AFECȚIUNILE PSIHICE ÎN LEGĂTURĂ CU ARTA ȘI ARTISTUL Coordonatori științifici: Absolventă: Prof.univ.dr. Dragoș-Ioan Pătrașcu Gomoescu Alexandra… [302089]

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU” IAȘI

FACULTATEA DE ARTE VIZUALE ȘI DESIGN

SPECIALIZAREA: GRAFICĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

AFECȚIUNILE PSIHICE ÎN LEGĂTURĂ

CU ARTA ȘI ARTISTUL

Coordonatori științifici: Absolventă:

Prof.univ.dr. Dragoș-Ioan Pătrașcu Gomoescu Alexandra Gabriela

Prof.univ.dr. Atena-Elena Simionescu

Conf.univ.dr. Maria-Modesta Lupașcu

IAȘI

IULIE – 2019

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL I

I.1 Creativitatea și afecțiunile mintale……………………………………………………5

I.2.Referinte din arta modernă și contemporană………………………………………8

I.3.Referinte din psihanaliza si psihologie…………………………………………….19

CAPITOLUL II

II.1. Prezentarea metodelor de lucru……………………………………………………25

II.2.[anonimizat]…………………26

II.3.Metoda petelor de cerneală (Hermann Rorschach)……………………………..34

[anonimizat].1.Simptomatologia bolilor psihice…………………………………………………..38

III.2.[anonimizat]……………………………………………………………………………………………52

III.3.Schițe din procesul de lucru……………………………………………………….55

CONCLUZIE………………………………………………………………………………61

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….………………62

Introducere

Pentru lucrarea de disertație am ales să continui studierea psihicului uman în legătură cu arta și cu modul său de a crea și de a percepe lumea. În sensul acesta, m-[anonimizat] a explica și exprima plastic concluzii personale în ceea ce privește modalitățile de abordare propuse de aceștia. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] o modalitate simbolică de diagnosticare a pacienților(privitorilor) și ca ilustrare a cinci boli psihice considerate cele mai răspândite și relevante.

[anonimizat] a lui Andy Warholl numită „Rorschach”, arta lui Max Ernst și a [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat], interesul meu pentru studierea afecțiunior mintale și a [anonimizat]. Consider că teza de licență a [anonimizat]. [anonimizat] 2016 [anonimizat]: [anonimizat] 250 [anonimizat]-și simțită prezența la 40 de milioane de locuitori iar schizofrenia la 21 de milioane de indivizi.

Fig. 1. Populație afectată de boli mintale și consum de substanțe, 2016

([anonimizat], tulburare bipolară, tulburări de alimentație, uz de alcool sau droguri și schizofrenia)

CAPITOLUL I

I.1 Creativitatea și afecțiunile mintale

Creativitatea și afecțiunile mintale reprezintă două categorii istorice ce au fost folosite pentru a marca indivizii și obiectele produse de aceștia ca fiind diferite și unice. Aceste doua concepte au fost de-a lungul timpului asociate unul cu celălalt într-o varietate de diferite moduri, cel mai mult în ultimii 200 de ani. În secolul 19 romantismul a accentuat libertatea și individualitatea motivelor iraționale ale creației artistice, în contrast cu atitudinea mult mai convențională a artiștilor profesionali. Cu toate că artiștii și scriitorii romantici au asigurat mediul și circumstanțele potrivite pentru aprecierea unor lucrări creative realizate de persoane cu boli psihice, aceștia nu erau interesați de astfel de producții artistice din vremea respectivă. Spre sfârșitul secolului 19 însă, a apărut o nouă imagine în discursul contemporan științific și literal, anume cea a ”geniului nebun”. Odată cu apariția acestui concept, arta celor ce se confruntau cu bolile mintale a devenit centrul de interes al atenției științifice. Cu toate acestea, arta realizată de astfel de indivizi, odată cu modul lor de a gândi si de a percepe lumea, erau deseori privite ca fiind dovezi ale degenerării, o întoarcere la un stadiu primitiv al dezvoltării. Ideile de genul acesta, dezbătute de mulți intelectuali ai vremii, au dus într-un final la defăimarea artei avangardiste și a celei realizate de cei cu probleme psihice mai ales prin expoziția nazistă din 1937 denumită ” Artă degenerată”.

În ciuda imaginii implementate oamenilor despre cei cu disfuncții la nivelul psihicului, la începutul secolului 20 au aparut câțiva artiști europeni precum Max Ernst și Paul Klee ce au valorificat în mod direct arta acestora. Ei au împrumutat tehnici și motive din acest tip de artă pentru a consolida ”alteritatea” propriilor practici de pictură, utilizând presupusa izolare a celor afectați și sentimentele de angoasă și tumult pentru a-și exprima propriul sentiment de excludere și de opunere față de valorile raționale ale societății burgheze.

Suprarealiștii și cei ce au urmat după aceștia, ca pictorul francez Jean Dubuffet, au ajutat la popularizarea artei brute, artă realizată de oameni despre care se considera că își desfășurau munca artistică în afara sistemelor culturale stabilite. Aceste fapte istorice au permis o mai mare acceptare și apreciere a muncii creative realizată de cei cu boli psihice. Lucrările unor astfel de indivizi au fost interpretate ca ilustrând ceva dincolo de experiența obișnuită, o experiență transcendentă, ieșită din comun. Persoanele care trăiau cu boli mintale, fie ele văzute ca fiind degenerate sau ca romantici înstrăinați, au fost definite de discursul artistic ca fiind complet separate de restul indivizilor obișnuiți.

Cu toate acestea, noi cercetări afirmă că lucrurile nu stau tocmai așa. Cum mulți autori au argumentat, arta creată de ființe cu probleme psihice este strâns legată de abilități și experiențe umane relativ comune sau universale. Creațiile artistice ale unor astfel de persoane nu se referă doar la experiențele proprii, ci, ca în exemplul artistului elvețian Adolf Wolfli, deseori elaborează sisteme care se raportează la structurile sociale și științifice existente. Astfel de lucrări nu sunt deci, rezultatul unor stări mintale transcendente, complet unice, ci exprimă mai degrabă o tendință spre ordonare, spre generarea unor sisteme, care are multe în comun cu creațiile celor ce sunt judecați ca fiind sănătoși din punct de vedere psihic.

Un alt argument împotriva tezei ”alterității” este dimensiunea istorică incontestabilă a operelor de artă realizate de persoane cu boli psihice. David Maclagan a observat că există o componentă istorică în arta celor ce au experimentat astfel de afecțiuni. El punctează faptul că criza de reprezentare ce are loc în artă începând cu secolul al 19-lea este deasemenea o caracteristică a artei create de persoane suferinde psihic.

În aceeași idee, Allan Beveridge punctează că psihiatrul german Hans Prinzhorn, autor al textului de pionierat din 1922 ”Arta celor bolnavi psihic” a ignorat faptul că artiștii care lucrau în spitalul de psihiatrie avuseseră instruire în domeniul artei în trecut. Acesta nu a luat în considerare conștientizarea artiștilor despre modul în care lucrările lor erau percepute și a avut tendința de a subestima contextul social al instituției ca un factor în creația artistică a acestora. Omisiunile de acest gen au promovat ideea că lucrările celor cu boli mintale sunt produsul unei stări complet diferite de cea transcendentă. Ca o completare a acestui punct de vedere, mai mulți autori au demonstrat că astfel de creații sunt adesea un răspuns la circumstanțele culturale și istorice în care individul trăiește, mai mult decât un pur produs al bolii.

Fig.2. Adolf Wolfli – Irren-Anstalt Band-Hain, 1910

Abordările artei persoanelor ce suferă de boli psihice pot fi, prin urmare, împărțite în trei mari categorii. În primul rând există studii ce examinează lucrările ca și dovadă a experienței umane individuale care este complet diferită de cea normală. Multe analize psihiatrice ale acestei arte intră în această categorie, la fel ca și unele valorificări artistice, fie că se consideră că o anumită lucrare este dovadă a geniului unui artist sau se încadrează în curentul ”Outsider art”. În al doilea rând, există abordări ce examinează lucrările de artă după modul în care se referă la experiențele umane relativ comune, la conștiință și la abilități, ca în studiile cognitive ale artei, sau cele care solicită abilitățile artistice și creativitatea ce sunt trăsături relativ comune ale activității umane. În al treilea rând, avem studiile care examinează arta în funcție de însemnătatea istorică și socială, referindu-se nu atât de mult la lumea interioară a individului, ci mai degrabă la contextul în care apare.

