două povești – una la suprafață, la un nivel promovat de către anchetator și perceput de către suspect ca fiind superficial; una la nivel profund, cea care se dorește să conteze. Ca sunet, flux de informație promovat la nivel verbal, perceptibil la nivel sonor, anchetatorul vorbește despre importanța activității de anchetă, despre gravitatea faptelor penale, despre importanța prevenirii infracțiunilor, despre justețea condamnărilor penale ș.a. În spatele acestui mesaj poate sta un ton neutru, care să nu conțină nici un element de natură să acuze, o manifestare dezinvoltă a anchetatorului ce va ști să folosească variațiile din zona para verbalului și contactul vizual pentru a transmite mesajul secundar, de natură subliminală, prin care anchetatorul să-și afirme disponibilitatea pentru a înțelege omul, a înțelege motivele ce l-au determinat, pe cel pe care îl are în față, să facă ceea ce a făcut, a înțelege contribuția persoanei vătămate care, și ea, a avut un rol important în determinarea făptuitorului să treacă la fapte și la modul în care s-a desfășurat, în fapt, activitatea ilicită. Mesajul secundar, cel subliminal, este de natură a crea „o prietenie trainică” între anchetator și suspect, bazată pe o „comuniune de sentimente” absolut firești și omenești. Acest mesaj are rolul de a evita situația în care suspectul ar nega, precum în cazul acuzației directe. La „bine”, este normal să răspunzi cu „bine”, pentru că răul se găsește peste tot.

Ca principiu, declarația introductivă produce efecte diferite, în funcție de suspect. Cel care nu are nimic de ascuns, fiind nevinovat, ascultă cu atenție, se bucură de profesionalismul și certitudinea rezultatelor anchetei, își poate arăta, chiar, încrederea în persoana anchetatorului. Suspectul vinovat, deși nu a suferit nimic, capătă o vulnerabilitate – „am fost prins”.

Comportamentul suspectului, pe parcursul prezentării de către anchetator a declarației introductive, poate fi relevant pentru a constata buna sau reaua credință a suspectului ascultat. Cel ori cea ascultată poate avea o postură deschisă, o expresie facială care arată relaxare și interes pentru ceea ce spune anchetatorul ori, din contră, poate fi rigidă, își poate schimba des și brusc poziția corpului iar expresia facială devine speriată, înfricoșată, asemănătoare cu a unui animal vânat care simte cum i se epuizează resursele și nu poate scăpa de sub urmărirea celui care îl vânează. Mișcările capului ies din limitele firescului, devenind ori întârziate și, aproape, fără sens ori bruște și greu de controlat, din punct de vedere al amplitudinii și direcției.

Anchetatorii, pentru a-și atinge scopul propus. au la dispoziție mai multe opțiuni pentru declarația introductivă.

În practică, se vorbește despre rezistența suspectului, ca fiind un fel de resort interior care determină persoana ascultată să nege sau să evite, să pună la dispoziția anchetatorului, acele elemente de interes, pe care acesta le caută și sunt necesare pentru dezvoltarea anchetei și lămurirea cazului. Ei bine, în cazul suspectului care spune adevărul, această rezistență rămâne constantă ori crește pe parcursul ascultării, indiferent de durata acesteia. Mincinosul, odată ce resursele se consumă, pe măsură ce acestea se diminuează, rezistența lui scade, începe să se clatine și va ceda. Pentru anchetatori, în plan practic, poate fi util să lungească declarația introductivă și, eventual, în completare, să ofere „șansa” unei discuții lipsite de elemente acuzatoare – specifice interviului – pentru a obține detalii suplimentare, care să ofere suficientă specificitate pentru a putea concluziona ca este vorba despre un comportament tipic de vinovăție sau, din contră, de nevinovăție. Bineînțeles că, la momentul oportun, nimic nu îl poate împiedica pe anchetator „să alunece” către ceea ce este caracteristic interogatoriului și, chiar, spre acuzația directă.

Modul în care se construiește o declarație introductivă, cel puțin ca principiu, nu diferă, la nivel esențial, în funcție de natura activității ilicite, de persoana vătămată ori de mărimea prejudiciului. Astfel, orice declarație introductivă trebuie să conțină următoarele componente:

1. Explicarea rolului anchetatorului – în prima parte a declarației introductive, anchetatorul trebuie să se identifice ca parte a sistemului judiciar, să definească și să explice rolul său în societate și în cadrul instituției în care își desfășoară activitatea. Va avea grijă să sublinieze modul în care se desfășoară anchetele – certitudinea rezultatelor, perioada scurtă de timp în care societatea trebuie să primească satisfacție (în sensul identificării infractorilor, probării vinovăției și sancționarea lor) – faptul că îi place ceea ce face, iar dreptatea și adevărul sunt valori supreme pentru el; că oamenii sunt cea mai de preț resursă pentru societate și, indiferent de cât de bune sunt legile, foarte important este modul în care acestea sunt aplicate; că are o bună reputație, este apreciat de șefi, de colegi de diferite personalități din viața civilă, etc. Este bine ca anchetatorul să strecoare și raționamente, care pot face mai facilă situația suspectului, precum faptul că, în România, organele judiciare sunt sufocate cu tot felul de plângeri, în legătură cu presupuse fapte penale ce nu se confirmă; că, în fapt, multe dintre sesizări încearcă să rezolve aspecte ale executării ori neexecutării unor contracte și nu poate fi vorba despre răspunderea penală ci, doar, de o răspundere contractuală; că în spatele multor sesizări stau scopuri ilicite – ascunderea unor fapte penale mai grave, evaziunea fiscală, compromiterea reputației profesionale, etc. Cu privire la genul de faptă cercetată, mulți dintre anchetatori optează pentru a sublinia recrudescența unor astfel de fapte, consecințele pentru cetățeni și pentru societate în ansamblu, faptul că administrația publică centrală și locală este interesată și îngrijorată de ceea ce se întâmplă, că mulți dintre politicieni sunt interesați de rezultate cât mai bune într-un timp cât se poate de scurt, pentru a-și îmbunătăți imaginea și spori șansele la alegerile ce vor urma; prilejul este folosit și pentru a sublinia că ceea ce a făcut suspectul nu este așa de grav, cu consecințe deosebite, așa cum sunt alte fapte de același gen săvârșite de curând. Scopul evident este acela de a-l determina pe suspect să accepte colaborarea, să nu spună „nu”, să nu nege implicarea în fapta cercetată.

De exemplu, într-un caz de furt dintr-o companie privată, anchetatorul ar putea susține: „Dorele, numele meu este X, sunt … în cadrul … și sarcina mea este să identific hoții, să probez vinovăția lor și să mă asigur că vor răspunde penal conform vinovăției lor.” În acest exemplu, anchetatorul a început să spună că are ca sarcină să identifice „hoții” – probabil ca mod de exprimare a orgoliului profesional, a capacității pe care și-o declară și dezaprobării (poate, chiar, a urii și disprețului pe care îl manifestă față de hoți) – aspect de natură a deranja orice persoană audiată în calitate de suspect care, este normal, să nu se considere „hoț”. În discuțiile pe care le-am avut cu diverși anchetatori, am încercat să susțin ideea potrivit cu care ar fi bine să fie evitată o asemenea exprimare ca fiind gratuită deoarece demersul ar aluneca spre ceea ce am arătat mai sus a fi acuzația directă. Cei mai mulți dintre cei cu care am stat de vorbă au susținut că nu este vorba despre o acuzație directă ci de o afirmație impersonală menită a face pe orice persoană ascultată să înțeleagă disprețul firesc pe care cetățenii, societatea în ansamblu și anchetatorii (ca profesioniști ai domeniului) îl manifestă pentru astfel de fapte și persoane.

Desigur că o opinie trebuie tratată ca atare. Mincinoșii se pot agăța de o afirmație dură, descalificantă ca să construiască un comportament veridic, chiar dacă, în fapt, sunt vinovați și susțin o minciună. Personal consider că trebuie evitată orice irosire, orice investiție inutilă – este normal să nu fii de acord cu cei care fură, este normal să condamni astfel de fapte. În aceste condiții, cred că mai eficient ar fi să se facă referire la valori perene ce, în mod firesc, sunt apreciate și de suspect, cel puțin la nivel declarativ, precum: adevăr, justiție, dreptate, ș.a.

2. Explicarea modului în care se formează și se dezvoltă pierderi semnificative ca urmare a activității ilicite cercetate – are, în principal, rolul de a provoca suspectul să ofere manifestări relevante, care să conducă la probarea vinovăției sale. Anchetatorul nu are decât să țină o „conferință” despre cum, referitor la exemplul de mai sus, companiile private sunt furate și cum se dezvoltă pierderi imense, care se răsfrâng atât asupra companiei cât și asupra bugetului de stat și societății în ansamblu. Va face referire, la modul în care angajații folosesc în interes personal bunurile și banii companiei; la cum se sustrag bunuri prin intermediul unor persoane apropiate angajaților; cum unii funcționari „greșesc” dând rest la o plată fără să fie necesar, uitând să treacă pe diverse documente de uz intern ori din zona contabilității publice, cantități de bunuri și servicii; cum se poate greși tastarea unor sume pe terminalele de plată electronice; cum se obține conivența funcționarilor de la compania de pază pentru a dispărea containere sau chiar autovehicule încărcate cu diverse mărfuri ș.a. Este ușor de acceptat că se poate observa, din manifestările suspectului, modul în care acesta acceptă faptul că se fură în diverse moduri de care cunoaște personal ori, numai, a auzit și, în același timp, refuză asumarea fiind neimplicat ori, în cazul în care este vorba chiar de modul în care a acționat el, în cazul cercetat, cum apar indicii care atestă vinovăția lui.

Mulți dintre anchetatori acordă, aici, un rol important observării privirii și contactului vizual cu ochii suspectului pe care îl ascultă. Se afirmă că manifestările suspectului legate de mișcarea ochilor, direcția și modul în care privește, constituie un fel de clopoțel, care semnalizează vinovăția implicării în activitatea ilicită cercetată. Stăpânirea de sine, siguranța și certitudinea celor expuse de către anchetator sunt de natură a-l dezechilibra pe suspect; în mod normal, acesta nu va avea suficientă putere să mai nege participarea sa, subconștientul va reacționa dincolo de condiționările voliționale impuse de conștient. Există și situații în care unii dintre suspecți corectează discursul anchetatorului, îl actualizează cu evoluțiile recente ale modurilor de operare, pun ordine în anumite raționamente și imperfecțiuni care nu dau suficientă realitate celor spuse. Bineînțeles că, involuntar, suspectul va explica și modul în care a acționat el. Cuvinte, expresii, elemente de para verbal, manifestări non verbale – important este ca anchetatorul să trezească interesul, să încurajeze și să aibă suficientă răbdare să asculte, să observe și să interpreteze.

Toate elementele obținute trebuie sistematizate și folosite individual ori, după caz, asociate pe parcursul desfășurării ascultării, de după prima acceptare a implicării în activitatea ilicită cercetată, când anchetatorul va avea ca obiectiv să dezvolte acceptarea prin detalii care, coroborate, să probeze vinovăția suspectului.

3. Explicarea modului în care se desfășoară cercetările – are ca scop confirmarea modului și a mijloacelor ce pot fi folosite în cadrul desfășurării anchetei. Se face referire la prevederile legale ce au ca obiect probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii. Nu se citește Codul de procedură penală ci, anchetatorul, în funcție de informațiile pe care le are la dispoziție, face referire la acele activități în desfășurare ori care se pot desfășura, efectiv, în cadrul anchetei. Se va explica, cu suficient de multe detalii, modul în care au fost desfășurate activitățile de anchetă, până la momentul audierii, astfel încât să fie formată convingerea că este în curs de desfășurare o anchetă serioasă, în care au fost obținute anumite rezultate și există certitudinea că se va ajunge la aflarea adevărului. Bineînțeles că, aici, nu este vorba despre prezentarea materialului probator ci, doar, despre convingerea suspectului, că desfășurarea cu seriozitate și profesionalism a activităților de anchetă are ca rezultat, firesc, obținerea de probe utile dezvoltării anchetei.

În practică, anchetatorii folosesc, pe post de „as în mânecă”, modul în care se folosesc metodele speciale de supraveghere sau cercetare, prevăzute de lege, și rezultatele obținute în diverse alte anchete. Are efect orice referire la activități care pot dezvolta probe directe ale implicării suspectului în activitatea ilicită, chiar dacă, se ajunge la ele prin probe indirecte, precum rapoarte de audit, procese verbale de predare a serviciului ori a unei gestiuni, foi de parcurs, diverse alte documente cu caracter administrativ ce se întocmesc în baza unor proceduri interne.

Nu se poate pune problema deconspirării unor probe sau surse de informații, orice „scurgere” fiind de condamnat.

Nimic din ceea ce spune anchetatorul nu trebuie focalizat pe persoana suspectului, ci acesta trebuie, doar, să sublinieze faptul că organul judiciar are capabilitatea de a afla adevărul și a realiza scopul procesului penal. Este nevoie de echilibru. O narațiune excesiv de descriptivă, din partea anchetatorului, poate fi interpretată ca o acuzație directă ce ar genera o negare; folosirea unor termeni duri, precum „furt”, „omor”, „viol”, „trafic de …” ș.a. poate conduce, de asemenea, la negări. Orice altă exprimare, poate fi considerată ca fiind de natură a oferi o șansă – alta este percepția dacă vom vorbi despre „multele sustrageri de mărfuri din depozitul …”, „existența unor relații personale controversate” sau „neînțelese”, „o întâmplare nefericită ce a generat moartea victimei”, etc. Maximul de efect asupra suspectului, nu este dat de duritatea exprimării sau precizia termenilor folosiți, ci, de siguranța exprimării anchetatorului, de calmul și convingerea pe care acesta o afișează, de modul în care creează și dezvoltă convingerea că „știe cum au stat lucrurile”.

4. Discuții cu privire la justificarea modului în care a acționat suspectul – sunt deosebit de utile, nu numai pentru împăcarea suspectului cu el însuși, ci, mai degrabă, pentru a concentra atenția și a canaliza efortul, pe viitor, în vederea identificării de soluții rezonabile pentru situația în care se află. Pentru anchetator este important să abată preocuparea și concentrarea suspectului de la consecințele activității ilicite, comportamentul coautorilor, al complicilor, al persoanelor apropiate, al unora dintre anchetatori, etc. către „rezolvarea problemei”. Discursul anchetatorului trebuie să evolueze folosind persoana a treia, va vorbi despre alții, despre un „el”, o „ea”, despre „ei”. Orice folosire a prenumelui, a numelui ori a lui „tu” va fi perceput ca o presiune de natură a genera rezistență – nu eu spun că trebuie să găsim o soluție ci tu ai ajuns la concluzia aceasta, pentru că cei mai mulți dintre cei care s-au aflat într-o situație asemănătoare au făcut-o, pentru că trebuie făcută. Vorbind despre alții, oferind exemple cu privire la alte activități ilicite și motivele care le-au generat, favorizat, înlesnit, despre modul și gradul de implicare al persoanelor vătămate, anchetatorul va oferi suficiente justificări cât să-l determine pe suspect să „treacă la fapte”, fără să nege implicarea în activitatea ilicită cercetată.

Suspectul are, în acest fel, tot ceea ce își putea dori: un anchetator care nu îl acuză direct, nu vine peste el, care este detașat și este, cel mai important, dispus „să înțeleagă”, o atmosferă care îl face să simtă că problema lui este comună și va fi tratată și rezolvată ca atare. Firescul, așteptat de către anchetator, nu va întârzia să apară – suspectul va strecura, la început timid, elemente și aspecte de justificare personală; și precum în tenisul de câmp, dacă anchetatorul va păstra mingea în teren fără să o dea afară, în final, suspectul va oferi motivele ce l-au determinat să facă ceea ce a făcut. În acest moment, este necesar ca anchetatorul să testeze măsura în care suspectul este dispus să accepte o declarație de acceptare a implicării în activitatea ilicită cercetată.

5. Testarea acceptării implicării în activitatea ilicită cercetată – este necesară, în primul rând, din considerente ce țin de precauție, de asumarea unor riscuri iminente cu privire la eșec, la prăbușirea construcției pe care anchetatorul s-a străduit, cu abilitate, să o edifice. Buni profesioniști fiind, putem să ne înșelăm, să facem erori. Prudent este, pentru un anchetator meticulos, să „ofere” o declarație de acceptare a implicării în activitatea ilicită ce constituie obiectul anchetei pentru a verifica, în fapt, dacă suspectul este pregătit pentru a mărturisi. Declarația de acceptare se formulează pe baza rezultatelor obținute în etapa precedentă, când au fost discutate justificările, motivele care ar fi putut sta la baza hotărârii de a desfășura activitatea ilicită, folosindu-se „tu” sau numele suspectului. Ca exemplu se poate formula: „Dorele, nu-mi dau seama cum a putut să se dezvolte … (motivul) astfel încât să faci ceea ce ai făcut.”

6. Acuzația indirectă, apreciativă – este folosită, de regulă, după ce anchetatorul a constatat suficiente indicii de manifestare comportamentală – deschiderea poziției corpului, o relaxare suficientă, care să nu permită, cu ușurință, revenirea la poziția de luptă, un volum al vocii care să reflecte acceptarea situației, manifestări firești ale zâmbetului, etc. – care să arate disponibilitatea suspectului de a mărturisi. La elaborarea acestei acuzații se are în vedere ocolirea activității ilicite, în concret, cercetate. Se folosește o atitudine și un ton apreciativ, pentru că, în plan obiectiv, și răul se face cu meticulozitate, ingeniozitate, greutate, etc. – nu oricine poate să facă ceea ce a făcut suspectul. Se poate întreba „ce a simțit” sau „cum a fost” când a făcut-o prima oară sau ultima oară ori „cea din luna Noiembrie”. Alte exemple pot fi:

– care a fost cea mai mare sumă de bani pe care ai obținut-o ?

– câte ai făcut, cel mai mult, într-o zi ?

– care a fost cea mai bună zi ?

– care a fost cea mai scumpă piesă ?

7. Întrebarea anexă la acuzația indirectă – este o întrebare gândită „la pachet” cu cea care reprezintă fondul acuzației indirecte, este direct legată de aceasta și este folosită imediat ce anchetatorul constată că suspectul se apropie de momentul când va mărturisi. Practic, prin aceasta anchetatorul încurajează mărturisirea, îi face cale liberă, înlăturând orice obstacol. Prin acest tip de întrebări se exagerează, ca posibilitate, consecințele activității ilicite desfășurate pentru a minimiza, din perspectiva suspectului, consecințele reale ale faptei pe care a săvârșit-o.

Ca exemplu, îmi aduc aminte de o abordare grotescă, pe care am văzut-o la un anchetator, pe timpul documentării mele, undeva, în țară, care, cercetând un viol, îi spune suspectului: „Bă … a murit ? Ea spune că ai violat-o, poate i-o fi și plăcut, oricum nu are contoar, lasă bă … că se rezolvă.” Desigur că, circumstanțele personale ale suspectului au fost de natură să „îmbie” anchetatorul la o asemenea abordare. Cert este că rezultatele au fost cele așteptate – suspectul, în final, a mărturisit.

Ca exemplu de dialog între anchetator și suspect, în cazul unui furtului unei genți dintr-un autoturism, discuția poate evolua astfel:

Anchetatorul – Dorele, câți bani crezi tu că spune victima că a avut în geantă ?

Suspectul – se abține să spună ceva

Anchetatorul – O fi avut mai mult de 500 lei ?

Suspectul – Și-ar fi dorit să aibă … .

Anchetatorul – Cum mă, că spune că lucrează la …

Suspectul – O fi lucrând dar nu a avut decât 60 de lei.

În condițiile în care anchetatorul sprijină negarea, în mod adecvat, suspectul va înțelege, repede, că a admis, deja, faptul că a fost implicat în activitatea ilicită cercetată, că este atras într-un dialog care evoluează către o recunoaștere completă.

Durata declarației introductive – indiferent de natura sau locul unde se desfășoară o ascultare judiciară, este necesară o perioadă de timp, ca suspectul să se simtă suficient de confortabil, ca să poată accepta mărturisirea ca soluție rezonabilă și rațională, pentru rezolvarea situației în care se află. Pentru anchetator, este bine să nu existe așteptări în legătură cu recunoașterea vinovăției mai devreme de 15 – 45 de minute, în cazul activităților ilicite împotriva proprietății sau 45 de minute – 2 ore, în cazul unor activități ilicite contra persoanei. Am făcut referire la intervale de timp largi, care pot fi contestate, din punct de vedere al utilității, însă, din punct de vedere practic, trebuie acceptat că, doar ca excepție, un suspect își recunoaște vinovăția „din prima”, indiferent de natura activității ilicite ori de nivelul de implicare. Anchetatorul trebuie să aibă în vedere intervalele de timp, la care am făcut referire, pentru a-și planifica ritmul în care gestionează componentele declarației introductive; una dintre principalele vulnerabilități fiind vorbitul în exces – anchetatorul preocupat să își facă cât mai bine treaba, detaliază prea mult, pierzând din credibilitatea și pragmatismul necesar demersului.

Fără a avea pretenția de a descrie o bună practică, consider că, pe parcursul investigării unei activități ilicite comune, anchetatorul ar trebui să aloce 5 – 10 minute parcurgerii primelor trei componente ale declarației introductive. Dacă demersul este unul credibil și responsabil, suspectul va deveni convins de seriozitatea anchetatorului și anchetei, va înțelege că este ca și prins și nu are nici o șansă să scape.

Altfel – dacă anchetatorul nu controlează ceea ce se întâmplă, insistă fără sens pe anumite accente, se arată interesat prea mult de anumite detalii, dezvoltă o relație personală, în care își dorește superioritate – suspectul va considera fiecare detaliu ca fiind o slăbiciune, că de fapt anchetatorul nu are nici o probă, este slab și nu este în stare să ducă lucrurile până la capăt. O atenție deosebită trebuie acordată justificărilor, orice element de superficialitate, de artificial, are ca rezultat direct discreditarea anchetatorului. Pierderea momentului oportun pentru a face acuzația indirectă este, de asemenea, de natură a compromite întreg demersul.

9.5. Acuzația de implicare în activitatea ilicită (solicitarea alibiului)

Acuzația de implicare în activitatea ilicită este o formă de acuzație, folosită de către anchetatori pentru a provoca suspectul să își expună alibiul. Pe fond, această formă de acuzație tinde să fie mai greu de utilizat, întrucât presupune ca anchetatorul, practic, să îl invite pe suspect să participe la procesul de luare a deciziilor privind desfășurarea anchetei, mărturisirea apărând ca urmare a falimentului, a constatării faptului că alibiul nu se confirmă, că nu se poate confirma pentru că este construit pe minciună. Este nevoie de o perioadă de timp mai mare, decât cea necesară pentru acuzația directă ori pentru declarația introductivă, pentru că suspectul este invitat și acceptat să vorbească mai mult, rolul anchetatorului fiind acela de a încerca, doar, să îl dirijeze în discurs, pentru a rămâne în legătură directă cu elementele de interes pentru anchetă și a evita, astfel, „discuții filosofice” fără sens.

Solicitarea alibiului începe ca o discuție specifică interviului, fiind necesar ca anchetatorul să convingă suspectul să vorbească, să ofere suficiente elemente, pentru a putea fi exclus din rândul suspecților. Trebuie mizat pe oportunitatea care i se oferă suspectului de a-și expune punctul de vedere. Ca risc, există posibilitatea ca mulți dintre suspecți să perceapă împrejurarea ca fiind vorba despre o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, se oferă o oportunitate, ceea ce pentru suspecții nevinovați este suficient; pe de altă parte, trebuie să îți expui apărări pe fond, fără să știi care sunt probele în acuzare, ceea ce pentru cei vinovați este ceva de neacceptat. Orice nepotrivire va fi de natură să îi discrediteze, putând deveni probă împotriva lor.

Ceea ce este, în opinia mea, remarcabil, este faptul că suspecții, care acceptă să vorbească, oferă informații deosebit de prețioase pentru anchetator, care au ca obiect caracteristicile de raționament pe care le-au folosit la construcția alibiului, modul în care iau anumite decizii, criteriile și elementele pe care le consideră importante în cadrul procesului de luare a deciziilor. Pentru a fi credibil, suspectul trebuie să ofere mult mai mult decât poate accepta să ofere în condiții normale. Este nevoie de trăiri, sentimente, emoții, care sunt prea multe pentru a putea fi falsificate.

În anumite cazuri, în care activitatea ilicită presupune încălcarea unor reguli, anchetatorul trebuie să obțină o anumită structură a alibiului, ce trebuie dezvoltat pe două componente esențiale:

Modul în care a înțeles și interpretat regula;

Condițiile în care a încălcat regula.

Odată cu expunerea alibiului, anchetatorul va avea la dispoziție suficiente date, pe baza cărora să extindă ancheta și cu privire la activitatea altor persoane – de exemplu, funcționari care aveau atribuții de serviciu în baza cărora trebuiau să informeze sau să instruiască cu privire la modul în care trebuie desfășurate anumite activități, funcționari care aveau, ca sarcină, să ia măsuri pentru prevenirea desfășurării de activități ilicite, pentru prevenirea apariției și dezvoltării de cauze ori împrejurări de natură a genera, favoriza sau înlesni desfășurarea de activități ilicite.

Elaborarea și dezvoltarea acuzației de implicare în activitatea ilicită (solicitarea alibiului) – este un proces ce cuprinde mai mulți pași.

Introducerea – presupune, așa cum este normal, stabilirea unei relații între anchetator și suspect. Anchetatorul va fi preocupat să-și contureze o normă comportamentală a suspectului, urmărind modul în care acesta reacționează la stimuli normali. Esențial este, și aici, ca suspectul să vorbească iar anchetatorul să îl lase să vorbească – cu cât mai mulți biți transmiși, cu atât mai multă informație utilă pentru anchetatori.

Solicitarea expunerii alibiului, a modului în care înțelege suspectul că s-au petrecut lucrurile – anchetatorul are nevoie de o poveste detaliată care să cuprindă locuri, nume, intervale de timp de natură a da precizie și claritate susținerilor pe care le promovează suspectul. În astfel de condiții, devine puțin probabil pentru suspect ca, ulterior, să mai nege sau să încerce să schimbe detalii din ceea ce, deja, a susținut. Mai mult, anchetatorul va înțelege modul în care gândește și ia hotărâri cel pe care îl are în față; ceea ce îl determină să facă, să nu facă ori să dea ceva; care sunt valorile pe care le respectă. Sintetic, anchetatorul va trebui să înțeleagă ce este, cine este, cum este și de ce este ceea ce este, persoana pe care o are în față. Suspectul nu dă o simplă explicație ci, pentru a fi credibil, trebuie să se ofere pe sine.

Ce se întâmplă dacă ceva va fi altfel, decât trebuie să fie potrivit regulii astfel revelate ?

De cele mai multe ori va fi vorba despre o minciună, despre o probă împotrivă. Rar, ca excepție, poate fi vorba despre ceva explicabil prin „uneori, înțelegem să facem lucrurile altfel”.

De ce preferăm să le facem „altfel” ?

Este greu de explicat, probabil DE AIA.

De exemplu, într-un caz, în care un director, din cadrul unei instituții a administrației locale, era cercetat pentru fapte de corupție, anchetatorii au plecat doar de la o sesizare care avea ca obiect o disproporție suspectă între venituri și cheltuielile pe care le făcea. Susținându-și alibiul, directorul a pus accent deosebit pe sistemul său de valori, pe modul în care procedurile legale stabileau cum se alegeau furnizorii de servicii, pe onestitatea sa și a funcționarilor din subordinea sa în desfășurarea procedurilor de achiziții, pe modul în care își dezvoltă propriile suspiciuni, în legătură cu onestitatea unor achiziții, unor funcționari, ș.a. Definind real modul în care ar fi trebuit să acționeze, suspectul și-a arătat limitele: tocmai modul în care a acționat – selectând și acceptând servicii scumpe și de calitate îndoielnică, de la un anumit furnizor de servicii – contravenea cu modul în care știa și trebuia să acționeze. Dacă la nivel „teoretic” accepta că este suspectă selectarea aceluiași furnizor de servicii pe o perioadă lungă de timp, în condițiile în care serviciile furnizate sufereau în privința termenelor și calității, a trebuit să accepte, și la nivel „faptic”, că ceva nu era în regulă cu respectivele achiziții, că problema era la serviciul pe care îl conducea și că șeful serviciului, adică EL, era responsabil pentru nereguli și principalul beneficiar al foloaselor necuvenite plătite de către cel care câștiga mereu.

Într-un alt caz, cercetându-se un viol, care se sfârșise cu moartea victimei – unul dintre suspecți ce avea un loc de muncă bun, venituri pe măsură, o familie fără probleme, un cerc social care cuprindea persoane cu un status social peste medie – prezentându-și alibiul, a susținut caracterul întâmplător al prezenței sale într-o bodegă de cartier, unde a stat la masă cu o prostituată, au mâncat mici, au băut bere la halbă și, ulterior după ce el a plecat, aceasta a fost „invitată” pe un teren viran din apropiere, de către doi indivizi aflați sub influența băuturilor alcoolice și a unor fantezii greu de acceptat, a fost violată și ucisă, cu cruzimi, în urma introducerii în orificiile naturale a unor obiecte cu forme și dimensiuni nefirești. Suspectului i-a fost imposibil să-și explice prezența într-un local în care nu mai intrase niciodată, considerându-l rău famat, să explice ce l-a determinat să ia masa acolo, acceptând prezența și compania unei femei cu reputație îndoielnică, etc. Prezența sa alături de victimă, înainte de a fi violată și ucisă, a fost exploatată, în prima fază, de către făptuitori care au declarat că l-au văzut alături de victimă, pe terenul viran unde a fost descoperit cadavrul.

Cooperarea pentru a perfecționa alibiul și a demonstra nevinovăția suspectului – nu este vorba despre un „blat”, despre fapte de corupție, despre lipsă de profesionalism, ba, din contră. Anchetatorul se alătură suspectului pentru a dezvolta, a perfecționa, a completa alibiul astfel ca acesta să fie credibil, structurat logic și cronologic. Practic, anchetatorul solicită explicații și detalii care … dacă suspectul ar minți, dacă acesta ar fi implicat în activitatea ilicită cercetată, nu ar putea fi obținute. Alibiul ar rămâne cu găuri, cu aspecte care nu ar putea fi probate, în mod inexplicabil. Având în vedere caracterul special al participării într-o anchetă judiciară, al rolului de suspect ascultat, este necesar un adevărat parteneriat între anchetator și suspect, pentru a afla adevărul împreună. Ori reușesc, împreună, să clădească un edificiu, care să stea în picioare indiferent de „criticile” ce ar putea fi aduse, ulterior, la parchet ori în instanță, ori edificiul se clatină și trebuie acceptat că suspectul este vinovat și, rațional, este să își recunoască vinovăția. Pentru a iniția acest parteneriat, anchetatorul va explica modul în care simte și tratează un suspect vinovat, în comparație cu o persoană pe care o simte de bună credință. Pentru suspect, este important să înțeleagă necesitatea de coopera în cadrul anchetei, de a da explicații credibile, astfel încât să-și demonstreze nevinovăția.

Discutarea modului în care se dezvoltă ancheta – este necesară pentru a verifica, în ce măsură alibiul este credibil și complet, „să nu ne scape ceva”. Ipotetic, pot fi luate în considerare două situații cadru – suspect receptiv și cooperant; suspect mai puțin receptiv și necooperant.

În prima situație, anchetatorul, ajungând la concluzia că alibiul a ajuns la nivelul maxim de dezvoltare posibil la momentul dat, conduce discuția către modul în care se dezvoltă o anchetă penală, activitățile care se desfășoară și rezultatele așteptate în legătură cu fiecare activitate. Totul va evolua către o întrebare ce ajunge, în context, să devină firească: „Dacă ai fi anchetator, cum ai proceda ?” Rațiunea unui asemenea moment, ține de a provoca suspectul, la un nivel deosebit de înalt, să înțeleagă faptul că, dacă a făcut ceva, nu poate scăpa. La nivelul său de dezvoltare intelectuală – dincolo de „nu știu”, „nu îmi dau seama ce se poate face”, „nu cred că sunt în stare să fac sau să gândesc ceva, pentru că nu sunt anchetator” – suspectul va avea o reprezentare foarte clară, pe baza propriului raționament, cu privire la modul în care va fi identificat și se va proba implicarea sa în activitatea ilicită cercetată.

În a doua situație, a unui suspect care „se ține tare” și refuză să coopereze, evitând să „muște” din orice îi oferă anchetatorul, demersul se va rezuma doar la a prezenta rigoarea și profesionalismul cu care se desfășoară activitățile de anchetă, scopul fiind de a transmite mesajul potrivit cu care „este doar o problemă de timp până când lucrurile se vor lămuri”.

În practică, unii dintre anchetatori pun la îndoială oportunitatea unui asemenea demers, scoțând în evidență faptul că nu este bine să prezinți dușmanului armele pe care o să le folosești împotriva lui. Documentându-mă, am ajuns la concluzia că este bine să îți prezinți armele și efectele așteptate ale folosirii lor; ceea ce nu se prezintă sunt procedeele tactice, modul în care vor fi folosite, modul în care rezultatele lor vor condiționa strategia generală și obiectivele asumate. Marile puteri militare ale lumii au grijă să își prezinte armele – cât de perfecționate, de eficiente, ce rază de acțiune au, ce distrugeri produc, etc. – la diferite evenimente ori, chiar și numai, prin filme documentare, uitând să detalieze tactica, modul, concret, în care înțeleg să le folosească. Este o problemă de descurajare a oricărei riposte. Nu ataci, pentru că știi că nu ai nici o șansă, întrucât mijloacele pe care le ai la dispoziție sunt inferioare adversarului. Ce îți rămâne de făcut ? Evident, să te supui și să accepți condițiile care ți se impun.

Discutarea modului în care se dezvoltă ancheta are, ca rol, determinarea suspectului să își recunoască inferioritatea. Dacă va considera necesar să lupte, va fi o luptă inegală, pe care nu are cum să o câștige. Tot ce ar putea face a fost, deja, analizat și anchetatorii sunt pregătiți pentru o reacție adecvată.

Crearea și dezvoltarea de justificări – are ca rațiune ideea de a obține de la suspect totul sau … cât mai mult. Ca element tactic, anchetatorul, în loc să ofere motive și scuze pentru comportamentul suspectului, afișează îndoială, nedumerire, rezervă, în legătură cu motivele pe care le-ar putea avea o persoană să desfășoare activitatea ilicită cercetată. Este, în fapt, o provocare a rațiunii. Puțini dintre noi acceptă că desfășoară activități lipsite de rațiune, de sens, fără nici un motiv. Și dacă … nu accepți, explici, detaliezi, încerci să convingi că poți fi vinovat de ceea ce legea penală condamnă, însă, nu faci acte iraționale.

Dacă suspectul nu reacționează, conform așteptărilor, anchetatorul va trebui să ofere formulări, din ce în ce mai la obiect – va începe cu motive generale și se va apropia, din ce în ce mai mult, de ceea ce poate fi personal. La fel precum în cazul declarației introductive, primele justificări se fac la persoana a treia, pentru a evita trecerea suspectului în defensivă, situație în care acesta ar putea refuza dialogul. Trebuie subliniată, din nou, necesitatea urmăririi, identificării și interpretării manifestărilor suspectului, pe parcursul oferirii de justificări ori pe parcursul schimbului de justificări. În funcție de evoluția, în concret, a relației cu suspectul, anchetatorul va putea opta pentru a testa acceptarea implicării în activitatea ilicită și printr-o acuzație indirectă.

Intervalul de timp necesar pentru a obține o mărturisire – cum fiecare dintre funcționarii publici are nevoie de niște repere orare, care să se încadreze în programul dintr-o zi normală de lucru, există un interes pentru a aproxima normalitatea consumului de timp necesar obținerii unei mărturisiri.

O fi nevoie de o zi de muncă ? De 4 sau de 6 ore ? Să fie suficientă o oră ? – sunt întrebări firești, care dacă ar căpăta răspunsuri rezonabile ar putea fundamenta „normarea” muncii anchetatorilor. „Prima picătură de mărturisire” vine cu mare greutate pentru că rezistența suspectului nu poate fi mică sau … dacă este mică, ceva nu este în regulă și … tot pe acolo se ajunge. Nici în teorie, nici în practică nu s-a putut stabili o limită de timp pentru un interogatoriu. Totul poate depinde, în lipsa unor norme legale, de decizia anchetatorului. Am constatat, în practică, faptul că, dacă în 2 ore, de la începerea interogatoriului, nu s-a obținut o primă admitere șansele, pentru ziua respectivă, scad dramatic. O anumită condiționare ține și de complexitatea activității ilicite cercetate și numărul persoanelor implicate, pentru că, de multe ori, este necesară o documentare suplimentată a anchetatorului după obținerea primei admiteri a implicării.

9.6. Rolul anxietății pe parcursul interogatoriului

Pentru a descrie relația dintre conștientizarea consecințelor și anxietate, pe parcursul unui interogatoriu, a fost creat un model psihologic. Conform acestui model, scopul anchetatorului este de a reduce, în mod legal, nivelul de percepere a consecințelor asociate cu spunerea adevărului, și, în același timp, de a spori (tot legal) anxietatea asociată cu negarea continuă. Termenul de „anxietate” a fost atent selectat și utilizat, în acest model, pentru a se evita confuziile legate de care procedee tactice de interogare sunt considerate adecvate și care neadecvate în cadrul celor Nouă Pași ai Interogatoriului din cadrul tehnicii Reid. Există posibilitatea promovării ideii potrivit cu care procedeele tactice ce presupun intimidarea pot fi considerate adecvate, pe parcursul interogatoriului, deoarece acestea măresc anxietatea suspectului. Acest lucru cu siguranță nu este adevărat, și nici nu poate face parte din conduita profesională a unui anchetator.

Trebuie făcută o distincție clară între anxietate și frică. Anxietatea descrie un sentiment, generalizat, de neliniște interioară ce poate fi asemănat cu sentimentul de vinovăție sau rușine. Să ne imaginăm cazul lui persoane, al cărei stil de viață, extravagant, a făcut-o să aibă întârzieri la plata facturilor. Probabil că atunci când se duce la culcare își face griji legate de cum va putea să plătească chiria și dacă are destui bani ca să-și cumpere mâncare. Aceste sentimente de neliniște sunt generalizate și interiorizate. Mai mult decât atât, deoarece acestea sunt generate de propria persoană, cel sau cea, la care am făcut referire, deține controlul asupra nivelului de anxietate pe care îl resimte (s-ar putea muta într-un apartament mai ieftin, ar putea să-și vândă mașina, să nu mai cheltuiască atât de mult, etc.).

Frica este o senzație specifică de teamă care este generată din și se manifestă către exterior, în legătură cu obiectul, persoana, fenomenul, etc. care prezintă sau care este perceput ca pericol. Să presupunem că cineva a întârziat, atât de mult, cu plata chiriei încât a primit o notificare de evacuare din partea proprietarului. Datorită specificității acestei amenințări, persoana în cauză poate, foarte bine, să manifeste un sentiment de frică, iar acest sentiment va fi direcționat către amenințarea de a nu mai avea un loc unde să locuiască. De o importanța deosebită (pentru interogatoriu), deoarece frica este direcționată dinspre persoana în cauză spre exterior, este faptul că acesta nu deține controlul asupra amenințării reale sau, uneori, pe care și-o imaginează și, de aceea, crede că dacă nu va reuși să găsească banii necesari pentru a plăti chiria, atunci nu va mai avea unde să stea.

Deoarece anxietatea și frica se manifestă printr-o excitarea autonomă (printr-un impuls autonom), devine tentant să plasăm aceste două sentimente pe o scară a excitabilității (impulsivității), având în partea de jos anxietatea și sus frica. Dintr-o perspectivă psihologică și juridică, acest lucru poate crea confuzii. Chiar dacă anxietatea și frica pot apărea în stări emoționale similare, pe parcursul interogatoriului, este important să se facă distincția dintre lucrurile care au cauzat emoția respectivă, care ulterior afectează controlul subiectului asupra stării sale emoționale.

Motivul pentru care procedeele tactice care sporesc anxietatea sunt considerate legale, pe parcursul unui interogatoriu, este acela că persoana ascultată deține controlul total asupra deciziei de a mărturisi. Aceasta își poate exercita, liberă, voința de a-și reduce anxietatea provocată de interogatoriu părăsind camera, solicitând un avocat sau spunând adevărul. În aceste condiții, deoarece frica este cauzată de o amenințare exterioară, impusă suspectului, libera voință a acestuia poate fi diminuată. Suspectul poate ajunge la concluzia că singurul mod de a evita amenințarea este printr-o mărturisire. Acest lucru poate fi valabil atât pentru un suspect vinovat cât și pentru unul nevinovat. Acesta ar trebui să fie un motiv serios pentru care instanțele de judecată trebuie să analizeze eventuala prezență a unor amenințări pe parcursul interogatoriului, atunci când hotărăsc asupra admisibilității unei mărturisiri.

Revenind la tema anterioară, referitoare la faptul că procedeele tactice ce presupun intimidarea nu fac decât să sporească nivelul de anxietate al suspectului și, de aceea, ar trebui să fie considerate adecvate, trebuie observat că susținerea se bazează pe delimitarea, terminologică și ca stări de trăire emoțională, a anxietății și fricii. Pornind de la această distincție, am făcut o listă cu anumite formulări folosite în interogare de către anchetatori, comparând pe cele care sporesc anxietatea suspectului (adecvate) cu cele care îi sporesc frica (neadecvate).

O responsabilitate importantă, pe care și-o asumă un anchetator profesionist, este cunoașterea afirmațiilor și comportamentelor care pot fi acceptate și care nu pot fi acceptate, pe parcursul unui interogatoriu. În special atunci când este acuzat de abuz, anchetatorul trebuie să fie capabil să explice modul în care a procedat pentru obținerea mărturisirii. În acest sens, explicarea diferenței dintre anxietate și frică poate deveni un factor important. Ca un principiu general, dacă afirmația sau acțiunea se referă la ceea ce anchetatorul ar face sau la ce i s-ar putea întâmpla suspectului, dacă acesta continuă să nege implicarea în infracțiune, atunci afirmația sugerează frică și ar trebui evitată. Dacă afirmația sau acțiunea se referă la percepția proprie a suspectului, referitoare la propriul său viitor sau la modul cum alții îl vor considera, dacă el continuă să nege implicarea în infracțiune, atunci acest lucru sugerează anxietate și o astfel de abordare ar trebui permisă.

9.7. Semnificația acceptării de către un suspect a responsabilității personale în legătură cu activitatea ilicită cercetată

De cele mai multe ori acceptăm că suspecții, care fac mărturisiri, fără a avea un interes propriu în timpul unei ascultări, sunt nevinovați. O excepție de la aceasta regulă, o poate constitui suspectul, care prin mărturisirea sa, într-un fel, acceptă responsabilitatea personală – de fapt, un astfel de suspect îi spune anchetatorului că, deși este nevinovat, acțiunile sale în mod indirect sau, poate, neglijența sa, are legătură cu obiectul anchetei. De exemplu:

□ Un funcționar bancar, fiind anchetat în legătură cu lipsa unei sume de 1.000 euro, declară că a făcut o tranzacție mai mare în acea zi și este posibil să-i fi dat clientului 1.000 euro în plus. Mai mult, declară că dacă el este vinovat, iar banca a fost prejudiciată, atunci ar trebui concediat.

□ Un incendiu a izbucnit, în incinta unui depozit, fiind identificată, ca sursă, un butoi în care fuseseră aruncate mai multe ambalaje din hârtie și carton. În cursul anchetei, unul dintre lucrători a recunoscut faptul că a fumat lângă camera de depozitare, cu puțin timp, înainte ca incendiul să fi izbucnit și a recunoscut că țigara sa ar fi putut conduce la pornirea incendiului.

□ O fată de 7 ani, a spus că bunicul ei i-a băgat mâna în pantaloni și a mângâiat-o în zona intimă. În declarația sa, bunicul a recunoscut faptul că, în timp ce se juca, și o gâdila pe nepoata lui, este posibil ca mâna să îi fi intrat sub pantalonii fetei pentru o scurtă perioadă de timp.

□ Un obiect de mici dimensiuni, purtător de urme importante pentru dezvoltarea unei anchete a dispărut dintr-o cameră special destinată pentru păstrarea mijloacelor materiale de probă, de la o secție de politie. Unul dintre suspecți, în acest caz, a sugerat că punga, în care era depozitat obiectul, este posibil să fi căzut într-un coș de gunoi și că ar fi golit coșul, pierzându-se astfel, obiectul.

□ Într-o anchetă ce avea ca obiect un omor, soțul persoanei decedate, care a fost ucisă acasă într-o noapte, a declarat că se simțea responsabil pentru crimă deoarece lăsase ușa din spate descuiată, dând, astfel, posibilitatea făptuitorilor să poată intra în casă.

În fiecare din aceste cazuri, persoana ascultată a manifestat un comportament înșelător, pe parcursul ascultării, și a mărturisit, în cele din urmă, după desfășurarea interogatoriului. Cazurile sunt reprezentative pentru zeci de alți suspecți, care au acceptat un anumit nivel de responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat și, în ultimă instanță, au mărturisit.

În aceste condiții, apare ca necesară găsirea unor răspunsuri la întrebarea: „De ce ar face o persoană vinovată, o persoană implicată, cu adevărat, într-o activitate ilicită, declarații, aparent, împotriva propriului interes ?”

O parte din răspuns ține de faptul că persoana ascultată este nerăbdătoare să-l convingă pe anchetator că, de fapt, nu există nici o infracțiune de cercetat. Acceptând o răspundere pentru „incidentul anchetat”, suspectul speră să adauge credibilitate explicației sale, prin care încearcă să sugereze nevinovăția. Cu toate acestea, un motiv, mult mai important, pentru care un suspect vinovat acceptă o răspundere pentru activitatea ilicită cercetată, ține de reducerea stresului, neliniștea asociată cu săvârșirea infracțiunii. Spunând o mare parte din adevăr – „Da, un glonț, din pușcă, este posibil să-l fi lovit pe vecinul meu, însă, când s-a întâmplat acest lucru, eu trăgeam după o veveriță” – suspectul nu numai că diminuează neliniștea asociată cu crima, dar dorește să-și minimalizeze consecințele legale ale acțiunilor sale.

Să luăm, ca exemplu, cazul bătăușului care a lovit un elev pe terenul de joacă. Povestea sa, pe care i-o spune profesorului, ca să se justifice, se referă la faptul că a greșit, insultând pe celălalt băiat, lucru care l-a determinat pe acesta să-i aplice prima lovitură. Acceptând o parte din răspundere pentru bătaie – l-a insultat pe celalalt băiat – bătăușul și-a diminuat, considerabil, neliniștea, știind foarte bine că el a lovit primul. Un principiu similar, explică de ce suspecții mincinoși sunt mult mai predispuși, decât suspecții nevinovați, să confirme faptul că s-au gândit la săvârșirea infracțiunilor anchetate. Prin recunoașterea faptului că a avut astfel de gânduri, suspectul mincinos este capabil să îndepărteze neliniștea asociată cu săvârșirea infracțiunii, fără, însă, a recunoaște propria vinovăție, fără a se autoacuza.

Pentru a corela acceptarea responsabilității pentru rezultatul produs și asumarea responsabilității pentru activitatea săvârșită, anchetatorul ar trebui să manifeste o grijă deosebită pentru modul în care pune întrebările, mai ales atunci când analizează comportamentul persoanei ascultate. Printre cele mai productive întrebări, prin care s-au obținut informații utile dezvoltării anchetei, pot fi amintite: „Chiar, credeți că (infracțiunea) s-a întâmplat?”, „Ce credeți ca a provocat (infracțiunea)?” sau „Cine ar fi putut să desfășoare activitatea ilicită, dacă ar fi vrut să o facă ?” sau o întrebare mai directă care abordează această problemă – „Ai făcut ceva, în mod neintenționat care ar fi putut cauza acest lucru ?” Un răspuns afirmativ la aceasta întrebare ar trebui să fie considerat, în general, un semn că persoana ascultată minte.

Cu toate acestea, în cursul anchetei trebuie să se țină cont de primul principiu al analizei manifestărilor comportamentale, potrivit cu care, nu se poate face o evaluare, a credibilității persoanei, bazată pe o singură observație – nu orice suspect, care acceptă responsabilitatea personală pentru o presupusă infracțiune, este vinovat pentru săvârșirea acelei infracțiuni. Într-un ultim exemplu, aici, la baza unei stânci înalte, din apropierea unei localități situată într-o zonă muntoasă, a fost găsit cadavrul unei tinere. Nu existau probe concludente, pentru ca anchetatorii să accepte, că în cauză ar fi vorba despre o sinucidere, existând posibilitatea ca fata să fi fost împinsă de pe stâncă. Din cercetări a rezultat că fata tocmai ce se despărțise de prietenul ei, care, ulterior, a devenit principalul suspect în cazul morții sale. Pe parcursul ascultării, în etapa interviului, el a recunoscut, printre lacrimi, faptul că se simțea responsabil pentru sinuciderea ei, deoarece el a fost cel care și-a dorit despărțirea. Cu toate acestea, comportamentul lui sugera nevinovăția, constatare care, mai târziu, a fost confirmată de alibiul lui.

9.8. Disponibilitatea de a acoperi prejudiciul

Mulți dintre practicieni consideră că acceptarea acoperirii prejudiciului – de exemplu, compensarea prin sume de bani sau restituirea bunurilor furate – echivalează cu acceptarea vinovăției pentru desfășurarea activității ilicite cercetate.

În mod evident, aici, trebuie acceptată o nuanță de relativitate.

De regulă, acordul suspectului pentru acoperirea prejudiciului presupune, pe de o parte, că acesta se simte vinovat (este un indiciu clar de vinovăție) iar, pe de altă parte, că este în curs de admite, pentru prima dată, în fața anchetatorului, faptul că este vinovat de implicarea în desfășurarea activității ilicite cercetate. S-a luăm, ca exemplu, spre analiză, următorul dialog:

Anchetatorul – Marian, sunt convins că ceea ce s-a întâmplat nu este ceva pregătit dinainte, nu se poate pune problema că ai urmărit un astfel de post pentru că urma să ai acces la anumite sume de bani – practic, dacă ai fi vrut, ai fi putut lua bani oricând ai fi dorit. Probabil a apărut ceva important în viața ta, nu ai avut o altă posibilitate și a trebuit să furi suma de … din casierie. Este clar că s-a întâmplat ceva deosebit. Nu cred că pentru jocuri de noroc, să fi făcut vreo datorie la cămătari ? Nu cred nici asta, nu cred că ești dependent de droguri; ai avut nevoie pentru altceva, pentru ceva important, nu-i așa ?

Suspectul – Nu am spus că i-am luat eu !

Anchetatorul – Uite Marian, indiferent dacă spui că ție îți pasă sau nu, eu cred că trebuie să îți pese de ceea ce se poate întâmpla cu tine.

Suspectul – Evident că am grijă de ceea ce mi se întâmplă.

Anchetatorul – Spune-mi, te rog, cel puțin, ai fi dispus să dai banii înapoi ? Recunoaște că, dacă îți pasă de tine, ar trebui să dai banii înapoi. Dacă vrei să fii înțeles trebuie și tu, la rândul tău, să înțelegi.

Suspectul – Desigur …

Anchetatorul – Bine, bine, bine, asta spun toți; acum pentru ce ai nevoie de bani, pentru droguri ?

Suspectul – Nu, am avut nevoie pentru a plăti niște facturi …

Anchetatorul – Ce fel de facturi ?

Suspectul – Logodnica mea a avut nevoie de o intervenție chirurgicală și … a fost nevoie de bani. (urmează o declarație cu elemente care se coroborează cu restul datelor de anchetă)

În acest exemplu, anchetatorul s-a străduit și a obținut o recunoaștere a desfășurării activității ilicite. Mizând pe convingerea suspectului cu privire la faptul că tot ceea ce s-a întâmplat nu este grav, i-a redus teama față de consecințele în plan psihic de care acesta părea să se teamă.

Bunul simț ar trebui să ne spună că o persoană nevinovată nu este dispusă să accepte responsabilitatea pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o. Cu toate acestea există o excepție importantă de la această axiomă. Există posibilitatea ca persoana ascultată să fie adusă într-o puternică stare de disconfort, pe timpul ascultării, și, în măsura în care aceasta are o anumită disponibilitate financiară, acceptă „să plătească oricât, numai să se termine odată …”; și asta, de cele mai multe ori, în urma unei solicitări exprese venite din partea anchetatorului. În fapt, este vorba despre un schimb perceput ca fiind, într-o anumită măsură, echitabil – ca să înceteze ancheta, de fapt, să înceteze orice suspiciune cu privire la persoana mea sunt dispus să plătesc.

Dat fiind condițiile, este locul pentru a face distincția cuvenită între „a admite că am fost implicat în activitatea ilicită” și „a recunoaște că am fost implicat în activitatea ilicită”. A admite presupune o declarație sau un comportament, prin care persoana ascultată se recunoaște a fi într-o situație dificilă și, în condițiile în care se simte forțată, în care „nu are încotro”, acceptă faptul că ar fi putut să … . A recunoaște presupune o declarație sau o altă formă de manifestare voluntară, prin care persoana ascultată acceptă propria responsabilitate pentru implicarea în activitatea ilicită, furnizând detalii prin care cele declarate se coroborează cu restul datelor de anchetă, detalii ce, ca principiu, ar putea fi cunoscute doar de persoana direct implicată în activitatea ilicită. În cazul activităților ilicite care nu sunt foarte grave există un risc real ca persoane nevinovate să accepte acoperirea prejudiciului, pentru a nu mai pierde „nici timp, nici nervi” cu participarea la tot felul de activități de anchetă și, mai ales, pentru a evita orice sursă de suspiciuni privind implicarea în activitatea ilicită.

De regulă, atunci când oferta este făcută spontan, fără vreo presiune din partea anchetatorilor, am putea fi siguri că avem de a face cu o persoană vinovată – de exemplu, un hoț din supermarket, imediat ce este oprit în afara zonei comerciale de personalul de pază, se oferă să plătească valoarea bunurilor sustrase din magazin pe care le are ascunse asupra lui. Dacă propunerea apare în timpul unei ascultări și nu este însoțită de o propunere de avantaj, în compensație, venită din partea anchetatorilor, sunt șanse mari să ne află în fața unei persoane vinovate. Dacă, din contră, există o propunere ce presupune un anumit avantaj oferit sau promis de către anchetatori, este foarte probabil să avem de a face cu un comportament în considerarea ofertei făcute.

9.8. Combaterea întreruperilor suspecte

Combaterea întreruperilor suspecte apare ca necesitate, în condițiile în care, atât suspecții vinovați cât și cei nevinovați, pot întrerupe, pot simți nevoia să întrerupă, ceea ce anchetatorul a elaborat și planificat ca proces în desfășurare.

După o primă evaluare a anchetatorului, suspectul ar putea considera necesar să treacă, peste o firească etapă de tatonare, și să atace primul: „Treci la subiect …”, „Nu te mai obosi cu periuța, spune ce ai de spus”, „Ești convins că eu am …”, „Nu sunteți în stare să vă faceți treaba și vreți să convingeți un nevinovat să vă lămurească situația …”. Printr-o asemenea opțiune este de sperat să preiei controlul, să surprinzi anchetatorul adversar, să eviți orice apropiere periculoasă, devenind aproape exclus ca, în calitate de suspect, să accepți implicarea în activitatea ilicită. Practic, anchetatorul este invitat să treacă la o acuzație directă și, pe cale de consecință, „să se procopsească” cu o negare cât se poate de vehementă a oricărei implicări, cu blocarea comunicării pe mai departe.

Evaluând mutările următoare, ca la șah, suspectul care înțelege să atace, direct și clar, primul, anunță anchetatorul că nu va coopera, că va nega orice implicare și că nu dorește nici o dezvoltare a discuției în camera de ascultare. Este de așteptat ca, în măsura în care anchetatorul reușește să evite cu abilitate atacul, imediat ce suspectul „se trezește”, acesta, să repete atacul, urmărind același rezultat.

Cum poate anchetatorul să pareze atacul suspectului ?

Ce poate face ?

Anchetatorul poate folosi „Te ascult cu atenție și te rog să faci, și tu, același lucru. Te rog să mă asculți până am să termin ce am de spus și ai să constați ce vreau să spun …” sau să accepte provocarea și să folosească acuzația directă, fiind pregătit să continue, să încerce să manipuleze cu justificările dinainte pregătite. Cei mai mulți dintre anchetatori acceptă conflictul și, atunci când sunt întrerupți, încep să acuze direct făcându-și interogatoriul mai dificil.

De cele mai multe ori, atunci când un suspect întrerupe anchetatorul, atacă primul și refuză dialogul este vinovat. Pentru o persoană de bună credință este neobișnuit să întrerupă o persoană, care o tratează cu respect și îi comunică lucruri importante.

9.9. Rolul consecințelor în depistarea manifestărilor specifice comportamentului mincinos

Cum este notoriu faptul că în spatele fiecărui comportament uman stă o motivație, în principiu, motivația din spatele fiecărei minciuni este de a se evita consecințele relatării adevărului. Când soția mea a venit acasă cu pungi de la un supermarket, care făcea reduceri masive de prețuri, gândurile mele adevărate au fost, „Noi nu avem nevoie de aceste lucruri.” „De ce le-ai cumpărat ?” M-am manifestat față de ea, înșelător – „Ai avut parte de mari reduceri, cred că ai economisit o mulțime de bani.” De ce am mințit ? Doream să evit o ceartă despre obișnuința soției mele de a cheltui bani. Dintr-o discuție cu fica meu, am aflat că unul din colegii ei mințea, uneori, până la exagerare. Acest băiat a mințit despre ocupația tatălui său, despre vizionarea anumitor filme și despre locul în care și-a petrecut familia sa vacanța. Din ce cauză mințea băiatul ? Din nou, pentru a evita consecințele relatării adevărului (în mintea sa) care i-ar fi scăzut valoarea ca potențial prieten. În mod similar, atunci când un suspect minte în timpul unei ascultări, despre implicarea într-o activitate ilicită o face pentru a evita consecințele relatării adevărului.

Categorii de consecințe – există două categorii de consecințe pe care le evită suspecții atunci când se străduiesc să mintă cât mai convingător.

În primul rând, anchetatorii trebuie să aibă în vedere acele consecințe care afectează un aspect măsurabil, ceva, efectiv, cuantificabil în legătură cu viața obișnuită a suspectului, pe care le denumesc consecințe tangibile. Ca exemple pot fi acceptate pierderea libertății, a principalelor surse de venit sau a confortului cotidian.

Cealaltă categorie de consecințe, pe care le evită un suspect, prin minciună, sunt consecințele personale, personale prin natura lor. Exemple de consecințe personale, includ pierderea respectului pentru propria persoană, afectarea personalității sau diminuarea importanței pe care fiecare persoană și-o acordă.

Nu se poate spune că unele dintre consecințe sunt mai importante decât celelalte, fiecare individ acordând, la nivel personal, o importanță mai mare uneia sau celeilalte categorii. Cade în sarcina anchetatorilor, cu ocazia pregătirii ascultării, să stabilească care sunt consecințele considerate, cu adevărat, importante de către fiecare persoană ascultată și, în funcție de aceasta, să-și modeleze strategia în cadrul ascultării.

Să luăm ca exemplu doi suspecți de furt. Primul, minte despre săvârșirea furtului pentru a evita închisoarea, lucru ce ar însemna să-și piardă locul de muncă iar familia sa – în primul rând, fiica în vârsta de 10 ani, dar, și soția – să aibă de suferit. Fără un loc de muncă, nu va putea să plătească chiria și să cumpere mâncare pentru familia sa. Acest suspect poate să se comporte foarte bine la abordări centrate în jurul intențiilor sale onorabile care ar „justifica” implicarea în activitatea ilicită – avea nevoie de bani pentru familia sa. Al doilea suspect de furt, este foarte îngrijorat de consecințele personale. Acest suspect, trebuie să fie convins, pe parcursul ascultării, că cei apropiați lui – familia sa și prietenii – vor înțelege „derapajul” său, lipsa sa temporară de judecată și îl vor putea ierta doar dacă va spune adevărul.

Deși asocierea dintre consecințe și nevoia de a minți este evidentă, încă, există anchetatori care ignoră aceasta conexiune. În mod puțin oportun, pe parcursul ascultării, unii anchetatori insistă și îi aduc aminte celui/celei pe care o ascultă faptul că are foarte multe probleme și completează cu descrierea seriozității/gravității cazului care este cercetat.

Desigur, anchetatorul poate, chiar, să comenteze asupra faptului că suspectul nu va mai putea să se angajeze niciodată în comunitate sau că familia și prietenii lui îl vor condamna pentru ceea ce a făcut. Paradoxal, sunt puțini suspecți care pot fi influențați, intimidați sau speriați cu astfel de afirmații. De cele mai multe ori se obține un efect invers – se întărește determinarea celor ascultați pentru a minți.

Reducerea consecințelor – Un anchetator de succes este un maestru în a reduce – cu argumente legale – consecințele implicării în activități ilicite a persoanelor pe care le ascultă. Aceasta ar trebui sa înceapă în timpul desfășurării primei etape a ascultării, în care anchetatorul poate avea o atitudine care să lase de înțeles că este disponibil pentru a găsi soluții de rezolvare legală a „problemei”, în măsura în care și persoana ascultată colaborează. Dacă legea prevede obligația anchetatorului de a informa cu privire la obiectul ascultării – activitatea ilicită în legătură cu care se desfășoară cercetările – nu există nici o obligație legală de a informa că este vorba despre o infracțiune minoră, una majoră sau posibilele pedepse pe care le poate primi cel care va fi găsit vinovat, dacă sunt incidente cauze de neurmărire sau de nepedepsire, dacă și în ce condiții legiuitorul a înțeles să acorde clemență, etc. Este greșit, din punct de vedere psihologic, să aduci la cunoștință posibilele consecințe negative ale implicării într-o activitate ilicită, în special când există un interes real în legătură cu aflarea cât mai multor detalii adevărate, care să poată fi exploatate în anchetă.

În timpul unei ascultări, alegerea cuvintelor de către anchetator poate, ori să crească, ori să descrească, consecințele percepute ca asociate cu implicarea într-o activitate ilicită. Este mult mai ușor pentru un suspect să realizeze că a cauzat moartea soției sale decât că a omorât-o. În mod similar, atunci când se ascultă un suspect acuzat de furtul unui autoturism, suspectului ar putea să i se spună că a luat o mașină fără permisiunea proprietarului și nu că a furat-o. O dată ce a fost adusă la cunoștința făptuitorului infracțiunea în legătură cu care se desfășoară ancheta la începutul ascultării, toate referirile viitoare la aceasta trebuie să fie vagi precum, „Ce s-a întâmplat cu soția ta” sau „Incidentul de săptămâna trecută cu mașina”.

Comportamentul anchetatorului influențează, de asemenea, percepția suspectului asupra consecințelor. Un anchetator, care apare ca sever și autoritar, trimite ca mesaj suspectului faptul că, dacă relatează adevărul, va avea de suportat consecințe severe. Pe de altă parte, dacă anchetatorul este perceput ca înțelegător, în legătură cu activitatea ilicită pe care o cercetează, cu persoana și conduita celui/celei pe care o ascultă, impresia generală este că ceea ce a făcut suspectul nu este atât de rău, sau este, măcar, înțeleasă având în vedere circumstanțele legate de persoana suspectului. În special, în cadrul ascultării unui suspect care percepe consecințele la nivel personal, este acceptată ideea că dacă anchetatorul înțelege situația, la fel vor face și familia și colegii săi.

Informarea asupra consecințelor – Oare este bine ca anchetatorul să nu introducă, niciodată, consecințele în cadrul unei ascultări ? Nu neapărat. Totuși, atunci când sunt menționate posibile consecințe tangibile, anchetatorul trebuie să fie atent să nu mărească semnificația consecințelor în mintea suspectului. Nu numai că este un lucru nedorit, din punct de vedere psihologic, dar totul se poate transforma într-o banală amenințare – indiferent de ce se va întâmpla (indiferent dacă cooperează sau nu, dacă spune adevărul sau nu) suspectul va avea de suportat consecințe negative. Cel mai sigur mod, de a aduce la cunoștință consecințele previzibile în timpul unei ascultări este printr-un argument negativ.

