Afectivitatea

INTRODUCERE

„Afectivitatea este fenomenul de rezonanță a lumii în subiect și care se produce în măsura și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este totodată vibrația expresivă a subiectului social în lumea sa, o lăuntrică melodie existențială ce erupe în acțiune și reorganizează lumea. Emoția este nu numai trăire subiectivă dar și comunicare evaluativă, este nu numai o funcție dinamico-energetică selectivă, vectorială dar și o conduită afectivă” (Mielu Zlate, 2006, p.262-263, apud. Paul Popescu Neveanu, 1977, p.468).

Mulți autori s-au confruntat cu studiul emoțiilor de mai multă vreme. Unii cercetători au studiat aceste fenomene mai întâi pe animale. Dintre aceștia, Jacques Cosnier împreună cu Daniel Bret și cu alți cercetători au studiat în anii `60 și `70 crizele audiogene, ulcerele provocate dar și emotivitatea la micile rozătoare sau panica la șobolani. La începutul anilor `80 „ Maison des Sciences de l`Homme” de la Paris, la cererea Laboratorului european de psihologie socială, dorea organizarea unei echipe de cercetare asupra emoțiilor sub egida lui Klaus Scherer. Metoda ce urma a fi folosită pentru aceasta cercetare era cea a chestionarelor. Din această pricină, mulți specialiști au ezitat să participe la această echipă pentru că, aceste chestionare nu făceau deloc parte din panoplia etologilor.

În urma cercetării respective a rezultat cartea „Experiencing Emotion” publicată la Cambridge University Press. Dintre capitolele redactate în această carte exemplificăm cel despre verbalizarea experienței emoționale sau cel despre experiența emoțională a francezilor.

La sfârșitul anilor 80, echipa în discuție și-a lărgit cercetările dincolo de Europa, extinzându-le la nivelul întregii planete.

Cu toate aceste cercetări, câmpul afectiv al vieții cotidiene este mult prea vast și foarte greu de definit. Vocabularul emoțiilor este foarte bogat; numai în limba engleză s-au inventariat câteva sute de cuvinte. Datorită acestor „probleme”, domeniul emoțiilor se va prezenta în continuare extrem de confuz și de controversat. Până și oamenii de știință vorbesc despre aceste procese afective într-un mod care poate părea contradictoriu și uneori chiar autocontradictoriu. De exemplu, în anul 1982 numai doi dintre acești autori, au inventariat 11 categorii de definiții ale emoțiilor.

Astăzi, emoțiile desemnează, pentru un număr mare de autori, doar emoțiile „de bază” sau „primare”: frica, surprinderea, furia, bucuria, tristețea ș.a. precum și derivatele lor, emoțiile „mixte”, care rezultă din combinarea emoțiilor de bază.

În ceea ce privește emotivitatea, mulți autori sunt de acord că ea desemnează abilitatea fiecărui om de a simții emoțiile.

Emotivitatea poate varia ca intensitate în concordanță cu reactivitatea individuală la stimuli interni sau externi. Psihologii fac referință la "personalitate emotivă" ca la un tip de personalitate în care emotivitatea joacă un rol important în relație cu alte caracteristici.
Personalitățile emotive tind să exagereze la stimuli, să arate fragilitatea Eu-lui, deci având dificultăți în adoptarea unei adaptări în concordanță cu mediul.

Emotivitatea exprimă reacțiile afective ale persoanelor în fața diferitelor evenimente. Emotivii au tendința de a se tulbura puternic chiar și pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoționează greu și ale căror emoții nu sunt prea violente.
Psihologii olandezi G. Heymans și E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanțată care va fi reluată și precizată de psihologii francezi Rene Le Senne și Gaston Berger. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea și răsunetul. Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale: pasionații (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi,primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoșii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

          Încă psihologii – cercetători de la sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea ca E. Lindemann, Z. Freud, P. Jane, J.-P. Sartre au remarcat că stările emoționale negative (durerea, tristețea, melancolia ș. a.) nu doar reflectă atitudinea subiectivă a omului față de cele întâmplate, dar produc și anumite modificări în lumea sa interioară, aceasta condiționând activitatea de restabilire a echilibrului sufletesc pierdut.
          În ce constă această activitate, de ce depinde eficacitatea ei, care sunt mecanismele care pornesc această activitate? La aceste și la multe alte întrebări răspunde F.V. Vasiliuk în monografia sa „Psihologia emotivității”. Conform metodei elaborate în ea, stările emoționale negative sunt reacții la imposibilitatea omului de a trăi cum a trăit anterior, aceasta îl îndeamnă să caute căi de ieșire din situația de imposibilitate creată, transformându-și și lumea sa interioară.

F.E. Vasiliuk în lucrarea „Psihologia emotivității” introduce noțiunea de emotivitate ca activitate interioară de acceptare a faptelor și evenimentelor vieții, de stabilire a corespunderii de sens între conștiință și existență, căpătarea soluționării interioare, de sens a acțiunii.
          Necesitatea de emotivitate apare la subiect în situații deosebite, critice ale vieții. Este imposibilitatea de a trăi ca mai înainte, imposibilitatea de a realiza necesitățile interioare ale vieții sale, care necesită o oarecare muncă de restabilire, o însărcinare de căutare a sensului și a surselor de sens pentru viața de mai departe.
          Emotivitatea reprezintă o activitate deosebită care stabilește corelația dintre om și lume. Ea întrebuințează pentru scopurile sale gândirea, imaginația, memoria, emoțiile omului ș.a.m.d. Astfel de lucru nu poate fi efectuat din afară. Numai omul singur poate depăși evenimentele, împrejurările din viața sa care i-au provocat criza.
Generalizând chestiunea despre atitudinea subiectului față de realitate în cazul diferitor tipuri de emotivitate, F.E. Vasiliuk face următoarele constatări:
          Emotivitatea hedonistă ignoră realitatea, o denaturează și o neagă, creând iluzia de satisfacție și de păstrare a conținutului încălcat al vieții.
          Emotivitate realistă acceptă realitatea așa cum este ea, adaptând la ea dinamica și conținutul necesităților subiectului.
          Emotivitatea valorică încearcă să dezarmeze realitatea cu proceduri ideale, transformând-o într-un obiect de interpretare și apreciere. Evenimentul care a avut loc este transformat numai ideal de conștiința valorică. 
          Emotivitatea creativă se deosebește printr-o atitudine practico-emoțională față de realitate.

  Într-o situație reală de viață omul poate folosi diferite tipuri de emotivitate sau anumite combinații din ele. Întrebuințarea diferitor tipuri de emotivitate într-o situație va duce, corespunzător, la diferite rezultate.

Comportamentele emoționale sunt cruciale pentru dezvoltarea și organizarea relațiilor interpersonale.

În ceea ce privește definirea relațiilor interpersonale situația este mult mai clară. Autorii s-au pus de acord cum că : Relațiile interpersonale sunt o specie a relațiilor interumane, adică a acelor legături energetice, substanțiale și informaționale care se stabilesc între oameni. Ceea ce le individualizează în raport cu genul proxim, constituind diferența lor specifică, constă în caracterul lor direct, nemijlocit, participarea afectivă a celor care interacționează și derularea în cadrul unei activități comune ( viața de familie, școală, muncă, etc.).

O altă definiție a relațiilor interpersonale ar fi aceea că ele sunt un gen specific al relațiilor interumane caracterizate prin legături vii, nemijlocite, care reflectă, cel mai adesea în forme predominant afectiv – emoționale, în aspectele particulare ale vieții sociale.

Există o varietate de relații interpersonale, aspect determinat de complexitatea vieții sociale și participarea oamenilor la aceasta.

În această lucrare, adolescența va fi perioada pentru care se vor studia aceste „probleme” sociale.

Adolescența este perioada din viatã care se întinde de la vârsta de 15 -18 ani la fete si de la 16-20 ani la băieti. Perioada adolescenței este una dintre cele mai complexe perioade ale vietii.

Personalitatea adolescentului este sensibilă și capabilă de stări intelectuale și afective intense și complexe.

Emotivitatea apare cu putere în adolescență. Mânia, teama, neliniștea, gelozia, invidia, afecțiunea, bucuria, curiozitatea sunt sentimente și trăiri emoționale pe care adolescentul le resimte cu intensitate. Când este criticat, ridiculizat, când ceilalți doresc să-i impună, este indignat, se simte frustrat când este blocat în realizarea a ceea ce-și dorește, discerne cu acuitate propria-i valoare și se revoltă chiar împotriva comportării sale.

Manifestarile sunt variate: tristețe, bucurie, efuziune, anxietate, mutism, agresivitate, mai ales urmare a unei inferiorități sociale reale sau imaginare.
Teama de școală, dificultățile în relațiile de prietenie cu ceilalți, alegerea drumului profesional sunt surse ale neliniștii sale.

Dintre problemele cercetate în cadrul acestei lucrări, se vor identifica următoarele :

– corelația existentă între nivelul emotivității și statutul sociometric al adolescenților (cu cât emotivitatea este mai dezvoltată, cu atât acești adolescenți sunt mai puțin incluși în alegerile sociometrice ale colegilor săi de grup școlar) ;

– diferențele privind gradul emotivității dintre începutul perioadei adolescenței și sfârșitul acestei perioade ;

– diferențele dintre sexe în ceea ce privește sociabilitatea adolescenților, această sociabilitate fiind considerată a fi baza fundamentală a inițierii relațiilor interpersonale ;

– corelația existentă între nivelul stimei de sine și emotivitatea adolescenților.

CAPITOLUL 1 : Afectivitatea – cadru teoretic

1.1. Definirea și specificul proceselor afective

Afectivitatea este proprietatea individului de a simții emoții și sentimente; ansamblul proceselor, stărilor și relațiilor emoționale sau afective.

„Omul nu se raportează indiferent la realitate ci dimpotrivă, obiectele, fenomenele, evenimentele care acționează asupra lui au un ecou, o rezonanță în conștiința sa, trezesc la viață anumite trebuințe, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspirațiile, idealurile. Între stimulii interni (reuniți sub denumirea de motivație) și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri a căror efecte sunt tocmai procesele afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, mulțumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulțumire, indignare, tristețe etc.”(M. Zlate, 2006, p. 262).

Totuși, nu trebuie înțeles faptul că stările afective ar fi doar simple „umbre” ale trebuințelor, proiecții în conștiința unor stări organice, „dublete” gratuite ale unor dezechilibrări fiziologice. „Real, afectivitatea este fenomenul de rezonanță a lumii în subiect și care se produce în măsura și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este totodată vibrația expresivă a subiectului social în lumea sa, o lăuntrică melodie existențială ce erupe în acțiune și reorganizează lumea. Emoția este nu numai trăire subiectivă dar și comunicare evaluativă, este nu numai o funcție dinamico-energetică selectivă, vectorială dar și o conduită afectivă” (Mielu Zlate, 2006 p.262-263 apud. Popescu-Neveanu, 1977, p.468). În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea și semnificația pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important ci relația dintre el și subiect, pentru că numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații în funcție de gradul și durata satisfnd sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspirațiile, idealurile. Între stimulii interni (reuniți sub denumirea de motivație) și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri a căror efecte sunt tocmai procesele afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, mulțumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulțumire, indignare, tristețe etc.”(M. Zlate, 2006, p. 262).

Totuși, nu trebuie înțeles faptul că stările afective ar fi doar simple „umbre” ale trebuințelor, proiecții în conștiința unor stări organice, „dublete” gratuite ale unor dezechilibrări fiziologice. „Real, afectivitatea este fenomenul de rezonanță a lumii în subiect și care se produce în măsura și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este totodată vibrația expresivă a subiectului social în lumea sa, o lăuntrică melodie existențială ce erupe în acțiune și reorganizează lumea. Emoția este nu numai trăire subiectivă dar și comunicare evaluativă, este nu numai o funcție dinamico-energetică selectivă, vectorială dar și o conduită afectivă” (Mielu Zlate, 2006 p.262-263 apud. Popescu-Neveanu, 1977, p.468). În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea și semnificația pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important ci relația dintre el și subiect, pentru că numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații în funcție de gradul și durata satisfacerii trebuințelor. Din acesta cauză unul și același obiect produce stări afective variate unor persoane diferite. Chiar și la una și aceiași persoană, un același obiect produce stări afective diferite, în momente diferite, deoarece odată el a satisfăcut integral cerințele persoanei respective, altădată doar parțial sau deloc. Relaționarea unică sau repetată a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente etc. se soldează cu construirea treptată, în plan subiectiv, a unor trăiri și atitudini, a unor poziții față de acestea, trăiri și atitudini ce pot fi oricând redeclanșate. Procesele psihice care sunt generate de relațiile dintre obiect și subiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective. Deși strâns legate de toate celelalte fenomene psihice, procesele afective își au propriul lor specific.

Afectivitate și cogniție. Mulți autori au considerat interacțiunea dintre afectiv și cognitiv. Herbert, încă din 1825, arăta că emoțiile nu pot exista înafara actelor intelectuale, ele fiind produsul ciocnirii reprezentărilor. Se aprecia corect factorul declanșator dar nu și natura lor. Emoțiile sunt declanșate de informațiile care vin din mediul extern, însă prin natura lor sunt trăiri tensionate generate direct de motivație.

Schachter (1964) injectând subiecții cu epinefrină în condițiile de informare, semiinformare, ignoranță și placebo a constatat că emoții mai puternice apar în situațiile de semniinformare și ignoranță.

Acest fapt l-a determinat să considere că importanță are nu atât arousalul fiziologic, cât interpretarea cognitivă a acestuia. Zajoric (1984), inspirat de Shachter, a făcut unele experimente în viața cotidiană și a obținut rezultate asemănătoare. Piaget este de părere că inteligența și afectivitatea sunt inseparabile. După opinia lui, afectivitatea joacă un rol de sursa energetică de care depinde funcționarea inteligenței, dar nu și structurile ei. Energetica conduitei relevă afectivitatea, în timp ce structurile ei relevă funcțiile cognitive. Interesantă este și apropierea care s-a făcut între „stadiile dezvoltării intelectului” (stabilite de Piaget) și „stadiile dezvoltării afective” a copilului (creionate de Freud).

Glose (1989) compară aceste stadii după următoarele criterii : gradul de organizare (la Freud stadiile se află în stare de organizare și dezorganizare permanentă, se interferează, lăsând în urma lor sedimente, puncte de fixație; la Piaget ele sunt paliere de echilibru dinamic între structurile cognitive formate, nelăsând urme după ce au fost depășite); ecartul existent între regresia afectivă și deteriorarea intelectuală (la Piaget evoluția este ireversibilă, copiii nu revin la stadiile intelectuale deja parcurse; la Freud, însă, există nenumărate mișcări regresive, tranzitorii sau permanente; se pare că în aceste stadii de regresie afectivă, copilul regresează și în plan intelectual); cronologia stadiilor (la Piaget există o cronologie logică a stadiilor; la Freud chiar dacă există o anumită cronologie, ea nu este obligatorie). Alături de aceste elemente deosebitoare există însă și unele de articulare între teoria lui Piaget și cea a lui Freud. Astfel, mecanismele de percepție, încorporare și introiecție ale lui Freud sunt vecine și complementare cu asimilarea lui Piaget. „Mecanismul identificării” comportă o transformare a subiectului și de aceea se apropie de mecanismul acomodării. În esență, cele doua modele sunt dinamice, fundate pe interacțiunea dintre subiectul în formare și mediul său. De fiecare dată când un fapt (cognitiv sau afectiv) este interiorizat, va modifica subiectul care îl recepționează și din această cauză el se va afla într-o dispoziție funcțională diferită pentru a efectua interiorizările ulterioare.

Psihologia modernă a evidențiat o serie de diferențieri existente între cele două categorii de procese.

În procesele cognitive omul operează cu procese specializate (în gândire cu instrumentul analizei și sintezei, abstractizării și generalizării; în imaginație cu cel al aglutizării și tipizării, diminuării și divizării etc.), în procesele afective el reacționează cu întreaga ființă . Afectivitatea este o vibrație concomitent organică, psihică și comportamentală, ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracție sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului, interpretat ca un tot, cu lumea și cu sine, cu ambianța exterioară dar și cu ceea ce se produce în propriul său organism, cu evenimente prezente dar și cu cele reamintite sau imaginate. Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, pe care încearcă să-l epuizeze cognitiv, de data aceasta el se subordonează relației, într-un fel, sieși, pentru că el este cel care „introduce” o anumită valoare sau semnificație emoțională în obiectul reflectat. Apoi, deși procesele afective sunt declanșate prin fapte cognitive cum ar fi vederea unei cărți, audiția unei bucăți muzicale, reamintirea unei întâmplări etc. , ele nu sunt reductibile la acestea. Ceea ce contează nu sunt potențele și organizarea cognitivă a indivizilor ci organizarea lor motivațională, raportul obiectului (perceput, gândit sau imaginat) cu necesitățile, cu gradul lor de satisfacere. Procesele afective, deși diferite de procesele cognitive, sunt într-o strânsă interacțiune cu ele. Atunci când conflictul cognitiv, cu ciocnirea dintre emoții, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, concepțiilor, modalităților de rezolvare etc., randamentul activității intelectuale este mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferență, se va reduce și capacitatea individului de a soluționa probleme noi. Dezacordul dintre rațional și afectiv duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci când nivelul intelectual superior se cuplează cu emoții primare, violente, oarbe.

Afectivitate și motivație. V. Pavelcu (1972) redă sugestiv relația dintre cele două procese. El arată că afectivitatea nu este un simplu însoțitor al motivului, deși capătă o mare valoare propulsatoare pentru conduita umană. Pe de altă parte, motivul devine afectiv și tensional în procesul realizării scopului. Afectul se naște în momentul în care impulsul este frânat sau suspendat de o altă forță externă sau internă. Astfel se creează câmpul afectiv și dinamic, tensiunea afectivă.

Ion Radu (1985), inspirându-se din concepția lui Pavelcu, și încercând să opereze o distincție între afectivitate și motivație, arată că motivul are un caracter vectorial, în timp ce procesul afectiv prezintă aspectul de „câmp”. De asemenea, el consideră că emoția nu este doar „un fapt secund”, derivat, ci atât cauză, cât și efect al motivației. Este contrazisă și părerea acelor autori care inspirați de teoria emoției, ca „dezorganizatoare” a conduitei reduceau afectivitatea la „excesul de motivație”, pierzând în felul acesta din vedere emoțiile pozitive, stenice care însoțesc ramura ascendentă a curbei performanței. Paul Popescu Neveanu arăta mai de mult că procesele afective sunt motive activate și desfășurate într-o situație dată, iar motivele sunt procese afective condensate, cristalizate, „solidificate”.

E.B. Hurlock a făcut un experiment interesant prin care a demonstrat relația dintre afectivitate și motivație. El a împărțit o clasa de elevi în trei grupuri (lăudat, dojenit, ignorat) cărora li se dau spre rezolvare sarcini simple timp de 5 zile; înainte de începerea activității, primului grup li se aduceau elogii pentru sarcina îndeplinită, celor din grupa a doua li se făceau observații, iar ceilalți nu erau nici dojeniți nici lăudați. S-a constatat că cea mai eficace a fost lauda, deoarece s-a asociat cu stări afective pozitive, tonifiante. Utilitatea dojeanei scade pe măsură ce este utilizată continuu, deoarece generează stări afective neplăcute, negative; cea mai neefincientă a fost ignorarea, deoarece în cazul ei lipsesc stările afective.

Deși între afectivitate și motivație există o strânsă interacțiune, ele nu trebuie confundate. Reuchlin (1988) arată că există stări de motivație fără emoție (când subiectul cunoaște mijloacele de atingere a scopului sau când îndeplinirea scopului presupune o perioadă lungă de timp), dar și emoții care nu se asociază cu stări motivaționale (atunci când un individ este spectatorul unei acțiuni în care nu este implicat).

Afectivitatea și alte funcții psihice. Practic, nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relații de interacțiune și interdependență. Afectivitatea de regăsește în faza „ciocnirii motivelor” sau în „faza deliberării” din actul voluntar, ea este transfigurată în temperament, unele trăsături ale acestuia cum ar fi gradul de impresionabilitate, fiind chiar de ordin afectiv, altele (impulsivitatea, calmul, destinderea) având o mare încărcătură afectivă . Ea declanșează și potențează permanent actele creative. Afectivitatea este prezentă începând cu pulsațiile inconștientului și terminând cu realizările ultimative ale conștiinței. Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componentă bazală, infrastructurală a psihicului, dar și nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferențiază profund de roboți și calculatoare, de așa zisa inteligență artificială. Dacă rațiunea omului poate fi reprodusă de calculator, stările și trăirile afective vor rămâne apanajul lui specific. Dat fiind faptul că afectivitatea se implică în toate celelalte procese și structuri psihice, fiind determinată la rândul ei de acestea, mai recent, în psihologie, există tendința elaborării unor teorii generale asupra ei. R. Plutchik (1980) propune o teorie a emoției care include următoarele postulate: câteva elemente comune sau patternuri prototipice pot fi identificate în orice emoție; fiecare emoție poate varia în intensitate de la nivelul cel mai slab până la nivelul cel mai înalt; există un număr mic de emoții de bază prin combinarea cărora apare multitudinea celorlalte. În analiza emoțiilor, autorul citat ia în considerare următorii parametrii; situațiile universale; emoțiile primare; stimulul care le declanșează; cogniția inferată; comportamentul produs; efectul de supraviețuire (de exemplu, în ordinea parametrilor de mai sus: acceptarea, încrederea; membrii grupului; prietenia; reciprocitatea; afilierea). Această teorie tinde, după opinia autorului, la un mare grad de generalitate fiind valabilă pentru om, animal, pentru situațiile universale.

1.2. Proprietățile proceselor afective

a) Polaritatea proceselor afective constă în tendința acestora de a gravita în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ, și apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferențiate a trebuințelor, aspirațiilor (totală sau parțială, de lungă sau de scurtă durată). De obicei, procesele afective sunt cuplate două cate două în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristețe, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ură etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele fiind tensionate, altele relaxante).

„În mod curent, se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, pe când cele neplăcute, astenice, fapt inexact. Succesul, de exemplu, ca stare afectivă plăcută poate fi astenică pentru alții făcându-i să se mulțumească cu ceea ce au obținut. La fel de eronată este și opinia că trăirile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolut polare. În realitate, o trăire afectivă este predominant plăcută, dar la gândul că se va termina, consuma, ea generează și o ușoară undă de regret sau de tristețe. De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este plăcut pentru o persoană să fie la fel de plăcut și pentru o alta.”(M. Zlate, 2006, p. 268). Polaritatea trăirilor afective se manifestă în funcție de particularitățile situației, dar mai ales dependent de particularitățile personale.

Intensitatea proceselor afective indică forța, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă, vom întâlni unele stări afective intense și chiar foarte intense și altele mai puțin intense. Ea este în funcție atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificația lui în raport cu trebuințele subiectului, cât și de capacitatea afectivă a subiectului.

Se știe că unii oameni vibrează afectiv mai intens, chiar și la evenimente comune, fără prea mare importanță, pe când alții rămân oarecum reci, impasibili sub raport afectiv, chiar și în fața unor evenimente dramatice. Creșterea intensității stărilor afective se obține nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivității, ci prin schimbarea (amplificarea) semnificațiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem în relație. O asemenea creștere a intensității trăirilor afective trebuie să se producă însă în anumite limite optime, depășirea acestora soldându-se cu perturbarea activității. Iată, deci, că este necesar nu doar optimumul motivațional, ci și optimumul afectiv.

Durata proceselor afective constă în întinderea, persistența în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viața, o emoție poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica și groaza în fața unui accident persistă și după ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează chiar dacă ființa nu mai este. Această proprietate are o foarte mare importanță deoarece alimentând permanent semnificația afectogenă a unui stimul (obiect sau persoană) putem ține mereu trează starea afectivă față de el.

Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiași trăiri emoționale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. În primul caz este vorba de trecerea de la stadiul primar, care exprimă o trăire nespecifică de incertitudine, bazat îndeosebi pe deficitul de informație, la stadiul secundar, care presupune o trăire specifică, adecvată deznodământului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanța informației. În cel de al doilea caz avem de-a face cu trecerea de la emoție la un sentiment, dar de alt tip (de la dragoste la ură și invers).

Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta numai în condiții de necesitate, deci atunci când situația și solicitările o cer. Din acest considerent, ea trebuie deosebită de fluctuația trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta însă fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitate subiectivă. Fluctuația trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturității sau chiar patologiei proceselor afective.

Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de putea fi „văzute, citite, simțite”. Exteriorizarea, manifestarea în afară, se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoționale. Cele mai cunoscute expresii emoționale sunt:

mimica (ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feței : deschiderea ochilor, direcția privirii, pozițiile succesive ale sprâncenelor, mișcările buzelor etc. prin intermediul cărora exteriorizăm bucuria, suferința, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc.) ;

pantomimica (ansamblul reacțiilor la care participă tot corpul : ținuta, mersul, gesturile; mersul sprințar, săltăreț trădează bucuria, buna dispoziție, pe când mersul încet, agale trădează supărarea, tristețea);

modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului respirației, vasocontracția, vasodilatația, creșterea conductibilității electrice a părului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compoziției chimice a sângelui sau a hormonilor etc. soldate cu paloare, înroșire, tremurături, lacrimi, transpirație, gol în stomac);

schimbarea vocii (a intensității, ritmului vorbirii, intonației, timbrul vocii etc.; după intonație, un „da” poate fi mult mai negativ decât un „nu”).

Expresiile emoționale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează și se subordonează stărilor afective, dând naștere la ceea ce se numește conduita emoțional-expresivă. De exemplu, conduita expresivă a tristeții (atârnarea brațelor, aplecarea capului, pleoapelor și colțul buzelor lăsate în jos, mișcări fără vigoare, ochii „stinși”, față „pământie”) se deosebește de conduita expresivă a bucuriei (ținuta dreaptă, ochi deschiși, strălucitori, mobilitatea brațelor, în genere, a mușchilor etc.).

Trebuie reținut faptul că expresiile și conduitele emoționale se învață, se însușesc în timpul vieții, fie prin imitație, fie prin efort voluntar. Că așa stau lucrurile ne este demonstrat de faptul că la orbii din naștere expresivitatea emoțională este foarte sărăcăcioasă, fața este crispată, puțin expresivă. Dacă și lor li se aplică o serie de procese speciale, li se vor putea forma unele conduite expresiv-emoționale. Pe lângă capacitatea de învățare a expresiilor emoționale, omul o are și pe aceea de a le provoca și dirija voluntar, conștient, de a le stimula și folosi convențional pentru a transmite o anumită stare afectivă, chiar dacă aceasta nu există. De aici posibilitatea apariției unor discrepanțe între trăirile afective și expresiile emoționale. Nu întotdeauna un actor trăiește efectiv stările emoționale pe care la exteriorizează. Convenționalizarea socială a expresiilor și conduitelor emoționale, codificarea lor în obiceiuri, ritualuri tocmai în funcție de particularitățile contextului social în care se manifestă are o mare valoare adaptativă, în sensul că facilitează comportarea individului așa cum trebuie sau așa cum i se solicită. Semnificativ este faptul că sub influența condițiilor sociale au apărut expresii emoționale noi, specific umane, cum ar fi zâmbetul cu diversele sale varietăți : binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, răutăcios etc.

Expresiile emoționale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre care mai semnificative sunt:

rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană pe care ea dorește ca ceilalți s-o perceapă; citind expresiile emoționale imprimate pe chipul elevilor săi, profesorul își poate da seama dacă aceștia au înțeles sau nu; prin propriile sale expresii emoționale profesorul poate întări forța de sugestie a cunoștințelor);

rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte (o persoană poate plânge pentru a impresiona, a obține mângâierea, acordul sau a ceea ce și-a propus; o alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva; în acest sens, vorbim de utilizarea socială a expresiilor emoționale cu scop, pentru a obține ceva);

rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm (plângem în situații triste, râdem în cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv emoțională);

rol de contagiune (de a se transmite și de a trezi reacții similare și la alte persoane, de a da naștere la stări afective colective – pozitive sau negative – prin aceasta întărindu-se forța lor de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);

rol de accentuare sau de diminuare a însăși stării afective (plângând ne putem „descărca”, elibera sau dimpotrivă, „încărca” afectiv).

În viața socială, unele expresii și conduite emoționale sunt întărite și valorificate, altele inhibate și respinse având loc parcă un fel de „dresaj”. În cultura noastră occidentală, de exemplu, plânsul este rezervat femeilor și refuzat bărbaților, în timp ce în alte culturi el este încurajat tocmai la bărbați. Apoi, unele expresii emoționale se standardizează, se generalizează și se asociază cu o serie de semne afectogene dând naștere, astfel, unui „limbaj afectiv”. Tristețea produsă la pierderea unei persoane dragi este simbolizată prin doliu – negru la anumite popoare, alb la altele. Sărutul s-a standardizat sub diferite specii: părintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic etc. Rezultă că expresiile emoționale au nu doar o semnificație individuală, ci și una socială.