O sinteză a celor trei perspective oferă o imagine mult mai completă despre creațiile celor cu boli psihice, mai mult decât selectarea unei singure abordări pe acest subiect. Astfel, interpretarea istorică a acestui tip de artă poate reflecta modul complex de a percepe și de a creea al artiștior. În ciuda potențialelor probleme asociate cu perceperea lucrărilor ca fiind ”altfel” decât experiența normală, este importantă identificarea a ceea ce este unic la fiecare dintre ele, incluzând ceea ce lucrarea ar putea dezvălui despre experiența autorului în ceea ce privește afecțiunea sa. În același timp este esențială recunoașterea faptului că abilitățile ce implică creearea unei astfel de arte și viziunea ce ne este dezvăluită nu sunt în totalitate străine experienței umane comune și că prezintă caracteristici istorice și culturale regăsite și în arta celor care nu se confruntă cu astfel de afecțiuni.

I.2. Referințe din arta modernă și contemporană

Arta brută și Outsider Art

Controverse în ceea ce privește definiția exactă a termenului de ”Outsider Art” și a câmpurilor afiliate există încă de când a început conștientizarea fenomenului. Dezvoltarea conștientizării formelor creative de expresie ce există în afara normelor culturale acceptate sau a domeniului ”artelor frumoase” a început odată cu cercetările psihiatrilor de la începutul secolului.

Lucrarea doctorului Morganthaler l-a documentat pe pacientul său, Adolf Wolfli, un geniu ce a produs nenumărate lucrări într-o celulă din azilul său situat Elveția. Doctorul Hanz Prinzhorn a strâns mii de creații ale pacienților internați, iar cartea sa ”Arta celor bolnavi psihic” publicată în 1922 a devenit o lucrare influentă între artiștii suprarealiști și nu numai.

Unul dintre artiștii ce au fost deosebit de influențați de lucrările prezentate de Prinzhorn a fost Jean Dubuffet. Împreună cu mulți alții, printre care se număra și Andre Breton, a înființat ”Compagnie de l Art Brut” din 1948 și s-a străduit să caute și să colecteze creații de o inventivitate și individualitate extremă, realizate de autori ce nu numai că nu erau instruiți în domeniul artei, dar care nu aveau adesea nicio legătură cu conceptul de galerie de artă sau orice altă formă de artă înafară de a lor. Conceptul de ” Artă brută” sau ”Artă crudă” al lui Dubuffet se referea la lucrări ce se aflau în stadiul de ”crud”, încă neprocesat de influențe culturale sau artistice. El a construit o colecție vastă ce cuprindea mii de lucrări ce nu prezentau nicio legătură cu evoluția artei contemporane, cu toate că erau expresii puternice și inovatoare ale unei largi game de indivizi dintr-o varietate de medii. Termenul de ”crud” se referea la nealterarea produsului artistic de către normele culturale, deoarece reprezenta creația în cea mai directă și neinhibată formă a sa. Nu doar că lucrările erau originale și unice, dar și că autorii lor erau considerați ca fiind existenți în afara culturii și societății. Cei mai puri realizatori de Artă brută nu se considerau artiști, nici nu se simțeau de parcă ar fi produs artă în acest proces. Arta brută însemna creație vizuală în cea mai pură formă, un flux psihic spontan de la creier către suprafață.

Artiștii pe care Dubuffet a ales să îi încadreze în categoria de Artă brută erau marginalizați din punct de vedere social, adesea fiindu-le negate nu numai libertatea, ci și statutul de adult. Cu toate acestea, chiar și cei mai disconectați dintre ei (cei care erau autiști sau care se regăseau în alte realități) nu au creat artă din nimic. Spre exemplu, Wolfli și artistul mexican Martin Ramirez care au reprezentat imaginea perfecțiunii în ceea ce privește creativitatea neinfluențată sau nealterată, aveau de fapt conexiuni strânse cu cultura dinafara spitalului de psihiatrie, atat inainte cat și după închiderea lor, ce erau formative în opera lor și reprezentau aspecte importante ale conținutului acesteia.

Fig.3. Jean Dubuffet – „Domnul Plume cu pantalonii șifonați (Portretul lui Henri Michaux)”, 1947

Termenul de ”Outsider Art” a fost introdus ca titlu al cărții lui Roger Cardinal în 1972 și a fost inițial destinat să se comporte ca un echivalent exact în limba engleză al termenului introdus de Dubuffet, cu toate că la început nu cuprindea doar ”Arta brută”, ci și lucrări din categoria ”Nueve Invention”. De-a lungul vremii, acesta a fost folosit din ce în ce mai des și se poate adesea referi la orice artist ce este necalificat, cu dizabilități, care suferă de excluziune socială sau afecțiuni psihice, indiferent de natura muncii lor. Până în 1980 termenul s-a extins pentru a cuprinde o gamă mult mai vastă de tipuri de artă. Această extindere a fost deosebit de importantă în Statele Unite unde din Arta brută a crescut o bogată artă ce reflecta istorii religioase și rasiale, mai mult decât cele psihiatrice sau spirituale.

Max Ernst

Max Ernst, pictor și sculptor german, a fost unul dintre principalii susținători ai iraționalității în artă și a înființat mișcarea automatică a suprarealismului. Interesele timpurii ale lui Ernst au fost psihiatria și filosofia, însă și-a abandonat studiile în favoarea picturii. După ce a servit în armata germană în timpul Primului Război Mondial, Ernst a fost convertit la Dada, o mișcare artistică nihilistă, urmând a forma un grup de artiști Dada la Koln. Împreună cu poetul și artistul Jean Arp, acesta a editat reviste și a creat controverse prin organizarea unei expoziții dadaiste într-o toaletă publică. Mult mai importante sunt, însă, colajele și fotomontajele sale dadaiste, cum ar fi ”Aici totul încă plutește” din 1920, compoziție ce lasă impresia de ilogic, realizată din fotografii cu insecte, pești și desene anatomice decupate, ingenios aranjate pentru a sugera identitatea multiplă a lucrurilor descrise.

În 1922, Ernst s-a mutat la Paris unde doi ani mai târziu a devenit membru fondator al suprarealiștilor, un grup de artiști și scriitori a căror muncă s-a născut și a crescut din fanteziile evocate în inconștient. Pentru a stimula fluxul imaginilor din partea inconștientă a minții sale, Ernst a început în 1925 să folosească tehnicile de frotare și decalomania. Contemplând la tiparele și texturile accidentale rezultate din aceste tehnici, acesta a permis să se producă o asociere liberă pentru a sugera imagini și motive pe care le-a folosit ulterior într-o serie de desene numită ”Histoire Naturelle” din 1926 și în mai multe picturi ca ”Marea Pădure” din 1927 și ”Tentația Sf. Anthony” din 1945. Aceste peisaje uriașe provin în cele din urmă din tradiția misticismului romanticilor germani.

După 1934 activitățile lui Max Ernst s-au concentrat din ce în ce mai mult pe sculptura, utilizând tehnici improvizate, la fel cum proceda și în pictură. ”Oedipus II” din 1934, spre exemplu, a fost turnat dintr-o grămadă de coșuri de lemn, echilibrate în mod precar pentru a forma o imagine falică înfâțișată în beligeranță.

Spre sfârșitul carierei, munca sa a devenit mai puțin experimentală, petrecând mai mult timp perfecționându-și tehnica de modelare în materiale sculpturale tradiționale.

În ceea ce privește tehnicile cele mai des utilizate de către Max Ernst, colajul, tehnica prin care diferite elemente picturale sunt îmbinate și lipite împreună pe o suprafață, a fost caracterizată de către acesta astfel: ”Tehnica de colaj este exploatarea sistematică a întâlnirii accidentale sau artificial provocată de două sau mai multe realități străine la un nivel aparent nepotrivit – și scânteia poeziei care sare peste decalaj în timp ce aceste două realități sunt reunite”. Punctul de plecare al colajelor facute după 1919 erau imagini care nu proveneau dintr-un context artistic, ci mai degrabă reprezentau material ilustrativ, tipărit inițial în materiale didactice, cataloage și broșuri de modă, pe lângă diagramele preluate din enciclopediile științifice care se ocupau cu subiecte de botanică, zoologie sau mecanică. Fascinat fiind de acest tip de materiale, Max Ernst a relatat: „Am descoperit elemente figurative unite acolo care se aflau atât de departe unul de celălalt, încât absurditatea acestei acumulări a provocat o intensificare bruscă a facilităților mele vizionare și a adus o succesiune halucinantă de imagini contradictorii”. În colajele sale îmbinările dintre ilustrațiile individuale au fost atașate astfel încât tranzițiile să fie invizibile, producând astfel iluzia că imaginea are realitatea ei pictorală. Această impresie a fost adesea subliniată și mai mult prin mărirea si reproducerea fotografică a colajelor, asa cum se poate observa în lucrări precum „ Sambesiland” din 1921.