Să luăm, de exemplu, o situație banală, în care un băiat își întreabă tatăl dacă va fi pedepsit pentru implicarea într-o bătaie, la școală. Tatăl poate răspunde, „Păi, nu te voi pedepsi pentru tot restul vieții.” sau „Vei primi o pedeapsă ca să știi că ai greșit, însă vei rămâne, în continuare, băiatul meu, pe care îl iubesc și pentru care mă străduiesc să-i fie cât mai bine.” Declarația poate implica milă dar, în nici un caz, nu o declara. Dacă tatăl decide să-și pedepsească fiul pentru o săptămână, pedeapsa nu este incompatibilă cu declarația anterioară. Reclamele de televiziune folosesc, de cele mai multe ori, argumente negative pentru a evita acuzații de publicitate falsă. Există o reclamă de televiziune pentru un aparat, care vopsește o suprafață mare într-un timp scurt, în care o persoană, care vopsea cu pensula, își întreba vecinul, care folosea aparatul, dacă aparatul este scump. Răspunsul vecinului a fost, „Nu este atât de scump pe cât crezi.” O mare cantitate de informații poate fi transmisă prin argumente negative.

Argumentele negative sunt folosite, de cele mai multe ori, pentru a minimiza gravitatea implicării, în plan moral, într-o activitate ilicită. Unui suspect, care a violat o femeie tânără, într-un vestiar, la locul de muncă, i se poate spune că „Nu e ceva obișnuit la tine să fii violent și să violezi.”, unui funcționar corupt „Nu cred că, de obicei, ceri șpagă pentru a-ți face treaba.” În fața unor asemenea afirmații, un suspect vinovat poate accepta că merită un tratament special, deoarece ceea ce a făcut nu ar fi deosebit de grav, putând fi cu mult mai rău, chiar dacă anchetatorul nu a făcut referire la posibilele consecințe.

În timpul unei ascultări, un suspect poate cere să i se aducă la cunoștință consecințele previzibile – „Și ce urmează să se întâmple cu mine acum ?”, „O să fac pușcărie ?” – sau, în condițiile unei posibile cooperări, „Ce s-ar întâmpla daca aș face asta?” Răspunsul anchetatorului ar trebui/ar putea să fie: „Nu am competența necesară să-ți spun, într-un fel sau în altul, și nu am să te mint, spunându-ți că o să se întâmple ceva anume cu tine. Acum … , mă îndoiesc că toată lumea va dori să îți strângă mâna și să-ți atârne o medalie în piept.” Ascultând un angajat care a delapidat, a distrus sau a adus vreun prejudiciu prin alt tip de activitate ilicită, anchetatorul ar putea spune „Nu sunt convins că firma îți va acorda o mărire de salariu sau mașină de serviciu.” Astfel de abordări, evită orice promisiune în legătură cu pedeapsa și folosesc, de asemenea, un argument negativ, pentru a lăsa suspectul să accepte faptul că va avea de suportat unele consecințe negative, ca urmare a implicării sale în activitatea ilicită.

O alta ocazie, în care devine oportun să se facă referire la consecințele previzibile, în timpul unei ascultări, este atunci când suspectul pare să fie pregătit să accepte, pentru prima oară, implicarea sa în activitatea ilicită dar, nu o face. Raționamentul său pare a fi destul de simplu – „Chiar dacă am … săvârșit o infracțiune, dacă îmi țin gura, s-ar putea să scap de consecințe.” Într-o asemenea situație, suspectul trebuie să audă că nu se poate garanta evitarea consecințelor, doar prin continuarea negării implicării în desfășurarea activității ilicite. Anchetatorul i-ar putea spune suspectului – „Acum nu îți voi spune că, dacă îmi spui ce ai făcut, nu ți se va întâmpla nimic. Aș fi un mincinos să-ți spun asta.” Această afirmație informează suspectul că, poate, va fi pedepsit pentru ceea ce a făcut, dar, sub nici o formă, nu amenință cu consecințe inevitabile și, mai mult, există posibilitatea să aibă parte de înțelegere din partea tuturor.

Limitele impuse de lege pentru promisiunile făcute de către anchetatori, în timpul desfășurării de ascultări, țin de evitarea unor consecințe tangibile – exprimări precise precum „Îți propun reducerea pedepsei cu …; o pedeapsă de maxim 2 ani; cel mult o amendă penală; etc.”

Când este ascultat un suspect, care este foarte îngrijorat de consecințele personale, anchetatorul poate fi mai direct în afirmațiile sale, făcute să reducă aceste temeri. De exemplu, unui suspect i se poate spune, „Sunt sigur că soția ta va înțelege de ce s-au întâmplat acestea și te va ierta.” sau „Părinții tăi nu vor înceta să te iubească. Așa sunt părinții, o să te certe însă, în inima lor, vei rămâne cel mai de preț bun.” Unele din argumentele negative care pot fi folosite în aceasta situație pot avea în vedere: „Nu-ți voi pune fotografia la vedere în cafenea.”, „Nu voi suna la ziar ca să-ți publice un articol despre ce ai făcut.” sau „Nu o voi suna pe soția ta pentru a-i povesti ce s-a întâmplat.” Astfel de promisiuni făcute în timpul unei ascultări sunt permise și elegant ar fi ca anchetatorul să-și țină promisiunea.

În concluzie, datorită faptului că, de regulă, persoanele suspecte mint, pentru a evita consecințele relatării adevărului, numărul de suspecți, care mărturisesc în timpul unei ascultări, ar crește dacă anchetatorul ar folosi promisiuni de iertare, în schimbul aflării adevărului. Totuși, o promisiune de iertare quid pro quo făcută de un anchetator va avea ca rezultat, mai mult ca sigur, suprimarea oricărei preocupări de a spune adevărul. Există proceduri legale, la care anchetatorul poate face referire, în scopul minimizării asocierii dintre relatarea adevărului și îndurarea consecințelor legale pentru desfășurarea activității ilicite. Aceasta presupune asumarea de către anchetator a unei atitudini permisive și folosirea unui limbaj comun pentru descrierea activității ilicite. Când se face referință la consecințe, argumentele negative care redau suspectului ceea ce nu se va întâmpla, sunt, de cele mai multe ori, eficiente în a permite suspectului să perceapă consecințe reduse, fără oferirea unei promisiuni de iertare.

9.10. Râsul și depistarea minciunii

De curând am fost la o ceremonie prilejuită de împlinirea a 25 ani de la absolvirea facultății de către promoția unui amic. Cu ocazia unor astfel de întâlniri, participanții consideră că este bine să reactiveze relațiile cu foștii colegi de facultate, că este un prilej bun pentru a se simți bine, pentru a povesti și a-și aduce aminte întâmplări deosebite din timpul vieții de student. De regulă, totuși, astfel de întâlniri sunt de natură să provoace participanților anxietate. Foștii colegi se simt obligați să dezvolte conversații în legătură cu evoluția carierei, familia, succese și dezamăgiri, probleme de sănătate, cum a evoluat modul în care arată și, în general, cum și-a pus amprenta evoluția implacabilă a trecerii timpului, despre modul în care au îmbătrânit. În timp ce amicul meu s-a angajat în conversații firești, am avut ocazia să „mă dau un pas înapoi” și să-i observ pe cei din preajmă. Am văzut mulți oameni care vorbeau și râdeau cu un „angajament” remarcabil.

Trebuie să recunoaștem, ca anchetatori, că și în timpul ascultărilor pe care le desfășurăm întâlnim situații în care oamenii pe care îi avem în față încearcă să se elibereze de stres și anxietate vorbind și râzând. Este firesc ca, pe parcursul ascultării, persoana pe care o ascultăm să acumuleze tensiune nervoasă să simtă o anumită anxietate. În mod constant, râsul sau încercările de a glumi ale persoanei ascultate vor avea ca efect firesc diminuarea anxietății. În anumite condiții, râsul poate constitui o manifestare a stresului specific conduitei mincinoase. Următoarele considerații pot ajuta un anchetator să interpreteze râsul sau glumele spuse de către persoana ascultată, în sensul de a le interpreta semnificația în legătură cu conduita acesteia în anchetă.

Folosirea glumelor – Când un suspect, ce spune adevărul, este întrebat cu privire la activitatea ilicită desfășurată, de cele mai multe ori, acesta este foarte preocupat și serios. Există și cazuri – în condițiile în care suspectul ascultat este dominat de teamă – în care, o astfel de persoană, să trateze cu o anumită ușurință, cu o anumită lipsă de seriozitate, „în glumă” aspecte importante, să glumească cu lucruri cu care nu se glumește, în încercarea de a se detensiona, de a scăpa de tensiune nervoasă specifică situației.

De exemplu, la începutul unei ascultări, o persoană care a acceptat să spună adevărul, fiind întrebată „Cum vă spun persoanele apropiate”, răspunde, râzând sau cu o notă vizibilă de amuzament, „Cei mai mulți îmi spun Jan, mai puțin nevastă-mea care când se supără pe mine nu mă scoate din nenorocitule, nemernicule, împuțitule, …”. Pe parcursul întregii ascultări, este posibil ca cel ascultat să nu facă nici un efort pentru a diminua din buna dispoziție afișată. Faptul că persoana ascultată tratează „în râs”, „în glumă”, cu oarecare detașare, ceea ce declară, trebuie acceptat ca fiind, mai degrabă, o încercare a acesteia de a scăpa de presiunea momentului, de a se elibera de teama generată de posibilele consecințe ce pot apare, decât o manifestare specifică, un simptom al minciunii.

Există și posibilitatea ca apariția umorului în conduita celui sau celei ascultate, să apară mai târziu, pe parcursul desfășurării ascultării. De exemplu, după aproximativ 40 de minute de la începerea ascultării, anchetatorul ar putea întreba: „Dacă vei fi supus unei testări cu polygraful, care crezi că va fi rezultatul ?”. Suspectul ascultat ar putea răspunde „Sunt atât de afectat de faptul că mă bănuiți pe mine, încât, este inutil să vă spun că, senzorii se vor deregla și toată mașinăria aia, cât o fi ea de deșteaptă, se va strica !” – totul însoțit și continuat cu hohote de râs. Momentul în care apare umorul în prestația celui ascultat, împreună cu presupunerea că va strica polygraful, poate conduce la concluzia că cel ascultat minte.

Un alt mod de a folosi umorul, în timpul ascultării, este râsul sau glumele sarcastice. Sarcasmul exprimă, adesea, un adevăr mascat. De exemplu, dacă vom întreba un bărbat „Te-ai gândit, vreodată, să violezi o femeie ?” și el răspunde râzând „Da, bineînțeles, tot timpul mă gândesc la cum să violez o femeie, la cum o să râdă sau plângă satisfăcându-mi poftele …” Răspunsul, presupune, evident, o negare, însă …, completarea neprovocată, de cele mai multe ori conține o doză de adevăr.

Evaluarea zâmbetului – Un zâmbet forțat sau nesincer este folosit, de multe ori, pentru a deghiza ceea ce displace sau neliniștea. Să ne imaginăm întâlnirea dintre doi avocați care se întâlnesc să rezolve litigiul dintre clienții lor – își aranjează o poziție cu mâinile la vedere după care fiecare întinde mâna omologului oferind expresii cunoscute dinainte „Mă bucur că vă văd …”, „Este o plăcere/onoare să vă întâlnesc …”, „Sunt convins că o să rezolvăm problema …”, „Sper să găsim o soluție rezonabilă …”, însoțite de un zâmbet artificial. Un astfel de zâmbet se afișează doar pentru 1-2 secunde și nu implică o mimică complexă și convingătoare, precum în cazul zâmbetului natural, este ceva, mai degrabă, schițat, care nu poate convinge.

Pe de altă parte, un zâmbet natural, autentic reflectă acceptare și apreciere. Un zâmbet sincer va implica o despărțire completă a buzelor și va dura o perioadă de timp suficientă, cât să ofere satisfacție celui care zâmbește și, în același timp, să fie remarcat de cel căruia i se adresează. Un element important în evaluarea sincerității unui zâmbet este contextul în care se manifestă. De exemplu, după ce un profesor, la universitate, a ținut o prelegere remarcabilă ca informație, eficiență a comunicării, relație cu studenții, a obținut feed-back și și-a modelat discursul științific în funcție de acesta, a terminat mulțumind pentru atenția acordată, etc., zâmbetul unui student reflectă admirație, o apreciere deosebită.

Totuși, zâmbetul, în cadrul desfășurării unei ascultări judiciare, are ceva special. In urmă cu ceva timp, după ce am desfășurat mai multe activități pregătitoare, am constatat că era timpul să merg în camera de ascultare să ascult o persoană, în legătură cu care erau câteva probe ce demonstrau implicarea acesteia în activitățile unei grupări ce avea, ca preocupare, traficul de droguri. Studiind dosarul, am constatat că urma să ascult o femeie cu care fusesem coleg la cursurile de vară ale unei universități, în urmă cu trei sau patru ani. Cum de ajunsese ea sa aibă legătură cu traficul de droguri și cum de ajunsesem, tocmai eu, să anchetez cazul ei, numai Dumnezeu știa. Mă întrebam cum va reacționa, după ce o să intru în camera de ascultare și îmi pregătisem câteva variante de acțiune. Cum am intrat în camera de ascultare, femeia s-a ridicat în picioare și cu un zâmbet îndrăzneț, mi-a întins, cu hotărâre, mâna și după ce ne-am strâns mâinile, ca o formulă de salut, mi s-a adresat pe un ton special: „Este o plăcere deosebită pentru mine, domnule …, să vă reîntâlnesc. Aveți un loc de muncă interesant și, deși poate părea deplasat, vreau să vă spun că arătați foarte bine.”

Instantaneu, am realizat, că am în față o femeie cu un comportament mincinos. Nici o persoană (vinovată sau nevinovată), nu are motive să fie bucuroasă la întâlnirea cu un anchetator în camera de ascultare. Zâmbetul și tonul pe care mi s-a adresat erau de natură să-mi atragă atenția că ceea ce mi se va prezenta va fi fals, eram dominat de un sentiment, comparabil cu cel pe care orice persoană o are la întâlnirea cu un negustor de mașini la mâna a doua care, deși știe că încearcă să vândă un hârb, vorbește și gesticulează de parcă ar vinde cea mai bună mașină din lume.

În altă ordine de idei, nu trebuie uitat rânjetul pe care oricare dintre anchetatorii, cu o anumită vechime, au avut ocazia să-l vadă. Este un zâmbet „parțial”, buzele stau, de regulă, închise cu marginile orientate către în sus. De cele mai multe ori când un suspect rânjește, anchetatorul consideră aceasta ca fiind o formă de sfidare, o „declarație de război” la adresa desfășurării anchetei, fiind tentat să reacționeze hotărât. În realitate, suspectul realizează că afișează doar un zâmbet schițat, semnificația fiind, mai degrabă, de acceptare a învinuirii, a vinovăției. Este aproape de momentul în care poate accepta că este implicat în activitatea ilicită cercetată – iar aceasta trebuie cunoscut de către anchetator și exploatat ca atare.

Evaluarea râsului – Din punct de vedere psihologic, râsul ameliorează neliniștea, preocuparea, anxietatea, mult mai mult decât un simplu zâmbet iar, din punct de vedere social, transmite semnale mult mai puternice. Studiile arată că râsul scade tensiunea arterială și hormonii de stres, că râsul reciproc construiește relații interpersonale mai puternice și faptul că persoanele care râd cu ușurință sunt considerate a fi mai accesibile și de încredere, decât persoanele care râd rar. În ceea ce privește identificare minciunii în timpul unei ascultări, un anchetator ar trebui să ia în considerare trei cauze importante, care pot determina un suspect să râdă.

O primă cauză, ține de presiunea firească a desfășurării activității, de neliniștea cauzată de suspiciunile anchetatorilor. Suspectul nervos, indiferent dacă este vinovat sau nu, va căuta orice motiv pentru a râde, cu gândul că, astfel, va scăpa de starea care îl stăpânește. De exemplu, anchetatorul solicitându-i, celui pe care îl ascultă, actul de identitate, acesta, din cauza emoțiilor, poate scăpa pe jos portofelul și, după ce îl ridică, spune pe un ton special, râzând „Îmi pare rău, sunt un pic nervos, îmi cer scuze …”. Râsul în aceste condiții suportă interpretări ambigue, putând fi asociat atât cu comportamentul unei persoane sincere cât și cu al unei persoane nesincere.

O a doua cauză, ce poate provoca râsul în timpul unei ascultări este asociată cu umorul natural. De exemplu, anchetatorul îl întreabă pe un suspect: „Ce crezi că se va întâmpla cu cel care a tâlhărit-o pe tânăra S.E.”, iar suspectul răspunde râzând „Aș vrea să intre, întâi, pe mâna mea.”; după care continuă „cred că închisoarea este cel mai bun loc pentru el.” Râsul apare, aici, ca manifestare a insolitului situației, în care persoana ascultată ar avea ocazia să aplice o pedeapsă pe măsura propriei percepții, în legătură cu fapta gravă săvârșită. Cel puțin ca principiu, râsul ce apare în aceste condiții nu are legătură cu un comportament mincinos.

Ultima cauză, cea mai importantă, din punctul de vedere al asocierii cu comportamentul mincinos este asocierea nefirească, inadecvată cu momentul în care se manifestă. În plan psihologic, se consideră că acest comportament poate fi util pentru schimbarea sensului unei afirmații. Pentru revelare, este bine să fie urmărit, cu atenție, comportamentul non verbal al persoanei ascultate – când aceasta realizează că a început să spună ce nu trebuie spus, clipește sau „face cu ochiul” ori își duce mâna către gură, încercând, parcă, să oprească cuvintele pe care le-a spus fără voie. Să ne închipuim că o femeie măritată, în public, de față cu soțul său, face o remarcă, în sensul că un alt bărbat este frumos și i-ar face plăcere să schimbe câteva cuvinte cu el. Pentru a se salva, din împrejurarea pe care a provocat-o gratuit, închide ochii, clipind repede de două sau trei ori – clipitul șterge sensul cuvintelor sale. În mod similar, suspecții mincinoși încearcă să elimine sensul cuvintelor lor, printr-un râs meschin, inadecvat.

La fel precum în cazul tuturor manifestărilor comportamentale, atunci când se evaluează râsul, ca mijloc pentru a modifica sensul celor declarate, anchetatorul trebuie să evalueze momentul în care apare râsul. Să luăm, ca exemplu următoarele dialoguri:

A. – Cine crezi că a furat cei 1.000 euro ?

S – Nu știu. Nu știam, nici, că au fost furați 1.000 euro (suspectul râde).

A – Când voi finaliza cercetările, ce crezi că se va întâmpla cu tine ?

S – Nimic. N-am nici o legătură cu ce spuneți dumneavoastră (suspectul râde).

A – Te-ai gândit vreodată să faci sex cu o fată de 10-11 ani ?

S – Nu, un asemenea gând mi-ar face greață (suspectul râde).

Altfel stau lucrurile când râsul apare înainte sau în timpul în care se face o susținere fără semnificații deosebite. Într-o asemenea situație, anchetatorul ar trebui să evite să facă vreo legătură cu posibila modificare a sensului celor susținute. De exemplu:

A. – Cum te simți anchetat de furtul celor 1.000 euro ?

S. – (râde) Cred că un pic speriat. N-am mai trecut prin așa ceva înainte.

A. – Ai mai fost suspectat vreodată că ai fi furat vreo sumă de bani ?

S. – Niciodată. De aceea toată chestia asta mi se pare … (râde), este atât de jenant.

Foarte important este ca anchetatorul, atunci când constată că cel sau cea pe care o ascultă râde nefiresc în timpul ascultării, să-și pună întrebări în legătură cu cauza râsului. De fiecare dată când râsul apare după sau, chiar, înainte de o susținere relevantă pentru desfășurarea anchetei, cel care conduce ascultarea se poate gândi că are de a face cu un comportament mincinos.

În altă ordine de idei, râsul în timpul unei ascultări, aproape întotdeauna, ar trebui să fie considerat inadecvat. Anchetatorii ar trebui să observe că, acceptând astfel de manifestări, ar putea pune în discuție importanța problemelor ce trebuie lămurite, însăși seriozitatea demersului profesional. Din punct de vedere tactic, nici în cazul suspecților nevinovați, nu este bine să se accepte posibilitatea scăpării de tensiune prin râs – este de preferat ca, din contră, suspectul, cu adevărat nevinovat, să fie determinat să se elibereze prin escaladarea stării sale la nivelul mâniei și frustrării vehemente.

În concluzie, pentru că râsul și umorul facilitează scăderea tensiunii emoționale este de așteptat să apară atât la persoanele vinovate cât și la cele nevinovate. Simpla manifestare a acestora, nu trebuie acceptată ca o manifestare a unui comportament mincinos. Cu toate acestea, luând în considerare momentul și contextul comportamental în care se manifestă, râsul sau tentativa de umor poate deveni un simptom semnificativ minciunii. În contextul unei ascultări, râsul sau lipsa de seriozitate sunt inadecvate și trebuie să fie asociate cu comportamentul mincinos.

9.11. Nu cumva inviți oamenii să te mintă ?

Nimeni nu dorește să fie mințit. Pentru anchetatori, dincolo de necesitatea profesională de a stabili adevărul, aflarea adevărului poate deveni o problemă de natură a alimenta orgoliul, ceva în măsură să producă satisfacție. Dacă suntem atenți, în jurul nostru putem descoperi mulți părinți, profesori, ziariști și, chiar … anchetatori ce își invită partenerii cu care comunică să mintă. Nimeni nu face asta intenționat; mai degrabă poate fi vorba despre o anume ignoranță, în a înțelege cum funcționează minciuna. Ceea ce urmează presupune o abordare comună, nu neapărat, adresată celor ce au de a face, în fiecare zi, cu tâlhari, violatori sau ucigași.

Totuși, să nu uităm că, zilnic, ne punem problema credibilității mesajelor pe care le primim de la persoanele cu care luăm contact.

Importanța confidențialității – întâi, înainte de toate, este foarte important să pregătim locul în care urmează să desfășurăm ascultarea, în care ne propunem să aflăm adevărul. Un exemplu despre cum nu trebuie procedat, este necesar aici. Când aveam 14 ani, și jucam fotbal în curtea școlii, s-a întâmplat ca într-o după amiază, în timp ce eram „în focul” unui meci important, alături de terenul de fotbal, un individ mai mare l-a lovit și a luat o sumă de bani de la un coleg care se uita la meciul nostru. Și eu, și alți „fotbaliști” am văzut dar … mai aveam câteva minute și câștigam meciul. Cel tâlhărit a comunicat cu părinții, în scurt timp au venit doi polițiști care l-au adus pe cel ce tâlhărise. În curtea școlii, cei doi polițiști ne-au strâns într-un colț al terenului de fotbal și ne-au întrebat „dacă am văzut ceva”. Nici eu și nici unul dintre ceilalți „fotbaliști” nu ne-am îndoit de faptul că polițiștii vroiau, de fapt, să le relatăm despre cum fusese tâlhărit „cel din tribună” și realizam că, în locul lui, putea fi oricare dintre noi. Nimeni nu a spus nimic iar când unul dintre polițiști s-a adresat, personal, unuia dintre cei care jucase fotbal, acesta a răspuns că „ … am jucat fotbal și nu am văzut nimic din ceea ce s-a întâmplat pe margine”. A mai fost întrebat și un al doilea, și al treilea, și … eu am fost întrebat – cu toții am răspuns, mecanic: „am jucat fotbal și nu am văzut nimic din ceea ce s-a întâmplat pe margine”. În final, nu s-a putut stabili, dacă a fost sau nu o tâlhărie. Ne era și frică și, mai ales, de ce să ne facem probleme dacă nu era necesar. Mai mult, probabil, nici unul dintre noi nu găsea motive pentru a se ridica deasupra celorlalți. Era facil să-ți spui că victima era de vină, „de ce venise la fotbal cu bani la el ?”, „știa că golanul ăla, mai mare decât noi, venea să ceară bani”. Venea, ne cerea bani, noi refuzam să-i dăm, ne căuta și dacă găsea bani îi lua, dacă nu, ne lăsa în pace. Asta era un fel de regulă și … ne vedeam de treabă, de jocul nostru de fotbal și de orice alte jocuri am fi dorit. Interesul nostru era ca „monstrul” ori să dispară (și știam că polițiștii vor găsi ceva și va scăpa ieftin) ori să stea „liniștit”.

Trebuie să știm că atunci când solicităm cuiva să facă declarații în public, ce ar putea afecta vreun interes, considerat general, nu vom obține decât minciuni, practic, forțăm persoana pe care o ascultăm să ne mintă.

Atitudini justițiare – cu toții am avut de a face, în timp, cu oameni care stăpânesc bine un domeniu și care vor să ne impună, ceea ce cunosc, cu un aer de superioritate, ceea ne face să ne simțim prost. Atenție, nu este vorba, neapărat, de respectabili oameni de știință ce au cercetat o viață un domeniu și, întâlnindu-ne, se miră de ignoranța noastră – în astfel de condiții întâlnim administratori și tot felul de alți funcționari de la primării, bănci, companii de asigurări, chiar, și de la companiile de reciclat deșeuri. Astfel de comportamente, care ne pun la punct, ne determină să dezvoltăm stări neplăcute, ne pot face să ne dorim să-i înșelăm, să-i mințim pe cei ce le promovează.

În anchetă, să nu uităm că, dacă ne atragem antipatia celor pe care îi avem în față, este posibil să avem de a face cu comportamente mincinoase, foarte greu de determinat, ca atare, doar pentru simplul fapt că cel sau cea pe care o avem în față ne urăște. Chiar dacă unele persoane timide ar putea să-și schimbe declarațiile ori să spună ce consideră că anchetatorul și-ar dori să spună, este de așteptat ca abordările dure, cele ce își propun să constrângă, „să-l calce în picioare” pe cel ascultat să nu favorizeze aflarea adevărului.

Consider că este o problemă ce ține de respect – când cineva „se dă la tine” ești tentat să dezvolți o atitudine conflictuală, te simți lezat și începi să-ți dorești să pui acea persoană la punct. În anchetă, se poate pune problema interpretării situației, în sensul că anchetatorul și-ar putea dori să transfere în plan personal superioritatea, pe care i-o conferă situația profesională. Ceea ce pentru cel anchetat este o problemă personală, pentru anchetator este, și trebuie să rămână o problemă profesională. Trebuie observat că este împotriva naturii umane să cooperezi cu cineva care te înfruntă, căruia nu-i pasă de ceea ce se întâmplă cu tine. Pentru a spune adevărul este necesar un minim nivel de încredere și înțelegere între anchetator și persoana ascultată, nu poți împărtăși ceva cu o persoană pe care nu o simți apropiată.

Formularea întrebărilor – viața a confirmat faptul că nu este rezonabil să ai o așteptare, apriorică, ca toți cei cu care iei contact să-ți spună adevărul, în mod voluntar. Aflarea adevărului este un proces și, probabil, totul începe cu întrebări clare. Evident că întrebări precum „Cum te înțelegi cu soțul ?”, „Cum a fost în concediu ?”, „Ce mai faci ?”, „Ce îți propui anul acesta ?” provoacă răspunsuri, care nu oferă decât orientarea celui care declară în legătură cu problema pusă în discuție. În aceeași ordine de idei, dacă vom întreba un tâlhar sau un violator „cum a fost ?” sau „ce ai făcut ?” nu vom obține nimic din ceea ce ne interesează pentru anchetă.

Cei mai mulți dintre oameni, mulți și dintre anchetatori, se simt incomod atunci când este necesar să pună întrebări acuzatoare; pur și simplu nu au forța psihică să susțină întrebarea și … consideră că aceasta ar trebui îndulcită, că trebuie atenuat impactul întrebării. Aceasta, ca orice slăbiciune, poate fi exploatată – devine mult mai ușor să minți. De regulă, se introduce o notă de relativitate – un cuvânt sau o expresie care îți poate permite să te strecori. De exemplu: „M, îți aduci aminte … , ai văzut … ?” și tot ce ar putea urma după „crezi”, „ai văzut”, „îți amintești”, „ar putea”, „ar fi în stare”, „era posibil”, ș.a.

Probabil că cel mai simplu este să minți pus în fața unor întrebări sugestive indiferent că sunt pozitive „Ai/Ați procedat/mers/făcut/lovit …?” sau negative „Nu este așa că …?” Ai posibilitatea să pui lucrurile la punct, să spui adevărul dar … este prea comod și, chiar, tentant, să faci economie de energie și să preiei energia celui care pune întrebarea și să fii de acord, fără să ai nici o contribuție „energetică” în răspunsul pe care îl dai.

Răbdarea – putem observa un anumit paradox atunci când vine vorba despre minciuni. O persoană bine socializată, care se respectă, evită să folosească minciuna pentru a-și rezolva problemele curente, însă … în același timp, este greu să accepte consecințele spunerii adevărului. Dacă ai greșit ori îți este rușine de ceva, parcă ai spune adevărul, parcă ai evita să spui adevărul. Soluția, ce ar putea fi considerată rezonabilă, ține de a accepta să spui adevărul, la un moment dat. Este, de asemenea, adevărat că există și persoane, foarte puternice ori foarte naive, care spun direct adevărul și au așteptări pe măsură, însă această categorie de persoane nu constituie regula. De cele mai multe ori, adevărul apare și se dezvoltă ca un proces, încetul cu încetul și, numai, după o perioadă rezonabilă de timp.

Să luăm, ca exemplu, situația în care ascultăm o persoană, bănuind că aceasta a fost la o petrecere, în urmă cu câteva zile, în cadrul căreia a consumat droguri. Ar trebui să ne apropiem de ceea ce ne interesează parcurgând pași precum:

Suspectul trebuie să recunoască faptul că a fost la petrecere;

Să recunoască faptul că au fost consumate droguri;

Să recunoască faptul că erau oferite, spre consum, droguri;

Să recunoască faptul că, fiind la o petrecere, ești tentat să faci, ce fac cei mai mulți dintre participanții la petrecere;

Să recunoască faptul că a consumat droguri la petrecere.

Mulți dintre anchetatori nu reușesc să aprecieze cât de dificil este, pentru persoana pe care o ascultă, să accepte consecințele spunerii și, efectiv, să spună adevărul. După eșecul obținerii unei recunoașteri pe baza unei simple întrebări directe, precum „Tu ai furat/violat/ucis/traficat droguri … ?”, mulți dintre anchetatori se mulțumesc cu ceea ce primesc, pe lângă negația implicării. Suspecții consideră necesar să dea explicații și asta este considerată ca fiind tot ceea ce se poate face în legătură cu ascultarea liberă, anchetatorii urmând a se arunca în focul luptei specifice punerii de întrebări. Situația este asemănătoare cu cea în care părintele sau profesorul oferă copilului o șansă pentru a spune adevărul și dacă copilul nu realizează importanța momentului ori nu spune ceea ce se așteaptă a fi adevăr, apare, imediat pedeapsa. Se consideră normal, să fie aplicată o pedeapsă atunci când cineva greșește, însă, nimeni nu-și pune problema dacă cel care greșește știe sau/și poate să nu greșească.

Probabil că am putea obține rezultate mult mai bune, în anchetele pe care le desfășurăm, dacă ne-am strădui să-i „învățăm” pe cei pe care îi ascultăm să spună adevărul.

CAPITOLUL 10

Reducerea rezistenței suspectului, justificările

10.1. Considerații generale cu privire la justificări

Justificările constituie motorul, ce poate face să funcționeze un interogatoriu, care își propune să „lucreze” cu, să exploateze, emoțiile suspecților. Forța motrice din spatele unei abordări emoționale, în cadrul ascultării unui persoane, este evoluția procesului de justificare, de identificare a motivelor care l-au determinat pe reus să facă ce a făcut, care au făcut posibilă desfășurarea activității ilicite, apariției și dezvoltării rezultatelor, etc.

Ca principiu, procesul de justificare este un proces ce se desfășoară, de regulă, unilateral, în care rolul principal îl are anchetatorul ce prezintă sau/și ajută suspectul să identifice acele motive care pot reduce responsabilitatea pentru gravitatea activității ilicite desfășurate, ușurând, astfel, situația suspectului care va putea să mărturisească mai ușor; împăcat fiind cu faptul că ceea ce a făcut poate fi de înțeles, datorită condițiilor în care a desfășurat activitatea ilicită. În fapt, sunt salvate aparențele, suspectul poate fi un om respectabil, care, datorită unor motive serioase, a greșit față de societate încălcând legea penală. Sunt scoase în prim plan motivele; activitatea ilicită și consecințele generate de aceasta sunt lăsate în plan secund, pentru a facilita mărturisirea suspectului. Nu se face nici o concesie pe fond – în legătură cu activitatea ilicită – ci se acceptă doar motive, scuze, care să facă rațional, rezonabil, de un anumit firesc, comportamentul ilicit al suspectului.

Așa cum am văzut în capitolul precedent, procesul de justificare apare ca parte integrantă a declarației introductive și a solicitării alibiului. În fiecare caz, sunt necesare justificări adecvate, care să facă mai ușoară soarta suspectului vinovat.

Folosit, în mod independent, procesul de justificare presupune un efort important din partea anchetatorului, care lucrează cu emoțiile suspectului, vorbește în fața acestuia, până în momentul în care este oferită o minimă confirmare a implicării în activitatea ilicită și a vinovăției. Anchetatorul nu se îndoiește de faptul că persoana pe care o are în față este implicată în activitatea ilicită pe care o cercetează, ci, este preocupat de motivele, de ceea ce ar putea scuza, de cauzele care au generat, favorizat ori înlesnit desfășurarea activității ilicite. Această abordare, îi permite anchetatorului să controleze direcția discuției pe care o are cu suspectul, mult mai ușor decât în cazul punerii de întrebări.

Optând pentru a pune întrebări, anchetatorul riscă să fie mințit, înșelat, „vrăjit”, hipnotizat, de către un suspect abil, care își propune să încurce ancheta, să ofere piste false, să facă acuzații neîntemeiate la adresa altor persoane, să ascundă aspecte importante, să ascundă avantaje obținute în urma desfășurării activității ilicite, ș.a. Suspectul are și șansa de a afla ori de a anticipa scopul urmărit de către anchetator, de a afla ceea ce știe anchetatorul, ca rezultat al desfășurării activităților, ce probe au fost obținute.

Anchetatorul, care oferă justificări unui suspect, nu solicită nimic cu privire la fondul activității ilicite, pentru a continua ascultarea. El, doar, discută, încearcă să își explice motivele pentru care suspectul a acționat, dacă și de ce a fost interesat să obțină anumite rezultate. Dacă anchetatorul „virează” discursul său către elemente de fapt, trebuie să își asume și riscul ca suspectul, cunoscând mult mai mult decât el cu privire la faptă, să interpreteze și să încerce să își explice cum va evolua ancheta și ce va face anchetatorul, pe viitor.

Cu toate acestea, în cadrul interogatoriului emoțional, anchetatorul, pur și simplu, spune „Tu ai făcut-o !”, ignorând circumstanțele în care a fost desfășurată activitatea ilicită; el trece peste „cum” și peste „de ce” lucrurile au evoluat, în felul în care au evoluat. Se concentrează, doar, pe motivele pentru care suspectul a acceptat, și-a dorit, a vrut să facă, ceea ce a făcut – doar în astfel de condiții, poate oferi soluții acceptabile pentru suspectul pe care îl ascultă, motive rezonabile pentru acțiunile acestuia, indiferent că sunt reale sau fictive, important fiind să strecoare în mintea suspectului soluția.

Justificarea prin motive rezonabile, acceptabile, de înțeles, pentru cei mai mulți dintre semeni, face parte din viața noastră. Sunt atât de multe lucruri pe care le facem, pentru că le fac și alții, încât mare parte din viața noastră devine socială, conformă cu ceea ce fac și cu modul în care procedează ceilalți semeni ai noștri. Aproape de fiecare dată, când ne propunem să facem ceva, o facem, pentru că o fac și alții. Se poate vorbi despre teoria imitației, despre acceptare, supunere și conivență; important este să observăm că fiecare acțiune a noastră este justificată, de o anumită rațiune, ce trebuie să fie, cu obligativitate rezonabilă, inteligibilă și acceptabilă pentru ceilalți. Fiecare dintre noi acceptă că este normal să faci orice, dacă nu aduci atingere altei persoane – libertatea mea trebuie să se termine unde începe libertatea ta.

„De ce ai făcut … ?”

„Pentru că nu am realizat că fac vreun rău.”

„Da, ce, am omorât pe cineva!”

„A sărăcit … din … ? Nu, nici nu a simțit, nici nu l-a interesat!”

„Nu am pus în pericol pe nimeni și se știe că polițiștii nu … pentru atât.”

Fiecare acțiune socială are un motiv – rațional și acceptat. Părinții, biserica, societatea, în ansamblul său, au elaborat și impus reguli, care se constituie în motive ce justifică acțiunile; unele de o duritate extremă, așa cum este pedeapsa cu închisoarea, cum a fost condamnarea la moarte, sterilizarea, etc. Regulile și alte motive acceptate social stau la baza deciziilor noastre, generează sau, cel puțin, influențează în mod fundamental, deciziile noastre. Nu ne trebuie prea multă perseverență pentru a constata că regulile și motivele acceptate social pot intra în conflict. Mai mult, putem constata cu ușurință, că de fiecare dată când încălcăm o regulă, avem sau găsim un motiv, care să facă rațională acțiunea noastră. Avem nevoie să fim, să păstrăm, să arătăm celorlalți că suntem, că viața noastră este în echilibru cu societatea, cu modul în care trăiesc și se manifestă ceilalți semeni, că suntem raționali.

10.2. Conceptul de raționalizare. Raționalizarea

Ce înseamnă să fim raționali ?

Ceea ce facem noi, trebuie să fie rodul rațiunii, unor raționamente logice acceptate de ceilalți, să țină cont de modul de a fi și de a se manifesta al semenilor și de societate, în ansamblu.

Trebuie să fie, doar, rodul rațiunii ?

Nu, nu se poate, noi oamenii suntem și rațiune, și spirit, în același timp. Avem o viață care este guvernată și de emoții, de slăbiciuni, de plăcere; nu doar de virtute ci și de păcat.

Ei bine … cu toții, și fiecare în parte, avem o permanentă preocupare de a păstra rațiunea și spiritul, spiritul și rațiunea, în echilibru. Facem ceva; realizăm că în hotărârea de a face, în modul în care facem, în modul în care înțelegem să ne apropiem rezultatele a ceea ce facem, un rol hotărâtor l-a avut spiritul. Apare – încă în momentul în care luăm hotărârea sau în timp ce facem ori în timp ce ne apropiem rezultatele a ceea ce facem, cel târziu, în timp ce ne bucurăm de rezultatele a ceea ce facem sau imediat după – teama că am greșit, că suntem în conflict cu rațiunea, că ceilalți nu vor înțelege, că este posibil ca nici măcar noi să nu ne mai înțelegem. Luptăm singuri dar … trăim împreună și alături de ceilalți. Nu numai că este lipsit de confort dar … este de neacceptat, nu putem suporta, nici măcar pe termen mediu, să fim singuri, marginalizați, evitați, neînțeleși de către semenii noștri.

Pentru acestea și pentru mult mai multe alte motive, inclusiv la nivel instinctual, avem nevoie să fim înțeleși de semenii noștri iar, pentru aceasta, producem motive. Motive, care să facă legătura, care să îmbrace acțiunile noastre, care să le facă dezirabile cu ceea ce fac ceilalți, cu ceea ce acceptă, consideră că este bine, moral, corect ori drept, „colegii” noștri de trăire istorică, cei alături de care, ne place sau nu, trăim.

Pentru suspect, în camera de ascultare, cel mai apropiat „coleg de viață” este anchetatorul. Nevoia, pentru suspect, ca acest individ, așa cum este el perceput, să îl înțeleagă, există. Chiar ascunsă cu, mai multă sau mai puțină, grijă, ea se va manifesta. Este doar o problemă de formă și de timp. Procesul de raționalizare permite anchetatorului, constituie o oportunitate pentru acesta, să dezvolte o relație cu suspectul. Nu poate fi vorba despre orice fel de relație, ci, despre o relație de înțelegere, anchetatorul ar trebui, mai degrabă, să fie un mediator, nu un acuzator, un adversar. Suspectul trebuie să vadă în anchetator un individ care poate și vrea să îl înțeleagă. El însuși are – și trebuie să o arate – tot felul de probleme firești, nici pentru el viața cotidiană nu este una simplă, și el poate greși, și el are nervi, orgoliu, manifestări de furie, bucurie, dispreț, etc. la fel precum suspectul. Anchetatorul nu trebuie să arate că judecă. Relația cu suspectul, pentru a se dezvolta, are nevoie de încredere, nu de o ierarhie a vinovăției, nu trebuie să intre într-o vale a plângerii, nu trebuie să urce pe un munte al virtuții; trebuie să fie o plimbare într-un colț de rai, pe parcursul căreia spiritul și rațiunea celor doi trebuie să intre într-o stare de convergență, către un echilibru de care suspectul are nevoie, pe care, nu poate să o recunoască, dar … îl caută.

Este bine ca anchetatorul să aibă o țintă sau, cel puțin, să fie pregătit să transfere vinovăția, pentru răul întâmplat, către cineva sau ceva. Suspectul are nevoie ca cineva să îi i-a vina, să îl elibereze. Din punct de vedere psihologic, se parcurge un moment deosebit de important – nu numai că anchetatorul minimizează gravitatea activității ilicite și a consecințelor sale, dar, înțelege să își asume la rândul lui, să se facă copărtaș, să devină solidar cu suspectul pentru a împărtăși împreună vina în fața Bunului Dumnezeu și a oamenilor, mai puțin în fața legii; dar asta, nici nu o spune, nici nu o scoate în prim planul discuției și a celorlalte manifestări, care o însoțesc. O asemenea abordare trebuie să îl transforme pe suspect, să îl „spele de păcate”, el devine o victimă a circumstanțelor; numai este victima hotărârii și a faptelor sale, altcineva, altceva este de vină. Anchetatorul va insista, oportun, pe motivele, pe condiționările, pe ceea ce l-a determinat, pe ceea ce l-a silit pe suspect, să ia hotărârea legată de activitatea ilicită. Aici, în această zonă, anchetatorul va deplasa „lupta”, o va duce forțat în zona pe care o dorește, o va inventa, dacă va fi necesar. Reorientarea atenției, a concentrării, a trăirilor suspectului, este esențială, pentru a înțelege că este în interesul său recunoască implicarea în activitatea ilicită. Dacă suspectul va rămâne concentrat pe faptă, pe gravitatea acesteia și a consecințelor dezvoltate în legătură cu ea, este puțin probabil să recunoască implicarea sa și să mărturisească.

Trebuie să apară speranța și … dacă nu apare, anchetatorul trebuie să o ofere. Suspectul nu trebuie să simtă povara pedepsei și a condamnării sociale pentru faptă, ci, trebuie să își asume situația, ca pe un rezultat complex al implicării mai multor factori care l-au influențat, el rămânând un om bun, demn de respect și admirație pentru multe lucruri pe care le-a realizat în viață, cu un prezent, pe care și-l asumă cu demnitate și cu un viitor, ce se poate dezvolta la fel de firesc și de normal precum în cazul oricărei alte persoane.

Anchetatorul trebuie să identifice și să îl ajute, cu tact, pe suspect să depășească toate obstacolele, toate temerile care îl împiedică pe acesta să mărturisească. Principial, pericolul, frâna, ceea ce este fundamental și îl poate împiedica pe un suspect să mărturisească, vine din zona perceperii consecințelor mărturisirii. Apare și se dezvoltă o teamă în legătură cu consecințe de natură fizică sau/și de natură psihică. De regulă, predomină, în funcție de natura fiecărui suspect în parte, teama în legătură cu un anumit tip de consecințe.

Ce pot face anchetatorii ?

Cum să îl determine pe suspect să își depășească teama ?

Un bun exemplu îl constituie experiența agenților de vânzări, ce trebuie să înțeleagă și să răspundă, punctual, la toate obiecțiile clientului pentru că, altfel, acesta nu cumpără.

Schematic, lucrurile sunt simple:

Identifici nevoile clientului și ce îl împiedică să cumpere, să-și satisfacă nevoile;

Prezinți avantajele produsului pe care îl oferi;

Faci, împreună cu clientul o primă evaluare a raportului dintre problemele clientului și beneficiile produsului pe care îl oferi;

Reduci scepticismul clientului, minimizând problemele;

Faci necesar produsul pe care îl vinzi, maximizând avantajele pe care le oferă.

Dacă ceea ce oferi depășește problemele clientului, ai șanse mari să vinzi. Cei care vând au grijă să se ocupe de scepticismul clienților, afirmând și infirmând beneficii, în funcție de temerile clientului; oferă dovezi; fac conexiuni ale produsului și avantajelor pe care le poate aduce acesta cu diferite alte probleme din viața de zi cu zi; etc. În cazul unui indiferent, vânzătorul utilizează întrebări închise pentru a descoperi nevoile, pregătește, adaptează și oferă beneficii, care să acopere nevoile pe care le-a descoperit. Nevoile clientului, adesea, sunt complexe. Într-o asemenea situație, este necesară o prioritizare, care să țină seama de conexiunile și consecințele așteptate ale escaladării fiecărei probleme și de dorința explicită a clientului.

Asemănător agentului de vânzări, anchetatorul trebuie să identifice nevoile suspectului, în întreaga complexitate a lor. Aprioric, pot fi identificate probleme ce țin de imagine, de reputație, probleme financiare, de familie, de siguranță personală și a celor apropiați, de respect, demnitate, orgoliu, de sentimente pozitive sau negative, cu o mare putere de a domina, precum iubirea, ura, disprețul, aprecierea. Anchetatorul are o sarcină deosebit de dificilă – fiecare dintre noi avem probleme, natura lor este asemănătoare, modul în care se configurează acestea prin legăturile lor specifice este însă unic – trebuie să descopere un fel de matrice individuală a celui pe care îl are în față.

Nu se poate pune problema rezolvării problemelor de către anchetator.

Atunci, CE OFERĂ ANCHETATORUL ?

Anchetatorul nu are produse sau servicii de oferit, direct, către suspect. El oferă SPERANȚĂ. Pentru a o putea oferi, este necesar să înțeleagă conceptul de speranță, cu aplicabilitate în cadrul ascultărilor judiciare.

Speranța este esențială pentru ca anchetatorul să poată „lucra”, să se „înțeleagă” cu suspectul.

Inițial, cei mai mulți dintre suspecți, speră că, în cazul în care nu spun nimic, ancheta nu se va putea dezvolta, și nu vor fi suficiente dovezi, care să le probeze implicarea în activitatea ilicită și vinovăția. „Tentația” este mare pentru că, în lipsă de probe, suspectul vinovat nu va putea fi judecat și condamnat, nu va trebui să acopere nici un prejudiciu; va ieși, dintr-o asemenea afacere, învingător, se va vedea pe cai mari spunând „I-am făcut, nu au avut ce să îmi facă, sunt mai bun decât ei”. Anchetatorul, asigurând credibilitatea anchetei, a desfășurării fiecărei activități și a rezultatelor obținute, l-a început va clătina și, pe parcursul dezvoltării, va dărâma speranța suspectului de a nu fi prins. Acesta va ajunge la nivelul de a fi devastat, viața lui este compromisă; nu are nici o scăpare, va fi prins, va fi călcat în picioare, va primi o pedeapsă exemplară către maximul legal, magistrații vor fi satisfăcuți de suferințele sale; toți își vor bate joc de el, va fi părăsit de toți cei care i-au fost apropiați, de soție, de copii, de părinți, va fi un renegat, la toți le va fi rușine, chiar și, numai, când își vor aduce aminte de el; în penitenciar va fi abuzat fizic, poate chiar copiii lui vor fi abuzați sau, poate, și soția sa va trebui să-și caute alte soluții pentru a-și asigura un standard de viață acceptabil; i se vor pune în spate și fapte în care nu a fost implicat, va trebui să plătească despăgubiri și după ce va ieși din penitenciar, poate va trebui să piardă casa sau … – speranța, „care speranță, totul este terminat, nu mai am nici o speranță”, își va interzice să se mai manifeste.

De la acest nivel, procesul de raționalizare trebuie să „întoarcă” speranța suspectului – viața lui nu va fi ruinată. Va mărturisi și va avea șansa să fie înțeles, ajutat, nimic din ceea ce nu a făcut nu i se va imputa, nu va trebui să plătească nimic necuvenit, nimeni nu va avea motive să îl desconsidere; ca persoană, a greșit, multe persoane greșesc, cu toții greșim, nu trebuie uitat că și persoana vătămată a avut un rol, că sunt și alte cauze, ș.a. Suspectul care spune „Ei bine, nu-mi pasă, arestează-mă, știu la ce să mă aștept !” a renunțat, cel puțin la nivel declarativ, la speranță. Se spune că „speranța moare ultima” – da este adevărat, însă, în cazul suspectului, speranța este decredibilizată, este aruncată undeva în „fundul sufletului” nemaiavând nici o putere să iasă la suprafață. Prin raționalizare, anchetatorul va trebui să scoată speranța la lumină; constatând disponibilitatea suspectului pentru a admite implicarea în activitatea ilicită, faptul că a devenit sensibil și ar putea să-și mărturisească vinovăția, anchetatorul va da putere speranței să renască, să iasă de acolo de unde a ajuns aruncată și să anime trăirea și manifestările suspectului.

Stabilirea modului în care va fi folosită raționalizarea este un pas important și delicat, în același timp, pentru că anchetatorul va trebui să ia în considerare situația suspectului, cu tot ce o particularizează, pentru a putea configura procesul de raționalizare pe care îl va promova în timpul interogatoriului. Nu este ușor de obținut, așa numitul „motiv fundamental”, ceea ce îl împiedică pe suspect să mărturisească. La fel precum un pescar, anchetatorul va încerca mai multe „tipuri de momeală”, pentru a testa reacțiile și receptivitatea suspectului. Nu va fi ceva desfășurat formal, la nivel ignorant, va trebui să se țină seama de atitudinea suspectului, de modul în care acesta a reacționat în prima parte a întâlnirii cu anchetatorul, de receptivitatea, la orice început de discuție, cu privire la motivele care au determinat activitatea ilicită, de motivele și modul în care acestea au fost invocate de către suspect, din proprie inițiativă, de alte elemente ce particularizează suspectul și „prestația” sa.

Din aproape, în aproape, cu suficientă precauție, fără a lăsa impresia „că atacă decisiv”, anchetatorul va dezvolta procesul de raționalizare, bazându-se pe reacțiile suspectului, pe feedback-ul oferit de acesta – important fiind să fie suficient de concentrat pentru a putea corobora manifestările comportamentale oferite de suspect, pentru a face diferența dintre manifestările dirijate de suspect și cele promovate la dincolo de autocontrolul acestuia.

Motivele care au determinat desfășurarea activității ilicite sunt o sursă importantă de motive, care îl pot conduce pe anchetator către un raționament adecvat. În multe cazuri motivele – analizate sistemic, se poate vorbi despre un motiv principal sau fundamental și de motive secundare sau auxiliare – pot fi „ghicite” analizând rezultatele unor activități de anchetă (de exemplu, cercetarea la fața locului, ascultarea persoanei vătămate, ascultarea unor martori) și circumstanțele personale ale suspectului. În practică, am constat că printre cele mai frecvente motive care determină desfășurarea de activități ilicite sunt: dificultățile financiare, răzbunarea, dorințele de natură sexuală, și curiozitatea.

Dificultățile financiare – reale sau, numai, percepute la nivel subiectiv de către suspect, individual sau/și împreună cu apropiații săi ori percepute de către aceștia și transmise, sub formă de presiune cotidiană, asupra lui, sunt cel mai des întâlnit motiv pentru a face ceea ce este interzis de legea penală, indiferent că este vorba despre un banal furt dintr-un supermarket ori de implicarea în traficul de persoane, de traficul de droguri sau de omor. Poate fi vorba despre dificultăți economice resimțite la nivel de societate sau de grup socio-profesional; poate fi vorba despre o situație acutizată, la nivel individual, prin pierderea locului de muncă, o perioadă de inactivitate cauzată de boală, costuri legate de acoperirea efectelor unor fenomene naturale extreme, accidente, cheltuieli legate de copii, soție/soț, decesul unei rude apropiate, cheltuieli necontrolate, credite supradimensionate, etc. Se consideră, în practică, că mulți dintre noi, că cei mai mulți dintre cetățenii cu venituri modeste ar fura dacă li s-ar oferi prilejul, dacă ar apare o oportunitate dublată de perceperea unui risc scăzut de a fi prins. Personal, nu cred că mai mult de 20 – 30 % din populația cu dificultăți financiare reale ar fura, dacă ar avea oportunitatea; și numai 10 %, din aceștia, ar fura, dacă ar fi necesar să pregătească activitatea ilicită și să se preocupe de valorificarea produselor astfel obținute. Dificultățile financiare sunt însoțite, la cei care trec la acțiune, și de lăcomie, de dorința de a parveni, de a arăta același status social cu cei bogați.

Răzbunarea – poate fi prezentă în antecedența unui număr destul de mare de activități ilicite. Furturi din magazine, depozite, de pe câmp etc. pentru a se răzbuna pentru o „nedreptate” legată de o concediere, pierderea unui proces de grănițuire ori pentru disputarea unui drept real; violuri, omoruri, distrugeri, fapte împotriva sănătății ori integrității persoanei, pentru tot felul de acțiuni cu încărcătură personală – de la jigniri, diferite opțiuni personale, „nu a vrut să … cu mine”, până la acțiuni de o gravitate deosebită precum: „mi-a luat fata”, „m-a înșelat și mi-a luat casa”, „m-a dat afară ca pe un câine și mi-a lăsat familia pe drumuri”, „mi-a luat ce am avut mai de preț”, „mi-a furat tractorul”, etc. Cauza răzbunării poate fi reală sau, numai, închipuită, o percepție la nivel personal. Se poate trece, inclusiv, la activități care să vizeze un grup de persoane sau comunități, precum incendii, explozii, afectarea surselor de apă potabilă, otrăvirea unor pășuni sau a unor cantități de furaje. Răzbunarea este perfidă, arde mocnit la nivel interior și se dezvoltă iar când controlul, când codul moral și valorile pozitive, asimilate la nivel personal cedează, escaladează și urmează trecerea la act – așa cum am arătat, adesea, de o gravitate deosebită.

În ceea ce privește dorințele de natură sexuală, este normal să-mi exprim anumite rezerve, în sensul că nu este rațional să le implicăm în justificarea oricărei activități ilicite. Dorințele de natură sexuală au manifestări specifice în fiecare dintre noi însă nu pot genera, în mod mecanic, orice fel de comportamente infracționale. Se poate accepta o anumită legătură directă în cazul violurilor sau altor comportamente infracționale din zona vieții sexuale, în cazul unor omoruri, în cazul multora dintre activitățile ilicite ce sunt concepute pentru a obține sume de bani, bunuri ori alte avantaje care să fie oferite celei ori celui în măsură să ofere satisfacție în plan sexual.

Curiozitatea, căutarea de senzații tari, căutarea aventurii, actele de grozăvie, căutarea unui anume fior care să confirme că existăm și că putem pot constitui, ca stare, un motiv suficient pentru a trece la act, pentru a desfășura activități ilicite greu de imaginat, înainte. Totul poate începe cu „ceva nevinovat” – am să fur pentru a demonstra, a-mi demonstra că am puterea de a mă stăpâni, că pot să fug mai repede decât cei care ar putea să mă urmărească, că pot înșela sistemele de securitate, că cei care sunt puși să păzească nu sunt buni de nimic, ș.a. Tentația este puternică și puțini sunt cei care mai au puterea să dea, ulterior, înapoi. Succesul te îmbată, îți dă putere, fantezie și curaj; devii mai bun și îți propui să faci ceva, din ce în ce mai interesant, mai motivant.

Plecând de la aceste motive, anchetatorul trebuie să se străduiască să determine acel complex de motive care l-au determinat pe individ să facă ceea ce a făcut. Șabloanele sunt dăunătoare. Niciodată nu va fi implicat un singur motiv, de fiecare dată este vorba despre „o mixtură” influențată de tot ce poate fi identificat, ca circumstanță personală ori reală, care l-a determinat pe individ să facă ceea ce a făcut, în momentul și în modul în care a făcut. De fiecare dată, motivația unui suspect, indiferent de faptă, poate varia de la simplu la complex, fără reguli prestabilite. Pentru fapte ce par a fi simple, poate fi vorba despre o motivație complexă iar pentru fapte ce presupun elaborare, poate chiar structuri infracționale, este implicată o motivație simplă, cu o semnificație puternică. Motivele nu sunt și nu se pot dezvălui anchetatorului, ca fiind evidente. De cele mai multe ori, adevăratele motive care au constituit motorul desfășurării unei activități ilicite stau în spatele unor aparențe, însă, de fiecare dată, odată descoperite, ele aduc lumină asupra celor mai multe dintre elementele de interes pentru anchetă – cum, cine, când, ce, etc.

Circumstanțele ce țin de persoana suspectului oferă anchetatorului cadrul general, în contextul căruia trebuie să dezvolte procesul de raționalizare a activității ilicite și a modului în care aceasta a fost concepută, desfășurată și valorificată. Educația suspectului, situația sa financiară și socială, relațiile sociale, modul în care își obține principalele mijloace de trai, sunt elemente indispensabile, fără de care nici un anchetator nu poate dezvolta un proces de raționalizare eficient. O provocare pentru anchetatori este dezvoltarea unui joc de rol, mai precis, este vorba despre un schimb de roluri – dacă aș fi eu în cauză ce m-ar determina să mărturisesc ? Este necesar ca anchetatorul să înțeleagă resorturile interne, „să fie în pielea” suspectului, să poată trăi și gândi cu mintea celui pe care îl are în față.

Lucrurile, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu sunt și nu pot fi simple. Anchetatorul se poate strădui, i se poate cere la nivel teoretic ori al abordărilor metodologice specifice postului, însă, este greu de acceptat că, în mod obiectiv, este posibil să depășești, total, diferențele de valori morale și de statut social și „dacă stai lângă un porc să te murdărești precum porcii iar dacă stai lângă un înger să fii la fel de alb precum sunt îngerii”. De exemplu, o situație financiară dezastruoasă – credit cu o rată mare, ipotecă pe casă, gaj pe mașină, reducere de salariu ca urmare a diminuării activității economice a angajatorului pe o perioadă determinată sau … mai puțin determinată – poate fi un motiv suficient de plauzibil și de real pentru a te implica într-o activitate de trafic ilegal cu orice se poate trafica ilegal în speranța obținerii de „oxigen” financiar pentru a ieși din nevoi. În astfel de condiții, un anchetator, la fel de „om” poate avea nevoi asemănătoare – bine, dar și eu am avut nevoie să contractez un credit și vecinul meu și prietena soției mele are un credit cu rate sufocante și, pentru a rezista, nimeni nu a găsit de cuviință să se implice în activități ilicite organizate precum traficul de … . Trebuie să înțelegi modul particular în care fiecare înțelege să își rezolve problemele financiare, să economisească, să renunțe la anumite plăceri, să gestioneze efortul acoperirii ratelor, să solicite tot felul de reeșalonări, care să-i permită un standard de cheltuieli cotidiene de natură a-l îndepărta de frustrarea specifică stării de datornic, etc. Ne place sau nu, fiecare dintre noi are un comportament financiar diferit – ceea ce pentru unul este normal, pentru altul poate fi de neacceptat.

Nu trebuie uitat că fiecare persoană, dincolo de valori, are un sistem personal de nevoi ce trebuie satisfăcute. În practică, demersul nu se poate reduce la modele teoretice, indiferent cât de simple ori de complexe sunt acestea. Așa cum comportamentul este, strict, personalizat, la fel este și sistemul de nevoi. De exemplu, într-o familie cresc și se dezvoltă, în aceleași condiții, doi frați – cel mare excelează: are rezultate școlare foarte bune, câștigă un premiu național la o olimpiadă școlară, este apreciat de colegi, căutat de colege, profesorii au numai cuvinte de apreciere, merge în excursii și tabere școlare, ca recompensă oferită de școală sau ca premiu pentru câștigarea a tot felul de concursuri școlare, este în atenția părinților, care nu știu ce să mai facă pentru a nu greși ceva în imaginea și comportamentul de mamă și de tată al unui tânăr de excepție; cel mic este mediocru, are rezultate bune, însă, nu excelează, nu este criticat sau lăudat, nu primește recompense, profesorii nu par a-l băga prea mult în seamă, îl tratează și au așteptări la nivelul fratelui mai mare, nu își arată dezamăgirea, dar, întrucât nu văd ceea ce consideră a fi specific unui elev de excepție, sunt tentați a-și arăta dezamăgirea, părinții îl iubesc însă, pentru el, trebuie să plătească excursii, participări în tabere, nu este necesar nici un fel de efort de imagine, cu el termină mai repede, pentru că trebuie să se preocupe de cum să fie părinții unui tânăr de excepție.

Aparent, pentru a-și procura o anumită sumă de bani, pe care să o folosească pentru a plăti un bilet de intrare, la un meci internațional de fotbal, fratele mai mic fură. Raționalizând, anchetatorul consideră că, de fapt, furtul a fost generat de dorința de a ieși, într-un fel, în evidență, de a fi observat, ca existență, și că are, și el, tot felul de nevoi, de către părinții săi, la nivel individual și nu în comparație ori în umbra fratelui său, așa cum se întâmplă de regulă. „Dacă nu mă vedeți, acum poate o să înțelegeți și pe mine, poate o să îmi dați atenție, chiar dacă va trebui să o faceți legat de o împrejurare negativă. Nu am făcut-o pentru bani, ci, pentru că am nevoie să fiu observat, să știți că exist și am nevoie, și eu, de grija și de atenția pe care i-o acordați fratelui meu.”

Uneori situația personală a suspectului este mai complexă. De exemplu, în cazul unei asistente medicale, cu o experiență de peste 10 ani în profesie, ce administra doze letale de medicamente pacienților internați în secția, în care își desfășura activitatea, pot fi mai multe motive personale, care să fi putut contribui la luarea deciziei și la punerea în practică, la uciderea pacienților. Printre motive ar fi putut fi:

A fost leneșă și a încercat să reducă volumul efortului pe care trebuia să îl depună;

A avut o viziune, în legătură cu rolul său în viața acelor persoane;

A fost „deranjată” de volumul nesatisfăcător al atențiilor pe care le-a primit, de la pacienți ori de la rudele acestora, pentru efortul său;

A încercat ca, astfel, să reducă suferința pacienților;

A considerat că, în acest mod, ar putea diminua greutățile și suferința familiei;

A fost influențată de altă persoană;

A considerat că va fi prinsă și pedepsită și, în acest mod, a dus la îndeplinire o nevoie, de a fi pedepsită, ca urmare a altor fapte rele, pe care le avea pe conștiință; va scăpa, astfel, de contextul social în care trăia, etc.

În contextul acestor motive potențiale, anchetatorul trebuie să analizeze modul specific de luare a deciziilor de către suspect. Folosind acest mod, se poate stabili un așa numit „cel mai probabil motiv care l-a determinat pe suspect să facă ceea ce a făcut”.

Cât de important este ca acest motiv să fie cel real ?

Este important. Totuși, nu trebuie uitat că motivul pe care îl oferă anchetatorul are menirea nu de a-i demonstra suspectului eventuale capacități paranormale ale anchetatorului, prin intermediul cărora acesta poate să-i citească viața și gândurile ci, evident, de a justifica ceea ce s-a întâmplat și de a transfera vina pentru ca, astfel, suspectul să poată depăși toate obstacolele care îl rețin în a face o mărturisire completă.

10.3. Comportamentul suspectului

Comportamentul suspectului devine și mai important în context, deoarece reprezintă un indicator obiectiv ce trebuie folosit de către anchetatori, pentru a determina impactul motivului ori motivelor prezentate. Dacă demersul a fost eficient, apare mărturisirea; dacă nu, devine necesară continuarea, cu elaborarea și prezentarea altor raționalizări. Pentru rigoarea demersului este necesară o diferențiere între comportamentul receptiv și comportamentul nereceptiv al suspectului.

Comportamentul receptiv apare odată cu acceptarea motivelor prezentate de către anchetator. Adesea, se poate constata cum suspectul „se încălzește”, începând cu ochii – mușchii din zona ochilor se relaxează iar ochii devin umezi. Devine acceptat contactul vizual direct și neprotejat, anchetatorul este lăsat să-l privească „în ochi” pe suspect, iar acesta va face, exact, același lucru, vor fi priviri care vor ajunge, profund, „până în adâncul sufletului”; relația dintre anchetator și suspect devine directă, personală, suficient de profundă pentru a inspira încredere. Apar dese aprobări prin înclinarea capului, suspectul dă din cap în acord cu, și însoțit de, mișcări și poziționări ale întregului corp. Tot ceea ce a însemnat tensiune se diminuează, întrucât suspectul acceptă produsul raționalizării; tot ceea ce a făcut a devenit de înțeles, motivat, argumentat, scuzabil. Brațele și picioarele încrucișate, umerii încordați, maxilarul, degetele, se vor desface încetul cu încetul; orice a fost imaginat sau devenit, instinctual, barieră se va deschide treptat, nu dintr-o dată. Refuzurile, „nu știu”, „nu-mi amintesc”, alte nuanțe de „nu” vor dispărea, și ele, treptat. În cele din urmă, până și poziția corpului va deveni, una, de supunere.