1.3. Rolul afectivității

Componenta afectivă a personalității nu se epuizează în emoțiile de moment, dimpotrivă, ea are o consistență și o durabilitate în timp, fapt care permite constituirea unor adevărate profiluri emoționale (echilibrat, hiperemotiv, hipoemotiv). Aceste profiluri, mai ales ultimele două, au ridicat problema rolului afectivității în viața individului. Unii autori au considerat că emoțiile, prin starea de agitație difuză, prin intensitatea și desfășurarea lor tumultoasă, dezorganizează conduita umană.

Janet (1928), din perspectiva psihopatologiei, insistă asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar în emoții (ideea valabilă doar pentru stările afective primare, primitive nu și pentru cele superioare), Pieron (1930), de pe o poziție strict funcționalistă, consideră că emoția constă într-o descărcare anormală de energie nervoasă, o descărcare ce depășește cantitatea ce poate fi utilizată de individ pentru reacțiile normale și care se poate produce chiar și atunci când nu există ocazie de reacție. Wallon (1945), din perspectiva psihologiei și psihiatriei infantile, arată că emoțiile apar în urma acumulării unei cantități de tonus muscular, care dacă nu se consumă în activități adecvate, pentru a se epuiza gradat, degenerează în spasme, râs, plâns.

Alți autori susțin, din contră, că emoția, prin mobilizarea energetică a întregului organism organizează conduita. Primul care a sesizat valoarea adaptativă a emoțiilor a fost Darwin care, încă din 1872, arăta că originea emoțiilor se află în tiparele vechi comportamentale desfășurate de-a lungul evoluției, tipare ce s-au comprimat și păstrat deoarece s-au dovedit a fi utile acțiunilor actuale. Chiar expresiile emoționale nu sunt decât reziduuri schematizate ale unor comportamente vechi, dar utile încă. W.B. Cannon (1911) consideră că emoțiile sunt modalități de activare ale organismului în vederea restabilirii echilibrului. El acordă o mare importanță factorilor biochimici în sensibilizarea afectivă. O poziție contradictorie întâlnim la V. Pavelcu (1982) care arată de pe o parte, că emoția are rolul de a preveni psihicul de tulburări și de dezagregare durabilă, de a restabili echilibrul, prin derivare, prin risipirea forțelor pe căi vegetative, prin reacții inutile sub raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul lor de liniștire, la lichidare a conflictului dintre tendințe, de rezolvare a înaltei tensiuni psihice, pe de altă parte, emoția este un proces de degradare a psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atât pe planul de adaptare individ-mediu, cât și pe planul intrapsihic. În realitate, afectivitatea îndeplinește ambele roluri, dar în condiții diferite. Emoția dezorganizează conduita când este foarte intensă sau în situații noi, neobișnuite pentru care organismul nu are încă elaborate modalități comportamentale adecvate. Stările de groază, de furie, de depresie, prin intensitatea lor crescută paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente a activității. Funcția esențială a proceselor afective este însă aceea de a pune organismul în acord cu situația, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea inițială va duce, la final, la o organizare superioară, în sensul că individul va ști, în altă situație, cum să reacționeze.

Procesele afective au rol în susținerea energetică a activității (daca procesele cognitive furnizează imagini, concepte, idei, cele afective furnizează energia necesară formării și operării cu aceste produse psihice). Ele potențează și condiționează acțiunea, „reglează” schimburile cu ambianța, permițând stăpânirea ei. Chiar situațiile stresante sau frustrante, dacă au o intensitate moderată, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianței și solicitărilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduitele agresive, represive sau autopunitive, ci și cu conduite orientate spre creație, performanță, autorealizare.

1.4. Clasificarea trăirilor afective

Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent trăire și comunicare, stare de acțiune, concentrate intern, dar și șuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare, clasificarea lor se realizează după o multitudine de criterii. Printre acestea se enumeră :

proprietățile de care dispun (intensitate, durată, timp, mobilitate, expresivitate);

gradul lor de conștientizare (unele aflându-se sub controlul direct al conștiinței, altele scăpând acestui control);

nivel calitativ al formelor motivaționale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea trebuințelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, concepțiilor despre lume și viață).

Luând în considerare aceste criterii, corelative în esența lor, împărțim procesele afective în trei categorii : primare, complexe, superioare, fiecare dintre ele dispunând de nenumărate subspecii.

Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) și mai puțin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conștient, rațional. În categoria lor includem :

tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacțiile emoționale ce însoțesc și colorează afectiv orice act de cunoaștere : o senzație, o reprezentare, o amintire, un gând etc. trezesc în noi stări afective de care nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile percepute generează nu doar acte cognitive ci și stări afective (de plăcere, neplăcere etc.).

trăiri afective de proveniență organică sunt cauzate de buna sau proasta funcționare a organelor interne; ele sunt evidente mai ales în cazul unor boli : în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastrointestinale apar stări de mohorală, în hepatită predominantă este euforia pentru ca în maladiile pulmonare să fie mult mai frecvente stările de iritare.

afectele sunt forme afective simple, primitive și impulsive, puternice, foarte intense și violente, de scurtă durată, cu apariție bruscă și desfășurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, râsul în hohote etc. sunt astfel de efecte care, deși reorganizate cultural, se află foarte aproape de instincte. Stewart Agras (1985) consacră o monografie panicii. C. B. Wartman și E. F. Loftus (1985) descriu diverse aspecte apărute în stările de criză. Ele sunt însoțite de o expresivitate bogată, se manifestă direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate. Deși se supun mai greu controlului conștient, acesta nu este total exclus și tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de acțiunile efectuate sub impulsul afectelor. Angajarea într-o altă activitate, efectuarea unor mișcări preventive ar putea contribui la stăpânirea lor.

Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de conștientizare și intelectualizare. Cuprind :

emoțiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însușirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ, desfășurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată spre un obiect sau o persoană anumită. Printre acestea, enumerăm: bucuria, tristețea, simpatia, entuziasmul, admirația, disprețul, speranța, deznădejdea, plăcerea, dezgustul etc. Ele sunt mult mai variate și diferențiate decât afectele, manifestându-se în comportament mai nuanțat și rafinat, în principal, după tipare și conveniențe socio-culturale; Sartre (1965) în monografia sa introduce o anumită notă de irațional, o interpretare a emoțiilor, considerându-le ca fiind „conduite critice de impas”.

emoțiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfășoară individul. Ele pot să apară în activitățile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea comportamentului moral. De obicei, presupun evaluări, acordări de semnificații valorice activităților desfășurate. Când între ele și situațiile de viață există coincidențe, asistăm la acumularea și sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări emoționale concordante. Conflictul dintre așteptările și obișnuințele emoționale, pe de o parte, și caracterul inedit al situațiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte, produce șocul emoțional. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai mare măsură învățării, existând chiar o formă de învățare numită învățare afectivă.

dispozițiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă și durabilitate relativă. Spre deosebire de emoții, care o orientare precisă, ele sunt mai vagi. Aceasta nu însemnă că nu au o cauză sau chiar mai multe, însă individul, cel puțin momentan nu își dă seama de existența acesteia. Un elev poate fi bine sau prost dispus fără să-și dea seama de ce anume. În urma unei analize atente, cauza dispoziției poate fii depistată și înlăturată (dacă este vorba de o dispoziție negativă care de obicei creează un fond pesimist) sau reținută și amplificată (dacă este vorba de o dispoziție pozitiva care, de obicei, creează un fond optimist). Dacă dispozițiile se repetă se pot transforma în trăsături de caracter. Firile închise, taciturne, anxioase, mohorâte, blazate ca și cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formează tocmai prin repetarea și prelungirea în timp, în personalitatea individului, a dispozițiilor afective trăite de acesta în existența personală.

C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare valorică, situată nu la nivel de obiect (cele exprimate) , de activitate (cele complexe) ci la nivel de personalitate depășind prin conținutul și structura lor stările emoționale disparate și tranzitorii. Ele sunt :

a) sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiționate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate și generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viața, chiar și atunci când situația provoacă noi sentimente. Datorită stabilității lor, putem anticipa conduita afectivă a individului. Sentimentele, cum ar fi dragostea, ura, gelozia, admirația, îndoiala, recunoștința, includ elemente de ordin intelectual, motivațional, voluntar, și caracterizează omul ca personalitate. Sentimentele se nasc din emoții, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emoție repetată, oscilantă și abia apoi stabilizată și generalizată (de exemplu, certurile și împăcările tinerilor ce se succed cu o mare repeziciune); el este o emoție care gestează, persistă în timp și rezistă la diverși factori perturbatori. Există chiar o procesualitate a formării unui sentiment ce cuprinde faze de cristalizare („cuplare într-o diademă a cristalelor afective”, după cum se exprimă Vasile Pavelcu), de maturizare (nivel înalt de funcționare) și de decristalizare (dezorganizare prin sațietate și uzură asociate cu decepții, deziluzii, pesimism). Nici asocierea sentimentelor nu este total întâmplătoare, ci are loc după o serie de reguli și legi. Psihologul francez Theodule Ribot vorbea chiar de existența unei „logici a sentimentelor”.

Ca generalizări ale emoțiilor, sentimentele pot fi : intelectuale (curiozitatea, mirarea, îndoiala, dragostea de adevăr) care apar în procesul cunoașterii și reflectă relația față de ideile proprii sau ale altora; estetice (admirația, extazul), apărute în procesul reflectării frumosului în viață, natură, societate; morale (patriotism, datoria) ce reflectă atitudinea față de bine sau rău, față de conduitele personale sau ale semenilor.

Încă din 1948, Jean Maisonneuve analiza și alte categorii : sentimentul propriei persoane (de inferioritate sau superioritate) ; sentimentele psihosociale (vanitate, încredere, simpatie, sociabilitate).

b) pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate și generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. „Fără pasiuni – scria scriitorul francez Amiel – omul nu e decât o forță latentă”. Punându-și în funcțiune pasiunile nobile, cu orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres, omul se revitalizează, își consumă energia creatoare, biruie multe greutăți. În același timp, el trebuie să lupte cu pasiuni negative, așa numitele patimi sau vicii , dirijate de scopuri egoiste, dăunătoare, ce pun stăpânire pe personalitate și o domină, devitalizează și deviază comportamental.

CAPITOLUL 2 : Emotivitatea și psihologia emoțiilor

Studiul emotivității

În conformitate cu articolul lui Gh.Diana – redacția Studenție.ro, emotivitatea se referă la abilitatea fiecărui om de a simți emoții.

Emotivitatea poate varia ca intensitate în concordanță cu reactivitatea individuală la stimuli interni sau externi. Psihologii fac referință la "personalitate emotivă" ca la un tip de personalitate în care emotivitatea joacă un rol important în relație cu alte caracteristici.
Personalitățile emotive tind să exagereze la stimuli, să arate fragilitatea Eu-lui, deci având dificultăți în adoptarea unei adaptări în concordanță cu mediul.

Psihologii olandezi G. Heymans și E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanțată care va fi reluată și precizată de psihologii francezi Rene Le Senne și Gaston Berger. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea și răsunetul. Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale : pasionații (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi,primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoșii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

Emotivitatea exprimă reacțiile afective ale persoanelor în fața diferitelor evenimente. Emotivii au tendința de a se tulbura puternic chiar și pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoționează greu și ale căror emoții nu sunt prea violente. Activitatea desemnează dispoziția spre acțiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziție spre acțiune, nu pot sta locului. Cele non-active actionează parcă împotriva voinței lor, cu efort și plângându-se continuu.

Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Acele persoane la care evenimentele, chiar neînsemnate, au un puternic ecou sunt numite persoane secundare. Persoanele la care ecoul evenimentelor este mic este numite persoane primare.

Încă psihologii cercetători de la sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX- lea ca E. Lindemann, Z. Freud, P. Jane, J.-P. Sartre au remarcat că stările emoționale negative (durerea, tristețea, melancolia ș. a.) nu doar reflectă atitudinea subiectivă a omului față de cele întâmplate, dar produc și anumite modificări în lumea sa interioară, aceasta condiționând activitatea de restabilire a echilibrului sufletesc pierdut .
          În ce constă această activitate, de ce depinde eficacitatea ei, care sunt mecanismele care pornesc această activitate? La aceste și la multe alte întrebări răspunde F.V. Vasiliuk în monografia sa „Psihologia emotivității”. Conform metodei elaborate în ea, stările emoționale negative sunt reacții la imposibilitatea omului de a trăi cum a trăit anterior, aceasta îl îndeamnă să caute căi de ieșire din situația de imposibilitate creată, transformându-și și lumea sa interioară.

          Situația de imposibilitate apare când tipurile de activitate existente la subiect nu-i permit să învingă factorii exteriori sau interiori care împiedică realizarea necesității vitale.
          Situația imposibilității de realizare de către subiect a necesităților sale esențiale, de neamânat  (ale motivelor, ale aspirațiilor, ale valorilor) este definită drept critică.

         Printre situațiile critice care se întâlnesc în viața omului se remarcă stresul, frustrările, conflictele și crizele.

          Despre stres se vorbește și se scrie mult, adesea contradictoriu. Unii văd în el răul incontestabil, cauza diferitor boli, alții – binele, afirmând că stresul este necesar pentru antrenarea organismului, sistemului nervos, pentru menținerea lui în tonus. Stresul poate fi provocat și de emoții pozitive, și de emoții negative. Astfel, factori de stres sunt și nunta și divorțul, și pierderea serviciului, și angajarea la un serviciu nou, nașterea copilului, moartea unei persoane apropiate.
          P.S. Nemov consideră stresul drept o varietate a afectului, definindu-l ca o stare de tensiune psihologică deosebit de puternică și de lungă durată ce apare la om când sistemul lui nervos primește o supraîncărcare emoțională. Stresul dezorganizează activitatea omului, modifică cursul obișnuit al comportamentului său.
          H. Selie, care a introdus noțiunea de stres în anul 1936, definește stresul în modul  următor: Un răspuns nespecific al organismului la oricare cerință (pretenție) înaintată lui, o stare de încordare psihologică, condiționată de efectuarea activității în condiții deosebit de complicate. În dependență de exprimare, stresul poate exercita asupra activității atât o influență pozitivă, cât și una negativă (până la dezorganizarea ei totală).
          Conform situației de stres critica poate interveni pentru subiect doar în cazul când el este orientat la satisfacerea urgentă (sic et nunc) a necesității, pentru a-și subordona ei întreaga lui ființă. 
         Există o condiție: omul nu presupune apariția unor piedici în lumea interioară sau în cea exterioară, și nici necesitatea de învingere a lor.
          Necesitatea interioară pentru subiect în acest caz este de a primi satisfacerea neîntârziată (aici-și-acum) a necesității sale.

          Frustrarea (din lat. frustratio – înșelăciune, așteptare zadarnică) – o stare psihică negativă, cauzată de imposibilitatea satisfacerii unor sau altor necesități. Situația critică de frustrare apare la omul orientat spre atingerea unui singur scop, care pe neașteptate a dat peste un obstacol de neînvins, iar continuarea activității devine lipsită de sens și nu duce la realizarea scopului propus.
          Frustrarea se poate manifesta în formă de agresiune, apatie, săvârșire a unor acțiuni lipsite de sens, dezordonate, care parcă ar descărca energia scopului nerealizat. La nivelul stărilor interioare frustrarea se manifestă prin pierderea speranței și răbdării, prin sentimentul de decepție, neliniște, irascibilitate, dezolare.
          Necesitatea interioară pentru subiect în acest caz este realizarea motivului, care s-a lovit de dificultatea lumii exterioare.

          Situația de conflict apare la coliziunea în lumea interioară a subiectului a două sau mai multe dorințe, idei, valori, imbolduri incompatibile (după loc, timp sau conținut). O astfel de situație devine critică când omului îi este peste puteri să aplaneze acest conflict, să găsească un compromis, să renunțe la ceva, să ignore această situație. În acest mod, pentru apariția conflictului este necesar ca subiectul să posede o lume interioară complexă. Aceasta deosebește situația de conflict de situația de frustrare, când activitatea subiectului este supusă realizării unui singur țel, motiv, unei singure idei. Cu toate că situația de frustrare poate fi provocată de obstacole interioare (spre exemplu, de interdicții morale), în cazul frustrării ele sunt pentru subiect indiscutabile, de la sine înțelese, de aceea apare o analogie și în obstacolele exterioare. Dacă însă astfel de piedică interioară încetează de a mai fi autoevidentă, situația de frustrare se transformă într-o situație de conflict interior.
          Necesitatea lăuntrică într-o situație de conflict este atingerea unei concordanțe, integrități interioare, unei lumi interioare necontradictorii.

Criza se consideră situația din viața subiectului care-l pune în fața unei probleme de care persoana nu poate scăpa pe care el nu o poate rezolva într-un timp scurt și cu mijloacele obișnuite. În lumea interioară criza se poate manifesta ca depresie, sporirea neliniștii, sentimentului de neajutorare și deznădejde.
          Criza de obicei reprezintă un moment de cotitură în viața omului.
          Necesitatea interioară a omului în cazul dat este realizarea conceptului său de viață, urmarea drumului său în viață, deși evenimentele lumii exterioare îi fac imposibilă realizarea lui. Aceasta cere de la om o muncă interioară de reexaminare și reorganizare a propriei personalități, a scopurilor, sensurilor, strategiilor, valorilor sale de viață.

          Există conceptul de emotivitate ca reflectare subiectivă, părtinitoare a lumii înconjurătoare, opusă cunoașterii obiective despre lume.
          F.E. Vasiliuk în lucrarea „Psihologia emotivității” introduce noțiunea de emotivitate ca activitate interioară de acceptare a faptelor și evenimentelor vieții, de stabilire a corespunderii de sens între conștiință și existență, căpătarea soluționării interioare, de sens a acțiunii.
          Necesitatea de emotivitate apare la subiect în situații deosebite, critice ale vieții. Este imposibilitatea de a trăi ca mai înainte, imposibilitatea de a realiza necesitățile interioare ale vieții sale, care necesită o oarecare muncă de restabilire, o însărcinare de căutare a sensului și a surselor de sens pentru viața de mai departe.
          Emotivitatea reprezintă o activitate deosebită care stabilește corelația dintre om și lume. Ea întrebuințează pentru scopurile sale gândirea, imaginația, memoria, emoțiile omului ș.a.m.d. Astfel de lucru nu poate fi efectuat din afară. Numai omul singur poate depăși evenimentele, împrejurările din viața sa care i-au provocat criza.
          Procesul de emoționare și caracteristicile lui depind atât de lumea exterioară (perceperea ei de către subiect), cât și de lumea interioară, deoarece procesul de emoționare este o muncă întru împăcarea interiorului cu exteriorul, în condițiile contrazicerii lor.

          Propunând tipologia lumilor vieții, F.E. Vasiliuk apreciază prima din situațiile posibile ca o combinare de lumi ale vieții, simple în interior și ușoare în exterior.

          Lumea interioară a omului este considerată simplă atunci când pentru subiect, în orice moment al timpului, există doar o singură necesitate actualizată. Aceasta este posibilă și în cazul când atitudinea de viață realizată de către om acoperă întreg orizontul lumii psihologice, creând impresia unicității lui și făcând în acest mod să se dea uitării alte atitudini și posibilele consecințe în urma satisfacerii lor.
          Lumea exterioară este considerată ușoară când satisfacerea necesității are loc la apoziția ei. În lumea exterioară ușoară între necesitate și obiectul de satisfacere a acesteia (valoare) nu există nici o activitate, nici o distanță; ele par a fi într-un contact nemijlocit. În virtutea celor spuse, subiectul nu cunoaște nici un fel de „acolo” și  „pe urmă”, la el nu există noțiunea de durată, succesiune, întindere, nu are trecut și viitor.
          Fiecare atitudine realizată îl preocupă întru totul. Aici parcă nu ar exista divizarea în subiect și obiect.
          Prototipul unei astfel de vieți sunt condițiile existenței embrionare și cele din copilărie ale omului. Ele formează fundamentul interpretării infantile a lumii care, voalat, este prezentă în fiecare om.
          Atitudinii infantile față de lume îi corespunde orientarea către satisfacerea necesității „aici și acum”, care nu necesită eforturi și așteptări, cu posedarea deplină a obiectului necesității, identificarea cu el.
          Scopul și valoarea supremă a unei astfel de vieți este plăcerea. Activitatea omului cu asemenea atitudine față de lume este supusă impulsurilor de moment. În fața conștiinței infantile nu apar întrebări de felul: este oare adecvată tendința spre plăcere, este oare ea asigurată la nivel de trai, este oare ea garantată pe un anumit interval de timp, cu prețul căror consecințe a fost ea obținută ș.a.m.d.
          Experiența unei vieți ușoare și simpliste duce la pasivitatea subiectului, deoarece în condițiile descrise nu este nevoie de nici un fel de activitate pentru învingerea lumii exterioare. De aceea, dacă dintr-o dată apare o situație critică imposibilă de a fi satisfăcută,  atunci ea este simțită de el ca moarte, ruinare, groază. El nu știe că aceasta poate lua sfârșit cândva, nu întreprinde nici un fel de acțiuni conform pasivității lui și, în rezultat, oscilează între starea de groază și beatitudine. Ființa, educată într-o lume simplă și ușoară nu este capabilă de emotivitate ca acțiune. Ea poate răspunde situației de imposibilitate doar cu reacții de stres.
          Felul corespunzător de emotivitate se numește hedonist. Lui îi corespund procesele de apărare psihologică care îi ajută omului să-și creeze iluzia de soluționare a problemei sau de lipsă a ei.
          Experiența unei astfel de existențe o are fiecare om și, în anumite situații, ea se poate actualiza și manipula în comportamentul omului. În lumile grele și complicate se formează forme noi de comportare, mult mai complicate, supraetajându-se peste aceasta, dar ele nu o exclud (nu o anulează).

          Următorul tip de emotivitate este prezentat de o situație a lumii cu probleme dificile în exterior și facile în interior.
          În condițiile lumii interioare simple, activitatea actuală a subiectului i se pare unică, reprezintă toată plinătatea lumii lui interioare. La fel ca în cazul precedent, asemenea situație poate apărea când activitate momentană a omului ocupă întreaga lui lume interioară, toate celelalte pentru el par să nu mai existe. Pe când viața exterioară (cu probleme dificile) în cazul dat împiedică, îngreunează satisfacerea necesității actuale a subiectului, necesită eforturi pentru învingerea greutăților exterioare.
          În situația unei lumi complicate subiectul este nevoit să recunoască că satisfacerea nevoii sale care reprezintă o necesitate pentru el, este imposibilă „aici și acum”. Ea este posibilă doar „acolo” și „apoi”, și în conștiință apare reprezentarea despre o extindere a spațiului și timpului în lumea exterioară.
          Principiul acestei vieți devine supunerea în fața realității, de aceea tipul de emotivitate corespunzător acestui caz se numește realist. Emotivitatea realistă are la bază mecanismul răbdării. Ea pornește de la faptul că realitatea este implacabilă, ea trebuie acceptată așa cum este și trebuie să ne străduim să obținem satisfacerea propriilor necesități în limitele hotarelor impuse de realitate.
          Întrebarea fundamentală pentru subiect în cazul lumii interioare simple și lumii exterioare complicate este – „Cum să reușesc?”.
          Astfel, în cazul emotivității realiste, pentru subiect în fiecare moment al timpului există doar o singură necesitate, o activitate care cuprinde întreaga lui făptură, celelalte, chiar dacă există, atunci subiectul cu ușurință poate face abstracție de ele, și problema de bază constă în învingerea psihologică a greutăților lumii exterioare.

          A treia situație – situația lumii complicate în interior și ușoare în exterior.
          Lumea exterioară ușoară, conform determinării, permite înfăptuirea momentană a activității de realizare a motivului. Problematica de bază în situația dată constă în complexitatea lumii interioare – în coexistența simultană a diferitor necesități și în nevoia de a lucra interior asupra subordonării acțiunilor, motivelor, asupra determinării succesiunii acțiunilor în timp. Spre deosebire de cazul precedent, subiectul este deja apt să mențină în atenția lui mai multe scopuri, probleme, atitudini.
          Problemă esențială aici devine alegerea, în esență nerezolvabilă, deoarece într-o lume vitală toate alternativele au o importanță vitală. Necesitatea interioară pentru subiect este atingerea concordanței interioare, acordului unităților din lumea interioară în spațiu și timp.
          Problema alegerii se hotărăște prin formarea conștiinței valorice, a mecanismului care scutește omul de necesitatea chinuitoare a necontenitelor alegeri, de cântărirea la nesfârșit a tuturor „pro” și „contra”.
          Conștiința valorică întrebuințează valoarea ca măsură de confruntare a motivelor. Fiecărui motiv i se atribuie un anumit „preț” care determină poziția lui în ierarhia valorilor, ce înlătură tragismul fiecărei alegeri, scutește omul de îndoieli și ezitări, face alegerea automată.
          Valorile (spre deosebire de necesități) inițial, de la sine, nu au energie proprie, dar pot provoca emoții (spre exemplu, de mândrie sau vină), care deja pot regula comportamentul. Cu dezvoltarea conștiinței valorice valorile se pot transforma în motive fondatoare de sens. Și dacă motivul, necesitatea întotdeauna aparține unui anumit om, atunci valorile atașează subiectul la general uman. Ele sunt impersonale, extrapersonale. Valorile esențiale ale omului îi conferă senzația de sens existenței, determină scopurile principale ale vieții lui.
          Emotivitatea valorică, caracteristică pentru tipul dat de lumea vitală, este o muncă interioară de restabilire a sistemului valorico-motivațional, ierarhizarea lui, reorganizarea lui. În procesul unui altfel de lucru interior, conștiința deslușește propriul sistem de valori, deosebește esențialul de neesențial. Aceasta poate fi, spre exemplu, diminuarea unei valori (activități) după rangul ierarhic, adică lipsirea ei de valoarea precedentă.
          În alt caz, dacă lumea împiedică obiectiv realizarea valorilor dominante, fondatoare de sens, atunci sarcina emotivității valorice poate deveni alegerea și consolidarea unei noi valori fondatoare de sens. Lucrul analogic trece dacă fostul sistem de valori, existent anterior, se discreditează prin experiența vieții trecute. Atunci sarcina emotivității constă în construirea unui nou sistem de valori care îi va conferi existenței unitate interioară și sens.
          În cazul durerii, provocate de pierdere, emotivitatea valorică contribuie la transformarea atitudinilor (relațiilor) pierdute în sfera idealului, esteticului.
          Evoluția sistemului de valori decurge deosebit de intens în perioadele de alegeri și decizii însemnate pentru personalitate, făcându-le conținut al istoriei vieții.

          În al patrulea tip de lume vitală, activitatea subiectului este complicată și de ezitările interioare (cunoscute după cazul precedent lupta de motive), și de dificultățile exterioare, care pot stopa realizarea acțiunii alese, ispitind subiectul să renunțe de la acest lucru anevoios, să reexamineze alegerea făcută și să treacă la o altă activitate, mai ușoară, la alt motiv.
          Necesitatea interioară a omului în acest caz este realizarea concepției sale de viață, a ceea ce este sesizat de el drept cauză a vieții, vocație.
          Voința este noua formațiune fundamentală care contribuie la înfruntarea lumii grele și complicate. Una din funcțiile de bază ale voinței constă în a nu permite luptei de motive să oprească sau să abată activitatea subiectului.
          Voința nu slujește unei anumite activități, ci edificării întregii vieți. Menirea ei constă în realizarea spiritului creator al vieții. Voința urmărește în permanență posibilitățile și cerințele exterioare și interioare apărute într-o situație, le apreciază.
          Pentru un comportament volitiv este caracteristică o corelație conștientă a activității realizate (situațional) cu toate concepțiile, scopurile, planurile, intențiile, obligațiile, așteptările personalității, cu ceea ce nu intră în situația spațial-temporală dată (suprasituativul).
          Situația critică specifică pentru lumea dată este criza, care apare atunci când realizarea concepției sale de viață devine pentru om imposibilă.
          Tipul de emotivitate caracteristic pentru această situație se numește emotivitate creativă. Emotivitatea creativă reprezintă o muncă de autoedificare, autoconstruire. Ea restabilește capacitatea pierdută de a trăi și acționa.
          În situația când au devenit imposibile doar fostele forme de realizare a concepției de viață, în procesul emotivității creative omul realizează pentru el esența interioară a concepției sale de viață și caută forme noi de realizare în practică a valorilor sale ideale, formând o nouă concepție de viață concretă.
          Sunt posibile situațiile când experiența de realizare de către om a concepției lui de viață discreditează în întregime și însăși concepția, și sistemul de valori al personalității în baza căruia a fost întemeiată. Aici munca emotivității creative include și crearea unui nou sistem de valori, și elaborarea unei noi integrități în istoria vieții sale, și a unei noi imagini de sine, și constituie dezrădăcinarea a tot ce e legat de fostele valori, de la care s-a renunțat și, în sfârșit, întruchiparea unui nou ideal practico-sentimental.