O altă tehnică folosită frecvent de către pictor a fost cea a frotajului. Acesta a început să utilizeze această tehnică în anul 1925, implicând așezarea unei hârtii pe o suprafață structurată și realizarea unei frecări a creionului pe aceasta pentru a-i prelua textura. Texturile folosite de acesta au fost cele de lemn, frunze, fire, paie, textile, plasă și vopsea uscată ca punct de pornire pentru lucrările sale. Inspirat de structurile rezultate s-au produs asocieri pe care artistul le-a remodelat în noi lumi picturale. În 1925 a adunat laolaltă o selecție de frotaje pentru portofoliul „Histoire naturelle”. Cele 34 de exemplare din serie au fost reproduse ca litografii pentru a sublinia în continuare impresia realității lor picturale comparate cu frotajele originale.

Fig.4. Max Ernst – „Napoleon în pustietate”, 1941

Cea de-a treia tehnica folosită de Max Ernst pe care o voi aminti este și cea cu care se aseamănă foarte mult modalitatea prin care am realizat compozițiile pentru lucrarea de disertație, anume decalomania. Tehnica de transfer deja dezvoltată în Anglia secolului al optsprezecelea a fost utilizată prima oară de suprarealistul Oscar Dominiquez în 1936 și preluată ulterior de Max Ernst. Artistul a realizat începând cu sfârșitul anilor 1930 lucrări în care vopseaua era răspândită pe anumite zone ale pânzei, după care pe aceasta se presa o bucată de hârtie sau de sticlă. Șansa ca bulele de aer sau ramificațiile de vopsea ce produceau o suprafață variată se produceau deasemenea când hârtia sau sticla era ridicată de pe pânză. Un alt pas era folosirea unei pensule pentru a transforma structurile găsite, acestea reamintind de structura coralilor sau a mușchilor. Fiind stimulat de structurile obținute, devenise mult mai posibilă crearea unor păduri de tip stalagmită, populate de creaturi fantastice pe pânză. Prin adăugarea de trasee și linii orizontale, artistul a reușit să creeze impresia de peisaje fantastice în lucrări precum „Napoleon în pustietate” din 1941 sau „Oglinda furată„ din 1941

Kim Noble

Kim Noble este o artistă ce suferă de tulburare de personalitate disociativă. Personalitatea sa principală se împarte în mai multe părți, fiecare prezentând o barieră amnezică față de celelalte. Petrecând timp în spitale de la vârsta de 14 ani, fără a avea pregătire profesională în domeniul artei, Kim și alter personalitățile sale au devenit interesați de pictură în anul 2004, după o scurtă perioadă în care aceștia au experimentat terapia prin artă. Astfel s-au dezvoltat 13 artiști, fiecare având un stil aparte, diferit complet ca și cromatică, tematică, tehnică și atmosferă. Multe dintre cele 13 personalități nu sunt conștiente de faptul că împart acelasi corp cu celelalte. Împreună au realizat peste 60 de expoziții, atat naționale cât și internaționale.

Cauzele acestei tulburări de personalitate sunt de cele mai multe ori traume foarte puternice resimțite de-a lungul vieții. Artista susține că experiența de a trăi cu această boală este ca și cum ar fi somnambulă, iar lucrările realizate de diferite personalități ale acesteia sunt deseori create ca prin vis, aceasta neavând amintiri despre cum, cand sau în ce mod le-a creat.

La începutul carierei sale de artist, Kim a fost refuzată de multe ori deoarece în arta sa nu se putea identifica un stil anume care să fie constant și închegat, însă acest lucru nu este posibil pentru o persoană cu astfel de afecțiune. Artista susține că la început existau doar patru sau cinci personalități, însă de-a lungul timpului numărul acestora a crescut consierabil, până la 13-14 personalități dintre care majoritatea pictează. Unele dintre ele nu au nicio amintire a vreunei traume, acest lucru fiind vizibil și în munca lor artistică, timp în care altele au suferit traume puternice, dovadă subiectele abordate în lucrările lor. Vârstele, amintirile, modul de a vorbi sau a gândi diferă de la un artist la celălalt, unii din ei fiind chiar copii sau bărbați. Cele mai cunoscute si relevante lucrări sunt realizate de Abi, Anonim, Bonny, Dawn, Judy, Karen, Ken, Key, Mimi, Missy, Patricia, Ria Pratt și Suzy.

Fig.5. Kim Noble(Anonim) –„Rugăciuni în tăcere”

Fig.6. Kim Noble (Bonny) – „Gemenii”

Fig.7. Kim Noble (Key)- „Se întâmplă”

Fig.8. Kim Noble (Ria Pratt) – „ Mâinile îmi sunt legate”

Andy Warhol

Realizat la începutul anilor 1920 de către Hermann Rorschach, setul de 10 planșe ce conțin pete de cerneală simetrice s-a bucurat de o popularitate la scară largă în rândul psihologilor clinicieni până în anii 1940, cu toate că acesta incă este folosit. Există totuși încă dezbateri în ceea ce privește precizia sa. Mai apoi, la începutul anilor 80, pop-artistul Andy Warhol a preluat acest motiv și a creat propriile „pete de cerneală” pe pânze masive, însă a înteles greșit un detaliu crucial în ceea ce privește motivul folosit. Acesta a crezut tot timpul că pacienții erau cei ce trebuiau să creeze petele de cerneală pentru ca psihologii să le interpreteze și nu invers, ba chiar a avut de gând să plătească pe cineva să îi interpreteze picturile, însă nu a ajuns niciodată până în acel punct. „Credeam că atunci când mergi în spitale, îți spun să desenezi și astfel faci testul Rorschach. Mi-aș fi dorit să știu că există un set.” Cu toate acestea, greșeala neintenționată a fost o mișcare de geniu. Seria de lucrări invită astfel pe fiecare privitor să se joace de-a psihologul, analizând fiecare pată de vopsea simetrică.

Rosalind E. Krauss merge totuși puțin mai departe, sugerând că lucrările lui Warhol satirizează arta abstractă. Rotirea pe verticală a petelor de cerneală ne ajută să înțelegem mai multe, formele trimițând cu gândul la zone private ale corpului uman, reamintindu-ne că „nu există nicio formă atât de inocentă (sau abstractă) care să poată evita corupția unei interpretări pejorative”, a declarat Krauss într-un eseu intitulat ”Carnal Knowledge”.

Warhol nu a văzut niciodată nimic prea ieșit din comun în picturile sale. El nu a scris niciodată nimic despre ele deoarece nu credea că ceea ce vede el ar putea fi interesant pentru ceilalți. „Tot ce as vedea ar fi fața unui câine sau ceva precum un copac, o pasăre sau o floare. Altcineva ar putea vedea mult mai mult”.

Fig.9. Andy Warhol- Roschach, 1984

I.3.Referinte din psihanaliză si psihologie

Freud și Psihanaliza

Sigmund Freud (1856-1939) nu avusese ca scop inițial să se axeze pe studiul isteriei, cunoștințele sale în domeniul anatomiei sistemului nervos și al neurologiei fiind totuși vaste iar aspirațiile în aceste direcții fiind pe măsură. Freud și-a început cariera prin tratarea cazurilor neurologice convenționale, în special al copiilor cu paralizie cerebrală. Cu toate acestea, din punct de vedere financiar, nu își putea întreține familia astfel, deci a început să își concentreze atenția către din ce în ce mai mulți pacienți suferinzi de isterie. Tratarea unor astfel de cazuri era complexă și necesita efort suplimentar, însă asemănător majorității neurologilor din acea perioadă, Freud a fost nevoit să își concentreze eforturile în această zonă.

Volumul publicat în 1895 intitulat „Studii asupra isteriei” a fost cel ce a pus bazele carierei de psihoterapeut a lui Freud, stabilind în același timp bazele psihanalizei, o nouă abordare a tratării tulburărilor psihice. Primele cazuri de isterie consiliate de acesta au fost în special femei, „Anna O” reprezentând cea mai faimoasă pacientă din istoria psihanalizei. Mesajul principal al volumului din 1895 era că aceste timpuri de afecțiuni erau datorate reminiscențelor și amintirilor ce stăruiau sub pragul evocării conștiente, îmbolnăvind psihicul și generând simptome grave care generau frustrări chiar și pentru medicii ce încercaseră să vindece astfel de cazuri. Soluția era reamintirea întâmplărilor traumatizante, puterile lor patologice și isteria propriu-zisă dispărând treptat. Astfel, Freud a renunțat la tratarea bolilor nervoase organice, pornind spre elaborarea unui sistem terapeutic alternativ, centrat pe asocierile realizate de pacienți, optând pentru o explicație psihodinamică a originilor bolilor psihice tot mai complexă. Aceste origini menționate erau după părerea lui Freud de natură sexuală, mai exact referindu-se la traume sexuale (amintiri reprimate ale unor agresiuni sexuale sau relații incestuase din perioada copilăriei). El afirma că astfel de episoade erau întotdeauna la baza apariției isteriei. Bineînțeles că la început aceste afirmații au fost negate, ba chiar luate în derâdere, mai ales de către ceilalți specialiști în domeniu.