Comportamentul nereceptiv este caracterizat prin bariere, de tot felul. Suspectul este pregătit și își dezvoltă un adevărat blindaj, care să împiedice orice formă de comunicare. Privirea este rece și plată, ochii sunt inflexibili, duri, se poate accepta contactul vizual, dar este unul de suprafață, lipsit de profunzime. Fața este, înainte de toate, o încruntare. Orice zâmbet, ce poate apare, este inexpresiv, artificial și inflexibil. Mișcările ochilor sunt rapide în plan vertical sau, mai rar, orizontal. Capul este „aruncat” ostentativ în direcții exersate și predefinite, prin experiențe anterioare, pentru a amplifica lipsa de încredere în ceea ce spune sau face anchetatorul. Corpul este într-o tensiune constantă, de natură a nu permite nici o mișcare necontrolată. Dialogul cu anchetatorul este dominat de refuzuri, de zeci de „nu” spuse, de fiecare dată, când se simte pericolul continuării cu elemente ce ar putea fi utile anchetei. Frecvența refuzurilor crește pe măsură ce suspectul reacționează negativ la raționamente, justificări, motive, pe care le percepe și le consideră inacceptabile.

În funcție de reacțiile suspectului, de elementele comportamentale la care am făcut referire, specifice celor două tipuri de comportament – de acceptare ori de refuz – anchetatorii trebuie să moduleze procesul de raționalizare, pentru a satisface nevoile persoanei ascultate. Greșelile anchetatorilor au ca efect sigur, urechi insensibile, surde. Nimeni nu va accepta, nu va mărturisi, dacă nu va accepta, dacă nu se va simți confortabil, dacă nu se va regăsi în motivele expuse de către anchetator.

De exemplu, într-un caz pe care l-am întâlnit în practica judiciară, undeva în țară, un medic de familie a generat un accident de circulație în urma căruia două femei, mamă și fiică, au suferit traumatisme care au determinat un total de 86 de zile de spitalizare, pierderea unei sarcini de către fiică, cheltuieli importante cu medicamente și pierderi legate de venituri nerealizate, ca angajat, de către fiică, și ca profesie liberală, de către mamă, cheltuieli cu avocații, un proces penal în desfășurare ș.a. Conștient fiind de sumele mari pe care trebuia să le plătească, chiar și în cazul încheierii unui acord de mediere, medicul a început să prescrie, fictiv, tot felul de medicamente unor persoane sănătoase, ce nu știau nimic despre această operațiune. Depunea rețetele la o anumită farmacie, de unde încasa sume de bani. Farmacia deconta, odată, medicamentele la casa de asigurări de sănătate iar, ulterior, le vindea cu preț întreg; din ce încasa de la casa de asigurări plătea 50% medicului. Mecanismul funcționa satisfăcător, doar că, medicul, având nevoie de sume importante de bani, trebuia să emită rețete, din ce în ce mai multe și mai costisitoare. Pe parcursul ascultării, motivul legat de nevoile financiare a prins. Dezvoltări legate de posibile cheltuieli de loisir, de cumpărarea unor bunuri de valoare, de investiții imobiliare, generau comportamente nereceptive. Cum se revenea la tema dificultăților financiare, suspectul redevenea disponibil, regăsindu-se în problematică. Într-o pauză, provocată de către anchetator pentru a reevalua comportamentul normal, s-a pus în discuție fiabilitatea unor autoturisme disponibile pe piață, comportamentul acestora în situații deosebite și riscurile traficului în regiune. Dezvoltând subiectul, spre discutarea pierderii calității anvelopelor, odată cu îmbătrânirea lor, și riscurile pe care ți le asumi când rulezi cu un autovehicul ce are defecțiuni la sistemul de direcție, medicul a adoptat o poziție supusă. Aproba, dând din cap, rolul problemelor legate de uzura diferitelor piese și subansamble ale autovehiculelor cu o vechime mai mare de 10-12 ani în producerea de accidente și faptul că anvelopele mai vechi de 5-6 ani, deși pot arăta bine, fiind aruncate, în diferite țări din vest, nu mai prezintă, nici pe departe, o siguranță mulțumitoare, în ceea ce privește aderența la carosabil, siguranța în curbe sau frânare. Nu a trecut mult timp și a confirmat că, personal, a avut mari probleme neglijând aspectele arătate. A explicat despre producerea accidentului, în care a fost implicat și despre faptul că, deși a încercat, nu a putu face mai nimic pentru a evita accidentul. Anchetatorul a început să tatoneze. Vorbind despre greutățile achiziționării unui nou autovehicul, despre orgoliul bărbaților de a fi buni șoferi, despre suspendarea permisului de conducere pe perioada cercetărilor, despre posibila interdicție de a mai conduce pe drumurile publice un autovehicul pe o perioadă mai lungă, nu a avut succes. Când a venit vorba despre pretențiile victimelor și sumele mari, ce pot fi solicitate, medicul nu a mai rezistat. În prima fază, a vorbit despre o anumită nedreptate, a continuat cu costurile mari ale spitalizării și medicamentelor, a devenit iritat, vorbind despre aspectele personale, cu impact în dezvoltarea prejudiciului ce trebuie acoperit și a capitulat, vorbind cum și ce șanse are o persoană cu venituri medii să acopere un astfel prejudiciu, ajuns la o valoare inimaginabil de mare, pentru o persoană neimplicată. Când anchetatorul a vorbit despre faptul că o asemenea problemă te acaparează și te poate determina să faci orice pentru a scăpa, a venit confirmarea și, în scurt timp, descrierea detaliată a modului în care lucra cu farmacia – cine, unde, când, preda-primea rețetele, modul de comunicare, când și în ce condiții i se dăteau-primea banii, etc.

10.4. Folosirea analizei tranzacționale

Analiza tranzacțională poate fi utilă și în cadrul ascultărilor judiciare. Contestabilă în zona terminologiei – pentru mulți este greu de acceptat, că ceea ce se întâmplă în camera de ascultare, relația dintre anchetator și anchetat, să fie, în fapt, descrisă și tratată ca o tranzacție – analiza tranzacțională facilitează comunicarea și aduce pe aceeași frecvență, pe cei doi protagoniști ai „duelului”, anchetatorul și persoana ascultată, indiferent de calitatea acesteia.

La nivel teoretic, într-o relație interumană, putem să ne asumăm trei roluri – părinte, adult și copil. Dacă două persoane care comunică își asumă roluri diferite – de exemplu, părinte și copil – apar germenii unui conflict, ce poate escalada până la întreruperea comunicării și distrugerea relației. Cum, în cadrul unui interogatoriu, cel puțin ca principiu, anchetatorul este perceput în rolul unui părinte iar suspectul în rolul unui copil, anchetatorul va vorbi unor urechi închise, care nu vor auzi nimic din ceea ce spune el, indiferent cât de important este.

Dacă suspectul acceptă rolul de copil, nu se va dezvolta, în mod direct, nici un fel de conflict. Pur și simplu, anchetatorul va vorbi iar suspectul va aproba sau va dezaproba, ceea ce aude, în mod formal; va considera că, indiferent de ce va face sau spune el, anchetatorul știe una și bună și va face doar ce vrea el. Dacă suspectul nu va accepta rolul de copil, va întrerupe orice flux de informație, va refuza comunicarea ori de câte ori se va percepe alocat în acest rol.

Folosirea acuzației directe, poziționează anchetatorul în rol de adult iar suspectul în rol de copil. Pe această ipoteză, devine clar că suspectul se vede obligat să ofere, repede, refuzuri și să reacționeze emoțional – știu ce poate să urmeze, treci la fapte, trimite-mă la colț, vezi dacă îmi pasă ! Bineînțeles că nu asta este ceea ce își dorește suspectul dar, odată cu pierderea puterii, nu poate apare decât o abordare emoțională, care „taie” comunicarea. Pentru a obține o mărturisire s-ar putea să dureze ani.

De la un asemenea tip de tranzacție, nu putem avea mai multe așteptări. Datorită superiorității rolului de părinte adult, datorită sincerității discutabile a comportamentului și a acuzației, oricine, plasat în rolul de copil, instinctual, va opta pentru a nega. Pentru a se proteja și a susține opțiunea, suspectul va trebui să producă refuzuri, negații; în continuare, pentru a o completa pe cea inițială, pentru a-i conferi credibilitate, pentru a o face rațională.

Datorită inegalității de statut, comunicarea este caracterizată de încordare, ascultarea activă fiind imposibilă ori, în cel mai bun caz, este mult diminuată. Anchetatorul, în rol de părinte adult, este perceput adesea ca judecător, orice proces de raționalizare fiind condamnat la eșec. Copilul nu poate, în astfel de condiții, decât să plângă, să adopte poziții ciudate lipsite de confort, să interzică orice contact vizual, evitând privirea anchetatorului, cu ostentație, prin mișcări bruște ale capului ori, pur și simplu, prin închiderea ochilor.

Succesul, în anchetă, presupune asumarea și acceptarea rolului de adult, atât de către anchetator cât și de către suspect. Declarația introductivă și raționalizarea sunt de natură să susțină comunicarea adult – adult. Adoptarea rolului de adult presupune, prin ipoteză, rațiune și echilibru, ceea ce permite depășirea abordării conflictuale. Anchetatorul și persoana ascultată renunță la a fi adversari, acceptând să discute pentru a rezolva problema pe care o au. Anchetatorul poate oferi opinii, idei, raționamente, dar …, nu se mai pune problema unei superiorități, cei doi discută, nimeni nu comandă. Sunt șanse, evidente, de reușită, refuzurile apar, doar, ca excepție. Se colaborează pentru a da eficiență și siguranță raționamentelor. Anchetatorul este cel cu experiența iar suspectul este cel care completează demersul cu informații. Există și aspecte negative. Cooperarea anchetator – suspect permite suspectului să ofere mai puține manifestări comportamentale relevante. Este o problemă de poziție, cum cei doi cooperează, o privire „atentă” a anchetatorului poate „deranja” și întrerupe colaborarea. Totuși, anchetatorul are o șansă: să utilizeze citate; anchetatorul va repeta, pe post de concluzie, integral ori parțial, ceea ce a spus suspectul.

Există și posibilitatea, deși poate părea paradoxal, unei răsturnări de situație – suspectul poate încearca să preia controlul. Începe a folosi, în vorbire, persoana a treia (ea, el, ele, ei, altele, alții); face pasul următor, folosind „noi”, pentru a da autoritate propriilor acțiuni; în final, apare „tu”, pentru a-l pune pe anchetator la punct și a arăta subțirimea, lipsa de consistență și seriozitate a celor întreprinse de către anchetator. Amestecând un pic de emoție, suspectul încearcă să își asume rolul de mamă, care să-l controleze, să-l domine și să-l îndrume pe anchetator. Finalul poate presupune manifestarea, de către anchetator, a unei furii copilărești, greu de controlat, cu consecința acceptării cedării inițiativei către suspect.

Ce poate face anchetatorul ?

Să rupă ritmul impus și mesajul, pe care vrea să îl transmită suspectul. Exact cum procedează mulți dintre suspecți: să facă pauze mai lungi; să continue cu întrebări, ce nu au legătură cu afirmațiile suspectului; să facă afirmații scoase din context, care să preia parte din mesajul suspectului; să impună pluralul de politețe, echilibrul și manifestări specifice adultului.

Asumarea rolului de adult, atât de către anchetator cât și de către suspect, presupune un pas spre identificarea și acceptarea de soluții la problemele anchetei. De preferat, cel puțin în practică, se recomandă folosirea persoanei a treia. Tot ceea ce construiesc cei deveniți parteneri, se face, făcându-se vorbire despre alții – despre el, ea ori ei. De regulă, anchetatorul este tentat să alunece „discuția” către „tu” ori „dumneavoastră” însă reacția suspectului, de cele mai multe ori, este promptă, apărând detașarea și negații; să nu uităm că nevoia de a se apăra este normală, pentru orice persoană se simte amenințată.

Motivele propuse de către anchetator și motivele invocate de către suspect nu pot fi, perfect, compatibile, decât ca excepție. Important este ca să apară o explicație rezonabilă, acceptabilă atât la nivel rațional, logic, și la nivel emoțional cât și la nivelul probelor cunoscute de către suspect. În ceea ce îl privește pe anchetator, acesta, este normal, să își permită „luxul” de a mai ține „2-3 ași în mână”, pentru a-i folosi mai târziu, în caz de nevoie. Evaluând convingerea, cu care suspectul promovează și susține o anumită motivație, pentru ceea ce a făcut, anchetatorul poate să provoace un moment solemn, în care să declare că este de acord cu motivația suspectului; la nivel informal, unii anchetatori își afirmă acordul, atașamentul sau admirația și pentru actele materiale desfășurate de către suspect. În astfel de condiții, devine foarte probabil ca suspectul să treacă la pasul următor, la a mărturisi. Uneori este necesar ca anchetatorul să insiste, chiar de mai multe ori, pe justețea, corectitudinea, normalitatea, motivelor până când suspectul „dă drumul” la mărturisire, până când acesta este capabil să depășească rezistența emoțională, orice îl reținea și constituia un obstacol în calea mărturisirii.

10.5. Folosirea citatelor

Folosirea citatelor este utilă pentru a evita dezvoltarea unui potențial conflictual – nu eu spun asta, tu ai spus asta; un judecător a spus …; procurorul general a spus …; Iorga a spus …; Nice a scris …; Freud a afirmat … . În fapt, anchetatorul supune atenției, indică anumite suspiciuni, semnalează anumite riscuri, fără a se implica direct, întrucât anticipează că suspectul nu este sau nu are cum să fie de acord cu un anumit aspect. În practică, de fiecare dată când se pune problema afirmării unui aspect sau împrejurări cu potențial acuzator, anchetatorii preferă să menajeze suspectul. Nu vor să pună în pericol relația cu el, care, oricum, s-a înfiripat și s-a dezvoltat, atât cât s-a putut, cu mare greutate. Doar atrag atenția asupra unei percepții sau a unui mod de a gândi comun, care îi este defavorabil suspectului.

Este bine ca anchetatorii să se distanțeze de orice afirmație care poate fi percepută ca fiind de natură a califica, critica sau judeca situații, fapte ori persoane, păstrând beneficiul afirmației – în rândul magistraților se consideră că …; de regulă, în argumentarea hotărârilor judecătorești se folosesc argumente în favoarea acuzării …; cei prezenți la fața locului susțin că …; mulți dintre cei care vă cunosc/ o cunosc / știu despre / au auzit despre / vă apreciază / au muncit alături de dumneavoastră, etc. apreciază că … . Astfel, nu numai că anchetatorul ocrotește și păstrează relația cu suspectul, dar, își afirmă și disponibilitatea de a-l susține – deși cei mai mulți cred, spun, afirmă, consideră, etc. eu cred, sunt convins, apreciez că, dumneavoastră nu … . Această susținere nu poate fi gratuită, cum nimic nu este, cu adevărat, gratis pe lumea asta.

Suspectul trebuie să ofere ceva.

Ce ?

Argumente, informații, orice se poate constitui ca probă utilă la dosarul cauzei și, bineînțeles, o mărturisire.

Ca proces, utilizarea de citate și exemple, permite anchetatorului să testeze limitele convingerilor suspectului, rezistența sa la ceea ce este evident, la presiunea mediului, la probele ce ar putea exista sau apare pe parcursul dezvoltării cercetărilor, fără a folosi și dezvolta o poziție. Suspectul nu trebuie să perceapă anchetatorul ca poziție sau atitudine radicală – pro sau contra lui – ci, mai degrabă ca potențial, ce poate fi apropiat cu argumente, cu susțineri, cu orice îl poate convinge. Dacă suspectul nu poate să creadă, să spere, să simtă, că poate să și-l apropie pe anchetator, este posibil să înceapă un proces respingere, cu o dezvoltare simplă și suficient de amplă, pentru a distruge relația și orice urmă de comunicare eficientă, în interesul anchetei. Apare, firesc, dezacordul și, fără să caute prea mult, suspectul va descoperi suficient de multe elemente care îl diferențiată de anchetator, care îl fac să îl respingă, neîncrederea se dezvoltă și, când ajunge la maturitate, totul se blochează. Anchetatorul poate ajunge să fie identificat cu necazul, cu problema, cu răul ce se întâmplă ori este pe cale să se întâmple; anchetatorul devine incompatibil cu sistemul de valori și cu modul de a fi al suspectului.

10.6. Minimizarea gravității activității ilicite

Minimizarea gravității activității ilicite este folosită cu scopul de diminua presiunea de pe suspect, pentru a-l elibera, astfel încât să fie apt să mărturisească. Există două căi de „îndulcire a otrăvii”: diminuezi consecințele ori diminuezi vinovăția făptuitorului.

Dacă, ca anchetator, optezi pentru diminuarea consecințelor, vei obține un făptuitor, devenit suspect, ce va „crește” în a opune rezistență, în a spune că nu este vinovat, în a nu recunoaște nimic, în a „ataca” ancheta și rezultatele acestei, anchetatorul și activitatea sa. Dacă opțiunea se îndreaptă către diminuarea vinovăției făptuitorului, apare posibilitatea colaborării suspectului, în ideea umanizării acestuia, recompatibilizării acestuia cu restul cetățenilor, care desfășoară activități oneste; compatibilitatea la care făptuitorul a renunțat, conștient și … de bună voie, în momentul în care a desfășurat activitatea ilicită. Anchetatorul poate vorbi despre tot felul de erori: „de percepție”, „de judecată”, „de analiză” – important este că susținerea are ca obiect faptul că ceva nu este de înțeles, că procurorul sau judecătorul a greșit, că este o eroare ce se poate repara. Nu se pune problema, în termeni, de a acuza ci este vorba, doar, despre exprimări generice, care să satisfacă suspectul cu privire la relativitatea lumii, a timpului și a judecății oamenilor.

Deontologic, este ca anchetatorul să nu uite să sublinieze că nimeni nu va fi acuzat, judecat și condamnat pentru ceea ce nu a făcut; că indiferent cât este, ori ar fi, de greu sau de dificil, dreptatea și adevărul vor triumfa și nici un vinovat nu va scăpa necondamnat, așa cum nici un nevinovat nu va fi condamnat.

Pentru a da efect demersului, anchetatorul, în funcție de modul în care răspunde suspectul, dincolo de faptul că justifică sau acceptă justificarea motivelor ce au determinat pregătirea, desfășurarea și valorificarea activității ilicite, poate diminua gravitatea activității ilicite, nu „iertând”, omițând elemente sau manifestând înțelegere față de felul în care a fost concepută și pusă în scenă aceasta, ci, făcând comparație cu alte activități ilicite de același gen ori apropiate, ca mod de operare. În mod, aproape automat, suspectul realizează că situația lui nu este „chiar așa de gravă”, că el nu este atât de nemernic, că societatea nu va fi atât de supărată pe el, că pedeapsa nu va fi atât de aspră.

De exemplu, un anchetator ar putea spune: „Important este că vorbim doar de luarea unei sume de bani. Să mulțumim lui Dumnezeu că nu a fost nimeni rănit, că nu a murit nimeni și că prejudiciul poate fi acoperit. Trebuie doar ca toată lumea să manifeste înțelegere. Eu te înțeleg, am vorbit cu persoana vătămată și am descoperit că a iertat, că nu este interesată de nici o consecință legată de desfășurarea unui proces penal, vrea doar suma de bani pentru că nu are cu ce să își plătească datoriile, pe tine te văd un om echilibrat și inteligent … .”; „S-au constatat lucruri destul de grave. A fost un viol destul de urât. Putea fi foarte, foarte rău, ca în cazul … . Am înțeles că femeia se reface fără probleme, o să iasă din spital mâine, mai sunt câteva probleme de natură psihologică care se vor aranja, și acestea. A înțeles că a greșit și ea, că se puteau întâmpla lucruri mult mai grave. Acum este important să fiți pregătit să aveți un dialog cu ea, să vă cereți iertare unul celuilalt pentru tot ceea ce v-ați greșit și să vedem cum se poate realiza o împăcare.”

Pentru a echilibra balanța răului cu binele, anchetatorul va găsi motive de laudă în trecutul suspectului – activitatea sa, familia, realizările copiilor, studii, diverse întâmplări sau situații în care suspectul s-a manifestat pozitiv, putând fi apreciat – sau va încerca să anticipeze viitorul, în aceiași termeni. Un viitor în care suspectul se va elibera de povara faptei pentru care este cercetat, va avea un bun comportament social, se va înțelege cu cei care au avut de suferit, va avea o relație bună cu ei, va fi apreciat de oamenii din jurul său. Se mai poate face vorbire despre un loc de muncă bun, despre o familie, despre împăcarea cu sine, despre dezvoltarea abilităților, talentelor, calităților pe care suspectul le are. Suspectul trebuie să simtă că activitatea ilicită în care a fost implicat, ancheta, răspunderea penală, nu vor afecta decât o mică parte din viața sa, important este să rămână integru, să înțeleagă unde și ce a greșit, să fie legat de o speranță reală și puternică, de un viitor, suficient de apropiat, pentru a-l determina să „termine” cu ancheta, să coopereze, pentru a beneficia de un tratament penal indulgent.

Când în anchetă sunt implicați tineri, accentul pe viitor este obligatoriu. Astfel de suspecți sunt lipsiți de experiență. Ei pot vorbi, mult, de experiențe anterioare, experiențe ce nu sunt foarte „complexe” dar care pot fi folosite de către anchetatori pentru a argumenta raționamente justificatoare. Ori de câte ori, cineva face o greșeală, aceasta trebuie tratată ca atare, nu este cea mai gravă greșeală făcută vreodată de cineva. Anchetatorul poate face referire la diverse greșeli tinerești „Eram la liceu și, după un meci de fotbal, am strigat obscenități, am urinat lângă o clădire publică, am tulburat liniștea publică. Am fost reținut la poliție, împreună cu alți prieteni, toată noaptea. A doua zi, aveam de dat o teză, eram praf. Am rămas corigent, m-am ales cu o amendă penală și viața mea, în 24 de ore, părea distrusă. Am înțeles că am greșit, am renunțat la anturajul ce se dovedise nociv pentru mine, am învățat, în toamnă, am promovat cu o notă mulțumitoare și viața a mers înainte. A fost ceva deosebit, însă, a trecut. Am avut ce învăța.”

Cu cei care au realizări și sunt apreciați la locul de muncă și în societate, anchetatorul trebuie să preia rolul de psiholog. Îi ajută, le dă sfaturi, supralicitează realizările trecutului, minimalizează greșelile prezentului și oferă speranțe legate de viitor. Răul trebuie depășit, el ori ea, sunt oameni buni și vor trece peste ceea ce s-a întâmplat. Important este să depășească momentul, iar, pentru aceasta, ancheta trebuie să se termine în cele mai bune și favorabile condiții. Este necesară plata unui preț – mărturisirea sinceră.

10.7. Oferirea unei perspective pozitive

Pe parcursul ascultării, indiferent de modul în care se manifestă persoana ascultată, anchetatorul trebuie, constant, să continue să ofere speranță – o speranță de tip special; un alt fel de speranță, legată de desfășurarea și de rezultatele anchetei. Scopul firesc este acela de a-l convinge pe suspect să mărturisească. Nimeni nu trebuie să se gândească, la o instigare a anchetatorului, la a provoca săvârșirea vreunei fapte de corupție, la vreo înțelegere frauduloasă. Anchetatorul nu trebuie să mintă ori să înșele. Anchetatorul nu este în acel loc pentru a-l ajuta pe suspect, pentru a-i aranja lucrurile, pentru a-i facilita obținerea de beneficii sau de soluții judiciare favorabile.

Care să fie suportul acestei speranțe ?

Să fie doar o vrăjeală ieftină ?

Să fie doar o informare în legătură cu beneficiile pe care le oferă medierea, recunoașterea vinovăției, împăcarea cu partea vătămată, tranzacția etc. ?

Este vorba, în fapt, despre toate acestea și încă ceva.

Oricine are o problemă își dorește să obțină cea mai bună rezolvare, cea mai bună soluție posibilă. Nici suspectul nu-și poate dori o altă variantă. În aceste condiții, anchetatorul, de obicei începe prin a expune diferența dintre ce se întâmplă dacă lucrurile sunt lăsate să curgă așa cum curg, ce presupune cea mai proastă soluție, cea mai bună soluție și cea mai bună soluție pe care poate să o accepte el și cea mai bună soluție pe care poate să o accepte suspectul. Este o tranziție de la teorie la practică a ceva ce, văzut îngust, poate fi, doar, o tranzacție între anchetator și suspect.

Ar trebui să existe o negociere, în care fiecare parte implicată să ceară mai mult, ca să obțină cât are nevoie, să pluseze, să se retragă, să se ridice de la masa negocierilor, să suspende, să propună soluții care să includă și prestații conexe, termene, condiții, etc. Da, o asemenea negociere poate exista și nu; nu trebuie să evolueze ascultarea judiciară, în mod obligatoriu, în termenii specifici ai unei negocieri.

Există beneficiul sentimentului de bine pe care poți să îl simți atunci când te eliberezi de povara unei probleme ce părea fără de capăt, de nerezolvat; există beneficiul sentimentului de a te simți înțeles de familie, colegi ori alte persoane apropiate, te poți bucura de respectul și aprecierea lor și asta te poate susține să treci peste tot ceea ce este rău și urât. Important, pentru suspect, este să înțeleagă faptul că ceea ce i se întâmplă; prin ceea ce trec; cauzele, fapta, consecințele, suferința, zbuciumul, teama, frustrarea, ș.a. pot fi și sunt, în mod real, înțelese și de către alții. Mărturisirea vine ca, poate fi percepută ca, realizează, o renunțare la singurătate. Starea de „singur împotriva tuturor”, a fi solitar, nu este o stare care să creeze satisfacție, pentru prea mult timp. Lupta este alimentată doar de „ceea ce se poate întâmpla mai rău”. Beneficiile, îngăduința, indulgența unor măsuri legale, întrucât au fost accesate și de alții, care sunt „mai bine”, care speră, care sunt convinși că „va fi bine”, înmoaie luptătorul, fac ca lupta să fie puțin rațională, deplasată, simptom al degenerării, al evoluției către patologic. Mi aduc aminte despre mai multe „povești” despre modul în care cel de-al doilea război mondial se încheiase și, încă mai existau drupuri de „fanatici” care luptau în continuare, nefiind informați, neacceptând ori care se temeau de posibilele consecințe ale renunțării, ale „predării” în mâna inamicului. Problemele nu au fost rezolvate prin continuarea luptei, prin atacuri susținute, prin anihilarea lor fizică, ci, prin oferirea unor soluții „de mai bine”, care să poată fi apropiate la nivel individual, dincolo de lozinci, politică, glorie, datorie față de patrie, fuhrer sau împărat.

Aceste metode, prin care suspectul este făcut „de înțeles”, sunt esențiale în reducerea rezistenței, pentru determinarea mărturisirii. Aceasta trebuie oferită ca pe ceva normal. Încrederea suspectului se dezvoltă pe înțelegerea anchetatorului, pe tonul cald al acestuia, pe sinceritatea și eficiența proceselor de raționalizare, pe credibilitatea justificărilor oferite. Dacă anchetatorul este perceput ca echilibrat și înțelept, la fel de echilibrată și te înțeleaptă este și soluția mărturisirii.

10.8. Prezentarea unor experiențe personale, unor evenimente, cazuri, articole, stări de fapt relatate de mass-media

Prezentarea unor experiențe personale de către anchetator este utilă pentru a susține și ilustra justificările unor activități ilicite asemănătoarea cu cea în care este implicat și suspectul ascultat. Anchetatorii cu experiență sunt deosebit de atenți la manifestările comportamentale ale suspectului pe parcursul acestor relatări, pentru că indiferența sau revolta, manifestată de către acesta, neutralizează orice efort de convingere cu privire la faptul că suntem, cu toții, oameni, cu toții greșim, cu toții avem probleme, cu toții trebuie să ne rezolvăm problemele.

În altă ordine de idei, este firesc să testezi convingerile și limitele persoanei pe care o ai în față, înainte de a-i spune o poveste, înainte de a-i face o propunere. Este ușor să constați că nu există oameni care, de exemplu, să nu aibă sau să nu fi avut dificultăți financiare, iar acest lucru poate fi exploatat de către anchetator ce poate să povestească cum, cât și ce sacrificii a trebuit să facă pentru a depăși situația; ce a simțit, cum și cât au avut de suferit relațiile cu soția, copiii și ceilalți apropiați; cum și-a tratat teama, cum a avut grijă de sănătatea sa, cum și-a depășit frustrarea; etc. De subliniat sunt raționamentele și motivele care i-au dat putere să meargă înainte, modul în care fiecare s-a manifestat, ca impact, asupra vieții sale cotidiene. Nu trebuie omise aspectele negative, iar dacă nu sunt, pot fi inventate cu diplomație și precauție, pentru a nu părea exagerate ori greu de crezut – când aveam 15-16 ani eram un golan ordinar; furam, mă băteam, făceam scandal împreună cu alții, ba, chiar, a fost și un viol, noroc că fata nu m-a reclamat la poliție; m-am trezit la realitate, am fost înțeles și ajutat de cei din jurul meu, iar azi, consider că îmi câștig pâinea onorabil, nu mi-e rușine de cine sunt, de ce și cum fac, de locul meu de muncă, de familia mea și de tot ce mă înconjoară. Poveștile trebuie să fie simple, să nu necesite și să nu presupună, conexiuni complexe cu noțiuni, date, împrejurări ori stări. Anchetatorul poate să vorbească, cu un ton adecvat, despre sentimentele pe care le-a trăit atunci când s-a asociat cu un grup de prieteni și a spart primul geam, a fumat prima țigară, a fost criticat, batjocorit, părăsit de către unii apropiați, atunci când a simțit aproape pe cineva, cât de mult s-a îndoit de ce este bine, cât i-a trebuit să aibă încredere în cineva, ce a simțit când a realizat că singur nu putea să depășească răul și greul, cum a fost când a văzut și simțit că nu este singur, că are alături de el oameni care îl respectă și care au încredere în el … .

O sursă de experiențe, ce sunt la îndemâna anchetatorului, o reprezintă proprii copii. „Fiul meu după ce s-a documentat pe la școală cum, ce și cine sunt coana Chirița și domnul Goe a avut o idee „genială”. Cum pe la noi veniseră sora soției și soțul ei, iar, noi, adulții, ne-am văzut de ale noastre, el a avut suficient timp să descarce trei borcane de dulceață în toată încălțămintea pe care a găsit-o în hol. Ce puteam face ? Deși era Noiembrie, a trebuit să folosim cu toții, a doua zi, încălțăminte de vară. Ce pedeapsă, ce trebuia să învețe, ce trebuia să învățăm, noi, adulții – au fost întrebări la care a trebuit să medităm.”

Prezentarea unor evenimente, cazuri, articole, stări de fapt relatate de mass-media poate sprijini procesul de raționalizare, argumentarea de motive. Pot fi folosite evenimente curente, știri de actualitate, ceea ce a devenit faptă notorie, orice poate avea impact, asupra persoanei ascultate; dacă sunt evenimente care au implicat persoane celebre, cât de cât cunoscute în comunitate; dacă se poate face vorbire despre motivele care au determinat activitățile ilicite în care au fost implicate; totul devine salutar. Contrastul dintre ceea ce este notoriu, dintre ceea ce au făcut personalități locale, personalități cunoscute la nivel național sau internațional și ceea ce a făcut suspectul, trebuie să aibă potențialul de a minimiza gravitatea activității ilicite cercetate.

Implicarea într-o activitate ilicită nu-i face pe oameni răi ori mai răi ci doar oameni care au greșit, oameni care și-au calculat greșit prosperitatea, bucuria, plăcerea sau liniștea. Percepând aceasta, suspectul se simte mai puțin izolat, îi este mai puțin frică de modul în care va fi perceput.

10.9. Excluderea amenințărilor și promisiunilor. Minciunile anchetatorilor

Excluderea amenințărilor și a promisiunilor, dincolo de a fi ceva ilegal, este ceva firesc în conduita oricărui anchetator responsabil. Totuși, dacă în ceea ce privește amenințările lucrurile sunt clare, în ceea ce privește promisiunile, lucrurile pot fi nuanțate. Promisiuni ce vizează abuzuri, mită, trafic de influență, orice excede exercitării cu profesionalism a prerogativelor funcției sunt, în mod evident, de condamnat.

Am arătat, mai sus, că pentru a dezvolta și susține procesul de raționalizare, pentru a da credibilitate motivelor care au stat la baza implicării în activitatea ilicită, anchetatorul povestește, invocă, dă ca exemplu, aspecte care pot face referire la viața sa personală, a copiilor ori a apropiaților.

În astfel de condiții, să fie de condamnat un anchetator care face promisiuni, ce vizează efortul și implicarea personală, dincolo de exercițiul funcției publice, al căror obiect să fie constituit din ajutorarea suspectului, copiilor, soției sau altor persoane apropiate ?

Teoretic DA, pentru că promisiunea, deși ar viza un efort personal, dincolo de exercițiul funcției publice, s-ar face într-un sistem spațiio-temporal circumscris, efectiv, îndeplinirii funcției publice – desfășurarea ascultării judiciare. Totuși, trebuie observat că funcția publică nu poate obliga pe nimeni să vorbească despre viața sa ori a apropiaților săi în fața unui suspect; ba s-ar putea pune problema asumării unui risc suplimentar, uneori de acceptat, alteori nu. Se poate spune că aceasta este o opțiune personală a anchetatorului: poate sau nu, să uzeze de un asemenea procedeu tactic în desfășurarea interogatoriului. Pentru echilibru, personal, consider că anchetatorul se poate angaja personal – din rațiuni care îl privesc numai pe el – printr-o promisiune de a face, a da ori de a nu face, față de persoana pe care o ascultă.

Esențial este ca ceea ce se angajează anchetatorul, ca obligație de efort, să nu aibă legătură – în sensul de a condiționa – cu ancheta în desfășurare, cu activitatea altor organe judiciare implicate sau cu activitatea instituțiilor ce gestionează executarea hotărârilor judecătorești.

Concluzia vizează, cumulativ, două aspecte. Anchetatorul nu trebuie să promită ceva ce ar putea afecta buna desfășurare a anchetei în curs ori a altei sau altor anchete, în care să fie implicat suspectul ori alte persoane cu care acesta are legătură. Suspectul nu trebuie să mărturisească ori să-și asume fapte, acte sau activități ilicite, cu care nu are legătură în considerarea promisiunii anchetatorului.

Un alt aspect important, legat de promisiuni, poate avea ca obiect acele promisiuni, în nume personal, prin care anchetatorul se angajează să facă tot ceea ce este posibil în plan profesional pentru a afla adevărul în cauză, pentru o justă soluționare a acesteia în limitele legii. Se poate spune că, de fapt, anchetatorul asta trebuie să … facă. În aceste condiții, promisiunile ce au ca obiect „cel mai bun efort”, sunt lipsite de efect juridic în condițiile unei obligații profesionale, la cel mai înalt standard de performanță, dar, pot avea efect, în plan psihic, față de un suspect care a început să creadă în persoana anchetatorului – și am arătat mai sus preocuparea și grija anchetatorului pentru a obține acest beneficiu.

Am întâlnit, în practică, situații care susțin afirmația anterioară. Unii anchetatori, foarte buni profesioniști, dobândesc o reputație atât de bună, încât orice promisiune a lor, în planul efortului profesional, este credibilă și găsește un ecou, deosebit, în fața suspecților ce devin convinși că se va face dreptate și nu vor avea de suferit decât consecințele propriilor fapte.

O temă interesantă de meditație are ca obiect mințirea mincinosului. Am fost învățați să plătim cu aceeași monedă, să tratăm pe cei cu care avem de a face la fel precum suntem tratați.

Cum trebuie să procedeze anchetatorul ?

El știe, există probe la dosarul cauzei ce formează o anumită imagine, cu privire la modul în care a fost desfășurată activitatea ilicită, există indicii cu privire la identitatea persoanelor implicate iar suspectul, mai mult sau mai puțin abil, minte, neagă, încearcă să spună că există alte persoane implicate, care au făcut ceea ce a făcut el. Se poate deschide, astfel, un război al minciunilor.

Cine minte mai mult și mai bine, pentru a-și atinge scopul ?

Suspectul știe că anchetatorul știe ceva și există altceva, care creează îndoieli, care îi este favorabil, care poate duce ancheta pe piste greșite, către alte persoane, către alte aspecte ori către … nimic. Minte pentru a afla ce știe și cât știe anchetatorul, pentru a pune sub semnul îndoielii și a distruge ceea ce știe anchetatorul, pentru a duce ancheta către acel nimic, care pune sub semnul îndoielii profesionalismul anchetatorului, care lasă lucrurile nerezolvate ori către alte persoane care au făcut, și ele, „ceva”, „un pic” sau, numai, „au fost în locul și în momentul nepotrivit”.

Anchetatorul, la rândul său, știe că, ceea ce și cât știe el, nu este suficient și poate considera necesar să mintă, pentru a provoca suspectul să greșească, să spună ceea ce nu vrea să spună, să facă ori să nu facă ceea ce este contrar intereselor sale mincinoase.

Anchetatorul poate minți în legătură cu existența ori inexistența unor probe, cu desfășurarea și rezultatele unor activități, cu acțiunile sau atitudinea unor persoane; poate minți pentru a convinge că ancheta are o anumită evoluție și că există certitudinea unor evoluții pozitive către rezultate firești și așteptate, în sensul probării identității persoanelor implicate, a naturii, condițiilor și consecințelor desfășurării activității ilicite; poate minți pentru a mima unele evoluții dorite de către suspect.

Anchetatorul poate minți făcând promisiuni false, în sensul unor posibile acțiuni, chiar dacă nu formulează enunțul, direct, ca o promisiune – de exemplu: „Te-ai gândit ce o să se întâmple, dacă o să spun soției tale ce ai fost, tu, în stare să faci ?”; „Ce părere ai, dacă o să afle complicele tău că ai trădat ?”; „O să-i explic mamei tale, modul în care tu minți și încerci să îți bați joc de mine, și o să o rog să mă ajute, pentru binele tău.”; „După amiază o să ajung la școala unde învață copii tăi și, vorbind despre prevenirea infracțiunilor, o să dau ca exemplu situația ta: ce om respectabil ai fost, ce ai fost în stare să faci și cât o să stai în pușcărie și să suferi consecințele faptelor tale.”

Anchetatorul poate minți, promițând că, dacă suspectul îl va ajuta și va mărturisi, va face în așa fel încât nu se va pune în mișcare acțiunea penală, decât cu privire la ceilalți coautori ori complici; poate minți cu privire la existența unor norme juridice dezincriminatoare ori de natură a suspenda aplicarea de pedepse penale; poate minți, promițând că va continua ancheta doar cu privire la o faptă ilicită lipsită de amploare și pericol, ascunzând alte fapte ori contribuția altor persoane; etc.

Deși se poate spune că „fiecare trebuie să primească ceea ce i se cuvine”, folosirea minciunilor de către anchetator este reprobabilă, iese din contextul eticii, care trebuie să guverneze activitatea de anchetă; devine condamnabilă, ca abuz, atunci când determină, direct, obținerea unor probe incriminatoare, putând pune sub semnul întrebării toate rezultatele anchetei și evoluția ulterioară a procesului penal.

Odată cu evoluțiile din procedura penală, în opinia mea, a devenit posibil ca procurorul să negocieze obținerea unei mărturisiri complete, în condițiile în care are posibilitatea, potrivit legii, să renunțe la exercitarea acțiunii penale. Instanța, de asemenea, în condiții legale, poate renunța la aplicarea pedepsei, la amânarea aplicării pedepsei ori la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și … pentru aceasta … are nevoie de o mărturisire completă.

Mai mult, în condițiile existenței instituției acordului de recunoaștere a vinovăției, personal, consider că inițierea sau/și acceptarea acordului trebuie să aibă la bază o mărturisire completă, de natură a lămuri toate aspectele legate de activitatea ilicită cercetată.

10.10. Cum să te înțelegi cu suspectul

Parcurgerea procesului de raționalizare, de revelare și acceptare a motivelor pentru care suspectul a făcut ceea ce a făcut, nu poate fi unul ușor, facil de realizat; uneori, iar pentru anchetatorii lipsiți de experiență, este un proces greu de înțeles, ca necesitate, scop și mod de dezvoltare. Mulți dintre anchetatori au înțeles doar faptul că trebuie să spună povești suspectului și să păstreze „vie” conversația. Rezultatul așteptat este evident: obținerea unei mărturisiri din partea suspectului.

Problema constă în a ajunge la acest rezultat – cum să faci să obții ceea ce ți-ai propus ?

Orice sfat sau recomandare metodologică începe cu necesitatea evaluării manifestărilor comportamentale, pentru putea „controla” suspectul, pentru a ști cât de aproape este mărturisirea salvatoare ori dacă ai luat-o pe o cale greșită. Dincolo de această evaluare, esențială de altfel, totul pare a fi o încercare de apropiere, pas cu pas – uneori doi înainte unu înapoi, alteori doi înapoi și unul înainte, eventual, din când în când, câte unul sau doi lateral, în stânga sau dreapta. Din punct de metodologic, nu este nimic structurat, totul fiind la nivel de încercare.

Personal, consider că în loc de a fi orbit de obiectiv, de timpul care se scurge, de faptul că parcă „cu acest individ îmi pierd timpul”, este bine să optăm pentru o apropiere treptată; trebuie să parcurgem pași intermediari, care să ne permită să controlăm evoluția intelectuală și emoțională a persoanei pe care o audiem, către mărturisirea adevărului.

Înainte de toate, este necesar ca anchetatorul să descopere cum funcționează mecanismul de luare a deciziilor. Suspectul, la fel precum orice altă persoană, are un mecanism individual prin care ia decizii. La nivel superficial putem distinge persoane preponderent raționale și persoane preponderent emoționale. Pentru anchetator, la nivelul său de pregătire și la volumul de timp pe care îl are la dispoziție, a descoperi matricea personală a fiecărei persoane pe care o ascultă în calitate de suspect, este ceva greu de realizat.

În aceste condiții rămâne nivelul superficial – are în față o persoană rațională sau emoțională ?

Răspunsul la această întrebare determină mijloacele pe care le va folosi, în continuare, anchetatorul. O persoană emoțională are nevoie de „spectacol”, astfel că va fi nevoie de acuzații, țipete, lacrimi, lovituri cu pumnul în masă, folosirea unor termeni duri, a unor cuvinte și expresii argotice cu trimitere la organele sexuale, de ceea ce provoacă suferință și chin, de gesturi exagerate, de invocarea divinității, blesteme, etc. Cu o persoană rațională vor avea succes probe, argumente construite logic și cronologic, consecințe explicate și analizate atent. Aici, un rol important îl are raportul câștig-pierdere, ce investesc și ce obțin. Nimeni nu va fi convins doar cu vorbe.

O idee de cum să procedeze un anchetator poate fi următoarea.

Acuză – în funcție de reacția emoțională sau rațională, anchetatorul va ști cu cine are de a face. Este, de asemenea, posibil, ca, direct sau indirect, suspectul să recunoască faptul că a fost, sau nu, implicat în activitatea ilicită cercetată.

Face o declarație de tranziție – de la acuzație, anchetatorul trebuie să alunece ușor spre partea umană a lucrurilor. Trebuie să arate că are disponibilitatea de a înțelege situația suspectului. De exemplu poate spune ceva de genul: „Justiția descoperă ce s-a întâmplat și cine este implicat; nu este interesată de motivul pentru care s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.” Continuarea firească presupune ca anchetatorul să aibă liber la a dezvolta raționamente justificatoare. Îi va spune direct, sau indirect, persoanei pe care o ascultă că „pentru mine motivul pentru care ai … este important.”

Face o sinteză a motivelor justificatoare, posibile și credibile – anchetatorul oferă, folosind povești și exemple scurte, care nu presupun formulări stufoase, mai multe motive justificatoare, izbăvitoare, pentru că pot salva sufletul și imaginea, către cei din exterior. Anchetatorul va fi foarte atent, aici, pentru a cântări sensibilitatea suspectului la fiecare motiv expus în parte. Nu trebuie să fie folosite foarte multe motive; inflația de motive creează plictiseală și circumspecție. Trebuie folosite exprimări concise, la persoana a treia: oamenii iau decizii greșite din motive financiare; mulți dintre noi ne lăsăm influențați de tot felul de apropiați; unii sunt interesați de satisfacția pe care le-o produce rezultatul. În funcție de reacția suspectului, anchetatorul va dezvolta, doar, acolo unde a constatat interes.

Raționalizarea – are, și ea, o structură repetabilă ce trebuie respectată, de fiecare dată când o nouă raționalizare este oferită.

Se stabilește subiectul raționalizării;

Se oferă două exemple, universale, cu care orice persoană s-ar fi putut confrunta;

Se dă, tot ca exemplu, o poveste în care apar elemente justificatoare, care să fie percepute ca motive reale de către suspect, folosindu-se persoana a treia;

Se stabilește morala poveștii expuse, concluzia de natură a genera mărturisirea;

Se reface legătura cu ancheta în curs de desfășurare.

Structura are la bază stabilirea subiectului raționalizării; de exemplu, în cazul motivelor financiare se va formula: „În perioada asta de criză economică, una dintre cele mai mari și mai grave probleme ale noastre, ale fiecăruia în parte, o constituie problemele financiare ce apar, de multe ori fără a avea vreo fină – inflație, politica băncilor, scumpirea carburanților, tot felul de crize regionale, falimentul vreunui colos economic, calamități naturale, epidemii, epizootii, tot felul de nenorociri, unele reale unele inventate, pentru ca cei mari să obțină profituri financiare.” Suspectul este doar un element, într-o masă mare de indivizi ce au aceleași probleme.

Cele două exemple, cu caracter general, pot beneficia de o formulare precum: „Cu toții, în viață avem probleme de sănătate – noi sau apropiații noștri. Sănătatea costă … și costă, cât cei mai mulți dintre noi nu putem să ducem. Dacă este bine aici, se strică mașina, se inundă apartamentul, trebuie făcute tot felul de reparații, la tot felul de obiecte. Orice lucru, cât de cât important, ne depășește puterile financiare. Câți dintre noi rezistă mai mult de 3 luni fără să aibă nici un venit ?”

Anchetatorul trebuie să extindă povestea, pentru a acoperi experiența care este de interes, completând cu argumente și exemple reale, ce pot fi ușor recunoscute și identificate de către suspect. Notorietatea exemplului trebuie să acopere scăpările anchetatorului, ce poate da unele rateuri, afișând elemente ale unui comportament înșelător. Referindu-se la dificultățile altcuiva, anchetatorul are mai multă libertate în a spune povestea, decât în cazul în care ar face-o personalizat.

Nu trebuie uitat faptul că, dacă spui povestești, dacă povestești despre tine, pentru a impresiona, trebuie să introduci ceva spectaculos, iar ceea ce este spectaculos trebuie să iasă din tiparul obișnuitului. Asta înseamnă că trebuie să faci referire la cât de sărac ai fost într-un anumit moment sau perioadă, trebuie să arăți că ai fost șmecher, că ai înșelat, că „te-ai descurcat”, că ai fost violent când a trebuit, că ai fost și rău, și bun, și „fraier”, că ai făcut tot ceea ce a trebuit să faci pentru a ieși învingător. Spunând astfel de lucruri nu faci decât să devii precum suspectul, să atragi atenția că cel care este în fața ta trebuie să aibă grijă la ceea ce spune, să fie atent la ceea ce faci tu.

Povestind la persoana a treia, suspectul nu poate să nege, să nu fie de acord, pentru că nu are cum să știe ce și cum a fost; dacă tu spui că a fost într-un fel, așa o fi fost, chiar dacă era normal, legal ori moral să fi fost altfel. Deși te vizează pe tine, ca suspect, nu poți să ripostezi pentru că nu a fost nimic legat, direct, de tine.

Morala trebuie pregătită cu atenție de către anchetator. Tonul, manifestările non verbale, conținutul informației, cuvintele alese, totul, trebuie să fie convingător și credibil – „uite așa oamenii, chiar și oamenii buni, pot ajunge într-o situație în care cu greu se poate găsi o cale de ieșire”; „mulți oameni ajung să se nenorocească pentru o idee, pentru faptul că nu au înțeles sau nu au putut să înțeleagă o anumită situație așa cum trebuie”.

Aducerea înapoi, la problemele de interes pentru anchetă, trebuie să fie caracterizată de un firesc perceput ca evident și normal. Dacă apare tentația de a considera totul drept o șmecherie ieftină – „m-a dus cu vorba dar … asta este adevărata lui față, asta, de fapt, îl interesează” – suspectul se va „tăia”, se va simți înșelat și tot ce, încă nu a fost obținut, se va pierde. O afirmație formulată credibil – de genul „Eu, în anchetele mele, înainte de a stabili toate detaliile faptei, sunt interesat de motivele, problemele, cauzele, ce i-au determinat pe oameni să greșească. Judecata și aplicarea pedepselor, fără să-i înțelegi pe oameni este dezumanizantă, mai bine ne prezentăm să ne cerceteze și să ne judece un robot. Îi spunem ce s-a întâmplat și ne dă pedeapsa, fără să-l mai intereseze nimic altceva. Așa ceva nu poate fi admisibil.” – poate să-l facă pe suspect să înțeleagă faptul că motivele sunt importante. Asta înseamnă speranță; „și ceea ce am făcut eu are în spate motive”, „și motivele mele sunt importante”, „și motivele mele pot fi înțelese și … poate … o să am parte de un tratament mai bun”. Important, acum, este identificarea unor motive credibile care, odată prețul mărturisirii plătit, să asigure rezolvarea rezonabilă a problemei. Suspectul, la fel ca oricare persoană, trebuie să aibă un motiv serios să plătească un preț, iar prețul trebuie să fie echitabil.

Schimbarea perspectivei suspectului – este un demers specific și necesar, care are rolul de a-l determina pe suspect să ajungă, singur, la concluzia că este mai bine să mărturisească decât să încerce să se închidă, să internalizeze problema pe care o are și să rămână acolo, în interior, cu consecințele de rigoare. În practică, la început, cei mai mulți dintre cei ascultați, în calitate de suspect, indiferent că sunt vinovați sau nu, sunt tentați, probabil la nivel instinctual, să considere că cel mai bine este să ascundă cât mai mult și cât mai bine, orice informație legată de ceea ce s-a întâmplat. Tranziția, de la această atitudine, la mărturisire și colaborare din convingere, nu poate fi un proces ușor.

Anchetatorul trebuie, cu tact, să facă referire la diferența dintre bine și rău; contrastul este important – este atât de bine, ce este bine, încât răul nu poate fi acceptat, nici ca excepție. Mulți dintre anchetatori spun o poveste ambiguă cu doi eroi: unul care minte, încercând să înșele, altul care spune adevărul; unul bun, altul rău. Ca din întâmplare, apare o întrebare: „Dorele, dacă ai fi în locul meu, cum ai proceda ?” Există și varianta, în opinia mea de preferat, ca referirea să fie făcută la persoana a treia – dacă ai fi în locul ăluia, cum ai proceda ?

Alți anchetatori fac referire la persoane apropiate anchetei, cunoscute de către suspect, încercând să descopere că, și ei, și suspectul, au percepții apropiate – „dacă este după ăla ar trebui să sărim în cea mai apropiată fântână, noroc că mai există unii precum …, care ar fi în stare să muncească 24 de ore din 24, pentru a înțelege ce s-a întâmplat și a lămuri toate aspectele unei anchete.”

Asaltul final presupune ceva convingător; ar putea fi: „Eu nu sunt om de știință dar am descoperit că oamenii sunt implicați în fapte penale, dincolo de cauze sociale, psihologice și ce o mai scrie prin tonele de cărți care au fost scrise despre asta, datorită unor motive personale, care pun, adesea, la îndoială vinovăția lor. Oamenii trebuie înțeleși, trebuie înțelese motivele care i-au determinat să acționeze; altfel vom pedepsi oameni care nu au ce să ispășească, pentru că nu se simt vinovați. Poate că cei mai mulți, dintre cei pe care justiția îi declară infractori, ajung să săvârșească infracțiuni pentru că nu au fost înțeleși.” Important este ca suspectul să internalizeze idee că este bine, că ai de câștigat, dacă cooperezi, dacă mărturisești adevărul despre cele întâmplate – este, în fapt o altă perspectivă; a plecat de la a refuza orice cooperare, a ascunde orice, cât mai mult posibil, și a ajuns să se înțeleagă cu anchetatorul, să îl aprecieze, să aibă încredere în el și să considere că este mai bine să mărturisească.

Pentru anchetator este doar un succes de etapă, a câștigat o bătălie, mai este până la a câștiga războiul. A apărut mărturisirea, au apărut motivele, însă, lucrurile nu sunt, încă, așezate. Suspectul oferă un motiv justificator, de cele mai multe ori, radical, sau motive, care să acopere tot ceea ce ar presupune implicarea lui în activitatea ilicită. Mărturisirea este construită în așa fel încât, pe cât posibil, implicarea în activitatea ilicită să fie susținută de justificarea invocată.

Și, totuși, ceva grav s-a întâmplat, există persoane vătămate, prejudicii, probe ce atestă implicarea cu vinovăție în pregătirea, desfășurarea și valorificarea rezultatelor activității ilicite; nu se poate renunța la tot și accepta explicații generale: „Îmi pare rău, a fost un accident pe care nu am putut să îl prevăd.” Acum, anchetatorul trebuie să compatibilizeze mărturisirea, cu motivele justificatoare invocate, cu probele deținute și cu raționamente logice bazate pe determinismul obiectiv, de tip cauză-efect. Totul are nevoie de detalii. Cu rigoare profesională, este necesară abordarea de noi raționalizări. Se va dezmembra activitatea ilicită (de cele mai multe ori complexă) în acțiuni componente, ce trebuie, la rândul lor, justificate și în funcție de probele aflate la dosarul cauzei. Ca subliniere, nu se poate pune problema ca anchetatorul să deconspire prematur probe sau informații, anchetatorul va avea grijă să conexeze într-o abordare trihotomică: acțiune – motive – probe ce ar trebui să existe, întreaga activitate ilicită. În ceea ce privește probele, se va face referire la probele cunoscute, și de către suspect, ca fiind la dispoziția anchetatorilor și la probele care, dacă o acțiune s-a desfășurat așa cum se susține și se justifică de către suspect, ar trebui să existe și să fie descoperite.

De observat, aici, conceptul: legătura dintre gândirea rațională și acțiunile individului – orice acțiune are o cauză inteligibilă și rațională, la nivelul individului care o desfășoară. Fiecare individ este considerat, cel puțin până la proba contrarie, ca fiind responsabil și rațional, pentru fiecare acțiune a sa, în limitele social considerate normale. Altfel spus, fiecare acțiune are o cauză, care trebuie să fie rațională, inteligibilă, ușor de acceptat pentru raționamentul comun. Ceea ce excede, reprezintă o excepție și trebuie explicată, ca atare – dacă nu faci ceva așa cum face toată lumea, așa cum este acceptat că poți ajunge la efectul pe care ți-l dorești și … faci altfel, într-un mod imaginat de tine, trebuie să ai un motiv. Mai mult, motivul pentru care faci, ceea ce faci determină modul în care faci, particularitățile acțiunii sau complexului de acțiuni, componentă a activității ilicite și, pe cale de consecință, urmele ce pot fi descoperite și cercetate, alte probe ce pot fi administrate, pentru a proba că ceea ce s-a petrecut a fost în felul și în circumstanțele în care se afirmă că a fost.

De exemplu, uciderea unui copil de câteva luni poate implica, ca motive, faptul că plânsul copilului nu putea fi controlat și că, exasperată, mama a aruncat o pernă peste el ca „să tacă”, după care a ieșit afară să se calmeze. Frustrarea unei mame, care nu este în stare să aibă grijă de propriul copil, poate fi acceptată pe fondul unei lipse de experiență, sfaturi date și înțelese greșit, oboselii, unei stări tensionate cu tatăl copilului, etc. Totuși, pe fața cadavrului copilului au fost descoperite urme de la un nasture și de la cusături, care nu puteau apare decât în condițiile unei presiuni importante – mama a pus perna pe fața micuțului și a apăsat-o pe fața lui, până când nu a mai auzit nimic.

A doua raționalizare – are rolul de a justifica acțiunile suspectului, mai aproape de adevăr. Dacă, în cazul primei raționalizări, se acceptă aproape orice, cât de cât credibil, care să implice lipsa vinovăției ori o vinovăție mult diminuată, adusă la nivelul unei neglijențe scuzabile, pentru a stabili legătura dintre suspect și faptă, acum, anchetatorul este mai riguros și, prin puterea administrării detaliilor, trebuie să pună problema acceptării unui nivel mai mare de vinovăție, de către suspect. Construcția este identică cu cea de la prima raționalizare: se stabilește subiectul, se oferă exemple, se promovează povestea reală, se expune morala, se reface legătura cu ancheta în curs de desfășurare.

Anchetatorul, modificând abordarea, forțează limitele suspectului care, parcurgând primul proces de raționalizare a evoluat în plan mental, atât la nivel rațional cât și emoțional, devenind mult mai receptiv. Povestea reală, ce este expusă, devine similară cu cea a suspectului, pentru a scoate în evidență anumite motive greu de acceptat de către acesta. De exemplu, în cazul unui suspect șomer, divorțat și cu doi copii, anchetatorul va face referire la o situație identică, reală sau inventată, doar că locul și identitatea persoanelor este alta. Efectul așteptat este unul mai puternic, suspectul va trebui să constate și să accepte că și alții s-au confruntat ori se confruntă cu provocări similare, că situația poate fi acceptată ca fiind una comună. Anchetatorii, cu o anumită disponibilitate, încep să folosească „noi”, pe măsură ce încep să înțeleagă limitele și convingerile suspectului, identificându-se ca solidar cu el, relația devenind mai puternică.

Poate părea un paradox; pe de o parte justificările și activitatea ilicită devin mai apropiate de adevăr, mai defavorabile suspectului, iar, pe de altă parte, relația anchetator-suspect se consolidează. Pentru binele anchetei asta trebuie să se întâmple.

Raționalizările 3, 4, etc. De multe ori, sunt necesare mai multe raționalizări, pentru a aduce suspectul într-o stare de confort care să permită o mărturisire, pentru a obține o mărturisire completă. Apropierea de adevăr nu poate fi decât un proces, care se parcurge anevoios. Fiecare raționalizare, ce aduce motive și justificări credibile pentru suspect, trebuie să aibă, ca efect direct, schimbări de comportament observabile, ușor de constatat de către anchetatori. Frecvența și intensitatea refuzurilor trebuie să scadă. Corpul suspectului pierde, treptat, din tensiune și devine mai deschis, poziția câștigă în verticalitate, brațele se descrucișează devenind libere, atârnând pe lângă corp ori „parcând” relaxate pe genunchi ori „în poală”. Ochii suspectului devin umezi și capătă o anumită adâncime; ocazie cu care mușchii din jurul lor se relaxează. Astfel de manifestări devin vizibile, atât în funcție de individ, cât și în funcție de strategia și prestația anchetatorului.

Odată cu apropierea de obiectivul final – obținerea mărturisirii – anchetatorul va trebui să gestioneze adecvat conflictele interne, cu care se luptă suspectul, ce sunt specifice acestei etape. Mesajul principal trebuie să aibă fie centrat pe faptul că „Mă îndoiesc că tu o să minți …”. Suspectul nu trebuie amenințat, ar fi o greșeală să i se zdruncine echilibrul emoțional, cu mare greutate obținut, trebuie păstrate canalele de comunicare deschise, dar … trebuie să existe o presiune constantă, pentru că drumul suspectului trebuie să fie ireversibil; poate avea poticneli, poate fi parcurs mai repede ori mai încet, nu trebuie parcurs în sens invers. Ghidarea suspectului, conducerea acestuia, trebuie să fie și gingașă și hotărâtă.

De exemplu, spunând:

„Sunteți/vă comportați precum un copil” anchetatorul pune sub semnul întrebării imaginea de sine a suspectului și, în mod normal, suspectul va renunța la ceea ce l-a deranjat pe anchetator.

„Știu mai multe persoane care, dacă ar auzi asta, ar fi convinși că este vorba despre un copil prostuț și răsfățat”. Greutatea criticii se transformă pe umerii altora, transmițând în același timp că „nimeni nu are nevoie de comportamente prostești care nu pot fi acceptate de către cei din jur”. Suspectul și comportamentul său este puternic contestat, însă, se păstrează relația și comunicarea va funcționa, în continuare.

„Am auzit pe cineva spunând” are un potențial deosebit de atac, fiind, în fapt, o presiune ce vine din partea a ceea ce este perceput ca normalitate. Se folosește pentru a testa rezistența suspectului la idei și raționamente ce vin de la alții și nu amenință, direct, relația anchetatorului cu el. În funcție de ceea ce spune și face suspectul, anchetatorul se poate ralia ori poate rămâne rezervat. Ceva asemănător fac politicienii când vor să testeze reacția mediului politic față de o problemă – Am fost la evenimentul, au fost foarte mulți cetățeni, am rămas impresionat de o bătrânică care a insistat să vorbească cu mine și mi-a spus „că așa nu se mai poate, trebuie făcut ceva”. Nu știu, acum, în ce fel dar ar trebui gândită o soluție. Așa cum principalii exponenți ai clasei politice vor avea un punct de vedere, suspectul va trebui să se pronunțe, nu precum politicienii, ci, clar și direct.

Administrarea speranței și fricii suspectului – suntem înaintea momentului hotărâtor, în care suspectul începe să mărturisească. În interiorul acestuia este o luptă cu frica de viitor. Există o speranță cultivată și dezvoltată la nivel individual ori cu ajutorul unor apropiați – „dacă nu spun nimic, nu mi se va întâmpla nimic/nu voi fi arestat/nu îmi voi pierde slujba/nu va trebui să plătesc nimic/n-au ce să îmi facă/n-au nici o probă și prietenii o să mă ajute, ș.a.” Cei mai mulți dintre anchetatori știu că această speranță există, nu trebuie negată, ci, trebuie tratată radical, distrusă, dată la o parte, pentru ca suspectul să nu fie ținut de ceva în a mărturisi.

Adesea, anchetatorul folosește „Știu că mulți consideră că dacă nu spun nimic, vor scăpa”. Urmează, în funcție de disponibilitatea fiecărui anchetator, ori ca acesta să anticipeze sau să descopere, care este elementul, ce susține opțiunea suspectului de a nu mărturisi ori să braveze: „Ceea ce nu știi este faptul că arestul este plin de oameni ce îl țin pe NU în brațe”.

O opțiune interesantă este ca anchetatorul să îl întrebe, direct, pe suspect: „Pentru cineva care este implicat într-o activitate ilicită, care credeți că este cel mai important obstacol care îl împiedică să mărturisească ?”

Într-o dezvoltare centrată pe motive, ar putea să urmeze:

Suspectul – Cred că nimeni, dintre cei care au o problemă gravă, nu își dorește să știe toată lumea ceea ce s-a întâmplat.

Anchetatorul – Desigur, și eu cred că asta îi preocupă pe mulți, dar, ceea ce oamenii, ajunși într-o asemenea situație, nu realizează, este faptul că anchetatorii nu sunt doar în căutarea răspunsului legat de cine a făcut ceea ce nu trebuia să facă, ci, sunt la fel de interesați să clarifice de ce s-a întâmplat, cum de a fost posibil, ce a determinat, favorizat ori înlesnit desfășurarea activității ilicite. Dacă cei ori cel implicat va mărturisi, se va lămuri atât ce a fost, cum a fost, când a fost, cine a fost, cât și de ce a fost posibil. Dacă nu va vorbi, nimeni nu va înțelege, cu adevărat, motivele. Oricum ancheta nu se va opri. Motivele vor fi descoperite, mai devreme sau mai târziu, însă, în defavoarea suspectului este faptul că nu vor fi înțelese; pentru că cei mai mulți, dintre cei care le vor afla, nu vor fi interesați să le înțeleagă, ei, practic, nu au nevoie să le cunoască, ar putea fi, doar, subiect de bârfă, cancan ieftin și atât. Întrucât motivele sunt personale, ceva, care, dacă este intim, nu trebuie știut, nu merită cunoscut de prea multe persoane, eu cred că ar trebui să lămurim lucrurile cât mai repede. Sper că, după …, să nu mai afle nimeni, să nu mai spui la nimeni.