          Generalizând chestiunea despre atitudinea subiectului față de realitate în cazul diferitor tipuri de emotivitate, F.E. Vasiliuk face următoarele constatări:
          Emotivitatea hedonistă ignoră realitatea, o denaturează și o neagă, creând iluzia de satisfacție și de păstrare a conținutului încălcat al vieții.
          Emotivitate realistă acceptă realitatea așa cum este ea, adaptând la ea dinamica și conținutul necesităților subiectului.
          Emotivitatea valorică încearcă să dezarmeze realitatea cu proceduri ideale, transformând-o într-un obiect de interpretare și apreciere. Evenimentul care a avut loc este transformat numai ideal de conștiința valorică. 
          Emotivitatea creativă se deosebește printr-o atitudine practico-emoțională față de realitate.

          Într-o situație reală de viață omul poate folosi diferite tipuri de emotivitate sau anumite combinații din ele. Întrebuințarea diferitor tipuri de emotivitate într-o situație va duce, corespunzător, la diferite rezultate.
          În ceea ce privește posibilitățile în curs de dezvoltare a procesului de (emotivitate) emoționare, F.E. Vasiliuk distinge următoarele legități.
          Dacă dominanta procesului de emoționare este principiul plăcerii, emotivitatea, chiar și în caz de succes, poate duce la regresul personalității. Principiul realității, în cel mai bun caz, reține personalitatea de la degradare. Numai emotivitatea valorică și creativă transformă situațiile critice din evenimente distrugătoare de viață în momente de perfecționare și creștere spirituală a ei. La rândul său, emotivitatea creativă poate, la diferite etape ale procesului său, să întrebuințeze principiile plăcerii, realității și valorii, corespunzător diferitor tipuri de situații critice descrise la început de capitol. Există situații pentru care este optimală întrebuințarea unui anumit tip de emotivitate.

          Orice om are atât experiența propriilor emoționări, produse de el în propria viață, cât și acumulează anumite „schematisme” de ieșire din criză, care reprezintă forme cultural-istorice, – prin artă, comunicare, obiceiuri, ritualuri – din cultura, pe care M. Mamardașvili o definea ca „definirea formei (determinarea)”, în urma aplicării căreia în practică omul capătă complexitatea lui interioară, se găsește pe sine ca om. În lucrarea „Necesitatea formei” M. Mamardașvili scrie că aceste forme și structuri ale conștiinței artistice „introduc individul psihic natural în omenesc, în succesivitatea și stabilitatea memoriei, în atașamente și afinități (raporturi), și aceasta este foarte important, deoarece în natura nu este dat, nu este „codat”, nu există un mecanism firesc (natural), care să funcționeze de la sine, de reproducere și realizare a relațiilor, dorințelor, emoțiilor, faptelor, scopurilor, formelor ș.a.m.d. specific umane – mai pe scurt, a însuși fenomenului ca atare… Produsele (obiectele) speciale de artă sunt niște anexe la noi, prin intermediul cărora noi reproducem omul în noi.”.

          În încheiere aș vrea să vă prezint un fragment din lucrarea marelui scriitor francez și filosof J.-P. Sartre „Studiul teoriei emoțiilor”:

          „Emoția este un anumit mijloc de înțelegere (interpretare) a lumii… Când scopurile propuse devin extrem de dificile ori, când nu vedem rostul vieții, noi nu mai putem rămâne în această lume, atât de exigentă, atât de grea… Atunci noi încercăm să schimbăm această lume, să-i supraviețuim. Aceasta încercare nu este conștientă, fiindcă atunci ea ar fi obiectul de gândire. Ea este, în primul rând, acceptarea noilor relații și noilor cerințe. Comportarea emoțională… tinde prin ea însăși să-i comunice obiectului, fără să-l schimbe în structura lui reală, o altă calitate, o existență sau o prezență mai mică (sau o existență mai mare ș.a.m.d.)”.

2.2. Psihologia emoțiilor – delimitări conceptuale

Emoțiile, sentimentele, dispozițiile și pasiunile animă viața cotidiană și reprezintă elementele fundamentale ale acesteia. Convențiile sociale ne obligă însă adesea să le canalizăm într-o anumită direcție sau să ni le reprimăm. Chiar și studiul lor stă sub semnul ambiguității : pentru sociologi emoțiile țin de psihologie, iar psihologii nu le analizează decât sub aspect patologic.

Pentru unii autori este evident că „esența emoțiilor este ceva strict individual și intim, o experiență internă care cu greu poate fi explicată în cuvinte” (Brian Parkinson, Agneta H. Fischer, Antony S.R. Manstead 2005, p.19).

Jacques Cosnier, medic, psihiatru, psihanalist și etolog, oferă în lucrarea sa  " Introducere în psihologia emoțiilor și sentimentelor" răspunsuri personale la câteva intrebari de bază.

Câmpul afectiv al vieții cotidiene este vast, dar dificil de definit. Vocabularul emoțiilor este foarte bogat ; s-au inventariat cateva sute de termeni numai în limba engleză, iar în limba franceză, încă 150. Multe cuvinte sunt folosite pentru a vorbi despre ceva puțin cunoscut și care totuși ne animă zilnic ("emoție" provine de la e-movere, a merge mai departe, a emoționa). Există momente în care se caută emoțiile și momente când se fuge de ele. Dispensarea de emoții este ținta unor filosofii ale Nirvanei, în timp ce obiectivul unor terapii "umaniste" este de a le "elibera" și a le face să "circule" ; și unele, și celelate doresc să recâștige, să mențină sau să sporească bucuria de a trăi.

Cert este că de la Platon, care considera că emoțiile perturbă gândirea, până la Kant, pentru care ele sunt maladii ale sufletului, Darwin, pentru care se integrează în prețioasele comportamente adaptative și evolutive ale speciilor sau Sartre, pentru care constituie "mod de existență a conștiinței" ce permite "înțelegerea propriei ființe în lume" și încă mulți alții, domeniul emoțiilor se prezintă la fel de confuz atât în filosofie, cât și în reprezentările populare.

Dar chiar și oamenii de știință vorbesc despre emoții într-un mod care poate părea contradictoriu și uneori chiar autocontradictoriu, ca și cum, în acest domeniu, fiecare ar fi liber să-și elaboreze propria teorie și să redefinească termeni și concepte. Kleinjinna și Kleinjinna (1982) au inventariat 11 categorii de definiții ale emoțiilor :

pentru Dantzer (1988), "termenul de « emoție » desemnează sentimente pe care fiecare dintre noi le poate recunoaște în sine prin introspecție sau le poate atribui celorlalți prin extrapolare", dar, de asemenea se mai menționează că faptul "de a nu rămâne pur cerebrali și de a fi însoțiți de modificări fiziologice și somatice" contituie o caracteristică importantă care ne permite "să deosebim emoțiile de sentimentele obișnuite".

pentru Pages (1986), trebuie să se distingă "afectul de expresia emotivă, înțelegând prin primul termen experiența psihică și prin cel de-al doilea doar aspectele comportamentale, gesturile, mimica, țipetele, lacrimile și dispozițiile fiziologice care stau la baza acestora". Cât despre "sentiment", el constituie o diferențiere a afectului, criteriului lui distinctiv și asocierea lui cu un discurs interior care numește și obiectul și natura relației. Sentimentul se construiește în timp și leagă persoanele, pe când "afectul este trăit punctual, pe moment".

pentru Ekman (1992), emoțiile sunt entități psihofiziologice și comportamentale discrete finite ca număr : emoțiile de bază (basic emotions) care au în comun o declanșare rapidă, o durată scurtă, o apariție spontană, o evoluție involuntară și răspunsuri coerente. Prin aceasta, ele se disting de celelate emoții cum ar fi atitudinile emoționale (ex. : dragoste, ură), dispozițiile (ex. : îngrijorare, euforie, iritare), trăsăturile emoționale sau caracteriale (ex. : ostil, timorat), „dezordinile emoționale” " (ex. : depresie, manie), emoțiile latente (emotional plots), „emoțiile complexe” legate de situații particulare și de o relație (ex.: gelozia, ranchiuna).

pentru Oatley (1992), emoțiile sunt niște stări intrinseci și intrapsihice, ceea ce denotă faptul că, conexiunea lor cu lumea exterioară trebuie neapărat să fie indirectă și mediată. Autorul explică apoi faptul că „emoțiile pot fi cauzate, sau pot avea ca obiect un eveniment social și că ele pot influența în expresia lor cursul vieții sociale, numai că ele însele vor rămâne individuale și interne” (Brian Parkinson, Agneta H. Fischer, Antony S.R. Manstead 2005, apud. Oatley 1992).

Frijda (1986) propune o definiție de lucru a „fenomenelor emoționale” : acestea sunt „comportamente noninstrumentale (nefinalizate operatoriu), trăsături noninstrumentale de comportament, schimbări fiziologice și experiențe evaluative, legate de subiect, totul fiind provocat de evenimente externe sau mentale și în primul rând de semnificația unor astfel de evenimente”. Același autor distinge emoțiile de pasiuni; pentru el, acestea din urmă nu au nevoie de un eveniment declanșator, ci se exprimă spontan și sunt consacrate în mod durabil unor scopuri. Dispozițiile și stările de spirit asociate cu pasiunile sau dezvăluite prin izbucniri emoționale sunt „sentimente”.

Pentru neurofiziologul J.D. Vincent, pasiunile și emoțiile sunt sinonime, iar lucrarea sa „La Biologie des passions” (1986) propune o nouă teorie a emoțiilor, bazată pe studiul dorinței, al plăcerii și durerii, al foamei și setei, al dragostei, al sexului și al puterii.

În fața acestei polisemii a termenilor și acestei pluralități a definițiilor, nu va fi de mirare faptul că și teoriile sunt multiple și uneori antagoniste.

Prototipul este celebra controversă James-Cannon, deschisă la începutul secolului.

După James, experiența emoțională se bazează pe modificări corporale, adică mișcări și reacții fiziologice. Fiecare tip de emoție se sprijină pe un ansamblu fiziologic particular. Deci reacțiile periferice sunt cele care diferențiază emoțiile.

După Cannon, dimpotrivă, punctul de plecare este central. Totul începe în creier printr-o activare generală și nonspecifică, iar interpretarea cognitivă a situației este cea care diferențiază emoțiile.

Aceste poziții, care au generat numeroase variante, au fost schematizate prin formula : pentru James, „ne este frică deoarece fugim” și pentru Cannon, „fugim deoarece ne este frică” sau „suntem triști fiindcă plângem” vs. „plângem fiindcă suntem triști”. După aproape un secol, lucrurile nu au fost încă puse la punct și dezbaterea continuă.

O ultimă constatare oferă poate una dintre cheile ansamblului. Când savanții sau filosofii vorbesc despre emoții, ei nu ezită să se dea drept exemplu, fenomen excepțional în textele științifice în care preocuparea pentru obiectivitate și imparțialitate este de rigoare. Or, referințele personale sunt în acest caz foarte numeroase, după cum o arată exemplele următoare :

„dacă eu știu că partenera mea este tristă, eu pot să prevăd cu mai multă precizie reacțiile pe care le va avea și prin urmare pot să-mi ajustez comportamentul”.

„dacă mi-e teamă la început când pun piciorul pe un vas cu pânze…”

(Dantzer, 1988).

„eu văd venind spre mine un animal feroce, mi se înmoaie picioarele, inima mea bate mai slab, (eu) devin palid, (eu) cad și (eu) leșin.”

(Sartre, „Esquisse d’une theorie des emotions”, 1965).

„Diferitele tipuri de cunoaștere generează diferite tipuri de experiențe emoționale și cunoașterea noastră, percepțiile noastre fac parte din categoria indiciilor care ne permit să etichetăm experiența noastră drept furie, teamă sau bucurie” (Frijda, 1989).

„De exemplu, când tu vezi pe cineva că are o expresie de dezgust, tu știi că această persoană reacționează la ceva cu gust sau miros neplăcut, concret sau metaforic vorbind și că probabil se va îndepărta de sursa respectivă de stimulare” "(Ekman, 1992).

Acest limbaj la persona I sau a II-a denotă faptul că atunci când este vorba de domeniul emoțiilor, autorii se implică în propriul lor discurs. Fiecare, explicit sau implicit, face referință la sine, iar introspecția ocupă aici un loc fundamental, în ciuda tuturor dispozițiilor obiectiv sofisticate și a programelor riguroase de cercetare. A vorbi despre emoții înseamnă deseori a vorbi despre sine și aceasta este fără îndoială una dintre cauzele marii varietăți a discursurilor care le au drept subiect. Acest lucru traduce ceea ce Jacques Cosnier numește postulatul empatic, care se află în mod necesar la baza oricărei tentative de studiu a fenomenelor afective. Într-adevăr, deși comportamentele și reacțiile fiziologice pot constitui teme de studiu care pot fi transpuse obiectiv, permițând observații repetate, verificabile și consensuale, aspectul subiectiv al emoțiilor rezultă întotdeauna din mărturii și referințe personale. Mărturia este adusă de către cel care trăiește emoția, iar dacă observatorul îi acordă încredere, aceasta se întâmplă pentru că el însuși „știe” că astfel de trăiri există. Cercetătorii și subiecții pe care îi studiază admit în mod tacit că posedă o aptitudine comună de a trăi stări mentale, dintre care unele sunt „emoții”, iar vocabularul curent certifică existența și generalitatea acestora la o populație dată.

2.3. Definirea subiectului : Psihologia emoțiilor și a sentimentelor cotidiene

Stricto sensu, emoțiile desemnează astăzi pentru un număr mare de autori doar emoțiile „de bază” sau „primare” : frica, surprinderea, furia, bucuria, tristețea și altele câteva în număr de șase până la zece, precum și derivatele lor, emoțiile „mixte”, care rezultă din combinarea emoțiilor de bază. Ca urmare a unei astfel de poziții, dragostea și angoasa îndeosebi sunt doar rareori abordate de specialiști în emoții. Se întâmplă destul de des totuși ca sub etichetele de „viață afectivă” sau „viață emoțională” să fie incluse și una, și cealaltă; în mod evident, dragostea, atracția erotică, ura, agresivitatea, anxietatea joacă în viața cotidiană roluri la fel de importante ca și așa-numitele emoții de bază.

Astfel, fără a ignora accepția restrânsă, ba chiar consacrată, a termenului „emoție de bază”, se vor considera drept emoții, într-o accepțiune extinsă, toate evenimentele sau stările din domeniul afectiv care se caracterizează printr-un ansamblu de „trăiri” psihice specifice însoțite, în mod variabil ca intensitate și calitate, de manifestări fiziologice și comportamentale.

Aceste trăiri psihice constau în stările mentale care vor fi denumite afecte. Unele, cu o durată limitată, rezultă dintr-o inducție evenimențială precisă (ex. : bucuria provocată de o veste bună). Acestea sunt emoțiile de bază și derivatele lor. Altele, mai durabile, sunt legate mai mult de relații decât de evenimente; ele sunt deseori numite sentimente (ex. : simpatia pe care i-o purtăm unui prieten).

Manifestările comportamentale diferă în funcție de natura afectului : fugă, apropiere, exuberanță, retragere în sine etc. , fără a uita manifestările verbale care sunt o formă particulară a manifestărilor comportamentale.

Manifestările fiziologice sunt denumite ascunse sau vizibile.

Ascunse (scapă privirii) : modificările funcționale neuro-endocrine, metabolice, chiar cele imunitare.

Manifeste (observabile) : simptomele activării sistemului nervos autonom, cum ar fi accelerarea sau încetinirea ritmului cardiac, tremuratul, pielea de găină, transpirația, modificările diametrului pupilei, nevoia de a urina, gâtuirea esofagiană, schimbările de culoare ale tegumentelor, plânsul, râsul etc.

În cadrul acestei definiții foarte largi a stărilor emoționale, se va da întâietate manifestărilor psihice. „Orice trăire subiectivă este cu siguranță bazată pe o manifestare fiziologică concomitentă” (Jacques Cosnier, 2007, p.18). Însă, observația naturalistă a demonstrat că numeroase trăiri sunt asociate cu manifestări imperceptibile chiar pentru subiect; nu apar manifestări fiziologice manifeste și totuși există afecte, emoții sau sentimente.

Cotidianul reprezintă ceea ce se întâmplă atunci când nu se întâmplă nimic. Se compune din mici bucurii și din mici necazuri, fiind uneori teatrul unor crize efemere sau durabile, al unor situații euforizante sau întristătoare care se detașează pe fondul monotoniei obișnuite.

Dar, dacă viața cotidiană este punctată de bucurii, necazuri, surprize, furii care se înscriu în memorie și pot să devină ulterior obiectul unor relatări structurate, aceasta nu înseamnă că rutina obișnuită este goală din punct de vedere afectiv.

Trei puncte de vedere vor alimenta abordarea lui Jacques Cosnier, și anume cel al biologiei, cel al etologiei și cel al psihanalizei.

Punctul de vedere biologic

Deoarece o componentă de bază a emoțiilor o constituie manifestările fiziologice, ne putem aștepta ca biologia să posede o teorie competentă în privința acestui subiect.

La prima vedere, ea reunește cel puțin trei surse diferite de date : unele etologice, despre comportamentele emoționale animale, altele etologice, despre contextul hormonal al acestor comportamente și ultimele, neurofiziologice, despre structurile nervoase centrale și periferice implicate. La aceste trei surse s-ar mai putea adăuga și biologia generală sub aspectul ei „istorico-naturalist” și în măsura în care vine să susțină concepțiile evoluționiste darwiniste și post-darwiniste.

Astăzi este evident că orice manifestare comportamentală, ca și orice stare mentală sunt susținute de procese organice. Nu există gândire fără creier și nici comportament fără corp, iar domeniul vieții afective nu se sustrage de la regulă. Însă problema este pusă altfel : permit lucrările de biologie o mai bună înțelegere a emoțiilor cotidiene?

Biologia este mai mult o știință a „competenței” decât a „performanței”. Ea prezintă potențialitățile organismului, constrângerile sale somatice și procesele care sprijină comportamentele, gândurile și emoțiile, dar nu ne permite să știm care sunt aceste comportamente, gânduri și emoții, și cu atât mai puțin care sunt raporturile lor cu istoria individuală și cu contextul situațional.

„Mecanica pasională” de bază cuprinde glandele suprarenale (medulare și corticale), sistemul nervos autonom (simpatic și parasimpatic), hipofiza și hipotalamusul, substanța reticulară, paleocortexul și neocortexul (emisferele dreaptă și stângă). Unele dintre structurile amintite au acțiune rapidă, altele întârziată, iar altele le comandă și le controlează pe celelalte, care la rândul lor le reglează pe primele prin bucle retroactive. Toate implicând circulația unor substanțe chimice (hormoni și neuromediatori).

Dincolo de problema nivelurilor de explicare (competență/performanță), există o problemă a definirii obiectului. În cazul emoțiilor, definițiile sunt foarte imprecise, amalgamează mai multe fenomene și, în consecință, determină ca orice fiziologie specifică să fie foarte aleatorie. Comentariile foarte explicative ale savanților ajung cel mai des la o sumă de date eterogene.

Pentru a încheia cu aportul biologiei, se vor recapitula articolele din catalogul său, o modelare ca rezultat al marilor motivații. Unele, ca foamea și setea, se conformează sistemelor de reglare homeostatică foarte cunoscute astăzi și se traduc prin nevoile aflate în serviciul conservării speciei. Acestor nevoi și dorințe le corespund stările mentale „afective”, care au rolul de inductori ai unor patternuri (sau module) comportamentale programate conform codului genetic al fiecărei specii și conform modalizărilor epigenetice, în care cultura joacă un rol major pentru specia umană.

„Stările mentale afective”, sunt deci rezultatul utilizării sistemelor motivaționale (psihanaliștii ar spune „pulsionale” , fie prin inducții exogene (provenind din mediul înconjurător), fie prin inducții endogene (proprii organismului), fie prin conjuncția celor două.

În concluzie, biologia poate să ofere astăzi informații asupra sistemelor motivaționale, asupra structurilor de trezire și de pregătire la acțiune și asupra patternurilor proprii fiecărei stări afective (mai ales ceea ce autorii vor numi stările fizice); dar toate acestea într-o perspectivă generală, potențială și competențială, deci în afara unei istorii și a unui context.

Punctul de vedere etologic

Inițial, etologia a fost definită ca fiind „biologia comportamentului”, dar etologia este mai degrabă un studiu obiectiv al comportamentelor naturale, adică al comportamentelor spontane (opuse comportamentelor provocate experimental) observate pe „teren” , cu alte cuvinte, în cadrul de viață obișnuit al animalelor. Deci, etologia aparține ramurii „istorico-naturale” a biologiei, adică se înrudește îndeaproape cu ecologia și zoologia; și prin urmare, atinge aceste aspecte comparatiste și filogenetice; altfel spus, ține cont de istorie și de context.

Aportul etologiei va fi menționat de mai multe ori și nu din întâmplare în cartea lui Darwin „Exprimarea emoțiilor la oameni și animale” (1872) este considerată una dintre lucrările inaugurale ale etologiei comparate.

Prin urmare, se vor enumera mai jos unele dintre datele etologiei susceptibile să ne ghideze reflecțiile asupra emoțiilor :

mai întâi, faptul că animalele au un comportament care dezvăluie o viață emoțională foarte bogată, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Mamiferele, și mai ales cele care ne sunt familiare (câinii, pisicile) sau apropiate (primatele), prezintă fără nici o îndoială modele comportamentale specifice furiei, fricii, surprizei, tristeții și bucuriei. Sunt capabile să realizeze legături de prietenie și, evident, erotico-amoroase. Sunt, de asemenea, în stare să întrețină relații de ostilitate personalizată, de dușmănie și să se coalizeze pentru a-și doborî rivalii;

după cum observase deja Darwin, la speciile sociale expresia emoțiilor este integrată în sistemele de comunicare proprii fiecărei specii. Atât Lorenz, cât și numeroși alți etologi specialiști în comunicarea animală au confirmat-o;

ritualizarea expresiilor emoționale reglează viața socială. Astfel, sunt ritualizate luările de contact, negocierile raporturilor de dominare și supunere, reconcilierile, gestiunea agresivității și a sexualității, cooperarea etc.;

în funcție de specii, există legături interpersonale de mai multe tipuri: legături între mamă și copii (atașament), legături între masculi și femele (legături sexuale sau poligame) , legături între femele, legături între masculi;

în marea lor majoritate, aceste manifestări sunt legate de :

Genetica speciei. Diferitele tipuri de comportament și repertoriile lor sunt programate ereditar, chiar dacă instalarea lor este epigenetică, adică apare în cursul interacțiunilor cu mediul și mai ales cu mediul social;

Starea fiziologică de moment a animalului. De exemplu, comportamentul sexual în cazul speciilor sezoniere nu se manifestă decât atunci când echilibrul endocrin corespunzător este atins, provocând erotizarea. Fenomenul rutului la femelă este caracteristic în acest sens: femela nu devine erotic receptivă decât în perioada ovulației.

Prin urmare, la animale „emoțiile” reprezintă un element fundamental în perioada reglărilor individuale ale acțiunii, iar, prin expresia lor ritualizată, un element fundamental al organizării și al reglării vieții sociale.

Fără emoții nu există comunicare și fără comunicare nu există viață socială . Se cuvine să remarcăm că, în măsura în care este o știință de teren, etologia permite o abordare mult mai contextualizată decât biologia, dar și că se ocupă de comportamentele emoționale și nu în mod direct de emoții sau de afecte.

Punctul de vedere psihanalitic

Spre deosebire de etologie, psihanaliza nu se ocupă de emoții ca atare, ci de afecte.

Încă de la începutul activității sale din anii 1890 – 1900, Freud se confrunta cu afectele. În perioada acesta, el îngrijea, deseori cu colaboratorul său Breuer, „isterici”, în general tinere femei din burghezia vieneză care prezentau diferite tulburări somatice, asociate cu indispoziții cauzate de probleme sentimentale. În acea perioadă, terapia se baza foarte mult pe hipnoză și sugestie, iar Freud împreună cu Breuer descoperă că, dacă reușesc să provoace acestor bolnavi crize în timpul cărora să retrăiască scene traumatizante uitate, rememorarea acestor reprezentări și reviviscența afectelor de care sunt legate permit o „abreacție” și dispariția simptomelor, afectele „înăbușite” se descarcă.

Pornind de la acest model inițial, Freud își extinde concepția la celelalte nevroze și recunoaște trei mecanisme de transformare a afectelor : blocajul care însoțește refularea reprezentărilor și convertirea lor într-un simptom somatic, deplasarea spre o reprezentare substitutivă în obsesii și fobii, instabilitatea psihicului prin dezlegarea libidoului și transformarea în angoasă în cazul nevrozei anxioase și al melancoliei.

Pe de altă parte, în conformitate cu eseurile sale teoretice inițiale, bazate pe metafore neurobiologizante, Freud considera că afectul este o reprezentare a pulsiunii, dar lega acest concept de un aspect cantitativ : folosea termenul de „cuantum de afect” pentru a explica tensionarea libidoului, „atunci când acesta s-a detașat de reprezentare și găsește o expresie adecvată cantității sale în procese care devin perceptibile ca afecte”. Din această perspectivă, afectul ar fi aspectul subiectiv al cantității de energie pulsională. În momentul în care descărcarea de energie pulsională este imposibilă, cantitatea amorsată se transformă în angoasaă.

În acestă primă etapă a psihanalizei, Freud descoperă în același timp rolul reprezentărilor, al refulării acestor reprezentări și al afectelor legate de ele. În cadrul terapiilor, el subliniază că „bolnavul descrie în detaliu ce i s-a întâmplat, dând emoției sale o expresie verbală” și că „o amintire lipsită de încărcătură afectivă este aproape în totalitate ineficientă.”

Mecanismele de apărare care se opun reminiscenței luptă împotriva reviviscenței „afectelor de rușine, regret, suferință”.

Pulsiunea are, în această concepție, doi reprezentanți psihici : reprezentarea și afectul. „Vindecarea” se va face prin verbalizarea reprezentării refulate și recalificarea afectivă a acestei reprezentări. Prin urmare, avem : reprezentarea lucrului + afect = întoarcere la reprezentarea prin cuvinte. Pe scurt, refularea acționează asupra reprezentării lucrului, iar afectul se transformă în angoasă, se deplasează sau este reprimat.

Angoasa poate primi valoarea unui semnal, după cum și frica este un semnal al unui pericol de origine internă, fantasmatică.

Un alt aspect al teoriei psihanalitice privind afectele este faimosul principiu al plăcerii-neplăcerii : ansamblul activității psihice are ca scop evitarea neplăcerii și producerea plăcerii. Or, neplăcerea este legată de tensionarea excitației, iar plăcerea de descărcarea excitației.

Cu toate acestea, în 1920, Freud va trebui, în lucrarea „Dincolo de principiul plăcerii” , să nuanțeze această identificare prea schematică a neplăcerii cu tensiunea, deoarece, în mod evident, există tensiuni plăcute, iar căutarea excitației este un mobil la fel de frecvent ca și evitarea acesteia. Trebuie luat în considerare și un aspect temporal întrucât ceea ce constituie plăcere la un moment dat se poate transforma în neplăcere în funcție de durată și timp; intervine un aspect calitativ care îl completează pe cel cantitativ. Deci, antinomia plăcere-neplăcere este dublată de o altă opoziție : plăcere-realitate. Principiul plăcerii guvernează procesele primare și tinde spre o descărcare imediată, în timp ce principiul realității se opune respectivei descărcări, prin introducerea ocolișurilor și amânărilor, și permite astfel dezvoltarea proceselor secundare ale limbajului și culturii. Plăcerea pare legată atât de deturnarea energiei pulsionale spre scopuri sublimatorii cât și spre descărcarea imediată.

După Freud mai mulți psihanaliști au încercat să completeze și să aprofundeze această teorie.

În 1973, A. Green a consacrat ansamblului acestor concepții, freudiene și post freudiene, un studiu critic foarte detaliat. El ajunge la concluzia că afectul ar fi împărțit pe doi versanți : unul corporal, și mai ales visceral, iar celălalt psihic, prezentând două aspecte : activitatea autoperceptivă, care corespunde percepției mișcărilor corporale, și activitatea evaluativă, corespunzătoare senzațiilor de plăcere-neplăcere.