După o scurtă perioadă de timp, conceptul lui Freud a luat o altă formă, sexualitatea fiind încă motorul ce genera afecțiunile psihice, traumele fiind însă înlocuite de fantasmele din copilărie și refularea acestora. Bineînțeles că această teorie nu a rămas în acest stadiu, ea dezvoltându-se pe parcursul unui deceniu aproximativ, una dintre ideile principale fiind aceea că libidoul era sursa majorității neplăcerilor și conflictelor psihice. Sursele problemelor de această natură puteau astfel fi dezvăluite prin procesul conștientizării faptelor inconștiente, deduse din vise și lapsusuri pe care pacienții erau îndemnați să le realizeze în scopul autovindecării pacientului.

Inconștientul era, după ceea ce susținea Freud, o zonă creată și construită încă de la începutul vieții, loc în care figurile parentale erau dominatoare iar psihodramele înfricosătoare și primejdioase împânzeau psihicul copilului, favorizând refulările. Fantasmele despre care acesta vorbea se refereau la posedarea părintelui de sex opus și îndepărtarea părintelui de același sex, îngroparea lor în inconștient generând un conflict psihic ascuns. Dorințele și reprimările, încercarea de a înlocui aceste dorințe cu satisfacții false, încercările de a uita sau de a restricționa ceea ce societatea considera imoral, creau mediul propice pentru apariția și dezvoltarea isteriei.

Bineînțeles că explicația astfel formulată și susținută nu avea să fie luată în serios de psihiatrii vremii, însă pentru Freud și cei ce îl susțineau ideile, simbolurile și semnificațiile erau elemente definitorii în tratarea nebuniei. Sarcina complexă a medicului era aceea de a alege dintre indiciile oferite de către pacient, de a le pune cap la cap și de a dezgropa ceea ce psihicul încercase să nege în tot acest timp. Acest proces era unul deosebit de anevoios și de riscant, durata lui variind de la câteva luni la câțiva ani. Cu toate că acest sistem de tratare al problemelor de această natură a fost proiectat inițial pentru a diagnostica și vindeca pacienți ce sufereau de nevroze, a fost mai târziu adaptat și aplicat și în cazul celor suferinzi de psihoze.

Ceea ce a reușit să realizeze Sigmund Freud, pe lângă elaborarea unei noi strategii de a lupta împotriva afecțiunilor psihice, a fost să nege faptul că nebunia îi privește doar pe cei bolnavi, deoarece într-o oarecare măsură fiecare poate experimenta așa ceva la un moment dat, într-o anumită măsură.

Carl Jung

Carl Jung a împărțit psihicul uman în trei părti, anume conștiința, inconștientul personal și inconștientul colectiv. Cele trei nu sunt părți ce există izolate una de cealaltă, ci comunica intre ele continuu, sunt conectate și se completează una pe cealaltă. Felul în care interacționează cele trei duce la ascensiunea personală, iar Jung a denumit această creștere, proces de individuație. Individuația se referă la ascensiunea spre o ființă completă și la devenirea cuiva propriul său sine, în forma cea mai evoluată. Jung credea că fiecare ființă umană este completă înăuntrul său, însă că majoritatea s-au rătăcit în regăsirea părților esențiale din aceștia. Modalități de a ne reconecta cu părți pierdute din noi sunt luarea în vedere a mesajelor transmise prin intermediul viselor sau acordarea unei importanțe mai mari imaginației involuntare de pe timpul zilei. Scopul vieții este individuația, armonizarea diferitelor componente ale psihicului. Fiecare ființă umană are o natură specifică și o chemare care este în mod unic a ei, iar în cazul în care îndeplinirea uniunii conștientului și inconștientului nu se înfăptuiește, individul în cauză poate deveni suferind.

Prima și cea mai familiară tuturor componentă a psihicului, conștiința, este ceea ce fiecare cunoaște. Aici se introduce termenul de ego, reprezentând acea parte a personalității umane care este clară, cunoscută de către individ. Egoul joacă rolul unui gardian ce decide ce anume din experiențele cuiva este reflectat în conștient și ce anume este negat, ignorat sau reprimat, caz în care acele informații ajung în inconștientul personal. Astfel, rolul egoului în ceea ce privește natura și numărul elementelor din inconștient este unul foarte important. Unele evenimente se întâmplă, însă datorită neatenției sau negării lor, nu ajung în partea conștientă a psihicului, ci in mod subliminal, ele rămân blocate în zona inconștientă a minții. Motivele pentru care se întâmplă toate acestea sunt diverse, ele putând varia de la socotirea informațiilor respective ca fiind neimportante, la considerarea lor ca fiind mult prea chinuitoare sau insuportabile. Cu toate acestea, există posibilitatea ca noțiunile respective să afecteze personalitatea unui individ oricând. Unul dintre conceptele introduse în ceea ce privește influențarea conștientului de către inconștient este acela de complex. Despre complexe vorbea deasemeni Freud, care credea că îsi au rădăcinile adânc înfipte în perioada copilăriei și în posibilele traumele resimțite atunci. Acestea se pot revărsa asupra comportamentului, având o puternică influență, de multe ori distructivă.

Jung a dezvoltat această explicație în ceea ce privește complexele, nefiind mulțumit pe deplin cu ceea ce se afirmase deja. Pornește, astfel, în căutarea a ceea ce declanșează apariția complexelor în psihicul uman. Concluzia la care ajunge este aceea că un strat al inconștientului personal este esențial în formarea complexelor, acesta fiind denumit de către Jung, inconștientul colectiv. După studierea îndelungată și amănunțită a inconștientului multora dintre pacienții săi, împreună cu cunoștințele sale despre mitologie și religie, Jung observă nenumărate potriviri între elementele regăsite în zona inconștientă a psihicului multora, mult mai interesantă si intrigantă fiind natura stranie a similitudinilor dintre motive mitologice și simboluri religioase din diferite doctrine si civilizații. Toate aceste concluzii l-au împins pe Jung sa împartă inconștientul în două. Această descoperire a fost una dintre cele mai relevante si însemnate din psihologia lui Jung, inconștientul colectiv fiind compus din motive universale moștenite de-a lungul vremii. Aici, Jung introduce un nou concept, acela de arhetip, însemnând structuri ce se află în inconștientul colectiv și sunt comune tuturor. Imaginile cu rol simbolic există în afara spațiului și timpului. In contextul inconștientului colectiv, arhetipurile sunt motive universale ce sunt prezente de la începutul timpurilor.

Arhetipurile pot fi înțelese ca aptitudini dobândite de la naștere ce ajută la observarea și înțelegerea lumii. Ele nu pot fi percepute în mod direct, ci doar prin examinarea lor ca simboluri prezente în inconștient. Cu toate acestea, ele nu sunt unele si aceleași cu simbolurile, arhetipurile fiind de fapt acelea ce generează și arată simboluri și multe alte fenomene. Astfel, ceea ce conferă ele sunt ganduri, imagini, idei si trăiri asemănătoare indivizilor de pretutindeni. Arhetipurile relaționează cu ceea ce experimentează fiecare persoană pe parcursul vieții, conducând la construirea unei personalități aparte. Câteva dintre cele mai relevante arhetipuri menționate de Jung sunt Umbra, Animus, Anima, și Persona.

Persona reprezintă în psihologia jungiană ceea ce lăsăm ca cei din jurul nostru să observe despre noi în ceea ce privește viața noastră socială. Este văzută ca o mască pe care ne-o croim în scopul de a lăsa o anume impresie celorlalți, ascunzându-ne mare parte din adevărata natură. Mai poate fi percepută ca o adaptare a adevăratului nostru sine la lumea înconjurătoare. Există pericolul ca un individ să se identifice în mod integral cu Persona, ceea ce duce la ignorarea și negarea celorlalte parți ale personalității.