Crearea unei urgențe, a unui motiv pentru care mărturisirea trebuie făcută „acum” – se impune pentru „grăbi” calculele suspectului, în legătură cu dacă, ce, când și cum să recunoască.

Suspectul simte, este conștient de faptul că, știe că, vor fi pierderi. Așa cum este normal își dorește să aibă un control asupra acestor pierderi – să fie cât mai mici, cât mai puțin semnificative. Totuși, în această zonă a interogatoriului judiciar cei mai mulți dintre suspecți se simt victime, se simt lipsiți de putere, simt că nu își mai pot controla nici interesele, nici deciziile, nici manifestările. Anchetatorul nu poate „ierta”, nu poate rata oportunitatea, și va sublinia aceste aspecte, prezentând totul la persoana a treia, pentru a nu pune în pericol relația. Va explica meticulos, pe un ton lipsit de orice nuanță de agresivitate, modul în care se simt cei mai mulți dintre oameni în acest moment al interogatoriului. Efectul scontat va apărea neîntârziat. Sentimentele suspectului sunt puternic zdruncinate, neputința devenind lider incontestabil, cu rol determinant în dezvoltarea unei stări de capitulare – nu mă mai interesează nimic, nu are rost, nu mai îmi pasă de nimic.

Salvarea va veni tot de la anchetator, care va da o mână de ajutor, subliniind, din nou, că și alții …, că există o speranță, dar, acum … a venit momentul mărturisirii. Ceva asemănător se întâmplă și cu vânzătorii ce trebuie să inventeze „o urgență” pentru a-i determina pe cumpărători să cumpere: „reducerile sunt până azi la ora 17”; „mâine nu pot garanta același preț/că marfa va mai fi în stoc”. Șmenarii, traficanții, tot felul de excroci, procedează asemănător – „Hai că trebuie să apară poliția, ce faci ? Vrei sau nu … ?” Cu toții vrem să mai așteptăm pentru a mai calcula, pentru a mai vedea, pentru a putea apare o împrejurare mai favorabilă. Această „urgență” ne face să ne hotărâm – Vom da curs sau ne vom închide și vom refuza continuarea oricărei discuții despre … .

Anchetatorul are, și el, un arsenal specific pe care îl poate valorifica: „Mulți oameni nu înțeleg că au o putere deosebită de a influența alți oameni, că pot influența, în mod cât se poate de real, foarte mulți oameni. Dacă cineva așteaptă și va încerca, ulterior, să explice ce s-a întâmplat, oamenii vor considera că nu este sincer, că are ori a avut multe aspecte pe care să le ascundă, că face o declarație conjuncturală, că nu mai are încotro, că cerșește înțelegere și clemență. Ancheta, indiferent de ce facem noi, aici, dacă ne place sau nu, progresează, are drumul ei, și noi mergem pe acest drum. Partea proastă este că nu ne mai putem întoarce. Ce putem face acum sau azi, nu mai putem face mâine sau altă dată. Dacă suntem de bună credință trebuie să o dovedim; ce facem forțați de împrejurări nu se pune, nu este luat în considerare. Tu, dacă ai fi judecător pe cine ai înțelege – pe unul care a încercat să îți fie de folos, să ajute ancheta ori pe unul care te-a mințit, a încercat să împiedice buna desfășurare a anchetei, a atacat, indirect, profesionalismul tău, credibilitatea ta, locul tău în sistem, postul pe care îl ocupi. Știi, oricât de rău poate fi un om, oricât de rău pot vorbi despre un om alții, dacă acesta are o atitudine pozitivă poate fi înțeles, lasă calea liberă către suflet.”

Este greu de rezistat în astfel de condiții. Ți se spune indirect, dar, clar, că este timpul să faci ceva, iar cel mai bun lucru pe care poți să îl faci este să mărturisești; poți să amâni, dar, nu îți este de folos – vei fi tratat precum un mincinos.

Pentru a forța, unii dintre anchetatori sugerează că pot deveni dezinteresați și că pot părăsi camera de ascultare; că au oferit o șansă iar, acum, vor lăsa să curgă lucrurile de la sine; că timpul alocat s-a epuizat și că trebuie să desfășoare o altă ascultare, într-un caz important. Se mai pot folosi și „regii”, de genul: un coleg intră și spune că trebuie „să termini repede”, pentru că „trebuie să mergem urgent la …” . Ceea ce este important, este să se creeze „urgența”, nevoia de a mărturisi cât mai repede posibil.

Protejarea dovezilor – trebuie să fie o preocupare a anchetatorului, ce trebuie tratată cu maximă atenție. La o evaluare, nu neapărat profesionistă, se poate concluziona că, odată cu desfășurarea unei activități ilicite, ar trebui, și asta cu necesitate, să existe și să poată fi descoperite anumite probe – într-o anumită cantitate și de o anumită calitate. Anchetatorul are o sarcină deosebită: pe de o parte, trebuie să protejeze ceea ce există, la dosar, ca probe, iar, pe de altă parte, să protejeze starea de a nu avea; suspectul nu trebuie să cunoască ce și cât are la dispoziție anchetatorul. Poate bănui că lipsește ceva, însă, cu cât știe mai mult cu atât se va lăsa mai greu, va ști să crească prețul, să obțină mai mult. Există pericolul ca, în măsura în care ceea ce lipsește este fundamental, suspectul să refuze orice continuare a comunicării. Nimeni nu este nebun să ofere probe împotriva sa, nimeni nu se auto-acuză, nimeni nu se trimite singur la pușcărie, decât dacă este înșelat ori are probleme psihice.

Ce trebuie să facă anchetatorul ?

Normal este să folosească tot felul de „eschive”, să prezinte ca probe, certe, ceea ce este rodul unor raționamente ușor de acceptat, comune, deducții simple, care să producă concluzii pe care suspectul să simtă nevoia de a le combate, de a le corecta, de a le demonta, pentru a-și susține poziția. Relația este păstrată, pentru că anchetatorul nu a făcut decât ceea ce ar putea face oricine. El are, în continuare, disponibilitatea de a susține suspectul, doar că … acesta trebuie să demonteze, singur, ceea ce, „prin natura lucrurilor”, se constituie împotriva lui, fiind vorba despre, ceea ce cred „cei mai mulți dintre oameni” ori „majoritatea oamenilor”.

Atenție mare trebuie să manifeste anchetatorul, pentru a evita ca suspectul să considere demersul „un truc”, „o șmecherie”, ceva imaginat și menit să-l înșele. Trebuie impus, ca raționament, faptul că „Cei mai mulți dintre oameni considera că lucrurile stau așa … nu eu”. „Ceea ce trebuie făcut, este să construim, împreună, o justificare, care să satisfacă lumea ce gândește așa. Eu sunt un angajat și o să fiu, și eu, la rândul meu, întrebat și evaluat; va trebui să am răspunsuri credibile, să răspund oricăror critici, oricăror observații, venite din partea șefilor mei ori a magistraților, care ar putea spune, că nu am fost suficient de riguros, că nu am urmărit să lămuresc toate detaliile faptei, că am lăsat să-mi scape aspecte importante, ș.a.”

Anchetatorul va trebui să exploateze orice afirmație a suspectului, să obțină probe din nimic. Din punct de vedere „tehnic”, la fiecare afirmație a suspectului, anchetatorul va întreba „Cum așa ?”; „De unde știi ?”; „Care să fie motivul ?”. Imediat ce vor apare argumente, anchetatorul va sublinia necesitatea apariției de probe – urme, martori, etc. Dacă va considera necesar – și, în practică, unii dintre anchetatori o fac – anchetatorul, chiar, va sublinia necesitatea parcurgerii acestui „drum” în patru pași: afirmație – contestație – explicație – probe care să susțină explicația.

Testarea disponibilității de a mărturisi – anchetatorul trebuie să tatoneze poziția suspectului față de mărturisire.

Trebuie să își pună întrebarea: „Suspectul meu este gata să mărturisească ?”

De cele mai multe ori se folosește o declarație, ca și concluzie a stadiului la care s-a ajuns până în acel moment, pe care o face anchetatorul pe un ton sigur și într-un ritm lent, pentru a putea urmări și evalua, în timp real, reacțiile suspectului. Pentru a da greutate afirmațiilor se folosește „tu”. Trebuie să existe pauze între afirmații, pentru a da timp suspectului să reacționeze – acesta, ori va nega și se va reveni la justificării; ori va accepta și va admite afirmația ca fiind corectă și, pe cale consecință, demnă de a fi asumată. În cazul în care suspectul neagă, unii dintre anchetatori folosesc, pentru a pune presiune o afirmație, o întrebare pusă pe alt ton, mai arogant, mai detașat, pentru a sublinia o distanțare firească, ca potențială amenințare, în situația unei lipsei de cooperare: „Nu am cum să știu eu la ce te-ai gândit tu.” „Este o problemă: nu am cum să știu eu ce dificultăți ai avut tu în relația cu …, ce te-a determinat pe tine, personal, să acționezi așa cum ai făcut-o.” „De unde să știu eu ce și cum a fost / ce te-a determinat pe tine să … faci, să nu faci ori să dai.”

Comportamentul asociat unei admiteri presupune, în general, o scădere a nivelului corpului sau, în unele cazuri, numai a capului. Suspectul se dezumflă devenind mai mic și mai umil.

10.11. Cum procedăm cu suspectul furios

Fiecare anchetator a întâlnit în activitatea sa, cel puțin, o persoană care a manifestat, pe timpul ascultării, simptome de furie. Din toate emoțiile posibile, furia poate cauza cea mai mare dereglare a capacității unui anchetator de a identifica minciuna și de a-l convinge pe suspect să spună adevărul. Furia legitimă poate preceda violența fizică și, de aici, o problemă, ce ține de siguranța personală a anchetatorului, poate fi adusă în discuție. Pentru că furia este o emoție atât de intensă, adeseori, aceasta înlătură alte manifestări comportamentale. De fapt, furia poate genera rezultate înșelătoare, inclusiv, pe parcursul examinării cu poligraful a unui subiect care spune adevărul. În cele din urmă, furia, reală sau prefăcută, oferă o mare posibilitate suspectului mincinos de a-și manifesta nevinovăția sau neliniștea asociată cu implicarea lui în activitatea ilicită cercetată. Din aceste motive, un anchetator ar trebui să facă tot posibilul pentru a evita ca un suspect să devină furios sau supărat în timpul ascultării.

Cum funcționează furia ?

Furia face parte dintr-un răspuns protectiv complex, ce se produce atunci când orgoliul unei persoane (imaginea de sine) sau bunăstarea fizică îi este amenințată. Pe lângă faptul că percepțiile sunt concentrate spre sursa de amenințare, furia cauzează schimbări fiziologice interne cum ar fi eliberarea adrenalinei în sânge care pregătește organismul să combată amenințarea. Trebuie luată o hotărâre; sunt două opțiuni: să lupți ori să fugi.

Dacă individul optează să fugă din fața amenințării, frica este principala starea sufletească implicată.

Furia caracterizează ultima etapă a altor stări emoționale mai puțin intense. Furia legitimă, mai ales în timpul unui interogatoriu, este un bun indiciu cu privire la faptul că cel sau cea ascultată spune adevărul. Pentru că este expresia finală a unor stări tranzitorii care-i stau la bază și o fundamentează, furia legitimă se acumulează treptat, putându-se observa că, inițial, chipul suspectului devine roșu, mâinile îi sunt încleștate și privirea îi este pătrunzătoare. Mai apoi suspectul se poate apleca în față atunci când stă pe scaun. În momentul când furia se pornește este greu să mai fie stăpânită, să poată exista un control asupra manifestărilor. În ciuda eforturilor anchetatorului de a calma suspectul, simptomele de furie persistă. În cele din urmă, furia legitimă va fi vizibilă în toate cele trei canale de comunicare. Dincolo de ceea ce am arătat că se poate manifesta în zona non verbalului, suspectul va folosi enunțuri clare, care să nu lase nici o urmă de îndoială precum, „Ascultă, nu am violat pe nimeni!”. În ceea ce privește comunicarea para lingvistică, fiecare cuvânt din răspuns va fi spus într-un mod sacadat.

Dacă furia unui suspect nu este legitimă ?

Această situație, de regulă asociată cu minciuna, implică o furie prefăcută sau auto determinată. Furia prefăcută este o manifestare cunoscută suspectului, promovată pe ideea că a mai avut succes în trecut și a evitat consecințele prin ridicarea vocii, amenințări sau/și făcând pe supăratul. Este un act bine orchestrat pe care suspectul îl interpretează atunci încă de când mai întâi părinții, ulterior profesorii, iar, acum, poliția au fost/sunt aproape să afle ce a făcut greșit. Furia prefăcută se va declanșa dintr-o dată, fără avertisment, ca și cum ar exista un buton interior de furie pe care suspectul poate să-l apese. Pentru că nu este sinceră, furia prefăcută este ușor de risipit dacă anchetatorul își menține încrederea și calmul. În cele din urmă, furia prefăcută poate fi recunoscută datorită comportamentelor inconsecvente în cadrul celor trei canale de comunicare. De exemplu, un suspect poate vorbi pe un ton răspicat, dar are brațele încrucișate, stând rezemat de scaun.

Mulți suspecți mincinoși încearcă să-și provoace propria furie, o furie care să fie advărată, prin găsirea unui motiv, o vină legată de prestația anchetatorului sau de desfășurarea anchetei. Aceasta furie este reală, în sensul că suspectul este cu adevărat supărat dar este, totuși, și o încercare de a manipula anchetatorul. Motivul pentru care suspectul vrea să devină supărat este pentru a-și vărsa sentimentul de vinovăție intern, în plan extern. Psihologic, această situație este similară cu cea a unui copil, care face o criză într-un magazin, atunci când părinții refuză să-i cumpere dulciuri. Durerea pe care și-o provoacă copilul lovindu-se cu capul și dând cu picioarele de podea, se convertește în furie către părinții lui – copilul își eliberează dezamăgirea sa internă în plan extern. În plus, când un suspect generează furie spre un anchetator acest lucru îi permite și să-și justifice, din punct de vedere psihologic, minciunile. O axiomă a detectării minciunilor, se referă la faptul ca este mult mai ușor să mințim pe cineva care ne displace, decât pe cineva care ne tratează cu respect și demnitate. Din acest motiv, fiecare suspect mincinos și-ar dori să facă din anchetator un dușman.

Pentru a evita furia auto determinată, un anchetator ar trebui să poată recunoaște eforturile suspectului de a se angaja într-o relație de dușmănie. Spre exemplu, atunci când un anchetator întră în cameră și observă că suspectul, minor, are picioarele puse pe scaunul lui – dacă anchetator va răspunde la provocare, „Ia-ți picioarele de pe scaunul meu nemernicule!” el îi va da motive suspectului să-și declanșeze furia. Un răspuns, mult mai eficient la această provocare, ar fi ca anchetatorul să se introducă într-un mod politicos și să pună întrebări introductive în timp ce trage încet scaunul de sub picioarele suspectului. Nereferindu-se la tentativa suspectului de manipulare, anchetatorul va putea menține controlul ascultării, fără să dea posibilitatea suspectului să-și exprime furia.

Cum reacționăm în fața furiei ?

Cel mai potrivit răspuns la furia legitimă (a unui suspect care, cel mai probabil, spune adevărul) este încetarea interogatoriului. Cel mai simplu mod de a încheia un interogatoriu este adresarea de întrebări. Prin urmare, anchetatorul ar trebui să revină la formatul de interviu și, probabil, să reia unele dintre subiectele care au fost acoperite în timpul interviului, de exemplu, „Spune-mi, te rog, încă o dată, ce ai făcut vineri noaptea ?” În cele din urmă, ar fi mai potrivit pentru anchetator să spună ceva de genul, „Domnule, suntem încă într-o faza inițială în această anchetă. Există și alte persoane pe care trebuie să le ascultăm și dovezi care nu au fost încă analizate. Am înțeles pe deplin poziția ta în această problemă și dacă nu ai avut nici o legătură cu infracțiunea săvârșită, nevinovăția ta va fi dovedită. Am să vă comunic dacă mai este nevoie să mai continuăm discuție pe viitor.”

Când avem de a face cu o furie prefăcută sau auto determinată, cu siguranță că ar fi greșit, pentru anchetator, să-și scadă încrederea în vinovăția suspectului lui, de exemplu, „Ei bine, domnule, e ceva aici despre care nu ai spus tot adevărul”. Această poziție în retragere ar putea consolida convingerea suspectului că, dacă își menține furia un timp îndelungat, anchetatorul ar putea să se lase convins, în cele din urmă, de nevinovăția lui. Un răspuns mult mai bun, la manifestarea furiei prefăcute sau auto determinate este o declarație prin care se sugerează o bună cunoaștere a situației de fapt, cum ar fi, „Domnule, pot să-mi dau seama, după starea ta emoțională, că ești foarte îngrijorat cu privire la ce se va întâmpla cu tine, din cauza acestui lucru. Aș vrea să-ți spun că, dacă vei spune adevărul, nimic nu ți se va întâmpla, dar, aș fi un mincinos dacă aș spune așa ceva. Eu nu sunt aici să-ți provoc dureri de cap. Singurul motiv, pentru care sunt aici, este ca să vorbesc cu tine, să-ți dau o șansă, înainte de a-mi formula concluziile și a înainta dosarul.”

Această abordare îndeplinește un număr important de obiective. În primul rând, anchetatorul nu a dat înapoi, în convingerea sa legată de vinovăția suspectului. În al doilea rând, anchetatorul folosește de fapt furia aparentă a suspectului ca dovadă în plus a vinovăției sale, înțelegând și folosindu-se de frica suspectului de pedeapsă. Pentru a înlătura, în continuare, tentativa suspectului de a evita consecințele folosindu-se de furia prefăcută, suspectului i se reamintește că el va fi pedepsit pentru infracțiunea săvârșită. În sfârșit, anchetatorul face o afirmație, aparent, lipsită de un interes propriu, insinuând că nu este necesară o mărturisire și că singurul motiv, pentru care se desfășoară ascultarea, este de a-i acorda suspectului ocazia de a explica circumstanțele în care a desfășurat activitatea ilicită, de a-și promova punctul de vedere, de a se apăra și a propune probe pentru aceasta.

10.11. Expresii ce pot fi folosite pentru a face legătura între motive

Rutina anchetelor și a comunicării sociale a relevat necesitatea folosirii unor expresii de legătură, între motivele menite a justifica acțiunile suspectului și exemple asemănătoare, care să întărească încrederea acestuia. Pot fi folosite, ca exemplu, expresii precum:

Este interesant că …

Este la fel ca în cazul …

Există convingerea că …

Se crede că …

Nu poate există altă explicație decât că …

Este ca și cum …

Ați fost vreodată în situația de …

Știi ce înseamnă să …

Folosirea unor asemenea expresii permite captarea atenției suspectului și sublinierea caracterului comun a ceea ce s-a întâmplat. Au rolul unui preludiu, fără de care ce trebuie să urmeze, nu mai este așa cum ar trebui să fie.

Pentru a avea un exemplu concret, fără a avea pretenția de a oferi ceea ce se acceptă a fi „best practice”, vă supun atenției următorul demers.

Așa cum arătat, raționalizarea nu este un proces simplu, nu poate fi folosită o regie și un scenariu predefinit. Monologul anchetatorului poate dura, de la câteva minute, până la mai mult de o oră. O anumită competență poate fi dezvoltată, astfel încât un anchetator să poată să se adapteze și să dezvolte un proces de raționalizare, particularizând discursul în funcție de caz. Ca regulă se folosește principiul contrastului între două fapte, două stări de fapt, două consecințe, două comportamente, etc. important este ca anchetatorul „să primească”, de la suspect, tema, să fie în stare să identifice particularitățile de gândire, evaluare și luare a deciziilor, astfel încât să fie pe aceeași undă cu acesta. Binele și răul trebuie acceptate, nu numai, ca noțiuni. Trebuie identificate și acceptate ca valori.

Cum se poate „găsi”, cu ușurință, un pahar umplut pe jumătate cu apă, se poate dezvolta:

„Să privim acest pahar cu apă. Știm din ce este paharul, știm de unde a fost luat, știm ce proprietăți are, vedem că este umplut cu … probabil … apă. Este firesc să ne punem întrebări – Lichidul din pahar este apă ? Dacă este apă o fi bună de băut ? Singurul mod de a afla este să cercetăm, să investigăm. Avem suspiciuni dar … totul poate fi o percepție eronată. Cam la fel, stau lucrurile și în ancheta pe care o conduc. Nu vreau, nu este moral, nu este profesional, să spun că tu ești vinovat. Am nevoie să cercetez, să înțeleg, ce, cum și de ce a fost, ceea ce a fost. Eu nu vreau, nimeni nu vrea, să apară erori.

Știu că noi, oamenii, facem, în condiții de presiune extraordinară, lucruri pe care, altfel, nu le-am face. Ne simțim amenințați la locul de muncă, în afaceri, în relațiile de familie, cu rudele, prietenii ori alte persoane, de care considerăm că depindem, la un moment dat, ne simțim amenințați în plan financiar, pentru că numai facem față să ne plătim ratele la bancă, chiria, costul serviciilor medicale, de școlarizare, reparații, etc.

Nu mi-a venit să cred, cât de ușor a fost, la un moment dat, să obțin un credit. Știu că multe alte persoane au pățit la fel. O funcționară bancară mi-a oferit un card de credit, cu o descoperire de 15.000 lei. Câteva copii, o adeverință că sunt angajat și gata; după o săptămână aveam cardul în buzunar. M-am jurat că nu-l voi folosi decât la nevoie. Nevoile nu au întârziat să apară, am avut un eveniment rutier și a trebuit să îmi repar mașina; s-a stricat mașina de spălat și a trebuit să cumpăr alta; soția a avut o problemă de sănătate iar tratamentul și recuperarea a durat ceva și a costat pe măsură; și … altele. Eu însumi am făcut o depresie. Nu știu cum am reușit să îmi revin. De fapt, și acum mai am de acoperit vreo 8.000 de lei din credit. Îmi este în continuare foarte greu.

Cu toții am făcut, mai devreme ori mai târziu erori de judecată, de calcul, sau, pur și simplu, a trebuit să trecem printr-o perioadă dificilă. Nimeni și nimic nu este perfect.

Știi, de multe ori greșelile noastre, și cu ajutorul unor „prieteni”, par mai mari decât sunt, cu adevărat. Mulți dintre noi am avut în școala generală ori în liceu un prieten sau o prietenă, o primă iubire. La un moment dat am fost refuzați ori s-a întâmplat ceva și relația s-a destrămat. La toți ni s-a părut că viața noastră ne-a fost distrusă; ne-am trezit a doua zi, a treia zi și tot așa; ne-a durut în continuare, însă, cu timpul, viața a mers mai departe și a apărut, mai devreme ori mai târziu, o alta ori un altul. Când ne uităm în urmă, acea primă relație, poate, încă, ne mai doare, însă, suntem în alt loc, cu altcineva.

Important este să învățăm din ceea ce a fost. Ar fi rău, ar trebui să ne fie rușine, dacă nu am face-o, nu trebuie să mai facem aceleași greșeli pe care le-am făcut în adolescență ori în trecut. Trebuie să demonstrăm – nouă înșine și tuturor celor din jur – că suntem mai buni, că am trecut peste rău. Știi, până la urmă, ce nu te omoară, te întărește.

Nu este doar o expresie lipsită de sens: cu cât avansăm în vârstă, cu atât suntem mai echilibrați și mai înțelepți. Uite, până și companiile de asigurare, când ne facem o asigurare, dacă suntem mai tineri ne costă mai scump, odată cu avansarea în vârstă, în considerarea experienței și înțelepciunii noastre, dobândite în timp, înțeleg faptul că sunt mai puține riscuri în legătură cu noi, că suntem mai așezați, că suntem mai responsabili în tot ceea ce facem.

Trebuie să fim responsabili, iar greșelile noastre vor fi înțelese mai ușor, vor fi mai ușor de acceptat, pentru că cei din jur vor înțelege că am greșit, vor face diferența între cineva care a greșit și cineva care este rău. Să ne gândim la niște puștani, care jucând fotbal în fața blocului, au spart un geam din apropiere. Un copil, întrebat despre ce s-a întâmplat, spune că nu știe nimic, că el nici nu jucat fotbal și nici nu știe ca vreun copil să fi jucat fotbal în locul acela; altul spune că îi pare rău, a șutat cu putere să dea gol, iar mingea a ricoșat, din piciorul altui copil, în geamul care s-a spart. Pe care dintre cei doi crezi că poți să-l înțelegi ? Probabil că pe cel care își recunoaște greșeala – de fapt, cu toții, sunt la fel de vinovați pentru că au jucat fotbal într-un loc nepotrivit și, la fel de vinovați, sunt și părinții lor și ceilalți adulți care i-au văzut, pentru că nu le-au spus că nu este bine ceea ce fac, pentru că nu au făcut nimic ca să-i oprească. Dacă cineva greșește, nu înseamnă, neapărat, că este o persoană rea. Totuși, pentru oricine, atunci când ai făcut o greșeală, este bine să lămurești lucrurile, pentru că, dacă le lași la voia întâmplării, te poți trezi cu acuzații mai grave, cu consecințe pe care nici nu le-ai fi bănuit, cu probleme ce pot deveni greu de controlat. Odată lucrurile lămurite viața poate merge înainte.”

Subiectele, pe care le alege anchetatorul, nu trebuie să fie reale, trebuie, însă, să aibă legătură cu situația și persoana suspectului. Este nevoie de o alternativă acceptabilă, care să le permită suspecților o primă salvare a aparențelor.

„Cu toții greșim, sunt lucruri care ne scapă de sub control și nu mai suntem noi înșiși, condiții în care putem face rău. Deciziile, în cazul de față, trebuie să fie luate în funcție de probele pe care le-a putut obține ancheta. Totuși, este necesar să știi cât mai mult despre persoana implicată, înainte de a lua o decizie, pentru că nu trebuie să greșim. Cine poate fi înțeles, trebuie să fie înțeles; cine nu, nu. Poate că cel care a făcut rău nu a putut face altfel; a încercat însă a ieșit așa cum a ieșit. A avut intenții bune, a sperat că face bine și … a ieșit rău. Eu, personal, pentru mine este important, am nevoie să știu, cine este fiecare suspect în parte și ce l-a determinat să facă ce a făcut. Dacă voi înțelege ce s-a întâmplat, cu adevărat, ce l-a determinat pe fiecare să facă ce a făcut, voi ști încotro voi merge, ce voi face eu în anchetă, în continuare.

Este foarte important ca anchetatorul să sublinieze că în spatele comportamentului suspectului s-a aflat o criză ce are mai multe cauze, cele mai multe fiind dincolo de voința și de persoana suspectului. „Știm de mult ce s-a întâmplat, însă, nu știm, suficient, de ce și cum a fost posibil, ca un asemenea lucru să se întâmple.”

Dincolo de criză, a mai fost vorba despre ceva impulsiv, de moment, greu de controlat, de prevăzut și de estimat, din punctul de vedere al consecințelor. „Eu pot și trebuie să lămuresc dacă a fost ceva impulsiv, de moment, sau a fost vorba despre ceva premeditat, pregătit cu atenție dinainte, un plan elaborat, prin care să se obțină un anumit avantaj ori să se producă o anumită stare ori situație.”

Ca și potențială problemă, va apare faptul că suspecții, dacă vor admite, vor admite faptul că au fost implicați din culpă, fără voia lor. Pentru a stabili intenția, de cele mai multe ori, în lipsa unor probe elocvente, este necesară o nouă confruntare și un nou proces de raționalizare.

Anchetatorii nu trebuie să uite că este necesară alegerea și folosirea unor întrebări adecvate, care să conțină binele și răul cât mai explicit:

Ai pregătit totul ori a fost ceva de moment, te-ai simțit jignit, te-ai enervat, ai ripostat și … ?

Ai avut vreun motiv de dinainte ori nu ai mai suportat și te-ai dezlănțuit … ?

Tu, chiar, ai vrut să se întâmple ce s-a întâmplat ori așa a ieșit … ?

Ți-ai dat seama ce o să se întâmple sau ai dat, doar, frâu liber nervilor … ?

Ai crezut că o să vrea să … sau ți-ai spus că, indiferent ce o să se întâmple, tu trebuie să … ?

Folosirea impulsului de moment, ca motivație, poate fi folosită cu caracter universal. Chiar și atunci când totul a fost premeditat – cu excepția făptuitorilor cu mare experiență – impulsul are un rol important în modul în care activitatea ilicită a fost desfășurată efectiv. Trebuie acceptat că noi, oamenii, vedem lucrurile mult diferit atunci când suntem sub presiune. Se poate spune că indiferenți, că detașați total, că perfect echilibrați și imparțiali, nu putem fi niciodată. Totuși, este vorba despre o opțiune personală, un mod individual de a vedea și a rezolva problemele.

Ai avut de gând să faci … ori a fost o ceva de moment ?

Ai urmat tot timpul planul tău de a … ori a apărut ceva ce te-a determinat să faci … ?

Ai vrut să faci rost de bani pentru … ori pentru a cheltui mai mult, la mare, cu amanta ?

Anchetatorul are la dispoziție și „de vină este altul”.

„Se poate înțelege; eu te înțeleg. S-a acumulat multă frustrare, datorită faptului că șeful soției tale o hărțuia. Ai încercat să faci ceva și nu ți-a ieșit. A mai fost o perioadă, în care tensiunea s-a acumulat, datorită faptului că acesta nu înceta să se ia de soția ta, ai mai aflat și faptul că … și ți-ai ieșit din minți. Probabil că nici eu nu aș fi putut proceda altfel.”

Vina pentru răul produs este transferată asupra altei persoane sau, cel puțin, asupra unor circumstanțe legate de altă persoană. Suspectul a făcut ceea ce a făcut, pentru că victima a acționat într-un anumit fel: a provocat, a încercat să înșele, a făcut avansuri cu trimitere sexuală, a etalat avere, a sfidat, a victimizat altă persoană, etc.

Anchetatorul mai poate folosi și inechitatea financiară. De vină este salariu mic, care nu permite acoperirea, nici măcar, a cheltuielilor cu întreținerea, concedierea discreționară, atitudinea unor șefi care, pentru ași păstra funcția, au mințit și au invocat, pentru a justifica lipsa de performanță, greșeli sau atitudini ori activități desfășurate necorespunzător de către suspect.

Ai vrut să faci rău companiei sau ai vrut, doar, să atragi atenția cu privire la … ?

A avut vreun motiv întemeiat ori a făcut-o pentru a da vina, pentru a ascunde … ?

Te-ai pregătit din timp sau s-a ivit o oportunitate și nu ai rezistat să … ?

În cazul unor furturi din diverse companii, anchetatorul se poate „agăța” de personalul de securitate și de comportamentul lor, de faptul că și cei care se ocupau cu paza furau ori distrugeau diverse bunuri – „Eu cred că și compania a fost de vină pentru că a acceptat să lucreze cu oameni care nu erau autorizați; trebuia să se știe că ăștia furau tot ce apucau și, nu numai că furau, dar o făceau cât se poate de organizat. Dacă ar fi existat un sistem de iluminat bine pus la punct, un sistem de încuietori adecvat, camere de luat vederi, niște amărâți de senzori de mișcare, toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla. Ce s-ar fi așteptat directorii ăia cu salarii nesimțite când este atât de întuneric în jurul clădirilor principale ? Ca să nu mai vorbim, că de perimetrul exterior ți-e și frică să te apropii.”

Cum neplata salariilor la timp este la modă, anchetatorul poate invoca justificări și din această zonă – „Muncești, muncești, dar când vine vorba despre salariu, sunt probleme. Păi … și tu ce să mănânci ? De unde ? Dacă ai de unde să te împrumuți, te împrumuți, dacă nu … te apuci de furat.”

La fel pot sta lucrurile și cu presiunea grupului – „Știu că aproape toți din satul acela trăiesc din furturi. Nimeni nu are unde să muncească. Trebuie să mănânce oamenii … . Dacă toți făceau așa, nici tu nu prea puteai să faci altfel.”; „Păi … tu erai cu grupul lui X. Este clar acum, nu aveai loc de întors pentru că, altfel, îți dădeau ăia în cap.”; „Îți convine să fii scos de alții la înaintare ?”; „Nu crezi că cineva profită de situație și de tine ?”

În funcție de cauză, anchetatorul poate invoca și creșterea, dezvoltarea, mărirea prejudiciului, a sumelor ce ar trebui plătite – „Se pare că pierderea este din ce în ce mai mare …”; „Trebuie făcut ceva, pentru că, altfel, aia va cere și un castel în Spania”; „Băncile nu glumesc, trebuie plătit ceva, măcar pentru a demonstra buna credință.” Este de așteptat ca, numai, un suspect vinovat să accepte să plătească cu ușurință; un nevinovat se va lupta, nu va accepta, cu ușurință, să plătească ceea ce nu datorează. De asemenea, dacă ceea ce se cere este mult mai mare decât ceea ce se datorează în realitate, suspectul va accepta să plătească ceea ce datorează, pentru restul … se va lupta; este și un bun prilej de a „arunca vina” și asupra persoanei vătămate.

În practica judiciară, atunci când vine vorba despre fapte violente, este invocată provocarea din partea persoanei vătămate. Cum sună bine și justificarea câștigă în complexitate, pentru că nu numai persoana vătămată este vinovată ci poate fi vorba și despre erori, despre instigări, despre un concurs de împrejurări gestionat de alții, ș.a. anchetatorul nu trebuie să uite de această justificare, ce se poate dovedi salvatoare. Nu trebuie să o folosească cu prioritate, pentru că demersul ar putea fi perceput ca fiind artificial și prea ieftin, pentru a fi credibil. Este prea ușor să accepți că a fost „o banală înjurătură, după care acela a sărit la mine, l-am văzut cu un cuțit în mână, m-am ferit, am găsit și eu un cuțit pe masa din bucătărie, nu am mai avut ce face și l-am înjunghiat.”

Pot fi folosite întrebări adaptate circumstanțelor cazului:

Ai lovit copilul intenționat de podea ori ți-a scăpat din brațe ?

Ai vrut să îl omori ori te-ai speriat și l-ai lovit disperat ?

Te-ai gândit că poți să îl omori ori nu te-ai mai putut controla ?

O soluție, pentru anchetator, poate fi și invocarea consumului de alcool sau droguri – „Cred că alcoolul a fost devină, numai alcoolul te-ar fi putut determina să faci ceea ce ai făcut.”; „Este suficient să te uiți în jur și să vezi că, mai toți cei care consumă droguri, au ajuns să …”

Jocul „unu împotriva tuturor” – „Cred, mai degrabă în ceea ce spui tu decât în ceea ce spun ceilalți”. Este o strategie de raționalizare ce poate fi folosită, cu succes, de către anchetator, în cazul cercetării unor activități ilicite în care sunt implicate mai multe persoane, în calitate de coautori, complici sau instigatori. De multe ori, în astfel de cazuri, ancheta se dovedește a fi mai ușoară, datorită apariției îndoielii, suspiciunii, bănuielii în legătură cu comportamentul în anchetă al celuilalt ori celorlalți implicați. Când este vorba doar despre tine, știi ce faci, ce vrei și ce poți; când este vorba și despre alții, lucrurile se complică, scapă de sub orice control. Dacă unul dintre cei implicați cedează, totul se dărâmă; este vorba despre așa numitul efect de domino – fiecare piesă ce cade, determină căderea următoarei până când se distruge întregul edificiu.

Printre întrebările specifice pot fi:

A fost ideea ta ori a celuilalt ?

Care dintre voi a greșit, tu sau celălalt ?

Cine a ascuns banii, tu sau celălalt ?

Ți-ai dat seama ce vroia să facă ori ai crezut că glumea ?

A spus de la început ce vroia să facă sau a fost doar „hai să-l punem la punct pe acela” ?

10.12. Identificarea obstacolului, a acelui „ceva” ce îl împiedică pe suspect să mărturisească

Identificarea obstacolului este necesară pentru că, de cele mai multe ori, suspecții devin supuși, dar … încă, ezită să mărturisească. Este de așteptat ca acest ceva să fie o „frică” în legătură cu ceva. Întrebarea firească ar putea să sune: „Te rog să nu te superi, am să îți pun o întrebare directă: Dacă ai fi făcut ceva de genul acesta, ce te-ar frământa cel mai mult, ce te-ar preocupa cel mai mult ?” Pus în fața unei asemenea întrebări, suspectul va ezita să răspundă; pur și simplu va tăcea. Anchetatorul trebuie să insiste, va expune o situație ipotetică – va invoca o altă faptă și o altă persoană – după care va întreba, din nou, suspectul: „Ce crezi că îl sau o împiedică să spună adevărul ?” Există șanse ca, nefiind vorba, direct, despre el, suspectul să spună ceva, să invoce un anumit motiv. Într-o atare situație, anchetatorul nu are decât să dezvolte, suficient embrionul, să-l formuleze ca motiv rezonabil, după care să permită alunecarea acestuia către situația concretă a suspectului ascultat. Imediat ce este posibil, obstacolul trebuie depășit; anchetatorul va duce discuția către viitor ori către trecut, în funcție de argumentele pe care înțelege să le invoce, pentru a depăși obstacolul. Depășirea obstacolului trebuie să se petreacă, în primul rând, în mintea suspectului; trebuie să existe acea speranță, care poate motiva renunțarea la o apărare, ce trebuie să devină fără sens.

Corectarea și ajustarea procesului de raționalizare este necesară întrucât mulți dintre anchetatori, pentru a obține diverse elemente ce pot fi utile anchetei, pentru a menține comunicarea, pentru a-i menține și susține suspectului disponibilitatea de a oferi informații, acceptă și justificări care exclud caracterul penal al faptei, care, în unele cazuri, exclud caracterul ilicit al faptei. Scopul declarat, pentru o astfel de concesie, este obținerea unei prime admiteri. Odată obținută aceasta admitere, devine deschisă calea unor „rectificări”.

Consider că, aici, trebuie făcute câteva precizări.

Nu este foarte greu de observat că există o relație directă și strânsă între motivele invocate de către anchetator și cele ce sunt, deja, ori, vor fi, invocate în apărare de către suspect. Practic, există posibilitatea să fie aceleași. Evident că se poate pune o întrebare firească – În ce măsură este legal, moral și deontologic ca anchetatorul să se transforme în avocatul suspectului și să se preocupe, pe fond, de apărările acestuia ?

Este și legal, și moral, și deontologic, pentru că este necesară strângerea de probe, atât în acuzare cât și în apărare. Urmărirea penală, procesul penal, în ansamblu, trebuie să fie fundamentate pe un echilibru transparent între acuzare și apărare. Într-o asemenea situație, devine firesc ca anchetatorul să nu aibă grijă numai de atac. Este necesar să sondeze și apărarea, să constate și să analizeze apărările, pentru că dincolo de procedee tactice și strategii folosite în cadrul ascultărilor judiciare, demersul nu trebuie să intre în zona abuzului. Mai mult, apărările, chiar și numai potențiale fiind, au rolul de a confirma sau infirma rezultatele anchetei.

După o primă admitere este necesară extinderea acesteia, de obicei prin a „corecta” intenția cu care a acționat suspectul. Intrarea în scenă a altui anchetator, poate fi o soluție de avut în vedere, acesta venind cu forțe proaspete, nefiind, în nici un fel, implicat psihic în efortul ce a precedat prima admitere. El nu este legat de raționamentele și justificările anterioare. Suspectul poate spera că a dobândit un avantaj, fără să îl solicite – poate considera că este necesar să schimbe povestea expusă în fața primului, cel de al doilea putând fi atacat cu o altă combinație de adevăr și minciună, mai aproape de stadiul actual al anchetei și de obiectivele rezonabile ce ar putea fi realizate.

Unii dintre anchetatori sunt nerăbdători și încearcă să pună mai repede lucrurile la punct, prezentând unele probe prin care ar trebui să se lămurească intenția cu care a acționat suspectul.

Dacă suspectul „mușcă”, admiterea este extinsă și sunt obținute probe suplimentare.

Dacă suspectul nu „mușcă” există riscul compromiterii anchetatorului și a probelor folosite; poate, chiar, a tuturor rezultatelor obținute, până la momentul respectiv, în anchetă. În măsura în care există probe directe, suficient de puternice, rezistența suspectului scade spectaculos și mărturisirea începe să „curgă”. În cazul unor probe indirecte, circumstanțiale, este nevoie de o „artă” a anchetatorului, ce presupune pregătirea minuțioasă, în plan psihic, a momentului prezentării. Incertitudinea, generată de caracterul indirect al probelor, trebuie folosită în avantajul anchetatorului și anchetei; important este ca suspectul, chiar dacă nu va mărturisi, imediat, să iasă din această luptă slăbit în plan emoțional.

Corectarea și ajustarea este un proces ce trebuie dezvoltat continuu, până la maximul ce poate fi obținut. Bine ar fi, în opinia mea, ca să se ajungă la acest stadiu, înainte de a se scrie o declarație. Ceva, o dată scris, va fi greu de modificat ulterior; suspectul va fi foarte reticent iar „gluma” cu ruperea declarației anterioare și scrierea alteia s-ar putea să nu țină.

CAPITOLUL 11

„NU” în declarațiile persoanelor ascultate

Indiferent ce ar face anchetatorul, indiferent de cât de bun profesionist ar fi acesta, indiferent de forma lui, din momentul în care se desfășoară ascultarea, negarea, folosirea lui „NU” de către persoanele pe care le ascultă, este imposibil de evitat. Pentru a-și apăra poziția, cel ori cea ascultată, de fiecare dată când va apare o întrebare pe care o va percepe ca reprezentând un pericol, va nega, va spune „NU”. Se pare că este o concluzie unanim acceptată – pentru a-ți apăra neimplicarea, în ceea ce poate fi condamnabil trebuie să spui „NU”. Este hazardat să concluzionăm că „NU” a intrat în zona instinctuală comportamentului nostru. „NU” presupune o economie de resurse. Nu mai este necesar să explici, să argumentezi un punct de vedere, să sistematizezi argumente, este suficient să spui „NU”.

Unii dintre anchetatori, probabil din dorința de a ataca subiectul încă de la începutul ascultării, încep să atace cu un fel de preludiu al unei simfonii în NU – „Nu-i așa că nu știi cine a făcut …; nu-i așa că nu știi ce s-a întâmplat.”

În ceea ce îi privește pe suspecți, cei mai mulți așteaptă, calmi, momentul oportun pentru a-i servi anchetatorului un „NU” cât mai năucitor, cât mai descurajator. Cred că acest „NU” crează și o anumită satisfacție, cu resorturi intime. Pentru anchetatori este important să păstreze ritmul propriului discurs, pentru a evita ca persoana ascultată să lege vreo reacție verbală. Tăcerea ori pauzele mai lungi, dincolo de faptul că pot fi folosite de către anchetator ca elemente de tactică, permit suspectului să intervină și să afișeze refuzul, să se simtă eliberat.

11.1. Tipuri de refuzuri și când apar acestea

În practica anchetelor apar două feluri de refuzuri. Deși, în ambele cazuri, suspecții refuză să recunoască implicarea în activitatea ilicită, structura este diferită; modul în care este gândită manipularea este, trebuie să difere, pentru eficiență.

Refuzurile categorice se doresc a fi deosebit de convingătoare – Nu am fost eu; Nu am făcut-o eu; Nu știu nimic; N-am auzit nimic despre … .

Refuzurile explicative, argumentate sunt mai subtile; se oferă scuze ori motive, care să susțină neimplicarea în activitatea ilicită cercetată – Educația mea este alta, nu pot să fac așa ceva; Tatăl meu este polițist, n-aș fi putut face așa ceva; Eu cred, eu merg la biserică, nu este demn de mine să fac așa ceva. Refuzurile argumentate pot avea o anumită evoluție, în funcție de cum suspectul concepe să folosească argumente subiective ori obiective. Dacă cele subiective, sunt fundamentate pe educație, religie ori valori morale, cele obiective, evoluează către zona alibiurilor – nu eu pentru că nu puteam să fac întrucât eram în alt loc în acea perioadă de timp.

Când apar refuzurile ?

Refuzurile apar după parcurgerea unei anumite perioade de timp, apar la un moment dat, considerat oportun de către persoana ascultată. Trebuie observată o diferență, aici, între refuzurile ce apar pe parcursul unui interviu judiciar și refuzurile ce apar pe parcursul unui interogatoriu judiciar. În condițiile interviului, anchetatorul acceptă și permite persoanei ascultate să promoveze refuzuri, chiar, încearcă o anumită manipulare, o „administrare” a lor. În timpul interogatoriului, anchetatorul nu mai vrea să piardă timpul cu refuzuri, vrea să controleze conversația pentru eficiență.

Ca principiu, refuzul apare imediat ce anchetatorul formulează ori, numai, pare să aibă o exprimare acuzatoare. Uneori, poate fi vorba despre o percepție legată de atitudinea anchetatorului ori, numai, despre o anticipare a evoluției atitudinii acestuia către nuanțe acuzatorii.

Există și posibilitatea ca să apară refuzuri înainte de a apare ceva acuzator. În astfel de cazuri există o rezistență scăzută la stres, suspectul este temător, speriat, este convins că va fi acuzat și încearcă să aibă o atitudine preventivă.

În altă ordine de idei, refuzuri vor fi promovate pe parcursul raționalizărilor. Multe persoane încearcă să întrerupă discursul anchetatorului cu refuzuri și proteste, pentru a-și clama nevinovăția. Procesul de raționalizare se dorește a fi întrerupt, pentru că suspectul simte că începe să piardă controlul, că alunecă spre o zonă periculoasă pentru el, că anchetatorul devine, din ce în ce mai sigur, cu privire la cine este vinovat. La începutul procesului de raționalizare, când suspecții sunt puternic emoționați, refuzurile sunt menite să protejeze poziția lor. În măsura în care raționalizările oferite de către anchetatori nu satisfac nevoile suspectului, este așteptat ca refuzurile să apară imediat, fundamentate pe un mecanism simplu, de tip cauză-efect. În cazul celor slabi, care nu pot să-și ascundă vinovăția, refuzurile sunt lipsite de consistență, sunt anemice, enunțul nu are în spate forța persoanei care îl promovează.

Refuzuri mai pot apare și pe parcursul folosirii, de către anchetator, a întrebărilor alternative, de tipul: Ai folosit banii furați pentru a plăti facturile de întreținere ori ți-ai cumpărat de băut ? Suspectul se poate prinde de capcana întinsă și va avea o reacție de indignare – Am spus, clar, că nu am făcut nimic/că nu am furat/că nu am delapidat/că nu am înșelat. Varianta: Nu, nu mi-am plătit nici facturile, nici nu mi-am cumpărat de băut. Am fost tâlhărit de doi golani în parcul …, face parte, doar, din categoria: ce mi s-ar putea întâmpla mai bine. Asta se întâmplă pentru că suspectul este, încă, departe de momentul în care acceptă că este bine să mărturisească. Este adevărat că mulți dintre anchetatori folosesc întrebările alternative și pentru a evalua „distanța” ce mai trebuie parcursă, până la momentul în care suspectul ar trebui să accepte necesitatea de a mărturisi. Da, totul este posibil și, de ce nu ? Cu cât refuzul este mai categoric, cu cât refuzul este mai consistent, cu atât distanța ce va trebui parcursă, până la mărturisire, este mai mare.

Mai este posibil ca unele refuzuri să apară și în timpul dezvoltării admiterii implicării în desfășurarea activității ilicite cercetate. Trebuie acceptat că, indiferent dacă este adevărat sau nu, refuzul legat de admiterea implicării într-un anumit segment al activității ilicite, în special în cazul activităților ilicite continuate, este firesc. Suspectul nu s-a implicat cu adevărat ori, poate, vrea, doar, să testeze în ce măsură anchetatorul este convins sau are probe în legătură cu implicarea lui într-unul sau altul din episoadele infracționale cercetate. Este treaba anchetatorului să discearnă adevărul de fals și să se adapteze oricărei posibilități.

11.2. Refuzurile categorice

Refuzurile categorice fac parte dintr-o strategie defensivă prin care suspectul speră să-l țină cât mai departe pe anchetator de adevăr și de persoana lui, la nivel psihologic. Poate fi și un act de curaj prin care suspectul vrea să arate că nu îi este frică, că are o poziție ce îi conferă confort. Uneori, poate fi vorba despre un fel de „ceva” folosit de către suspect pentru a-și face curaj, pentru a verifica dacă este în stare să-l înfrunte pe anchetator, pentru a verifica dacă are suficientă forță, dacă îi tremură vocea, o mână, un picior, etc.

La fel precum în cazul unui gladiator cu experiență, suspectul, la început, nu vrea să folosească sabia, nu vrea să atace, acceptă doar să pareze, simplu și eficient, loviturile pe care încearcă să i le administreze adversarul, folosind doar scutul. Nu se ferește, folosește „NU” doar ca să pareze și ca să arate că este puternic și nu-i este frică.

În plan comportamental, devin deosebit de interesante, pentru anchetator, manifestările persoanei pe care o ascultă. Se poate anticipa un refuz prin recunoașterea comportamentului asociat cu acesta. Anticipând, anchetatorul ar putea controla sau, chiar, opri de la verbalizare un refuz.

Refuzul categoric este însoțit de o serie de manifestări comportamentale, menite să dea consistență și credibilitate acestuia, ce pot fi ușor de observat pentru un anchetator.

Cel mai des se întâlnește mișcarea în plan orizontal a capului; este un fel de emblemă a lui NU. Este un comportament învățat, probabil, încă de la vârste fragede și nu poate să nu însoțească o negare. Nu este nevoie de o mișcare completă; vizibilă, este o frântură, un segment de mișcare, adesea desfășurat brusc. Pentru anchetator, trebuie să devină evident faptul că suspectul nu este de acord cu ceea ce spune el.

În zona feței, mai apar și alte manifestări vizibile. Sprâncenele se mișcă în jos, creând așa-numita încruntare ce, pentru a fi completă, trebuie să mai fie însoțită și de o încordare a mușchilor din zona gurii, care fac gura mai mică, fapt ce permite observarea unei șuierături subtile, atunci când suspectul inspiră, ca gest necesar, înainte de a spune ceva – chiar dacă ceea ce urmează să spună nu este decât un refuz. Contactul dintre privirea suspectului și a anchetatorului, de regulă, este suspendat temporar, atunci când se promovează refuzul. După ce spui NU, consideri că ești în stare de ceva și ai curaj să reiei contactul vizual cu anchetatorul și, de cele mai multe ori, asta se petrece, pentru că este necesar ca refuzul să fie completat cu ceva; chiar și tăcerea este bine să fie însoțită de privirea ochilor celui pe care îl ai în față.

Totuși, pe măsură ce rezistența suspectului slăbește, contactul vizual se diminuează, devenind normal, ca pe parcursul recunoașterii implicării să nu existe, iar pe parcursul mărturisirii să fie sporadic.

Refuzul poate fi anticipat și de manifestări verbale specifice. Întreruperea discursului pe care îl promovează anchetatorul, ce are ca obiect raționalizări, a devenit ceva clasic în practica ascultărilor judiciare. Astfel de întreruperi sunt precedate de folosirea unor expresii, precum: „Dar …”, „Vă rog …”, „Îmi permiteți să …”, „Vreau să …”, „Aș putea să …”, etc. Indiferent cât de lungă va fi fraza pe care o va enunța suspectul, odată ce începe prin folosirea unor astfel de expresii, se va termina cu „Nu am făcut-o eu.” sau diverse variațiuni pe aceeași temă. Important este ca anchetatorul să fie atent și să reacționeze, în timp real, pentru a urmări scopurile specifice anchetei.

Este necesar, oare, ca anchetatorul să administreze, să manipuleze refuzurile categorice venite din partea suspectului ?

Categoric DA.

Da, pentru că „nu știu” ori „nu prea știu”; „nu îmi amintesc” ori „nu prea mai îmi aduc aminte”; necesită o „plată”. Anchetatorul, în loc să obțină un răspuns util pentru anchetă, se vede nevoit, acum, să mai ofere ceva – o informație, un argument, ceva care să-l încânte, să-l motiveze, să-l determine pe suspect să furnizeze informațiile așteptate. Evident că resursele anchetatorului sunt limitate și pericolul de a dezvălui ceea ce nu trebuie, ceea îi poate servi suspectului pentru a-și reconsidera prestația, pentru a-și întări apărarea, este real.

Important, aici, este și să observăm că refuzurile, ce conțin explicații, cele argumentate, reprezintă un pas înainte, față de cele categorice. Argumentele, cât de puerile, stupide ori lipsite de obiectivitate, ar fi, tot oferă o minimă informație ce poate fi dezvoltată; practic, dezvoltarea devine obligatorie – argumentul, chiar fals fiind, trebuie susținut, detaliat, probat; el devine un început de informație utilă.

Cum poate anchetatorul să controleze exprimarea refuzurilor categorice ?

Pot fi folosite anumite tehnici de conversație. De exemplu:

Folosirea prenumelui persoanei ascultate – este un mijloc eficient pentru întrerupe un flux verbal, în curs de a fi furnizat. Cei mai mulți dintre noi, când ne auzim numele, ne oprim și devenim mai atenți la persoana pe care o avem în față și la ceea ce face aceasta. Resimțim, încă din timpul școlii, senzația că ceea ce facem nu este potrivit, nu este în regulă, că cineva are nevoie de noi ori vrea să ne oprească pentru a nu greși sau a insista în greșeală. Răspunsul, aproape instinctual, presupune întreruperea acțiunii în curs de desfășurare și, pe cale de consecință, a refuzului. Folosirea prenumelui nu trebuie să fie în exces și, foarte important, trebuie pregătită cu atenție, atât ca loc în care să fie folosită cât și ca mod – este bine să fie folosită atunci când NU este pe buze și dă să iasă, în condițiile în care este vorba despre un NU important, o anumită pauză, un anumit ton, o anumită intensitate a vocii.

Orientarea și menținerea discuției pe domenii importante – de regulă, suspectul este dominat de o luptă internă. Pe de o parte, are dorința de a termina cât mai repede discuția cu anchetatorul, de a părăsi camera de ascultare; pe de altă parte, știe că este în interesul său să rămână, să-și rezolve problema. El neagă implicarea, însă, este interesat și să afle ce informații are anchetatorul, ce probe sunt obținute, modul în care anchetatorul înțelege să dezvolte ancheta, ce urmează să se întâmple, etc. Anchetatorul trebuie să simtă și să știe să exploateze acest interes al suspectului, să-l dezvolte, să-l gestioneze adecvat. Este posibilă chiar o escaladare a acestui interes, pentru a obține ceva important. Important este ca suspectul să asculte, atunci când trebuie să asculte și să vorbească, atunci când trebuie să vorbească, pentru a comunica lucruri importante pentru anchetă. Suspectul, pentru a afla ceea ce își dorește, va trebui să asculte tot ce spune anchetatorul și nu va putea rămâne inert la raționalizările prezentate de către acesta; anchetatorul îi va spune că ceea ce urmează să spună este important și … în funcție de ceea ce va auzi, va trebui să ia o decizie importantă. Într-o asemenea situație, de regulă, suspecții se așteaptă ca anchetatorul să prezinte, cât de curând, probe de vinovăție, care să-l determine să mărturisească – nimeni nu-și propune să mărturisească, însă, va accepta să asculte ceea ce i se spune. Devine un „joc” interesant: anchetatorul oferă raționalizări; suspectul așteaptă probe; anchetatorul oferă raționalizări; suspectul acceptă să interpreteze ceea ce i se oferă, încercând să extragă informații relevante, pentru el, din raționalizările prezentate de către anchetator; anchetatorul oferă raționalizări; suspectul acceptă o motivație, pe care o completează în funcție și de ceea ce a înțeles că se deține ca probe și de ceea ce acceptă, ca rațional, anchetatorul. Chiar dacă, în practică, din diferite motive, lucrurile nu merg întotdeauna bine, important este că, cel puțin, rezistența suspectului va scădea, făcându-se un pas înainte spre mărturisire.

Oferirea șansei de a vorbi – este necesară pentru a tempera tensiunea firească a suspectului, legată de dorința de a-și afirma nevinovăția. Este firesc, așa cum am arătat, ca suspectul să nu suporte nimic din ceea ce l-ar putea acuza, să-l întrerupă pe anchetator, de fiecare dată când are ocazia, pentru a-i aduce la cunoștință că „NU …” . Anchetatorul, în astfel de condiții, are posibilitatea să dea curs unui gest social firesc – „Știu că aveți multe de spus, vă rog, acum, să mă ascultați până voi termina ceea ce am de spus, iar, după ce voi termina, voi asculta cu atenție, tot ceea ce vreți să îmi spuneți.” Este de așteptat ca, odată lucrurile puse la punct, suspectul să tacă și să asculte, acceptând, astfel, ca anchetatorul să-l manipuleze atât, de subtil și de eficient, cât va fi în stare. Va expune raționamente, va arăta înțelegere față de faptă și față de persoana suspectului, va dezvolta o relație personală cu acesta, va apropia, cât mai mult, momentul în care mărturisirea va începe să curgă. Dacă anchetatorul nu va reuși să se impună, dacă suspectul îl va domina, rolurile se vor schimba – suspectul îl va manipula pe anchetator iar, pentru anchetă, totul va deveni un eșec.

Am spus că „dacă anchetatorul nu reușește să se impună” pentru că, totuși, poate fi o soluție și aceea de a ceda; anchetatorul să accepte să se întrerupă și „să dea cuvântul” suspectului. Cei mai mulți dintre suspecți nu au prea multe de spus, dincolo de a spune că „NU …”. Poate fi suficient ca anchetatorul să insiste formal – „Mai aveți ceva să-mi spuneți ?” pentru că suspectul, doar, va repeta refuzul, fără să intenționeze să adauge nimic în plus – să preia controlul conversației și să înceapă, din nou, „bombardamentul” cu raționalizări.

Suspectul va înțelege repede că a făcut ceva inutil și că este necesar să asculte „cuminte”, să fie atent și să spere că va obține vreo informație relevantă cu privire la fundamentul probatoriu al acuzării sale. Bine ar fi ca anchetatorul să nu prezinte dovezi mai devreme, decât este cazul, pentru că suspectul va avea ocazia să vorbească mult, oferind propriile lui raționalizări în legătură cu fiecare probă în parte.

Recomandarea: „Este mai bine să nu spuneți nimic decât să mințiți.” – este o tehnică deosebit de eficientă, pentru a opri refuzurile categorice ale suspectului. Anchetatorii argumentează, în practică, faptul că „ … mai bine, decât să spuneți minciuni inutile, ar fi bine să nu spuneți nimic, pentru că, pentru a demonstra și a demonta minciunile spuse, ancheta vă va pune într-o lumină defavorabilă și asta nu este un lucru bun. A minți spunând NU, pune sub un grav semn de întrebare sinceritatea dumneavoastră.” În mod, oarecum, surprinzător, cei mai mulți dintre suspecți vor evita să mai spună NU.

Întreruperea suspectului în timpul formulării refuzului – poate fi o tehnică eficientă, ce se bazează pe inversarea de roluri. Dacă, de regulă, suspectul vrea să-l întrerupă pe anchetator, pentru a-i servi un NU și a-și clama nevinovăția, de ce nu, și anchetatorul să apeleze la a întrerupe un refuz în curs de furnizare: „o secundă, hai să ne gândim, să vedem dacă este bine să spunem că „nu” … . Nu este suficient să spui „nu”, nu rezolvi nimic spunând „nu”; este necesar să rezolvăm problemele anchetei, dacă vei spune doar „nu”, „nu știu …”, „nu am făcut eu …”, oamenii își vor pune din ce în ce mai multe întrebări, vor deveni mai suspicioși.” Important, aici, este faptul că anchetatorul și-a păstrat controlul asupra dialogului, și-a exprimat înțelegerea față de situația suspectului și a deschis calea pentru o bună cooperare pe viitor. Mai mult, suspectul, pentru a evita a spune „Nu …”, va trebui să ofere ceva în scopul a-și proteja poziția de „favorizat”, va trebui să furnizeze o minimă informație relevantă pentru anchetă. Anchetatorul a oferit ceva și va trebui să primească, în schimb, altceva; ceva util anchetei.

Crearea și gestionarea curiozității – este o tehnică ce preia fundamentul de la precedenta, însă, evoluează diferit. Anchetatorul va încerca să-l întrerupă pe suspect oferind teme de meditație, de regulă, două sau mai multe. „Dorele, stai puțin ! Sunt trei lucruri pe care trebuie să le ai în vedere / să le iei în considerare / la care să te gândești: …” O asemenea abordare trebuie să îl determine pe suspect să se oprească, să întârzie furnizarea refuzului, să îl asculte pe anchetator. Va sta „cuminte” câteva minute, timp în care va asculta cu atenție ce spune anchetatorul, pentru a obține ceea ce consideră a fi interesant din discursul acestuia.

Transformarea unui refuz categoric într-unul argumentat – când un suspect continuă să ofere refuzuri categorice, anchetatorul este bine să accepte că cel mai probabil motiv, din cauza căruia se întâmplă aceasta, este pentru că raționamentele, pe care el s-a străduit să le ofere, nu sunt eficiente, sunt incorecte ori nu sunt adaptate la persoana suspectului. Ceva trebuie făcut, anchetatorul trebuie să-și salveze efortul profesional într-un fel.

Ce se poate face ?

O soluție ar putea fi răsturnarea situației. Anchetatorul neagă iar suspectul trebuie să ofere raționalizări – „Ei, bine, eu nu cred că nu ai fost tu. Nu am nici un motiv să cred asta, nu există nici un argument, convinge-mă și am să mă străduiesc să înțeleg tot ceea ce poate fi de înțeles.” Acum suspectul este nevoit să producă motive și probe care să-i susțină poziția, să demonstreze că nu el a … . Anchetatorul trebuie, doar, să-l încurajeze – să dea din cap afirmativ, să spună „DA” – și să aibă răbdare „să fie servit”. Dacă lucrurile merg bine, și de cele mai multe ori nu sunt motive să nu meargă, mărturisirea va apărea în curând.

Folosirea, de către anchetator, a propriilor manifestări comportamentale – pot fi eficiente diferite gesturi acceptate ca embleme, în contactele sociale obișnuite, de natură a crea echivoc. Suspectul va înțelege că trebuie să se oprească, atunci când anchetatorul va ridica una sau ambele mâini, cu palma deschisă ori semideschisă și le va îndrepta către el. Uneori poate fi suficient, doar, ca anchetatorul să își întoarcă capul, să își orienteze ostentativ privirea în altă direcție ori să își strivească buzele. Propriile manifestări corporale trebuie folosite împreună cu una, sau alta, dintre tehnicile precedente, pentru a avea eficiența așteptată. În plan verbal, poate fi eficient ca, în completare, anchetatorul să vorbească mai repede și să mărească ușor volumul vocii.

Schimbarea poziției și a locului în care se desfășoară ascultarea – poate avea un puternic impact, în plan psihologic, asupra suspectului în condițiile în care, după aproximativ 45 de minute, nu se înregistrează progrese; suspectul continuă să susțină refuzuri categorice și nu apare nici o informație utilă pentru anchetă. Dacă rezistă, este evident că suspectul s-a acomodat; poate că nu se simte foarte confortabil, însă, s-a acomodat și condițiile îi permit să reziste.

Pentru a depăși situația, există două posibilități: schimbarea poziției, în care se află cei doi protagoniști ai ascultării, în interiorul camerei de ascultare și schimbarea camerei de ascultare, cu o alta, în care pozițiile celor doi vor fi diferite.

În primul caz – cel mai des mod de manifestare întâlnit la anchetatori – anchetatorul se mută către ieșirea din încăpere, ca și cum ar fi pregătit să plece. În plan verbal, anchetatorul își exprimă, pe un ton dominat de dezamăgire, exasperarea în legătură cu incapacitatea suspectului de a coopera, de a spune adevărul – „Dorele, eu nu pot să înțeleg cum de noi nu suntem în stare să ne rezolvăm problema ? Te porți ca și cum nu ți-ar păsa, eu nu cred că nu îți pasă, însă … asta este, nu pot să îmi pierd timpul cu tine la nesfârșit … .” O asemenea manifestare, din partea anchetatorului, are avantajul că nu poate fi considerată un abuz. Mai mult, este de natură a-i grăbi pe cei care vor ceva și cred că pot exploata nerăbdarea anchetatorului, foamea firească a acestuia de rezultate utile anchetei.