Prin urmare, atât pentru Green, cât și pentru Freud, afectul merge dinspre corp înspre psihism, fiind considerat „privire asupra corpului emoționat”, iar aspectul calitativ devine esențial pentru că este cel care va permite Eului, în virtutea principiului plăcerii-neplăcerii, să accepte sau nu afectul în discuție, iar în caz de non-acceptare, să-l împingă în inconștient.

Psihanaliza s-a născut în momentul observării abreacției pacienților isterici cu reminiscență a reprezentărilor și reviviscență a afectelor.

Dar pornind de aici, Freud, din motive teoretice și personale, a privilegiat în mod deliberat aspectul „reminiscenței reprezentărilor” în detrimentul aspectului „reviviscenței afectelor”. Poziția alungită, prioritatea acordată mentalizării, trecerea obligatorie prin verbalizare sunt expresii manifeste ale alegerii sale. Afectele și-au păstrat un loc în teoria psihanalitică (loc necesar pentru ca „discursul” să rămână „viu”), dar cu condiția să treacă prin cuvânt.

Totuși, această orientare verbalizantă a psihanalizei a provocat periodic și încercări revizioniste, ba chiar contestatare, dintre care cea mai importantă a fost dizidența reichiană.

W. Reich, la început discipol foarte fidel a lui Freud, a observat preferința maestrului său pentru reminiscența reprezentărilor în detrimentul reviviscenței afectelor, fapt ce ducea inevitabil la privilegierea expresiei verbale în raport cu expresia corporală. Se poate spune retrospectiv că Reich a făcut o alegere inversă : a preferat reviviscența reprezentării și expresia corporală expresiei verbale. De aici au rezultat o dezvoltare teoretică asupra mijloacelor de apărare corporale și introducerea unor noi practici, calificate astăzi drept practici „cu medieri corporale”.

Prin urmare, biologia, etologia și psihanaliza aduc fiecare î n domeniul ei materiale utile pentru cunoașterea emoției în sens larg.

Stările emoționale sunt caracterizate prin trei tipuri de manifestări : fiziologice, comportamentale și psihice. Nici unul dintre cele trei aspecte nu este suficient pentru a denumi fenomenele afective, dar toate concură la acest lucru în măsuri diferite, complementare, ireductibile, dar nu incompatibile. Formulele de genul : „dragostea nu este decât o chestiune de molecule” sunt amuzante și provocatoare, dar nimic mai mult. Căci pentru a ajunge de la molecule la sentimentul numit dragoste, este nevoie ca aceste molecule să aparțină unui sistem organizat, ca organismul în cauză să se găsească într-un anumit context intern și extern și, în fine, ca organismul în cauză să perceapă emoții specifice.

Prin urmare, studiul vieții afective este astăzi la fel de important și de complex.

2.3.1. Teoriile generale ale emoțiilor.

Aceste teorii pot fi grupate schematic în două mari categorii : pe de o parte cele care caută să explice mecanismele reacțiilor emoționale și pe de altă parte cele care încearcă să definească pragmatica emoțiilor.

2.3.1.1. Teoriile mecaniciste sau teorii procesuale

Aceste teorii sunt numeroase și s-au organizat în principal în jurul a două tipuri de probleme :

prima este cea a originii centrale sau periferice, în jurul căreia se grupează dezbaterea James-Lange contra Cannon ;

cea de-a doua privește relația emoție – cogniție : emoția este un element al cogniției sau constituie o entitate autonomă?

Dezbaterea James-Lange contra Cannon

Se referă în primul rând la o problemă de cauzalitate formulată în termeni secvențiali : pentru James și Lange rolul esențial și primar este atribuit reacțiilor corporale și comportamentale, în timp ce pentru Cannon respectivele reacții au loc în urma proceselor nervoase centrale.

Această opoziție schematizată la extrem provoacă câteva probleme. Mai întâi cea a specificității reacțiilor. În cazul în care preced, reacțiile corporale pot avea două funcții :

-alertează subiectul, care evaluează situația, iar evaluarea este urmată de diverse reacții specifice;

-alertează subiectul, dar sunt foarte ușor diferențiate, iar evaluarea situației este mult influențată de perceperea stării interne specifice care o precedă.

În ambele cazuri trebuie să admitem existența unor patternuri specifice ale modificării lor fiziologice în funcție de emoții.

Teoriile cognitiviste

În majoritatea lor, aceste teorii se raportează la modalitatea de tratare a informației.

Principiul general este următorul : într-o primă etapă, evenimentul inductor este receptat, interpretat, codat și transpus într-o formă de reprezentare internă (de cogniție). În a doua etapă este aplicat un plan de pregătire în vederea acțiunii. Iar în a treia etapă este efectuată o evaluare a adecvării adaptative.

Se dă schema următoare :

Concepția menționată, cu variantele sale este cea adoptată de diferiți autori cognitiviști (Leventhal, 1984 ; Lazarus, 1982, 1984)

Modelul propus de Frijda (1986) pare foarte reprezentativ în această privință. Evenimentul inductor este mai întâi receptat și codat de către un „analizator”. Un „comparator” îi apreciază gradul de interes și emite unul dintre următoarele patru semnale de pertinență : plăcere, durere, mirare, dorință sau, eventual, un semnal de nonpertinență; un „diagnostician” îi evaluează contextul; un „evaluator” analizează gradul de urgență și de seriozitate al situației astfel create și dacă este sau nu nevoie să fie modificate acțiunile în curs; un „propunător de acțiune” introduce o schimbare în pregătirea acțiunii în baza tratamentelor precedente. Urmează apoi unele modificări fiziologice și trecerea la acțiune, care constituie răspunsul deschis, care modifică retroactiv situația în raport cu stimulul declanșator.

Avem de-a face cu un model secvențial care, la fiecare etapă, poate suferi influența unui proces de reglare. În plus, Frijda are grijă să observe că sistemul în cauză este unul dinamic, în continuă activitate atât timp cât subiectul este treaz și că presupune o gestiune integrativă a ansamblului. Mai ales când emoția trebuie situată în raport cu alte solicitări și motivații.

Trăirea emoțională ar fi o stare de conștientizare a unor „forme de stare” ale unei serii de subsisteme : de asistență, acțiune, informare, reglare și monitorizare. La un moment dat, toate fațetele prezentate de fiecare subsistem ar urma să fie tratate de o funcție evaluativă, iar rezultanta ar determina natura și intensitatea emoției. Diferitele componente ale emoțiilor ar fi stările tipice de moment ale subsistemelor funcționale ale organismului.

Critica teoriilor mecaniciste

Deși incompletă, expunerea modelelor procesuale permite evidențierea câtorva chestiuni majore. Însă există motive să considerăm că problemele menționate (cea a priorității originii centrale în raport cu originea periferică și problema mai modernă a importanței cognițiilor) nu au fost întotdeauna bine formulate. Este cazul să se depășească acest model tradițional de tipul „sau/sau” și să fie înlocuit printr-unul de tipul „una n-o împiedică pe cealaltă”. Dacă reprezentările mentale pot induce afecte și reacții corporale vegetative, ar putea funcționa și varianta inversă.

Trecerea de la reprezentări mentale la reacții corporale este un fapt cert : este modul în care reacționează spectatorii la un film sau o piesă de teatru, dramatică sau comică. Reprezentările ficționale generează plânsete și râsete autentice.

Însă crearea de anumite condiții convenabile pentru corp prin mimică, posturi, exerciții musculare și respiratorii induce de asemenea afecte și reprezentări.

Putem considera ca valabile reciprocitățile următoare :

Reprezentări Afecte

Activități corporale

Se știe că zâmbetul este considerat de unii specialiști drept tratament pentru anxietate și depresie.

Inducțiile reciproce menționate intră de altfel în procesele empatice.

Fără îndoială că același lucru este valabil și pentru opoziția „cogniție/emoție”. Dezbaterea în cauză s-a desfășurat în anii 80 și uneori ia numele cercetătorilor „Zajoc/Lazarus”.

Pentru Zajoc, emoția este o entitate autonomă care nu se poate reduce la cogniție și care are o natură diferită de aceasta. Emoția și cogniția fac parte din două sisteme care, deși sunt în interacțiune, sunt independente.

El prezintă următoarele argumente :

-reacțiile afective se produc într-un timp mai scurt decât reacțiile cognitive, care prezintă stări latente mai lungi. Căile neurofiziologice scurte ar putea asocia în mod direct stimulul și emoția;

-reacțiile afective ocupă un loc mai important în evoluția speciei decât în evoluția individului : emoția precedă cogniția;

-reacțiile afective sunt relativ independente de voință și rațiune; deseori sunt destul de puțin conștiente și dificil de exprimat prin cuvinte. Se pare, de altfel, că nu există o legătură între conținutul substanțial (denotativ) și aspectul evaluativ (conotativ).

În opoziție cu perspectiva menționată se găsește cea e cognitiviștilor. În cadrul acestor teorii, aprecierea semnificației afective este fundamentală, indiferent că este vorba de aprecierea cauzelor (interpretarea situației) sau de consecințele acțiunii. Ca urmare, Lazarus face deosebire între evaluarea primară a aspectului pozitiv sau negativ al oricărei situații noi, urmată de o evaluare a resurselor (evaluare secundară), eventual necesară pentru interacțiunea față în față. Procesul acesta este la rândul lui urmat de o evaluare a rezultatelor.

În general, susținătorii unei concepții cognitiviste merg pe linia indicată de Schachter încă din 1964 : interpretarea situației are rolul de a determina aspectul subiectiv și tipul de emoție implicate. Specificul și chiar rolul reacțiilor fiziologice rămân în această viziune cu totul secundare sau nedeterminate, ba chiar, conform lui Weiner (1982, 1986), de-a dreptul nule.

Putem considera aceste opoziții artificiale. O stare emoțională poate urma unui proces cognitiv, dar și reciproca este valabilă.

O altă observație se impune însă vizavi de aceste teorii procesuale. La ce se aplică ele mai exact? Fiecare cercetător se gândește probabil la o emoție anume pe care a ales-o drept exemplu atunci când își elaborează un model. Deși există modele parțiale pentru unele sau altele dintre aspectele vieții afective, deocamdată nu poate fi stabilită nici o teorie generală în termeni procesuali.

2.3.1.3. Teoriile pragmaticii emoționale (teoriile funcționale)

La un prim nivel se pot distinge concepțiile nonfinaliste : emoțiile nu servesc la nimic, cel mult la perturbarea ordinii intra-și interindividuale. Schematic vorbind, este cazul filosofiilor neoplatoniciene. Ele se întemeiază pe opoziția tradițională între Rațiune și Pasiune, Suflet și Trup, determinând cel mai adesea religii și morale represive. Aceste concepții cu privire la emoțiile perturbatoare sau disruptive au fost repuse fundamental în discuție de către Charles Darwin.

De la Darwin (1872) la Frijda (1984)

Darwin publică „Exprimarea emoțiilor la oameni și animale” în 1872, un an mai târziu „Descendența omului”, iar treisprezece ani după aceea „Originea speciilor” . Ultima este o operă de maturitate, încununare a descoperirilor și reflecțiilor sale, operă capitală care deschide istoria naturală a speciilor spre etologie și psihologie comparată. Darwin declară aici că naturalistul poate și trebuie să se ocupe de expresia comportamentală (cu excepția senzațiilor). Expresia emoțiilor este comună omului și animalelor, însă doar studierea celor din urmă ne poate permite să înțelegem omul, iar faptele observate la ele sunt preferabile, deoarece ne pot înșela mai puțin. De aici se extrag trei principii care par sa explice majoritatea expresiilor și gesturilor involuntare ale omului și animalelor, așa cum au loc sub influența emoțiilor și a diverselor senzații. Cele trei principii, devenite clasice sunt următoarele :

Principiul perenității obiceiurilor pierdute

În cursul evoluției sale, un anumit număr de comportamente s-au dovedit utile pentru specie, printre care și expresiile emoționale. Acestea s-au fixat ereditar și chiar dacă pe termen lung, unele dintre ele au devenit inutile, au rămas totuși în stadiul primar. Este de exemplu cazul mimicii pe care o adoptă un om furios care își întredeschide gura și își arată dinții strânși ca un animal gata să muște.

Se explică aici faptul că bebelușii și copiii orbi prezintă reacții emoționale fără să fi avut cum să le învețe. Totuși, anumite expresii se pot perfecționa prin exersare.

Principiul expresiei antitetice a emoțiilor opuse

Trăsăturile caracteristice ale emoțiilor opuse sunt de asemenea opuse morfologic și în expresie. La un câine care amenință, urechile sunt ridicate, gura larg deschisă, cu buza superioară contractată ; la un câine supus, urechile sunt pleoștite, gura este închisă, cu buzele relaxate. La om, satisfacția este însoțită de un zâmbet cu ridicarea comisurilor labiale, dezgustul sau tristețea sunt însoțite de bosumflare, cu coborârea comisurilor.

Principiul acțiunii directe a sistemului nervos

Dacă excitația este puternică, „forța nervoasă”, generată în exces, se transmite în conformitate cu anumite căi predeterminate ale sistemului nervos și, parțial, în virtutea obișnuințelor.

În acest principiu se găsesc două idei și anume : predeterminarea patternului expresiv ce corespunde predeterminării structurilor nervoase și ideea de scurgere a forței nervoase, care anunță ideile de catharsis și de descărcare dezvoltate câteva decenii mai târziu de psihoterapeuți.

Un secol mai târziu, N. Frijda propune următoarele principii :

Principiul activității raționale

Activitatea rațională este un tip de activitate care stabilește, diminuează sau neagă relațiile fizice și cognitive ale subiectului și mediului în care trăiește. Poate utiliza locomoția, modificările corporale și adaptările senzoriale.

Principiul eficacității interactive

Anumite comportamente expresive pot fi înțelese ca acțiuni al căror scop este de a modifica relațiile subiectului și ale mediului în care trăiește acționând asupra comportamentului altor indivizi.

Principiul activării

Unele comportamente expresive pot fi înțelese ca manifestări de activare comportamentală sau de diminuare a acestei activări (prin activare înțelegându-se orientarea și pregătirea intenționată pentru acțiune, efort sau răspuns).

Principiul inhibiției

Unele comportamente expresive pot fi înțelese ca rezultate ale unei inhibiții sau acțiuni.

Pentru Frijda, punctul crucial este cel al relațiilor individului și ale mediului său; astfel se poate explica faptul că sunt posibile mai multe comportamente pentru o singură emoție. La fel, se poate explica recunoașterea emoțiilor la ceilalți pornind de la recunoașterea patternurilor de mișcări expresive, care pot indica tendința relațională, starea de activare și de control inhibitor.

Însă faptul că emoțiile diferite pot utiliza aceleași activități relaționale explică posibilele greșeli de interpretare.

Comparând principiile emise la distanță de un secol, putem conclude că:

La Darwin găsim trei idei majore : expresia emoțională se folosește de aceleași patternuri în cursul evoluției speciei; cu alte cuvinte, aceste patternuri sunt universale. Respectiva fixare evolutivă este legată de utilitatea originală a emoțiilor pentru adaptarea individului – descărcarea de tensiune, adaptarea la acțiune – și pentru relațiile interindividuale – expresia emoțiilor îi informează pe ceilalți asupra stării și prin urmare, asupra intențiilor subiectului.

Principiile darwiniene se bazează pe recunoașterea dimensiunii funcționale a emoțiilor și a faptului că acestea se supun legilor generale ale evoluției biologice.

Cât despre Frijda, el nu mai insistă asupra acestui aspect evoluționist. În schimb, insistă asupra aspectului funcțional adaptiv : emoția servește drept mediator între subiect și mediul său, ea este motorul activității relaționale. Și precizează mecanismele alternative : activizare/inhibiție a unei acțiuni asupra mediului, fie în mod direct, fie prin intermediul altor indivizi.

În concluzie, punctul de vedere al lui Darwin este mai naturalist, pe când cel al lui Frijda este mai cognitivist.

Un alt mod de a trata teoriile emoțiilor este următorul:

a)Teoria intelectualistă

Teoria intelectualistă a fost elaborată la începutul secolului trecut și aparține lui Herbart și Nahlowski. Ei erau adepții unei psihologii asociaționiste, care dădea o mare importanță reprezentărilor și asocierilor . Acești filosofi au explicat emoțiile prin dinamica reprezentărilor. O stare afectivă ar lua naștere din interacțiunea imaginilor. De exemplu, acordul dintre reprezentări produce bucurie, în timp ce conflictul dintre ele generează tristețea. Trăirile afective odată apărute dau naștere unei serii de modificări organice. Astfel, vestea morții unui bun prieten aduce imaginea lui in minte, care evocă numeroase amintiri fericite, petreceri, glume, discuții, dar acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a trupului său neînsuflețit, imobil și rece. Ciocnirea lor brutală constituie ceea ce noi presimțim ca fiind o adâncă tristețe, durere.

Concepția intelectualistă era unilaterală și simplistă făcând emoția reductibilă la actul de cunoaștere.

b)Teoriile fiziologice periferice

Teoria fiziologică periferică e legată și ea de două nume: William James și Carl Lange; între ei au fost unele deosebiri, dar James, cunoscut filosof este acela care a contribuit la răspândirea punctului său de vedere – o viziune paradoxală. Potrivit versiunii clasice, succesiunea cauzală în determinismul emoției ar fi: stimulul ( situația) percepția situației emoția expresia emoțiilor (mimica, modificări fiziologice). William James răstoarnă această ordine și propune alta : stimul percepția stimulului expresia emoțională emoția. Autorul considera că oamenii raționează greșit. El considera că, văzând ursul în pădure, subiectul se sperie și atunci devine palid, i se zbârlește părul, tremură , etc . De fapt ordinea ar fi inversă: vede ursul, începe să tremure, pălește etc , și conștiința acestor modificări fiziologice este ceea ce individul numește frica. Deci percepția atrage după sine modificările fiziologice. Iar conștiința acestora constituie ceea ce subiectul numește emoție. Nu dacă subiectul e trist plânge, ci invers, fiindcă plânge se simte trist.

Aceasta concepție a lui James își are rădăcina într-o întâmplare din copilărie. Un veterinar se ocupa de un cal bolnav. La un moment dat, secționând o arteră a țâșnit un șuvoi de sânge. James, care asista, a leșinat fără să fi avut timp de reflexiune.

Fiziologic, succesiunea evenimentelor apare astfel: stimulul (S) perceperea stimulului(PS) excitația reflexă a organelor interne și a musculaturii striate (EO) percepția reacțiilor viscerale și somatice emoția (E). Sursa emoțiilor o constituie – după James – excitațiile , semnalele provenite de la viscere, mușchi, etc, reflectarea în creier ca senzații. Trăirea emoțională nu ar fi decât o reverberație a viscerelor, o cenestezie somatică, o colecție de semnale interoceptive.

Teoria lui James – Lange are meritul de a fi subliniat importanța modificărilor fiziologice – mai ales în cazul emoțiilor sociale (afectelor), care fuseseră neglijate de teoriile intelectualiste. În continuare vor fi expuse mai multe argumente împotriva punctului lor de vedere. Mai întâi fiziologic, înregistrând precis diferitele transformări fiziologice produse în emoții, n-au reușit să stabilească un profil absolut specific pentru fiecare emoție, întrucât, așa cum s-a văzut, există manifestări care apar în 2-3 emoții distincte, apoi chiar aceiași emoție se poate exterioriza în moduri diferite, aproape contrarii.

Apoi, intensitatea unei trăiri afective nu e deloc proporțională cu cea a exteriorizărilor și a manifestărilor corporale. De pildă la o înmormântare o rudă plânge, se vaită, se frământă, dar peste câteva ore o găsim într-un restaurant glumind și râzând cu prietenii, pe când o altă persoană care stă mai mult imobilă și nu spune nimic, este influențată de aceasta pierdere luni de zile, ceea ce se observă din modul ei de comportare, din tristețea prezentă, prin felul ei de a gândi și privi viața. E clar ca ea a fost mai puternic afectată de acest deces , însă manifestările ei exterioare, ca și modificările fiziologice au fost mult mai slabe decât în primul caz.

La întrebarea „Ce este primar „ și „Ce este secundar în emoție”, se răspunde: Primar este evenimentul neurovegetativ, iar secundară este trăirea emoțională. În consecință, emoția apare ca un simplu epifenomen, un fapt subiectiv fără eficiență. Ea ar avea doar funcția de a dubla, pe planul conștiinței, o stare organică, fiind proiecția simplă a acesteia. În sens mai larg, conștiința ar fi un simplu dispozitiv de înregistrare a datelor intero – și proprioceptive furnizate de periferia organismului. Teoria lui James a fost numită periferică , întrucât reduce conținutul emoțional la senzații de ordin periferic și în același timp, fiziologică, pentru ca reacțiile fiziologice apar ca fiind determinate în constituirea semnificației afective conștiente.

Totuși , incidentul relatat de James (leșinul provocat de vederea sângelui) arată că uneori o reacție emotivă poate fi în relație cu un instinct. Puii de cimpanzeu se sperie foarte tare văzând un șarpe, înainte de a avea vreo experiență legată de această varietate. Tot așa, un copil de numai câteva luni se sperie tare, dacă mama lui se preface că îl scapă din brațe, fără să fii căzut vreodată. În asemenea cazuri, simpla percepție declanșează o emoție, înaintea oricărei interpretări. Dar astfel de situații sunt foarte rare, cel puțin la om.

Aproximativ în același timp – deceniul ultim al secolului trecut medicul filozof danez Lange reducea emoția la modificările vasomotorii, adică la ceea ce simte individul ca efect al dilatării și contracției vaselor sanguine , a modificării fluxului sanguin în organe. Dacă la James, emoția era cauzată de feed-back-ul modificărilor organice (somatice și vegetative) – trăirea subiectivă a acestor modificări – la C. Lange acest feed-back era doar vascular, vasomotor. Oricum, emoția este redusă la percepția schimbărilor corporale („Schimbările corporale sunt emoții” – spunea Lange).

Aceasta teorie a fost infirmată de fapte .

Experiențe – făcute pe animale – de separare a creierului , de viscere , au arătat că reacțiile emoționale nu se suprimă. În consecință, emoția nu poate fi redusă la conștiința reacțiilor viscerale și glandulare periferice. De asemenea ea nu poate fi redusă la conștiința expresiilor motorii (mimica , gesturi). Dovadă sunt faptele din clinică: bolnavii parkinsonieni, care au pierdut capacitatea de expresie mimică, păstrează viața emotivă nuanțată. Tot așa și bolnavii ziși pseudobulbari, atinși de râs și plâns spasmodic. Se constată ușor râsul fără bucurie și lacrimile fără tristețe.

Aceleași date fiziologice arată că modificările viscerale au o apariție și o evoluție destul de lentă pentru a putea fi considerate sursa de emoție. S-a verificat apoi că producerea artificială a unor modificări viscerale tipice – prin injectarea de substanțe de tipul andrenalinei nu aduc după sine trăirea univocă a unei emoții specifice.

Teoria fiziologică periferică include o parte de adevăr. Având în vedere caracterul procesual al emoției, feed-back-ul vegetativ al organelor efectuate joacă un anumit rol: acesta întreține și uneori exagerează într-o anumită măsură emoția. Este cunoscut de pildă, fenomenul de ereutofobie (teama de a roși) la adolescenți și nu numai. Faptul că tânărul roșește ușor ceea ce devine perceptibil pentru alții – creează un sentiment negativ care, adăugându-se la șocul emotiv inițial, intensifică emoția inclusiv sensibilitatea organică. Tot așa, transpirația, ca efect al emoției, prin faptul că este înregistrată de alții se transformă oarecum în cauză intensificând reacția însăși – ceea ce eclipsează aspectul adaptativ al vieții de relație (prin concentrarea asupra sa).

c)Teoriile fiziologice centrale

Cea mai importantă este aceea cunoscută sub numele de teoria lui Cannon-Bard, formulată de primul și dezvoltată de al doilea. Nu toți psihologii au fost însă de acord cu această idee. Interesant, Walter Cannon, care a descoperit reacția de „lupta sau fuga” (fight or fly), a elaborat o teorie complet diferită asupra modului în care iau naștere emoțiile. Potrivit acestei teorii, trăirea emoțională constituie prin excelență un eveniment central.

W. Cannon, efectuând numeroase studii experimentale asupra creierului pisicii, a demonstrat rolul important pe care îl are talamusul în declanșarea expresiilor emoționale, cât și influența inhibitoare a cortexului asupra acestei formații subcorticale. Ca urmare, el a formulat o teorie după care rolul esențial în emoții îl are talamusul (de aceea a mai fost denumită și teoria talamică a emoției). Succesiunea evenimentelor ar fi (după Cannon) următoarea: stimularea la nivelul receptorului determină impulsul către talamus. De aici descărcările talamice produc, la nivelul viscerelor și mușchilor striați, modificările vegetative și motorii caracteristice, iar simultan – grație descărcării ascendente spre cortex – apare trierea emoțională. Este vorba de un aspect de simultaneitate în principiu.

Sursa trăirii afective rezidă, după Cannon, în procesele talamice nu în cele vegetative. Conform cercetărilor, modificările organice apar aproape simultan cu trăirea emoțională, fără a fi cauza acestuia. Mecanismul fiziologic al emoției se transferă, în optica lui Cannon, între diencefal și scoarța cerebrală.

În concluzie, teoria Cannon-Bard afirmă ca emoția pe care o simțim, cu alte cuvinte, starea psihologică pe care o avem, și reacția fiziologică care are loc sunt complet distincte și independente între ele. Deși Cannon a investigat aceste modificări fiziologice, el credea că mintea și corpul sunt complet separate și că starea organismului nu influențează în nici un fel psihicul. Acest tip de abordare este cunoscut sub denumirea de dualism deoarece aspectele psihologice și fiziologice sunt văzute separat.

Teoria lui Cannor-Bard se deosebește mult de punctul de vedere a lui W. James . În concepția lui James, talamusul nu joacă nici un rol, cortexul declanșând reacțiile periferice, iar perceperea lor constituind emoția. După Cannon-Bard, excitațiile senzoriale ajung în talamus, care le transmite la cortex : talamusul,dezinhibat de cortex, declanșează modificările musculare și viscerale, simultan informând și cortexul. Deci sursa trăirii afective o constituie procesele talamice. Modificările organice apar aproape instantaneu cu trăirea emoțională și nu ele sunt cauza emoției, emoția rezultă dintr-o excitare concomitentă a talamusului și cortexului.

În deceniile următoare (studiile lui Cannon-Bard datând din perioada 1920-1950), neurofiziologii au pus în lumină și rolul pe care-l au în emoții și alte formații din creier, îndeosebi sistemul limbic. Ca și Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar atenția lor a avut în centru formațiile subcorticale.

Cercetările ulterioare au scos în relief participarea și altor regiuni ale creierului în colaborarea emoției.

Papezi și apoi McLean au propus explicații bazate pe conexiuni corticotalamice, arătând că participarea scoarței cerebrale este esențială în ceea ce privește aspectul subiectiv al emoției, în timp ce hipotalamusul rămâne centrul afectelor, al expresiei emoționale. Ipoteza sistemului limbic a fost treptat completată și validată . Caracteristic acestui grup de teorii este faptul că pun pe seama activității sistemului nervos central atât componenta subiectivă, cât și controlul stărilor vegetative și comportamentele. De regulă, autorii amintiți extrapolează la om concluziile unor experiențe efectuate pe animale. Rămâne deschisă problema dacă varietatea și complexitatea emoțiilor umane admite o asemenea extindere.

d)Teoriile cognitive fiziologice

Sistematizarea datelor culese în experiențele fiziologice au dus la modele parțiale, care ajung sa fie depășite progresiv prin integrarea unor informații inedite în modele mai cuprinzătoare. Se conturează ideea că emoția reprezintă un sindrom organizat în care dimensiunea cognitiv-subiectiv, cea vegetativă și manifestările motorii comportamentale își au fiecare importanța lor. Oricum diversitatea trăirilor emoționale este departe de a fi egalată de varietatea relativ redusă a tablourilor fiziologice corelate.

Teoriile cognitiv-fiziologice care domină scena psihologiei emoției în ultimii douăzeci de ani, se bazează pe datele unei experiențe-efectuate mai ales cu subiecți umani – în care se manipulează doi factori: componenta neurovegetativă și cortexul cognitiv – social. Se urmărește modul în care un anumit dublaj informațional ce însoțește modificări fiziologice controlate, determină tipul de evaluare subiectivă în procesul emoțional.