În ceea ce privește Umbra, aceasta reprezintă acea zonă a personalității ce deseori nu este afișată în public în mod conștient. Este ideală recunoașterea unor aspecte ale noastre ce pot fi considerate sumbre, neplăcute sau renegate pentru a nu se revărsa către cei din jur. Umbra poate conține deasemenea și caracteristici pozitive ale unui individ, reprimate fiind din diverse motive. Atunci cand respingem o persoană din cauza unei anumite caracteristici pe care aceea o posedă, o facem datorită faptului că prezentăm aceeași trăsătură, ea fiind blocată în mod inconștient în Umbră. Conștientizarea trăsăturilor din Umbră și asocierea lor cu egoul va conduce la ușurarea acesteia.

Anima și Animus reprezintă natura feminină din inconștient a bărbatului, respectiv natura masculină a femeii. Aceste arhetipuri apar deseori în vise, personificate, Anima cuprinde trăsături de natură feminină prezente în inconștientul masculin, în timp ce Animus înglobează caracteristici tipic masculine aflate în inconștientul feminin.

În ceea ce privește esteticul din opera jungiană, acesta utilizează forme ca mandalele pentru a depăși pragul din fața materialului aflat în inconștient și pentru a înțelege mecanismele de funcționare a imaginilor blocate în acesta. El vede actul de creație automata ca un prim pas spre aflarea și justificarea tuturor informațiilor, ele necesitând traducere și interpretare conștientă. Cu toate acestea, credința jungiană despre artiști și artă este aceea că ei sunt ”primii care ghicesc misterioasele curente care își croiesc drum în obscuritate, și le exprimă, pe cât de bine pot, în simboluri grăitoare pentru noi. Ei fac cunoscute asemeni unor adevărați profeți, trăsăturile inconștientului colectiv […] care trebuie în timp, inevitabil, să iasă la suprafață ca fenomene colective”, dar care își manifestă cunoștințele în mod involuntar și neasumat, ei fiind doar ”purtătorii de cuvănt” ai ideilor.

Jung împarte procesele de creație în unul ce ține de sfera meșteșugului care se referă la un scop predeterminat al obiectului, și în unul ce ține de partea intuitivă, fără scop. Pentru ca un artist să se poată exprima conștient este necesar ca acesta să relaționeze cu o lume concretă, cunoscută și să poată anticipa efectele și reacțiile publicului în ceea ce privește obiectul creat.

CAPITOLUL II

II.1. Prezentarea metodelor de lucru

Pentru lucrarea practică pe tema bolilor psihice și a relaționării lor cu arta și artistul am ales să experimentez cu amprentări într-o manieră asemănătoare cu petele de cerneală folosite de Hermann Rorschach în testele sale psihologice. Lucrările au fost inițial realizate pe dimensiunea de 50/70 cm, mai apoi ajungând la concluzia de a le rupe din simetrie la propriu, împărțindu-le în două. Astfel cele cinci ilustrații experimentale alese din multe altele au devenit zece lucrări de 35/45 cm. Tehnica folosită pentru fundalurile amprentărilor propriu-zise este cea a marmorării hârtiei. Am ales să folosesc carton duplex, datorită rezistenței la mai multe intervenții al acestuia, dar și datorită faptului că în urma mai multor încercări timpurii cu tehnica amprentării, am observat că acest tip de carton se pretează mult mai bine la modul în care urmăream să arate lucrările, iar structurile ce reieșeau în urma plierii erau mult mai incitante și mai grafice. Cartonul duplex a fost introdus într-un recipient ce conținea apă, diluant și cerneală tipografică. Formele rezultate și intensitatea culorii au depins de cantitățile de cerneală și de diluant pe care le-am folosit, de fiecare dată acestea fiind altele. În urma mai multor încercări, am reușit sa potrivesc cantitățile acestora în asa fel încât rezultatul să fie cât mai aproape de ceea ce îmi doream. Am introdus cartonul în recipientul folosit în mod treptat, încercând să controlez modelul ce se forma în urma procesului în direcțiile în care îmi doream. Datorită faptului ca unele dintre lucrările realizate în tehnica aceasta nu mai necesitau altfel de intervenție, am decis sa le expun separat de cele ce implicau acele amprentări simetrice, dându-le un nou sens în legătură cu tematica aleasă.

Simetria a fost unul dintre conceptele cheie ale lucrărilor încă de la nasterea ideii pentru acestea, însă faptul ca într-un final am decis să le împart și să le rearanjez în maniera unui puzzle, are după părerea mea relevanță în ceea ce privește tema pe care am ales să o dezbat: poate reprezenta ieșirea din zona de comfort, ruperea barierelor mentale și a ideilor preconcepute, a obiceiurilor și a rutinei. Astfel, după uscarea hârtiei în urma folosirii tehnicii marmorării, a urmat amprentarea propriu-zisă. Am folosit acrilic, tuș, ață, rareori liner. Hârtia astfel pliată dezvăluia diferite forme la prima încercare, peste care decideam unde și cum să realizez o a doua amprentare. Și aici, cantitatea de culoare folosită, vâscozitatea și cantitatea de apă cu care era preparată influența considerabil rezultatul. Culoarea a fost distribuită și ghidată intenționat în anumite forme și locuri, intervenind însă întâmplarea și experimentul până la dezvăluirea rezultatului final. Astfel pot spune că din punct de vedere tehnic, ilustrațiile realizate îmbină întâmplarea cu căutarea. Această amprentare nu poate fi considerată neapărat o tehnică artistică în adevăratul sens al cuvântului, dar este inspirată din cea folosită de Max Ernst, numită decalomanie.

În ceea ce privește gravurile, am considerat că cel mai bine pentru ceea ce urmăream să obțin s-ar fi pretat carborundumul, deoarece în toate lucrările pe care le-am realizat am mizat foarte mult pe textură și pe ambiguitate într-o oarecare măsură, mai mult decât pe forme clare și concise. Plăcile au fost concepute având ca schiță câteva experimente fericite în tehnica amprentării, care bineînteles că au căpătat altă formă în momentul transferării acestora în carborundum. Am încercat să printez aceste plăci pe câteva lucrări marmorate pe care nu aveam de gând să le expun, pentru a păstra o unitate și pentru a îmbunătăți expresivitatea gravurilor, însă ulterior am considerat ca forma se putea înțelege mult mai clar fiind printată pe hârtie albă. Materialele folosite pentru această tehnică au fost plăci de plexiglas, lac pe bază de apă și carbură de siliciu.

II.2. Preocuparea pentru tema aleasă, analiza lucrarilor practice

Preocuparea mea pentru psihicul uman și modurile sale de a funcționa și de a percepe nu s-a manifestat de curând, dimpotrivă, pot spune că acest subiect mă interesează dinainte să conștientizez acest lucru. Inclusiv atunci când a fost necesar să aleg o problematică pentru teza de licență am avut dificultăți în a găsi formularea potrivită pentru o temă generală, însă într-un final am reușit să îmi concretizez toate ideile. Privind înapoi, consider că studiul pe tema bolilor psihice pe care l-am realizat atunci, în principal cea a depresiei și anxietății, a reprezentat doar un mic pas spre aprofundarea acestei preocupări, la fel cum probabil și această lucrare scrisă va fi în scurt timp, deoarece nu voi opri studiul în acest stadiu.

De-a lungul timpului, pe lângă faptul că eu însumi sufăr de anxietate, am întâlnit la randul meu diferite persoane ce au suferit sau inca suferă de diferite afecțiuni psihice, unele din ele diagnosticate și în curs de tratament, altele nu. Toate aceste persoane prezentau înclinații spre diferite tipuri de artă, în special spre cele vizuale, chiar dacă multe dintre ele nu aveau studii în această direcție. Acesta este motivul principal pentru care am ales sa elaborez despre cele cinci boli mintale, căci cunosc cazuri particulare din fiecare, mai puțin din tulburarea de personalitate antisocială. Această afecțiune psihică este o curiozitate personală de foarte mult timp, modul său de manifestare părându-mi a fi complet ireal și mai grav decât oricare altă afecțiune mintală, cunoscută de mine cel puțin.

Am ajuns deci, la concluzia că toate aceste cazuri de oameni cu boli disctincte își găseau cumva adăpost în artă și se foloseau de aceasta ori ca instrument de comunicare cu sinele, ori ca instrument de exprimare față de cei din jur. Acest lucru este bineînțeles cunoscut de mult timp, însă întâmplarea ca eu să experimentez astfel de interacțiuni cu oameni de acest gen, m-a făcut să îmi întăresc ideea și să vreau să construiesc pe ea.