De regulă, apare o modificare în conduita suspectului. Anchetatorul nu are decât să „pluseze”, fără să ridice vocea, lăsându-se, în continuare, dominat de dezamăgire – „Știi, Dorele, eu nu sunt aici și nimeni nu mă plătește, pentru a agrava situația oamenilor, pentru a-i băga la pușcărie ori pentru a le face rău. Sunt aici pentru a verifica ceea ce s-a întâmplat și pentru a îndrepta lucrurile. Dacă nu reușesc, în cazul de față, am noroc, cazul este rezolvat. M-am întâlnit cu tine, nu pentru că nu mai aveam și altceva de făcut, ci pentru că respect oamenii și am vrut să cunosc și punctul tău de vedere. Oricum, mâine voi finaliza dosarul cu sau fără tine.”

Discursul poate continua, în funcție de disponibilitatea anchetatorului și de reacțiile suspectului. Anchetatorul își poate exprima convingerea că, de fapt, suspectul nu își dorește să tacă, că vrea să își afirme și să își probeze nevinovăția, ceea ce este legitim; că vrea să fie înțeles, el ca persoană și circumstanțele în care a fost implicat în desfășurarea activității ilicite; că, dacă a greșit, vrea să își repare greșeala și vrea să se îndrepte.

După un asemenea discurs, anchetatorul își va schimba poziția scaunului și se va așeza; în aceste condiții, și suspectul se vede nevoit să își modifice poziția corpului, dacă nu, și cea a propriului scaun. Ca rezultat urmărit, este de așteptat ca, odată modificată, poziția corpului suspectului să nu mai fie atât de închisă și de defensivă, precum era inițial, ci, să se deschidă, să permită acceptarea, mai ușor, a raționamentelor propuse de către anchetator. Foarte important este ca ascultarea să se facă în poziția „pe scaun”, în picioare, totul poate degenera.

Cum nimic nu poate fi infailibil, suspecții puternici ar putea să nu reacționeze, să nu schimbe nimic din poziția lor, să continue să sfideze anchetatorul. Anchetatorul nu are decât să declare că întâlnirea s-a terminat și că va trebui să plece; se va ridica în picioare – asta va crea suspansul necesar pentru a permite o nouă deschidere: „Totuși, eu nu cred că sunteți atât de inconștient ca să refuzați o șansă care vi se oferă, șansa de a vă rezolva problema onorabil.” Esențial,aici, este ca suspectul să nu se opună manifest, pentru că anchetatorul urmează să se așeze din nou și să revină cu raționalizări.

Există, în practică, și alte scenarii, iar inventivitatea anchetatorilor nu este deloc săracă. Anchetatorul poate părăsi încăperea și aștepta liniștit ca suspectul, rămas singur, să devină nerăbdător, să se ridice în picioare, să devină preocupat de părăsirea camerei de ascultare. Imediat ce anchetatorul simte că a venit momentul prielnic, va intra, mai mult sau mai puțin brusc, va modifica poziția scaunului suspectului, își va așeza într-o poziție adecvată propriul scaun și va forța, prinzându-l pe suspect de haine (o zonă suficient de solidă) să se așeze amândoi, în același timp, pe scaune. Continuarea firească presupune ca anchetatorul, suficient de aproape de suspect, să-i spună acestuia cu o voce lipsită de intensitate, ca și cum i-ar spune un secret, că „trebuie discutate o serie de alte lucruri”. Imediat anchetatorul va propune și va insista pe raționalizări.

De la caz la caz, se poate accepta punerea cătușelor și pregătirea pentru introducerea în arest, cu o percheziție a obiectelor de vestimentație și a corpului suspectului, amănunțită.

Pe măsură ce demersul anchetatorului crește în intensitate și acesta creează convingerea că nu-i nimic de glumă, crește și riscul ca, totuși, suspectul să reziste. Dacă în 45 de minute acesta nu cedează la presiunea psihologică impusă de către anchetator este bine să se schimbe, din nou, strategia, întrucât, practic, în loc să scadă, rezistența suspectului crește.

Utilă, în aceste condiții, în opinia mea, ar fi folosirea metodei ce presupune schimbarea rolurilor.

Am văzut-o aplicată de alții, am folosit-o și eu. Dacă anchetatorul este flexibil, riguros și convingător poate da rezultate uimitoare. Se poate folosi de orice obiect disponibil – personal, care se află (mai mult sau mai puțin întâmplător) în camera de ascultare ori care aparține persoanei ascultate, fără să fie folosit un obiect „foarte” personal ori de uz intim.

Personal, îmi aduc aminte că am folosit cheile de la mașina unui suspect. Erau neglijent „uitate” la vreo 30 de centimetri de mâna suspectului. Cu o mișcare rapidă le-am luat și le-am băgat în buzunarul de la haina cu care eram îmbrăcat. L-am rugat să mă întrebe dacă știu ceva despre cheile lui. A făcut-o, relativ, timid. I-am răspuns, calm și cât am putut eu de convingător, că nu știu nimic despre cheile lui, după care, la fel de sigur și serios, l-am întrebat dacă este sigur că a venit cu cheile de la mașină în camera de ascultare și … dacă este sigur că are o mașină. Suspectul meu s-a enervat, s-a înroșit la față, mi-a spus că sunt nesimțit și că îmi bat joc de el. Am numărat până la 20, în gând, după care am scos cheile și m-am străduit să le pun, cât mai exact, în locul în care erau înainte să le iau. L-am întrebat dacă era posibil să creadă, dacă putea să fie convins, că eu nu știu nimic de cheile lui doar pe baza faptului că eu afirmam că nu știu nimic de ele. Mi-a spus, cu privirea orientată către podea și capul aplecat, că acest lucru nu era posibil. Am continuat să-i spun, cu cel mai convingător ton de care am fost în stare, că eu și cu el știam, amândoi, că în buzunarul meu se găseau cheile lui; că eu le pusesem acolo și el văzuse asta. I-am explicat că la fel stau lucrurile și în anchetă; că nu este suficient să afirmi ceva, să spui ceva și … să fii și crezut; că afirmațiile, indiferent de la cine ar veni, indiferent cât de talentat și convingător ar fi cel care le susține, nu pot convinge singure; că în anchetă, pentru a convinge, sunt necesare probe și explicații raționale, cu privire la motivele care au stat la baza fiecărei acțiuni desfășurate.

Am obținut o acceptare explicită, chiar dacă cu jumătate de gură, a ceea ce spuneam, lucru care m-a încurajat să continui și să insist pe procesul de raționalizare. În scurt timp reduta a căzut – „Stați să vă explic eu de ce am făcut ….”.

Folosirea unei întrebări de ademenire – este utilă și eficientă, în condițiile în care anchetatorul este pregătit să prezinte o probă de vinovăție ori să riște prezentând un raționament logic cu potențial acuzator. La nivel teoretic, este relativ ușor să spui că trebuie folosită o probă reală sau fictivă, pentru a-l ademeni pe suspect la a nara în loc de a nega. Totuși, este o responsabilitate deosebită – folosirea prematură a unei probe reale, poate conduce la deconspirarea altora ori a sursei probelor și, pe cale de consecință, la eșecul anchetei; folosirea unei probe fictive, poate conduce la decredibilizarea anchetatorului, la sporirea rezistenței prin crearea convingerii că ancheta nu are probe, iar anchetatorul nu ar fi în stare decât de o cacialma ieftină.

Ceea ce așteaptă prin folosirea unei întrebări de genul: „Cum puteți explica …” este oprirea refuzurilor și schimbarea alibiului ori, cel puțin, luarea în considerare a necesității reconfigurării, de către suspect, a sistemului defensiv, ceea ce ar permite crearea, cel puțin, a unei breșe.

De ce și cum se poate obține o breșă în sistemul de apărare al suspectului ?

Explicația nu este foarte complicată. În regim de criză, creierul funcționează dominat de criză – oferă soluții, atât de elaborate, cât permite timpul avut la dispoziție și presiunea exercitate. Nevoia de soluții, pentru suspect, este capitală; în faza de embrion se dorește, cel puțin, o idee care să fie salvatoare și să dea speranță, de natură a susține echilibrul necesar în lupta cu anchetatorul. Ei bine, ideea salvatoare, și întreaga construcție subsecventă, nu poate avea ca fundament decât o evaluare adecvată a tuturor riscurilor și posibilităților de evoluție ulterioară a propriei poziții în cadrul anchetei. Întrucât nu este timp suficient iar puterea de concentrare nu este la cote așteptate, apar, inevitabil, scăpări, care nu trebuie decât căutate, descoperite și exploatate de către anchetator.

Cei mai mulți dintre anchetatori folosesc întrebările de ademenire atunci când au de a face cu un suspect pe care îl consideră slab, cu o rezistență scăzută, și se așteaptă ca mărturisirea să vină repede ori atunci când suspectul este deja „tăvălit și obosit” și consideră că rezistența lui este mult diminuată. În mod firesc suspectul se va abține să mai folosească NU, vehement.

Bine ar fi ca anchetatorii să nu folosească decât o singură dată întrebarea de ademenire, folosirea repetată putând conduce la diminuarea impactului de ademenire, suspectul ar putea să nu se mai simtă atras în a renunța la NU și a oferi explicații. Dacă apar explicațiile așteptate, anchetatorul trebuie să aștepte „cuminte” ca suspectul să termine ceea ce este interesant și, imediat ce acesta se oprește ori încearcă să ducă discuția către zone neinteresante, să continue procesul de raționalizare pentru a acoperi noile elemente expuse de către suspect. Important este ca intervenția anchetatorului să fie suficient de promptă, pentru a se evita situația în care suspectul ar avea ocazia să evalueze complet stadiul anchetei și să-și adapteze eficient strategia.

Fundamental este ca suspectul să fie convins, că probele, despre care face vorbire anchetatorul, există și că au potențial de acuzare. Includerea în procesul de raționalizare a noilor informații obținute și creșterea acestuia în intensitate, constituie forța motrice, care poate reduce rezistența suspectului față de mărturisire.

O subliniere este necesară, aici, cu privire la mâinile anchetatorului. Ele trebuie să fie active, să fie în față ori, cel puțin, să fie vizibile pentru suspect, deoarece ele trebuie să constituie adevărate instrumente, care să fie folosite cu promptitudine, de fiecare dată când anchetatorul anticipează un posibil refuz din partea suspectului.

Refuzurile categorice care nu mint; NU care spune adevărul – nu trebuie uitat, că există, și nu trebuie uitat, că ignoranța sau prostia anchetatorilor, se plătește cu drame umane.

Ne putem pune o întrebare firească: Cum ar trebui să reacționeze o persoană nevinovată pusă în fața unei acuzații ori când simte că discuția evoluează către o asemenea zonă ?

Firesc ar fi să reacționeze violent și să încerce să își clameze nevinovăția, negând orice implicare.

Fără să fie o aluzie la lipsa de profesionalism a unor anchetatori, fără să fie o critică a abordărilor bazate pe prezumția de vinovăție, fără să fie o supraevaluare a dreptului la apărare și a prezumției de nevinovăție, consider normal și firesc, pentru orice bun profesionist, ca să existe o preocupare continuă legată de evitarea erorilor, pentru identificarea persoanelor nevinovate, în legătură cu care s-au dezvoltat suspiciuni pe baza unor probe circumstanțiate ori care, pur și simplu, s-au aflat în locul și în momentul nepotrivit.

Cum sunt refuzurile categorice veridice ?

Sunt spontane și directe. Suspectul sincer păstrează un contact vizual echilibrat, fără să fie nimic ostentativ, care crește în intensitate pe măsură ce timpul trece. Suspectul sincer întrerupe continuu, nu vizează doar momente, pe care le consideră eficiente. Rămâne în camera de ascultare, nu își dorește să plece, să scape cât mai repede, face tot, ceea ce consideră necesar, pentru a convinge cu privire la nevinovăția lui, chiar dacă depășește, foarte repede, limitele raționalului. Tocmai puerilul, emoția, lipsa de sistematizare și de pregătire a apărărilor, lipsa legăturilor funcționale între argumente, logica instinctuală a argumentelor, etc. sunt de natură a convinge cu privire la nevinovăția lui. Mâinile suspectului nevinovat se mișcă haotic, încearcă să se agațe de masă, de hainele ori de corpul anchetatorului, într-un gest de disperare, de implorare. Ochii devin, și ei, disperați; contactul vizual are de suferit, întreg corpul este dominat de gesturi exagerate, de gesturi dramatice. Vocea este greu de controlat iar sunetele nu sunt, de loc, echilibrate.

În ceea ce privește poziția corpului, și aceasta poate face diferența între un suspect care minte și unul care spune adevărul. Suspectul sincer stă drept pe scaun, cu corpul aplecat înainte în mod agresiv, își apără poziția, riscând atacuri verbale și non verbale, cu scopul de a convinge. Suspectul mincinos are, mai degrabă o poziție prăbușită, cu corpul înclinat pe spate și cât mai bine ancorat de scaun, fiind tentat să folosească picioarele ca o barieră care să-l țină departe pe anchetator.

Odată identificate manifestări comportamentale specifice unui suspect sincer, anchetatorul nu ar trebui să capituleze. Totuși, este firesc să rămână rezervat, însă, trebuie să redirecționeze discuția către obținerea unor probe cu privire la activitățile adevăratului suspect – va fi audiat formal precum un martor. Va trebui să fie abordate chestiuni secundare, cu privire la care persoana ascultată, chiar dacă este implicată, va opune o rezistență mai mică, refuzurile vor fi mai puțin categorice, fiind mulțumită că nu va trebui să răspundă cu privire la fondul acuzației. Anchetatorul va putea să constate un contrast evident între intensitatea refuzurilor legate de fondul acuzației și intensitatea refuzurilor legate de chestiunile secundare, adiacente. Observarea, interpretarea și exploatarea acestui contrast poate fi folosit ca un adevărat indicator al drumului cel bun pe care trebuie să-l urmeze anchetatorul pentru succesul anchetei.

11.3. Refuzurile explicative

Refuzurile explicative constituie un indicator specific al încetării ofensivei. Este ca și cum ofensiva ar fi suferit un atac cerebral. Gata cu sabia înainte; de acum, scutul este important iar sabia, doar pentru a para loviturile venite dinspre adversar. Este dureros să suporți, doar să parezi loviturile ce vin de la adversar. Ca principiu, refuzurile explicative sunt afirmații adevărate. Construcția lor le obligă să fie așa. Orice enunț, orice construcție, ce se dorește parte a unei comunicări, are nevoie de adevăr pentru a fi credibilă. Numai un inconștient ar încerca să obțină un enunț fals cu argumente false – un enunț fals cu argumente adevărate merită încercat, fiind o tentație pentru un suspect mincinos. „Eu nu aș face asta pentru că …. Gândiți-vă la mine, la situația mea, dacă a-ți fi în locul meu, dumneavoastră a-ți face-o ?” – parcă este o abordare demnă de un anchetator, dar …, în practică, s-a demonstrat că poate fi și la îndemâna unui suspect mincinos.

Deși un refuz explicativ are potențial de a înșela, de a încurca ancheta, este important, pentru anchetator, să preia argumentele veridice și să dezvolte procesul de raționalizare. Există și riscul ca suspectul să nu ofere nimic nou, nimic care să vină de la el. Exprimări generale, precum: „Măsurile de securitate sunt deosebite și nu permit să se întâmple nimic.”, „Nu aș vrea să-mi pun în pericol viitorul meu / situația mea / poziția mea / imaginea mea / cariera mea / etc.”, „Nu aș vrea să ajung în pușcărie.”, „Nu am nevoie de bani, am o situație care, pe mine, mă mulțumește.”, „Am credință și știu că justiția divină este dreaptă, cei vinovați vor fi pedepsiți.”, „Îmi iubesc familia.”, „Nu aș ucide nici o muscă.”, etc. nu oferă nimic nou dar … precum pentru mutările de deschidere din șah, și în anchetă, trebuie să existe mutări de răspuns.

De exemplu, anchetatorul ar putea accepta refuzul explicativ, cu care a fost servit, ca pe o declarație adevărată, pe care o transformă într-un motiv, pentru a-l determina pe suspect să mărturisească. Trebuie să se „bucure” de faptul că suspectul „i s-a alăturat” pentru a rezolva problemele anchetei, cu afirmații precum: „Sper că este adevărat …”, „Speram că vei spune asta”, „Mă bucur că ai menționat / ai făcut referire / ai vorbit despre asta”, „Exact, asta este minunat / este bine / este perfect”, „Bine, acesta este un motiv în plus pentru a clarifica …”. Este necesar un entuziasm cât mai real din partea anchetatorului, pentru că este nevoie de emoție. Trebuie să domine conversația, suspectul trebuie să vorbească doar atunci când consideră necesar anchetatorul. Suspectul se va feri să mai facă „greșeala” pe care a făcut-o, pentru că a obținut o stare de bine și de mulțumire a anchetatorului, care ar putea să nu-i fie de bun augur. Anchetatorul în loc să fie afectat, în loc să fie knock-out, este în vervă, insistă și continuă cu procesul de raționalizare, mai insistent pentru că, acum, are la dispoziție și niște motive cu caracter implicit, expuse de către suspect, ce pot fi folosite și pentru a argumenta implicarea în activitatea ilicită.

Într-un caz de furt, ca exemplu, anchetatorul ar putea prelua și depăși explicația suspectului în felul următor:

Anchetatorul – Uneori suntem tentați să facem lucruri incorecte pentru că simțim că suntem tratați incorect. Noi facem tot ce putem și când să ne primim răsplata, primim …

Suspectul – Nu aș face așa ceva.

Anchetatorul – Cum așa ? De ce n-ai face-o Dorele ? De ce nu ?

Suspectul – Nu am nevoie de bani. Am bani în bancă.

Anchetatorul entuziast – Sunt sigur că ai bani în bancă, nu m-am îndoit nici o clipă că ai niște economii, pe care este normal să le ții la o bancă. Am aflat multe despre tine ca om și, personal, te apreciez. Cred că ce s-a întâmplat nu a fost pregătit în timp ci, mai degrabă, a fost un impuls instinctual, de moment, determinat de răzvrătirea firească a oricărui om care se întreabă „De ce și până când să fie înșelat ?” A fost un răspuns normal la o presiune de care, de multe ori, nici nu suntem conștienți. Știi, eu cred că sunt mai multe lucruri ce ar trebui să le iei în considerare.

Urmează ca anchetatorul să dezvolte procesul de raționalizare, folosind și faptul că suspectul are o sumă de bani în bancă, ducând motivele ce au stat la baza implicării în activitatea ilicită, către o altă zonă decât cea economică. Poate fi o oportunitate să se introducă în procesul de raționalizare motive sociale, sexuale, rasiale, invidie, etc. Se poate ajunge în punctul în care suspectul să spună ceva de genul „noi fraierii suntem întotdeauna vinovați, suspectați, condamnați, noi suntem cei care trebuie să plătim; barosanii trebuie să stea la umbră, ei au oameni peste tot, au avocați, magistrați, la ei alunecă întotdeauna dreptatea.” Este firesc, într-un asemenea caz, ca anchetatorul să preia provocarea și să vorbească despre el și ai lui, care sunt la fel de săraci, despre faptul că trebuie să accepte slujba pentru a-și întreține familia, despre faptul că urăște parveniții și îmbogățiții peste noapte, despre … orice îl poate face compatibil și îi poate ajuta să se apropie de sufletul suspectului. Concluzia necesară presupune că „sunt alături de tine și a început să fie o problemă, a mea, personală să terminăm cu bine această anchetă”. Dacă anchetatorul nu convinge, suspectul va „accelera” și va deveni o victimă – totul ce se întâmplă și tot ce va trebui să fie rău în viitor, va fi, pentru că el trebuie să fie victimă.

Important, pentru anchetator, este să aibă capacitatea de a manevra printre explicațiile oferite de către suspect. Trebuie să accepte și să respingă elemente, să încurajeze și să respingă motive, în funcție de cum și cât sunt acestea compatibile cu probele pe care ancheta le are la dispoziție. Orice explicație este reală, în funcție de cum este sau nu susținută de probe.

CAPITOLUL 12

Obținerea admiterii implicării în activitatea ilicită cercetată

Odată ce consecințele probabile ale evoluției anchetei sunt acceptate, au devenit dezirabile, în mintea și sufletul suspectului, se deschide, larg, poarta recunoașterii; suspectul este pregătit să recunoască implicarea în activitatea ilicită. Punctul în care suspectul este gata să înceapă mărturisirea constituie o provocare pentru anchetator – dacă face ceea ce trebuie să facă, mărturisirea începe să curgă; dacă nu face ceea ce trebuie, suspectul se poate bloca și mărturisirea va întârzia ori, poate, nu va veni niciodată.

În plan comportamental, suspecții pot oferi, de multe ori, indicii, mai mult ori mai puțin subtile, cu privire la sensibilitatea și starea emoțională specifică eliberării și începerii mărturisirii. Deși există indicii, nimeni nu poate ști, exact, care este momentul în care poate începe mărturisirea. Totuși, fiecare dintre anchetatori se străduiește să conducă, pe o cale cât mai scurtă și mai fără putință de întoarcere, conversația către recunoașterea vinovăției. Suspectul trebuie să fi acceptat, în plan emoțional, că a fost prins, că trebuie să suporte consecințele, iar beneficiile pot veni, doar, din colaborarea cu anchetatorul și lămurirea problemelor anchetei. Anchetatorul i-a oferit motive, care îi permit să își salveze imaginea și relația cu anumite persoane iar, acum, atenția lui trebuie să fie concentrată către viitor; toate consecințele, pe termen scurt, posibile ca urmare a atragerii răspunderii penale trebuie să fie depășite.

12.1. Concentrarea suspectului pe ceea ce trebuie să declare

Un nivel acceptabil de concentrare al suspectului, pe detaliile necesare anchetei, este dificil de obținut, pentru că odată ce raționamentele promovate de către anchetator încep să aibă efect și suspectul începe să își accepte soarta, în același timp, el începe să se retragă emoțional devenind liniștit și tot mai retras, mai fără reacții la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Nu se vor mai manifesta nici refuzuri. Apare o atitudine de supunere, ca o manifestare a unui punct de maxim reflux psihologic, ce poate apare pe parcursul interogatoriului. Este de așteptat să apară lacrimi, să plângă, ca o manifestare a furiei și a conștientizării faptului că a pierdut, că a fost prins și va trebui să suporte consecințele.

În spatele supunerii se ascunde o stare de veghe, de pândă șireată; suspectul este într-o febrilă stare de căutare, trebuie să găsească o ieșire, care să-i permită să se salveze ori, cel puțin, să reducă consecințele. În această stare, suspectul nu poate da răspunsuri consistente, nu poate explica, nu poate nara stări, situații ori circumstanțe. Dacă anchetatorul va insista cu întrebarea firească „De ce ai făcut-o ?”, va constată că a pus o întrebare absurdă și stupidă, la care va primi doar tăcere ca răspuns.

În altă ordine de idei, este posibil ca în mintea suspectului să nu fie foarte clar, nici în acest moment, motivul real pentru care s-a implicat în activitatea ilicită cercetată, ceea ce nu face mai ușor de acceptat motivele propuse de către anchetator. În acest context, cred că este bine ca întrebările puse de către anchetator să poată suporta răspunsuri cu DA sau NU, ori alte răspunsuri care să conțină doar un cuvânt.

12.2. Distincția între acceptarea și recunoașterea participării într-o activitate ilicită

Acceptarea presupune o declarație prin care persoana ascultată recunoaște implicarea în activitatea ilicită cercetată. Recunoașterea este o declarație prin care persoana ascultată acceptă vinovăția, responsabilitatea personală pentru desfășurarea activității ilicite. Distincția este importantă deoarece poate influența desfășurarea ulterioară a anchetei, în special când se cercetează activități ilicite a căror încadrare juridică ar putea presupune săvârșirea unor infracțiuni pentru care este necesară desfășurarea activității ilicite cu o anumită formă de vinovăție.

Dacă o persoană acceptă să plătească, persoanei vătămate prin furt, o anumită sumă de bani astfel încât prejudiciul să fie considerat recuperat, de cele mai multe ori acea persoană este vinovată, este autoarea furtului; doar în cazuri rare o persoană nevinovată poate accepta o asemenea plată. Totuși, o asemenea acceptare este doar un pas, nu presupune și recunoașterea faptei, implicit, recunoașterea desfășurării activității ilicite, respectiv a furtului.

Într-un alt exemplu, tatăl anchetat în legătură cu moartea fiului său minor, acceptă faptul că l-a bătut rău, întrucât făcuse o prostie, însă susține că, atunci când l-a trimis în camera lui, copilul se comporta normal. Dacă pe parcursul cercetării anchetatorii numai obțin și alte probe relevante, inculpatul, foarte posibil, își va schimba declarația spunând că, de fapt, i-a dat copilului doar o palmă și nu avea cum să moară din asta.

Multe ascultări de persoane sunt considerate o reușită când se finalizează, în fapt, cu o acceptare nu cu o recunoaștere a vinovăției. Un violator poate recunoaște spășit că „îi pare rău pentru ce a făcut”, a lovit o minoră și a dezbrăcat-o. Dacă anchetatorul nu insistă și, din ignoranță, termină ascultarea fără a obține suficiente elemente pentru a stabili vinovăția, la o viitoare audiere – foarte posibil în fața instanței – inculpatul ar putea să se apere spunând că minora era cunoscută pentru faptul că se prostitua, el a insistat, este adevărat că minora a refuzat, a dezbrăcat-o cu forța, a vrut să întrețină acte sexuale însă, văzând că minora continuă să refuze, s-a enervat, i-a dat câteva palme și, nervos, a gonit-o iar aceasta a fugit îmbrăcată sumar.

Anchetatorii cu experiență știu că, de fiecare dată, trebuie să insiste și pe parcursul a ore de anchetă să stabilească toate împrejurările pregătirii, desfășurării și a materializării rezultatelor activității ilicite astfel încât persoana ascultată să-și recunoască vinovăția și, astfel, să nu se mai poată „întoarce”, invocând tot felul de aspecte care să-i excludă vinovăția.

Desigur că există și persoane care în fața probelor, indiferent de efortul anchetatorilor, refuză să depășească nivelul acceptării, negându-și cu fermitate vinovăția. În aceste condiții trebuie găsite alte mijloace de probă relevante în cauză. Bunăoară în cazul furtului în care suspectul a acceptat să acopere prejudiciul, fiind identificată persoana care a cumpărat o parte din bunurile furate, s-au lămurit aspecte în legătură cu împrejurările în care au fost vândute bunurile furate, faptul că mai există o persoană, care a perceput direct înmânarea bunurilor și primirea banilor, etc.

Există o adevărată practică ca în anchetă să existe una sau mai multe găuri negre care apar atât ca urmare a „insistențelor” suspecților care au ca principală preocupare furnizarea unei „povești” care să acopere ceea ce nu poate fi negat, datorită evidenței celorlalte mijloace de probă și, care, în același timp să le permită să „interpreteze” cât mai mult din materialul probator în favoarea lor sau … ca urmare a lipsei de timp, de concentrare ori a ignoranței anchetatorilor provocate și de … acte de corupție. În instanță, un dosar ce pare bine construit, dar care are una sau mai multe „găuri” se poate prăbuși foarte ușor, totul se poate „aranja” în așa fel încât nimeni să nu fie vinovat iar inculpatul să poată scăpa „numai un pic șifonat” (mita, nervi, timp pierdut și … cam atât).

12.2. Comportamentul suspectului în cursul recunoașterii, asaltul anchetatorului

Întrucât nimeni nu poate fi sigur că suspectul „se predă” cu adevărat, comportamentul suspectului rămâne important, pentru că, odată recunoscut, poate face diferența între adevăr și fals. Așa cum am arătat, suspectul se retrage emoțional, contactul emoțional se reduce către zero; pentru cei mai mulți dintre suspecți, capul pare a cădea, cu privire cu tot, către podea; fiecare începe o conversație cu propriul sine, în cursul căreia discută argumente pro și contra a mărturisi. Corpul se poate înclina, de mai multe ori, înainte; umerii se lasă în jos iar tensiunea este preluată de mușchi, ce pot da semne de suprasolicitare, inclusiv spasme, contracturi ori cârcei. Ochii se pot umezi, pot apare câteva lacrimi, și, consecutiv, pot apare văicăreli, păreri de rău, suspectul poate începe să își plângă de milă. Ca aspect general, anchetatorul are în față un atlet, ce pare să fi pierdut cursa vieții, ce se simte învins, ce simte că nu mai poate face nimic.

Devine necesară, în context, scurtarea, simplificarea și repetarea motivelor, ca parte a unui atac final, pe care anchetatorul trebuie să îl dezvolte, atunci când anchetatorul observă elementele comportamentale la care am făcut referire mai sus. Acest asalt este firesc și necesar, pentru ca drumul către recunoaștere să devină ireversibil. Retragerea emoțională aduce cu sine o reducere a atenției, suspectul ascultă mai puțin din ceea ce spune anchetatorul, percepția, oricum selectivă, este orientată, acum, către propria stare și mai puțin către stimulii care vin din exterior. În acest context, anchetatorul trebuie să scurteze, să simplifice și să repete motivele care ar fi putut sta la baza implicării în activitatea ilicită cercetată; procesul de acceptare al acestora trebuie continuat.

Anchetatorul va selecta raționamentele, care s-au dovedit a avea cel mai mare impact asupra suspectului și își va rafina discursul pentru a ajunge la cel mai plauzibil și mai de acceptat motiv pentru suspect.

Poate fi necesară și o anumită apropiere fizică de suspect, pentru a crește presiunea și a prelua controlul psihic asupra lui. Când suspectul începe să se retragă emoțional și rupe contactul vizual cu anchetatorul, este timpul ca anchetatorul să „atace la baionetă” și să cucerească teren. Pe măsură ce interogatoriul avansează, anchetatorii trebuie să se apropie, în plan fizic, de suspect. Lent, dar, hotărât, sub acoperirea mișcărilor mâinilor, distanța dintre corpul celor doi trebuie micșorată. Pe măsură ce suspectul se obișnuiește cu mâinile anchetatorului, care se poziționează din ce în ce mai aproape, trupul anchetatorului se apleacă înainte – ocupând din spațiul care îl desparte de corpul suspectului – iar scaunul se apropie, prin continuarea firească a unui gest al mâinilor, care vrea să sublinieze ceva care se spune și este important. Pur și simplu, când corpul ajunge la marginea scaunului, anchetatorul va trage scaunul sub el, după care va fi gata să repete procesul din nou.

Nimic nu este simplu, totul se face cu mare grijă, suficient de lent pentru a nu rupe echilibrul precar al relației; suspecții nu sunt pregătiți și nu pot accepta, cu ușurință, ca anchetatorul să intre în spațiul lor personal, să le simtă mișcările, respirația, emoțiile, transpirația, tot ceea ce se întâmplă cu corpul lor pe parcursul ascultării. Retragerea emoțională a suspectului oferă cea mai bună ocazie pentru ca anchetatorul să accelereze. Chiar dacă va observa, suspectul nu va reacționa, nu este în stare, acum, să reacționeze. Pe măsură ce distanța se reduce, crește intimitatea discuției, comunicarea devine mult mai personală, emoțiile sunt mult mai implicate iar tot ceea ce se spune, are un ecou mai mare, îi afectează mai profund pe cei doi eroi ai interogatoriului judiciar.

Cu anchetatorul lângă el, atunci când este gata să mărturisească, suspectul, de regulă, va pune ambele picioare cu talpa pe podea și va deschide brațele, distrugând orice barieră dintre el și anchetator. Anchetatorul se va apropia și mai mult, până când scaunele celor doi vor fi aproape lipite unul de celălalt. Femeile nu își vor desface picioarele. Educația le-a impus să-și păstreze picioarele încrucișate ori, cel puțin, să-și păstreze genunchii lipiți ferm, unul de celălalt și … așa vor face. Corpul suspectului va fi tentat să se retragă într-o poziție de învins și, în măsura în care se optează pentru o luptă „până la moarte”, capul, împreună cu o parte a pieptului, se va retrage încercând să evite orice potențială atingere. Cu ultimele resurse, suspectul va încerca să mai calculeze, dacă este bine ori nu să mărturisească.

Controlul suspectului va deveni total, pe măsură ce anchetatorul va continua ofensiva. Este necesar ca anchetatorul, odată ce a observat sensibilitatea emoțională a suspectului și a constatat căderea barierelor de comunicare – semn că suspectul a început conversația internă cu el însuși – să sintetizeze justificările, să le scurteze și să le repete, de câte ori este nevoie. Efectul va fi mai mare, în condițiile în care anchetatorul este așezat foarte aproape de suspect și încearcă să-i privească ochii. În cazul în care presiunea nu este suficientă și suspecții sunt lăsați prea mult, în postura de supunere, fără să fie „loviți” cu justificări convingătoare, aceștia se pot trezi, precum unii boxeri din pumni și pot deveni mai puternici, cu o rezistență crescută, apți pentru a nega, din nou, totul. În practică am văzut anchetatori, care își privesc, insistent, suspectul în ochi, în timp ce le administrează justificări; nu se opresc până când este admisă implicarea în activitatea ilicită cercetată.

Ca să se poată obține contactul vizual, se poate accepta, ca fiind util, inclusiv, o solicitare expresă a anchetatorului – „Dorele, te rog să te uiți la mine !”. Privirea suspectului este „prinsă” în timp ce acesta își ridică capul. Folosirea prenumelui este un element hotărâtor. Suspectul, rar, poate rezista unui apel venit pe numele său. Practic, folosirea prenumelui poate fi folosită, de către anchetator, de fiecare dată când vrea să aibă contact vizual cu suspectul. Nu trebuie uitat că, odată privirea suspectului captată, anchetatorul trebuie să propună motive, cu maxim impact, asupra acestuia. Dacă vrem o admitere, este bine să știm cum să o provocăm. În unele cazuri, în care suspectul nu se poate abține și plânge necontrolat, în hohote, iar contactul nu se poate realiza, așa cum am arătat, se impune ca anchetatorul să se aplece peste suspect, să-l determine, fizic, să-i privească ochii.

Evitarea contactului fizic se impune, ca și grijă din partea anchetatorului, mai ales în condițiile în care cei mai mulți dintre noi considerăm firești diverse gesturi de atingere a persoanei aflate într-o stare emoțională deosebită, ce este învinsă și are nevoie de a simți alături pe cineva. A atinge fizic suspectul poate fi de natură a consolida relația anchetatorului cu acesta. Este considerat normal a atinge umărul unui prieten sau a unei cunoștințe apropiate, atunci când trebuie să suporte durerea pierderii cuiva drag. În anchete sau în cadrul unor alte relații tensionate, atingerea partenerului, de controversă ori, poate, chiar, de conflict, este folosită ca tehnică de a accentua supunerea, inferioritatea, ascultarea de care cel atins trebuie să dea dovadă.

Există și riscuri datorită cărora contactele fizice, cel puțin în opinia mea, trebuie interzise în practica unui bun profesionist. Anchetatorul poate fi acuzat de agresiune fizică, că a încercat sau a lovit suspectul; că prin modul în care l-a atins pe suspect, l-a jignit, l-a ofensat, pe acesta; că a încercat să provoace sexual; că a încercat să arate că poate să facă ce vrea cu corpul suspectului; etc.

Ce se poate face ?

Am văzut anchetatori care mimează, care fac gesturile, care dau curs gesturilor, fără să existe contact fizic. Mâna anchetatorului se oprește la aproximativ un centimetru de umărul suspectului, degetul anchetatorului „împunge”, dar nu atinge pieptul suspectului, palma anchetatorului mângâie, dar nu atinge capul ori părul suspectului. Nu există o amenințare directă, pentru că nu există contact fizic cu corpul suspectului iar pentru cei care sunt disponibili, pentru dezvoltarea relației cu anchetatorul, contează. Este nevoie de responsabilitate și echilibru. Gesturi firești, venite în momente nepotrivite, pot avea, ca răspuns, gesturi de natură a escalada, mișcări violente, agresiuni directe la adresa anchetatorului, ceva, absolut, regretabil care … va ajunge în fața instanțelor disciplinare, penale sau civile. Trebuie făcută diferența între mișcări și gesturi care pot prezenta pericol pentru suspect și cele firești, izvorâte din natura umană. Mișcările și gesturile parțiale pot rezolva problema, pot testa măsura în care suspectul poate accepta și înțelege.

Verificarea potențialului de mărturisire al suspectului este necesară pentru a stabili distanța la care se află acesta de momentul în care mărturisirea va începe să curgă. Așa cum este de așteptat, drumul către mărturisire nu este nici simplu, nici scurt. Se pleacă, de cele mai multe ori, de la indicii minime, în comportamentul suspectului, cu privire la o potențială și posibilă mărturisire. Evaluarea distanței până la mărturisire trebuie făcută, pentru ca anchetatorul să aleagă conduita optimă, să știe cum să își dozeze efortul, disponibilitatea, răbdarea și … modul în care prezintă motivele.

Totul poate începe cu o declarație introductivă, prilej cu care nu este necesar ca suspectul să nege implicarea în activitatea ilicită. Pe fond, pentru a testa rezistența suspectului și cât de lung este drumul până la mărturisire, anchetatorii folosesc raționalizări în care, ca din greșeală, strecoară „tu” ori alt cuvânt cu trimitere directă la persoana suspectului. Teoretic, cu cât reacția suspectului este mai virulentă, cu atât mărturisirea este mai departe.

Nu sunt necesare afirmații cu încărcătură emoțională mare, care să lege suspectul de fapta cercetată. Se poate opta pentru: „Dorele, nu am cum să știu cu ce greutăți te-ai confruntat, tu, în viață.” ori „Scopul acestei discuții este să înțeleg care sunt, cu adevărat, problemele tale.” Astfel de teste, pot fi folosite de mai multe ori pe parcursul unui interviu iar, în practică, sunt folosite aproape de fiecare dată, când anchetatorul constată modificări în starea emoțională a suspectului. Important este ca rezultatele să fie îmbucurătoare pentru anchetă, să demonstreze o apropiere treptată și, pe cât posibil, ireversibilă, de momentul mărturisirii. Există și riscul răsturnării situației – suspectul se poate înfuria și trece la un atac deschis împotriva a tot ceea ce a construit anchetatorul în planul relației personale cu el – Cine ești tu, să te intereseze de soarta mea? Ce te privește pe tine, dacă și ce probleme am ?

12.3. Provocarea mărturisirii

Folosirea de întrebări acuzatoare este procedeu tactic ce are la bază dezvoltarea procesului de raționalizare, stadiul evoluției acestuia la un moment dat. Astfel de întrebări, conțin elemente care leagă suspectul de fapta cercetată, însă, evită conținuturi acuzatoare directe de tipul – Tu ai făcut-o ? Trebuie evitate cuvinte și expresii dure pentru, că în scurt timp, vor fi folosite raționamente care să minimalizeze implicarea suspectului și să concentreze atenția către viitor. Dacă vom spune furt, deturnare de fonduri, fraudă, omor, viol, trafic de droguri, există riscul prăbușirii relației construite cu greutate; în mintea și sufletul suspectului activitatea ilicită recreează o teamă, poate, mai puternică decât cea inițială, în legătură cu posibilele consecințe.

Testarea momentului prielnic pentru mărturisire nu este ceva care să poată fi tratat cu ignoranță. La fel precum un șofer, înainte de a se angaja într-o depășire, se asigură că poate să o facă în siguranță și anchetatorul trebuie să se asigure că a venit momentul pentru a provoca mărturisirea. Decizia de a pune o întrebare, care să genereze admiterea implicării în activitatea ilicită cercetată, este una grea. Dacă anchetatorul atacă înainte de momentul potrivit, suspectul va nega. Dacă anchetatorul așteaptă prea mult timp, suspectul se poate recupera emoțional și se va îndepărta de orice colaborare în anchetă. În practică, se spune că, înainte de a face pasul, trebuie să simți că suspectul este gata să admită implicarea, că este gata să mărturisească.

Totuși, pentru a evita o abordare la nivel intuitiv, în exclusivitatea, este bine să testezi dacă a venit momentul, să „bagi deștul”, să vezi dacă apa, cu care vrei să te speli este suficient de caldă, pentru a nu răci și suficient de rece, pentru a nu te opări.

Cum se poate face asta ?

Printr-o declarație de tranziție – la începutul procesului de raționalizare, anchetatorul a vorbit la persoana a treia, atunci când a făcut referire la faptul că oamenii fac tot felul de greșeli în viață, fapt ce a permis suspectului să internalizeze raționamentele specifice situației, fără a fi nevoie să se confrunte și să accepte că despre el este vorba în discursul anchetatorului. Ei bine, când în comportamentul suspectului apar manifestări comportamentale ce indică supunerea – rupere contactului vizual, deschiderea posturii corpului, picioarele cu tălpile pe podea, umerii căzuți, ș.a. – este momentul ca anchetatorul să folosească numele suspectului în dezvoltarea procesului de raționalizare. Anchetatorul ar putea arăta faptul că: „Dorele, din anchetă nu rezultă adevăratele probleme cu care te confrunți tu. Judecătorul are nevoie pentru a lua o hotărâre bună să cunoască circumstanțele tale personale și este bine să mă ajuți. Una este să fie cunoscute din ceea ce spui tu, de la tine, și alta este să fie cunoscute din ceea ce spun alții ori rezultă, indirect, din diferite probe aflate la dosar”. O asemenea declarație concentrează raționamentele justificatoare, deja expuse, ori cele care vor fi în viitor, pe persoana suspectului.

Pentru anchetator sunt foarte importante reacțiile suspectului, care trebuie să apară în mod obligatoriu. Nu ai cum să nu reacționezi la schimbarea radicală a situației – se vorbea despre ceva, tu stăteai confortabil, aprobai sau nu, erai detașat, lăsai să se exteriorizeze „normalul” din tine și … dintr-o dată … se vorbește despre judecător, probe, dosar, hotărâre, circumstanțele tale personale, adică … de fapt, tu ești cel vizat, tu ești cel considerat vinovat.

În cazul în care suspectul restabilește contactul vizual, își închide poziția corpului, se înclină către înapoi, este evident că nu este suficient de pregătit pentru a admite implicarea în activitatea ilicită. Vor urma refuzuri iar anchetatorului nu-i rămâne de făcut decât să se întoarcă la folosirea persoanei a treia și să dezvolte procesul de raționalizare în astfel de condiții.

Există și posibilitatea ca suspectul să nu accepte contactul vizual, să dea din cap ușor și să își deschide poziția corpului. Poate, poate … este posibilă o mărturisire; este necesară, acum, folosirea unei întrebări alternative ori a unei acuzații ușoare, moi, lipsite de duritate pentru a obține o primă admitere.

Folosirea întrebărilor alternative și a acuzațiilor ușoare, elegante, provocatoare constituie un alt mod de a testa sensibilitatea suspectului față de o eventuală admitere. Indiferent dacă este vorba despre întrebări alternative ori despre acuzații ușoare, acestea, folosite prematur, au ca rezultat invariabil, obținerea de refuzuri; suspectul neagă cu insistență orice implicare. Totuși, anchetatorul le poate folosi din când în când pentru a testa rezistența suspectului – dacă momentul mărturisirii s-a apropiat ori mai este „de muncă”. Procesul de raționalizare „roade” din încrederea și rezistența suspectului și, pe cale de consecință, acesta devine mai puțin categoric și începe să răspundă, din ce în ce mai spontan, la întrebările alternative ori la acuzațiile ușoare. Nu trebuie înțeles că anchetatorul poate folosi acest procedeu în exces; nu se pune problema să pui, din când în când, degetul sub jetul de apă ca să vezi dacă a venit apa caldă. Trebuie să simți căldura conductei pe care curge apa. Dacă devii nerăbdător, ceea ce nu este chiar anormal, este posibil să se rupă ceea ce ai construit și nu ai consolidat și să apară noi cicluri de refuzuri – interogatoriul să devină din ce în ce mai dificil.

12.4. Manifestările specifice începutului mărturisirii

Manifestările specifice începutului mărturisirii trebuie, neapărat, observate. Acestea sunt importante, pentru anchetator, deoarece fac necesară o reacție promptă din partea acestuia. Suspectul ce tace, privind în jos, desfășurându-și propriul dialog intern, dintr-o dată, rupe tăcerea, scoate un sunet ce aduce a oftat, se lovește ori se mângâie pe frunte ori coapse, încercând să spună „asta e …”. Ceva asemănător se petrece și este exploatat, cumplit de prompt, de către ghicitoare. După ce ghicitoarea recită un repertoriu, nu foarte vast, de probleme pe care le au oamenii care vin la ea, ai un asemenea manifestare. Din acel moment ești al ei, „ți-a prins unda” – drăguțule/drăguță, tu ai fost blestemat, vrăjit, ai o trimisătură … .

Ei, bine, la fel precum o ghicitoare, acum este momentul ca anchetatorul să facă ceva.

Ce ?

O întrebare alternativă la care este greu de rezistat, care să conțină în partea acceptabilă o acuzație directă, care să nu fie dură, să nu conțină revolta și dușmănia specifică celui care își vede de treaba lui în contact cu cel care a înșelat, care a încălcat legea și a produs suferință. Stările prin care trece suspectul nu pot fi standardizate. Poate să devină calm, să arate că este un învins, să stea retras. Poate să înceapă să se agite, să plângă, să transforme relația cu anchetatorul într-una de tip mamă-copil. Poate să rămână calm și să continue cântărirea opțiunilor până când, oarecum neașteptat, să înceapă să vorbească acceptând implicarea în activitatea ilicită. Poate să repete, fără ostentație, ceea ce a spus anchetatorul ca declarație introductivă și să înceapă mărturisirea. Totul depinde de starea emoțională a suspectului; dacă este să gândim în termenii analizei tranzacționale, depinde de starea în care se află – copil, adult ori bătrân – și cât timp îi ia să ajungă la starea de adult rațional și responsabil.

Folosirea întrebărilor acuzatoare de natură a provoca este folosită, aici, de către anchetatori ca lovitură de grație, pentru a depăși ultima linie de apărare a suspectului. În acest moment, suspectul este pregătit să spună: „Eu am făcut-o”. Mai este ceva care îl oprește. Acest ceva, poate fi depășit printr-o întrebare fermă: „Tu ai făcut-o ?”

Totuși, nu toți anchetatorii au puterea de a susține o întrebare fermă și directă, precum cea la care am făcut referire. În practică, am constata că, și în funcție de forma în care se simte anchetatorul, se încearcă o soluție mai puțin dură, care să solicite mai puțină implicare din partea suspectului, riscuri mai mici și să ofere rezultate mai bune, în raport cu ceea ce s-a investit, se încearcă o acuzație mai moale. Este vizată, doar, o participare în sens larg, fără nimic concret, o vinovăție oarecum „firească”; anchetatorul întinde o mână pe care și-a pus o mânușă de catifea fină, face „doar” o invitație la o cafea, ceea ce nu poate ascunde nimic vinovat.

Când promovezi a asemenea acuzație constați că te lovești de o primă și foarte importantă problemă – nu știi ce gândește persoana pe care o ai în față. De exemplu, un individ cercetat pentru o agresiune fizică, o bătaie cu doi indivizi ce au ieșit „șifonați”, auzind, din gura anchetatorului, o afirmație de genul: „Și eu am făcut-o, aseară, lată …” – ar putea fi convins că anchetatorul vrea să conducă discuția către un furt pe care l-a făcut, mai târziu, către ora 1, din casa de vacanță a unui tip cu o funcție mare prin București. Suspectul va prezenta, urgent, un NU, nefiind convins că sunt probe care să îl lege de furt; ba, mai mult, este și greu de crezut că proprietarul a aflat de furt și a și sesizat poliția. O idee mai bună ar putea fi ca anchetatorul să fie mai precis: „Dorele, te rog, spune-mi și mie cu câți te-ai bătut, cel mai mult, o dată ?” Un răspuns precum: „Cu 5, săptămâna trecută, dar nu am fost singur, mai eram cu un băiat …” aduce o admitere, oarecum surprinzătoare, a unei fapte ce nu era cunoscută de către anchetator. Aceste variabile, această lipsă de precizie a exprimărilor specifice acuzațiilor lipsite de duritate, mai moi, poate fi benefică pentru anchetator, în anumite condiții, pentru că invită suspectul să facă greșeli ușor de exploatat, ulterior. Nu înseamnă că lucrurile bune pot veni de la sine – pe cale de excepție, da, se poate, suspectul se poate lăsa singur înșelat, datorită lipsei de atenție sau a încărcăturii emoționale specifice anchetei. Anchetatorul, pentru a nu lăsa lucrurile să curgă singure, trebuie să știe să-l alerteze pe suspect cu ceva diferit. O anumită monotonie, lucrurile par să se fi așezat, pozițiile celor doi sunt pe cale de a se consolida și …, acum, este nevoie de ceva nou și interesant care să le trezească interesul participanților.

Enunțul trebuie construit cu grijă. Tonul anchetatorului trebuie să atragă atenția, să-l alerteze pe suspect, ca și cum ceva deosebit este în curs să se întâmple. Este necesară folosirea prenumelui suspectului ori, în unele cazuri, a numelui și nu trebuie uitat de subliniat un lucru – că suspectul, chiar, trebuie să răspundă la întrebare. Ritmul vorbirii anchetatorului trebuie să fie lent, pentru a crea suspans, incertitudine, pentru a lăsa timp suspectului să bănuiască ce poate fi mai rău, pentru a crea convingerea că anchetatorul stăpânește situația. Pot fi folosite enunțuri precum:

Care este cea mai mare sumă de bani pe care ai furat-o într-o zi ?

Când ai furat prima oară din … ?

Când ai început să fii preocupat de cum să … ?

Când te-ai întâlnit prima oară cu … ?

De când ai schimbat modul în care operezi ?

Anchetatorul trebuie să fie conectat la ceea ce face, astfel încât să aibă contact vizual cu suspectul către sfârșitul întrebării, astfel încât răspunsul, de la început, chiar și tăcerea premergătoare, să se „bucure” de presiunea privirii lui. Este bine ca predicatul să fie subliniat, în vorbirea anchetatorului, cu un ton, o diferență de volum sau/și de ritm, adecvate. Ceea ce dorește anchetatorul trebuie să fie clar, să echivaleze, pentru suspect, cu ceea ce este bine. Interesant este că, de cele mai multe ori, suspecții încep răspunsul cu a da din cap, în plan orizontal ori vertical, fiind posibil să promoveze o afirmație mișcând capul cu semnificație negativă, în plan orizontal și invers. Într-un asemenea caz este evident că suspectul minte și este de așteptat ca anchetatorul să înceapă o ofensivă de succes pe termen scurt. Oricum, diferențele de comportament ale suspectului – când se pregătește o recunoaștere ori, din contră, când rezistența este, încă, foarte mare sunt evidente.

Răspunsul suspectului la acuzație trebuie să determine o adaptare, urgentă, a conduitei anchetatorului astfel încât, să nu se piardă nimic din ceea ce s-a câștigat cu greu. De exemplu, imediat ce suspectul generează manifestări comportamentale specifice refuzurilor, anchetatorul trebuie să se întoarcă, la ceea ce poate fi făcut pentru a reduce rezistența suspectului. Dacă apar manifestări specifice unei posibile admiteri, este bine să apară întrebări acuzatoare, acuzații ușoare. Suspectul va răspunde prin a oferi un refuz, a admite implicarea în activitatea ilicită ori a tăcea, încercând să analizeze toate posibilele opțiuni. Pentru anchetator este important să se manifeste pro-activ, să anticipeze ceea ce urmează să se întâmple cu suspectul.

Folosirea afirmaților și întrebărilor de exagerare poate fi utilă în condițiile în care suspectul începe să admită implicarea și … se oprește, mai mult ori mai puțin, speriat de ceea ce realizează că este în curs de a face. În mod firesc, este necesar ca anchetatorul „să interzică întoarcerea” și printre cele mai eficiente moduri în care poate să o facă este exagerarea implicării suspectului. Pot fi afirmații sau întrebări specifice, prin care anchetatorul să exagereze eficient, din punct de vedere al dezvoltărilor benefice pentru anchetă.

Afirmațiile pot face parte dintr-un dialog interior pe care anchetatorul îl poartă, cu voce tare, cu sine – „Câte a făcut Dorel nu mai cel de sus știe”, „Ce a făcut omul acesta se cheamă că a plătit impozit pe prostie; cum prostie este multă și el a făcut mult”. – ori dintr-un dialog exterior, cu suspectul, ce conține atât exagerare cât și o doză de admirație, față de ceea ce a făcut suspectul – „Îmi place, ești un șmecher deștept, care ai valorificat orice șansă ce ți s-a oferit.”, „Bravo, ai știut să îi faci pe fraieri, ai obținut, probabil, tot ceea ce puteai să obții din ceea ce ai făcut.”

Ca întrebări, pot fi folosite:

Ai făcut mai mult de o mie, două, pe zi ?

Ai luat și tu câte un container pe zi ?

La fraieri le-ai mai dat ceva ?

Ți-a luat mai mult de o lună să pregătești „treaba” ?

Dacă tot aveai bani pe tine, ai luat măcar 50 de grame ?

Ca principiu, suspecții vor fi foarte prompți în a prezenta o negare. Suspectul trebuie să fie șocat de gravitatea afirmației; decizia pe care trebuie să o ia în legătură cu ceea ce trebuie să spună va fi influențată – lucrurile nu pot sta atât de rău, nu a făcut atâta rău, a făcut … doar ceea ce a făcut și, ca atare, ar fi bine să spună exact ceea ce a făcut.

Suspectul care începe să admită că este implicat în activitatea ilicită cercetată își înclină capul într-o parte, sprâncenele se arcuiesc, buzele se încrețesc, devin moi, ochii evită privirea anchetatorilor.

Suspectul care începe să nege are nevoie de un aport suplimentar de aer, gura se strânge, buzele se strivesc iar capul se mișcă în plan orizontal în semn de negare. Mâinile pot fi, și ele, folosite pentru a susține negarea făcând gesturi mai ample, lipsite de firescul specific.

Anchetatorul, aici, trebuie să lupte pentru a obține negarea suspectului, ce este, de fapt, o recunoaștere a vinovăției. De exemplu:

Anchetatorul – Îți ieșeau cel puțin 1.000 lei pe zi ?

Suspectul – Nu era posibil.

Anchetatorul – Eram sigur că nu avea cum să fie așa de mult. Cam cât putea să fie într-o zi bună ? De fapt, din ceea ce rezultă din anchetă, până acum, nu avea cum să fie mai mult de 7-8 sute. Cât de mult a fost ? Mai mult de 500 ?

Suspectul – Mai puțin.

Anchetatorul – Păi … lucrurile se simplifică, rămâne de văzut dacă prejudiciul efectiv mai prezintă interes pentru anchetă. Totuși, cât a fost ?

Suspectul – Eu mergeam pe 100 de lei, dar, se putea să-mi iasă și 170 sau 180 într-o zi.

Prima recunoaștere a vinovăției, la cei mai mulți suspecți, este o minciună menită să minimizeze gravitatea faptei lor. Cu toate acestea, suspectul este într-o situație grea – a admis că a făcut, ceea ce nu trebuia să facă. A făcut-o pentru prima oră și cale de întors nu mai poate fi. Este treaba anchetatorului, acum, să dezvolte filonul, să obțină cât mai mult din ceea ce a spus, din ceea ce a apucat să spună, suspectul.

12.5. Folosirea „întrebării următoare” sau „întrebării de rezervă”

De multe ori, persoanele care vin pentru a fi ascultate își pregătesc un scenariu cu o parte „tare” ce constă în afirmații care să sensibilizeze anchetatorul. Aceste „afirmații” care, fie că se constituie în auto-acuzații, fie că se referă la activități ilicite care au fost desfășurate de către persoane importante, „uită” să fie și argumentate. Foarte importante, în context, sunt două aspecte: dacă aceste afirmații sunt adevărate și dacă ele pot fi probate. În ceea ce privește adevărul, anchetatorul va putea observa, în comportamentul persoanei ascultate, anumite manifestări care indică disconfortul, un anumit stres – dar cine poate face declarații împotriva sa cu nonșalanță ? cine poate face declarații despre persoane considerate importante fără să fie marcată de posibilele riscuri pe care și le asumă ? Cât despre posibilitatea de a proba, totul pare a fi subsumat noțiunii de evaziv.

De multe ori, persoanele ascultate evită să spună minciuni, încercând să dea răspunsuri lipsite de precizie, evazive. Un astfel de răspuns, presupune un enunț, care are ca anexă o presupunere sau prezumție, despre care persoana ascultată nu oferă detalii, considerând că nu este normal – întrucât orice interlocutor, deci și anchetatorul, înțelege repede.

În altă ordine de idei, orice întrebare pe care o pune anchetatorul presupune, ca o tendință naturală o anumită așteptare, un răspuns anticipat (bazat, adesea, pe o idee preconcepută). Dacă răspunsul nu conține referiri directe la ceea ce se așteaptă, la obiectul întrebării, instinctual creierul anchetatorului tinde să umple găurile lăsate, astfel încât totul să poată fi redus la „da” sau „nu”.

De exemplu, orice părinte pune întrebări copiiilor înainte ca aceștia să plece la școală dimineața, „Te-ai spălat pe dinți ?” Invariabil, răspunsul este afirmativ, adevărat prin esență. Dacă întrebarea se modifică „Te-ai spălat pe dinți bine ?” sau „Te-ai spălat pe dinți, azi, cu pasta de dinți cea nouă ?” ne putem aștepta la o schimbare; copilul s-ar putea duce la baie să se spele pe dinți, dacă nu a făcut-o deja. Se pot găsi numeroase exemple de răspunsuri evazive la întrebări, la fel de, evazive.

Important este ca anchetatorul să aibă pregătită o nouă întrebare „de rezervă”. De exemplu:

Anchetatorul: „A-ți violat-o pe … ?”

Persoana ascultată: „Sper să fie soția mea, cum să fac așa ceva ?”

Anchetatorul: „Am înțeles, dar vreau să știu, dacă a-ți întreținut, cu forța, acte sexuale cu … .”

Persoana ascultată: „Să folosesc forța ? Nu, am făcut dragoste așa cum fac doi oameni care se iubesc.”

O greșeală care apare, des, în activitatea anchetatorilor constă în punerea aceleiași întrebări cu un conținut mai specific. Trebuie să remarcăm faptul că în planul manifestărilor exterioare nu apar diferențe semnificative în condițiile date; altfel stau lucrurile dacă apar cuvinte noi care să aibă și o încărcătură emoțională deosebită. De exemplu:

Anchetatorul: „A-ți violat-o pe … .”

Persoana ascultată: „Sper să fie soția mea, cum să fac așa ceva ?”

Anchetatorul: „Am înțeles, dar ai lovit-o peste față în timp ce ai dezbrăcat-o ?”

Persoana ascultată: „Bineînțeles că nu, cum poate să spună cineva așa ceva? Am sărutat-o de câteva zeci de ori ! …”

12.6. Folosirea întrebărilor alternative

De cele mai multe ori, în anchetă, ne așteptăm ca suspectul să coopereze și să ofere date pe baza cărora să putem consolida o probațiune eficientă, care să fundamenteze o hotărâre de condamnare a instanței – o condamnare cu ani de detenție. Este greu de acceptat că, pus în fața unei asemenea perspective, suspectul ar putea să cedeze – ba, din contră, așa cum am arătat, se poate constata o mobilizare generală, o concentrare a tuturor energiilor, pentru evitarea unei asemenea desfășurări viitoare a lucrurilor. Ca și tehnică de anchetă, pentru a evita dezvoltarea unei confruntări frontale, se recomandă folosirea întrebărilor alternative.

Persoanei ascultate îi sunt puse întrebări care nu vizează, direct, fondul activității cercetate și care oferă două sau … mai multe alternative de ocolire a ceea ce nu poate fi acceptat.

De exemplu, în cazul cercetării unui furt sau a unei tâlhării dintr-o locuință, se pot adresa întrebări precum: „Când ai făcut rost de bani, ai fost la cârciuma lui Stelu` sau ai petrecut cu Ioana ?” (concubina făptuitorului), „Ai petrecut cu Ioana, nu-i așa ? Ai fost văzut de către o vecină care s-a plâns și că a-ți făcut-o lată.” Dacă apare cel mai mic semn de confirmare, se poate considera că gheața a fost spartă. De asemenea, se poate întâmpla ca cel ascultat să nu accepte nici o variantă propusă și să fie, afirmată și probată, o a treia variantă – lucru important – ori, pur și simplu, să apară doar negația.

Lucrurile nu pot fi privite simplist, întrebările trebuie pregătite cu atenție, puse la momentul potrivit și pe tonul cuvenit. Formularea întrebărilor alternative are o importanță, cu adevărat, deosebită – presupune, de fiecare dată, ca ce se așteaptă, în primul rând, din punct de vedere al consecințelor juridice, să fie acceptabil, să presupună un tratament mai puțin sever, persoana să fie respectată, ceea ce urmează a fi rău și urât să nu fie, să nu pară a fi, inevitabil. Atunci când anchetatorul recurge la întrebări alternative, ar trebui să respecte principii, precum:

1. Întrebarea alternativă nu ar trebui să facă referire la pedepsele prevăzute de lege.

De exemplu, „Se pare că ancheta va merge pe o acuzație de omor calificat, situație în care vei primi o pedeapsă cu închisoarea de la 15 la 25 de ani – este adevărat că ai plănuit omorul sau a fost vorba despre un conflict spontan, în cadrul căruia ai fost provocat ? – situație în care pedeapsa s-ar putea diminua considerabil”. Introducerea în discuție a unei pedepse atât de … înspăimântătoare este de natură a bloca comunicarea, mult mai nimerit fiind o abordare precum: „Pentru binele tău, ar fi bine să putem proba ceva de genul unei provocări, unei legitime apărări sau un accident”. Astfel, se provoacă persoana ascultată, să accepte faptul că a fost în locul și în perioada în care a murit victima și, mai mult, posibilele apărări, pe care este invitat cel ascultat să le promoveze și să le probeze, sunt elemente pe care ancheta, oricum, trebuie să le elucideze.

2. Întrebarea alternativă nu ar trebui să conțină amenințări referitoare la consecințe pe care persoana ascultată ar putea să le suporte

Important este ca persoana ascultată să poată răspunde fără teama unor consecințe nefavorabile; asta pentru că, altfel, răspunsul va fi centrat pe evitarea consecințelor. De exemplu: „Cooperezi cu mine și-mi spui unde îi găsim pe complici sau te întorci în arest și uiți de pachet și vizite … apropo, vezi că trebuie să-ți speli hainele pentru că put …”. Într-o asemenea situație, fără să existe garanția că vom obține adevărul, vom avea parte de o replică, care să respecte versiunea pe care și-a propus să o promoveze suspectul, dar, care să încerce să satisfacă solicitarea anchetatorului. Probabil că un efect mult mai bun s-ar putea obține dacă anchetatorul ar prezenta solicitarea printr-o abordare pozitivă – de exemplu: „Știi despre faptul că există unele probe împotriva ta. Am nevoie de ajutorul tău, pentru a identifica locul unde se găsesc complicii, și-ți promit că, pe lângă avantajele legale ale cooperării cu organele de anchetă, te voi ajuta și voi verifica, cu toată atenția apărările tale, astfel încât să te bucuri de cea mai avantajoasă soluție în instantă.”

Este clar că, așa, de fapt, anchetatorul nu se angajează la nimic deosebit. Cooperarea cu organele judiciare este răsplătită de către legiuitor, fiind considerată circumstanță atenuantă judiciară, iar verificarea apărărilor constituie o preocupare firească de anchetă. Oricum admisibilitatea unei probe este exclusă în condițiile folosirii constrângerii – situație în care ne-am găsi, dacă anchetatorul va profera amenințări în legătură cu persoanele apropiate, în legătură cu drepturile legitime ale suspectului sau în legătură cu bunuri cu valoare mare financiară ori personală. De exemplu: „Dacă nu ne spui …, o să-ți iau copiii și o să-i duc la casa de copii; pe tine te bag în pușcărie și o să vorbesc cu patronul ca să o dea afară pe nevastă-ta. O să rămână, cu toții, pe drumuri”.

3. Întrebarea alternativă nu ar trebui să ofere promisiuni de clemență

Sigur că anchetatorul nu poate oferi clemență, nu are nici un fel de drept pentru a hotărâ tratamentul juridic ce va trebui aplicat de către instanță. Însă, în practică, se mai face trimitere la faptul că „ … o să încerc să intervin pe lângă procuror”; „o să încerc te ajut să stai cât mai mult în arestul secției, unde este mai bine – primești vizite, pachete, etc., mai lesne decât în penitenciar …”. Nu este greu de observat că oferirea de avantaje poate deveni, cu ușurință, un fel de invitație pentru acte de corupție. Uneori, simpla trimitere, la unele avantaje pe care le oferă legea, se poate considera clemență – lucru, absolut, discutabil, mai ales în condițiile în care, însuși, legiuitorul a prevăzut posibilitatea reducerii pedepsei sau chiar a nepedepsirii în anumite condiții (a se vedea cazul infracțiunilor de corupție, de crimă organizată, vamale, etc.).