Magda Arnold (1950) a subliniat rolul evaluării stimulilor situației. În primul rând, aprecierea se face prin prisma impresiilor de plăcut – neplăcut, dar survine și memoria dând un conținut specific trăirii emoționale. Cortexul se manifestă și activ, el dă un impuls care inițiază reacția organismului. Desigur talamusul rămâne inițiatorul principalelor expresii emoționale, însă în urma unei excitări specifice primite de la formațiile superioare iar modificările periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de cortex ceea ce intensifică, de obicei, emoția. Succesiunea fenomenelor ar fi următoarea: stimularea de origine senzorială, percepția, evaluarea,impulsul către acțiune , expresiile emoționale (cu modificările vegetative însoțitoare) perceperea acestor reacții organice și reevaluarea emoțională.

Într-adevăr, o situație pentru a declanșa o emoție, trebuie să fie interpretată și apreciată. Ursul liber în pădure poate constitui un pericol, dar același animal la circ după gratiile cuștii sale nu prezintă nici o amenințare.

Cu atât mai mult, reușita la un examen se citește la fișier, deci implică o prelucrare abstractă și concluzii de ordin social, evaluarea fiind foarte complexă. Astfel activitatea corticală are un rol esențial. Acest lucru a fost evidențiat de o serie de cercetători prin experimentele organizate.

S. Schachter și J. Singer în anul1962 au organizat un experiment interesant care a fost reluat apoi în diferite variante.

Sub motivul că testează un produs farmaceutic, ei au format două loturi de comparație dintre studenți pe baza acceptului benevol. Primului lot experimental i s-a administrat sub formă de injecție o soluție de epinefrină, iar lotului de control o soluție salină cu efecte neutre (placebo). Epinefrina ca substanță adrenalinică produce aproximativ aceleași efecte cu acelea ale descărcăturilor sistemului nervos, simpatic: creste tensiunea sistolică, se accelerează pulsul și ritmul respirator, se mărește concentrația de zahăr în sânge, eventual tremur muscular, etc. În cadrul lotului experimental împărțit la rândul său în trei grupe, se va obține o activare a sistemului simpatic, marcată de modificările amintite ceea ce va lipsi în lotul de control la care s-a utilizat o soluție placebo.

Al doilea factor mânuit în experiment a fost în formația furnizată subiecților. Primul grup din lotul experimental a primit o informație exactă despre simptomele fiziologice pe care le va resimți fiecare subiect într-un interval de circa douăzeci minute. Cel de-al doilea grup experimental nu primea nici o explicație cu privire la efectele fiziologice ale injecției în timp ce al treilea grup experimental era dezinformat, adică era avertizat asupra urmărilor injecției în termeni inexacți. Pe scurt, cele trei condiții experimentale s-ar putea nota: Epi-Inf, Epi-Noninf și Epi-Dezinf.

În timpul celor 20 de minute, la care injecția urma să-și facă efectul s-a adăugat o nouă procedură. În camera în care se desfășura experiența se introducea, alături de subiectul experimental, un partener, un „complice” al cercetătorului, care era prezentat a fi în aceeași situație. Sarcina persoanei – complice era de a simula fie o stare de euforie, fie una de mânie, în funcție de programul stabilit, în vederea creării unui context sugestiv controlat. Sensul procedurii era ușor întrevăzut : în condițiile în care subiectul experimental nu-și va putea explica starea sa psiho – fiziologică va accepta probabil sugestia contextului cognitiv creat ad-hoc. Rezultatul a fost că grupul „Epi-Noninf și Epi-Dezinf” au împrumutat în mai mare măsură sugestia contextului cognitiv, ceea ce releva importanța dublajului informațional în evaluarea tipului de emoție. În același timp, subiecții din grupul informat (Epi-Inf) și cei din lotul de control s-au lăsat mult mai puțin influențați de comportarea persoanelor-complice. Reiese că o stare de activare pentru a fi încadrată într-o emoție de frică sau de bucurie, este necesar să fie dublată de anumiți factori cognitivi. Emoția cu eticheta ei, trăite diferențiat ca „mânia” sau „dezgust” etc. poate să apară doar atunci când cei doi factori – activarea fiziologică și momentul cognitiv – sunt integrați într-o unitate.

Teoriile cognitiv – fiziologice susțin că o stare emoțională este produsul interacțiunii dintre două componente: o activare fiziologică (marcată de o activitate simpatico-ridicată) și o cunoaștere asupra cauzei activării. În timp ce prima componentă este privită ca emoțional nespecifică, ea determină numai intensitatea procesului emoțional, informația, cunoașterea este ceea ce determină calitatea stării afective.

Pe marginea acestei experiențe s-a făcut imediat remarca de ordin critic: explicația propusă de autori postulează caracterul nespecific al activității simpatice, fapt contestat cel puțin pentru emoțiile fundamentale (mânia, frica, bucuria).

Un alt experiment similar a fost imaginat de R.S.Lazarus. O serie de persoane au fost puse să vizioneze un film în care se derula un groaznic accident și o operație chirurgicală efectuată pe viu. În primul caz, aceste situații erau însoțite de un comentariu subliniind daunele, necazurile; în cel de-al doilea caz, comentariul era o descriere obiectivă, științifică, iar in cel de-al treilea caz, proiecția s-a efectuat fără nici o verbalizare. Înregistrările obiective (reflexul electrodermal și ritmul cardiac) au indicat o emoție evidentă în prima situație-absentă în celelalte două. R.Lazarus a subliniat, în concluzie, rolul hotărâtor al factorului cognitiv.

Studii efectuate timp de 2 ani în Japonia au scos în evidentă variabilitatea expresiei emoționale în diferite culturi, care își pun amprenta și asupra definirii spectrului de stimuli emoționali.

În procesele afective fuzionează așadar informația despre situația care produce emoția, relația persoanei față de situație și modificările vegetative și comportamentele care apar în organism.

2.4. Emoțiile de bază

Majoritatea specialiștilor consideră că există un număr precis de emoții „discrete” (adică diferențiate unele de celelalte) numite emoții de bază sau primare (basic emotions). Emoțiile în cauză sunt caracterizate de trăiri, comportamente și manifestări fiziologice specifice.

Unele sunt acceptate și altele sunt mai discutate, după cum arată și tabelul de mai jos :

Fig. 1. Tabelul emoțiilor de bază

În general, au fost delimitate și definite pornind de la clasificări de fotografii care reprezintă chipuri umane și desene sau de la analiza vocabularului subiecților incitați să vorbească despre emoțiile lor. Rezultatele obținute coincid cu distincțiile familiare marelui public. Diverse argumente, bazate pe descrieri comportamentale sau studii ale unor corespondenți fiziologici, par să le confirme.

Există două surse care oferă o idee destul de generală asupra problemei și permit evidențierea chestiunilor care trebuie discutate și cercetate.

În primul rând este vorba despre lucrările lui Ekman și îndeosebi de o publicație recentă în care propune o sinteză critică a concepțiilor sale; a doua se referă la cercetarea efectuată, dintr-o dublă perspectivă fundamentală și comparativă.

Cele nouă criterii ale emoțiilor discrete după Ekman

P. Ekman și colaboratorul său W. Friesen au dobândit în ultimul deceniu o notorietate de prim-plan în domeniul cercetării emoțiilor, din mai multe motive :

– motive teoretice (autorii în discuție și mai ales Ekman, se situează într-o tradiție neodarwinistă la a cărei punere în valoare au contribuit) : emoțiile de bază, bine diferențiate („discrete”), sunt filogenetic adaptate pentru a permite organismului să facă față diferitelor probleme fundamentale ale vieții curente, care necesită reacții rapide și de moment. Aceste emoții sunt de expresie universală;

– motive practice : au pus la punct un sistem de codaj al mimicii faciale bazat pe determinarea „unităților de acțiune” definite anatomic (cu alte cuvinte obiectivabile).

Metoda lor, Facial Action Coding System (FACS), reprezintă un progres evident pentru cercetare, permițând depășirea evaluărilor intuitive de genul „acest subiect are o mimică tristă” sau „chipul lui exprimă furie” , printr-o formulă precisă care indică unitățile de acțiune folosite. Corelațiile între afectele trăite și unitățile de acțiune utilizate permit descrierea configurațiilor-tip, împreună cu caracteristicile lor fundamentale. Astfel, pentru furie s-au evidențiat 60 de expresii care constituie o „familie”, expresii ce sunt însă apropiate și au un nucleu comun care le diferențiază cu ușurință de frică și dezgust. În toate cazurile de furie, sprâncenele sunt apropiate și coborâte, pleoapa superioară este înălțată, iar mușchiul labial se contractă.

Într-un articol din 1992, Paul Ekman enumeră și discută nouă caracteristici care permit specificarea diferitelor emoții de bază : furie, frică, tristețe, bucurie, dezgust, surpriză.

Cele nouă caracteristici sunt următoarele :

1. Universalitatea semnalelor emoționale

Ekman (1972-1973) și Izard (1977-1980) au demonstrat, analizând fotografii cu mimicile faciale ale unor populații diverse (nord-americani și latino-americani, europeni, japonezi etc.) , că expresia emoțiilor de bază este recunoscută în mod universal.

Apar însă și nuanțe, în funcție de tipul de emoție și cultură; de exemplu, surpriza poate fi confundată cu furia. Dar pentru respectivii autori un lucru este clar stabilit astăzi : expresia și recunoașterea emoțiilor este universală și are loc prin utilizarea unei mimici faciale specifice.

Prin urmare, existența patternurilor expresive bine diferențiate sugerează că manifestările emoționale furnizează informații celor din jur. Acestea dau informații despre antecedente, tipul de reacție și comportamentele viitoare. Cu alte cuvinte comportamentele emoționale sunt „cruciale pentru dezvoltarea și organizarea relațiilor interpersonale”.

Cu toate acestea, problema universalității patternurilor expresive ale emoțiilor generează o alta care îi divizează pe teoreticieni. Pentru „teoreticienii evoluționiști” dintre care face parte și Ekman, patternurile în discuție sunt într-adevăr legate de evoluția filogenetică a speciei umane și sunt integrate în patrimoniul ei genetic. Această „contribuție biologică” este cauza universalității lor.

În schimb, teoreticienii „socioconstructiviștii” consideră că ființa umană își construiește comportamente similare, indiferent de apartenența etnică, deoarece toate societățile umane propun un minimum de condiții de dezvoltare în esență asemanatoare.

2. Prezența unor expresii comparabile la om și la celelalte primate

Pentru Darwin (1872), existența expresiilor emoționale la animale este un fapt de o importanță teoretică fundamentală, iar acest lucru rămâne valabil pentru teoreticienii contemporani (Plutchick). La primatele nonhominiene se observă expresii de frică, furie, tristețe și bucurie; mimicile faciale si comportamentele caracteristice au fost descrise de etologi (Chevalier – Skolnikoff 1973). La toate speciile de vertebrate patternurile expresiei enoționale se găsesc la baza sistemelor de comunicare interindividuală.

Aceste constatări întăresc ideea de factori evolutivi și justifică pentru Ekman evocarea rolului „biologiei”.

Omul nu a inventat emoțiile, ci a moștenit expresia și funcția lor socială de la strămoșii săi, primatele.

3. Fiecare emoție se bazează pe un context fiziologic specific

Acest punct fundamental este încă foarte discutat, însă pentru Ekman și colaboratorii săi constituie o certitudine. Se pare că există anumite tablouri specifice care descriu acționarea sistemului nervos autonom, demonstrate cel puțin pentru furie, frică, dezgust și tristețe.

Din perspectivă evolutivă, aceste patternuri sunt legate de pregătirea în vederea acțiunii, ceea ce explică faptul că nu apar în cazul surprizei și al bucuriei, ale căror acțiuni viitoare sunt nedeterminate.

Pentru a-și argumenta ideea, Ekman se bazează pe un experiment (Ekman, Levenson, Friesen, 1991). Li s-a cerut unor actori experimentați și unor voluntari să adopte posturi și mimici specifice, corespunzătoare unor patternuri motorii expresive ale emoțiilor, dar fără să îi fi informat despre ce emoții este vorba. Or, subiecții supuși acestei încercări începeau să resimtă emoțiile corespunzătoare patternului facial realizat și să prezinte reacții neurovegetative specifice (fig. 2)

Ridicată : furie

Ridicat — Temperatură cutanată

Scăzută : teamă, tristețe

Ritm cardiac

Bucurie

Scăzut Surpriză

Dezgust

Fig. 2. Reacții provocate de o activitate facială dirijată (după Ekman, 1983)

Este de înțeles importanța unei astfel de descoperiri, deoarece confirmă ideea înscrierii filogenetice și arată că James, Lange și apărătorii teoriei originii periferice e emoțiilor nu s-au înșelat ; de asemenea, este o dovadă suplimentară a specificității emoțiilor de bază și a caracterului lor diferențiat.

4. Universalitatea evenimentelor declanșatoare

Ideea evoluției adaptative a expresiei emoționale se sprijină pe postulatul că situațiile iductoare (anglofonii le numesc „antecedente”) au puncte comune : adică un anumit tip de situații și de probleme vitale provoacă reacții specifice.

În practică însă, această logică nu se aplică atât de simplu : ponderea contextului cultural, a tradițiilor, a ideologiilor și a structurilor sociale cântărește uneori mult pentru modalitățile expresive.

Chiar și astăzi se confruntă două concepții : o concepție esențialistă și o concepție culturalistă. Cea din urmă, susținută în principal de antropologi, merge până la a pune în discuție însuși conceptul de emoție.

După Howell (1981), de exemplu, pentru populația Chewong din Malaiezia, afectul nu este decât un fenomen secundar ; pentru ei, a vorbi despre emoții înseamnă să ții un discurs despre relațiile individului cu ceilalți și cu el însuși. După Reisman, pentru tribul Fulani din Africa de Vest, gradul de expresivitate emoțională nu este decât un semn al structurii ierarhice a societății.

La fel, Irvine (1982) descrie la wolofii din Senegal „registre afective” legate de situația și statutul persoanelor.

5. Coerența reacțiilor emoționale

În general, există o congruență între experiența emoțională și expresia ei și viceversa.

Aceasta ar presupune existența unui ansamblu psihofiziologic „prestabilit” care leagă strâns experiența și expresia.

Disocierile sunt posibile, de exemplu, în situația în care expresia emoțională este anulată din motive de control, din conveniența sau din cauza structurii caracteriale personale, aceasta dovedește că, în ciuda legăturii dintre ele, expresia și experiența sunt separabile. Expresia mai poate fi modificată, ba chiar inversată, cu scopul de a disimula sau de a minți. De asemenea, poate să apară și în absența experienței emoționale autentice : este cazul actorilor de teatru.

Această posibilitate de disociere a experienței de expresie nu contrazice coerența reacțiilor emoționale spontane, ci arată posibilitatea unei decontextualizări a expresiilor și, prin urmare, posibila lor convenționalizare. Astfel, în viața de zi de zi, numeroase mimici care însoțesc interacțiunea verbală se disociază deseori de afectele pe care le presupun : zâmbetul este un exemplu evident. Nu este întotdeauna dovada unei stări euforice a celui ce zâmbește. Orice persoană poate cu ușurință să exteriorizeze la cerere o mimică de surpriză sau de furie fără să se lase cu adevărat pradă unor afecte de surpriză sau de furie reale.

6. Declanșarea rapidă

Este fundamentală pentru Ekman, având în vedere valoarea adaptativă a emoțiilor.

Reacțiile fiziologice pot apărea într-o fracțiune de secundă, iar mimica în câteva milisecunde.

Aceasta presupune faptul că declanșarea este provocată de un eveniment inductor precis („antecedent”). Această tensionare rapidă servește la diferențierea „emoțiilor de bază” de celelalte stări afective, cum ar fi „marile sentimente ale căror determinanți sunt mai greu de localizat temporal.

7. Durata limitată

Avem de-a face din nou cu o necesitate adaptivă.

După Ekman, emoțiile durează câteva secunde și nu câteva minute sau câteva ore. Și totuși, experiența subiectivă durează mai mult decât manifestările obiective.

Acest caracter temporar și, în general, scurt al emoției constituie una din trăsăturile care o diferențiază de „dispoziții”, care durează ore sau zile, chiar dacă acestea din urmă sunt saturate de o emoție sau alta : iritabilitate de furie, disforia de tristețe, îngrijorarea de frică, euforia de bucurie. Pentru Ekman, dispozițiile se deosebesc de emoții prin durată, cauze și fiziologie.

8. Mecanismul de percepție automată

Emoția apare brusc. Ea nu este nici voluntară și nici logică.

Pentru Lazarus (1991), există un „principiu psihobiologic” legat de procesele emoționale universale. O dată percepția prezentă, ceea ce urmează se derulează conform căilor predeterminate de biologie. Dar, în funcție de grupurile culturale și de personalitate, pot apărea mai mulți modalizatori, care vor folosi mecanisme de apărare și mecanisme adaptative diferite.

Controlul voluntar are o eficacitate inegală, în funcție de aparate : musculatura scheletică este cea mai accesibilă, urmează mimica facială, apoi sunetul vocii și în cele din urmă reacțiile vegetative.

9. Apariția spontană

Experiența emoțională nu este o alegere deliberată și aceasta din cauza derulării rapide, a percepției automate și a reacțiilor expresive involuntare.

Totuși, în cazul în care este anticipată, poate fi parțial redusă, în măsura în care efectul de surpriză este diminuat și ne permite să prevedem soluții de redresare.

2.5. Emoțiile de bază și interacțiunile sociale

Dacă admitem existența marilor emoții de bază așa cum sunt definite de Ekman, ajungem să ne întrebăm care este locul lor în viața socială? Ce anume le declanșează? Ce fac cei care le trăiesc? și Ce consecințe au?

În 1979, un grup de cercetători europeni (care au reprezentat Marea Britanie – Summerfield, Belgia – B. Rime, Spania – J.M.F. Dols și A.J. Fernandez, Franța – V. Aebischer și J. Cosnier, Elveția – E. Baninger-Huber, Germania – K. Scherer și H.G. Wallbott) reunit sub egida Laboratorului european de psihologie socială susținut de Maison des Sciences de l’Homme din Paris a hotărât să abordeze problema folosind metoda chestionarelor.

După discuțiile și încercările preliminare, au fost reținute patru emoții : bucuria, tristețea, frica și furia și a fost construit un chestionar care să acopere trei domenii pentru fiecare emoție : „antecedentele”, adică situația și evenimentele declanșatoare, reacțiile avute și diversele lor aspecte mentale, verbale, nonverbale și corporale, precum și modalitățile de control și de rezolvare a episodului.

Apoi chestionarul tradus în toate limbile europene a fost distribuit la 780 de subiecți.

Un exemplu extras din chestionar :

Răspunsurile furnizate la unul dintre chestionarele distribuite în cursul studiului european (Experiencing Emotion) ilustrează în mod concret elementele precedente.

Subiectul 309 (francez) prentru emoția de „frică” :

Unde vi s-a întâmplat?

În avion.

Cu cât timp în urmă?

Acum două luni.

Cine a fost implicat?

Un prieten și eu însămi.

Ce vi s-a întâmplat mai precis?

Nu mă simt niciodată în siguranță când iau avionul. Zborul în cauză era un charter de la Air France. Aparatul era vechi și mi s-a părut îngrozitor și pe dinăuntru și pe dinafară. Nu m-am mișcat deloc tot zborul.

Cât a durat această emoție?

Tot drumul (1 oră).

Și cum s-a terminat?

Cu o aterizare în timpul căreia mi-a fost teribil de frică.

După părerea dumneavoastră, care sunt cuvintele ce ar putea descrie cel mai bine emoția dumneavoastră?

Panică irațională.

Ce v-ați spus?

Mi-am spus că sunt stupidă pentru că am luat acest avion, știind cum reacționez de obicei.

Care au fost reacțiile dumneavoastră corporale?

De extremă nervozitate : l-am torturat pe prietenul meu ținându-l strâns de mână tot drumul. Am fumat țigară de la țigară, am încercat să-mi caut refugiul în lectura unui ziar.

Ce ați făcut pentru a vă controla reacțiile nonverbale?

Am fost incapabil să mi le controlez.

Ce altceva ați face dacă v-ați găsi din nou într-o situație asemănătoare?

În primul rând aș evita să mă mai găsesc într-o situație de genul acesta; însă de fiecare dată când iau avionul, spun același lucru!

Comentarii asupra mecanismelor de control :

În exemplul dat se regăsesc două feluri de comentarii : unele apar în răspunsurile date la întrebările adresate, celelate apar în cursul reflecțiilor metadiscursive. Cele două niveluri sunt amestecate. Ca urmare găsim :

o apărare intelectuală împotriva fricii, care este tratată drept „stupidă” și „irațională”;

raționamente secundare care atenuează pentru cititor „stupiditatea afișată” : avionul era vechi, iar interiorul și exteriorul sunt amândouă într-o condiție deplorabilă, ceea ce justifică frica;

reacții de control clasice : utilizarea unui „suport social” (faptul că se agață de mâna partenerului joacă un rol securizant împotriva fobiei), decentrarea-recentrarea atenției (spre un ziar), represia (să nu le arate celorlalți reacțiile sale);

Mecanismele de descărcare, care acționează prin vorbitul tare, din abundență, repede și eventual prin țipete.

Mecanisme represive, printr-un efort de stăpânire a vocii, a cuvintelor, a gesturilor, a gândurilor.

Mecanisme cognitive prin decentrare-concentrare spre alte gânduri, un obiect, o carte, o activitate : raționalizare și justificare secundare, anticiparea unor soluții fericite.

Mecanisme relaționale : în primul rând, utilizarea unui „suport social”, cu care să se împartă emoția și modalizările proprii fiecărei structuri de caracter, în așa fel încât să se mențină o distanță acceptabilă și securizantă față de obiect.

Din acest chestionar, rezultatele prezentate în detaliu într-o monografie intitulată Experiencing Emotion au fost publicate în 1986 de Cambridge University Press și de Maison des Sciences de l’Homme din Paris.

Câteva date care prezintă interes pentru această lucrare :

Relativa raritate a marilor emoții

Prima constatare a fost că la același subiect marile emoții de bază nu sunt frecvente sau, în orice caz, nu sunt cotidiene. Dacă i se cere cuiva pe neașteptate să-și amintească de o situație recentă în care a simțit una dintre cele patru emoții indicate, răspunsurile arată o mare diseminare în timp.

Astfel, în luna precedentă, trei sferturi dintre subiecți au simțit doar furie și bucurie, iar o treime tristețe și frică. Nu mai mult de 10% dintre subiecți spun că au trăit o emoție deosebită în aceeași zi sau cu o zi înainte de chestionar.

Antecedente : relațiile sociale

De exemplu, pentru bucurie, antecedentele constatate cel mai des sunt „relațiile cu prietenii” , „întâlnirile amicale”, „reușitele” ; pentru tristețe sunt „problemele cu prietenii”, „decesul persoanelor apropiate” ; pentru frică, „incidentele din traficul rutier”, „agresiunea fizică datorată unei alte persoane”, „teama de necunoscuți” ; iar pentru furie „nerespectarea regulilor de către majoritatea celor apropiați, prieteni sau alții” și sentimentul de a fi „victima unei nedreptăți” (fig.3 ).

În aceste diferite tipuri de situații, se observă că întotdeauna intră în joc o necesitate, o așteptare sau un obiectiv de primă importanță pentru subiect : ceea ce Frijda numește un „interes” (concern). Ca urmare, satisfacerea sau nesatisfacerea acestor „interese” se află la originea inducției emoționale.

Fig.3. Contextul social al emoției

Aceste interese pot fi grupate în trei mari categorii : personale, relaționale și sociale.

Interesele personale sunt legate de integritatea fizică și de integritatea psihologică. În această categorie intră protecția sau satisfacerea corporală, satisfacerea nevoilor elementare, precum și conservarea stimei de sine și a idealului personal.

Interesele relaționale reprezintă legăturile fundamentale, familiale, amicale, amoroase, care formează baza coeziunii diferitelor grupuri sociale.

Interesele sociale se referă, în plus față de interesele relaționale precedente, la așteptările cu privire la respectarea normelor justiției și ale dispozitivelor ritualizate care perpetuează „ordinea socială”.

Deci, satisfacerea și protecția corporală, la fel ca și stima de sine sunt îndeosebi cauza bucuriei și a fricii, în timp ce nevoile relaționale cauzează mai ales bucurie și tristețe, iar respectul normelor sociale furie. Tristețea este cea mai „empatică” : aproximativ 20% dintre cazurile raportate se referă la experiențe (doliu și despărțiri) afectând o altă persoană.

Locurile în care se declanșează emoțiile confirmă caracterul social și relațional al majorității evenimentelor emoționale. Cu excepția fricii, care apare deseori în singurătate sau în prezența unor necunoscuți, celelalte emoții apar în contexte familiare și în prezența prietenilor, a celor apropiați sau a unor persoane cunoscute.

2.6. Caracteristicile emoțiilor de bază

Durată și intensitate variabile

Chestionarul a permis analizarea și măsurarea intensității experiențelor, precum și evaluarea duratei lor.

Există o emoție care se distinge de celelalte printr-o intensitate mai puternică : furia, poate și din cauza frecvenței mai mari și a controlului mai intens la care este supusă.

Cât despre durată, aceasta diferă destul de mult în cazul fiecărei emoții.

Frica durează de la câteva secunde până la maxim o oră, pentru că este legată de un stimul foarte precis și neașteptat, care provoacă neapărat reacții adaptative : fugă, supunere, aversiune, liniștire ce fac emoția să se risipească.

Furia durează de la câteva minute până la câteva ore. Deoarece este legată de persoana sau de situația care a declanșat-o, experiența emoțională descrește o dată cu adaptarea subiectului sau cu evoluția situației, mai ales dacă persoana nu mai este expusă obiectului cauzal.

Bucuria poate dura de la o oră până la o zi, în funcție de importanța contextului social.

În sfârșit, tristețea se prelungește de la una la mai multe zile, necesitând deseori o perioadă de doliu și adaptarea la noua situație relațională.

CAPITOLUL 3. Interacțiunile sociale, relațiile interpersonale și grupul social

3.1. Interacțiunea socială

Acțiune reciprocă sau rezultantă a cuplării (interferenței) acțiunilor inițiate de persoane, grupuri sau colectivități, prin care se influențează condițiile de manifestare și performanțele obținute, interacțiunea socială este interpersonală sau intergrupală, situațională, de durată variabilă și rezultă din influențele reciproce ale agenților implicați. În funcție de modurile de influențare reciprocă, se disting trei forme de interacțiune socială: cooperare, opoziție și acomodare. Cooperarea se produce atunci cînd interesele și orientările acțiunilor individuale sunt similare sau comune, pe când opoziția se constituie în condiții de diferențiere și divergență. Cooperarea are o dimensiune gratificatoare (cînd o persoană o solicită pe alta să-i ofere răspunsuri încurajatoare pentru propria acțiune, sporindu-i securitatea emoțională) și una instrumentală (atunci cînd realizarea unui scop solicită efortul concertat al unor acțiuni inițiate de doi sau mai mulți agenți). Opoziția poate lua forma competiției (numai un partener își realizează maximal scopurile) sau a conflictului (în condiții de orientare divergentă ireconciliabilă a intereselor, scopurilor sau opțiunilor părților). Acomodarea este interacțiunea socială care rezultă din modificarea sau ajustarea acțiunilor în vederea creșterii gradului lor de compatibilitate. Aici intervine un proces de negociere intersubiectivă implicită sau explicită menit să reducă divergențele de orientare și să sporească gradul de cuplare a acțiunilor individuale.

În general, interacțiunea socială presupune un consens tacit, sau explicit al actorilor sociali asupra regulilor care reglementează raporturile interpersonale sau intergrupale. Interacțiunile sociale relativ stabile sau repetate în situații diferite circumscriu o relație socială. În acest sens relația socială poate oferi temei de anticipare a interacțiunii sociale.
 

3.2. Relațiile sociale (lat. relatio, „ducere repetată")

Relația socială este o legătură, o conexiune, un raport între unități sociale, indiferent de structura acestora, în ordine istorică. E. de Roberty (1843-1915) este primul sociolog care a pus la baza teoriei sale ideea că fenomenele sociale sau supraorganice sunt manifestarea interacțiunii intercerebrale, așa cum fenomenele organice sunt rezultatul interacțiunii inter și intracelulare, iar fenomenele fizico-chimice sunt produsul interacțiunii inter și intramoleculare. Din această axiomă, numită de E. de Roberty, ipoteza biosocială, se deduce că relațiile reciproce între „mentalul" individual generează forme sociale (de gândire, reprezentare și acțiune) care devin independente de indivizii propriu-ziși. De aceea E. de Roberty susține că fenomenele sociale nu pot fi explicate prin cauze psihologice ci, exact invers, psihologia individuală are determinanții principali în sfera biosocială. Este premisa de la care va pleca și S. Freud -influențat de neopozitivismul lui E. de Roberty – în analiza psihopatologiei lumii contemporane.