Cele zece lucrări abstracte de dimensiunea 35/45 cm formează, două câte două, reprezentări a cinci dintre cele mai răspândite boli psihice la momentul actual în lume. Cu toate că principala idee a modului de a reprezenta aceste afecțiuni a fost să mă inspir din testele psihologice ale lui Rorschach, formele rezultate în urma acestei reprezentări trimit la prima vedere cu gândul la forma creierului uman, mai apoi dezvăluindu-se si alte structuri ce pot fi asociate cu diferite obiecte. Lucrările au mai multe scopuri: ele ilustrează în mod nonfigurativ anumite afecțiuni psihice dar în același timp sunt niște simulări ale unor teste psihologice ce funcționează în dublu sens, căci eu le-am creeat pentru a ”diagnostica” privitorii, dar la fel de bine același lucru îl pot face și ei în ceea ce mă privește pe mine pe baza modului în care am ales să reprezint respectivele afecțiuni. Pentru mine însăși aceste lucrări au reprezentat terapie prin artă, căci mi-am permis să merg în direcția în care m-a ghidat inconștientul și instinctul vizual, mai apoi încercând să-mi deslușesc eu mie ideile din inconștient astfel materializate pe hârtie.

Cele doua părți simetrice ce înfățișează fiecare boală în parte semnifică dualitatea fiecărei afecțiuni. Spre exemplu, anxioșii știu că frica de eșec, de a fi ridiculizat sau frica de moarte sunt niște frici exagerate și se luptă constant cu acestea, apoi obsesiv-compulsivii știu că nu este firesc să repete un ritual precum cel de curățare excesivă de nenumărate ori pe zi, dar nu se pot simți în largul lor daca nu o fac, schizofrenicii se luptă cu imagini și sunete ce nu există și au impresia că le sunt controlate gândurile și convingerile de către alții, bipolarii oscilează constant între două stări dihotomice fără a le putea controla iar antisocialii acționează în defavoarea oricui, inclusiv a celor apropiați, atâta timp cât interesele proprii sunt atinse, în acest caz dualitatea fiint reprezentată de conflictul dintre individ si societate.

Chiar si procesul de lucru prin care am ajuns la acest rezultat are intr-un fel legatură cu terapia prin artă și cu ceea ce susțineau Freud și Jung, anume că pentru a vindeca anumite răni la nivel inconștient sau pentru a desluși anumite gânduri și percepții ce nu există decât la nivel inconștient, este nevoie de conștientizarea treptată a acestora prin diferite modalități terapeutice, de obicei prin psihoterapie. Ceea ce am facut a fost sa pornesc doar de la o idee foarte puțin concretă care mi s-a părut interesantă și să dau frâu liber impulsurilor și intuiților, încercând să mă adaptez pe parcurs la rezultatele obținute în scopul de a îmi aduce, pe langă contribuția inconștientă, și aportul cunoștințelor de compoziție și cromatică dobândite de-a lungul studiilor în domeniul artei. Abia la momentul finalizării acestor lucrări, am început să dau sens rezultatelor finale, căci prin această modalitate mi-am explicat, în primul rând mie, multe mecanisme de a gândi și de a percepe, neștiute de mine până la momentul respectiv.

Fig.10. Lucrare practică, „Anxietatea”

Fig.11. Lucrare practică, „Tulburarea bipolară”

Fig.12. Lucrare practică, „Tulburarea obsesiv-compulsivă”

Fig.13. Lucrare practică, ”Schizofrenia”

Fig.14. Lucrare practică, „Tulburarea de personalitate antisocială”

Fig.15. Lucrare practică, „Primul stadiu al bolii”

Fig.16. Lucrare practică, „Al doilea stadiu al bolii”

Fig.17. Lucrare practică, „Al treilea stadiu al bolii”

Fig.17. Lucrare practică, carborundum, T4/ T10

Fig.18. Lucrare practică, carborundum, T3/ T12

Fig.19. Lucrare practică, carborundum, T9/T12

II.3. Metoda petelor de cerneală (Hermann Rorschach)

Metoda petelor de cerneală propusă de Hermann Rorschach presupunea interpretarea și deslușirea liberă a unor forme abstracte, nedeterminate. Aceste forme abstracte se realizau prin aplicarea unor pete de cerneală pe o hârtie care mai apoi se plia, dezvăluind două forme similar ce alcătuiau un tot simetric. Cu toate acestea, nu orice imagine de acest gen putea fi folosită în scopul analizării psihicului uman. Condițiile generale erau ca formele să dea dovadă de un grad destul de ridicat de simplitate, imaginea să fie echilibrată spatial și să dea dovadă de forță plastică. Bineînțeles că alegerea a zece planșe realizate în acest mod nu a fost deloc simplă. Cu toate că existau mici diferențe între cele două părți simetrice, planșele ce prezentau asimetrii vizibile erau respinse de subiecți, datorită unui ritm parcă necesar conferit de aceasta. Pe lângă acest fapt, simetria oferea aceleași condiții atât pentru stângaci, cât și pentru dreptaci, având în același timp efectul de a îi face pe cei reținuți să răspundă mai deschis la acestea.

Tehnica acestui test era de a înmâna candidatului câte o planșă și de a-l întreba „Ce ar putea fi acolo?”. Planșele puteau fi rotite iar distanța dintre privitor și forma privită putea fi oricare, cu condiția de a nu depăși distanța unei extensii complete a brațului. Timpul acordat interpretării s-a dovedit a fi irelevant, însă foarte important era factorul relaxării și al libertății de exprimare.

Cu toate că imaginația ar fi putut juca un rol semnificativ în interpretarea acestor planșe, pentru că în mod firesc o persoană cu mai multă imaginative ar putea distinge mai multe forme și obiecte, aceasta nu a fost definitorie în compararea rezultatelor obținute cu o persoană fără imaginatie.

Foarte mulți dintre subiecți, atât cei bolnavi, cât și cei considerați normali, nu realizează modul de asimilare, aceștia având tendința de a defini imaginile, în loc să le interpreteze. Mulți dintre ei rămân surprinși chiar cum alții au putut vedea în aceeași formă de cerneală și altceva decât au văzut ei.

Problemele ce se iau în considerare în mod principal în cadrul acestei metode sunt numărul de răspunsuri, timpul de reacție, numărul de planșe refuzate, dacă atât forma, cât și culoarea sau mișcarea planșei a determinat răspunsul, dacă imaginea a fost interpretată integral sau partial, și nu în ultimul rând, ce obiect a fost văzut propriu-zis.

Voi exemplifica cateva din criteriile de mai sus, începând cu numărul de răspunsuri. În ceea ce privește numărul răspunsurilor date de subiecții normali, aceștia se situau în general între 15 și 30 de răspunsuri, uneori mai mult de 30. Cei depresivi se aflau de obicei sub medie, la fel ca cei ce mizau mai mult pe calitatea răspunsurilor decât pe cantitatea acestora. La polul opus, deasupra mediei se aflau cei visători, euforici și cei ce puneau mai mult preț pe cantitate decât pe calitate. Oligofrenii și epilepticii depășeau media, la fel ca maniacalii, în timp ce melancolicii se încadrau în general în valorile medii. Schizofrenicii, deloc constanți în rezultate, se aflau ori la limita de jos a cifrelor, ori cu mult deasupra lor.

Din punct de vedere al timpului de reacție, un astfel de test dura în general între 20 și 30 de minute. Cei epileptici și depresivi, de exemplu, aveau un timp de reacție mult mai mare decât cei maniacali. Schizofrenicii prezentau un timp de reacție mai scurt decât toți ceilalți, căci gradul mai ridicat de incoerență corespunde cu un timp mai scurt de reacție.

Refuzarea interpretării unei imagini sau a mai multora era foarte puțin întâlnită la subiecții normali. Aceasta apărea frecvent la cei nevrotici, la isterici și la schizofrenici, chiar dacă cei din urmă puteau oferi la celelalte planșe mai multe răspunsuri decât cei normali, acest fapt neavând legătură cu complexitatea sau dificultatea imaginii, ci mai degrabă cu diferite blocaje.

În ceea ce privește planșele prezentate subiectului, cinci din ele conțineau pete simetrice de cerneală neagră, doua erau în roșu și negru, celelalte trei fiind multicolore. Dimensiunile erau de aproximativ 18 x 24 cm.

Fig.20. Cele zece planșe din cadrul testului „Rorschach”

După ce subiectul testului recepta și răspundea la toate dintre cele zece planșe (faza de asociere liberă), analizatorul i le prezenta apoi acestuia din nou, una câte una. Astfel subiectul era rugat să rețină unde identifica ceea ce văzuse inițial și ce anume făcea imaginea respectivă să arate în felul în care acesta o percepuse (faza de cercetare). Absolut orice detaliu din comportamentul și reacțiile subiectului puteau releva trăsături importante de personalitate.

Scopul general al acestui test este de a furniza date despre variabilele de cunoaștere și personalitate, cum ar fi motivațiile, tendințele de răspuns, operațiunile cognitive, afectivitatea și percepțiile personale sau interpersonale. Metodele de interpretare diferă, iar sisteme de punctare Rorschach au fost descrise ca fiind un sistem de cuiere în care se agață cunoștințele despre personalitatea cuiva.