Folosirea unor întrebări alternative, pentru a obține prima recunoaștere a vinovăției, pe timpul unei ascultări poate face diferența între un interogatoriu reușit și unul nereușit. Totuși, o întrebare, adresată în mod necorespunzător, poate duce la modificarea ulterioară a unei declarații în care a fost consemnată o mărturisire voluntară. Persoanei ascultate nu trebuie să i se facă promisiuni referitoare la un tratament mai puțin sever, în schimbul unei declarații și nici să fie amenințată cu tot felul de consecințe inevitabile, dacă acesta nu dorește să mărturisească. Mai mult decât atât, în întrebarea alternativă nu ar trebui să existe mențiuni despre posibile capete de acuzare, lungimea pedepselor sau percepția judecatorului cu privire la activitatea ilicită cercetată.

Particularizând, pentru a lămuri aspecte specifice activității ilicite, se poate ca, printr-o singură întrebare, anchetatorul să ofere două opțiuni acuzatoare, pe baza cărora suspectul va alege ceea ce, probabil, va corespunde cel mai bine cu evoluția procesului de raționalizare dezvoltat anterior. Anchetatorul cunoaște acest lucru și va include, în conținutul întrebării, o acuzație ce poate fi acceptată și o acuzație din zona a ceea ce i se poate întâmpla mai rău suspectului. Diferența între acceptabil și inacceptabil este fundamentată și vine să completeze și să dezvolte ceea ce suspectul a admis, deja, ca implicare în activitatea ilicită cercetată.

Exemplele, oarecum clasice, folosite de către anchetatori, în practică, presupun:

Ai folosit banii pentru a lua de mâncare pentru familie/a plăti facturile de întreținere/a plăti spitalizarea pentru … /a-ți ajuta mama ori pentru a cumpăra băuturi alcoolice/droguri/a merge la curve/a juca la jocuri de noroc ?

Te-ai gândit de mult să faci asta ori așa ți-a venit în momentul ăla ?

Tu ți-ai propus să faci asta ori a fost un accident ?

Anchetatorul trebuie să aibă grijă, să fie atent la modul de manifestarea al suspectului. Întrebările alternative pot fi folosite, cu eficiență, atunci când refuzurile suspectului au încetat, când există admiterea implicării ori aceasta este în curs și, din diferite motive, narațiunea suspectului s-a oprit. Există și posibilitatea ca unii dintre anchetatorii cu experiență să folosească întrebările alternative pentru a testa sensibilitatea suspectului față de o posibilă admitere, însă, aici, poate apare un pas înainte, doar în măsura existenței unei empatii deosebite a anchetatorului cu suspectul, a unei relații consolidate între cei doi. Mai este nevoie, tot aici, și de un comportament non verbal adecvat al anchetatorului, de natură a susține demersul principal. Este necesară atingerea unui vârf de sinceritate, în tot ceea ce înseamnă comportamentul anchetatorului, care însoțește o întrebare alternativă. Pentru eficiență, la fel precum în cazul folosirii afirmațiilor ori întrebărilor prin care se acuză direct, anchetatorul va folosi prenumele suspectului pentru a atrage atenția.

Nu este lipsit de importanță ca anchetatorul să fie pregătit pentru a repeta o întrebare alternativă, de fiecare dată când constată o anumită retragere a suspectului, pentru a avea un dialog intern. Mai mult, anchetatorul poate să sugereze, să insiste, asupra variantei preferabile: „Sunt sigur că ai plătit doctorii pentru copil, asta spune multe despre ce fel de suflet ai; este adevărat că ai plătit facturile la spital ? Este adevărat Dorele ? Trebuia să îmi dau seama că, un om ca tine, nu ar fi putut face așa ceva, decât pentru cineva drag, este adevărat Dorele ? Ai plătit doctorii Dorele ? Dacă ți-ai luat de băut, ne pierdem timpul și este timpul meu, este cu totul altă poveste, dar … nu mi se pare corect, nu cred că ai cheltuit banii pentru băutură, ești un om bun, a fost pentru doctori ?”

În practică, se consideră firesc ca suspectul să fie încurajat pentru a alege varianta mai bună. Anchetatorii știu că suspecții nu aleg în funcție de motivul real ce a stat la baza pregătirii, desfășurării și exploatării rezultatelor activității ilicite ci în funcție de ceea ce i se pare mai acceptabil, de ceea ce pare a presupune o cheltuială mai mică de resurse ori de șanse pe care le au. Pentru anchetă, motivul pentru care suspectul a făcut ceea ce a făcut este mai puțin important decât faptul că A FĂCUT. Motivele pot fi folosite ca circumstanțe reale sau personale de natură a califica o faptă sau una ori alta dintre persoanele implicate, de natură a atrage o agravare a răspunderii penale ori o anumită clemență legală față de făptuitor. Este adevărat că, uneori, diferența între „cu voie” și „fără voie” poate face diferența între infracțiunile din culpă și cele săvârșite cu intenție, diferența dintre un tratament sancționator, dominat de înțelegere față de „greșeală” și de persoana făptuitorului și un tratament sancționator, ce vizează aplicarea unei pedepse cu închisoarea.

Teoria „accidentului” este folosită ca momeală de foarte mulți anchetatori, ce devin deosebit de mulțumiți, pentru că obțin acceptarea implicării și o descriere – privită ca un cap de pod – a modului în care a fost desfășurată activitatea ilicită. Bineînțeles că urmează descrierea riguroasă a tuturor elementelor acționale și a motivelor ce au stat la baza fiecăruia, o simfonie în „DE CE ?”, care trebuie interpretată de către suspect și ascultată de către anchetator. Abia cu toate „cărțile” pe masă s-ar putea stabili „cum stă treaba cu vinovăția, cu latura subiectivă a infracțiunilor”.

După ce suspectul a recunoscut implicarea în activitatea ilicită cercetată, anchetatorul trebuie să sprijine decizia suspectului de a mărturisi. Acesta a făcut o alegere ce, chiar dacă a făcut-o, doar, dând din cap ori spunând un singur cuvânt – DA sau NU – trebuie completată. Sunt puțini suspecți care sunt în stare ca, în acest moment, să ofere o narațiune, unii dintre ei, în plan obiectiv, nici nu realizează faptul că și-au recunoscut vinovăția. Aspectul poate fi de natură a fi exploatat ulterior, dacă anchetatorul rămâne pasiv, de către suspect, ce poate afirma că nu și-a dat seama ce a făcut ori spus.

De exemplu, am văzut o parte din desfășurarea ascultării unui funcționar public din cadrul poliției locale, ce era acuzat de furtul unui pistol, de la serviciu. Anchetatorul a dezvoltat procesul de raționalizare către o versiune centrată pe o datorie, pe care o făcuse suspectul la niște cămătari – „Sunt sigur că nu ai luat arma pentru a face rău; ți-a fost frică și ai făcut-o pentru a-ți proteja familia. Ți-a fost frică de cămătari ! Așa a fost, sunt sigur că ți-a fost frică.” Pe timpul discursului susținut de către anchetator, suspectul și-a lăsat umerii să cadă în jos, capul a devenit, și el, aplecat. Când anchetatorul a spus: „Ți-a fost frică de cămătari ! Așa a fost, sunt sigur că ți-a fost frică.” suspectul a dat din ușor din cap în sens afirmativ. Anchetatorul nu a mai continuat asaltul și l-a lăsat pe suspect să realizeze că a făcut o greșeală. Anchetatorul a încercat să continue procesul de raționalizare vorbind despre ce răi și ce nenorociți sunt cămătarii. Rezultatul a fost dezastruos: suspectul și-a reîncrucișat brațele, și-a ridicat capul privind pe undeva pe deasupra capului anchetatorului iar fața a revenit la o expresie rece și indiferentă. Mărturisirea a fost pierdută, cel puțin pentru un timp, pentru că anchetatorul nu a insistat suficient – așa este, sunt convins că așa este, spune-mi că așa este. Orice întârziere, din partea anchetatorului, în a susține admiterea, cât de firavă, a implicării în activitatea ilicită cercetată, poate conduce la o retragere.

În practică, poate apare o problemă: dacă anchetatorul, din diferite cauze, obiective sau/și subiective, pierde, nu sesizează, nu este pregătit ori nu este suficient de atent, pentru a observa semnul ori manifestarea, prin care suspectul admite că este implicat în activitatea ilicită cercetată, ce se poate face ?

Personal, consider că există manifestări comportamentale caracteristice, pentru un suspect care admite implicarea, ce fac diferența, fața de un suspect care continuă să nege.

Cel care admite tinde să aibă fața relaxată, ochii evită privirea anchetatorului, parte din concentrare se pierde, gândul, mintea, suspectul cu totul, pare să fie departe, pe o altă planetă. Buzele sunt lipsite de încordare și lasă să iasă, fără a se opune, aerul din gura care, parcă, se face pungă. Sprâncenele se arcuiesc, și ele, odată cu manifestarea admiterii. Suspectul nu se simte, când își ia aer. Tot ce vine de la el, toate exteriorizările lui, vin pe respirație – ceva ascuns cu, mai mult sau mai puțină, grijă iese la lumină și trebuie să dea la o parte tot ceea ce l-a acoperit. Nici nu are nevoie de aer, pentru că nu intenționează să vorbească. Pe timpul admiterii, capul pare a în derivă, bărbia caută pieptul, ca punct de sprijin, iar ochii sunt orientați, de regulă, spre stânga jos – cu conexiuni neuronale în zona sentimentelor, a trăirilor emoționale.

Suspecții care neagă au tendința de a căuta și, chiar, forța contactul cu privirea anchetatorului, capul se mișcă în plan orizontal, într-o agitație de natură a susține refuzul ferm. Înainte de a vorbi, uneori chiar pe timpul livrării primelor sunete, apar mișcări în plan orizontal în sens de NU. Sprâncenele, și întreaga față, sunt încordate, transmit un sentiment de dispreț pentru că, în fapt, suspectul nu este și nici nu vrea să fie de acord cu raționalizările avansate de către anchetator. NU-ul apare spontan, imediat ce anchetatorul a emis ultimul sunet din mesajul său. După NU, apare și se dezvoltă mesajul de refuz al suspectului. Pentru a fi eficient, suspectul urmărește, pândește sfârșitul discursului promovat de către anchetator. O să vedem suspecți care au buzele strânse, care inspiră o cantitate mare de aer într-un timp scurt, după care îl elimină controlat, puțin câte puțin. Sunt convinși că, având pieptul plin cu aer, vor avea suficientă forță să genereze un mesaj de negare, de respingere, convingător. Vor începe să vorbească, imediat ce va apare o pauză în vorbirea anchetatorului.

Un bun anchetator trebuie să poată recunoaște manifestări comportamentale, precum cele la care am făcut referire, pentru a putea reacționa adecvat, în funcție de distanța pe care o mai are de parcurs cu suspectul, până la momentul admiterii și, ulterior, al mărturisirii.

Așa cum am arătat, acceptăm că, în momentul în care un suspect pare să fie gata să mărturisească, anchetatorul trebuie să pună o întrebare alternativă. Ca un exemplu clasic, anchetatorul poate întreba: „Ai planificat acest lucru înainte calculând, totul, la secundă sau s-a întâmplat la un impuls de moment ? Mi se pare că ești un om de treabă, nu-i așa că a fost un impuls de moment?” Dacă suspectul dă din cap afirmativ totul este bine. Dar dacă suspectul oferă o slabă negare de genul „Dar, sincer, nici măcar nu am făcut-o.” Când un suspect (a cărui vină este sigură, într-un mod rezonabil) continuă să respingă întrebarea alternativă, anchetatorul trebuie să aibă pregătită o întrebare de restituire.

Întrebarea de restituire este un termen generic, destinat să descrie orice întrebare formulată în scopul de a permite suspectului să facă o concesie parțială cu privire la vinovăția sa, care să poată fi apoi folosită ca o piatră de hotar în obținerea primei mărturisiri a vinovăției. Să luăm, de exemplu, un funcționar administrativ care este cercetat în legătură cu un furt în valoare de aproximativ 4.000 lei – anchetatorul poate întreba, „Măcar ai fi dispus să acoperi prejudiciul, să plătești valoarea bunurilor furate?” Dacă funcționarul este de acord – VICTORIE – a făcut primul pas către mărturisirea furtului.

Alte exemple de întrebări de restituire sunt:

Vrei să vorbesc cu victima pentru a afla ce va face, dacă i se va restitui bunul furat ? – în cazul unui furt;

Ai accepta o corectare a cererii pentru despăgubire ? – înșelăciune în domeniul asigurărilor;

Măcar ești dispus să renunți la alcool și să te oprești din băut ? – atunci când consumul de alcool a fost de natură să influențeze comportamentul persoanei;

Ai putea accepta o împăcare, dacă victima nu are pretenții ?

Suspecții vinovați vor fi, de cele mai multe ori, de acord să facă aceste concesii deoarece aceasta le permite să se elibereze de anxietatea și vina asociate cu activitatea ilicită desfășurată, fără a accepta o responsabilitate personală. Dacă suspectul se împotrivește acceptării unei asemenea concesii, este de datoria anchetatorului să încerce un nou demers. Spre exemplu:

Domnule ai fi dispus sa plătești măcar 2.500 lei din valoarea prejudiciului ?

Nu am furat nimic și nici nu am de unde să plătesc banii ăștia … .

Știi ceva ? … Eu te-am tratat destul de bine în după-amiaza asta, nu-i așa ? Nu am obligația să insist și să trec peste evidența unor probe, mă așteaptă alte două persoane pentru a rezolva niște probleme într-un dosar. Credeam că ești o persoană sinceră, cu caracter, care se comportă rezonabil, dar, dacă nu ești nici măcar de acord să restitui banii, asta îmi spune că m-am înșelat în privința ta – poate nu ești decât, doar, un hoț mincinos … . Acum, nu spun că trebuie să-i restitui toți banii astăzi. Dă-o încolo de treabă, dacă aveai bani nu ai fi avut nevoie de ei încă de la început. Eu doar vorbesc despre restituirea lor, până la urmă. Ai fi de acord cu asta, nu-i așa?

Cred că da.

O dată ce suspectul este de acord cu întrebarea de restituire, anchetatorul trebuie, în continuare, să scoată în evidență prima admitere a implicării în activitatea ilicită cercetată și să provoace o mărturisire completă. De cele mai multe ori, aceasta poate fi obținută prin simpla adresare a unor întrebări de detaliu.

– Mai ai ceva din banii furați ?

– Nu.

– Asta înseamnă că, într-adevăr ai avut nevoie de ei. Pentru ce ți-au trebuit?

– Pentru a plăti facturile.

– Ce facturi trebuia să plătești?

– De Crăciun, am luat tot felul de cadouri, cu cardul meu de credit și când s-au adunat … .

– Deci ți-au trebuit pentru a plăti banii pe care i-ai cheltuit cu alte persoane. Pot să înțeleg aceasta.

Urmează ca anchetorul să continue cu întrebări pentru continuarea confirmării.

Alte exemple întrebări de detaliu care pot fi adresate o dată ce suspectul este de acord cu întrebarea de restituire presupun:

Pentru a dovedi proprietarilor casei că ești sincer, ce bun poți să le restitui zilele astea ? – în cazul unui furt din locuință.

Crezi că poți să te abții, să nu mai bei alcool ?

Nu vrei să vinzi mașina ? – pentru a nu mi fi tentat să o conduci, cel puțin până îți iei un nou permis.

Dacă tu tot consumi droguri, te rog să mă ajuți să-l/să o tratez pe … .

Dacă la prezentarea pentru recunoaștere vei fi indicat de victimă ca fiind cel care a violat-o, promiți să nu fii violent așa cum ai fost când ai violat-o ?

Anchetatorii trebuie să accepte că întrebarea de restituire este doar o cărare, un mijloc, care poate duce spre o eventuală mărturisire. Fiind de acord cu compromisul sugerat de anchetator, persoana ascultată nu este, neapărat, de acord cu recunoașterea vinovăției. Într-un caz real în care s-au furat câteva sute de lei dintr-o casă de marcat, cercetările s-au concentrat, imediat, pe un tânăr care a fost angajat recent. Pe parcursul ascultării tânărul a fost de acord să plătească banii furați, dar …, niciodată nu a admis că a furat banii. Angajatorul era pregătit să concedieze angajatul datorită furtului. Într-un efort de a elemente noi pentru lămurirea situației am considerat util ca și un alt angajat care avea acces la casa de marcat să fie ascultat. Acest angajat, care era vechi, considerat a fi un fel de asistent manager de încredere, a prezentat manifestări specifice comportamentului mincinos și a fost interogat amănunțit. Recunoașterea faptei de către acesta l-a exonerat pe angajatul cel tânăr, care era de acord să suporte prejudiciul

Am arătat că folosirea exagerărilor, a unor acuzații ușoare, provocatoare, a întrebărilor alternative, sunt la dispoziția anchetatorului pentru a-l provoca pe suspect, pentru a scoate „ceva” de la acesta. Pe fond, practic, toate acestea, oferă suspecților oportunitatea de a intra în dialog cu anchetatorul. Trebuie acceptat faptul că cei mai mulți dintre suspecți, din punct de vedere emoțional, sunt în imposibilitate de a răspunde la întrebări deschise; nu sunt în stare și nici nu vor să prezinte narațiuni, care să conțină elemente de natură ori pe parcursul cărora să se expună, să-și piardă credibilitatea. În cazul folosirii întrebărilor închise este vizată reactivitatea emoțională, ceea ce poate scăpa controlului, datorită necesității de manifestare a emoțiilor. Suspectul, încă nu mărturisește, el, doar, lasă, involuntar, să-i scape admiterea implicării. Pentru anchetator, urmează faza următoare, a dezvoltării admiterii implicării în activitatea ilicită.

12.7. A recunoaște „acum”

Este în natura lucrurilor ca oamenii atunci când au de luat decizii neplăcute să amâne, cât mai mult acest lucru – da, o să fac, dar nu azi. Știm cu toții cum procedăm când trebuie să ne plătim ratele, când trebuie să ne achităm impozitele, când trebuie să ne prezentăm pentru tratamente ce pot presupune durere, cum tratăm termenele de plată a facturilor, etc. Sunt suficiente motive pentru a nu o face „exact” acum.

Cei mai mulți dintre suspecții vinovați tratează lucrurile asemănător. Cel care se află în fața anchetatorului acceptă faptul că sunt cunoscute multe detalii legate de implicarea lui și că a minți este lipsit de sens. Cu toate acestea nu spune adevărul, nu spune adevărul pentru că simte, instinctual, că spunerea adevărului aduce necazuri.

Ce trebuie să facă anchetatorul ?

Există vreun un procedeu tactic care poate fi folosit pentru a-l determina pe cel sau cea ascultată să spună adevărul „acum” ?

Soluția vine din marketing, agentul comercial are nevoie să convingă consumatorul să ia decizia de a cumpăra „acum” și atunci a apărut soluția – recompensa. În marketing se fac reduceri de preț, se oferă bonusuri, se oferă exclusivitate, etc. În anchetă, și nu numai, se pedepsește comportamentul întârziat. Un lucru este cert, un procedeu tactic „de urgență” dezvoltat pe bază de persuasiune trebuie să se bazeze pe un mix inteligent și, neapărat, eficient construit din recompense și sancțiuni; în opinia mea, orice soluție ce se bazează doar pe recompense ori doar pe sancțiuni nu poate avea eficiență. Anchetatorul nu poate folosi orice fel de recompense și sancțiuni, există limite și facilități legale – începând cu circumstanțele atenuante ori agravante și terminând cu cauze de nepedepsire ori care diminuează pedeapsa. De asemenea, nu este normal să-l pedepsim pe cel care își susține nevinovăția mințind, „oferindu-i” lovituri în diverse părți ale corpului ori încercând să-l umilim, însă, nimic nu ne împiedică să sancționăm „expunerea mincinoasă” prefăcându-ne că privim în în gol, sau pe fereastră, jucându-ne cu un pix ori lăsând să ne cadă pe podea ceva care să producă zgomot. O anumită eficiență o are și tăcerea, pur și simplu anchetatorul nu-i mai oferă feed-back celui pe care îl ascultă.

Nu poate fi considerat ca fiind un lucru abuziv să ne grăbim să aflăm adevărul, să ne străduim să aflăm mai repede adevărul de la persoana pe care o ascultăm. Din punct de vedere tactic, trebuie exclusă orice posibilitate ce ar avea legătură cu promisiuni de clemență ori cu amenințări legate de folosirea violenței fizice sau de psihice.

Ce se poate face ?

O idee ar fi folosirea unor afirmații legate de modul de tratare a situației de către anchetator. De exemplu, „Domnule, sunt la serviciu de trei zile, noi, aici …, avem foarte multe dosare în lucru; nu am timp pentru a lămuri, absolut, totul. Mâine am o zi liberă. În după amiaza aceasta am să termin lucrul în dosarul în care sunteți implicat. Dacă vreți să mai spuneți ceva care să vă susțină poziția, vă rog să o faceți, acum; eu am nevoie de adevăr.”

În aceeași ordine de idei se poate face apel la un complice, „Dan, știu că, de cele mai multe ori, cei cu care stau de vorbă nu-mi spun adevărul de la început. Acum, nu am timp, ori îmi spui adevărul ori te las în pace. Îl voi asculta și pe …. și sunt convins că, după ce îi voi spune că nu ai făcut decât să mă minți, va spune că tu ai pregătit, tu ai avut ideea și ai stabilit cum să se acționeze și că el a fost doar un simplu spectator, un om ce a fost într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit. Este alegerea ta, nu știu cât îți va folosi să taci sau să minți câtă vreme alții vorbesc și ceea ce spun ei este împotriva ta.”

Soluții constructive pot fi și:

„Maria, știi foarte bine că, mai devreme ori mai târziu, voi afla adevărul. De la tine sau de la altcineva … alegerea este a ta. Pentru tine este bine să îmi spui tu adevărul.”

„ … nu fi copil, crezi că dacă nu spui nimic, tot ce s-a întâmplat și viața va intra în normal ? Dacă eu, dacă ancheta nu va face lumină, în ceea ce s-a întâmplat, oamenii nu vor avea încredere în tine, vor crede că cine știe ce aranjament necurat am făcut. Eu zic să spui adevărul acum și, probabil, și eu și tu, vom avea de câștigat.”

„ …, nu vreau să mă cauți săptămâna viitoare, să-mi spui că te-ai gândit să-mi spui advărul. Săptămâna viitoare voi lucra la alt caz, îmi voi asuma neputința de a lămuri toate aspectele din dosarul tău și viața va merge înainte, noi avem mult de lucru și nimeni nu așteaptă, prea mult, cu un dosar. Dacă vrei să-mi spui adevărul, este bine să om faci acum !”

În concluzie, cele mai multe dintre persoanele pe care le ascultăm sunt tentate să amâne, cât mai mult posibil, momentul în care să spună adevărul. Pentru a câștiga timp, anchetatorii trebuie să sublinieze necesitatea spunerii adevărului „acum”. Se pot folosi argumente ce țin de logică, de natura umană sau de evoluții intrinseci ale anchetei. Nu se pot folosi promisiuni de reducere a pedepsei, de intervenție la un judecător, procuror, etc.

CAPITOLUL 13

Dezvoltarea admiterii implicării în activitatea ilicită

Odată obținută, admiterea implicării în activitatea ilicită cercetată, aceasta trebuie dezvoltată, pentru a obține o declarație completă, care să lămurească toate elementele de interes pentru anchetă. Pentru anchetator, este necesară răbdare și perseverență. El are nevoie de o mărturisire completă.

Mai mult, este necesar – orice bun profesionist trebuie să o facă – ca ancheta să fie dezvoltată și cu privire la alte activități ilicite desfășurate de către suspect. De asemenea, firescul demersului presupune și lămurirea oricăror posibilități de implicare, în activitatea ilicită cercetată, a altor persoane; poate fi vorba despre alte persoane vătămate, decât cele deja cunoscute, alți martori ori alte persoane suspecte. Totul trebuie făcut în corelație cu lămurirea problemelor specifice ale anchetei, plecând de la abordarea generală de tip cine, ce, unde, când, cum și de ce și terminând cu aspecte de finețe, ce vizează punctum saliens al modului de operare folosit, modul în care au fost obținute informațiile necesare desfășurării activității ilicite, modul în care a fost concepută valorificarea rezultatelor activității ilicite, măsurile pe care și le-a luat făptuitorul ori făptuitorii pentru a reacționa eficient, în cazul în care ar fi fost surprinși sau dați în vileag ori deconspirați în timpul desfășurării activității ilicite, apărările pregătite pentru a-și asigura scăparea în fața organelor de cercetare ori a instanțelor de judecată, posibilitățile de recuperare a prejudiciului, etc.

Anchetatorii au învățat, din experiența proprie ori ca urmare a exemplelor și raționamentelor logice prezentate în tot felul de publicații de specialitate, cu caracter științific ori de informare și opinie, că, de regulă, suspecții pe care îi anchetează au mai fost implicați și în alte activități ilicite – unele cercetate de către alte organe de urmărire penală, altele, nici măcar descoperite ori sesizate. Este, de asemenea, posibil ca suspectul audiat să cunoască detalii despre alte activități ilicite în care nu s-a implicat personal, dar, despre care a aflat, întrucât au fost implicate persoane apropiate, persoane cu care „a lucrat”, și el, în unele dintre activitățile ilicite în care a fost implicat, persoane cu care se află în relații de ură, dușmănie, de concurență, care au încercat să se salveze, în alte cazuri cercetate, invocând, mincinos, implicarea sa, ș.a.

Recunoașterea implicării într-o activitate ilicită nu poate reprezenta decât vârful unui aisberg, ce trebuie scos la lumină. Suspecții, dacă anchetatorul reușește să le dezlege limba, trec peste faza în care sunt reținuți și circumspecți, stând la pândă pentru a sesiza de unde vine atacul, cum și ce presupune strategia anchetatorului în relația cu ei. Devin curajoși, simt că ar putea controla activitatea, au tendința de a deveni eroi – prin ceea ce fac și/sau spun – devin neglijenți, renunțând la multe dintre măsurile de precauție pe care și le luaseră inițial.

Una dintre problemele greu de explicat de către persoanele ce trăiesc din valorificarea rezultatelor diverselor activități ilicite în care sunt implicați, o reprezintă sursa veniturilor ce stau la baza cheltuielilor pe care le fac, singuri sau/și împreună cu familia. Desigur că în orice societate europeană există un venit minim garantat, dar … din acesta nu se pot finanța autoturisme și case cu un confort ridicat, obiecte de uz personal, obiecte sau activități de loisir, care presupun costuri ridicate. Legislația europeană, în domeniul combaterii activităților ilicite desfășurate de către grupările de criminalitate organizată, presupune, pe cale de excepție, ca, în cazul dovedirii faptului că o parte a patrimoniului provine din activități de crimă organizată, să fie sarcina persoanei în cauză, de a demonstra că restul patrimoniului are proveniență licită. Organele de investigație financiară, fiscul, din oricare dintre țările europene, nu pot accepta existența unor venituri din activități nedeclarate, caz în care și activitățile și veniturile devin ilicite. Ei bine, chiar dacă, în practică, cei mai mulți dintre anchetatori consideră nefiresc să folosească, direct, explicarea provenienței principalelor mijloace de trai, ca parte a strategiei de ascultare a unui suspect, totuși, cu toții, sunt de acord că este o problemă ce ține de credibilitatea persoanei ascultate, ca veniturile ei să fie transparente.

13.1. Dezvoltare admiterii după acceptarea acuzației provocatoare ori după oferirea răspunsului la întrebarea alternativă

Dezvoltarea admiterii implicării într-o activitate ilicită nu se face de la sine, prin natura lucrurilor. Suspectul nu este condamnat – nimeni nu are cum să îl condamne – ca, odată ce a admis că a fost implicat într-o activitate ilicită, să ofere o mărturisire completă, care să rezolve „dosarul cauzei”. Este nevoie, în continuare, de un efort susținut.

În opinia mea, obligatoriu, anchetatorul trebuie să facă două lucruri importante.

În primul rând, anchetatorul trebuie să-i ofere suspectului susținere. Va trebui făcută o declarație de susținere. Suspectul are nevoie de asta. A făcut un pas important pentru prezentul și viitorul său, a luat una dintre cele mai grele decizii pe care le poate lua cineva în viața sa. Și-a admis greșelile, a admis faptul că a făcut ceva rău. Trebuie sprijinit. Pe de o parte, trebuie admirat pentru curajul pe care l-a avut asumându-și responsabilitatea pentru răul pe care l-a făcut; pe de altă parte, anchetatorul are nevoie ca suspectul să meargă mai departe și știe că acesta are nevoie de confirmarea faptului că a luat decizia corectă, că decizia de a mărturisi este cea bună, morală, respectabilă, etc. – „Asta este bine, am fost convins că este așa. Totul a fost din cauza … . O să o rezolvăm, noi, într-un fel.”

În al doilea rând, pentru că simpla susținere nu este suficientă, pentru a-l determina pe suspect să continue „livrarea” de elemente utile pentru anchetă, va trebui făcută o declarație de „parteneriat” cu suspectul – „Dorele, am înțeles, recunosc, acum, că, în mintea și în sufletul meu, am avut permanent convingerea că tu nu … . Vreau să te ajut, pentru că vreau să se facă dreptate, pentru că nu vreau ca un om nevinovat să aibă de suferit pe nedrept.” Acest lucru, de vreme ce s-a soldat cu câștigarea unui aliat, este de natură să confirme justețea soluției. Suspectul a luat cea mai bună decizie. Acum este înțeles și este ajutat, dezinteresat, de un om care știe și poate să îl ajute, de un om care crede în el și este convins de buna lui credință. Totuși, suspectul simte că este pe cale cea bună, însă, nu poate răspunde la întrebări deschise – „Spune-mi, cum s-a întâmplat ?” Anchetatorul este bine să devină pragmatic, să declare și să înceapă, efectiv, construcția apărării, construcția acelei soluții care îl va salva pe suspect.

Va trebui să aibă inițiativa, va trebui să pună întrebări, la care va primi răspunsuri scurte sau, poate, numai oftaturi ori diverse sunete de negare ori de confirmare. Efectul va fi deosebit. Pe de o parte, încet, încet, suspectul se va simți atras în conversație, ceea ce nu este puțin lucru, întrucât în scurt timp va oferi propoziții, va trece la fraze, va susține opinii și versiuni proprii în legătură cu ce și cum a fost; pe de altă parte, va oferi elemente care să îl lege de faptă, care să confirme participarea lui la activitatea ilicită. Cale de întoarcere nu mai este, cum nu va oferi explicații raționale care să se „lege” cu ceea ce a fost, deja, descris și explicat, cum va înțelege că este pe cale să piardă, unicul, cel mai serios și mai valoros aliat pe care la obținut cu greu – anchetatorul. Se va continua construcția apărării, căutând explicații la toate elementele de interes pentru anchetă, la tot ceea ar putea susține ori contesta procurorul în instanță, la tot ceea ce ar putea invoca avocații celorlalte părți implicate. Anchetatorul nu va trebui să folosească cuvinte ori expresii dure, care, gratuit, să-i dezvăluie disprețul pe care ar putea să îl aibă față de un infractor, față de ceea ce a făcut cel pe care îl are în față. Va folosi ca modalitate de refulare, își va sublima pornirile instinctuale tratând riguros problemele – „Eu te ajut, îți construiesc cea mai bună apărare, dar, nu te pot minți, nu pot să spun că ești nevinovat, dacă nu știu tot ceea ce a fost, nu te pot scăpa, dacă nu mă ajuți să probez netemeinicia oricărei previzibile acuzații.”

Evoluția firească a lucrurilor presupune ca anchetatorul să facă conversia simplelor „vorbe” ori sunete în probe, care să poată fi prezentate în fața instanței. Trebuie „să apară” înscrisuri, mijloace materiale de probă, urme care să probeze acțiunile fiecărui participant la desfășurarea activității ilicite. Trebuie să apară suficiente elemente, pe baza cărora să se poată configura valoarea prejudiciului și modul în care acesta ar putea fi recuperat. Mai mult, se poate fundamenta baza pentru un posibil și viitor proces de mediere, oricând posibil pe toată durata procesului penal.

Drumul nu este nici scurt, nici ușor. Dincolo de firescul fixării întregului proces de ascultare, prin înregistrări de sunet și imagine, este util ca anchetatorul, din când în când, să recapituleze ceea ce, deja, s-a stabilit și să scrie fiecare concluzie într-un document de lucru. Este un mijloc de presiune. În plan psihic, practic, se reamintește faptul că suspectul este pe un drum pe care nu îl mai poate părăsi. Aceste recapitulări, inventarieri, în fapt, a probelor de vinovăție, deja, obținute, nu trebuie să apară prematur, când sunt „subțiri”, insuficiente, cânt este posibil ca suspectul să realizeze că se mai poate întoarce, că poate reveni asupra celor spuse, datorită faptului că …, tocmai, a constatat că anchetatorii nu au probe directe cu privire la vinovăția lui. Există opinii, în practică, ce susțin necesitatea începerii consemnării, încă din această fază, a declarației suspectului care să semneze fiecare răspuns, paragraf, concluzie, pagină, etc.

Nu sunt, principial, împotriva unei asemenea opțiuni, însă, atrag atenția cu privire la momentul în care trebuie să înceapă consemnarea declarației. Este necesar ca suspectul să fi renunțat la poziția închisă a corpului, să existe o dezvoltare a dialogului, să existe o relație cu anchetatorul consolidată, care să reziste la încercările pe care le presupune consemnarea unor stări, situații, elemente, de natură a acuza.

Deși pare paradoxal, există posibilitatea ca suspectul să se simtă confortabil vorbind despre ce și cum a făcut. Un amestec ciudat, în felul său, de eroism, bravadă ieftină, realism, dorință de eliberare, sarcasm, umor gratuit, solicitare de milă și clemență, determină istorisiri greu de imaginat în alte condiții. Odată pornită povestirea și oferite suficiente informații, care să lege suspectul de faptă, poate fi momentul în care anchetatorul să solicite începerea consemnării declarației – „să nu uităm ceva …”.

Totuși, descoperirea adevărului este un proces, care nu poate decurge fără sincope. Indiferent de cât de volubil a devenit, de volumul de cuvinte eliberat, este evident că suspectul poate sau, mai degrabă, trebuie, să încerce să păstreze controlul asupra informației pe care o livrează. Nu poate să spună adevărul complet, nu poate renunța la orice șansă, chiar și numai ipotetică, de a obține un tratament mai bun mințind și înșelând anchetatorul. De regulă, sunt reținute elemente considerate cheie, care au potențialul de periclita starea actuală ori crea probleme mult mai grave.

Ce face anchetatorul ?

Este deosebit de atent pentru a descoperi noi elemente, noi „fire” pe care să le urmărească în anchetă, noi informații valorificabile în ancheta ce se desfășoară ori în alte anchete, care se află în cercetare la alte organe de urmărire penală ori, chiar, în faza de judecată, pe rolul instanțelor. Cu excepția omorurilor – unde este posibil cazul așa-zișilor criminali în serie – cele mai multe infracțiuni, ce se săvârșesc cu intenție, sunt pretabile de a fi săvârșite în mod continuat. Într-o asemenea situație, orice anchetator este normal să adopte un raționament de tipul: cine trăiește din furturi nu fură doar o dată. Evident că ancheta este normal să fie limitată în spațiu și timp, situație în care ceea ce se poate proba într-o perioadă rezonabilă de timp rămâne bun probat; ceea ce nu se poate proba, trebuie să urmeze o cale procesuală firească, cea a disjungerii.

13.2. Procedee tactice ce pot fi folosite pentru a extinde admiterea implicării în activitatea ilicită cercetată

Este necesar un răspuns, coerent și sistematic, la întrebarea firească: cum poate proceda anchetatorul, practic, pentru a dezvolta admiterea implicării în activitatea ilicită cercetată ?

Fără a avea pretenția unui inventar complet ori a încerca să limitez creativitatea practicienilor, apreciez că cele mai folosite și mai eficiente procedee sunt următoarele:

Foaia de lucru – am făcut o referire, cu caracter general, la acest procedeu. Pe fond, anchetatorul trebuie să aibă la dispoziție o foaie, cu o suprafață suficient de mare, pentru a permite notarea principalelor probleme ce trebuie lămurite prin ascultare. Nu trebuie uitată necesitatea lămuririi aspectelor legate de implicarea suspectului ascultat în alte activități ilicite. Foaia de lucru ajută anchetatorii să nu lase scăpat vreun aspect important. Nu este lipsit de importanță, și anchetatorii meticuloși așa procedează, ca la fiecare problemă să fie detaliate diverse aspecte considerate importante. De exemplu, la modul de operare, poate fi considerat a fi un aspect important, locurile preferate de făptuitor, dacă este vorba despre o anumită zonă predilectă, modul în care își alege zona și locul unde va acționa, etc.

De asemenea, este important de notat modul în care s-a manifestat suspectul, atunci când au fost abordate diverse aspecte ce țin de activitatea ilicită, când a fost acuzat, când s-a exagerat vinovăția, când a fost pus în fața unei întrebări alternative, când au apărut în discursul anchetatorului unul sau altele dintre motivele posibile care au generat implicarea lui în activitatea ilicită, ș.a.

Foaia de lucru permite atât inventarierea problemelor și aspectelor considerate importante cât și evaluarea, în timp real, a realizărilor, a ceea ce s-a făcut și ce mai este de făcut. De asemenea, se pot nota tot felul de detalii care, altfel, ar pune la grea încercare memoria anchetatorului. Aspectul nu trebuie neglijat, întrucât este cunoscut faptul că resursele, inclusiv în materie de concentrare, nu pot fi decât limitate. Cu cât se alocă mai mult pentru memorie, cu atât se poate folosi mai puțin pentru altceva – inventivitate, rapiditatea raționamentelor, stăpânire de sine, etc.

Revenirea la procedeele folosite pentru reducerea rezistenței – în practică, se consideră necesar ca ceea ce a fost folosit pentru reducerea rezistenței și obținerea admiterii implicării în activitatea ilicită să nu fie abandonat. Au fost realizate lucruri importante. A fost dezvoltată credibilitatea anchetatorului, odată cu concentrarea atenției suspectului asupra aspectelor ce țin de viitor, a fost minimalizată gravitatea activității ilicite desfășurate, s-au oferit justificări, a apărut o speranță pentru viitor, care să diminueze frica suspectului legată de ceea ce se va întâmpla.

Devine util, în context, ca anchetatorul să folosească o întrebare, care să schimbe perspectiva suspectului în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Anchetatorul va folosi faptul că în anchetă, ca de altfel pe întreg parcursul procesului penal, există mai multe interese contrarii. Astfel, va solicita suspectului să ofere detalii pentru a lămuri situația, și dacă martorul X va spune că …, și dacă partea vătămată va invoca faptul că …, și dacă coautorul Y va arăta că …, etc. Este nevoie de argumente și suspectul va trebui să le prezinte anchetatorului, pentru a încerca să lămurească situația și să obțină, tot ce se va putea obține, pentru el și situația sa personală. Dezvoltarea admiterii implicării în activitatea ilicită cercetată necesită perseverență și răbdare din partea anchetatorului. Deși suspectul a recunoscut … implicarea, acesta nu poate fi dispus să prezinte toate detaliile legate de pregătirea, desfășurarea, valorificarea rezultatelor activității ilicite în care a fost implicat. Procesul este asemănător cu ceea ce face un grădinar, ce trebuie să pregătească terenul, să cultive, să treacă, de câteva ori, prin terenul cultivat pentru diverse operații și, abia, o ultimă trecere, presupune culegerea recoltei. La fiecare trecere este nevoie de altceva, de o nouă operațiune și … de o nouă abordare.

Anchetatorul ar trebui, de asemenea, să continue să susțină opțiunea suspectului. Este esențial pentru suspect să fie sprijinit în opțiunea de admitere a implicării. Am văzut, în practică, anchetatori care chiar îi „ceartă” pe suspecți – „De nu mi-ai spus asta dinainte. Lucrurile se pot rezolva mult mai simplu. Ce este cu tine ?” Nu trebuie uitat că suspectului nu îi poate fi ușor, să își reamintească și să prezinte detalii legate de faptă; le știe, cunoaște foarte bine ce și cum a procedat, însă … sunt în legătură cu ceea ce a făcut rău. Orice persoană dorește să scape de rău, de răul făcut, și nu poți scăpa reamintindu-ți răul. Cunoscând aceasta, anchetatorul va avea de subliniat faptul că nu dorește să se întoarcă la subiect, pur și simplu, doar pentru a vorbi despre rău, pentru a-l deranja și enerva pe suspect. Insistența sa va fi pusă pe necesitatea lămuririi tuturor aspectelor necesare anchetei, obținerii unei situații mai bune pentru suspect.

Este de așteptat, și, în practică, se întâmplă adesea, ca suspecții să blocheze, deliberat, fluxul de informație așteptat de către anchetator, sesizând că oferind detalii, oferă detalii în acuzare. Invariabil, se agață și revine la scenariul accidentului – scenariu oferit, inclusiv, de către anchetator în cadrul procesului de raționalizare. Incendiul a fost un accident, distrugerea a fost un accident, vătămarea corporală a fost accidentală, totul, sau, aproape, totul, poate fi accidental.

Folosind rezultatele cercetării la fața locului, anchetatorul poate insista să lămurească aspecte legate de urme și mijloace materiale de probă a căror existență, stare, aspect și caracteristici individuale trebuie explicate. Cei mai mulți dintre suspecți optează pentru a face economie de resurse prin a nu ceda, prin a nu accepta nimic din ceea ce ar presupune agravarea răspunderii. Este, acum, timpul ca anchetatorul să devină un pic arogant, să înceapă să reacuze, să folosească întrebări și afirmații care să exagereze implicarea și gravitatea implicării în activitatea ilicită.

Folosirea întrebărilor și afirmaților de exagerare – poate avea, ca efect, un supliment de admitere în activitatea ilicită cercetată; se pot obține informații suplimentare. Scopul anchetatorului nu este, nici pe departe, să obțină o negare. Speră să obțină o reacție din partea suspectului bazată pe narațiune. Nu mai este momentul unor întrebări de genul: „Ai făcut-o ?”. Oportun poate deveni: „Te-ai gândit, vreodată, la prejudiciul imens pe care l-ai produs ?” Faptul că suspectul nu răspunde imediat constituie un indiciu că acesta gândește. El are un interes să întârzie răspunsul – poate să-i fie rușine, dar … caută și o posibilitate să spună că … de fapt, prejudiciul nu a fost prea mare. Cei mai mulți dintre anchetatori, într-o asemenea situație, riscă și duc exagerarea către o cifră stupidă – „Ce-o fi fost în capul tău ? Ce nevoie aveai de 80.000 ? Nu ți-ai dat seama că o să asmuți câinii ?” În condiții normale, suspectul intervine „supărat” de neroziile pe care le-a auzit și … pune lucrurile la punct: „Uite ce este, eu nu sunt …, indiferent de ceea ce încercați să susțineți, voi sau … ori … , vă spun că nu a fost și nici nu putea să fie mai mult de … .” Practic, suspectul și-a recunoscut vinovăția.

Anchetatorul nu trebuie să uite de necesitatea unei compatibilități între ceea ce spune suspectul și restul manifestărilor comportamentale. Interesante pot fi, în context, mișcările ochilor, mișcările mâinilor și pauzele în vorbirea suspectului. Se pot obține atât informații suplimentare, uneori neașteptate, cât și confirmarea sau infirmarea celor susținute de către suspect. Exagerările sunt folosite, de către anchetatori, pentru a încuraja suspectul să spună – să nege exagerarea, să se dezvinovățească prin a arăta, concret, ceea ce a făcut. Pe fond, se procedează precum la o negociere pentru prețul unei mărfi ce trebuie vândută; se cere mai mult și se acceptă minimul acceptabil. Se spune, printre anchetatori, că tot timpul trebuie exagerat, pentru că a exagera este o provocare și firescul presupune ca suspectul să răspundă la orice provocare pe care o consideră importantă.

Dacă răspunsul la provocare nu apare ori nu are consistența așteptată, anchetatorul trebuie să schimbe „direcția atacului”. Ar putea spune că înțelege dificultatea suspectului, că înțelege lupta sa internă și dezamăgirea legată de faptul că el ar trebui să fie pedepsit pentru o faptă cu consecințe, probabil, puțin semnificative iar alții, ce au furat, distrus ori fraudat, cu consecințe de milioane de euro, sunt, sau par, a fi tratați cu multă înțelegere. Pe cale de consecință, declară că îl va trata pe suspect cu maximă înțelegere și îl asigură că nu este posibil nici un fel de abuz.

În cazul celor suspectați de implicarea în mai multe activități ilicite, anchetatorul ar trebui să insiste, atunci când cultivă „o relație specială” cu suspectul, pe lămurirea a ceea ce este mai grav, pentru că „fleacurile” se rezolvă, aproape, de la sine. Pentru suspect, odată scăpat de povara a ceea ce este mai grav, devine mult mai ușor să povestească despre celelalte fapte considerate mult mai puțin grave, ce pot fi tratate ca și componente ale unei activități ilicite complexe ce ar trebui tratată unitar.

Folosirea expresiei „Știam asta” – este deosebit de utilă în cadrul procesului de dezvoltare a admiterii implicării în activitatea ilicită. Toți anchetatorii știu că este foarte important să nu fie nerăbdători. Orice manifestare de nerăbdare micșorează dramatic șansele dezvoltării a ceea ce a fost admis. Anchetatorul poate deveni o „jucărie”, la îndemâna suspectului, ce poate învăța ușor pașii unei hore lipsită de sens, pentru anchetator – doi pași înainte, patru pași înapoi și lateral și … tot așa într-o mișcare circulară, atât de circulară cât permite spațiul; în cazul de față, spațiul oferit de către anchetator.

Recomandabil pentru anchetator, este să empatizeze cât mai bine cu suspectul, să convingă pe tema dificultății de a-ți aminti detalii legate de desfășurarea activității ilicite și a necesității lămuririi tuturor aspectelor necesare unui judecător pentru a lua o decizie temeinică care … nu poate decât avantaja pe suspectul care nu este vinovat sau … oricum nu a făcut tot ceea ce este acuzat că a făcut.

Ei bine, pe măsură ce suspectul oferă informații, anchetatorul trebuie să ceară mai mult – știam asta; și … cum; ce; când; etc. Anchetatorul trebuie să convingă cu privire la faptul că ceea ce spune suspectul era, deja, cunoscut pentru anchetă. Afirmațiile trebuie făcute cu precauție pentru că, dacă este declarat adevărat, de către anchetator, ceea ce suspectul declară și el știe că este minciună, relația poate degenera – suspectul și-ar putea spune că „dacă eu mint și anchetatorul spune că, ceea ce eu mint, este adevărat și probat în cadrul anchetei, înseamnă că și el minte și nu mai merită nici un pic de încredere; nu are cum să existe probe în legătură cu ceea ce eu mint, pentru că dacă ar fi existat, le-aș fi cunoscut și le-aș fi exploatat eu înainte, și fără să îmi spună anchetatorul ceva”.

Dacă ce spune anchetatorul prinde, suspectul va arăta cooperare, „bucurându-se” de faptul că anchetatorul i-a rămas „prieten”, în condițiile în care acesta știa că el este, într-o anumită măsură, vinovat. Va oferi elemente care să susțină ceea ce „este deja cunoscut”.

Totuși, nici aici, lucrurile nu au cum să fie simple. Există un risc firesc legat de posibilitatea folosirii aceleiași arme, ce se poate dovedi a avea două tăișuri. Suspectul ar putea spune: „Dacă știți așa de multe, spuneți-mi ce credeți voi că este lămurit în anchetă și eu am să vă spun dacă este adevărat ori nu.” Clar, anchetatorul este invitat să arate ce probe sunt și nu trebuie să cadă într-o asemenea capcană. Totul trebuie să evolueze către un compromis, din care anchetatorul să iasă în câștig. Ar putea spune: „Dorele, am înțeles ce îmi ceri. Mi-ar place să-ți pot spune tot ceea ce s-a descoperit în cadrul anchetei, dar nu pot face asta. Nu pot face asta, nu pentru că suntem supravegheați, nu pentru că m-ar da cineva afară ori aș fi acuzat de blat cu tine, ci, pentru că am de luat o decizie importantă în legătură cu tine. Am început să cred în tine, ca om, și în nevinovăția ta, însă, viața m-a învățat să fiu precaut. Ca să te ajut trebuie să fiu convins că ești sincer și vrei să cooperezi în anchetă. Una dintre modalitățile, în care pot să mă conving, este să îți cer ajutorul pentru a verifica dacă ceea ce este cunoscut este și adevărat. Spunându-mi unele lucruri care să se coroboreze cu ceea ce știam dinainte. Am început să fiu optimist, să îmi crească încrederea în tine, să fiu convins că ești sincer cu mine.”

Anchetatorul poate adăuga, poate folosi un as, pe care să îl păstreze în mânecă, până la momentul oportun: „Ar trebui să știi că decizia finală, în ceea ce te privește nu o iau eu. Procurorul și, ulterior, judecătorul își vor pune întrebări foarte clare și directe: De unde știu eu că suspectul a colaborat și nu a încercat să ducă ancheta pe piste false, să ascundă adevărul pentru a obține un tratament juridic mai bun ? De unde să știu eu care a fost motivul real pentru care suspectul a … ? Nu cumva suspectul face parte dintr-o grupare organizată, care cu asta se ocupă și prezintă un grad de pericol mult mai mare, pentru care trebuie să iau măsuri deosebite și să aplic o pedeapsă dură, în consecință ?”

I se poate explica suspectului pe un ton adecvat și că „… până la urmă, ceea ce s-a întâmplat este cunoscut; mai interesează motivul pentru care …” .

De când este implicat suspectul în desfășurarea de activități ilicite – este o problemă care, deși pare a fi una de natură a circumstanția, în cadrul interogatoriului este de natură a „anima” conversația dintre anchetator și suspect. Este importantă pentru a evalua numărul și identitatea persoanelor vătămate, pentru a evalua un cuantum aproximativ al prejudiciului, pentru a evalua modul în care a funcționat și a fost perfecționat, în timp, tot ceea ce a ținut de pregătirea, desfășurarea și valorificarea rezultatelor activităților ilicite. În cadrul ascultărilor ce durează mult, iar anchetatorul a avut un „consum” mare de răbdare, astfel de aspecte sunt de natură a-l revigora, de a da sens, de a sublinia importanța a tot ceea ce face.

Și în acest caz se pot folosi exagerări fără a jigni – „Băi Dorele, tu ești un mare artist. Cam tot ceea ce s-a întâmplat, important, prin zonă, în ultimii 3-4 ani, te-a avut pe tine în rolul principal.” De regulă, suspecții neagă: „Este pentru prima oară !” Dacă este, cu adevărat, prima dată, anchetatorul va justifica demersul prin a arăta că lucrurile nu sunt atât de grave, precum ar putea deveni. Se poate și reformula: „A … tu ești prea sigur pe tine; cred că furi de pe la 11-12 ani !?”

Care a fost cea mai mare „lovitură” – poate constitui o provocare, atât pentru suspect cât și pentru anchetator. Pe de o parte suspectul va putea să se laude cu ce are în palmares mai grozav, cu ceea ce îl face mai de respectat, cu ceea ce îl recomandă ca bun „profesionist”; pe de altă parte, anchetatorul va avea o informație suplimentară, pentru a ști cu cine are de a face, care este anvergura celui ori celei pe care o are în față – un găinar ori unul cu veleități și calități care să îi susțină dorința de mai mult. Problema devine deosebit de serioasă, atunci când activitatea ilicită este focusată pe prejudicierea unei singure companii, eventual, unde făptuitorul este angajat. Sigur că excluderea sa este importantă însă, pentru companie, este la fel de important să cunoască modul în care s-a operat, conexiunile făptuitorului în interiorul companiei, modul în care a fost valorificat produsul activităților ilicite, ș.a.

Valoarea medie a prejudiciului cauzat – poate deveni o temă de discuție predilectă, în special, atunci când activitatea ilicită s-a desfășurat, acoperind, perioade mari de timp – luni sau, chiar, ani. Nu se poate pune problema ca un făptuitor să țină un registru cu ceea ce a făcut. În aceste situații, devine necesar ca anchetatorul să ofere șansa unei abordări globale, ceea ce poate facilita dezvoltarea admiterii implicării în activitatea ilicită. În practică, este ușor de observat, că persoanele ascultate acceptă, cu mult mai mare ușurință, orice nu este exact, orice nu face trimite la date concrete, orice pare că poate fi „întors” ulterior. Poate fi o bună ocazie pentru anchetator să „emită teme de meditație” precum: cam câți bani are nevoie o persoană pentru a trăi – mâncare, țigări, haine, cheltuieli generale de întreținere, etc. Pe cale de consecință rezultă, firesc, că în lipsa unor venturi licite, o sumă comparabilă a venit din desfășurarea de activități ilicite. Mulți dintre suspecți vor începe să ofere detalii care, coroborate, dau naștere la concluzii interesante. Toate susținerile negative ale suspectului vor putea fi corectate prin mediere; o mediere în care anchetatorul va opta pentru o soluție cât mai aproape de realitate, fără a risca relația cu cel ori cea pe care o ascultă. O soluție, ce poate deveni rezonabilă, se poate materializa într-o invitație precum: „Spune, tu, o sumă medie, zilnic sau săptămânal !”

Lista de articole – este utilă, pentru că în cazul desfășurării unor activități ilicite, prelungite în timp, așa cum este cazul furturilor, mulți dintre suspecți își amintesc particularitățile bunurilor pe care le-au descoperit, le-au evaluat sub aspectul valorificării lor, le-au transportat, depozitat, etc. După ce lista se apropie de a fi completă se poate trece și la aspecte cantitative. Se poate întreba, exagerând: „Au fost mai mult de 50 de tricouri ?” – „O, nu … am luat doar 3 sau 4.” Exagerarea anchetatorului conduce la minimizarea activității ilicite desfășurate de către suspect – un fleac, ce pot însemna 4 tricouri față de ce ar fi putut fi ? O dată cantitatea stabilită, se poate trece la elemente de identificare individuală – descriere, referiri la valoare ori stil.

Pasul următor poate presupune abordarea geografică a activității ilicite. „Ce zonă ?” și „De ce în acea zonă ?”

Toate elementele, la care am făcut referire, este bine să fie consemnate de către anchetator. Pur și simplu, acesta trebuie să ia notițe. Recitind aceste notițe, există posibilitatea apariției unor completări, ce pot fi uimitoare pentru anchetator.

Repetarea subiectelor – presupune multă răbdare și perseverență din partea anchetatorului. Revenirea la fiecare subiect, de interes pentru anchetă, este ceva obligatoriu în dezvoltarea admiterii implicării într-o activitate ilicită. Se poate vorbi despre ascultare repetată, însă, nu este același lucru, cu procedeul tactic folosit, de regulă, pentru a sparge rezistența suspectului. Una este să asculți o persoană, în mod repetat, pentru a surprinde incoerență în susținerea apărărilor și alta este, în cazul de față, să dezvolți un demers, pentru a obține mai multe date în legătură cu activitatea ilicită pe care o cercetezi.

Pentru anchetator, deși ține de esența meseriei, este deosebit de frustrant să adune probe, element cu element. Este ca și cum ai încerca să mănânci supa cu lingurița. Ai în față un suspect, care îți oferă cât mai puțin poate și care, de fiecare dată când poate … o cotește. Cu toate acestea este bine ca anchetatorul să nu-l mustre pe suspect, să empatizeze cât mai bine posibil, fiind calm, spunând și justificând, totul, prin aceea că cel pe care îl ascultă trece printr-un moment deosebit de dificil și că este greu să-și amintească lucruri, care au fost făcute pe o perioadă așa mare de timp. În mod firesc, anchetatorul va insista, spunând că revenind asupra unor subiecte, deja discutate, el crede în cooperarea cu suspectul și speră ca acesta să își amintească elemente suplimentare, utile anchetei. Se poate folosi și o întrebare care să provoace, de genul: „Ce altceva îți mai amintești ?” Vor apare și elemente care se vor repeta; esențial este să nu apară diferențe majore, între ce s-a spus și ce se susține în prezent.

Pentru a minți este nevoie de o memorie foarte bună. Nu vreau să spun că cei mai mulți dintre noi nu suntem în stare să gestionăm o memorie bună, însă, nu pot să nu subliniez faptul că, în practică, puțini sunt suspecții care sunt capabili să-și reamintească, în mod constant, ceea ce au admis că au făcut în prealabil. În general, aceasta se consideră a fi un indiciu că suspectul nu este sincer, dar, sunt și excepții. De regulă, cei care spun adevărul, au de spus o poveste de la un capăt la altul, fără să existe prea multe secțiuni și subsecțiuni.

Reamintirea locurilor este o abordare obligatorie pentru anchetatori, menită să împrospăteze memoria celor ascultați. Sunt imagini, mirosuri, acțiuni care pot reveni în memoria suspectului care „dau” să iasă afară și nu pot fi oprite decât cu manifestări, ce nu pot fi mascate total. Explicând ce s-a întâmplat, un hoț poate să revadă imagini din apartamentul în care a acționat – cum arăta și ce a făcut în hol, cum erau aranjate piesele de mobilier în sufragerie, ce i-a atras atenția, unde și de ce a căutat, ce și unde a găsit, etc. Lucrurile pot sta la fel și în cazul unor furturi din depozite, din clădiri de afaceri ori hipermarketuri. Anchetatorul poate interveni, din când în când, punând întrebări provocatoare de genul: „Și … vrei să spui că nu ai luat și laptopul, din dormitor ?” ori „Câte ceasuri/tablete/telefoane ai luat ?”

Anchetatorii, în practică, sugerează și luarea unor obiecte care să fie folosite, ulterior, de către făptuitor, în interes personal, sau să fie dăruite, unora dintre apropiați. Dacă nu se confirmă, nu este scăpată ocazia de a discuta despre, de a obține manifestări de la suspect. În măsura în care rezistența suspectului a fost redusă semnificativ, acesta ar putea oferi informații suplimentare, chiar împotriva propriilor sale interese. Este posibil ca persoana ascultată să considere, în mod eronat, că anchetatorul – fără vreun alt efort din partea acestuia – are informații suplimentare și îi testează buna credință. După un efort intens, focalizat pe a rezista, suspectul poate simți nevoia să vorbească, să se elibereze, să scape de scheleții din dulap.

Anchetatorul trebuie să ceară și să aștepte, să ceară și să aștepte, să ceară și să aștepte.

Forțarea limitelor – este un rău necesar, o încercare prin care orice suspect trebuie să treacă și nici un anchetator nu trebuie să uite și să-și economisească efortul. Practic, anchetatorul pleacă de la activitatea ilicită cunoscută și pune întrebări repetate de genul: „Și … ce ai mai făcut/de unde ai mai furat/pe unde ai mai fost/cum ai mai făcut rost de bani ?” Acest tip de „pescuit” poate da rezultate. Suspectul poate cădea dintr-o extremă în alta. Dacă, inițial, a fost încrezător în sine și a fost convins că anchetatorul nu are informații clare împotriva lui, acum, după ce a început să piardă, îi este greu să facă diferența între ce are și ce nu are anchetatorul, astfel că va face din ce în ce mai multe greșeli.

Maximul acceptat – pentru mulți anchetatori reprezintă limita, dincolo de unde începe adevărul. Totuși, nimic nu este simplu. Suspectul va manifesta un vârf de tensiune nervoasă, care va atesta modul de manifestare real al său în legătură cu ceea ce nu își asumă, va provoca maxima implicare a sa în răspunsurile pe care le dă.

Întrebări cu conținut exagerat, puse în momente prielnice pot determina reacții „adevărate” la suspecții aduși „pe calea cea bună”: „Crezi că valora mai mult de 4.000 de euro ?”, „Ai violat mai multe, mai multe de 10 ?”, „L-ai șantajat mai mult de 1 an ?”, „Ai tâlhărit tot ce trecea pe acolo ?” În mod evident, suspectul va nega; va fi o negare sinceră, adevărată, un etalon pentru ceea ce poate însemna un comportament normal specific. Anchetatorul poate împușca doi iepuri dintr-un foc: pe de o parte, a stabilit un etalon, cât se poate de actual al comportamentului normal pentru suspectul pe care îl față; pe de altă parte, a redus gravitatea activității ilicite desfășurate de către suspect, de vreme ce nu a făcut „ceva” așa de rău pe cât se putea face.

În plan comportamental, importante, pentru anchetator, sunt spontaneitatea negării, forța acesteia și contactul vizual, susținerea cu privirea a celor afirmate de către suspect. În cazul unor susțineri adevărate, negarea susținută de către suspect va fi spontană și fermă, acesta privește „în ochi” pe anchetator, nu își poate face loc nimic, din ceea ce ar putea însemna a fi o ezitare.

În cazul în care suspectul „nu își dă drumul”, anchetatorul poate să încerce și alte variante cu valori mai mici, până când apare o abatere relevantă, de la ceea ce a stabilit a fi comportamentul normal specific. Apariția modificării relevante este semnul că discuția a intrat în zona adevărului. Ezitări, vocea slabă, pauze în contactul vizual, reprezintă manifestări, suficient de relevante, pentru a stabili că este vorba despre ceea ce suspectul nu vrea să spună.

Anchetatorul poate să diversifice temele de discuție și, în practică, de succes, este ducerea discuției către identitatea persoanelor implicate – „Au fost și frații Petrescu ?”; „Gigel … ?”; „Petre … ?”. Ca metodă de contracarare, folosită de către unii suspecți, anchetatorii pot să se aștepte la ruperi de ritm pe teme diverse, care să folosească enunțuri în care suspectul să se angajeze cu ceea ce s-a stabilit a fi comportament normal – „Ar trebui să știu eu asta ?”; „De unde să știu eu ?”; „Eu trebuie să răspund la întrebarea aceasta ?” Acum, este rândul anchetatorului să convingă. Va spune DA. Contează enorm modul în care se spune acest DA. Dacă anchetatorul va reuși să convingă, este de așteptat ca suspectul să cedeze, pentru că ar trebui să prezinte un enunț mai lung, al cărui adevăr nu l-ar putea susține cu manifestări comportamentale convingătoare. Dacă nu va convinge, suspectul va recupera mult și „va muta frontul pe aliniamentul de acum o jumătate de oră sau o oră”.

Schimbarea anchetatorilor – ca principiu, anchetatorul principal ar trebui să rămână „în teren” cât mai mult posibil. Totuși, există posibilitatea ca apariția unui al doilea anchetator, paralel cu retragerea celui dintâi, pusă într-un context atent regizat, să servească la întărirea hotărârii suspectului de a mărturisi. De regulă, anchetatorii se schimbă în partea a doua a fazei de dezvoltare a admiterii implicării în activitatea ilicită, când noul anchetator vine cu temele făcute și completează ceea ce a scăpat, întărește ceea ce este cunoscut și obține elemente noi, introducând în discuție subiecte noi.

Ar putea fi o problemă în legătură cu procesul de raționalizare, deja parcurs de către anchetatorul principal. Problema poate fi transformată într-un avantaj, noul anchetator „necunoscând” elementele procesului de raționalizare, tocmai, că va putea introduce în discuție aspecte noi, plusând, adecvat, și legat de raționalizare. Suspecții știu că anumite minciuni, așa cum au fost construite, nu au ținut și este de așteptat să sară peste etape și să cedeze mai repede. Este posibil să apară o anumită „rușine”, legată de faptul că în fața primului anchetator nu au spus adevărul. Știu că au fost lucruri care „nu s-au legat” și, acum, înțeleg că au o șansă să pună lucrurile la punct; nu își mai pot permite să își piardă, din nou, credibilitatea. Se mai adaugă și faptul că au acumulat o anumită oboseală iar noul anchetator – doar de aceea este nou – pare a avea resurse suficiente, pentru a rezista unei lupte lungi; ca să nu mai vorbim despre faptul că, la un moment dat, poate apare, din nou, primul, odihnit și cu chef de luptă – Ce mă, Dorele, credeai că scapi de mine, mă ?

Am văzut, în practică, ceva care poate părea ciudat și paradoxal – folosirea, pe post de anchetator, pentru a dezvolta admiterea inițială și a obține elemente suplimentare, a unui martor și, chiar, a persoanei vătămate. Imediat, ne putem gândi la o escaladare a situației, cu evoluții violente sau la limita violenței, la retragerea admiterii deja făcute, la creșterea rezistenței suspectului; situație în care anchetatorul trebuie să intervină imediat. Totuși, dacă suspectul este suficient de „dărâmat” iar anchetatorul informal nu se grăbește și nici nu se repede cu acuzații, pot fi obținute elemente noi care, altfel, ar fi foarte greu de obținut. Odată dezvoltată discuția între suspect și martor ori persoana vătămată începe să „curgă” un flux informații, care trebuie analizat cu rapiditate de anchetatori. De asemenea se impune, când se așterne liniștea, ori discuția se diminuează în intensitate, devenind neinteresantă, ca anchetatorii să insiste pe scrierea, cu promptitudine a unei declarații ori a unui proces verbal în care să fie consemnat tot ce poate avea relevanță probatorie.