Continuatori ai lui E. de Roberty: A. Espinas, E. Durkheim și D. Drăghicescu (Du role de l'individu dans le determinisme social, 1906). Acesta din urmă stabilește o corelație teoretică directă între intensitatea relațiilor intermentale și facultatea de inovare a unei societăți (sau: densitatea comunicării stimulează creativitatea). Ch. H. Cooley continuă linia Roberty, plecând însă de la premise diferite în analiza relațiilor sociale din grupurile primare și secundare. Astfel Ch.H. Cooley numește relațiile primare ca pe niște  relații care implică personalitatea integrală a persoanei (relația mamă-copil, soț-soție, ș.a.m.d.) și relații secundare cele care sunt strict limitate la un exercițiu social parțial (relația vânzător-cumpărător etc.) (Ch.H. Cooley, Human Nature and the Social Order, 1902).

Relevarea importanței interacțiunii pentru constituirea fenomenelor sociale a generat o lărgire și o specializare a conceptului de relații sociale. Ca majoritatea conceptelor sociologice relația socială are o semnificație paradigmatică, respectiv definiția conceptului depinde de modelul teoretic în care este formulată. În studiul relațiilor sociale școala formală germană este cea care a imprimat notele definitorii acestui concept. G. Simmel (1858-1918) este principalul inițiator al acestei școli de sociologie relațională (Beziehungs Soziologie). Simmel consideră că există un număr de relații sociale care trebuie studiate în forma lor, indiferent de contextul social-istoric în care apar, iar aceste relații sociale (dominație, subordonare, rudenie, comunicare etc.) constituie nucleul domeniului de studiu al sociologiei (Sociologie, 1908). Pe aceeași linie. F. Tonnies consideră că există două tipuri principale de forme sociale – comunitatea și societatea -născute din aglutinarea a două forme fundamentale de relații sociale, similare cu relațiile sociale de solidaritate mecanică și solidaritate organică propuse mai târziu de E. Durkheim.

Principalul teoretician al Școlii formale este Leopold von Wiese, care dezvoltă sistematic concepția lui G. Simmel. L. von Wiese clasifică relațiile sociale în: a) relatii interindividuale și b) relații între grupuri.Relațiile inter-individuale sunt:

îndreptate spre altul (contact, apropiere, adaptare, combinare și uniune);

relații în comparație cu altul (concurență, opoziție și conflict);

relații mixte, în parte de orientare spre, în parte de distanțare de altul.

Relațiile între grupuri sunt de fapt procese sociale constituite, supraindividuale, care nu pot fi reduse la relații interindividuale. Acestea au mai multe forme:

procese de diferențiere (mobilitatea socială, dominația, stratificarea, selecția, individualizarea);

procese de integrare (uniformizarea, stabilizarea, socializarea);

procese de destrucție socială (exploatarea, favoritismul, corupția, radicalizarea etc.);

procesele de modificare și construcție (instituționalizarea, profesionalizarea etc.).

Fiecare din aceste grupe se împarte în mai multe subgrupe care conduc împreună la un tablou cuprinzând circa 650 de tipuri de relații sociale (L. von Wiese, Allgemeine Soziologie, 1924).

În perioada interbelică, școala formală a pierdut din importanță, datorită în primul rînd caracterului său prea abstract. O parte din ideile acestei școli au fost preluate în psihologia grupurilor mici (relația face to face) și în analiza sociologică structurală. După 1960, studiul relațiilor sociale la nivel interindividual a fost resuscitat prin curentul interacționismului simbolic, dar de data aceasta nu ca formă a generării de social, ci ca modalitate de trăire socială.

3.3. Conceptul de percepție interpersonală

„Analiza nivelului empiric al cunoașterii personalității, care a primit denumiri relativ diferite: percepția semenului, percepția celuilalt, percepția persoanei, percepția socială, percepția interpersonală (Tucicov, 1978, p.220; Popescu Neveanu, 1978, p.25; Dicționar enciclopedic de psihologie , 1979, p. 44; Chelcea, Chelcea, 1983, p.223; Allport, 1981, p.483, apud. Sîntion Filaret, 2007, p. 76), constituie o etapă necesară în demersul metodologic de formare a competenței autentice de cunoaștere a personalității umane.” (Sîntion Filaret, 2007, p. 76).

Autorul menționat optează pentru termenul de „percepție interpersonală” tocmai pentru a accentua reciprocitatea acțiunii de cunoaștere dintre persoane.

Complexitatea procesului de percepție interpersonală

„Prin percepție, ajungem să conștientizăm lumea înconjurătoare, o lume alcătuită din obiecte, oameni și evenimente. În mod evident, existența unei alte persoane care deține nu numai particularități fizice dar și complexe particularități psihologice, trebuie să fie oarecum mediată subiectului care o percepe, atât timp cât această persoană se află în mintea, sentimentele și acțiunile subiectului.” ( Fritz Heider, 1958, p. 20).

„Modul oamenilor de a se raporta la celelalte persoane, la obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare este determinat de structura sistemelor lor cognitive – cunoștințe, informații, concepții despre lume, despre personalitatea umană, despre sine etc. – și de funcționalitatea acestora.” (Sîntion Filaret, 2007, p. 77). Efectele derivate din aceste două proprietăți, vor facilita cunoașterea și înțelegerea proceselor de percepție interpersonală, deoarece comportamentul unei persoane (în raport cu ambianța fizică, dar mai ales cea psihosocială) va fi guvernat de faptele percepute și nu de faptele obiective, așa cum sunt ele în realitate. Astfel :

a. Cunoștințele unei persoane sunt selectiv organizate, deoarece dintre obiectele aflate în ambianță numai unele intră în cunoașterea sa, iar dintre caracteristicile acestora, numai unele sunt percepute. Elementele de cunoaștere ale unui om nu constituie o reprezentare fotografică a lumii, ci o construcție personală, în care anumite obiecte, fenomene, procese, comportamente, selecționate perceptiv de individ pentru scopurile sale, sunt văzute într-o manieră proprie.

Această organizare cognitivă are două serii de determinanți :

factorii stimulului (obiectului) – frecvența, intensitatea, dinamica sa de manifestare etc.

factorii persoanei care percepe, în care se anticipează stările psihice de moment, cunoștințele anterioare și atitudinile fundamentale.

b. Un al doilea efect derivat din structura și funcționalitatea sistemelor cognitive constă în faptul că acestea sunt caracterizate de armonie, de consonanță sau coerență cognitivă. Tocmai de aceea unele fapte percepute sunt distorsionate, reinterpretate pentru a se potrivi cu cunoștințele anterioare.

Analiza percepției umane și a sistemului cognitiv permite formularea unor principii de funcționare a cestuia din urmă :

individul are un rol activ în organizarea cunoștințelor;

individul are tendința de a forma raporturi echilibrate între elementele cognitive și de a restructura aceste raporturi pentru a ajunge la o stare de echilibru;

există o serie de reguli ce stau la baza constituirii raporturilor dintre cunoștințe.

Este evident că în procesul de percepție interpersonală acționează atât legile generale ale percepției cât și caracteristicile specifice, datorită faptului că obiectul cunoașterii îl constituie ființa umană, centru de acțiune dotat cu proprietăți psihologice. Mai mult, în percepția celorlalți, omul de poate implica motivațional mult mai puternic, având în vedere faptul că percepția constituie primul pas în stabilirea și funcționarea relației interpersonale.

Complexitatea percepției interpersonale rezidă deci atât în multitudinea factorilor care intervin în acest proces cât și în interacțiunea lor specifică (fig.4).

Persoana Variabilele Imaginea despre

percepută persoanei care celălalt

percepe

Fig. 4. Complexitatea percepției interpersonale

Factori personali în percepția celuilalt

În 1938 Allport arăta ca există zece factori sau variabile care facilitează capacitatea de evaluare a celorlalți :

experiența interpersonală;

asemănarea;

inteligența;

complexitatea cognitivă;

cunoașterea de sine adecvată;

abilități de adaptare socială;

detașarea;

atitudinea estetică;

pasiunea pentru subiectiv;

sexul.

Cercetările ulterioare au adăugat noi factori, îmbogățind și nuanțând astfel schema lui Allport. Acești factori sunt următorii :

Motivația. În percepția interpersonală fiecare individ vine cu „zestrea” sa psihologică (trebuințe, motive, preferințe, atitudini)

Teoria implicită asupra personalității. În perceperea si aprecierea celorlalți, fiecare persoană utilizează propria teorie implicită asupra personalității (Bruner, Tagiuri, 1954, apud. Sîntion Filaret, 2007, p. 88) care constă în ceea ce crede aceasta că este personalitatea, cum este ea organizată, ce trăsături o compun, cum se manifestă ea în comportamentele observabile etc. În funcție de această teorie, persoana va alege anumite dimensiuni, trăsături în descrierea celorlalți, în funcție de importanța pe care le-o acordă.

Factori personali conjuncturali în percepția interpersonală. În cunoașterea celuilalt o parte din informație este recepționată prin prisma tendinței de a împărtăși starea emoțională a celui perceput, ceea ce implică un grad de subiectivitate, de eroare.

Vârsta și sexul. Persoanele mai în vârstă îi percep și îi descriu pe ceilalți mai diferențiat, mai individualizat decât tinerii; femeile percep tipurile de adulți într-un mod mai puțin diferențiat (mai asemănători unul cu altul) și mai favorabil decât bărbații.

Caracteristici individuale ale proceselor cognitive. În acest factor intră două caracteristici ale acestuia care influențează într-o manieră particulară percepția și aprecierea celorlalți : orientarea către concret sau către abstract (un subiect orientat către concret face distincții foarte nete adică bun – rău, corect – greșit și are dificultăți în tolerarea sau acceptarea situațiilor ambigui; un subiect orientat către abstract, procedează într-o manieră opusă celei mai de sus) și complexitatea cognitivă (care reprezintă o variabilă strâns legată de cea anterioară și se manifestă prin numărul dimensiunilor sau trăsăturilor utilizate pentru a opera distincții între persoane, pentru a le descrie și caracteriza).

Anumite dimensiuni ale personalității ale celui care percepe. De exemplu : autoritarismul sau sociabilitatea, care influențează percepția interpersonală

Individul care percepe este deci influențat în acest proces de o multitudine de variabile personale :

Scopurile și motivele pentru care percepe, întregul său sistem motivațional;

Stările sale afective;

Calitatea de membru al grupului și poziția sa în grup;

3.4. Relațiile interpersonale sunt un tip de relații sociale caracterizate prin faptul că sunt stabilite între persoane (nu grupuri, instituții, colectivități) și sunt regizate într-o măsură semnificativă de logica necesităților umane individuale. Multe necesități individuale sunt satisfăcute în relațiile dintre persoane: suport psihologic, dragoste, stimă, reducere a incertitudinii și anxietății, afiliere, securitate, statut, prestigiu. Omul este o ființă socială și în sensul că „are nevoie de celălalt om". Dinamica acestor necesități orientează și reglează relațiile dintre persoane. Sunt relații constituite în primul rînd pentru satisfacerea necesităților de sociabilitate: relațiile de prietenie, „distracția" în comun, relațiile de dragoste. Și în relațiile sociale (relațiile de muncă, politice) componenta interpersonală este puternică. Logica relațiilor interpersonale se poate suprapune sau interfera cu logica relației sociale, distorsionînd-o pe aceasta sau facilitînd-o.

F. Heider (1958) consideră că, unele aspecte care se leagă de studiul relațiilor interpersonale sunt „felul în care o persoană crede și simte despre o altă persoană, modul cum o percepe, ceea ce crede și ce așteaptă de la ea și modul cum reacționează la acțiunile celuilalt” (Fritz Heider, 1958, p. 1).

Alte aspecte, cum ar fi sistemele de imagini ale persoanelor pot fi de asemenea incluse în studiul relațiilor interpersonale. Aceste sisteme de imagini ale partenerilor se diferențiază între ele după valoarea și după stabilitatea lor. Astfel, „există imagini pozitive (bune, favorabile) sau negative (nefavorabile) despre sine și despre alții. De asemenea, există imagini durabile, trainice, formate în timp, ca urmare a unor contacte îndelungate, dar și imagini fluctuante, extrem de mobile și dinamice, datorate îndeosebi unor situații de moment și care produc, de altfel, o psihologie de moment. Funcționarea relațiilor interpersonale depinde nu numai de punerea în disponibilitate a unuia sau altuia dintre aceste sisteme de imagini existente, ci și de natura combinațiilor dintre ele.”( M. Zlate, 2004, p. 25). În funcție de cum se combină aceste sisteme, cele pozitive cu cele negative, se stabilește compatibilitatea sau incompatibilitatea relațiilor interpersonale. De aceea, Sullivan, care a studiat aceste tipuri de combinații, era de părere că trebuie să vorbim nu atât de „relații interpersonale”, cât de „situații interpersonale” , împărțite de el în trei categorii : integrate (când capătă sens pentru cei doi parteneri); rezolvate (când partenerii se satisfac reciproc și interacțiunea lor se oprește, fie și provizoriu); dezintegrate (când se opresc înainte de a-și fi atins scopul).

Relațiile interpersonale s-au dovedit a fi importante atât din punctul de vedere al individului uman (psihologic), cât și al funcționării societății (sociologic). Psihologic: normalitatea psihologică și dezvoltarea umană nu reprezintă o stare strict individuală, ci se realizează în contextul relațiilor interpersonale Acestea pot fi un mediu patogen (inhibiții, dependență, manipulare, exploatare și utilizare a celuilalt, agresivitate, închidere, neîncredere, ostilitate și concurență, într-un cuvînt alienare interpersonală) sau dimpotrivă un mediu suportiv pentru manifestarea sănătoasă a personalității umane, pentru dezvoltarea umană (suport psihologic, stimulare, deschidere, sinceritate, feedback pozitiv).

Un mediu interpersonal pozitiv, suportiv, bazat pe acceptare reciprocă, stimă, sinceritate, feedback pozitiv reprezintă o condiție esențială a dezvoltării personale. Pentru aceasta este necesar, pe de o parte, să se promoveze un nou tip de relații interpersonale, bazate pe noi valori, iar pe de altă parte o organizare socială care să elimine ostilitatea și dominarea. Din acest punct de vedere, antropologul american Ruth Benedict introduce conceptul de societate sinergică: o societate care asigură condițiile sociale și instituționale ce fac posibilă fuzionarea „egoismului" și „altruismului"; atunci când o persoană urmărește satisfacții personale, automat ajută pe ceilalți, iar când acționează altruist obține totodată recompense și satisfacții pentru sine însuși.

Din perspectiva relațiilor interpersonale s-a formulat una dintre cele mai interesante critici ale alienării, dezumanizării produse de anumite tipuri de organizare socială. În opoziție s-a cristalizat proiectul unei societăți astfel organizate încât să permită dezvoltarea egală, democratică a tuturor membrilor săi, denumit de A. Maslow societate eupsihică.

Din punct de vedere social, organizarea sistemelor sociale care nu ține seama de necesitățile umane complexe, recurgând la metode de coerciție, nu poate atinge nivele ridicate de eficiență. Funcționarea normală și eficientă a societății nu poate avea loc (și în acest sens s-au acumulat argumente importante), decât în condițiile în care oferă un mediu social suportiv, pozitiv pentru membrii săi. Încă din anii '30, cercetările conduse de Elton Mayo au dus la elaborarea teoriei „relațiilor umane" (The Human Problems of Industrial Civilization, 1933), cu mare impact asupra organizării întreprinderilor.

Teza centrală a „relațiilor umane" este că necesitățile complexe ale oamenilor (stimă, respect, mediu uman suportiv, pozitiv, starea de satisfacție) reprezintă o importantă sursă motivațională a performanței. Umanizarea relațiilor de muncă este o cale de a obține performanțe ridicate. De aici s-a dezvoltat o întreagă orientare în sociologia organizațională fundată pe ideea utilizării „resurselor umane ale întreprinderii". O organizație eficientă, creativă, flexibilă se fundează pe relațiile interpersonale deschise, stimulative, în care fiecare membru participă activ, dezvoltându-și și afirmându-și propriile capacități (Rensis Likert, New Patterns of Management, 1961). Ignorarea individului uman reprezintă o sursă importantă de perturbări și ineficiență. În lucrările sale, Chris Argyris (Interpersonal Competence and Organizational Effectiveness, 1962 și Integrating the Individual and Organization, 1964) propune un nou tip de organizație care să asigure maximizarea satisfacerii necesităților sociale ale personalității umane ca sursă a eficienței organizației, bazat pe competența interpersonală.

Reconstituirea relațiilor interpersonale după o logică umană pozitivă reprezintă obiectul diferitelor tehnici de grup dezvoltate în ultimele decenii, dintre care cele mai cunoscute sunt T-Grupul și Grupul de întâlnire. Carl Rogers, întemeietorul acestuia din urmă, aprecia că descoperirile teoretice și tehnice legate de utilizarea grupului sunt echivalente ca importanță cu descoperirea energiei nucleare. Toate formele de învățare de grup se centrează pe principiul că elațiile interpersonale pot să reprezinte frâne sau dimpotrivă facilitatori ai dezvoltării personale, cooperării și colaborării. Unele tehnici de învățare în grup (T-Grupul) încearcă să sporească capacitatea de înțelegere de sine și a celorlalți, a proceselor interpersonale, de grup, pentru a mări capacitatea acțiunii sociale; alte tehnici (Grupul de întîlnire) sunt orientate mai mult spre dezvoltarea personalității, prin eliminarea inhibițiilor sociale, prin crearea unor relații interpersonale reciproc suportive. Psihologia umanistă a adus contribuții importante la reconsiderarea relațiilor interpersonale și sociale din perspectiva necesităților umane.

Relațiile interpersonale au intrat în atenție și datorită unei dileme organizatorice a societății actuale. În problema interferenței celor două logici, a activităților sociale, colective, și a relațiilor interpersonale purtătoare ale logicii individului uman, se înfruntă două strategii distincte:

a. Promovarea unor relații sociale depersonalizate („strategie mecanicistă"). Pentru a exclude subiectivismul, promovarea intereselor personale, comportamentul uman în contextul diferitelor activități sociale trebuie să fie supus unor norme riguroase, generale și impersonale, care să-l reglementeze strict din perspectiva logicii sistemului social. Relațiile sociale devin strict funcționale, impersonale, rezultat al îndeplinirii stricte și exclusive a cerințelor rolurilor sociale. Această strategie a fost criticată din două puncte de vedere distincte:

Consecințe umane distructive. Persoana umană este pulverizată într-o mulțime de roluri ce exprimă o logică exterioară, propria sa logică rămînînd cronic subdezvoltată. Este o strategie frustrantă pentru indivizi pentru că blochează autodezvoltarea și satisfacerea necesităților umane în relațiile sociale. Are deci un efect dezumanizant.

Consecințe sociale negative: Subdezvoltarea personală, frustrarea necesităților umane de ordin social generează inevitabil rigiditate, dificultăți în comunicare și cooperare; frustrarea necesităților umane are consecințe dezorganizatoare, perturbatoare pentru activitățile sociale propriu-zise.

b. Promovarea unei strategii expresive sau „organice": găsirea unor modalități de îmbinare armonioasă a logicii sociale cu logica umană, în cadrul unor reiații care să promoveze eficient atît finalitățile sociale, cît și cele personale. Activitățile sociale, umanizate, în care omul își exprimă și actualizează capacitățile sale, personalitatea sa de ansamblu, sînt de fapt înalt eficiente și din punct de vedere social. Doar o societate umanizată este o societate care funcționează eficace.  

Relațiile interpersonale sunt o specie a relațiilor interumane, adică a acelor legături energetice, substanțiale și informaționale care se stabilesc între oameni. Ceea ce le individualizează în raport cu genul proxim, constituind diferența lor specifică, constă în caracterul lor direct, nemijlocit, participarea afectivă a celor care interacționează și derularea în cadrul unei activități comune ( viața de familie, școală, muncă, etc.).

O definiție a relațiilor interpersonale ar fi aceea că ele sunt un gen specific al relațiilor interumane caracterizate prin legături vii, nemijlocite, care reflectă, cel mai adesea în forme predominant afectiv – emoționale, în aspectele particulare ale vieții sociale.

Există o varietate de relații interpersonale, aspect determinat de complexitatea vieții sociale și participarea oamenilor la aceasta.

Diversitatea relațiilor interpersonale impune o clasificare care se bazează pe două criterii de bază :

1. După nevoile și trebuințele simțite de indivizi avem de-a face cu :

a) relații de intercunoaștere, care se dezvoltă din nevoia de a știi și din nevoia de a se informa reciproc ;

b) relații afectiv-simpatetice, care apar pe baza nevoii indivizilor de a fi simpatizați de ceilalți, de a împărtași emoții;

c) relații de intercomunicare, care are la bază nevoia de a comunica.

2. Dupa criteriul procesual dinamic există relații :

a) relații ce nu produc modificări particularităților personale ale partenerilor, ce cuprind relațiile de comunicare, de competiție și cele de conflict ;

b) relații ce determină schimbarea caracteristicilor personale ale partenerilor, care inglobează relațiile de acomodare, de asimilare, de ierarhizare și de alienare.

Relațiile dintre oameni ajung să fie și morale tocmai datorită aprecierii făcute de subiecți cu ajutorul instrumentelor moralei (categorii, principii, valori, idealuri), deci relațiile morale iau ființă numai prin mijlocirea conștiinței morale; înafara aprecierii morale, ele sunt indiferente din punct de vedere moral. Devin relații morale acele relații interumane care ajung în contact cu conștiința valorizatoare.

În ansamblul relațiilor sociale (oricare dintre acestea putând avea o dimensiune morală), relațiile interpersonale sunt cele care au cea mai mare încărcătură morală, atât ca intensitate cât și ca frecvență. Aceasta tocmai datorită dimensiunii lor preponderent afectiv – emoționale. Când ne referim la „dimensiunea morală a relațiilor interpersonale”, nu ne limităm doar la cea pozitivă (morală), ci și la cea negativă (imorală). Ca atare, relațiile interpersonale se pot plasa, din punct de vedere moral pe un continuum de la bine (moral) la rău (imoral).

La baza relațiilor interpersonale, indiferent în ce zonă a socialului se situează, trebuie așezate, pentru ca ele sa devină pozitive, următoarele norme și principii morale :

stima, încrederea și respectul reciproc;

cinstea, sinceritatea, corectitudinea;

principialitatea;

toleranța ideatică și acțională;

înlăturarea xenofobiei;

modestia, ca apreciere obiectivă a propriilor calități și realizări.

Deci, în măsura în care relațiile dintre oameni se așează pe aceste exigențe, ele devin relații interpersonale morale.

3.5. Grupul social

Grupul social este un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură și cu o cultură specifică rezultate din relațiile și procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său. Ca atare, este ireductibil la simpla însumare sau juxtapunere a indivizilor. Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală. Un individ aparține unuia sau mai multor grupuri sociale. Studiul sociologic sistematic al grupului se poate spune că a fost mai întîi dezvoltat de Școala de la Chicago (W. I. Thomas, R. E. Park, H. Mead), care considera grupul ca faptul social primar. Ulterior, odată cu analiza organizațiilor, în special a celor industriale, s-a extins și studiul grupului de muncă. În psihologia socială, sub conducerea lui K. Lewin, a fost dezvoltată ideea dinamicii grupului pentru a înțelege procesele de interacțiune și „regulile jocului de roluri" sociale (preluarea, învățarea și practicarea de roluri) sau pentru a studia modul în care grupul se constituie ca un mediu de acțiune prin definirea așteptărilor, performanțelor și nivelurilor de satisfacție ale membrilor săi. Literatura sociologică și cea psihologică despre grup s-a dezvoltat într-un mod complementar, astfel că se poate vorbi mai degrabă de psihosociologia grupului.

Există mai multe criterii de clasificare a grupului C.H. Cooley (Social organization, 1909) a distins între grupuri primare și grupuri secundare cu referire mai ales la tipurile de relații dintre indivizi (personale, afective, formale, contractuale), continuând într-un fel distincția mai veche făcută de F. Tonnies între Gemeinschaft și Gesellschaft sau de alți teoreticieni între grupuri mici și grupuri mari. Un alt criteriu de diferențiere a grupurilor sociale este reprezentat de tipul de normativitate implicată în organizarea lor, distingându-se între grupuri formate, nonformale și informate. Grupurile formale sunt instituționalizate, funcționează în conformitate cu norme statuate în regulamente sau legi juridice și aparțin, de regulă, unor organizații. Grupurile nonformale se constituie pentru rezolvarea unei anume sarcini sau sunt centrate pe realizarea unor obiective imediate (comitete, comisii etc.), după care se dizolvă, sunt mai flexibile și mai puțin normativizate. Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în afara unor cadre instituționalizate pentru realizarea unor scopuri specifice (grupul de prieteni, de adolescenți sau pensionari, de petrecere a timpului liber etc.). În prima ipostază, grupurile informale răspund unor nevoi de exprimare mai liberă sau mai puțin constrîngătoare, mai ales când impunerea normelor oficializate este de tip imperativ și nerecompensatoare.

Orientarea predominantă a analizei psihologice este către grupurile mici. Referirile analitice la grupurile mari se fac în antropologie, în lucrările clasice de psihologia colectivităților (W. Wundt, M. Lazarus, H. Steinthal, G. Le Bon etc.), în sociologia clasică a comunităților (F. Tonnies, G. Simmel etc.) și mai ales în concepția marxistă. Dintre grupurile mari au fost studiate poporul, națiunea, masele populare și mai ales clasele sociale.

Grupul mic este un ansamblu de persoane între care se stabilesc relații interindividuale directe și statornice în cadrul unor activități similare ce conduc la realizarea scopurilor relativ comune. Caracteristica fundamentală a grupului mic este că în cadrul său se dezvoltă relații interpersonale directe, interacțiuni de tipul „față-în-față", pe baza unor norme și a activării unor modele proprii de comportare. Grupurile mici se disting între ele prin scopuri, activități și relații, putându-se vorbi de: grupul de muncă, grupurile școlare, grupurile de creativitate, grupurile politice etc. Orice grup mic se caracterizează printr-o structură, un mod de funcționare și prin generarea anumitor efecte și rezultate.

Structura gruplui mic rezultă din asamblarea anumitor componente (indivizi, relații interpersonale, norme și valori, scopuri, motivații și activități) implicate în dezvoltarea de procese (stratificare, conducere, comunicare, competiție/cooperare, distribuție a trăirilor afective individuale și interindividuale). În sens mai restrâns, structura grupului se relevă prin tipurile de relații directe și relativ stabile dintre membrii săi. Varietatea și densitatea relațiilor interindividuale depind de numărul și însușirile persoanelor implicate și conduc la consacrarea anumitor proprietăți ale grupurilor mici (mărime, coeziune, consens și conformitate, autonomie, permeabilitate, flexibilitate, stabilitate etc.). Numărul persoanelor care compun grupul mic variază între minimum 2 (sau 3, după unii autori) și maximum 40 de membri. Limita maximă nu este întotdeauna precizată, dar implicit sau explicit se admite că dincolo de valoarea menționată este afectat caracterul direct al relațiilor. Mărimea grupului mic este o variabilă independentă, în sensul că influențează așteptările și orientările membrilor grupului, respectiv relațiile și procesele din grup. Pe de o parte, cu cât grupul este mai mare cu atât crește și numărul relațiilor posibile. Diversificarea relațiilor posibile este însoțită de diminuarea durabilității interacțiunilor și a intensității comunicării directe și de creșterea probabilității de apariție a unor subgrupuri și a unei rețele informale. Pe de altă parte, cu cât crește mărimea grupului cu atât se multiplică resursele sale datorită sporirii contribuțiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului.

Fiecare individ aduce cu sine în grup cunoștințe, experiențe, interese, aspirații, însușiri de personalitate (temperamentale, caracteriale, aptitudinale) și se caracterizează printr-un statut și un set de roluri sociale. Unii membri tind să se orienteze cu predominanță către normele, valorile și modelele de comportare ale grupului de apartenență, iar alții către cele care sînt specifice altui grup luat ca referință. Creșterea numărului de membri care își aleg ca referință un alt grup decât cel de apartenență diminuează coeziunea, consensul și conformismul acestuia. Totuși, prin însăși apartenența sa la grup, individul este supus influențelor, normelor și modelelor de comportare care sunt specifice acestuia. În acest sens, fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonală până la acela de conformare și de manifestare a unei competențe interpersonale care oferă posibilități de utilizare a experienței de relaționare și interacțiune, de transpunere în rolul altuia și de asumare a unor roluri alternative în diverse contexte grupale sau sociale. Deși una și aceeași persoană poate să aparțină concomitent mai multor grupuri, intensitatea participării la viața acestora nu este deloc uniformă, depinzând atât de interesele și opțiunile individuale, cât și de climatul socio-moral și cultural al diferitelor grupuri. Aceasta ne conduce la relevarea coeziunii, consensului și conformității dintr-un grup.