CAPITOLUL III

3.1. Simptomatologia bolilor psihice

Schizofrenia

Schizofrenia este o boală mentală caracterizată de comportament social anormal și eșuarea de a întelege ce este real și ce nu. Simptomele includ idei delirante, halucinații, vorbire dezorganizată (incoerență sau deraiere frecvente), comportament motor intens dezorganizat sau catatonic și simptome negative ca diminuarea exprimării emoțiilor. Persoanele ce dezvoltă schizofrenia, deseori se confruntă si cu alte disfuncții la nivelul psihicului, ca tulburările de anxietate, episoade depresive majore sau tulburări cauzate de uzul de substanțe. Simptomele apar în general treptat, începând cu perioada timpurie a maturității, însă debutul poate fi deasemenea brusc. Cauzele schizofreniei nu sunt nici până în acest moment cunoscute pe deplin însă factorii de mediu și cei genetici joacă un rol important în declanșarea acesteia. Factorii de mediu includ locuirea în mediul urban, consumul de cannabis, anotimpul nașterii (apariția tulburării fiind mai frecventă la indivizii născuți la sfârșitul iernii/începutul primăverii). În ceea ce privește factorii genetici, majoritatea celor diagnosticați nu prezintă istoric familial de psihoză, însă complicațiile din timpul sarcinii sau nașterii, vârsta paternă mai avansată, condițiile de stres, infecțiile, malnutriția, diabetul mamei sau alte afecțiuni constituie un risc crescut pentru dezvoltarea acestei tulburări. Diagnosticarea se face bazându-se pe observarea comportamentului pacientului, experientele personale raportate de acesta și rapoartele altor persoane apropiate ale pacientului. De la debutul tulburării se poate observa un nivel scăzut în domeniul profesional, în relațiile interpersonale și în auto-igienă. Tratamentul constă în principal în administrarea unei medicații antipsihotice odată cu ședințe de consiliere, iar în cazuri mai grave este necesară spitalizarea involuntară.

Aproximativ 0,3-0,7% dintre oameni sunt afectați de schizofrenie în timpul vieții. În anul 2013 s-au estimat 23,6 de milioane de cazuri la nivel global. Bărbații sunt mai des afectați decât femeile, simptomele dezvoltate de aceștia fiind deasemeni mai grave decat cele dezvoltate de femei. Aproximativ 20% din cazuri se recuperează aproape complet, dar chiar și așa, este estimat că viata unei persoane cu schizofrenie se scurtează cu între 10 și 25 de ani față de a unei persoane normale. Cauzele acestor numere sunt anumite probleme de sanatate si o rată de sinucidere mai mare(5%). În anul 2013, în jur de 16.000 de persoane din întreaga lume au decedat datorită comportamentului asociat sau cauzat de schizofrenie.

Simptomele cele mai frecvent întalnite sunt reprezentate de disfuncții la nivel cognitiv, emoțional și comportamental, cu toate că acestea variază de la individ la individ. Aceștia pot prezenta diferite credințe neobișnuite sau bizare care nu sunt de proporții delirante, pot prezenta trăiri perceptive neobișnuite, cum ar fi simțirea unei prezențe sau unei persoane nevăzute care le dictează acțiunile sau emoțiile, discurs inteligibil dar vag. Primele semne ale apariției schizofreniei sunt în cele mai multe dintre cazuri părăsirea activității sociale și ale obiceiurilor anterioare. Pacienții pot afișa afecte inadegvate în funcție de situația în care se află, dispoziție disforică, care de obicei este prezentă sub forma anxietății, depresiei sau a mâniei, program perturbat al somnului sau lipsă de interes pentru alimentație. De multe ori își fac apariția depersonalizarea, derealizarea și preocupările somatice ce au proporții delirante. Memoria declarativă, de lucru, funcția limbajului, viteza de procesare a informațiilor și atenția scad considerabil. Unii dintre cei afectați prezintă deficite sociale cognitive, privind capacitatea de a deduce intențiile oamenilor, aceștia observând evenimente sau stimuli nesemnificativi pe care apoi îi interpretează ca având semnificație, lucru ce conduce în cele din urmă la generarea ideației delirante care să o explice. Agresivitatea sau ostilitatea pot apărea mai frecvent la bărbații tineri, cu toate acestea, majoritatea schizofrenicilor nu sunt agresivi și devin adesea victime, mai mult decat cei din populația generală. Aproximativ 30-50% dintre persoanele cu această boală nu acceptă acest fapt și nu se conformează cu tratamentul recomandat.

Schizofrenia este adesea descrisă în termeni de simtome pozitive și negative. Cele pozitive pot include iluzii, gânduri și discursuri dezordonate, halucinații tactile, auditive, vizuale, olfactive și gustative, consierate de obicei manifestări ale psihozei. Simptomele pozitive raspund de obicei cel mai bine la medicație. Simptomele negative sunt deficite ale răspunsurilor normale sau ale altor procese de gândire și sunt mai puțin receptive la medicație. Acestea includ de obicei expresii plate sau emoții seci, saracie în vorbire, incapacitatea de a experimenta plăcerea, lipsa dorinței de a forma relații și lipsa motivației.

O trăsătură esențială a schizofreniei este deficitul în activitațile cognitive. Numărul de deficite cognitive pe care îl trăiește un individ este un predictor al modului în care acel individ va fi funcțional. Prezența și gradul de disfuncție cognitivă la persoanele cu schizofrenie au fost raportate a fi un indicator mai bun al funcționalității decât prezentarea simptomelor pozitive sau negative. Deficiențele care afectează funcția cognitivă se regăsesc într-un număr mare de domenii: memorie de lucru, memorie pe termen lung, memorie declarativă verbală, procesare semantică, memorie episodică, atenție, învățare (în special învățarea verbală). Deficitele în memoria verbală sunt cele mai pronunțate la persoanele cu schizofrenie și nu sunt conturate de deficitul de atenție. Deficiența memoriei verbale a fost legată de capacitatea scăzută a peroanelor cu schizofrenie de a codifica semantic (procesarea informațiilor referitoare la semnificație), care este citată drept cauză a unui alt deficit cunoscut în memoria pe termen lung. Când li se dă o listă de cuvinte, indivizii sănătoși își amintesc mai frecvent cuvintele pozitive (principiul Pollyanna), totuși persoanele cu schizofrenie tind să îți amintească toate cuvintele în mod egal, indiferent de conotație, sugerând că experiența anhedoniei afectează codificarea semantică. Deficitele pe care un individ cu schizofrenie le prezintă tind să rămână neschimbate în timp la majoritatea pacienților sau să urmeze un curs identificabil bazat pe variabilele de mediu. Deși dovezile că deficitele cognitive rămân stabile în timp, sunt fiabile și abundente, o mare parte din acest domeniu se concentrează asupra metodelor de îmbunătățire a atenției și a memoriei de lucru.

Adolescența târzie și vârsta adultă sunt perioadele de vârf pentru declanșarea schizofreniei, ani critici în dezvoltarea socială și profesională a unui adult tânăr. La 40% dintre bărbați și 23% dintre femeile diagnosticate cu această boală, manifestarea acesteia s-a produs înainte de vârsta de 19 ani. Pentru a minimiza sansele de dezvoltare ale schizofreniei s-au facut recent nenumărate eforturi în scopul tratării pre-debutului acesteia, fiind detectată cu până la 30 de luni înainte de apariția simtomelor. Cei care dezvoltă această boală pot prezenta simptome psihotice tranzitorii sau auto-limitative și simptome nespecifice ale retragerii sociale, iritabilității si disfuncției înainte de debutul bolii. O combinație de factori genetici și de mediu joacă un rol semnificativ în dezvoltarea schizofreniei. Indivizii cu antecedente familiale care au o psihoză tranzitorie, au o șansă de 20-40% de a fi diagnosticați cu un an mai târziu.

Tulburarea bipolară

Tulburarea bipolară I

Debutul tulburării bipolare de tip I poate apărea pe tot parcursul vieții, însă vârsta medie este aceea de 18 ani. La copii, punerea acestui diagnostic sunt necesare investigații speciale. Femeile prezintă o predispoziție mai mare decât bărbații de a dezvolta această tulburare. Cei afectați prezintă un risc de suicid de cel putin 15 ori mai mare decât restul populației.