Utilizarea unor probe ca păspuns pentru negarea absolută. În general, un anchetator nu trebuie să dezvăluie probele care există deja, până în faza finală a dezvoltării admiterii implicării în activitatea ilicită. Puse pe masă mai devreme, probele pot genera un efort de acomodare a suspectului cu situația. Suspectul caută și, sunt indivizi cu o viteză de gândire și cu o imaginație demnă de admirat, ce pot găsi explicații greu de verificat în timp real, ceea ce poate îngreuna ancheta. Ba, mai mult, poate apare o negare, absolută, a oricărei implicări. Apare celebrul: „Asta este tot ceea ce am făcut; nu există nimic altceva. Nu îmi pasă de ce probe spui că ai ori ce spui, tu, că rezultă din investigații”.

Este de dorit ca anchetatorul să aibă „cartea” potrivită, pentru a continua jocul. Are nevoie de un as, pentru că, doar cu probe circumstanțiale, nu va obține rezultatele așteptate – este necesară cel puțin o probă care să îl lege, direct, de faptă. Dacă suspectul a negat, la nivel absolut, îi va fi greu să explice o probă relevantă care îi va fi prezentată ulterior. De regulă, „se va înclina” și va începe să recunoască mai multe detalii, plătindu-și, astfel, greșeala. De exemplu:

Suspectul – Asta-i tot ce am făcut, nu-mi pasă nici de ce spui tu, nici de ce spun alții !

Anchetatorul – Știi bine că nu este adevărat, am să îți prezint o probă care te va ajuta să înțelegi, să îți aduci aminte. Îți voi prezenta o probă, să nu crezi că sunt ieftin și totul ar putea fi o cacealma. Dorele nu te mint ! Ia citește … .

Suspectul rămâne fără glas, se retrage, se face mic.

Anchetatorul – Eu nu vreau să te pun într-o situație mai proastă. Ca să te pot ajuta, este important să spui adevărul. Câți bani ai luat din magazinul … ?

În măsura în care suspectul nu cedează suficient, anchetatorul va trebui să revină la alte procedee de dezvoltare a admiterii – Bine, hai să trecem peste asta. Cum explici că … .

Ascultarea unui suspect cu privire la activitatea desfășurată de o altă persoană implicată – funcționează precum un adevărat detector de minciuni. Dacă declarațiile celor implicați se potrivesc am descoperit, cel puțin ca principiu, adevărul. Dacă nu, trebuie să analizăm ce și de ce. De unul singur este ușor să te adaptezi, să inventezi, să încerci să te eschivezi, să găsești explicații, etc. Unde sunt doi ori mai mulți, practic, nimic, din ceea ce am făcut referire, nu se poate face. Este imposibil de comunicat iar ceea ce poate gândi unul că este bine, altul poate considera că binele este, exact, invers.

Decisiv este modul în care este administrată problema favorurilor ori a avantajelor care sunt ori la care, numai, se face referire că pot fi oferite. Nimeni, niciodată nu poate miza pe faptul că „partenerul” nu acceptă ce i se oferă. Este suficient să apară îndoiala și totul devine o problemă de timp. Ceea ce se ascunde de către suspecți va cădea precum piesele de domino, important este să cadă prima piesă. Important este să existe un număr suficient de anchetatori, care să poată audia simultan persoanele implicate.

O dezvoltare interesantă, folosită în practică, constă în dezvoltarea anchetei solicitând nume de persoane și descrierea activităților desfășurate de către fiecare în parte. Funcționează ca un robinet prin care se poate elibera din presiunea acumulată. Te poți elibera vorbind despre persoana și acțiunile altora. Dacă anchetatorul conduce discuția adecvat, suspectul va putea constata, cu ușurință, din nou, că ceea ce a făcut el nu este atât de grav, pe cât au făcut alții în alte împrejurări. Discuția poate, și trebuie, să evolueze către modul în care alții au pregătit activitatea ilicită, cum și pe cine au implicat în desfășurarea ei, cum și în ce fel au valorificat rezultatele activității ilicite. Ușor, ușor, se construiește o proiecție despre ce presupune o activitate ilicită. Când aceasta este gata trebuie translatată asupra activității ilicite un curs de cercetare. Ceea ce a fost valabil și rațional pentru alții trebuie să fie și în ceea ce te privește. Vrei, nu vrei, va trebui, pentru a păstra raționalitatea situației și a discursului, să lămurești cum și cu cine ai pregătit; cum, în ce condiții și cu cine ai desfășurat activitatea ilicită; cum, prin intermediul a ce și cu cine ai valorificat rezultatele activității ilicite.

Desigur că există și posibilitatea ca suspectul să ezite, să evite, să se teamă să ofere informații despre alte persoane. Este locul în care anchetatorul trebuie să explice ce este, de ce este necesară și cum se poate folosi confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul unei anchete. Mai mult, anchetatorul va da câteva informații interesante – una câte una – despre/din alte anchete. Este de așteptat ca fiecare informație dezvăluită să fie recompensată cu informații, comparabile ca interes, referitoare la ancheta în desfășurare. Lucrurile nu trebuie tratate simplist, nimic nu vine de la sine. Anchetatorul trebuie să ofere, într-un mod care să solicite răspuns; nu numai prin conținutul verbal, cât și, mai ales prin modul în care este modulat mesajul în zona para verbalului și restului de manifestări comportamentale ce pot fi folosite de către anchetator.

De exemplu: „Cine te-a mai ajutat să cari bunurile pe care le-ai luat din depozit ?” Răspunsul suspectului va fi centrat pe a nega: „Nimeni, le-am cărat singur, nici nu erau foarte grele.” Anchetatorul îi poate explica suspectului cum, într-o altă anchetă – în care a fost implicat un personaj cunoscut în zonă ori, cel puțin, cu o anumită notorietate printre infractori – a fost necesar să se reconstituie modul în care a acționat cel care a negat implicarea altor persoane și cum acesta și-a pierdut credibilitatea, neputând să demonstreze posibilitatea de a acționa singur.

Un motiv important, pentru care cele mai multe dintre persoanele audiate de către anchetatori nu doresc să ofere informații despre alte fapte și persoane, este acela de a nu fi considerat a fi și a nu deveni informator. Va începe o discuție lămuritoare, despre ce este acela un informator cu concluzia, firească, că un informator este o persoană ce oferă informații, în mod constant, contra unor avantaje de natură materială, care se manifestă precum în cadrul unei profesii – aceea de informator. Diferența este firească și ușor de sesizat și, în aceste condiții, anchetatorul va trebui să revină la tema confidențialității și la necesitatea, la obligația profesională, la obligația personală și de onoare de a proteja sursa oricărei informații utile dezvoltării unei anchete. Va vorbi despre protejarea persoanelor și a intereselor legitime ale acestora potrivit legii. Va explica că legea permite și va face trimiteri la texte legale ce permit reducerea pedepselor, neurmărirea, nejudecarea ori nepedepsirea celor care colaborează în cadrul anchetelor penale. Nu trebuie uitat un amănunt foarte important: orice efort merită a fi depus în măsura în care așteptările sunt pe măsura efortului, astfel că va fi necesar ca anchetatorul să poată evalua, încă de la început volumul și calitatea informațiilor pe care le poate obține de la cel ori cea pe care o ascultă. Anchetele ce au ca obiect ori care, indirect, sunt legate de activitățile desfășurate de grupările de criminalitate organizată, foarte „sensibile” de altfel, sunt pretabile pentru o asemenea abordare.

De exemplu, doi tineri, simțindu-se amenințați, pentru a se simți „mai tari” în cadrul unor potențiale dispute în cartier, reușesc să cumpere un pistol. La scurt timp, unul dintre ei, este surprins, cu prilejul unei acțiuni de rutină pe o drum public, ținând pistolul la vedere – pe scaunul de lângă el, scos dintr-un prosop în care era învelit inițial. Bineînțeles că cei doi tineri au fost dornici în a colabora pentru a beneficia de toate avantajele oferite de lege în astfel de cazuri. Cu ajutorul lor s-a putut desfășura o percheziție, într-o locație unde s-au descoperit mai multe arme. Au fost cercetate mai multe persoane iar, ulterior, a fost destructurată o întreagă grupare de criminalitate organizată.

Anchetatorul, pe de altă parte, este necesar să aibă și să dezvolte o bună relație profesională cu procurorul pentru a nu face afirmați ori promisiuni pe care, ulterior, să nu și le poată ține.

Foarte important, pentru anchetator, este ca, de fiecare dată, să facă distincție între informațiile „livrate” ca urmare a implicării directe a persoanei ascultate și informațiile obținute indirect – din ceea ce a „auzit” persoana ascultată. Totul poate fi folosit, însă … ceva poate fi folosit, de exemplu, pentru o declarație introductivă; altceva pentru a construi o acuzație de participare, înainte de a începe interogatoriul; altceva pentru a argumenta implicarea altei persoane într-o altă activitate ilicită; etc.

Nu este loc de ignoranță, cei mai mulți dintre anchetatori știu, că acolo unde există condiții pentru dezvoltarea unei activități ilicite, cu certitudine, mai există și altele. De exemplu, într-un depozit de unde s-au furat diverse cantități de mărfuri de către un anumit grup infracțional, cu certitudine, se cunosc diverse detalii cu privire și la activități ilicite similare ori diferite desfășurate de către alte persoane ori grupuri. În multe dintre instituțiile publice, constituie o regulă necesară supraviețuirii – pentru a reuși să rămâi pe locul tău trebuie să știi cât mai multe detalii ce, la un moment dat, pot deveni compromițătoare ori, cel puțin utile, pentru a face conexiuni funcționale între persoane și funcții, modul lor de dezvoltare și parvenire în anumite funcții, modul în care se construiesc echipe de lucru, sunt distribuite sarcini, sunt ocrotite anumite persoane ori, din contră. Experiența i-a învățat pe mulți anchetatori că, pentru a se asocia la dezvoltarea unei activități ilicite, persoanele ce vor să se implice au nevoie de o relație personală preexistentă, de ceva care să recomande, de o garanție cu privire la loialitate.

Rudele și prietenii au tendința de a se asocia datorită unor interese comune, acelorași valori, aceiași traiectorie educațională, relații sociale, loc de muncă, etc. Indiferent cât de puternice ar fi relațiile dintre cei implicați, pentru anchetator, este o chestiune de răbdare în a descoperi o breșă, un ceva de natură a afecta relația, de a-l detașa pe cel ori cea ascultată de ceilalți, despre care acesta trebuie să vorbească. În practică, am constatat două teme considerate esențiale: corectitudinea și onoarea. Într-o relație de lungă durată ori una care să presupună o intensitate mare a încrederii este imposibil să nu fi apărut ceva lipsit de corectitudine ori de onoare. Îmi aduc aminte de replica unui anchetator: „… este bine, tu te lupți cu mine, stai prin arest și ăla îi duce trandafiri albi lu` nevastă-ta”. Efect bun poate avea și „Ți-a dat 200, furați de 5000, stai în pușcărie de 5000; ai vorbit cu el să-ți aducă cheftele de post vinerea, din două în două săptămâni ?”

Nu trebuie uitată, în context, tema suficienței.

Cât de mult trebuie să insiste anchetatorul ? Cât de mult a spus persoana ascultată din ceea ce știe ? A spus tot ceea ce știe ? Mai sunt informații utile ce ar mai putea fi aflate de la persoana ascultată ? – sunt întrebări care frământă pe fiecare anchetator ce se implică în ascultarea unei persoane.

La nivel personal, nuanțând, pot apare diverse alte întrebări; tema rămâne aceiași.

Cele mai multe dintre persoanele ascultate spun foarte puțin din ceea ce știu, mizând pe aparenta lipsă de disponibilitate pentru efort a anchetatorului – „dacă vede că nu scoate de la mine mare lucru, mă lasă în pace … .” Totuși, nu trebuie uitat, că reținerea de informații este o metodă de testare folosită, reciproc, atât de către anchetator cât și de către persoana ascultată, pentru a evalua ce și cât știe „adversarul”.

O posibilă soluție poate consta în utilizarea poligrafului. Nu vreau să pun în discuție măsură în care rezultatele testării pot sau nu constitui probă într-un proces penal. Utilizarea poligrafului poate fi fezabilă, la fel precum observarea și interpretarea microexpresiilor faciale ori a altor manifestări comportamentale ale persoanei ascultate, precum comportamentul în timp ce scrie, dinamica poziției corpului, a mâinilor, picioarelor, ochilor, etc. Desigur că se poate pune problema costurilor, însă, ceea ce este important, pentru anchetă și anchetator, este obținerea de informații, care, coroborate să conducă la progresul anchetei.

Dezvoltarea unei admiteri poate constitui o adevărată „lovitură” pentru anchetator. Din nefericire, a devenit din ce în ce mai rar, ca un infractor să fie prins după ce a săvârșit prima sa infracțiune, primul său segment de activitate ilicită. Cu răbdare și perseverență anchetatorul poate afla informații „lămuritoare” pentru unele dintre dosarele rămase „la dospit”. Important este să fie atent la coerența informațiilor primite. Este de preferat ca persoana ascultată, în primul rând, să confirme ceea ce este cunoscut în cadrul anchetei și să dezvolte, pe cât posibil, fiecare element. Abia după ce aceasta se va fi înfăptuit poate fi vorba despre „ce mai știu”, „ce am mai făcut”, „ce am mai auzit” ori „ce cred că o să se întâmple”. Există un risc major – dacă anchetatorul oferă detalii despre ceea ce cunoaște, devenind anxios, ascultarea poate deveni compromisă. Legea schimbului acționează, însă, pentru succesul anchetei, persoana ascultată trebuie să ofere informații iar anchetatorul trebuie să ofere emoții, încurajări și motive pentru a justifica efortul de a oferi informații; nu informații.

13.3. Folosirea probelor

Înainte de toate, trebuie acceptat că, în practică, ne întâlnim cu multe cazuri în care avem la dispoziție puține probe sau nu avem deloc. Un prim pas, în anchetă, presupune o analiză faptică în care informațiile avute la dispoziție să fie analizate, în scopul identificării posibililor suspecți și pentru a măsura implicarea fiecărui suspect în infracțiune. Un al doilea pas, este ascultarea posibililor suspecți, în scopul dezvoltării probatoriului, obținerii de noi probe iar în legătură cu persoanele ascultate, obținerea de manifestări comportamentale care să facă distincția între persoanele care spun adevărul și cele care nu spun adevărul. Atunci când un suspect prezintă comportament înșelător în timpul unei ascultări, anchetatorul poate trece la folosirea celor mai diverse procedee tactice de ascultare pentru a afla adevărul de la acea persoană.

În unele cazuri, anchetatorul poate aduna destule probe, în legătură cu implicarea persoanei ascultate în activitatea ilicită cercetată, încât nu mai este nevoie de o mărturisire, pentru a trimite persoana respectivă în fața instanței și obținerea unei condamnări. Un asemenea caz apare destul de rar, în cele mai multe cazuri anchetatorul obține doar probe circumstanțiale, care indică implicarea probabilă a unei anumite persoane în activitatea ilicită.

În alte cazuri, pot exista puține probe fizice și declarații care îl implică pe suspect. În continuare, pentru a folosi astfel de probe, cu maximă eficiență, va trebui să ținem seama de unele considerații precum:

1. Când suspectul, care urmează a fi ascultat, nu este arestat ci vine în sediul organului judiciar de la domiciliul său, nu este oportun să fie folosite probele de vinovăție, în prima parte a ascultării.

În fapt există două motive pentru care un suspect vinovat va accepta să vină, chiar cu anumită ușurință, la sediul organului judiciar pentru a fi ascultat ori pentru a participa la testări de tip poligraf. Pe de o parte, există convingerea că anchetatorii sunt slab pregătiți și că, beneficiind de ignoranța lor, o persoană „deșteaptă” va putea minți fără a fi descoperită. Pe de altă parte, consideră că neprezentarea la sediul organului judiciar ar fi echivalentă cu o recunoaștere a vinovăției, gestul devenind, astfel, gratuit.

Totuși, acest raționament se poate schimba, în întregime, când anchetatorul folosește probe de vinovăție în cadrul ascultării.

De exemplu: „Domnule … , trebuie să discut cu dumneavoastră despre un furt, de la o benzinărie, petrecut vinerea trecută. Ai deja cazier pentru furt și, în plus, doi martori te-au văzut plecând de la benzinărie imediat după furt. Mai mult, știu că ai cheltuit foarte mulți bani pe care nu-i puteai obține decât ilicit. Când poți să vii să vorbești cu mine despre aceasta?” În astfel de condiții, nici un suspect, în toate mințile, nu ar fi de acord să se întâlnească cu anchetatorul. Suspectul nu are alta alternativă decât să creadă că anchetatorul este, deja, convins de vinovăția sa. Aceasta invitație nu lasă prea multă îndoială, că suspectul este sigura persoană care poate fi considerată vinovată pentru furtul cercetat. Pe o asemenea ipoteză, cei mai mulți dintre suspecți ar încerca să-l determine pe anchetator să le probeze vinovăția și nu ar coopera.

O soluție mai bună ar putea fi următoarea: „Domnule …, desfășor cercetări în legătură cu un caz, în care niște bani au fost furați de la o benzinărie, vinerea trecută. Sunt în faza în care trebuie să ascult persoanele care au fost văzute în jurul benzinăriei, în acea noapte. Numele dumneavoastră a apărut pe listă și mă întrebam daca a-ți putea veni, să mă ajutați, să lămuresc câteva aspecte, importante pentru mine ?”

Cu o asemenea invitație este posibil să obținem „bunăvoința” celui pe care dorim să-l ascultăm, ce are, acum, și motive pentru a accepta. În primul rând, nu este convins că anchetatorul are vreo probă împotriva lui și consideră că totul va decurge ușor și repede, putând, eventual, minți fără probleme dacă ar trebui să răspundă la întrebări sensibile. În al doilea rând, suspectul nu dorește să se dezvolte suspiciuni suplimentare, să devină singura persoană, văzută în jurul benzinăriei în acea noapte, care nu cooperează cu anchetatorul. De reținut este faptul că un anchetator are șanse mai mari să obțină adevărul de la o persoană care acceptă să fie ascultată decât de la o persoană care este forțat să o facă – întâi este arestat sau reținut după care este ascultat.

2. În timpul unei ascultări, nu trebuie ca anchetatorul să prezinte probe de vinovăție, înainte ca persoana ascultată să se pronunțe cu privire la împrejurarea, starea de fapt sau elementul probat, precum și cu privire la posibilitatea existenței uneia sau a mai multor probe

O greșeală, destul de obișnuită a anchetatorilor, este prezentarea prematură a probelor de vinovăție, în timpul unei ascultări. De exemplu, în cazul unui accident rutier, anchetatorul, obținând declarația unui mecanic, ce a confirmat faptul că a schimbat un far și o bară de protecție, la mașina suspectului, în ziua imediat următoare accidentului, pe motiv că acesta a găsit-o lovită în parcare, fără a putea afla cine este autorul „nenorocirii”. Dacă anchetatorul prezintă copia facturii și solicită explicații, este de așteptat ca suspectul să susțină aceeași poveste, cu mașina găsită lovită în parcare. Totuși, dacă se pun întrebări potrivite într-o succesiune corectă, este posibil să se obțină mai mult. Astfel, anchetatorul are de pus următoarele întrebări, în ordinea dată.

– Ai fost implicat în vreun accident, în ultimele două săptămâni ?

– Ai avut mașina avariată, în ultimele două săptămâni ?

– Ți-ai făcut vreo reparație, la mașină, în ultimele două săptămâni ?

De reținut că, între aceste întrebări, pot fi intercalate alte întrebări ori simple observații, în funcție de cum consideră anchetatorul că trebuie pusă mai multă presiune ori, din contră, trebuie să i se ofere suspectului posibilitatea să poată oferi explicații și, evident, să facă greșeli.

Ca principiu, un suspect nevinovat, care nu a fost, sub nici o formă, implicat într-un accident rutier, va răspunde sincer la aceste întrebări și va relata, spontan, detalii ale incidentului din parcare și ce reparații s-au făcut.

Suspectul mincinos, neacceptând să fie acuzat de ceva, speriat de ideea că s-ar putea auto-acuza, cel mai probabil, va nega orice susținere de natură a-l „lega” de un eveniment nedorit.

Se poate accepta că există o axiomă a detectării minciunii, conform căreia un suspect care minte privind niște evenimente minore este, foarte probabil, să fie vinovat, să fie implicat în activitatea ilicită cercetată. Totuși, este bine ca anchetatorul să-l invite pe suspect să mintă. Pentru a face acest lucru, probele în acuzare trebuie păstrate „în rezervă”, până în momentul în care suspectul, având posibilitatea de a spune adevărul, a mințit cu privire la mai multe elemente importante.

3. Probele de vinovăție trebuie folosite pe baza unui plan

De regulă, în practică, se procedează în felul următor: se strâng cât mai multe probe și în momentul în care se consideră că acestea sunt suficiente, suspectul este adus în fața organului judiciar și, odată cu primele minciuni, este „încolțit”, iar în fața evidenței probelor, trebuie să recunoască adevărul implicării sale în activitatea judiciară – și dacă continuă să nu recunoască, fără să ofere sau, cel puțin, să propună probe în apărare, ancheta își va continua cursul firesc, cu el ca pricipal suspect.

Totuși, în marea majoritate a cazurilor, anchetatorii sunt puși în situația de a asculta suspecți împotriva cărora nu există dovezi suficiente, pentru a le dovedi vinovăția, cu o marjă de eroare rezonabilă. Înainte ca un suspect să accepte consecințele faptelor sale prin redarea adevărului, trebuie să fie convins, mai întâi, că există o mare probabilitate ca vinovăția sa să fi fost sau să urmeze, cu certitudine, a fi stabilită. Dacă un anchetator va începe să se arate nepăsător, în legătură cu ceea ce susține suspectul, argumentându-și poziția cu prezentarea unor probe circumstanțiate, ce demonstrează … posibila implicare în activitatea ilicită, cel sau cea ascultată va înțelege, foarte repede, că anchetatorul face greșeli și că, mai mult, nu poate construi un probatoriu rezonabil, pe baza căruia să se poată obține o condamnare.

Mai mult, introducerea, prea devreme, a probelor în timpul unei ascultări arată, de cele mai multe ori, slăbiciunile din dosar și, implicit, ale anchetatorului. Există și posibilitatea ca, în condițiile în care suspectul află despre existența unei probe, să conceapă un plan de atac sau numai explicații „plauzibile”. Astfel:

Anchetatorul – Domnule, mi-ai spus, înainte, că nu ți-ai făcut nici o reparație la mașină, totuși, eu știu că ți-ai înlocuit un far și bara de protecție, la un distribuitor local de mașini, a doua zi, după accident. Am vorbit cu mecanicul care a lucrat la mașină, am o declarație de la el, am copia facturii pe care ai achitat-o, așa că, nu mă mai minți și spune-mi cum ai lovit victima, în timpul accidentului.

Persoana ascultată – Lăsați-mă să vă explic ceva. În primul rând, nu l-am lovit pe omul acela și nu știu nimic despre asta. Aveți dreptate, nu am spus adevărul despre reparație. Am crezut că dacă voi spune că mi-am reparat mașina în perioada aceea, aceasta mă va face să par vinovat și de aceea nu am făcut-o. Dar nu eu l-am lovit pe acel om cu mașina.

Este puțin probabil ca acest suspect să spună adevărul despre acel accident de trafic. El știe că singura probă, pe care o are poliția împotriva sa, este reparația făcută la mașină, reparație ce o poate explica foarte ușor. Să presupunem, totuși, că anchetatorul nu s-a pripit și nu a folosit hazardat proba, ci, a analizat situația și a hotărât să o folosească mai târziu, într-un moment oportun după cum urmează:

Anchetatorul – Cred că ați răspuns, așa cum ar fi răspuns oricine, în aceste circumstanțe. Până la urmă victima este un nenorocit care a băut foarte mult, probabil un alcoolic cronic, a ieșit pe șosea, purta haine de culoare închisă, cum mai era și beat nu-i ajungea tot drumul. Conduci pe lângă el și te gândești să nu se arunce în fața ta și … tocmai acest lucru se întâmplă. În acel moment te-ai speriat și ai continuat să conduci. Cei mai mulți oameni ar fi făcut exact la fel.

Persoana ascultată – Și ce dovezi ai că am făcut asta … ?

Anchetatorul – Mi-ar place să-ți arăt, pas cu pas, toate probele pe care le-am adunat în acest caz, dar este împotriva regulamentelor să fac acest lucru. Până la urmă, vei avea șansa, desigur, să vezi toate probele dar, până atunci dosarul, împreună cu concluziile mele, va fi înaintat la procuror și nu va mai fi nimic de făcut. Domnule, nu ești, deloc, vreun fel de geniu, care a făcut astfel de lucruri toata viața cum, de altfel, nici eu nu sunt. Când un astfel de lucru se întâmplă, unui tip obișnuit, ca tine și ca mine, nu știm destul astfel încât să ne acoperim urmele. Un infractor și-ar fi dus mașina departe, în altă parte a țării, pentru a o repara. Tu ai reparat-o a doua zi, la un mecanic cunoscut, în oraș. Un infractor ar fi luat toate părțile, toate fragmentele, tot ceea ce era spart sau deteriorat, de la locul accidentului, în așa fel încât să nu poată fi identificată mașina sau partea mașinii de la care provin. Din nou, trebuie să-ți spun, nu pot discuta despre probele pe care le am la dosar cu tine, dar, ceea ce cred că este important și eu trebuie să lămuresc, în cadrul anchetei, este dacă ai intenționat sau nu să-l lovești pe acel individ, dacă, chiar, a fost un accident. Dacă nu a fost accident, lucrurile se complică foarte mult – ajungem la infracțiuni foarte grave, la crimă organizată la pedepse, cu adevărat, foarte mari.

Pregătirea unei ascultări și, de cele mai multe ori, prestația anchetatorului, pe timpul cât desfășoară ascultarea unei persoane, se bazează, în special, pe presupuneri și indicii. Dacă o probă circumstanțiată, indirectă, este folosită ca probă în acuzare ar trebui menționată, mai degrabă, în trecere, ca și cum ar fi crema de pe tort. Nu este nevoie de un avocat priceput să atace dovezile circumstanțiate, cei mai mulți infractori sunt capabili să o facă și singuri. Mai mult, documentându-mă, am constatat că ascultările, în cadrul cărora se folosesc probele de vinovăție sunt transformate, sunt completate cu amenințări și promisiuni de blândețe din partea anchetatorului. Frustrat de explicațiile puțin plauzibile dar „inocente”, pe care le poate da persoana ascultată, în legătură cu una sau mai multe probe de vinovăție, anchetatorul poate face greșeli, care ar putea face, din ce în ce, mai puțin probabilă obținerea unei mărturisiri ulterioare sau, la fel de rău, în măsura în care, totuși, s-ar obține, nu ar putea fi folosită în instanță.

În concluzie, dincolo de portretele unor anchetatori rutinați, descrise în literatură, filme sau alte creații artistice, ce adună o cantitate copleșitoare de probe de vinovăție, prin care se probează vinovăția certă a unei persoane, în legătură cu desfășurarea unei activități ilicite, în realitate, cea mai obișnuită probă, admisă într-un proces judiciar, este declarația. Totul, începând cu descrierea fizică a suspectului, de către persoana vătămată sau martorul ocular și terminând cu probarea unui interval de timp critic, își are punctul de plecare în declarațiile obținute, de către anchetatori, prin ascultarea de persoane. Este adevărat că mulți anchetatori reușesc doar să strângă probe, care tind spre dovedirea implicării suspectului în desfășurarea activității ilicite cercetate, fiind, însă, insuficiente pentru a-i dovedi vinovăția. În astfel de condiții, este evident că probele trebuie folosite cu multă precauție, iar, în unele cazuri, este mai bine ca anchetatorul să evite folosirea lor. Nu trebuie să uităm că este mai bine, uneori, să rămâi tăcut și să riști să fii considerat un prost, decât să-ți deschizi gura și să înlături orice îndoială.

13.4. Folosirea trucurilor, a minciunilor de către anchetator

Pe parcursul unei ascultări, ca principiu, un anchetator încearcă să convingă persoana ascultată să spună adevărul pentru a putea să construiască o probațiune solidă în dosarul pe care îl instrumentează. Cele mai multe dintre ascultări pleacă de la situații în care, la dosar, sunt puține probe pe baza cărora să se poată acuza una sau mai multe persoane implicate în activitatea ilicită. Și aici, în această parte a demersului profesional – dezvoltarea admiterii – dacă un anchetator și-ar propune să fie sincer cu persoana ascultată, ar trebui să spună: „Domnule/doamnă nu sunt sigur că dumneavoastră a-ți desfășurat activitatea ilicită și nici nu am suficiente probe pe baza cărora să vă acuz. În același timp vreau să-mi spuneți adevărul astfel încât să vă pot acuza și să vă trimit la închisoare.” Bineînțeles, că în astfel de condiții, nimeni nu ar vrea să spună adevărul, comunicarea s-ar bloca și nimic suplimentar nu s-ar mai putea obține. Din această cauză, ascultarea devine o activitate deosebit de complexă, ce presupune un efort intens, cu o durată importantă în timp, în cadru căreia anchetatorul poate deveni duplicitar, poate deveni … oricum, în limitele acceptate de către legiuitor, important este să obțină acele elemente care îi lipsesc în dosar.

Un anchetator poate să exagereze cu suspiciunile legate de vinovăția persoanei pe care o ascultă, să stabilească în mod greșit scopurile ascultării așa cum poate să stabilească corect condițiile în care a fost desfășurată activitatea ilicită, să fie dominat de sentimente de simpatie și compasiune în legătură cu cel sau cea pe care o ascultă și să convingă cu privire la aceasta; în același timp, să fie artificial iar, în unele cazuri, el însuși, să mintă – să mintă cu privire la orice, de exemplu, că are probe pentru a trimite învinuitul la închisoare, că poate să scoată sau să introducă în cauză o persoană sau alta. Trucurile pe care un anchetator le folosește sunt într-o permanentă evoluție; este o problemă de perfecționare personală, de adaptare la evoluția trucurilor folosite de către persoanele ascultate.

Aici sunt necesare unele concluzii cu privire la măsura în care pot fi acceptate probele obținute prin folosirea minciunii.

Care este, dacă există ori dacă trebuie să existe, o limită în a folosi minciuni ori scenarii mincinoase pentru a determina persoana ascultată să cedeze, să renunțe la a nega implicarea în activitatea ilicită și să dea detalii care să poată fi coroborate cu alte probe și, în final, să se obțină condamnarea ?

În practica anchetatorilor, din diferite țări, se folosesc de la minciuni simple, cum că complicele deja a recunoscut și că ancheta se va încheia în curând, până la scenarii ce cuprind fabricarea de probe mincinoase, totul pentru a pune presiune și a determina persoana ascultată să treacă de pragul simplei admiteri a implicării, să declare tot ce știe. O asemenea strategie are, inevitabil, și puncte tari și riscuri. De regulă, se acceptă că persoana de bună credință nu va ceda, se va lupta și își va susține buna credință. Este irațional să accepți că ai violat chiar dacă ți se spune că persoana vătămată te recunoaște ca fiind violatorul, că la fața locului s-au descoperit urme papilare care confirmă prezența ta și că „rezultatele preliminare” ale expertizei adn-ului confirmă ipoteza că tu ești făptuitorul, dacă … nu ai violat. Din punct de vedere legal, poate fi considerat abuz a te „juca” cu persoana ascultată. Din punct de vedere profesional, unii anchetatori vorbesc despre o așa-numită „călire” a celui ascultat: dacă este curat, rezistă, dacă nu, va ceda.

Există și pericole iminente ale folosirii minciunilor sau altor trucuri în anchetă. Este foarte posibil ca minciuna să nu fie bine fundamentată, ca persoana ascultată „să se prindă” și credibilitatea anchetatorului să se apropie de „0”. Bineînțeles că persoanele pe care le ascultăm nu au o experiență relevantă în anchetă, dar, de aici până la a considera că avem de a face cu „proști”, este o cale lungă, precum cea de la adevăratul profesionist la parvenitul care nu este pregătit și blufează fără să fie provocat, cu adevărat.

Ce ne facem dacă persoana ascultată solicită să vadă proba pe care o invocăm ?

O vom „fabrica”, da, dar, vom fabrica, în același timp, cele mai bune dovezi care probează abuzul.

Ce ne facem dacă nu suntem suficient de convingători ?

Ca să fii convingător când minți îți trebuie talent, un talent comparabil cu al celor mai buni actori și … anchetatorii nu au studii în teatru. Evident că persoana ascultată va înțelege, că anchetatorul are ca unic scop obținerea de probe incriminatoare și, pentru asta, este gata să facă orice; gata cu încrederea, cu respectul, cu speranța că există reguli și că totul se desfășoară după acestea. Consecința cea mai probabilă este promovarea negației – un nu amplificat: „nu știu”, „nu cred”, „nu pot spune că …”, un fel de rapsodie a unui „nu” perpetuu. Sau, de ce nu, „cel mai bine ar fi să tac”, și-ar putea spune o persoană ascultată, oripilată de comportamentul anchetatorului.

Cu o asemenea perspectivă, orice anchetator ar trebui să accepte, să folosească probe fictive în cadrul unei ascultări, doar în ultimă instanță, atunci când nu scapă, nu reușește să depășească dezmințirile persistente, însă, nu foarte convingătoare ale persoanei ascultate ori pentru a forța o persoană, care în timpul ascultării a ajuns să bată în retragere, dar, nu a cedat. Bineînțeles că, dacă probele fictive sunt prezentate prea devreme, totul se poate prăbuși, putându-se ajunge la retractarea a tot ceea ce deja a fost declarat.

Bine ar fi dacă, din modul în care decurg întrebările, comportamentul general al anchetatorilor ori alte trucuri, care să nu presupună trimiterea la o probă strict individualizată, persoana ascultată, suspectată de implicarea în activitatea ilicită, să bănuiască, să creadă ori să fie convinsă, că există probe de vinovăție pe baza cărora poate fi acuzată și că „insistențele” anchetatorilor au legătură doar cu lămurirea unor aspecte colaterale – implicarea altor persoane, existența unor cauze, condiții sau împrejurări care au favorizat ori provocat desfășurarea activității ilicite cercetate. Pur si simplu ele trebuie să „existe” și … „nu trebuie să pierdem timpul să lămurim lucruri care sunt, deja, clare.” În practică, sunt „texte” pe care anchetatorii le perfecționează continuu pentru a avea succes în astfel de situații.

De exemplu: „Vreau să mă înțelegeți că am foarte multe lucruri de făcut azi și nu vreau să insist asupra unor lucruri care sunt clare, existând suficiente dovezi. Vă rog să-mi spuneți dacă din ceea ce cunoașteți dvs. personalul de pază își face serviciul așa cum trebuie. ” – un aspect cu totul secundar; „am discutat cu colegii mei și am văzut probele, este evident că în seara de miercuri a-ți fost în locuința persoanei vătămate” – fiind o provocare, în mod normal se așteaptă ca persoana să nege și să încerce să probeze contrariul; „știm că doamna s-a urcat în mașina dvs. chiar pe aleea de lângă curtea școlii și că a-ți fost împreună o perioadă importantă de timp, fiind văzuți în mașină, trecând pe lângă restaurantul …” – anchetatorul poate să afirme, fără să aștepte o reacție, părând neinteresat de punctul de vedere al persoanei ascultate, care va trebui să se manifeste activ pentru a-și promova punctul de vedere; „Hai să fim eficienți, nu vreau să discutăm prea mult despre ce s-a întâmplat în seara de …, există probe care confirmă faptul că erați cu victima în acea seară”, etc.

Esențial, este ca anchetatorul să nu facă vorbire, punctual, despre o anumită probă – o urmă descoperită la cercetarea la fața locului, un martor ocular identificat după terminarea cercetării la fața locului, un anumit mijloc material de probă, etc. Ca și posibilitate, este bine ca anchetatorul să vorbească despre unele probe anticipând viitorul: „colegii mei tocmai ce ascultă o persoană care afirmă că a văzut la fața locului tot ceea ce s-a întâmplat”, „s-a dispus efectuarea unei percheziții la domiciliul dvs. iar colegii tocmai ce au plecat”, „m-a sunat colegul meu de la expertizele criminalistice și mi-a spus că este gata să-mi trimită niște rezultate parțiale, am înțeles că există deja o identificare certă și se mai lucrează la alte două; o să-mi trimită rezultatele pe mail cam în 20 de minute”.

Concluzionând, anchetatorii nu pot fi opriți să folosească anumite trucuri pe timpul desfășurării ascultărilor, important fiind ca aceste trucuri să nu fie deconspirate, iar pentru aceasta, referirile la probe, ca rezultate așteptate ale desfășurării firești a anchetei, poate fi o soluție, care să nu presupună asumarea unor riscuri ce să nu poată fi controlate. Totuși, într-o societate ce se dorește pragmatică, orientată către scopuri, bazată pe dezvoltarea de competențe, a promova necesitatea învățării comportamentului simulat, pentru a putea manevra în anchetă, pare puțin oportun.

Analizând un pic cum stau lucrurile, putem constata că societatea pare, ea însăși, construită pe minciuni; oamenii învață să mintă odată cu socializarea, de când suntem mici aflăm despre ce trebuie să spunem ori să facem. Cu toții urmăm modele pentru care nu suntem, niciodată, suficient de buni. În domeniul judiciar, anchetatorii sunt învățați să identifice și să exploateze minciunile din declarațiile persoanelor pe care le ascultă. Se explică și li se arată cum se manifestă o persoană care minte. Minciuna este analizată și ni se arată dezbrăcată, așa cum este – o mare parte de adevăr, un interes ce trebuie realizat și puțină falsitate, atât cât să pară totul credibil. Știm, deci, ce este minciuna, cum se manifestă omul care minte și faptul că trebuie să fim într-un anumit fel. Îmi aduc aminte că într-o lucrare de specialitate se spunea că anchetatorul trebuie să aibă răbdarea lui …, raționamentul …, capacitatea lui …, inventivitatea lui …; numele erau ale unor monștri sacri ai civilizației universale.

Propriile cercetări mi-au confirmat faptul că anchetatorul trebuie să fie un tip special, un bărbat sau o femeie care se dedică muncii, care … înainte de toate trebuie să fie credibilă în tot ceea ce face sau spune, în fiecare gest sau oftat. În urmă cu câteva săptămâni, în timp ce mergeam să țin o prelegere la o universitate autonomă, am intrat în clădire, am parcurs un traseu ce mi se indicase înainte și … am trecut pe lângă ceea ce se numea „Laborator teatru și film”. Contează mai puțin cum era aranjat laboratorul, important era ceea ce se petrecea acolo. Se dădea un examen parțial, studenții prezentau roluri pe care le pregătiseră pe parcursul a trei săptămâni; am aflat că trebuiau prezentate roluri precum: „femeia îndrăgostită”, „managerul de succes”, „fata de cartier”, „cerșetorul”, „asistenta managerului”, etc.

Am aflat că fiecare student își construia un portofoliu de roluri pe care le stăpânea la un nivel rezonabil și pe care putea construi … diferite alte roluri, în funcție de solicitări. Am luat totul ca atare , am mers să-mi țin expunerea și la plecare … examenul nu se terminase. M-am așezat pe un fotoliu și am început să urmăresc cu atenție ceea ce se petrecea pe scenă. La un moment dat, profesorul a început să țipe, oarecum puțin didactic, la o studentă, îi spunea pe un ton ridicat, încărcat cu nemulțumire și iritare, faptul că prestația ei e … „nu mă faci să râd, nu mă faci să plâng, nu te înțeleg, văd o față schimonosită, sunt deranjat de un zgomot al cărui sens nu îl înțeleg, mă plictisesc și nu găsesc nici un motiv pentru care ar trebui să plătesc ca să te pot vedea. Ce-i oferi tu spectatorului ?”

Poate că profesorul era prea exigent, poate că era un pic obosit și își pierduse din sensibilitate, poate că nu înțelegea, în momentul acela, ceea ce se străduia să exprime studenta. Dar, oare, studenta, prin prestația ei artistică era credibilă ? Râdeai, plângeai, deveneai trist sau bucuros, satisfăcut ori nemulțumit de ceea ce se întâmpla cu rolul pe care îl juca ori în funcție de ce se întâmpla cu persoana, studenta „X”.

M-am gândit atunci la ceea ce se întâmplă cu persoanele care vin în camera de ascultare și stau în fața anchetatorilor.

Suntem noi, anchetatorii, suficient de credibili în fața celor pe care îi audiem, cu privire la desfășurarea unor activități pe care le considerăm ilicite, în legătură cu implicarea unor persoane, cu identitatea acestora, etc. ?

Oamenii, din fața noastră, sunt consternați, râd sau oftează, sunt satisfăcuți ori dezamăgiți, de desfășurarea anchetei sau de prestația noastră profesională ?

Odată cu terminarea examenului, m-am prezentat în fața onorabilului profesor și l-am rugat să propună unui student sau studente rolul de traficant de droguri, urmând să pregătesc o „confruntare” între studenții pe care îi pregăteam ca anchetatori și actorul devenit „traficant”. Omul a fost încântat. Am început o colaborare constructivă, pe care sper să o dezvolt în viitor.

La „ora adevărului”, actorul a fost mult peste anchetatorul pe care îl pregăteam eu. Activitatea a fost înregistrată și, revăzând imaginile cu prestația fiecărui student anchetator, am descoperit că lipsea, invariabil, credibilitatea. Nu prea aveau gesturile, vocea, prestanța, rigurozitatea, de fapt … era atâta falsitate încât îți venea să râzi sau … să le plângi de milă. Cu toate acestea nu puteam să nu observ că mulți dintre ei erau studenți buni. Asimilaseră concepte, metode, unii chiar excelau în zona discursului științific, erau riguroși, demonstrau totul prin forța argumentelor.

Totuși, eu pregăteam anchetatori, nu teoreticieni, oamenii mei trebuie să facă anchetă, nu să explice cum trebuie făcută ancheta. Eșecul, dacă era vorba despre un eșec, era, în primul rând, al meu. În mai puțin de o săptămână m-am interesat de modul în care se integrează ultimii dintre absolvenții cu care lucrasem în calitate de studenți. Mi s-a spus că cei mai mulți sunt foarte buni, oameni de viitor, ce vor confirma și vor face carieră în anchete. M-am întâlnit și cu un absolvent ce avea, deja, 7 ani de practică și am început să discutăm despre roluri, despre scenarii, despre ce și cum trebuie făcut în anchetă.

Absolventul a zâmbit îngăduitor când a venit vorba despre credibilitatea anchetatorului, despre rolurile pe care ar trebui să și le însușească, despre cum ar trebui să-și adapteze comportamentul în funcție de persoană și de evoluția anchetei. Mi s-a spus, ceea ce constatasem și eu: cei mai mulți dintre anchetatori, în funcție de caracter, temperament, calități, cultură generală și, nu în ultimul rând, disponibilitate pentru munca de anchetă, își dezvoltă un anumit „stil”, pe care îl adaptează, în funcție de împrejurări, astfel încât să facă față cât mai multor situații profesionale. Odată cu acumularea de experiență, ceea ce face anchetatorul începe să „prindă”, să devină consolidat și apar succese.

Mi-am pus întrebarea: este, oare, suficient ? Răspunsul nu a putut fi decât relativ – poate fi, dar, nu neapărat. Nu mi-am propus să pun în discuție profesionalismul anchetatorilor, cât de bine sau cât de puțin bine decurg anchetele. Nu vreau să spun că ceva nu este bine. Am ajuns la concluzia că ceva poate fi mai bine, prestația anchetatorului poate și trebuie îmbunătățită.

Cei mai mulți dintre noi, anchetatorii, avem calități deosebite și reușim să ne adaptăm, ba uneori îi adaptăm și pe cei din fața noastră la ceea ce vrem, putem și avem nevoie, în plan profesional. Sunt situații în care un anchetator are de audiat 4, 5 sau, chiar, 7 persoane într-o zi.

Într-o asemenea situație se pune problema măsurii în care un individ, fără o pregătire specială, poate să-și asume atâtea roluri câte persoane are de audiat ?

Răspunsul evoluează către o zonă de certitudine, undeva între sublim și ridicol – un anchetator „normal” nu poate și nici nu își propune să pregătească și să pună în practică mai multe roluri. Așa cum am arătat, se dezvoltă un stil ce se aprovizionează cu cuvinte, gesturi, expresii, etc., prin apropiere directă (din ce vede la alții, din ce fac, spun sau se manifestă alți anchetatori) și se servește fiecărei persoane ascultate, în speranța obținerii a cât mai multe informații utile pentru anchetă.

Aici consider că este locul demonstrării necesității introducerii minciunii în cadrul prestației anchetatorului; asta dacă nu cumva aceasta nu constituie ceva unanim acceptat ce nu mai trebuie demonstrat.

O primă întrebare la care consider că trebuie răspuns, are ca obiect posibilitatea apariției minciunii în cadrul demersului profesional al anchetatorului – Poate anchetatorul să mintă ?

Principial, poate iar deontologic, răspunsul, dacă nu este negativ, ar trebui să fie rezervat. Un funcționar public plătit ca să mintă, ca să aibă un comportament duplicitar este greu de acceptat. Cetățeanul, ce își plătește impozitele, își dorește un funcționar corect, onest, cu grijă față de nevoile cetățeanului, cu respect față de lege, față de societate, față de interesele societății.

Unde să-și mai facă loc minciuna ?

Totuși, trebuie observat faptul că cetățeanul, societatea în ansamblul său, are nevoie, dincolo de reguli, și de rezultate. În anchetă, ascultând o persoană, anchetatorul respectând totul și toate cele care trebuie respectate, s-ar putea transforma într-un simplu constatator al celor declarate, ar putea fi, cel mult, un facilitator al comunicării cu cel ascultat și … atât.

Unde sunt rezultatele ?

Dacă doar constatăm, vom obține versiuni personale, suficient de diferite, pentru a apare îndoiala, cu privire la fapte și persoane ce, bineînțeles, ar susține interesele personale ale celor ascultați. Ce se întâmplă cu interesul justiției, cu aflarea adevărului, cu realizarea scopului procesului penal ?

Tot ce înseamnă valoare socială, culmea, ar trece în plan secundar, individul, cu toate drepturile și libertățile sale, devenind valoarea principală urmărită și respectată în cadrul procesului judiciar. Persoana și interesele sale nu trebuie nesocotite, însă, aflarea adevărului, dreptatea, merită mai mult. În aceste condiții, anchetatorii trebuie să depășească nivelul simplei constatări. În discursul științific, și în practică, și-a făcut loc noțiunea de ascultare activă. În fapt, este vorba despre un demers profesional caracterizat de efortul anchetatorului de a provoca răspunsuri și reacții din partea persoanei pe care o ascultă, atât în planul comportamentului verbal cât și în planul comportamentului non verbal, atât în scris cât și în planul exprimării orale. Se stabilesc coordonatele comportamentului normal specific împrejurării (ascultarea în cadrul desfășurării unei anchete penale), se evaluează și se interpretează orice abatere de la acest comportament. Importante sunt și cauzele și implicațiile, în ceea ce privește dezvoltarea anchetei.

Pentru a provoca este necesar ca anchetatorul să surprindă, să nu fie anticipat de către cel ascultat iar, pentru a face aceasta, minciuna nu numai că nu trebuie exclusă ci trebuie acceptată, stilizată, însoțită de un comportament credibil și spusă într-un context atent pregătit, pentru a se obține maxim de efect. Se poate vorbi mult despre limitele minciunii, în cadrul desfășurării unei anchete. Aici, nu voi mai dezvolta subiectul, mulțumindu-mă a concluziona că anchetatorul poate să mintă în cadrul anchetelor pe care le desfășoară.

O a doua întrebare vizează necesitatea minciunii în cadrul prestației profesionale a anchetatorului – Trebuie anchetatorul să mintă ?

Aici, răspunsul trebuie să fie tranșant. Dacă acceptăm faptul că anchetatorul trebuie să mintă, vom accepta, pe cale de consecință, faptul că anchetatorul trebuie să mintă în fața fiecărei persoane cu care are de a face, că este, sau dacă nu este, trebuie transformat într-un mincinos. Comportamentul său trebuie să fie unul simulat, artificial, de fiecare dată, adaptat la necesitățile anchetei.

Răspunsul este unul pozitiv. Anchetatorul, declarat un bun profesionist, trebuie să mintă ca un bun profesionist. Pot apare nuanțe – să mintă ca un anchetator profesionist ori ca un mincinos profesionist ? Evident că trebuie să rămână la nivelul profesiei de anchetator, dincolo se dezvoltă patologicul. Mai înainte, am făcut referire la actori – putem compara anchetatorii cu actorii, însă, putem constata, fără prea mari eforturi, faptul că și alte profesii își dezvoltă demersul specific pe comportamentul simulat al profesionistului precum în cazul multor medici, psihologi, politicieni, manageri, agenți de vânzări, etc.

Ei bine, de ce trebuie să mintă anchetatorul ? Pentru că, înainte de toate, este, și el, om; om cu slăbiciuni, cu calități, cu o viață personală dincolo de cea profesională, om care poate să aibă simpatii sau antipatii, om care nu poate să nu fie influențat de modul în care evoluează relațiile cu colegii, cu șeful, cu restul cercului social, om care are nevoie de recunoașterea meritelor și rezultatelor muncii sale, om care are nevoie de o perspectivă în carieră și în viață, etc. Nu trebuie înțeles că se poate dezvolta o incompatibilitate între om și profesia de anchetator. Într-un cadru mai larg, putem accepta înstrăinarea omului, îndepărtarea sa de esență, de uman. Vorbind, în acest cadru, despre anchetatori și munca lor, vom accepta faptul că profesia îl transformă pe individ, îi impune standarde comportamentale și de rezultat, ce îl obligă să accepte minciuna ca mod de manifestare în plan profesional.

Evident, că anchetatorul trebuie să-și ascundă slăbiciunile, minciuna, comportamentul simulat pe care trebuie să îl învețe și să-l pună în „scenă”, că are ca scop, tocmai, ascunderea a tot ceea ce ar putea constitui o slăbiciune și ar putea fi exploatat de către persoana ce este ascultată. Mai mult, ceea ce numim adecvarea comportamentului anchetatorului, la particularitățile anchetei și la cele ale persoanei ascultate, presupune, tocmai, asimilarea și reproducerea, într-un mod cât mai natural, a unor roluri.

În doctrină se vorbește despre o anumită tipologie a anchetatorilor. Astfel se pot întâlni tipuri de anchetatori, precum:

Anchetatorul temperat – Se caracterizează printr-un comportament firesc, își ascultă cu atenție și interes interlocutorul, răbdător, calm și analitic. Intervine oportun și eficient, cu tactul corespunzător situației, pentru lămurirea aspectelor esențiale ce interesează ancheta;

Anchetatorul amabil – Manifestă o anumită transparență în relația cu interlocutorul și jovialitate, nu ezită să-și trateze interlocutorul cu o țigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu psihologic mai adecvat a anchetatului. Dacă amabilitatea nu este constantă, echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se inhibă, iar investigația poate fi compromisă;

Anchetatorul autoritar – Se particularizează printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de solemnitate, impunându-și, la modul imperativ, voința în fața interlocutorului. Nu este interesat în studiul psihologiei anchetatului și, din această cauză, nu găsește modalitățile optime de a stimula pozitiv coomunicarea. Anchetatorul autoritar mizează mai mult pe intimidarea suspectului decât pe stimularea acestuia pentru a coopera;

Anchetatorul vorbăreț – Este un tip complexat de necesitatea afirmării sau necesitatea de a se descărca de o tensiune afectivă, iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din motivele menționate, sau a altora asemănătoare, anchetatorul vorbăreț poate interveni inoportun și lipsit de eficiență în relatările anchetatului, putând compromite ancheta;

Anchetatorul cabotin – Este cel care poate exagera în utilizarea procedeelor actoricești. Asemenea exagerări pot provoca stări improprii pentru ancheta judiciară, cum ar fi: amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situații ce pot prejudicia rezultatele anchetei;

Anchetatorul patern – Adoptă un comportament blând în anchetă, manifestând, uneori, chiar compasiune față de anchetat. Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii recidiviști care nu vor ezita să-și atenueze faptele.

Anchetatorul violent – Este dispus să folosească violența pentru a-și atinge obiectivele anchetei.

Ei bine, acestea sunt tipuri, nu roluri, deși … ar putea fi. Cu plusuri și minusuri, fiecare dintre tipurile de anchetator, la care am făcut referire, s-a dezvoltat și a putut să se manifeste în practica anchetelor pentru că au putut fi obținute, pentru că s-a facilitat obținerea de, rezultate, pentru că, într-un fel sau altul, persoanele ascultate au fost „sensibilizate” și au oferit informații utile pentru dezvoltarea anchetelor.

Ca problemă de interes, ne putem gândi la măsura în care un bun anchetator ar putea să-și însușească mai multe roluri construite, tocmai, în considerarea caracteristicilor comportamentale specifice fiecărui tip. În opinia mea, aceasta trebuie să constituie doar un punct de plecare – rolurile puse în scenă de anchetatori, pentru a avea credibilitate, trebuie să fie complexe. La construcția lor trebuie avute în vedere cele câteva caracteristici comportamentale specifice fiecărui tip; trebuie, însă, adăugate nuanțe, diferite elemente, care să fie adaptate la comportamentul previzibil al persoanei ascultate.

Ascultarea unei persoane în cadru unui proces judiciar nu poate fi transformată într-o piesă de teatru, deși ambele persoane implicate se comportă ca niște actori. Dificultatea abordării ține de faptul că fiecare joacă în aceeași piesă, însă, așteptările sunt diferite – anchetatorul vrea să obțină adevărul sau acea parte de adevăr ce îi poate permite să dezvolte și să finalizeze credibil ancheta; persoana ascultată vrea să își realizeze interese individuale ori de grup, adesea previzibile, pentru care acceptă să ofere porțiuni de adevăr, împănate cu elemente false, în orice formă poate fi credibilă pentru anchetator.

Să luăm, ca exemplu, debutul întâlnirii dintre anchetator și persoana pe care o va asculta în camera de ascultare – salutul; „fotografia persoanei”; „privitul în ochi”; invitarea la masa și scaunul pregătit în prealabil; „prima tăcere”. Fără a descrie, aici, elemente care să facă referire la strategia pe care anchetatorul înțelege să o folosească în legătură cu persoana care i se înfățișează – de exemplu, anchetatorul poate considerat util să înceapă prin a solicita o declarație scrisă, după care să continue cu partea orală a ascultării, să dea o pauză pe care să o folosească pentru evaluarea rezultatelor și să continue ascultarea, în funcție de noile scopuri pe care și le fixează – putem observa că, odată cu aducerea persoanei de către un alt funcționar și pătrunderea acesteia în camera de ascultare:

Anchetatorul – se poate ridica în picioare de la locul său, poate să rămână pe scaun; poate să salute din picioare sau stând la locul său, poate să „tacă”; poate să privească persoana pe care urmează să o asculte, poate să se arate ocupat și să nu o privească de loc; poate să o invite la locul unde trebuie să se așeze; poate, doar, să-i indice acest loc; poate să tacă în continuare sau poate să o conducă la locul pregătit; poate să continue să tacă, să formuleze o întrebare temă și să invite persoana să dea o declarație scrisă în care aceasta să răspundă la întrebarea pusă; să inițieze un dialog cu persoana pe care urmează să o asculte și să solicite consemnarea în scris a unuia sau a altuia dintre aspectele discutate; etc.

Persoana ascultată – poate să salute sau să aștepte să fie salutată; poate să se îndrepte singură către locul care pare să-i fie destinat sau să continue așteptarea în tăcere; poate să-și anunțe intențiile cu care a acceptat să se prezinte la dispoziția anchetatorului; să facă anumite solicitări; să-și exprime uimirea, frustrarea sau indignarea în legătură cu implicarea sa într-o anchetă penală, în legătură cu persoana sau comportamentul anchetatorului; poate să întrebe ce are făcut; etc.

Momentele la care am făcut referire – salutul; „fotografia persoanei”; „privitul în ochi”; invitarea la masa și scaunul pregătit în prealabil; „prima tăcere” – sunt parcurse de către fiecare dintre cei doi parteneri cu scopul evident de a obține avantaje, fiecare vrea să-și domine partenerul, vrea să-și folosească poziția pentru a impresiona, pentru a distruge sau, cel puțin, a destabiliza planul pregătit de către partener iar pentru aceasta, foarte important, este elementul surpriză – ceva la care partenerul nu s-a așteptat, nu se aștepta, într-un anumit moment, sau nu se aștepta, în forma în care a fost promovat.

Am putea să ne întrebăm dacă anchetatorul, bun profesionist, de altfel, poate fi de fiecare dată, suficient de disponibil, la nivel personal, astfel încât să poată aborda, în termeni de eficiență și de sinceritate, relația cu cel sau cea pe care o ascultă. Evident că nu. Și anchetatorul, la fel ca oricare dintre oameni, ar putea fi preocupat de anumite aspecte ce țin de viața privată – în cursul serii trebuie să se întâlnească cu soția ce trebuie să ajungă dintr-o călătorie de serviciu; știe că unul dintre copii are o problemă deosebită la școală, autoturismul personal s-a defectat și cei de la service nu au dat nici o veste, trebuie să plătească rata la bancă și nu este convins că va putea ajunge în timp util la ghișeul băncii, ș.a. – poate să considere persoana pe care o are în față, pe baza unor stereotipuri, prea … „superficială”, „curvă”, „lipsit de profunzime în gândire”, „hoț”, etc.

Ce trebuie să învețe un anchetator ? Cum trebuie să „arate” comportamentul său simulat ? În ce limite se poate manifesta acesta ?

Pentru început să luăm în analiză câteva „deschideri”, la fel ca la jocul de șah, cu toate că ancheta penală nu este și, niciodată, nu a fost un joc sau o joacă.

Persoana ascultată poate să manifeste: dezamăgire, furie, revoltă, teamă, înțelegere, compasiune, atașament față de o persoană sau valoare (una sau mai multe); poate să plângă, să râdă, să vorbească foarte strident ori din contră, să gesticuleze, să acuze dureri ori suferințe de natură fizică ori psihică, etc. Ce i se poate recomanda anchetatorului ? De fiecare dată, să știe, să-și adapteze poziția, gesturile, cuvintele, tonul, etc. la ceea ce se întâmplă. Această adaptare nu este și nu poate fi, decât ca excepție, reacția individului – a anchetatorului „X” – ci trebuie să fie o reacție profesională, ce nu poate fi decât o reacție mincinoasă, un comportament simulat, întrucât este altceva decât ceea ce ar putea fi într-un alt firesc, poate un firesc normal, oricum un firesc în afara desfășurării unei anchete penale.

Normalul profesional include că vrem sau nu, că recunoaștem sau nu, că ne place sau nu, prestații artificiale ce, în mod evident, au toate caracteristicile comportamentului simulat și, de aici, o vulnerabilitate importantă – lipsa de credibilitate – ceea ce poate determina eșecuri profesionale cu consecințe ce, de multe ori, pot scăpa de sub orice control. Cum ceva important nu poate fi lăsat la voia întâmplării consider că, dacă se dorește o creștere a eficienței activității anchetatorilor, ar trebui să se insiste în zona unei pregătiri speciale, unei pregătiri care să asigure anchetatorului acele aptitudini care să-i faciliteze, o adevărată competență în a manevra comportamentul profesional, pentru a fi mereu adaptat la modul în care evoluează ancheta, la modul în care se manifestă persoana ascultată. Am făcut referire la ascultarea persoanelor, însă, comportamentul profesional simulat, prin însăși esența sa, are coordonate asemănătoare și în cazul desfășurării altor activități de anchetă, precum sunt percheziția, cercetarea la fața locului, reconstituirea, etc.

Cum trebuie să fie un anchetator autoritar, cât de dur poate fi un anchetator, cât de permisiv, cât de disponibil, dacă poate lăsa să se înțeleagă faptul că este dispus să primească mită, dacă poate să plângă sau să râdă, dacă poate să negocieze, dacă poate să facă apel la aspecte personale, la divinitate, la …, devin chestiuni, aproape, tehnice ce trebuie lămurite de la persoană la persoană, de fapt, de la anchetator la anchetator.

Concluzionând, comportamentul profesional al anchetatorilor, la fel precum al altor profesioniști, este în mare parte un comportament simulat ce necesită a fi adaptat permanent la necesitățile anchetei iar aceasta nu se poate face doar prin preluarea și asimilarea, la nivel de folclor profesional, a unor cuvinte, expresii, gesturi ori atitudini de la cei cu experiență mai mare, de la cei considerați „buni”. Este nevoie de pregătire specială, este nevoie de acele calități care să permită anchetatorului să facă performanță în cadrul prestației sale profesionale, să fie credibil, să provoace persoana pe care o ascultă în plan verbal, în scris, în planul comportamentului non verbal, să poată identifica, la rândul său, comportamentul simulat la persoana pe care o are în față, și să poată exploata aceasta în interesul anchetei.

13.5. Importanța coroborării recunoașterii cu restul materialului probator

Trebuie să recunoaștem că în practica judiciară apar cazuri în care condamnați au fost eliberați din închisoare și li s-au anulat condamnările datorită apariției unor dovezi care le-au probat nevinovăția. Mulți dintre acești indivizi au făcut false mărturisiri iar în unele cazuri, falsa mărturisire a fost admisă ca probă. În alte cazuri, falsa mărturisire a fost folosită pentru de a determina suspectul să accepte o înțelegere pentru a „rezolva amiabil” cazul.

În multe dintre cazuri este reclamată coerciția fizică, violența sau tortura. În mod evident instanțele de judecată au respins afirmațiile inculpaților legate de faptul că mărturisirile lor erau false. Judecătorii, în lipsa unor dovezi clare, în legătură cu abuzurile anchetatorilor, nu au avut altă soluție. Totuși, datorită faptului că este de așteptat ca avocații să-și diversifice apărările în zona modului de desfășurare a diferitelor activități de anchetă, anchetatorii trebuie să anticipeze o mai mare atenție a instanțelor în legătură cu admiterea ca probă a declarațiilor.

Odată acceptată axioma falsității principiului potrivit cu care nici o persoană nevinovată nu mărturisește săvârșirea infracțiunii, fiecare anchetator, în parte, va trebui să aibă în vedere că a devenit necesar să probeze că o declarație este demnă de încredere, că reflectă adevărul, prin coroborare cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei. Și legea procesual penală o cere, însă, este vorba despre o dezvoltare dincolo de limita formalului. Trebuie ajuns la detaliul, la „ceea ce nu se potrivește”. Sunt mai multe moduri în care se poate face această coroborare. Astfel:

Coroborarea dependentă – La stabilirea strategiei de anchetă, este recomandabil ca șeful echipei de anchetatori să decidă cu privire la păstrarea unor probe „la secret” ascunse mass-mediei, publicului larg și, în special, persoanelor implicate în anchetă cu scopul verificării oricărei declarații subsecvente. Am denumit aceasta coroborare dependentă deoarece probele au ca sursă de obținere, în principal, desfășurarea cercetării la fața locului și investigațiile preliminare. Teoretic, doar persoana vinovată, doar cel ori cea care a fost, efectiv, implicată în activitatea ilicită cercetată poate face declarații care să permită acest tip de coroborare.

Informațiile selectate pentru coroborarea dependentă trebuie să fie selectate cu atenție. În aceasta privință pot fi oferite trei repere:

Persoana vinovată trebuie să-și amintească informațiile într-un mod rezonabil.

Informația nu trebuie să fie atât de vitală încât să inhibe eforturile anchetatorului, de a intervieva eficient un suspect, fără a divulga informația.

Informația trebuie să fie obișnuită și nu ușor de ghicit, de suspecții nevinovați.

Să luăm ca exemplu cazul unei fete tinere care a fost răpită din dormitorul ei, dusă într-o locație izolată, violată și apoi omorâtă. Moartea a survenit ca urmare a asfixiei mecanice produse prin ștrangulare. Într-un efort de a ascunde corpul, ucigașul a târât corpul aproximativ 25 de metri într-un tufiș și a acoperit corpul cu crengi de copac. Un astfel de scenariu sugerează multe exemple de coroborare dependentă posibile. Bunăoară, anchetatorii pot selecta îmbrăcămintea victimei (pijamale roz) pentru o coroborare dependenta. Într-un asemenea caz, există șanse mici ca un suspect vinovat poate să nu-și amintească culoarea pijamalelor iar unul nevinovat să ghicească că victima purta o pijama de culoare roz.