Coeziunea unui grup este o „rezultantă a tuturor forțelor care acționează asupra membrilor pentru a-i determina să rămână în grup" (L. Festinger). Ea poate fi relevată printr-un set de indicatori referitori la: atracția interpersonală dintre membri, evaluarea grupului ca întreg, gradul de identificare a membrilor cu grupul, dorința expresă de a rămîne în grup (D. Cartwright). Totodată, coeziunea este strâns legată de consens și conformitate, în timp ce consensul rezultă din similitudinea tacită sau conștientă a atitudinilor și opțiunilor personale, conformitatea se manifestă prin comportamente de supunere, acceptare și urmare a prescripțiilor normative. Orice grup dispune de mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sancțiuni negative, fie prin recompensări (S. Schachter, R. M. Emerson).

Presiunea grupului spre atingerea conformității membrilor săi poate avea efecte pozitive, în sensul că vine în întâmpinarea trebuințelor de afiliere, afecțiune, securitate sau recunoaștere socială și face posibilă acțiunea grupului, dar și negative, în direcția uniformizării, a îngustării perspectivelor și diminuării creativității, a accentuării supunerii necondiționate (R. Lipprtt). Conformismul este generat nu numai de grup, ci și de nevoia individuală de autoritate, care apare în condiții de lipsă a unor criterii de opțiune, de intoleranță față de incertitudine sau ambiguitate, de neangajare în abordarea dificultăților sau în căutarea de informații (J. Jackson, A. Rappaport), Coeziunea, consensul și conformitatea variază și în relația cu alte proprietăți ale grupului, cum ar fi: autonomia (centrarea pe sine, evoluția independentă a grupului), permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi membri), flexibilitatea (gradul de informalitate și de libertate în grup), intimitatea (gradul de apropiere reciprocă a membrilor grupului), participarea (investiția de timp, acțiuni și efort în activitățile grupului) etc.

Modul de constituire a fiecărei proprietăți și corelarea lor conferă grupului un anumit specific ireductibil, de tot integrat sau de entitate distinctă. R. B. Cattell (1948) folosește termenul de sintalitate pentru a individualiza sau a caracteriza „personalitatea" unui grup ca întreg. Sintalitatea este, pe de o parte, influențată de caracteristicile membrilor grupului (inteligență, atitudini, însușiri individuale de personalitate) și de structura grupului, iar pe de altă parte dispune de o dinamică proprie. Această dinamică se relevă prin schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală disponibilă în grup, respectiv în sinergia grupului, și prin interacțiunile dintre grup și subgrupuri sau dintre diverse grupuri. Sinergia este utilizată de membrii grupului atât pentru menținerea coeziunii, cât și pentru atingerea scopurilor propuse. Trăsăturile de sintalitate a grupului și cele ale personalităților individuale tind spre congruență pentru a asigura stabilitatea grupului.

Structura unui grup se relevă nu numai prin elementele componente sau prin proprietățile care-i sunt specifice, ci și prin procesele de grup. Acestea vizează orientările, funcțiile și distribuția relațiilor interindividuale din grup și iau forma stratificării, conducerii, comunicării, competiției / cooperării și repartiției trăirilor afective. Stratificarea constă în diferențierea membrilor unui grup după anumite criterii. Ea poate fi verticală atunci cînd membrii grupului ocupă statusuri inegale, repartizate pe straturi, în termeni de putere, privilegii, obligații sau roluri sociale. Există și o diferențiere orizontală atunci cînd membrii grupului sunt specializați în executarea anumitor roluri sau funcții care nu implică vreo inegalitate. Stratificarea ierarhică influențează negativ coeziunea, pe când cea orizontală potențează reciprocitatea dependențelor. Stratificarea verticală accentuează preocuparea de respectare a normelor și de exercitare a presiunilor spre conformism pentru a împiedica efectele de degradare produse de tensiunile inegalității de status. În acest caz este probabil ca grupul să dispună de o organizare formală, instituțională, conformă cu normele existente, și de una informală, ascunsă, depărtată de normativitatea statutară. Cu cât distanța dintre organizarea formală și cea informală este mai mare cu atât crește probabilitatea scăderii coeziunii grupului (M. G. King, W. H. Groffen).

Conducerea este procesul de organizare și de exercitare a influenței persoanei cu poziție de lider asupra celorlalți membri ai grupurile, în vederea realizării sarcinilor și armonizării relațiilor. Liderul poate fi formal investit cu această poziție, poate fi ales de grup sau identificat prin aplicarea unui test sociometric. Există o varietate a stilurilor de conducere a grupului. Clasificarea acestora se face după diverse criterii, cum ar fi: instituirea autorității (democratic, autoritar și laissez-faire) (Lewin, Lippitt și White), orientarea dominantă (centrarea pe sarcină sau pe relațiile umane) (Katz și Kohn), raportarea la norme în mod directiv și nondirectiv (Rogers, Show, Blum), considerarea afectivității (distanțat, bazat pe control și dirijare, sau permi-siv, bazat pe apropiere psihologică – Fiedler). Procesul de conducere este uneori considerat sinonim cu cel de influențare (Tannenbaum, Weschler, Massarik) întrucât conducerea ar implica în mod necesar orientarea opțiunilor și acțiunilor membrilor grupului în direcția dorită.

Comunicarea este unul din cele mai studiate procese de grup, atât datorită frecvenței relațiilor și interacțiunilor ce îi sunt specifice, cât și din cauza implicării sale în realizarea celorlalte procese de grup. Relațiile de comunicare pot fi verbale (intermediate de limbajul natural) sau nonverbale (mimică, gesturi, etc.); pot dispune de un grad înalt de centralitate (întreaga rețea este dirijată de o persoană ce deține o poziție de filtrare a tuturor mesajelor și orientare a relațiilor) sau de lateralitate (încurajarea comunicărilor interpersonale directe, nefiltrate și necentrate). Ordonarea relațiilor de comunicare în rețele poate să ia diferite forme (A. Bavelas): lineare, în cerc, fragmentate, reciproce etc. Eficiența comunicativă a unei rețele depinde de flexibilitatea și de adaptarea la sarcina de îndeplinit, precum și de comunalitatea codurilor de structurare a informației (H. Leavitt). Studiul comunicării în grup s-a concentrat nu numai asupra rețelelor și formelor de codificare a informației, ci și asupra modalităților de constituire a sensului unui enunț prin negocieri interpersonale sau asupra condițiilor de decodificare și recodificare a semnificațiilor vehiculate (H. Mead, H. Garfinkel, B. Bernstein).

Competiția și cooperarea sunt procese de grup studiate mai ales în relație cu eficiența sau productivitatea grupului concomitent cu relevarea efectelor lor sociale. Astfel, s-a constatat că în timp ce competiția sporește eficiența productivă a grupului, ea este și o sursă de frustrare, anxietate sau de conflicte nevrotice (K. Horney). Cooperarea, bazată pe coordonarea eforturilor individuale pentru atingerea unui scop comun și pe reciprocitatea interacțiunilor, mărește satisfacerea globală la nivel de grup, dar are și efecte de uniformizare și, deci, de scădere relativă a satisfacției individuale (P. Kropotki, W.C. Aller, M. Crowford). Studiul cooperării s-a extins mult în ultima vreme, mai ales în vederea clasificării unor mecanisme ale creativității în grup și ale coordonării acțiunilor individuale pentru realizarea de bunuri colective (J. Coleman). Se acordă atenție și modalităților de promovare a competiției sau cooperării în funcție de specificul sarcinilor și atingerea randamentelor maxime. Distribuția stărilor afective individuale și colective în grup a început să fie analizată ca un proces distinct sub impulsul dezvoltării sociometriei, (J.L.Moreno), care s-a preocupat de efectele reciprocității și unilateralității preferințelor, neutralității sau indiferentelor afective.

În afara structurii, am menționat alte două dimensiuni inerente grupului mic. Una se referă la funcționarea acestuia, constând în adecvarea proceselor de grup pentru realizarea, prin activități specifice, a scopurilor propuse. Ea intervine ca o variabilă intermediară între structura și rezultatele sau productivitatea grupului. Până în prezent nu au fost formulați și analizați indicatori specifici ai funcționării grupului. Caracteristicile ei sunt inferate, adică individualizarea proprietăților, proceselor și rezultatelor în vederea specificării profilului unui grup este un indiciu al funcționării. O altă dimensiune a grupului este reprezentată de rezultate, repartizate pe trei arii distincte.

Eficiența sau productivitatea (nivelul rezolvăriisarcinilor în raport cu obiectivele propuse), dinamica grupului ca întreg și efectele asupra membrilor. Eficiența grupului este relevată de o analiză pragmatică în care se pune în evidentă modul în care funcționarea proceselor de grup conduce la obținerea în activitate a unor performanțe. În același timp, trebuie avute în vedere și acele efecte psihosociale care se constituie ca bază pentru evoluția grupului. K. Lewin a inițiat în acest sens direcția de analiză centrată pe dinamica grupului, integrată în ceea ce el a numit „teoria câmpului" (Field theory in social science, 1951). Conform acestei teorii, grupul funcționează într-un „câmp social" și își constituie o dinamică a sa ca urmare a forțelor interne și externe de diferite orientări și intensități. Prin contrabalansarea diverselor forțe poate rezulta un echilibru social cvasistaționar.

Dinamica grupului constă în trecerea succesivă a acestuia (locomoția grupului) prin stări cvasistaționare care se constituie în timp și sunt orientate către realizarea țelurilor sau obiectivelor propuse. Dinamica este o caracteristică a grupului ca întreg care rezultă atât din procesele interne, cât și din interferența cu mediul social mai larg. Ea este o condiție a eficienței grupului, dar și un produs al structurării sale sociale. De aceea rezultatele grupului nu pot fi considerate doar prin raportare la criterii de eficientă pragmatică, ci și în funcție de criterii psihosociale.

Structura, funcționarea și rezultatele, ca dimensiuni ale grupului, se află în raporturi reciproce de influențare. Astfel, o anumită structurare a elementelor constitutive și a proceselor de grup generează un mod distinct de funcționare a grupului care, la rândul său, determină tipurile de interacțiuni și relații, de integrare și consens, de stratificare sau distribuire a raporturilor in-terindividuale dintre elementele structurii grupului. Structura și modul său de funcționare influențează rezultatele grupului, iar acestea, retroactiv, determină schimbări în structură și funcționare. Deși există o astfel de constituire a raporturilor de determinare reciprocă, structura și funcționarea constituie cadrele de desfășurare a activităților specializate ale grupului. Iar aceste cadre sunt influențate, înainte de toate, de către membrii și interacțiunile sau relațiile lor. Variațiile din grup pot fi înțelese prin caracteristicile individuale și relaționale ale membrilor și apoi prin specificarea proceselor de grup. 

Capitolul 4 : Metodologie

4.1. Obiectivele cercetării

Clasa de elevi este un grup formal cu valențe specifice. Ea este un grup instituțional – pentru că se prezintă ca o organizație socială, juridică, economică ; este grup formal – pentru că este organizată după regulamente și programe stabilite „din exterior” și pe care componenții grupului trebuie să le respecte ; este grup de lucru – pentru că sarcina clasei școlare este să se instruiască și să se pătrundă de marile comandamente ale educației. După modul în care s-a constituit, clasa școlară este un grup artificial – pentru că elevii nu sunt reuniți după afinități elective, după propriile preferințe, ci după necesități instituționale, exterioare dorinței lor. Caracteristicile de mai sus dovedesc faptul că, această clasă școlară este o mică structură socială, care răspunde „ambianței” (cerințelor regulamentare, profesorilor), dar, în același timp, ea este suma unor subgrupuri organizate pe baza relațiilor preferențiale ce se statornicesc între membrii ei. „Deși inițial grup instituțional, formal, clasa de elevi poate deveni, cu timpul, grup informal. Aceasta în sensul că fiecare clasă poate deveni un grup cu viață socio-afectivă proprie, cu norme și reguli proprii, cu un bun spirit de NOI – toate contribuind la instaurarea spiritului de cooperare și ajutor reciproc, atât de necesar în munca de educație.” (Adrian Neculau, 1977, p.33-34)

Adolescența este perioada din viațã care se întinde de la vârsta de 15 -18 ani la fete si de la 16-20 ani la bãieti. Perioada adolescentei este una dintre cele mai complexe perioade ale vietii.Emotivitatea apare cu putere în adolescență. Mânia, teama, neliniștea, gelozia, invidia, afecțiunea, bucuria, curiozitatea sunt sentimente și trăiri emoționale pe care adolescentul le resimte cu intensitate. Când este criticat, ridiculizat, când ceilalți doresc să-i impună, este indignat, se simte fustrat când este blocat în realizarea a ceea ce-și dorește, discerne cu acuitate propria-i valoare și se revoltă chiar impotriva comportării sale. Manifestările sunt variate: tristețe, bucurie, efuziune, anxietate, mutism, agresivitate, mai ales urmare a unei inferiorități sociale reale sau imaginare.

Teama de școală, dificultățile în relațiile de prietenie cu ceilalți, alegerea drumului profesional sunt surse ale neliniștii sale.

Nevoia de grupare, de aparținere, de integrare socială nu imbracă intotdeauna aceleași forme. De multe ori, grupurile de adolescenți scapă posibilității de control a factorilor educativi. De multe ori, dinamismul aderării la grupuri este spontan, informal și se explică numai prin nevoia de opoziție sau chiar agresivitate. Nevoile sale, crede adolescentul în acest caz, nu pot fi satisfăcute decât prin pasionatele activități ale unori grupuri aflate în opoziție față de morala adulților.

Dinamismul acestor grupuri de adolescenți are cauze numeroase, dar esențială este aceea că „adolescentul tinde să se elibereze din cercul său familial, de autoritatea plină de interdicții a părinților. Adolescentul consideră că adulții nu trec decât prin două diviziuni mari de vârstă : copilăria și maturitatea, iar până la 18-20 ani tratează indivizii ca și cum ar aparține primei diviziuni. Ei, adulții, au uitat că adolescentul nu mai este copil, și că se apropie mai mult de maturitate decât de copilărie ! ”( Adrian Neculau, 1977, p. 58-59).

Această schimbare în comportamentul adolescentului mai poate fi cauzată de următoarea problemă : „până în această perioadă cunoștințele părinților, în majoritatea cazurilor, au fost suficiente pentru lămurirea diferitelor probleme din viața copilului iar capacitatea intelectuală a acestuia era încă puțin dezvoltată spre a-și da seama de unele insuficiențe ale părinților. Acum însă, venind în contact cu cunoștințe variate și profunde iar gândirea dezvoltându-se la capacitatea realului, insuficiențele părintești nu mai trec neobservate.”(Anca Dragu, Sorin Cristea, 2003, p.51)

Ca reacție la această atitudine, adolescentul își creează mediul său, universul său social. Acest univers imită în mare lumea adulților, dorind însă să se deosebească de aceasta. Încercând să-și delimiteze autonomia sa, această „societate” începe prin a se situa în opoziție, se manifestă prin acte ce conțin, în ochii adulților, cel puțin „exagerări”, dacă nu mai mult. Dorința sa de eliberare de conformismul adulților începe cu distanțarea de mediul familial. Cu cât mai intensă este dorința de a-l proteja încă, de a-l reține, cu atât mai accentuată este și opoziția sa. Iar grupul îi apare ca singura ieșire, singura „tribună” de afirmare a individualității sale.

Având în vedere aceste caracteristici ale grupul școlar de adolescenți, dar și multe altele, putem conclude că foarte multe procese psihice capătă o altă formă în decursul acestei perioade de vârstă.

Această lucrare are drept obiective investigarea unora dintre ele :

Cercetarea statutului sociometric în cazul adolescenților emotivi. Modul în care aceasta influențează alegerile sau respingerile din partea celorlalți colegi.

Investigarea modului în care emotivitatea se dezvoltă în decursul adolescenței, având drept repere începutul și sfârșitul acestei perioade.

Investigarea sociabilității, fiind considerată baza fundamentală a formării relațiilor interpersonale în cazul adolescenților. De asemenea, diferențele dintre sexe privind sociabilitatea.

Cercetarea modului în care stima de sine (pozitivă sau negativă), care joacă un rol important în relațiile intergrupale, influențează emotivitatea adolescenților.
.

4.2. Ipoteze

1. Se prezumă că există o corelație indirectă între emotivitate și statutul sociometric al adolescenților. Cu cât emotivitatea este mai dezvoltată, cu atât acești adolescenți sunt mai puțin incluși în alegerile sociometrice ale colegilor săi de grup școlar (clasa de elevi).

2. Se prezumă că există o diferență între gradul emotivității de la începutul adolescenței (15-16 ani) și cel de la finalul acestei perioade (18-19 ani).

3. Se prezumă că adolescentele (fetele) sunt mai sociabile decât adolescenții (baieții). Sociabilitatea este considerată a fi baza fundamentală a inițierii relațiilor interpersonale.

4. Se prezumă că există o corelație indirecta între stima de sine și emotivitate la adolescenți.

4. 3. Instrumente

Pentru a testa prima ipoteză se vor utiliza două instrumente și anume : un chestionar de emotivitate (propriu) GRBE – pentru a măsura emotivitatea și testul sociometric – pentru a calcula statutul sociometric.

Chestionarul de emotivitate GRBE (2006)

ELABORAREA CHESTIONARULUI DE EMOTIVITATE

1. Operaționalizarea conceptului 

Indicatorii conportamentali ai emotivității :

timiditatea

lipsa de socializare

impresionare la diferite aspecte

panicarea în situatii de inaltă tensiune

lipsa de comunicare cu cei din jur

pesimismul

pierderea în fața unor autorități

lipsa de integrare în grup

izolarea

vulnerabilitatea

ezitarea

inhibarea

lipsa de adaptare

2. Formularea întrebărilor

Pe baza indicatorilor comportamentali, au fost formulate 30 de întrebări pentru acest chestionar de emotivitate(vezi anexa 1).

3. Apelul la expert

În urma apelului făcut la expert, a fost eliminată întrebarea cu numărul 26 și a fost înlocuită în chestionar pentru a fi pretestat (vezi anexa 2).

4. Pretestarea și testarea chestionarului

Chestionarul de emotivitate a fost pretestat pe un eșantion de 30 de subiecti, cu vârstele între 18-19 ani, clasa a XII-a C, de la Liceul George Călinescu.

În urma pretestarii, pe baza rezultatelor s-au efectuat formele distribuțiilor la fiecare dintre cele 30 de întrebări (vezi anexa3). La 7 dintre intrebari (întrebarea 1, 3, 7, 13, 22, 23 și 30), forma distribuției a fost asimetrică, acestea fiind eliminate. De asemenea, au mai fost eliminate înca 3 întrebări, chestionarul rămânând în forma sa finală cu 20 de întrebari (vezi anexa 4) pentru testarea propriu-zisă.

Testarea propriu-zisă s-a efectuat pe același eșantion de 30 de subiecți (pentru rezultatele brute, vezi anexa 5), urmând apoi să se calculeze validitatea și fidelitatea chestionarului pe rezultatele finale.

5. Calcularea indicilor de fidelitate și validitate

Metoda Test-Retest

Pentru aceasta metodă, chestionarul final va mai fi aplicat o dată după o anumită perioadă de timp pentru a se vedea daca este fidel (pentru rezultatele brute, vezi anexa 6) . În urma calculelor efectuate în programul SPSS , varianta numărul 14, coeficientul de corelatie dintre cele doua testari este semnificativ, deci chestionarul este stabil în timp.

Correlations

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

b) Metoda Split Half

Chestionarul final s-a impartit in doua parti – intrebarile pare pe o coloana si intrebarile impare pe alta coloana. Calculele s-au efectuat de asemenea in SPSS iar coeficientul de corelatie s-a dovedit a fi reprezintativ fapt ce semnifica validitatea chestionarului (pentru rezultatele brute, vezi anexa 7).

Reliability Statistics

Coeficientul Alfa Crombah este de 0,864.

Reliability Statistics

Testul sociometric face parte din metodele sociometrice care reprezintă „un ansamblu de procedee și tehnici experimentale psihosociale și matematice destinate să măsoare intensitatea și aria (întinderea) relațiilor afective în sânul microgrupurilor ”.(F. Sîntion, 1983, p.124) Printre altele, testul sociometric poate determina statutul unui membru al unui grup, în câmpul relațiilor interpersonale : lider socio-afectiv, popular, ignorat, respins, exclus.

Pentru validarea ipotezei numărul doi, s-a folosit chestionarul pentru măsurarea emotivității : GRBE (2006).

Pentru ipoteza cu numărul trei, s-a folosit un chestionar de sociabilitate : „Sunteți un om sociabil?” a lui Gheorghe Arădăvoaice și Ștefan Popescu. După acești doi autori, omul este eminamente o ființă socială datorită faptului că, „în realizarea sa ca persoană și în constituirea particularităților personalității sale, viața socială este decisivă.”( Gheorghe Arădăvoaice, Ștefan Popescu, 2003, p.117).

Contactele sociale, comunicarea interumană, integrarea într-un grup sunt facilitate dacă omul dispune de anumite caracteristici personale înglobate sub denumirea de sociabilitate. Sociabilitatea se manifestă prin disponibilitățile omului de a fi agreabil și prietenos cu alții, de a căuta compania celorlalți, de a fi deschis pentru comunicare și interacțiune cu semenii.

Pentru ipoteza numărul patru s-a folosit de două chestionare și anume : Scala de măsurare a stimei de sine a lui M. Rosenberg. Stima de sine joacă un rol important în relațiile intergrupale. Felul în care suntem percepuți de ceilalți sau cum îi percepem noi pe aceștia, are o valoare reglatorie în cadrul grupului.
În viata unui grup, atitudinea unei persoane față de altă persoană se răsfrânge în mod implicit, și în grade diferite și asupra celorlalte persoane din cadrul grupului.

Al doilea chestionar utilizat a fost GRBE pentru măsurarea emotivității.

4.4. Eșantioane

Pentru prima ipoteză a fost utilizat drept eșantion colectivul clasei a XII-a C (N = 27), cu vârstele cuprinse între 18 și 19 ani, din cadrul liceului George Călinescu. Acestui eșantion i-au fost aplicate cele două chestionare : GRBE și testul sociometric pentru a se realiza corelația dintre statutul sociometric al acestor elevi și emotivitate.

În urma aplicării testului sociometric, distribuția este normală, media = 0,70 , abaterea standard = 12,7

La aplicarea chestionarului GRBE, distribuția este normală, media = 60,03, abaterea standard = 5,67

Pentru ipoteza cu numărul doi, s-a aplicat chestionarul GRBE pentru două eșantioane independente și anume : colectivul clasei a IX-a A (cu vârstele cuprinse între 15 și 16 ani) având N = 25 și colectivul clasei a XII-a A (cu vârstele cuprinse între 18 și 19 ani) cu N = 25 . Cele două eșantioane au avut ca scop identificarea celor două perioade de început și de sfârșit ale adolescenței.

Pentru eșantionul numărul 1 (clasa a IX-a A) distribuția este normală, media = 57, abaterea standard = 8,62 :

Pentru eșantionul numărul 2 (clasa a XII-a A) distribuția este normală, media = 54, abaterea standard = 8,06 :

În cazul ipotezei trei, pentru a se cerceta diferența dintre fete și băieți în ceea ce privește sociabilitatea, s-au utilizat două eșantioane independente : băieți – colectivul clasei a XII-a D (cu vârstele cuprinse între 18 și 19 ani) cu N = 30 din cadrul Colegiului Tehnic Energetic și fete – colectivul clasei a XII-a B (cu vârstele cuprinse între 18 și 19 ani) cu N = 30 din cadrul Liceului George Călinescu.

Pentru băieți : media = 20, abaterea standard = 2,47, distribuție normală

Pentru fete : media = 24,96 , abaterea standard = 2,31, distribuție normală

La ipoteza numărul patru, eșantionul este reprezentat de colectivul clasei a XII-a G, cu N = 27, din cadrul Liceului George Călinescu, căruia i s-au aplicat două chestionare : Scala stimei de sine și GRBE pentru a se stabili corelația dintre stima de sine și emotivitate.

După aplicarea scalei stimei de sine : media = 7,03 , abaterea standard = 2, 13 , distribuția este normală

După aplicarea GRBE : distribuția este normală, media = 53, abaterea standard = 6,92

CAPITOLUL 5 : Prezentarea și interpretarea datelor

5.1. Ipoteza numărul 1 : Se prezumă că există o corelație indirectă între emotivitate și statutul sociometric al adolescenților. Cu cât emotivitatea este mai dezvoltată, cu atât acești adolescenți sunt mai puțin incluși în alegerile sociometrice ale colegilor săi de grup școlar (clasa de elevi).

Eșantionul a fost reprezentat de colectivul clasei a XII-a C din cadrul liceului George Călinescu. Acestui eșantion (N = 27) i-au fost aplicate două chestionare : testul sociometric și GRBE ( pentru rezultatele brute totale, vezi anexa 8 ).

În urma aplicării testului sociometric, distribuția este normală :

.

Fig. 5.1.1. – Forma distribuției după aplicarea testului sociometric

Indici de start pentru testul sociometric : media = 0,70 ; abaterea standard = 12,7 ; mediana = -3

Matricea sociomatrică este următoarea :

Tabelul 5.1.1. – Matricea sociometrică

După aplicarea chestionarului GRBE, distribuția este normală :

Fig. 5.1.2. Forma distribuției după aplicarea GRBE

Indici de start pentru GRBE : media = 60,03 ; abaterea standard = 5,67 ; mediana = 60.

Rezultatele brute detaliate sunt următoarele :

Tabel 5.1.2. – Rezultatele brute detaliate după aplicarea GRBE

Dat fiind faptul că distribuțiile sunt normale, pentru testarea acestei corelații s-a utilizat coeficientul de corelație parametric Bravais Pearson cu ajutorul programului statistic SPSS 14.

Correlations

*

Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

Corelația este semnificativă, deci se va observa apoi dacă aceasta este negativă sau pozitivă, prin norul de puncte :

Fig. 5.1.3. Norul de puncte pentru corelația dintre statut sociometric și emotivitate

După cum se observă, norul de puncte este orientat spre stânga, deci corelația dintre statutul sociometric și emotivitate este negativă.

Prin urmare, ipoteza numărul 1 se confirmă : există într-adevăr o corelație negativă între statutul sociometric al adolescenților și emotivitatea acestora.

Cu cât statutul sociometric al acestor adolecenți este mai scăzut (adică ei sunt : izolați, ignorați, respinși sau excluși), cu atât emotivitatea lor crește, ei sunt mai timizi, mai puțin sociabili, mai anxioși, le este oarecum frică să se alăture acestui grup care i-a respins.

5.2. Ipoteza numărul 2 : Se prezumă că există o diferență între gradul emotivității de la începutul adolescenței (15-16 ani) și cel de la finalul acestei perioade (18-19 ani).

Pentru testarea acestei ipoteze, s-a aplicat chestionarul GRBE pentru două eșantioane independente și anume : colectivul clasei a IX-a A (cu vârstele cuprinse între 15 și 16 ani) având N = 25 și colectivul clasei a XII-a A (cu vârstele cuprinse între 18 și 19 ani) cu N = 25 . Cele două eșantioane au avut ca scop identificarea celor două perioade de început și de sfârșit ale adolescenței ( pentru rezultatele brute totale vezi anexa 9).

Pentru primul eșantion (clasa a IX-a), distribuția este normală :

Fig. 5.2.1. Forma distribuției pentru eșantionul 1

Indici de start : media = 56,24 ; abaterea standard = 8,61 ; mediana = 54.

Rezultatele brute detaliate sunt următoarele :

Tabel 5.2.1. – Rezultatele brute detaliate după aplicarea GRBE pentru clasa a IX-a

Pentru al doilea eșantion ( clasa a XII-a), distribuția este normală :

Fig. 5.2.2. Forma distribuției pentru eșantionul 2

Indici de start : media = 53,84 ; abaterea standard = 8,06 ; mediana = 55.

Rezultatele brute detaliate sunt următoarele :

Tabel 5.2.2. – Rezultatele brute detaliate după aplicarea GRBE pentru clasa a XII-a

Cele două distribuții sunt normale, deci, pentru calcularea acestei comparații, se va apela la metode parametrice (criteriul T sau Z). Datorită faptului că N<30, se va utiliza criteriul T :

T = ; T = T = T = 1,80

Consultând tabelul cu ditribuțiile lui T, se constată că această valoare de 1,80 se află în dreptul lui p = 0,10 deci avem o încredere de 90% că această diferență este semnificativă.

Prin urmare, ipoteza numărul 2 se confirmă : există o diferență semnificativă – în ceea ce privește gradul emotivității – între începutul adolescenței și finalul acestei perioade.