Un alt exemplu, de coroborare dependentă, posibil, este locația izolată unde a fost găsit cadavrul victimei. Exemplul nu este bun pentru că restrânge foarte mult posibilitățile anchetatorului de a desfășura o ascultare eficientă.

Poate cel mai bun exemplu de coroborare, în acest caz, este târârea cadavrului în tufiș și acoperirea lui cu ramuri de copac. Persoana vinovată își va aminti, cu siguranță, acest lucru iar ascunderea informației va permite verificarea oricărei declarații.

În unele cazuri, în care fapta este însușită de persoane nevinovate, avocații vor avea de făcut obiecții, bazate pe faptul că anchetatorii au comunicat, din neglijență, informații de coroborare dependentă clientului lor. Astfel, o persoană nevinovată a putut să ofere astfel de informații deoarece fotografii de la fața locului au fost folosite în timpul ascultării sau anchetatori ignoranți au uitat de strategia de anchetă stabilită și au încercat să folosească tocmai ceea ce nu trebuia folosit.

Cum credibilitatea și profesionalismul anchetatorilor pot fi puse la îndoială, cu ușurință, tot ceea ce a fost construit în jurul unei coroborări dependente poate fi privit cu rezerve de către o instanță de judecată.

Coroborarea independentă – Este cea mai convingătoare probă a unei declarații adevărate, este o probă care conține informații verificabile, necunoscute până la momentul ascultării. Am numit aceasta coroborare independentă, deoarece anchetatorul nu cunoaște dovada până ce suspectul nu o arată, iar această dovadă este obținută în mod independent de rezultatele desfășurării celorlalte activități de anchetă. În exemplu de mai sus – dovezi independente pot fi unealta folosită pentru pătrunderea în dormitorul victimei sau/și urmele de unealtă, declarația unui martor care l-a văzut pe suspect lângă locul faptei (un muncitor de la o benzinărie) sau un obiect pe care făptuitorul l-a păstrat de la victima, ca suvenir, (o brățară, chiloții, etc.). Oarecum paradoxal, anchetatorii au tendința să evite coroborarea independentă deoarece cred că … va adăuga doar timp la o, deja, lungă investigație. Totuși, rezultatul coroborării independente ține de suprimarea oricărei posibilități ca un suspect nevinovat să fie condamnat pentru o infracțiune pe care nu a săvârșit-o și de obținerea unei certitudini rezonabile în legătură cu vinovăția făptuitorului..

Coroborarea rațională – Dacă presupunem, în exemplu pe care l-am dat, că făptuitorul nu a avut nevoie să forțeze nimic, întrucât a găsit fereastra de la dormitorul fetei deschisă; că nu a fost nevoie să târască cadavrul victimei și să-l abandoneze în apropiere, întrucât avea la dispoziție o mașină și suficient combustibil; că nu și-a dorit să oprească nici un suvenir; etc. lucrurile se pot complica. Chiar nu există nimic altceva pentru a proba cât adevăr este în cele declarate de un suspect ? Aici ar trebui apelat la argumente din zona raționalului. Anchetatorii ar trebui să interpreteze și să coroboreze probele obținute, prin diferitele activități de anchetă, cu „comportamentul normal”, așa-numitul firesc al desfășurării activităților în câmpul infracțional, de către făptuitor.

O declarație rațională conține gânduri și idei nesolicitate, în conjuncție cu comportamente specifice, care sugerează aducerea aminte spontană a modului de pregătire, desfășurare și exploatare a rezultatelor activității ilicite. În mod evident, o persoană nevinovată, chiar cu o imaginație activă, nu poate fi în măsură să ofere o detalii raționale în legătură cu o activitate ilicită desfășurată de altcineva. De exemplu, într-o declarație mincinoasă căreia îi lipsesc conexiunile raționale vom descoperi elemente precum: „În ziua de sâmbătă, 15 ianuarie, am amenințat un bărbat cu un cuțit pe o alee de lângă Taverna Sârbului de pe strada … . Am furat portofelul acelui bărbat ce conținea 70 lei. După ce am furat portofelul l-am împins și am fugit cât am putut de repede din zonă”. O asemenea declarație trebuie privită cu suspiciune deoarece face referire la șabloane comportamentale firești pentru o tâlhărie și conține informații care, în mod normal, erau cunoscute de către anchetator.

Altfel stau lucrurile în cazul unei declarații precum: „În ziua de sâmbătă, 15 ianuarie, eram plictisit, nu aveam bani și, de aceea, m-am hotărât să tâlhăresc un bețiv, care a ieșit din Taverna sârbului. Un tip, care avea vreo 55 sau 60 de ani, a părăsit taverna și când a intrat pe alee l-am întrebat dacă are un foc. A început să se caute de o bricheta și, în acel moment, am scos un cuțit, după care i-am spus „Vino cu mine și dă-mi portofelul”. Am văzut buzunarul unde ținea portofelul, i l-am smuls de acolo, după care mi-am dat seama că ar fi putut suna, imediat, la poliție. I-am strigat „Dă-mi telefonul !”. A spus că nu are telefonul la el, l-am căutat și nu i l-am găsit. Mi s-a făcut frică și am fugit către depozitele de materiale de construcții din apropiere. Am văzut că nu mă urmărește nimeni, m-am oprit, am scos banii din portofel, i-am numărat – erau 70 de lei – după care am aruncat portofelul, peste un gard, în curtea unei case de culoare portocalie, undeva către intersecția cu bulevardul … .”

După cum am arătat, primul exemplu acoperă toate elementele necesare pentru a proba săvârșirea infracțiunii, dar îi lipsește comportamentul spontan și corelațiile cu configurația locului în care a fost desfășurată activitatea ilicită.

Ca principiu, o declarație va fi privită cu mai multă încredere, dacă conține unul sau altul dintre următoarele elemente:

Citări ale suspectului sau victimei „Vino cu mine și dă-mi portofelul”, „Dă-mi telefonul !”.

Gânduri sau emoții „Eram plictisit”, „nu aveam bani”.

Explicații în legătură cu comportamentul „mi-am dat seama că ar fi putut suna, imediat, la poliție”, „mi s-a făcut frică și am fugit”

Detalii irelevante „Un bărbat de vreo 55 sau 60 de ani”.

Ca și concluzie, trebuie acceptat că recunoașterea faptei este una dintre cele mai periculoase probe împotriva unui acuzat într-o instanță. În practica judiciară pot apare erori; persoane nevinovate pot accepta voluntar sau pot fi obligate să declare sau să semneze o declarație falsă și de aici până la eroare judiciară nu mai este mult. În aceste condiții, firesc este ca anchetatorii să verifice în ce măsură declarațiile pe care le obțin de la persoanele pe care le ascultă sunt adevărate. Cel mai bine se poate face acest lucru folosind cele 3 tipuri de coroborare descrise mai sus care vizează informațiile despre desfășurarea activității ilicite care au fost ascunse de suspect, informații despre infracțiune necunoscute până în momentul desfășurării ascultării, raționamente care reflectă aducerea aminte spontană a modului de pregătire, desfășurare și exploatare a rezultatelor activității ilicite.

CAPITOLUL 14

Fixarea rezultatelor ascultării. Declarația

Declarația este precum punctul de la sfârșitul unei propoziții. Fără punct, propoziția nu are sens, informația pe care o transmite este incompletă, lasă loc la interpretări și nu poate fi luată în considerare.

Fără a intra în detalii ce pot fi regăsite în Dreptul Procesual Penal, consider important să observ că „declarația” este mijlocul prin care sunt fixate rezultatele ascultării unei persoane în cadrul unui proces judiciar. În opinia mea, este necesar un pas înainte – prin declarație trebuie fixate atât rezultatele ascultării cât și modul în care a decurs ascultarea persoanei în cauză.

În această accepțiune, mai extinsă, declarația poate îmbrăca două forme: document scris și înregistrări de sunet și imagine.

Declarația nu trebuie să fie, neapărat, o mărturisire, deși, în practică, de cele mai multe ori, asta este. Pentru anchetă, este important să „blocheze” persoana ascultată, indiferent de calitatea procesuală a acesteia, în detaliile prezentate pe parcursul ascultării. Persoana ascultată va fi descurajată să schimbe „povestea”, să schimbe, să adauge ori să „uite” din detaliile prezentate. La o dată ulterioară, memoria persoanei ascultate poate fi „împrospătată” cu ceea ce a spus și orice altă „poveste”, va trebui și să explice, eventualele, diferențe între ce a spus și ce spune.

Interesant este faptul că declarațiile prezintă un interes deosebit și pentru „dușmanii” anchetatorilor, pentru avocați. Aceștia, analizând conținutul declarațiilor, pot stabili temele ce pot fi dezbătute și zonele ce trebuie dezvoltate cu prilejul audierilor viitoare de către clienții lor; practic, se poate stabili ce informații ar fi utile pentru a susține interesele procesuale ale acestora.

Declarația constituie o probă în fața organelor judiciare, în vederea stabilirii stării de fapt și a emiterii hotărârii. Indiferent de ceea ce se întâmplă cu persoana ascultată, pe parcursul desfășurării procesului judiciar, declarația rămâne.

Declarația implică și anumite efecte în plan psihologic, care nu trebuie neglijate. Odată ce susține ceva, persoana ascultată devine legată de acel ceva. Acel ceva o reprezintă în fața organelor judiciare. Dacă desfășurarea anchetei nu va confirma susținerile persoanei ascultate, aceasta se va discredita, odată cu declarația sa. În practica organelor judiciare, o declarație ce conține susțineri mincinoase este echivalată, de cele mai multe ori, cu o mărturisire a vinovăției.

De exemplu, într-un caz, trei tineri au devenit, ca urmare a descrierii unor martori, principalii suspecți în incendierea unui depozit de mărfuri, undeva, în mediul rural. În timpul ascultării, fiecare dintre cei trei, a folosit, ca alibi, petrecerea timpului în compania celorlalți doi. La început, fiecare, au folosit exprimări generale, iar când au fost solicitați să ofere detalii în legătură cu intervalul critic în care s-ar fi putut desfășura activitatea ilicită, au apărut diferențe substanțiale în susținerile lor. A devenit evident pentru anchetatori că cei trei pregătindu-și apărările în ipoteza în care ar fi devenit suspecți, ceea ce s-a și întâmplat, au stabilit ce vor declara doar în termeni generali, fără a acorda atenție detaliilor – și tocmai detaliile i-au trădat. Declarațiile lor scrise, după ce au fost analizate de către anchetatori, le-au fost prezentate fiecăruia în parte, solicitându-se explicații cu privire la diferențele, ce nu erau deloc greu de observat. Fără să insiste foarte mult, anchetatorii au obținut nu doar recunoașterea vinovăției ci și elemente suficiente pentru a acuza directorul companiei ce administra depozitul, ce le oferise o sumă de bani, pentru a incendia depozitul sperând că astfel va scăpa de problemele pe care le avea cu organele fiscale.

Mărturisirea, declarația prin care făptuitorul recunoaște desfășurarea, cu vinovăție, a activității ilicite, nu este o „regină a probelor”, însă, atunci când conține detalii relevante, confirmate de anchetă, prin coroborarea cu alte probe, influențează fundamental comportamentul tuturor – anchetatori, martori, persoane vătămate, alte persoane implicate în faptă, procurori, judecători, mass media, membrii familiei, etc. – implicit și pe al făptuitorului și avocaților implicați în procesul judiciar în desfășurare. Anchetatorii nu trebuie să uite că este bine să aibă, pentru fiecare faptă, câte o declarație. În cazul unei activități infracționale complexe, extinsă în timp, o singură declarație nu poate conține suficiente detalii pentru a acoperi fiecare componentă și apare posibilitatea dezvoltării de suspiciuni în legătură cu profesionalismul anchetatorilor, cu condițiile în care a fost obținută mărturisirea, cu veridicitatea fiecărei susțineri în parte ș.a.

De exemplu, cât de convingătoare poate fi o declarație precum: „ … Pe la începutul anului trecut, dezamăgit de locul și condițiile în care munceam, am hotărât să îmi asigur principalele venituri din săvârșirea de furturi. Am pus la punct un mod de operare care îmi permitea să forțez încuietorile și să pătrund, în apartamentele persoanelor pe care le consideram înstărite, de unde să fur, în lipsa acestora, diverse bunuri pe care le valorificam, ulterior, în târgul de vechituri. Astfel:

în data de … am pătruns în apartamentul situat în … de unde am furat următoarele bunuri …;

în data de … am pătruns în apartamentul situat în … de unde am furat următoarele bunuri …;

în data de … am pătruns în apartamentul situat în … de unde am furat următoarele bunuri …;

…” ?

Bineînțeles că data, adresa și denumirea bunurilor furate corespundeau exact cu cele din plângerile depuse de diferite persoane care reclamau furturi.

Asemenea declarații sper să fie doar istorie și exemple nefericite.

14.1. Tipuri de declarații

Indiferent de forma pe care o îmbracă – document scris sau înregistrări de sunet și imagine – în practică, se folosesc două tipuri de declarații: declarația narativă și declarația bazată pe întrebări urmate de răspunsuri. Trebuie recunoscut că delimitarea este mai mult conceptuală, mulți anchetatori alternând narațiunea cu întrebări, ce trebuie să primească răspunsuri cât se poate de clare și precise. Cum, când, în legătură cu ce aspecte ori în legătură cu care dintre persoanele ce trebuie ascultate se folosește un stil ori altul ține, în opinia mea, exclusiv de anchetatorul ce conduce ascultarea; el conduce și el trebuie să hotărască când o ia la dreapta, când o ia la stângă, când se oprește ori când reia ascultarea.

Narațiunea – presupune o relatare, la persoana I-a, a ceea ce are legătură cu obiectul anchetei (activitatea ilicită cercetată). În fapt, reprezintă punctul de vedere al persoanei ascultate cu privire la activitatea ilicită cercetată și, adesea, cu privire la modul în care se desfășoară ancheta, cu privire la persoanele implicate în activitatea ilicită, cu privire la apărările și probele pe care persoana ascultată le propune în susținerea poziției și intereselor sale procesuale.

De la persoană la persoană, narațiunea poate fi mai mult sau mai puțin sistematizată. În practică, în cazul declarațiilor scrise, este des întâlnită o formă care presupune o succesiune de paragrafe; fiecare fiind destinat să lămurească câte un detaliu, ce prezintă interes pentru anchetă ori este considerat important de către persoana ascultată. Narațiunea prezintă, supune atenției, revelează, celor care o analizează și sentimentele persoanei ascultate cu privire la faptă, persoanele implicate, anchetă și, chiar, anchetator. De asemenea, apar, ca evidente, informații legate de starea persoanei ascultate în timpul ascultării, în cazul înregistrărilor de sunet și imagine, ori în timpul consemnării, în scris, a declarației.

Declarația bazată pe întrebări urmate de răspunsuri este folosită, în practică, ca o sancțiune pentru lipsa de precizie a relatărilor persoanei ascultate sau/și ca un sprijin pentru anchetatorii cu o putere de concentrare redusă, ce au nevoie de un plan de ascultare, care să conțină întrebări punctuale, un inventar de întrebări, un checklist – astfel încât să nu le scape nimic din ceea ce trebuia să facă, să nu fie acuzați ulterior că ascultarea a fost incompletă, să se justifice în fața șefilor în lipsa unor standarde de evaluare a activităților, ș.a.

Desigur, poate fi vorba și despre persoane care își neagă afirmațiile, imediat ce realizează posibilitatea apariției unor concluzii nefavorabile propriilor interese, însă, în condițiile folosirii înregistrărilor de sunet și imagine, o astfel de conduită demonstrează, direct, reaua credință a persoanei ascultate.

Există avantaje evidente. Înainte de toate, trebuie subliniat faptul că se pot obține răspunsuri punctuale, cu detalii specifice, care să permită dezvoltarea anchetei, de multe ori, în mod spectaculos.

Nu este obligatoriu ca fiecare întrebare să genereze răspunsuri care să conțină detalii. În practică, se folosesc, adesea, întrebări care permit răspunsuri cu „da” sau „nu”, urmate de una sau două întrebări care să genereze detalii utile pentru anchetă.

De exemplu, într-un caz, după ce suspectul a admis implicarea sa într-o tâlhărie, în locuința unei femei în vârstă:

Întrebare: În data de … ai pătruns, forțând ușa de la intrare, în locuința lui A.M. ?

Răspuns: Da.

Întrebare: Ai fost surprins de A.M. în locuința sa ?

Răspuns: Da.

Întrebare: Ai atacat-o pe A.M. cu un cuțit pe care îl aveai asupra ta ?

Răspuns: Da ?

Întrebare: Ai intrat singur în locuința lui A.M. ?

Răspuns: Nu.

Întrebare: Unde ai ascuns cuțitul cu care ai atacat-o pe A.M. ?

Răspuns: Într-o cutie cu scule, care se găsește în garajul locuinței mele, pe nivelul al doilea al unui raft, situat pe peretele din partea dreaptă, cum intri în garaj.

Întrebare: Cum îl cheamă pe cel cu care ai acționat în locuința lui A.M. ?

Răspuns: D.M., poreclit „Francezu”, pentru că a fost prins furând prin Franța mai demult.

14.2. Înregistrările de sunet și imagine

Dezvoltările tehnologice permit înregistrări, deosebit de fidele, a tot ceea ce se întâmplă în camera de ascultare. În materie, trebuie făcută o delimitare între ascultările, în cadrul cărora, persoana ascultată este încunoștințată despre faptul că ascultarea va fi înregistrată și ascultările, în cadrul cărora, persoana ascultată este indusă, sau numai se încearcă inducerea sa în eroare, cu privire la efectuarea de înregistrări de sunet și imagine care să aibă ca obiect ascultarea sa.

Fără să tratez aspecte juridice, îmi permit să observ că înregistrările de sunet și imagine sunt folosite în mod obișnuit, existând suport logistic suficient, cât să existe o susținere și o eficiență a demersului, astfel încât să fie acceptat ca justificat.

Înregistrările de sune și imagine, în parametri optimi, care să prezinte garanția fidelității redării a tot ceea ce s-a întâmplat în sistemul spațio-temporal în care s-a desfășurat ascultarea, sunt deosebit de convingătoare. Se poate vorbi, chiar, despre o influență, periculos de mare, asupra tuturor celor ce analizează înregistrările, asupra anchetatorului și, bineînțeles, asupra persoanei ascultate. A auzi relatarea, a constata starea și emoțiile persoanei ascultate, devine ceva în fața căruia nimeni nu poate rezista. Totuși nu trebuie omis că a interpreta mesajul verbal, în contextul oferit de para verbal și de celelalte manifestări comportamentale ale persoanei ascultate, nu poate fi ceva simplu, nu poate fi ceva la dispoziția oricui și nicidecum a ignoranților.

Înregistrările de sunet și imagine nu exclud declarațiile scrise și, chiar, recomand folosirea de înregistrări care să aibă ca obiect comportamentul persoanei în timp ce scrie.

Personal, apreciez ca necesară efectuarea de înregistrări în încăperi, care să ofere condiții de natură agaranta calitatea și certitudinea înregistrărilor. În ceea ce privește aspectele de ordin tehnic, nu voi insista. Totuși, nimeni nu trebuie să uite anumite capcane sau/și dificultăți ce pot apare precum: modularea nefirească a vocii, un volum foarte scăzut al acesteia, apariția accidentală a unor interferențe electromagnetice – un telefon mobil este apelat și emisia caracteristică va apare pe înregistrare, putându-se suprapune peste o porțiune sensibilă din declarație – căderea rețelei electrice, probleme cu suportul de stocare ori lipsa de continuitate a imaginii.

Sensibile și controversate sunt porțiunile de înregistrare, care au ca obiect porțiuni din ascultare, dominate de stări de emoție puternică, în care apar cuvinte și expresii deformate ori indescifrabile. Un alt aspect important îl reprezintă suprapunerea de voci. Prezentarea în instanță de înregistrări „neprelucrate” poate crea ilaritate, în special în situațiile în care apar voci asemănătoare. Pentru anchetatori va fi greu de suportat să nu ia inițiativa, să nu se suprapună peste mesajul persoanei ascultate, mai ales atunci când aceasta „bate câmpii”. Dacă la activitate participă a treia sau/și, eventual, a patra persoană, scăpate de sub control, lucrurile pot degenera.

Din punct de vedere tactic este necesară prezentarea, în cadrul înregistrărilor, a datelor de identitate, a fiecărei persoane participante, ora și data efectuării înregistrărilor, specificarea locului în care s-a desfășurat înregistrarea și, foarte important, acordul fiecărei persoane participante.

O discuție poate fi făcută, în lipsa unor norme juridice care să facă obligatorie folosirea înregistrărilor de sunet și imagine în cadrul ascultărilor de persoane, cu privire la în ce măsură lipsa acordului ori refuzul expres al persoanei ascultate pot afecta legalitate și oportunitatea folosirii, în cadrul probatoriului, a unor asemenea înregistrări. Gestionată corespunzător situația, se poate preîntâmpina escaladarea la nivel de problemă – pregătit cu atenție momentul solicitării acordului, în special prezentarea caracterului obiectiv și garanțiile pe care le oferă înregistrările de sunet și imagine, refuzul poate apare doar pe cale de excepție; situație în care orice dezvoltare este contraproductivă, pentru persoana ascultată, în condițiile coroborării rezultatelor ascultării cu alte probe.

14.3. Necesitatea de a menține controlul

Indiferent de opțiune, anchetatorul trebuie, cu necesitate, să mențină controlul cu privire aspectele ce fac obiectul declarației. Declarația trebuie să fie utilă anchetei. Pentru aceasta trebuie să aibă ca obiect aspecte care interesează ancheta. Derapajele persoanelor ascultate către aspecte care nu au legătură cu ancheta, pentru a justifica comportamente, stări ori situații, nu au cum să fie agreate de către anchetatori. Declarația va fi citită, examinată, analizată, interpretată, … și nimeni din cei care o vor face nu are timp, chef, dispoziție sau interes pentru a se pierde în detalii sau aspecte lipsite de relevanță pentru anchetă.

Nu se poate pune problema și, în opinia mea, este inacceptabil ca anchetatorul să dicteze declarația iar persoana ascultată, docilă și supusă, să scrie. Controlul asupra structurii conținutului unei declarații se poate face impunând o logică înțeleasă și acceptată de către persoana care face declarația, nu dictând conținutul pentru că „eu știu ce trebuie scris”.

Ca exemplu, în legătură cu o acțiune, este necesar să fie clarificate în conținutul declarației:

aspecte ce țin de pregătirea acțiunii;

condițiile de timp, loc și modul efectiv în care a fost desfășurată;

persoane implicate;

dacă mai sunt alte persoane care cunosc ori ar putea cunoaște despre acțiunea în cauză;

rezultatele apărute ca urmare a desfășurării;

cauze, condiții, împrejurări care au facilitat, generat ori influențat desfășurarea acțiunii sau rezultatele acesteia.

Cu privire la o persoană este necesar să se cunoască:

dacă și în ce condiții este cunoscută de cel ori cea care face declarația;

relația existentă între cel/cea care face declarația;

ce a făcut ori ce atitudine a avut în legătură cu acțiunea relatată;

relațiile cu alte persoane implicate;

interese pe care le are în legătură cu acțiunea relatată, cu obiectul anchetei și legate de desfășurarea ori finalizarea anchetei.

Evident că părăsirea încăperii, lăsarea persoanei ascultate singure, „să scrie în liniște”, pe motiv că „mă chemă șeful” ori „a apărut ceva important”, este în afara a ceea ce trebuie să însemne profesionalismul anchetatorului.

În funcție de particularitățile fiecărui caz, anchetatorul trebuie să aibă grijă de detalii – detalii relevante care să faciliteze încadrarea juridică a faptei ce constituie obiectul anchetei, circumstanțele personale ale fiecărei persoane implicate, legături cu alte persoane sau activități infracționale ce constituie obiectul altor dosare.

Așa cum am arătat, anchetatorul nu dictează conținutul declarației, însă, este necesar să controleze conținutul acesteia. Cum poate să o facă practic ?

Nu se pune problema unei atitudini dictatoriale ci totul … din necesitatea de a fi cât mai clar și a urmări interesele legitime ale persoanei ce face declarația.

Cum probează anchetatorul faptul că sunt urmărite interesele legitime ale celui/celei ce face declarația ?

Simplu, acceptă, ca normalitate, inserarea de explicații și scuze ce pot sau ar putea, în opinia persoanei ascultate, să reprezinte circumstanțe atenuante. Mai mult, este simplu să explice că, în măsura în care totul este clar în conținutul declarației, nu se pot face interpretări defavorabile, este ușurată sarcina celor ce vor lua hotărâri, se demonstrează buna credință a celui ce face declarația și dorința de a lămuri orice aspect de interes pentru anchetă.

Anchetatorul, de asemenea, va trebui să urmărească respectarea tuturor regulilor procesuale incidente.

14.4. Când se ia declarația ?

Ar trebui imediat după terminarea ascultării. Este momentul optim, în primul rând, în considerarea relației de colaborare stabilită cu persoana ascultată, ce trebuie exploatată adecvat. Pe de altă parte, soluția amânării consemnării declarației la o dată ulterioară ori și numai peste un interval de timp – să zicem de 40 de minute – se poate dovedi total neinspirtă. Riscul apariției unor: „nu am vrut să spun asta”; „nu m-am gândit că o să se înțeleagă asta”; „dumneavoastră a-ți insistat, nu am cum să spun așa ceva”; „exprimarea aceasta nu bună”; etc. devine iminent.

În opinia mea, consemnarea declarației trebuie să se desfășoare imediat, fără nici un interval de timp, nu este necesar nici un răgaz, nu este timp ca anchetatorul să părăsească locul unde s-a desfășurat ascultarea ori ca persoana ascultată să dea un telefon important, să ia puțin aer ori să se mai gândească dacă are nevoie să meargă la toaletă ori dacă nu cumva trebuia să-și ia tratamentul – cu excepția situațiilor în care este absolut necesar.

Sunt situații în care persoanele ascultate sunt reticente să scrie o declarație, ce poate aduce a mărturisire. Într-o asemenea situație anchetatorul poate folosi alte noțiuni; una ce se poate dovedi salutară ar fi cea de „explicație” ori „explicații în legătură cu …” . Explicațiile nu trebuie să fie, direct, cu privire la faptă, ci, cu privire la motivele pentru care persoana ascultată s-a implicat după care, odată acceptată implicarea, trebuie oferite detaliile necesare. Am întâlnit, în practică, anchetatori care solicitau persoanei ascultate să înceapă să scrie lăsând un spațiu pe prima pagină – spațiu ce era completat ulterior după ce esența declarației era consemnată. Rațiunea este simplă; anchetatorul nu trebuie să cedeze spațiu, presiunea nu trebuie să scadă, cum apar note de relativitate și imprecizie în exprimare, imediat apar îndoieli și se pune problema utilității și credibilității celor declarate.

Atunci când sunt folosite înregistrări de sunet și imagine, pentru a fixa modul în care se desfășoară ascultarea, anchetatorii trebuie să explice persoanelor ascultate avantajele acestor înregistrări. Poate ar fi util să înceapă prin a explica necesitatea fixării tuturor detaliilor oferite de către cel ori cea ascultată; ceea ce printr-o declarație pe hârtie ar fi foarte greu. Se poate adăuga faptul că fidelitatea acestor înregistrări oferă posibilitatea fixării sensului, accentului, fiecărui sunet sau gest, astfel încât să nu apară nici un fel de dubiu iar instanța să aibă în față, cât se poate de clar, susținerile, poziția și apărările invocate, fără nici un alt element intermediar.

Desigur că va exista o transcriere ulterioară a ceea ce persoana ascultată a declarat, însă, obținerea semnăturii acesteia nu va putea constitui o problemă dat fiind fidelitatea transcrierii.

14.5. Probleme ce ar putea apare

În instanță din oficiu sau la cererea avocaților se poate exclude o declarație, din rândul mijloacelor de probă pe baza cărora să se desfășoare judecata.

Problemele pot fi generate de folosirea de amenințări, folosirea unor întrebări sugestive (sunt situații în care anchetatorul insistă să „pună în gura” persoanei pe care o ascultă exact acele cuvinte pe care le consideră necesare pentru a clarifica situația din punctul său de vedere), declarații pe hârtie care au paginile de mijloc schimbate, menționarea convingerilor anchetatorului, neconsemnarea unor circumstanțe favorabile persoanei ascultate, etc. Pornind de la acestea, un anchetator bun profesionist își va lua măsurile pe care le consideră necesare pentru excluderea unor asemenea acuzații.

Declarația a fost dictată de către anchetator și ea nu reflectă, în mod obiectiv, poziția persoanei ascultate – este una dintre cele mai întâlnite critici folosite, în instanță de către avocați, la adresa unei declații. Mulți suspecți susțin că declarația le-a fost dictată și nu au avut a face altceva decât să scrie ceea ce li s-a dictat speriați de tot felul de consecințe, care mai de care, mai „înspăimântătoare”. Obiectiv, această susținere se poate baza pe efortul anchetatorului de a obține detalii cât mai precise prin folosirea unor întrebări care conțineau, în mare parte, și răspunsul. În ultimă instanță, se poate invoca duritatea recunoscută a anchetatorilor ceea ce ar putea părea plauzibil, până la o limită. Avocații buni fac adevărate analize pe text și susțin nepotriviri între stilul limbii, cuvinte și expresii pe care le folosește suspectul uzual, elemente de argou prezente în vorbirea suspectului, lipsa preocupării pentru ortografie ș.a., pentru a face diferența dintre conținutul sistematizat și clar al declarției și potențialul suspectului. Se mizează mult pe prezența unor cuvinte ce nu sunt cunoscute sau/și folosite, uzual, de către suspect, pe structura nenaturală a frazelor prezente în conținutul declarației.

Există și riscul ca anchetatorii, din prea multă grijă față de astfel de critici, să permită suspectului să omită detalii utile, să pună în pericol caracterul complet al unei declarații; ceea ce nu poate fi permis.

Suspectul afirmă că nu poate/nu a putut citi sau scrie în momentul consemnării declarației – în practică fiind invocate situații legate de diverse afecțiuni cronice, pierderea sau lipsa, la data respectivă, a ochelarilor, lentilelor de contact, crize legate de lipsa de odihnă, de hrană, apă sau stres puternic și prelungit.

În cazul persoanelor amalfabete sau care din alte motive legitime, se află în imposibilitatea de a scrie ori a citi, lucrurile sunt simple – situația este cunoscută anchetatorului încă din faza de pregătire a ascultării și se pot lua măsurile legale necesare.

Am descoperit, în practică, un truc pe care îl folosesc unii anchetatori, atunci când consemnează ei declarația și au suspiciuni cu privire la buna credință a persoanei ascultate. În cuprinsul declarației consemnează, în mod intenționat, greșit o adresă, anumite elemente descriptive ori identitatea unei persoane. Dând persoanei ascultate să citească declarația, înainte de a o semna, aceasta descoperă aceste greșeli evidente, se fac corecțurile necesare, se semnează și … se probează astfel faptul că persoana ascultată a citit cu atenție și a fost de acord cu conținutul declarației. Bineînțeles că nu de fiecare dată totul merge perfect. Sunt cazuri în care suspectul nu depistează, mai mult sau mai puțin voit, greșelile. Într-o asemenea situație, anchetatorul va recapitula în mod sistematizat elementele de interes din conținutul declarației și va merge din detaliu în detaliu până când va ajunge, firesc, la fiecare greșeală. Se poate regiza și apariția unei terțe persoane care nu a fost prezentă în timpul ascultării – poate fi un coleg al anchetatorului sau o persoană apropiată celei/celui ascultat – și totul să demonstreze preocuparea anchetatorului pentru corectitudine și claritate.

Contestarea înregistrărilor de sunet și imagine – de vreme ce nu există suficiente resurse pentru înregistrarea tuturor ascultărilor (deși m-am documentat, nu am descoperit o țară în care să fie înregistrate, la modul absolut, toate ascultările de persoane) prima suspiciune este legată de „de ce asta ?” – de ce asta DA; de ce asta NU. De ce în cazul martorului X, a martorului Y, a martorului Z, nu a fost necesar iar în cazul martorului M s-a considerat necesar ? De ce în cazul făptuitorului X și a persoanei vătămate Y a fost necesar, iar în cazul făptuitorului N nu s-a mai considerat necesar.

Explicațiile pot fi simple, dar, trebuie pregătite de către anchetator. O explicație lipsită de consistență poate genera îndoială și suspiciune, chiar dacă de cele mai multe ori astfel de întrebări sunt puse de către avocați doar ca parte a unui truc sau doar pentru a motiva existența efortului firesc și necesar pentru a reprezenta interesele clientului.

Lipsa de continuitate a înregistrărilor și modificările, în starea și comportamentul persoanei ascultate sunt, de asemenea invocate de către avocați pentru a genera suspiciuni. Se mizează mult pe crearea de suspiciuni legate de forțarea persoanei ascultate în a spune sau a nu spune ceva, prin amenințări ori, chiar, violențe manifeste. De asemenea, intervențiile anchetatorului sunt interpretate ca fiind de natură a afecta normala manifestare a persoanei ascultate – a întrerupt și a dat de înțeles că ceva nu trebuie spus, a insistat și, practic, a sugerat că ceva trebuie spus, ș.a.

A devenit, oarecum, normal ca suspecții și avocații acestora să invoce faptul că recunoșterea faptei a fost obținută prin forțare, invocându-se, pentru a susține această afirmație, faptul că există modificări de comportament, atitudine, poziție etc. ale suspectului în timp ce dă detalii cu privire la împrejurări care îl acuză, care sunt contrare intereselor sale personale.

Suspectul susține că a fost constrâns să scrie declarația care se află la dosar – se bazează, ca truc, ca motiv de a dezvolta o suspiciune, pe un stereotip de imagine a anchetatorilor; în istoria organelor judiciare, mai veghe sau mai nouă, se pot găsi destui torționari iar … ceva poate fi, trebuie să fie o boală rămasă în informația genetică a tuturor anchetatorilor, care se manifestă mai puternic ori este, la alții, sublimată; cum și cât timp, imposibil de știut. Cert este, că această temă prinde la publicul larg, mulți, ca terți neutri și neimplicați, fiind convinși că fără violență, fără o anumită constrângere nu se poate.

Pentru a depăși impasul, unii dintre anchetatori solicită suspecților să introducă în conținutul declarației, într-un loc și moment ales „la întâmplare”, motivând că a uitat să solicite asta să fie scris la începutul declarației, o frază în care suspectul certifică lipsa oricărei constrângeri în legătură cu desfășurarea ascultării și conținutul declarației. Faptul că suspectul acceptă să scrie astfel de afirmații, că nu ar trebui să apară modificări ale scrisului, ar trebui să confere o doză de normalitate și, chiar, să excludă potențiale reclamații ulterioare pe această temă.

Alții încearcă să introducă, printr-o regie pe care o consideră adecvată, martori care să asiste direct ori în spatele geamului securizat la modul în care se desfășoară ascultarea. O idee considerată bună este și aceea de a solicita persoanei ascultate să confirme verbal inexistența oricărei constrângeri, pentru o înregistrare „de uz intern”, care nu va fi folosită în instanță și care se face doar pentru arhiva organului judiciar.

O soluție bună ar putea fi întocmirea unui proces verbal de ascultare, în care să fie descrise condițiile în care a fost desfășurată ascultarea; ora la care a început, ora la care s-a terminat; dacă, motivul pentru care și în ce condiții s-a oferit una sau mai multe pauze; starea persoanei ascultate – dacă și când a mâncat ultima oară; dacă și când s-a odihnit ultima oară; etc.

Suspectul refuză să scrie o declarație – sunt multe motive pentru care o persoană poate refuza să scrie o declarație. Poate fi vorba despre o jenă legată de felul în care scrie, de folosirea ortografiei ori nivelul de pregătire. În mod constant apare, însă, o explicație legată de faptul că părinții, prietenii apropiați sau un avocat le-a spus să nu scrie nimic, să nu semneze nimic, în fața anchetatorilor, fără a fi asistat de către un avocat.

O asemenea situație trebuie anticipată de către anchetator și luate măsurile necesare pentru a efectua înregistrări de sunet și imagine. Altfel, rămâne doar varianta unui proces verbal, în care să se consemneze refuzul și motivele refuzului.

Chiar și așa, se poate face un pic mai mult. În fața unuia sau a doi martori asistenți, persoana ascultată poate fi întrebată cu privire la violențe sau la orice altceva de natură a afecta voluntariatul mărturisirii sau, după caz a detaliilor furnizate. Se pot adăuga sublinieri legate de readmiterea implicării personale sau/și a altora în desfășurarea activității ilicite, precum și orice alt element considerat important de către anchetator. Foarte important este ca martorul ori martorii asistenți să prezinte credibilitate și să ofere încredere persoanei ascultate. Ca un truc și nu prea, unii anchetatori folosesc ca persoană de încredere pentru a fi martor asistent pe „șeful cel mare”, căruia brusc, tocmai, ce i s-a făcut chef să afle cum stau, cu adevărat, lucrurile și dacă persoanei ascultate i s-au respectat drepturile; eventual, dacă poate fi ajutată cu ceva, în urmărirea intereselor sale legitime. O ideea ar putea fi și folosirea unei femei, anchetator, care să știe să empatizeze mai bine și să garanteze normalitatea.

Persoana ascultată evită să se pronunțe cu privire la detalii legate direct de desfășurarea activității ilicite cercetate – în practică, se încearcă, prin orice mijloace „abaterea de la subiect”. Brusc, apar în discursul persoanei ascultate teme legate de situația economică dificilă, religie, politică, servicii publice, se folosesc parabole, cuvinte și expresii argotice ori numai sunete, care au sens doar în cercuri restrânse de persoane. Dacă anchetatorul își pierde calmul, pe măsură ce se întâmplă aceasta, se pierde și scopul ascultării, va fi un drum cu succes spre eșec. Un anchetator, bun profesionist, va avea, în rezervă, un plan de ascultare cu întrebări concrete, de natură a detalia orice notă de relativitate introdusă de către persoana ascultată. Soluția unei erate care să detalieze și să explice cuvinte din argou folosite de către persoana ascultată, în opinia mea, este neinspirată și poate crea ilaritate.

14.6. Structura declarației

Deși poate fi impusă prin și există referiri în conținutul unor texte de lege în legislația a diferite state, consider că rămâne o problemă de tactică. Nu se pune problema ignorării legii, ci, este necesară fixarea optimă a rezultatelor unei activități cu grad ridicat de dificultate. Oricât de performantă ar fi activitatea în sine, dacă rezultatele nu pot fi oferite în scopul înfăptuirii justiției, ascultarea judiciară riscă să rămână doar o discuție, bârfă ordinară ori, cel mult, „hai să ne jucăm de-a psihologul că poate iese ceva”.

Anchetatorul trebuie să-și asume o structură în care trebuie să creadă, să fie convins că aceasta asigură succesul întregii activități.

O posibilă structură agreată de către anchetatori ar putea fi:

introducere;

admiterea implicării în activitatea ilicită;

argumentarea implicării în activitatea ilicită;

consacrarea admiterii voluntare a implicării în activitatea ilicită;

corectarea erorilor și formula de încheiere.

Introducerea – conține informații despre persoana ascultată – identitate, adresă, loc de muncă și alte date impuse prin norme legale. Pentru anchetator este foarte important ca persoana ascultată să scrie normal; iar normalitatea nu poate apare decât scriind despre ceva cunoscut, care nu poate prezenta nici un fel de pericol. Se sparge gheața iar persoana ascultată nu va resimți un disconfort din faptul că scrie o declarație. Am văzut declarații care conțin și precizări legate de acceptul de a da declarația în mod voluntar; în ideea de a sublinia lipsa oricărei constrângeri, soluția poate fi salutară.

Admiterea implicării în activitatea ilicită – este foarte importantă întrucât leagă persoana de faptă. Nu sunt necesare, aici, detalii dar … fiind vorba despre o legătură, trebuie să fie cât mai puternică posibil. Dacă este vorba despre un suspect, el trebuie cât mai mult implicat în elementele specifice schemei de dezvoltare logice a unei activități ilicite – pregătire, desfășurare, exploatarea rezultatelor. De ce nu se introduc detalii ? Pe de o parte, pentru că acestea „ar putea să doară” și „pacientul” s-ar putea speria și nu ar mai accepta continuarea procedurii. Pe de altă parte, este important ca persoana ascultată, mai ales dacă este vorba despre suspect, să se afunde cât mai mult în activitatea ilicită. De cele mai multe ori nu o face singură ci, probabil, ca manifestare a mecanismelor de autoapărare psihică, are grijă să aducă și alte persoane, să lege și pe alții de faptă. Dacă anchetatorul are suficient tact și lasă persoana ascultată să se arunce singură în activitatea ilicită cercetată – cu cuvinte și expresii proprii; cu exprimări proprii – se poate obține și o probă în legătură cu voluntariatul declarației, cu lipsa oricărei constrângeri în obținerea acesteia.

În altă ordine de idei, dacă persoana ascultată „se supără”, „se răzgândește”, refuză să ofere detalii, invocând tot felul de motive, „gestul” își pierde semnificația întrucât recunoașterea este deja făcută iar orice „eschivă” nu face decât să arunce o lumină negativă, să creeze, să dezvolte convingeri legate de reaua credință a persoanei ascultate.

Cum să spui că nu vrei/poți oferi detalii după ce ai spus că „am furat”, „l-am omorât”, „am violat-o”, „am traficat” ș.a. ?

Mai mult, dacă este să ne gândim la forma de vinovăție, folosind asemenea cuvinte și expresii, care nu lasă loc la nici un dubiu, constatăm că se face lumină fără eforturi suplimentare.

Argumentarea implicării în activitatea ilicită – aici este locul detalierii condițiilor în care „s-au întâmplat” pregătirea, desfășurarea și exploatarea rezultatelor activității ilicite; persoanele implicate, relațiile dintre acestea și conduita fiecăreia în parte; cauze, condiții și împrejurări care au determinat, favorizat, înlesnit apariția și dezvoltarea activităii ilicite sau/și valorificarea rezultatelor acesteia. Important, aici, este, și ține de arta anchetatorului, obținerea de referiri cu privire la urme, obiecte purtătoare de urme, persoane care mai cunosc, direct ori indirect, despre activitatea ilicită, orice altceva ce poate constitui probă. Sunt anchetatori care insistă pentru întocmirea unor schițe sau crochiuri în ideea lămuririi, cât mai bine, a unor detalii; soluția poate fi binevenită în ideea argumentării voluntariatului mărturisirii și, mai ales, în considerarea posibilei fățărnicii a personei ascultate ce se poate „întoarce” și spune că „nu a declarat așa ceva”.

Consacrarea admiterii voluntare a implicării în activitatea ilicită – Nu sunt mulți anchetatori care tratează cu atenție această parte. După un vârf de concentrare, acum, către final, anchetatorii tind să nu mai fie atenți, să fie prea mulțumiți de ceea ce au obținut. În plus, apare și sindromul „nu o să mi se întâmple tocmai mie”. În practică, am văzut multe declarații în care persoana ascultată este solicitată să declare dacă conținutul declarației reflectă adevărul și dacă reprezintă convingerea sa personală, neviciată, de nici o presiune sau amenințare exterioară ilegală.

Corectarea erorilor, semnătura și formula de încheiere – Ceea ce pare simplu și formal, uneori, se poate dovedi a fi cu totul altceva.

Dacă în categoria erorilor, de regulă, apar cuvinte sau expresii scrise greșit, nume de persoane incomplete, adrese greșite, etc. sunt cazuri când explicații suplimentare, completări, sublinieri, tot felul de precizări apar din dorința de a fi totul cât mai exact sau … de a face declarația imposibil de urmărit, din lipsă de cursivitate și sistematizare a acțiunilor descrise. După citirea declarației, anchetatorul întreabă dacă persoana ascultată mai are de făcut completări, observații ori precizări suplimentare în legătură cu conținutul declarației. Mulți suspecți insistă asupra „recunosc și regret fapta”, solicită clemență din partea organelor judiciare ori oferă justificări suplimentare cu privire la motivele, modul de defășurare sau valorificarea rezultatelor activității ilicite.

Declarația va avea paginile numerotate și va fi semnată pe fiecare pagină și la sfârșit. Este bine să se folosească formula: pagina 1 din 7; pagina 2 din 7; 3 din 7 … . Ideea schimbării uneia sau a mai multor pagini de mijloc este puțin benefică.

Ca formulă de încheiere, în practică, am descoperit mai multe variante. Un bun exemplu, este – Aceasta este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez după ce am citit-o și am constatat că ea corespunde cu cele declarate de mine / cu adevărul.

O subliniere, în plus, consider că trebuie făcută în legătură cu protecția declarației scrise. Sunt cazuri în care persoana ascultată intră într-un fel de criză, realizează pericolul și generează conduite iraționale precum atacarea anchetatorului, urinarea, ruperea și înghițirea declarației, etc. O idee ce s-ar putea dovedi salutară presupune ca anchetatorul să îndepărteze fiecare pagină, pe măsură ce este scrisă, și să o pună într-un loc ce nu poate fi accesibil, cu ușurință persoanei ascultate.

14.7. Terminarea ascultării

Ascultari de persoane în care să se fi obținut o rată de mărturisire de 100%, este ceva lipsit de realitate, o dorință profesională, ceva doar ideal. Ceva odată început trebuie să se și termine.

Ce presupune această „terminare” din perspectiva anchetatorului ?

Așa cum a și început, terminarea unei ascultări trebuie făcută într-un mod profesionist, politicos, indiferent dacă a fost un succes sau nu.

Cum se măsoară succesul unei ascultări ? Cel mai simplu, prin cantitatea de informații utile pentru anchetă ce au fost obținute. Dacă acestea sunt puține sau … utilitatea lor, pentru anchetă, este îndoielnică apare un sentiment de jenă, se dezvoltă un tip special de frustrare profesională pentru anchetator, ce alunecă cu ușurință către o frustrare personală.

Pentru a înțelege cum funcționează acest mecanism trebuie aruncată o privire către evoluția „normală” a unui anchetator.

La început individul rămâne normal, ca echilibru, fiind convins că suspectul pe care îl are în față, indiferent dacă este bărbat sau femeie, poate fi vinovat sau nu. Apar eșecurile. Cel mai des, persoane pe care le-a considerat nevinovate au fost dovedite, într-un final, ca fiind vinovate. Extrem de rar apare situația inversă – persoane considerate vinovate se dovedesc a fi nevinovate. Într-o perioadă de timp nu foarte lungă anchetatorul evoluează de la nivelul de individ normal, echilibrat, cu mintea și sufletul deschise către nivelul de acuzator ce vede, înainte de toate, vini și vinovății; apare „clasicul” – … nu se poate, într-un fel sau altul persoana pe care o am în față este vinovată. Este treaba mea să demonstrez asta; ține de capacitatea și profesionalismul meu să-i probez vinovăția. Nu există oameni nevinovați în anchete sau … dacă există, nu este treaba mea să le probez nevinovăția; de aia s-au inventat avocați. Nevinovăția lor este un semn de slăbiciune a mea; eu, nu sunt în stare să văd și să găsesc probele necesare pentru că ei sunt, cu certitudine vinovați; mai mult sau mai puțin, dar …, sigur, vinovați.

Ei bine, această evoluție spre insensibilitate; spre implicarea, la nivel personal, dincolo de firescul nivel profesional, în anchete; spre o patimă cu legături la nivelul patologicului; pare a fi firescul pentru mulți dintre anchetatori. Imposibilitatea de a obține o recunoaștere de la o persoană mincinoasă – și mincinoși sunt toți și toate – poate deveni o dramă personală.

Revenind la normalul profesionalului, anchetatorul ar trebui să-și păstreze echilibrul originar, să identifice și să accepte momentul în care ascultarea s-a încheiat fără succes, să accepte rezultatul, lăsând la o parte orice sentiment și considerent personal și să-și modifice conduita, de la cea devenită acuzatoare, într-un firească. Nu sunt de părere că trebuie să se ajungă la a cere scuze, pentru că anchetatorul nu trebuie să facă ceva pentru care să fie necesar să-și ceară scuze, deși, aici, este locul unde se poate strecura multă relativitate. Numai gândul că ai considerat pe un nevinovat, vinovat, și că acesta a avut de suferit pe nedrept, din cauza ta, poate fi pentru mulți de natură a zdruncina. Faptul că „mi-am făcut treaba”, „mi-am făcut meseria”, „fără încordare nu se poate”, ș.a. nu ține de fiecare dată și se ajunge la a dezvolta un conflict intrapersonal.

Ca mecanism de apărare psihică și zonă de normalitate, fiecare ascultare poate fi privită și acceptată ca o experiență pentru anchetator. Evaluând obiectiv, atât cât se poate și trebuie să se poată mult, ce a fost bine, ce nu a fost bine, unde și cum s-a greșit ori s-a obținut ceva util, trebuie văzut ca parte a unui proces de învățare cotinuă, ceva care, oricum, nu se poate dobândi citind o carte sau stând într-o sală de curs.

Profesional vorbind, anchetatorul trebuie să termine ascultarea, indiferent de motivele care au generat lipsa de cooperare a persoanei ascultate, într-o notă pozitivă. Trebuie lăsată ușa deschisă pentru ca într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, să existe, real, șansa de a obține informații utile de la persoana ascultată. În practică, se recunoaște faptul că renunțând la ascultarea de pe poziții (anchetator-anchetat), adoptând o strategie care să faciliteze contruirea unei relații cu persoana ascultată, se pot obține multe informații utile anchetei. Este, așa cum se spune în popor, diferența dintre bici și vorba bună.

Trebuie oferită o carte de vizită cu datele de contact și o invitație politicoasă „în alb” – Ori de câte ori considerați că este necesar să mai vorbim, sunați-mă și ne vom vedea cât se poate de repede. Indiferent când, dacă considerați că vă pot ajuta cu ceva, căutați-mă și vă voi ajuta cu tot ce am să pot; fiți convins/ă că vă bucurați de tot respectul meu.

Sunt multe cazuri în care persoana ascultată va ajunge la concluzia că anchetatorul nu este un om rău că, de fapt, este vina ei pentru că s-a lăsat dusă de un stereotip negativ și a considerat anchetatorul un fel de dușman, că este în interesul ei să ofere toate detaliile pe care le cunoaște pentru a se lămuri cât mai repede problema. De aici până la o nouă întâlnire cu anchetatorul, de data aceasta mult mai productivă, nu poate fi decât un pas.

Lucrurile nu sunt simple și nu trebuie tratate cu ignoranță. Indiferent de situație, în opinia mea, anchetatorul trebuie să-și rezerve timp, ca la terminarea ascultării să dezvolte relația cu persoana pe care a ascultat-o. Sunt multe probleme și aspecte care pot fi vizate, important este să se identifice acel punct comun, acel ceva care să dezvolte empatia reciprocă. Trebuie să fie percepute, cât mai transparent posibil, acele beneficii comune ce pot apare din dezvoltarea relației. În mod obligatoriu relația trebuie să fie de tip „câștig-câștig”. În practică, am descoperit anchetatori care au relații, ce durează „de ani” cu persoane pe care le-au avut în anchetă.

De ce sunt importante astfel de relații personale ?

Pentru că dacă anchetatorul oferă considerație și respect, partenerul trebuie să ofere, la rândul lui ceva; ceva ce nu trebuie să dezamăgească iar acest „ceva” poate consta în informații utile muncii de anchetă.

Motivele eșecului în ascultarea unei persoane – sunt multe și specifice fiecărui caz în parte. Eșecul într-o ascultare este interpretat ca fiind o victorie, chiar și numai de moment, dar o victorie a persoanei ascultate. Se pot spune multe despre acest mod de a vedea lucrurile, în alb și negru însă, în practică, este cel mai comun mod de a vedea lucrurile. Anchetatorul își vede mândria și orgoliul călcate în picioare și pentru asta, dincolo de subiectivitate, există și un element obiectiv, în condițiile în care anchetatorul are informații că are în față adevăratul criminal. Dacă mai punem în ecuație și o atitudine desconsideratoare din partea persoanei ascultate, cuvinte și expresii spuse pe un ton batjocoritor, arborarea unui rânjet de superioritate, dublat de afirmarea dreptului la tăcere sau la a consulta un avocat, tabloul poate fi complet sau … aproape complet pentru că practica poate scoate la vedere tot felul de modalități, mai mult sau mai puțin subtile, prin care persoana ascultată poate ataca, jigni ori amenința anchetatorul. De asemenea, durata excesivă a ascultării poate fi invocată pentru așternerea bruscă a liniștii.

Deși tentant, nu este bine ca anchetatorul să se gândească la gesturi și măsuri disperate pentru a forța o recunoaștere în momentul terminării ascultării. Informații utile apar rar, în astfel de condiții, mai degrabă se dezvoltă o situație și mai jenantă. Dacă ai făcut pană și dai cu piciorul în roata dezumflată nu rezolvi nimic; dacă forțezi și continui să mergi mai departe o să distrugi anvelopa și poate și janta. Practic, orice informație obținută în circumstanțe „speciale”, poate pune în discuție voluntariatul obținerii respectivei informații. Anchetatorul ar trebui să aibă o conduită profesionistă, cât mai amabilă cu putință, chiar și în condițiile în care simte cum „se încălzește”, datorită valului de frustrare și jenă, generat de propria incapacitate de a obține informații utile. Mulți, în practică, ridică tonul, înjură, dau cu pumnul în masă, rostesc nume de persoane pe un ton nefiresc de amenințător, încearcă să intimideze, strigă, țipă, etc. eliberându-se sau încercând să se elibereze, astfel, emoțional. Un astfel de comportament, pe undeva scuzabil, nu are cum să aducă ceva bun în ancheta respectivă sau/și în cariera anchetatorului.

O subliniere trebuie făcută, aici, în legătură cu foarte posibila „apăsare excesivă a accelerației” de către anchetator. Anchetatorul nu trebuie, neapărat, să țipe sau să facă altceva specific „ieșirii din firesc” pentru a „supăra” persoana pe care o ascultă. Dincolo de cazurile, destul de des întâlnite, în care persoana ascultată exagerează și „face pe supăratul” trebuie acceptat, și practica a demostrat aceasta cu prisosință, faptul că fiecare dintre noi are un prag dincolo de care devine „altul” – mai puțin rațional, mai puțin comunicativ, mai încet în reacții, mai puțin controlat și controlabil. Acest prag este cât se poate de personal iar dacă anchetatorul se ghidează după „las că ține” ori „las că merge” face o mare greșeală și, practic, nu face decât să provoace persoana pe care o are în față la tot ceea ce poate fi mai rău – violența, în toate formele ei, fiind cel mai des întâlnită. Sunt persoane care, în situații de criză, reușesc să se mobilizeze, să se concentreze mai bine, să fie mai inspirați, să fie mai buni și asta nu este un lucru bun pentru anchetator, care, în astfel de condiții, mai ales dacă nu este într-o formă foarte bună, riscă să fie dominat.

Anchetatorii buni știu să sondeze și să afle zona în care se află pragul dincolo de care nu este bine să treacă, decât dacă sunt pregătiți și consideră că poate fi util pentru anchetă. Este evident că ceea ce se acceptă ca fiind „presiunea specifică anchetei” presupune ca anchetatorul să țină persoana cât mai aproape de acest prag dar … să nu-l treacă. Trecerea este excepția, pentru că de cele mai multe ori fluxul de informații se întrerupe și ceea ce se obține face parte din zona manifestărilor emoționale, fără noutăți în ceea ce privește informațiile ce pot reveni, abia dacă focul se mai domolește și individul reintră într-o zonă pe care o resimte ca fiind de minim confort. Treceri repetate, într-un sens și altul, a acestui prag este doar la dispoziția anchetatorilor foarte experimentați care, după un plan bine pregătit, pot spera că au șanse reale de a ține lucrurile sub control și a obține informații relevante care, în alte condiții, nu ar apare decât cu mare greutate.

De analizat …. dezvoltări ….

14.8. Ultimul cuvânt

Ultimul cuvând … în fapt este vorba despre ultimul mesaj, pe care anchetatorul îl transmite persoanei pe care a ascultat-o, înainte de a se despărți de aceasta. Dincolo de „bună ziua”, „vă doresc o zi bună”, „s-aveți noroc”, „noroc bun”, alte expresii, mai mult sau mai puțin, actuale în moda saluturilor, mulți dintre anchetatori consideră necesar adresarea unui mesaj care să rămână în mintea persoanei ascultate și care să invite la meditație. În funcție de cum a decurs ascultarea se folosesc mesaje precum:

Aveți încredere …

Credeți că lucrurile o să rămână așa … ?

Să vedem ce o să urmeze …

Gândiți-vă la …

Aveți grijă de dumneavoastră …

Ați câștigat un om care vă respectă …

Ați fost bun dar ați făcut câteva greșeli …

Nu uitați că am promis că o să vă ajut …

Vă consider un om respectabil chiar dacă sunt probe împotriva dumneavoastră …

Vă mulțumesc și vă rog să acceptați că dincolo de a fi anchetator sunt și eu om …

Eu mi-am terminat treaba, mă așteptam să mă ajutați ca, de fapt, să vă ajutați pe dumneavoastră, pentru mine este clar, în câteva zile am să trimit dosarul …

Pe exemplele date, mesajele transmise sunt diferite în funcție ton, volum, accent, gestică și mimică, poziția corpului, etc. putând fi vorba despre o multidudine de nuanțe. În principiu, indiferent de cuvintele și expresiile folosite, de celelalte manifestări din zona non verbalului și para verbalului, anchetatorii vor, aș putea spune, chiar, că au nevoie, să transmită:

Mesaje de mulțumire și apreciere;

Mesaje de sprijin;

Mesaje de atenționare cu privire la seriozitatea problemei;

Mesaje provocare a unei meditații interioare urmată de o nouă întâlnire în cadrul căreia să fie oferite informațiile necesare anchetei;

Mesaje prin care se sugerează o posibilă ofertă în schimbul oferirii informațiilor așteptate;

Mesaje de amenințare cu privire la o atitudine potrivnică, în condițiile lipsei de cooperare;

Mesaje de șantaj;

Mesaje prin care se subliniază „puterea” justiției și se sugerează că „mai devreme sau mai târziu adevărul o să iasă la iveală”.

Fără a detalia natura mesajelor, evident că este discutabilă folosirea mesajelor de amenințare sau/și șantaj, datorită consecințelor legale. Indiferent de natura acestor mesaje, anchetatorul urmărește să argumenteze necesitatea, „să lase deschisă ușa”, să invite persoana ascultată la o nouă întâlnire în cadrul căreia să fie prezentate informații utile care, încă, nu au fost prezentate.

Anchetatorii, buni profesioniști, știu și reușesc să identifice, la persoanele pe care le ascultă, nevoi emoționale specifice. Recunoașterea acestor nevoi și adaptarea comportamentului la acestea, constituie baza a ceea ce se consideră a fi empatia, atât de necesară în activitatea unui anchetator. De exemplu, mulți dintre suspecții vinovați de săvârșirea unor fapte grave se blochează, în primul rând emoțional, nu, neapărat, pe considerente ce țin de o strategie de apărare fundamentată pe posibila lipsă de probe incriminatoare, ci, datorită faptului că își văd viața ruinată, compromisă, fără nici o speranță de viitor. Ca anchetator poți fi sadic, bucurându-te de priveliștea „vânatului răpus” și obținând satisfacții din zbaterile unuia „care își merită soarta” ori poți empatiza încercând să focalizezi atenția asupra unui viitor ce oferă șanse tuturor.

Sunt situații când după recunoașterea faptei se așterne o „liniște” specifică, între anchetator și suspect sau între anchetator și un martor important, după ce acesta a furnizat o informație importantă pentru anchetă. Dacă anchetatorul va ști să spargă liniștea cu oferirea unui subiect neutru, care să permită exprimarea unor „necazuri” personale, poate ajunge să obțină atât feedback legat de modul în care a decurs ascultarea, din punctul de vedere, strict, al persoanei ascultate, cât și noi informații constând în detalii relevante. Aflând unde, cum și când a greșit, anchetatorul are, acum, motivația necesară pentru a se adapta, a-și cere scuze și a sprijini emoțional persoana pe care o are în față.

Foarte important, pentru anchetatori, este să nu lege efortul de rezultat. Este o răsturnare de logică, pentru că educația ne spune că rezultatele importante se obțin prin eforturi pe măsură; educatorii ne-au spus că pe măsură ce vom munci mai mult și mai bine cu atât vom obține rezultate mai importante. Ei bine, în anchetă este nevoie, de fiecare dată, de un efort important. Rezultatele … nu sunt, de fiecare dată, pe măsura așteptărilor anchetatorilor. În instanță, avocații contestă și pun la îndoială orice nu este drept. Judecătorii, pe bună dreptate, solicită ca totul să fie drept; hotărârea ce o vor da nu poate fi întemeiată pe ceva strâmb. Șefii, deciziile strategice, unele decizii operaționale sunt influențate de către politic. Dacă muncind din greu, respectând regulile, pregătindu-te și pregătind foarte bine tot ceea ce este de făcut, rezultatele sunt puse sub semnul unei relativități greu de acceptat, pe undeva firesc, apare tentația, ispită de care este greu să te distanțezi, de a o lua pe „scurtătură”.

„Scurtătura” este orice este făcut sub imperiul frustrării generate de posibila nesocotire a efortului personal, pe care îl consideri foarte important și, mai ales, … al tău. Pericolul nu vine numai din foarte posibila exacerbare a egoismului, ci, și din „orbirea” profesională care face imposibilă distincția dintre bine și rău, între vinovat și nevinovat, pentru că, de multe ori, distanța este mică iar rezultatul – pedepsirea nevinovatului și nepedepsirea vinovatului – este revoltător.

De ce trebuie să respecți reguli, când știi că ce faci nu se știe ? nu se poate proba ? nu se aude ?

De multe ori, este doar o luptă internă între bine și rău. Între a fi cinstit și corect, a avea onoare și demnitate, a-l iubi pe Dumnezeu și NU. Este ușor de spus că nu trebuie să fii implicat emoțional, că anchetatorul este, doar, în fața unui demers profesional și atât. Omul nu poate renunța, nu se poate deconecta, nu poți scoate din priză viața emoțională, rămânând conectat doar raționalul. Echilibrul, singura soluție rezonabilă, trebuie să recunoaștem, că se obține și se menține cu greu. Este dificil de reconciliat timpul și efortul, ca să mă refer doar la resursele cel mai des percepute la nivel subiectiv, cu un rezultat nesatisfăcător, așteptat ca nesatisfăcător ori, numai, perceput ca nesatisfăcător. Când simți, știi, și ai probe, că cel din fața ta este vinovat și, totuși, el va fi eliberat sau va primi o pedeapsă „nesemnificativă”, apare frustrarea, însoțită de multe ori de un sentiment de inutilitate. Aici, nu se pot da sfaturi. Nici anchetatorii vechi, nici cei cu rezultate foarte bune nu se simt în măsură a oferi soluții. Esențial, și nimeni nu trebuie să uite aceasta, este că anchetatorul are rolul de a obține informații despre faptă și persoanele implicate pe care să le ofere judecătorului. Ce face acesta cu ele, cum le valorizează, le apreciază, le ierarhizează, le folosește la luarea deciziei, etc. nu mai poate fi treaba anchetatorului. Parteneriatul, pentru că există un parteneriat între judecător și anchetator, funcționează doar într-un sens – judecătorul poate să ceară anchetatorului însă anchetatorul nu poate, decât să ofere, niciodată să ceară.

Teme de meditație:

Dincolo de o pregătire corespunzătoare, atât la nivel personal cât și în ceea ce privește activitatea în sine, înțelegerea strategiei și nevoilor persoanei ascultate constituie fundamentul unor reacții adecvate, din partea anchetatorului, și a succesului întregii activități de ascultare.

465

Omul ființă hedonistă – dispusă și dedată plăcerii

Apărare furia, nemulțumire – identificarea așteptărilor, nevoilor partenerului și acțiunea contrară, important este să nu dea satisfacție;

Un plus de neplăcere – o persoană apropiată, implicată, ste de vină

Autoapări

cronice

în situații de criză

SINDROMUL NOSTRADAMUS – ȘTIU EU … DINAINTE …. TOTUL

Droit House,Stone Pier,Margate CT9 1JD,Regatul Unit

Daca o persoana va fi lasata si obligata sa traiasca singura , ea nu va supravietui.

DESPRE CUNOAȘTERE

Cum să aflii adevărul în cadrul ascultărilor judiciare și, de ce nu, în cadrul comunicării normale dintre oameni