La începutul acestei perioade tumultoase din viața fiecăruia, toate experiențele noi sunt trăite la o intensitate maximă și deci trăsăturile de personalitate pot atinge de asemenea valori destul de mari. La 14 – 15 ani, adolescenții pot trece foarte rapid de la o stare la alta, de la râs la plâns, de la extaz la agonie. Însă o dată cu înaintarea în vârstă, și o dată cu o oarecare adaptare la situație și la circumstanțele grupului, adolescentul ajunge să se maturizeze și aceste trăsături să se stabilizeze.

5.3. Ipoteza numărul trei : Se prezumă că adolescentele (fetele) sunt mai sociabile decât adolescenții (baieții). Sociabilitatea este considerată a fi baza fundamentală a inițierii relațiilor interpersonale

Pentru a se cerceta diferența dintre fete și băieți în ceea ce privește sociabilitatea, s-au utilizat două eșantioane independente : băieți – colectivul clasei a XII-a D (cu vârstele cuprinse între 18 și 19 ani) cu N = 30 din cadrul Colegiului Tehnic Energetic și fete – colectivul clasei a XII-a B (cu vârstele cuprinse între 18 și 19 ani) cu N = 30 din cadrul Liceului George Călinescu ( pentru rezultatele brute totale vezi anexa 10 ).

Pentru băieți distribuția este normală :

Fig. 5.3.1. Forma distribuției pentru băieți

Indici de start : media = 20,03 ; abaterea standard = 2,47 ; mediana = 20 ;

Tabelul cu rezultatele brute detaliate este următorul :

Tabel 5 3.1. – Rezultatele brute detaliate după aplicarea chestionarului de sociabilitate pentru băieți

Pentru fete distribuția este normală :

Fig. 5.3.2. Forma distribuției pentru fete

Indici de start : media = 24,96 ; abaterea standard = 2,31 ; mediana = 25 ;

Tabelul cu rezultatele brute detaliate este următorul :

Tabel 5.3.2. – Rezultatele brute detaliate după aplicarea chestionarului de sociabilitate pentru fete

Pentru că cele două distribuții sunt normale, pentru calcularea acestei comparații se va apela la metode parametrice (criteriul T sau Z). Datorită faptului că N<30, se va utiliza criteriul T :

T = ; T = T = T = 18,25

Consultând tabelul cu ditribuțiile lui T, se constată că această valoare nu este semnificativă. Deci, diferența dintre fete și băieți în ceea ce privește sociabilitatea este nesemnificativă.

Prin urmare, ipoteza numărul 3 nu se confirmă.

5.4. Ipoteza numărul 4 : Se prezumă că există o corelație indirecta între stima de sine și emotivitate la adolescenți.
Eșantionul este reprezentat de colectivul clasei a XII-a G, cu N = 27, din cadrul Liceului George Călinescu, căruia i s-au aplicat două chestionare : Scala stimei de sine și GRBE pentru a se stabili corelația dintre stima de sine și emotivitate ( pentru rezultatele brute totale vezi anexa 11 ).

După aplicarea scalei stimei de sine distribuția este normală :

Fig. 5.4.1. Forma distribuției după aplicarea scalei stimei de sine

Indici de start : media = 7,03 ; abaterea standard = 2, 13 ; mediana = 8

Tabelul cu rezultatele brute detaliate este următorul :

Tabelul 5.4.1. – Rezultatele brute detaliate după aplicarea scalei stimei de sine

După aplicarea GRBE distribuția este normală :

Fig. 5.4.2. Forma distribuției după aplicarea GRBE

Indici de start : media = 53,77 ; abaterea standard = 6,92 ; mediana = 60

Tabelul cu rezultatele brute detaliate este următorul :

Tabelul 5.4.2. – Rezultatele brute detaliate după aplicarea GRBE

Dat fiind faptul că distribuțiile sunt normale, pentru testarea acestei corelații s-a utilizat coeficientul de corelație parametric Bravais Pearson cu ajutorul programului statistic SPSS 14.

Correlations

**

Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Corelația este semnificativă, deci se va observa apoi daca aceasta este negativă sau pozitivă, prin norul de puncte :

Fig. 5.4.3. Norul de puncte pentru corelația dintre stima de sine și emotivitate

După cum se observă, norul de puncte este orientat spre stânga, deci corelația dintre stima de sine și emotivitate este negativă.

Prin urmare, ipoteza numărul 4 se confirmă.

Cu cât stima de sine este mai ridicată, cu atât emotivitatea este mai scăzută. Cei care au o imagine despre sine pozitivă și automat și o stimă de sine pozitivă au prezentat o emotivitate medie sau chiar scăzută. Cei cu o imagine și o stimă de sine scăzută au prezentat o emotivitate ridicată.

Emotivul nu se exteriorizează și nici nu are o părere bună despre calitățile sale. El se consideră inferior, plin de defecte și nu se consideră îndeajuns de bun pentru a reuși în viață. Aceste credințe negative despre sine trebuie modificate, pentru a se putea mări încrederea în reușitele proprii.

CAPITOLUL 6 : Concluzii și implicații

Motivația acestei cercetări este complexitatea și profunzimea acestei perioade din viața fiecăruia, perioada adolescenței.

Cu toate caracteristicile și greutățile sale, ea nu se manifestă la fel pentru toți indivizii. Prin urmare, am încercat să analizăm unele probleme mai des întâlnite în această etapă din viața noastră.

Vremurile s-au schimbat și poate că dorințele și problemele cu care se confruntă adolescenții din ziua de azi nu mai sunt aceleași, însă există încă, în majoritatea cazurilor, unele procese prin care aceștia trec și care capătă o importanță deosebită.

Un prim exemplu ar fi integrarea în noul grup social (clasa de elevi din liceu) cu care nu este deloc familiar și a cărei acceptare este crucială pentru adolescent. Esența integrării sociale constă în „atașamentul din ce în ce mai conștient și mai activ la grupul căruia aparține și a cărui sferă se extinde de la clasa, școală, până la marele organism social. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât adolescentul este mai obiectiv în judecățile sale, aprecierile efectuându-se în funcție de criteriile sociale pe care și le-a însușit.”(Anca Dragu, Sorin Cristea , 2003, p. 52)

Problema integrării adolescenților la valorile culturale ale colectivității este de o mare importanță deoarece ea contribuie la formarea concepției despre sine, lume și viață.

Integrarea în noul grup, ține de unele caracteristici de personalitate ale adolescenților cum ar fi : emotivitatea, sociabilitatea, stima de sine și multe altele.

Emotivitatea este definită de unii autori ca fiind capacitatea fiecărui individ de a simți emoții.

Emotivitatea apare cu putere în adolescență. Mânia, teama, neliniștea, gelozia, invidia, afecțiunea, bucuria, curiozitatea sunt sentimente și trăiri emoționale pe care adolescentul le resimte cu intensitate. Când este criticat, ridiculizat, când ceilalți doresc să-i impună, este indignat, se simte frustrat când este blocat în realizarea a ceea ce-și dorește, discerne cu acuitate propria-i valoare și se revoltă chiar împotriva comportării sale.
Manifestările sunt variate: tristețe, bucurie, efuziune, anxietate, mutism, agresivitate, mai ales ca urmare a unei inferiorități sociale reale sau imaginare.

Sociabilitatea este un alt fenomen important care ajută la integrarea în grup. Omul este eminamente o ființă socială datorită faptului că, „în realizarea sa ca persoană și în constituirea particularităților personalității sale, viața socială este decisivă.”( Gheorghe Arădăvoaice, Ștefan Popescu, 2003, p.117).

Contactele sociale, comunicarea interumană, integrarea într-un grup sunt facilitate dacă omul dispune de anumite caracteristici personale înglobate sub denumirea de sociabilitate. Sociabilitatea se manifestă prin disponibilitățile omului de a fi agreabil și prietenos cu alții, de a căuta compania celorlalți, de a fi deschis pentru comunicare și interacțiune cu semenii.

Stima de sine este de asemenea un element important care vine în ajutorul indivizilor. Stima de sine joacă un rol important în relațiile intergrupale. Felul în care suntem percepuți de ceilalți sau cum îi percepem noi pe aceștia, are o valoare reglatorie în cadrul grupului.
În viata unui grup, atitudinea unei persoane față de altă persoană se răsfrânge în mod implicit, și în grade diferite și asupra celorlalte persoane din cadrul grupului.

Statutul sociometric al adolescenților este foarte important pentru aceștia pentru că locul lor în grup, determină poziția acestora în câmpul relațiilor interpersonale : lider socio-afectiv, popular, ignorat, respins, exclus.

Analizând aceste componente ale personalității adolescenților, această lucrare și-a propus să cerceteze relațiile dintre ele și modul în care interacțiunea lor influențează dezvoltarea ulterioară a adolescenților.

Prima ipoteză a cercetării s-a confirmat și a rezultat din ea faptul că adolescenții cu un statut sociometric scăzut, adică cei respinși de grupul din care fac parte (clasa de elevi) au o emotivitate mai ridicată decât cei cu un statut sociometric ridicat.

Pe baza acestui rezultat se poate pune următoarea întrebare : De ce acești adolescenți au fost respinși?

Membrii oricărui grup, deci totodată și membrii care alcătuiesc grupul școlar au personalități diferite și este aproape imposibil să existe între ei o armonie perfectă. Totuși asta nu înseamnă că este perfect normal ca unii indivizi să nu-și poată forma, în cadrul grupului respectiv, la rândul lor un microgrup. Acești adolescenți emotivi ar trebui să intre în atenția psihologului școlar. Psihologul școlar are șansa să afle sursa acestei emotivități ridicate și poate să o aplaneze pentru ca acești elevi să-și poată aminti cu plăcere de anii petrecuți în liceu împreună cu colegii lor.

A doua ipoteza și-a propus să afle dacă există o diferență între gradul emotivității de la începutul și de la sfârșitul adolescenței. Rezultatul calculelor ulterioare ne-a indicat faptul că există această diferență semnificativă între cele două perioade. Explicația ar putea fi următoarea : la începutul acestei perioade tumultoase din viața fiecăruia, toate experiențele noi sunt trăite la o intensitate maximă și deci trăsăturile de personalitate pot atinge de asemenea valori destul de mari. La 14 – 15 ani, adolescenții pot trece foarte rapid de la o stare la alta, de la râs la plâns, de la extaz la agonie. Însă o dată cu înaintarea în vârstă, și o dată cu o oarecare adaptare la situație și la circumstanțele grupului, adolescentul ajunge să se maturizeze și aceste trăsături să se stabilizeze.

Cea de-a treia ipoteză, privind diferența dintre sexe în ceea ce privește sociabilitatea adolescenților nu s-a confirmat. Una dintre cauze ar putea fi alegerea eșantionului. Probabil, dacă acesta ar fi fost mai mare, ar fi putut exista o diferență semnificativă. În orice caz, în urma rezultatelor a reieșit faptul că între adolescente și adolescenți nu s-a putut identifica o diferență demnă de luat în seamă.

Ultima ipoteză, cea cu numărul patru, a cercetat modul în care stima de sine a adolescenților corelează cu emotivitatea lor. Analizând norul de puncte, această corelație a reieșit negativă. Cu cât stima de sine este mai ridicată, cu atât emotivitatea este mai scăzută. Cei care au o imagine despre sine pozitivă și automat și o stimă de sine pozitivă au prezentat o emotivitate medie sau chiar scăzută. Cei cu o imagine și o stimă de sine scăzută au prezentat o emotivitate ridicată.

Emotivul nu se exteriorizează și nici nu are o părere bună despre calitățile sale. El se consideră inferior, plin de defecte și nu se consideră îndeajuns de bun pentru a reuși în viață. Aceste credințe negative despre sine trebuie modificate, pentru a se putea mări încrederea în reușitele proprii.

În afară de familie, de educația de care dă dovadă acest adolescent și de valorile după care se ghidează, un element important care poate interveni pentru a stabiliza toate aceste trăsături este grupul, anturajul din care adolescentul face parte. Ei trebuie îndrumați spre drumul cel bun, și spre valorile pozitive ale vieții.

Deși au abilități foarte diferite de a face față tuturor încercărilor grele, ei trebuie să-și cunoască calitățile, valorile și puterea disponibilă pentru a reuși.

Adolescența este o perioadă foarte dificilă, dar și periculoasă. Unele trăsături de personalitate duse la extreme pot induce foarte ușor depresii sau alte tulburări psihice, peste care unii adolescenți nu pot să treacă. În majoritatea cazurilor, aceștia nu dispun de un suport suficient de mare din partea familiei. Părinții trebuie să dispună de informații suficiente pentru a trece cu bine peste aceste grele încercări ale adolescenței.

Ultimele statistici se prezintă destul de îngrijorătoare în ceea ce privește suicidul din rândul adolescenților.

„Peste 60% dintre adolescenții cu tentative suicidare au intrat în conflicte cu părinții care nu-și fac timp să-i asculte, nu le iau în considerare problemele, îi critică sau le desconsideră preocupările. Adolescentul se simte neînțeles și respins.
Din cauza locului doi sau trei pe care-l ocupă suicidul, în perioada adolescenței, în ierarhia cauzelor de deces, el reprezintă o problemă majoră de sănătate publică.” (Amalia Vasilescu, 2005 , Ziarul de Mureș Online)

„În această statistică neagră și-a făcut loc, din păcate, și România. Peste 3.000 de tineri și adolescenți români s-au sinucis anul trecut, iar medicii legiști spun că numărul va fi depășit cu mult anul acesta. Un tânăr de 19 ani s-a aruncat de la balcon, pentru că profesoara cu care avea legături amoroase a incercat să pună capăt relației. O săptmână mai târziu, un elev de 14 ani s-a spânzurat de un copac, într-un parc din Capitala. La câteva zile, într-o comună harghiteană, o adolescentă și-a luat viata pentru că părinții nu voiau s-o mai lase la școală. Studiile arată că peste 90 % din sinuciderile la adolescenți sunt cauzate de o problemă de sănătate mintală. Experții britanici în psihiatrie sunt de parere că, în societatea de astăzi, oamenii nu-și mai vorbesc despre ceea ce simt. Comunicarea se face numai prin intermediul computerului și duce la depresii. Medicii susțin că sinuciderile înregistrate în ultima vreme în rândul tinerilor sunt cauzate și de mediatizarea excesivă a acestor tragedii, ce nu face altceva decât sâ stimuleze fantasmele mortuare ale tinerilor, bantuiți de gândul sinuciderii.” (Dana Conerth, 25 ianuarie 2008, Ziarul Ziua).

Nu vom înceta niciodată să ne mirăm când auzim despre sinuciderea unui tânăr, care, deși are toata viața în față, alege neantul în locul experiențelor viitoare.

Adolescentul de azi va fi adultul de mâine. Psihologii evidentiază preocuparea adolescentului în construirea noii identități și arată că multe dintre problemele experimentate de adolescenți au la origine absența unei identități solide. Soluția psihologilor specialiști în problemele adolescenței este de a crea metode sau "spații" pentru ca tânăra persoană să-și descopere identitatea. Ei sugerează o amânare a altor preocupări care să-i creeze adolescentului posibilitatea de a se angaja cu toata ființa în dificila muncă de a-și construi imaginea de sine.
Psihologia de-a lungul timpului nu dă însă răspunsuri complete la următoarele întrebări: Cum se poate găsi adevarata indentitate? Cum pot fi ajutați adolescenții în construirea unei imagini de sine reale? Cum își pot stabili adevarata valoare? În sistemul de valori de-a lungul timpului, identitatea este legată doar de noua înfățișare fizică, de maturizarea psihologică și de noul statut social.
Ce anume poate da valoare ființei umane? Mulți adolescenți tind să-și dezvolte imaginea de sine în baza unor aptitudini sau abilități, prin comparație cu ceilalti, sau cu o imagine idealizată despre ceea ce ei ar trebui să fie. Astfel, ei pot ajunge să se considere lipsiți de valoare, deoarece nu excelează în anumite domenii, sau nu pot fi capabili să stabilească anumite relații. Eșecurile adolescentului în anumite domenii ale vieții conduc deseori la sentimentul lipsei de valoare. De aici se pot naște conflicte interioare, care pot conduce la dezechilibrări psihice și la un comportament deviant. Dovezile în acest sens sunt statisticile în legatură cu delicvența juvenilă și suicidul.
Adolescenții care intră în viața de adult fără a fi ajuns să-și cunoască adevarata identitate și valoare personală, vor avea probleme cu ei inșiși și vor întâmpina dificultăți de adaptare și integrare în societate.
Este nevoie ca orice om, dar în special adolescentul care se află, prin specificul vârstei, în căutarea propriei sale valori, să cunoască adevărul.

ANEXA 1 

Forma chestionarului GRBE înainte de apelul la expert

1. Lacrimati in fata televizorului cand va impresioneaza un anumit aspect dintr-un film?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

2. Intrati usor in panica in momente de inalta tensiune ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

3. Va afecteaza in mod deosebit unele ironii sau batjocuri aduse la adresa dumneavoastra ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

4. Obisnuiti sa actionati in unele situatii cu o oarecare timiditate ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

5. Treceti rapid de la o dispozitie (stare) la alta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

6. Vi se intampla sa rositi sau sa paliti cu usurinta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

7. Va este greu sa luati cuvantul cand va aflati intr-un grup relativ mare ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

8. Va speriati usor (tresariti) la o situatie neprevazuta (ex : un zgomot puternic) ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

9. Va nelinistesc unele situatii care nu ies asa cum v-ati fi dorit ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

10. Aveti emotii atunci cand va prezentati unei autoritati (ex : director, politist, judecator) ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

11. Vi se intampla sa fiti nervosi, agitati, instabili ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

12. Va pierdeti repede cumpatul in situatiile dificile ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

13. Va este frica de intuneric ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

14. Va bucurati pentru succesele altora ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

15. Simtiti discomfort atunci cand va situati intr-o incapere plina de oameni care nu va sunt cunoscuti ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

16. Va impresioneaza in mod deosebit problemele altora ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

17. Reusiti cu usurinta sa aveti cat mai multe contacte cu persoane noi ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

18. Vi se intampla sa va considerati o persoana plina de defecte ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

19. Va face placere sa iesiti in evidenta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

20. Ocupati un rol de lider in grupul dumneavostra ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

21. Va place sa vorbiti mult ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

22. Vi se intampla sa simtiti nevoia de a va refugia in singuratate pentru simplul fapt ca va simtiti mai bine in acest fel ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

23. Schimbati repede directia de mers pentru ca se iveste o anumita persoana in drumul dumneavoastra cu care nu doriti sa comunicati ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

24. Va face placere sa cunoasteti persoane noi ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

25. La lucrari (teze) mai importante vi se intampla sa aveti impresia ca ati uitat tot ce ati invatat ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

26. In diferitele grupuri din care faceti parte ocupati rolul de lider ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

27. Obisnuiti sa treceti repede peste o intamplare nefericita spunandu-va ca totul va fi bine ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

28. Vi se intampla sa nu va puteti concentra asupra unor lucruri si sa fiti cu capul in nori ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

29. Va este greu sa luati o decizie foarte importanta care nu suporta amanare ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

30. Cand va doriti foarte mult un lucru, luptati pana la capat pentru a-l dobandi ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

ANEXA 2 

Forma chestionarului GRBE după apelul la expert

1. Lacrimati in fata televizorului cand va impresioneaza un anumit aspect dintr-un film?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

2. Intrati usor in panica in momente de inalta tensiune ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

3. Va afecteaza in mod deosebit unele ironii sau batjocuri aduse la adresa dumneavoastra ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

4. Obisnuiti sa actionati in unele situatii cu o oarecare timiditate ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

5. Treceti rapid de la o dispozitie (stare) la alta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

6. Vi se intampla sa rositi sau sa paliti cu usurinta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

7. Va este greu sa luati cuvantul cand va aflati intr-un grup relativ mare ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

8. Va speriati usor (tresariti) la o situatie neprevazuta (ex : un zgomot puternic) ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

9. Va nelinistesc unele situatii care nu ies asa cum v-ati fi dorit ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

10. Aveti emotii atunci cand va prezentati unei autoritati (ex : director, politist, judecator) ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

11. Vi se intampla sa fiti nervosi, agitati, instabili ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

12. Va pierdeti repede cumpatul in situatiile dificile ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

13. Va este frica de intuneric ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

14. Va bucurati pentru succesele altora ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

15. Simtiti discomfort atunci cand va situati intr-o incapere plina de oameni care nu va sunt cunoscuti ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

16. Va impresioneaza in mod deosebit problemele altora ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

17. Reusiti cu usurinta sa aveti cat mai multe contacte cu persoane noi ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

18. Vi se intampla sa va considerati o persoana plina de defecte ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

19. Va face placere sa iesiti in evidenta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

20. Ocupati un rol de lider in grupul dumneavostra ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

21. Va place sa vorbiti mult ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

22. Vi se intampla sa simtiti nevoia de a va refugia in singuratate pentru simplul fapt ca va simtiti mai bine in acest fel ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

23. Schimbati repede directia de mers pentru ca se iveste o anumita persoana in drumul dumneavoastra cu care nu doriti sa comunicati ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

24. Va face placere sa cunoasteti persoane noi ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

25. La lucrari (teze) mai importante vi se intampla sa aveti impresia ca ati uitat tot ce ati invatat ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

26. Priviti cu ochi buni viitorul ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

27. Obisnuiti sa treceti repede peste o intamplare nefericita spunandu-va ca totul va fi bine ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

28. Vi se intampla sa nu va puteti concentra asupra unor lucruri si sa fiti cu capul in nori ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

29. Va este greu sa luati o decizie foarte importanta care nu suporta amanare ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

30. Cand va doriti foarte mult un lucru, luptati pana la capat pentru a-l dobandi ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

ANEXA 3 

Formele distribuțiilor celor 30 de întrebări

1. asimetrică

2.

3. asimetrică

4.

5.

6.

7. asimetrică

8.

9.

10.

11.

12.

13. asimetrică

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22. asimetrică

23. asimetrică

24.

25.

26.

27.

28.

29.

30. asimetrică

ANEXA 4 

Forma finală a chestionarului GRBE după pretestare și testare

CHESTIONAR G.R.B.E.

Încercuiți litera corespunzatoare răspunsului care considerați că vă reprezintă.

Nu există răspunsuri corecte sau greșite, ci numai răspunsuri care vă caracterizează personalitatea.

Nu vă simțiți obligați să completați acest chestionar, este alegerea fiecăruia dintre voi dacă dorește să răspundă sau nu la întrebările care urmează.

Nu există un timp limită pentru rezolvarea lui așa că nu este necesar să vă grabiți.

Nu se solicită decât sinceritatea dumneavoastră.

CHESTIONAR G.R.B.E.

1. Intrati usor in panica in momente de inalta tensiune ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

2. Obisnuiti sa actionati in unele situatii cu o oarecare timiditate ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

3. Treceti rapid de la o dispozitie (stare) la alta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

4. Vi se intampla sa rositi sau sa paliti cu usurinta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

5. Va speriati usor (tresariti) la o situatie neprevazuta (ex : un zgomot puternic) ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

6. Va nelinistesc unele situatii care nu ies asa cum v-ati fi dorit ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

7. Aveti emotii atunci cand va prezentati unei autoritati (ex : director, politist, judecator) ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

8. Vi se intampla sa fiti nervosi, agitati, instabili ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

9. Va pierdeti repede cumpatul in situatiile dificile ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

10. Simtiti discomfort atunci cand va situati intr-o incapere plina de oameni care nu va sunt cunoscuti ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

11. Va impresioneaza in mod deosebit problemele altora ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

12. Reusiti cu usurinta sa aveti cat mai multe contacte cu persoane noi ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

13. Va face placere sa iesiti in evidenta ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

14. Ocupati un rol de lider in grupul dumneavostra ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

15. Va place sa vorbiti mult ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

16. La lucrari (teze) mai importante vi se intampla sa aveti impresia ca ati uitat tot ce ati invatat ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

17. Priviti cu ochi buni viitorul ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

18. Obisnuiti sa treceti repede peste o intamplare nefericita spunandu-va ca totul va fi bine ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

19. Vi se intampla sa nu va puteti concentra asupra unor lucruri si sa fiti cu capul in nori ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

20. Va este greu sa luati o decizie foarte importanta care nu suporta amanare ?

a. foarte des ; b. des ; c. uneori ; d. rar ; e. foarte rar

ANEXA 5

Răspunsurile brute la aplicarea GRBE

ANEXA 6

Rezultatele brute pentru metoda test-retest

ANEXA 7

Rezultatele brute pentru metoda split-half

ANEXA 8

Rezultatele brute totale pentru ipoteza numărul 1  :

ANEXA 9

Rezultatele brute totale pentru ipoteza numărul 2 

ANEXA 10

Rezultatele brute totale pentru ipoteza numărul 3 :

ANEXA 11

Rezultatele brute totale pentru ipoteza numărul 4 :

BIBLIOGRAFIE

Arădăvoaice Gheorghe, Popescu Ștefan (2005), „ Teste psihologice de autoevaluare ” , Editura Antet, Prahova, pp.117-120.

Bendelow Gillian, Williams J. Simon (1998), „ Emotions in social life – Critical themes and contemporary issues ” , Routledge, London, pp.15-28.

Chelcea Septimiu (2005), „Psihologie socială”, Editura Economică.

Cosnier Jacques (2005), „ Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor ” , Editura Polirom, Iași, pp.13-38; pp.156-164.

Doise Willem, Deschamps Jean-Claude, Mugny Gabriel (1996), „Psihologie socială experimentală”, Editura Polirom.

Dragu Anca, Cristea Sorin (2003), „ Psihologie și pedagogie școlară ”, Editura Ovidius University Press, Constanța, pp. 51-53.

Edward E. Smith, Barbara L. Fredrickson (2005), „Introducere în psihologie (Ediția a XIV-a)”, Editura Tehnică.

Evans Dylan, 2005, „Emoția, foarte scurtă introducere”, Editura Big All, pp.1-25

Heider Fritz (1982), „The psychology of interpersonal relations”, Editura Lawrence Erlbaum Associates, pp.1-5.

Milcu Marius (2005), „Psihologia relațiilor interpersonale”, Editura Polirom, Iași

Neculau Adrian (2004), „Manual de psihologie socială (Ediția a II-a ”, Editura Polirom, Iași.

Neculau Adrian (1977), „Grupurile de adolescenți”, Editura Didactică și Pedagogică, București, pp. 15-60.

Neculau Adrian (2003), „Cunoaște-l pe celălalt”, Editura Polirom, București.

Parkinson Brian, Fischer H. Agneta, Manstead S.R. Antony, „Emotion in social relations – Cultural, Group and Interpersonal Processes”, Editura Psychology Press, New York, pp.1-11.

Radu I. (1993), „Metodologia psihologică și analiza datelor”, Editura Sincron, Cluj – Napoca.

Ribot Theodule (1897), „The psychology of the emotions”, London.

Sîntion Filaret (2007), „Introducere în psihologie socială”, Editura Ovidius University Press, Constanța, pp.76-82.

Sîntion Filaret (1983), „Aplicații practice de psihologie militară”, Editura Militară, București, pp.124-145.

Zlate Mielu (2004), „Eul și personalitatea”, Editura Trei, București, pp.24-34

Zlate Mielu (2006), „Fundamentele psihologiei”, Editura Universitară, București, pp. 262-278.

Zlate Mielu (2007), „Introducere în psihologie (Ediția a III-a)”, Editura Polirom, București.

Zlate Mielu, Zlate Camelia (1982), „Cunoașterea și activarea grupurilor sociale”, Editura Politică, București.

http://www.ziaruldemures.ro – „ Sinuciderea face prăpăd printre copii și tineri ”

http://www.ziua.ro/prt.php?id=232250&data=2008-01-25 – „ Epidemia de sinucideri a contaminat și Romania „

http://www.copiii.ro/articole.php?art=417 – „ Psihologia adolescentului ”

http://www.dictsociologie.netfirms.com/I/Termeni/interactiune_sociala.html – „ Interacțiunea socială și grupul social ”

http://www.iatp.md/psychology/situatiile-critice-rom.html – „ Situațiile critice în viața omului. Psihologia și tehnologia emotivității ”

http://www.armyacademy.ro/reviste/1_2003/d15.pdf – „ Relațiile militare interpersonale ca relații morale ” Lt. Col. Conf. Univ. Dr. Octavian Tatar

http://www.questia.com

http://ro.wikipedia.org

http://www.amazon.com

http://www.studentie.ro

http://www.e-referate.ro/referate/Personalitatea2007-03-12.html

http://www.medfam.ro/books/igienacop/Introducere/Cuprins/body_cuprins.html

http://www.referatele.com/referate/psihologie/online4/Emotia-si-Afectivitatea-referatele-com.php