Episodul maniacal constă într-o perioadă în care pacientul dezvoltă dispoziție anormal și persistent euforică, expansivă, iritabilă, energie anormal sau persistent crescută cel puțin o săptămână, prezentă în cea mai mare parte a zilei, aproape zilnic. Cel afectat prezintă respect de sine exagerat sau sentimentul de grandoare, scăderea nevoii de somn, este vorbăreț, simte constant nevoia de a vorbi. Este prezent sentimentul subiectiv de accelerare a procesului de gândire, pacientul este permanent distras de orice, iar atenția este captată ușor de stimuli externi irelevanți. Se caută activitate lipsită de scop în mod involuntar(agitație psihomotorie), dar uneori activitatea este direcționată către un obiectiv. Implicarea în activități cu potențial ridicat de a conduce la consecințe neplăcute este excesivă, iar alterarea dispoziției este suficient de severă pentru a deteriora semnificativ funcționarea socială sau profesională sau pentru a necesita spitalizare în scopul împiedicării pacientului de a se auto-vătăma sau de a vătăma pe cei din jur, acest episod prezentând elemente psihotice. Pe parcursul acestui episod, cel afectat nu realizează si nu vrea să accepte ca este bolnav, nici ca necesită tratament, de multe ori opunându-se în acest sens. Aceștia încearcă să își schimbe aspectul fizic într-un mod mai atractiv. Unora li se pare că au simțurile mai dezvoltate. Comportamentul poate deveni violent rezultând prin vătămarea celorlalți. Dispoziția se poate transforma foarte ușor în mânie sau depresie. Dispoziția depresivă poate apărea pe parcursul episodului maniacal, variind de la cateva secunde la rareori cateva zile.

Episodul hipomaniacal cuprinde toate simptomele prezentate mai sus, diferența constând în faptul că pacientul nu necesită spitalizare, nu există elemente psihotice, iar episodul nu este atat de sever pentru un deficit marcat al funcționării sociale sau profesionale.

Episodul depresiv major are ca simptome dispoziția depresivă în cea mai mare parte a zilei, raportată subiectiv de individ, manifestându-se prin tristețe sau vid interior, ori de peroanele din jur prin, de exemplu, plâns. Interesul și placerea pentru majoritatea activităților devine diminuat, apar scăderi în greutate semnificative fără existența unei diete sau creșteri în greutate, la fel ca scăderea sau creșterea apetitului. Pacientul prezintă insomnii sau hipersomnii, agitație sau lentoare psihomotorie, astenie sau prierderea energiei. Apar sentimente de vinovăție sau inutilitate inadecvate sau exagerate ce pot atinge nivel psihotic, nu doar auto-reproșul sau sentimentul de vinovăție cu privire la boală. În cea mai mare parte a episodului este prezentă capacitatea diminuată de a procesa sau de concentrare, la fel ca sentimentul de indecizie. Apar gânduri recurente de moarte, nu numai frica de a muri, ideație suicidară recurentă fără un plan clar sau tentative de suicid ori planificarea unui suicid. Simptomele cauzează discomfort clinic semnificativ sau deficit în domeniul social, profesional și în alte arii importante de funcționare.

Tulburarea bipolară II

Acest timp de tulburare bipolară cuprinde unul sau mai multe episoade depresive majore și cel putin un episod hipomaniacal de-a lungul vieții. Episodul depresiv trebuie sa dureze măcar două săptămâni iar cel hipomaniacal cel puțin 4 zile, simptomele pentru manifestându-se în cea mai mare parte a zilei, aproape zilnic. Diferența dintre episoadele depresive majore din cadrul tulburării bipolare I și tulburării bipolare II este aceea că în ceea ce privește tulburarea de tip II durata și intensitatea sunt considerabil mai mari decât în prima. Cei afectați se prezintă de obicei la medic pe parcursul unui episod depresiv și probabil nu afișează de la început simptome hipomaniacale. În mod normal aceste episoade hipomaniacale nu cauzează deficit. Cu toate acestea, se observă o funcționare nesigură, impredictibilă și fluctuantă a individului în viața socială și cea profesională. În ciuda diferențelor destul de semnificative între un episod maniacal și unul hipomaniacal din punct de vedere al severității și duratei, tulburarea bipolară II nu reprezintă o formă mai ușoară a tulburării bipolare I. Pacienții cu tulburarea bipolară II se confruntă mai mult timp cu faza depresivă care poate fi deosebit de severă și poate creea dizabilități pe cele mai importante planuri ale vieții. Cele doua episoade definitorii pentru tulburarea bipolară II se pot manifesta concomitent, acest fapt fiind mai des întalnit la femei. Deseori poate apărea impulsivitatea ce poate contribui la tentative de suicid sau consum de substanțe. Unii dintre cei afectați de tulburarea bipolară II pot prezenta un nivel ridicat de creativitate, realizările creative cele mai importante de-a lungul întregii vieți fiind asociate cu forme mai ușoare de tulburare bipolară.

Mulți dintre cei diagnosticați cu episod depresiv major pot să nu manifeste simptome hipomaniacale foarte multă vreme de la momentul diagnosticării, însă la apariția acestora, diagnosticul va deveni acela de tulburare bipolară II, indiferent că acest episod hipomaniacal nu se va mai repeta niciodată. Tulburarea bipolară de tip II nu poate conține niciodată simptome maniacale deoarece astfel ar fi neapărat identificată ca tulburare bipolară I.

Debutul se situează la mijlocul decadei a treia de viață, cel mai frecvent întâmplându-se cu unul sau mai multe episoade depresive, neputând deci fi identificată ca tulburare bipolară II. Numărul episoadelor hipomaniacale este mai mare decât la tulburarea bipolară I cu toate că aceștia au mai multe șanse să prezinte simptome hipomaniacale. O treime dintre indivizii afectați raportează istoric de tentative de suicid, iar de-a lungul vieții numărul de procente pentru tentativele celor cu tulburare bipolară I și II este similar( 32,4% respectiv 36,3%).

Tulburările anxioase

Sentimentele principale pe care le încearcă indivizii afectați de tulburări anxioase sunt frica excesivă și anxietatea. Diferența dintre frică și anxietate este aceea că frica reprezintă răspunsul emoțional la un pericol iminent real sau presupus, spre deosebire de anxietate care constă în anticiparea unui pericol. Cele două sunt diferite însă se pot suprapune, frica fiind asociată cu creșteri rapide ale stimulării vegetative ce sunt necesare în situații de luptă sau fugă și cu comportament de salvare, anxietatea asociindu-se cu tensiune musculară și vigilență, necesare pentru un pericol așteptat, precum și cu un comportament precaut și evitant.

Atacurile de panică reprezintă un tip particular al fricii și nu se regăsesc doar în cadrul tulburărilor anxioase, putând fi identificate și în alte tulburări mintale.

Tulburările de anxietate sunt diferite de frica și anxietatea normale prin faptul că sunt excesive și persistă. Indivizii ce sunt afectați de aceste tulburări supraestimează pericolul situațiilor de care se tem. Multe dintre ele se dezvoltă în copilărie și tind să persiste dacă nu sunt tratate la timpul lor. Apariția este mai des întâlnită la femei decât la bărbați, raportul fiind de 2:1. Sunt prezente simptome somatice precum nervozitate, neliniște, senzație de agitație, vid mintal, tensiune musculară, fatigabilitate, perturbări ale somnului sau dificultăți de concentrare.

Tulburarea anxioasă generalizată

Pacientul prezintă anticipare anxioasă excesivă în ceea ce privește diferite evenimente sau activități. Există o disproporție semnificativă între posibilitatea evenimentului anticipat de a se întâmpla și durata, frecvența și intensitatea îngrijorării. Individul experimentează greutatea de a controla îngrijoarea pentru a nu interfera în îndeplinirea activităților. Aceasta poate varia de la chestiuni minore până la presupuse eșecuri colosale pentru viața individului. Îngrijorarea excesivă influențează în mod special funcționarea psihosocială, este persistentă, neplăcută, pronunțată, de durată mai lungă. Alte simptome sunt neliniștea, senzația de nerăbdare sau de a fi la limită, senzația de oboseală persistentă datorită îngrijorării excesive, senzația de golire a minții, iritabilitate, tensiune, tremor sau spasme. Indivizii mai pot acuza reacții de tresărire, transpirații si greață.

Cei de proveniență europeană au tendința de a dezvolta această tulburare mai frecvent decât cei cu altă origine. Indivizii din țările dezvoltate raportează frecvent simptome de anxietate. Mulți dintre cei afectați declară că au avut simptome de anxietate și nervozitate toată viața. Vârsta de debut a tulburării anxioase generalizate este cuprinsă într-un interval foarte larg iar ratele remisiunii complete sunt foarte scăzute. Cu cât simptomele apar mai devreme cu atât individul are șansa de a prezenta un deficit mai accentuat. Au fost asociate cu tulburarea anioasă generalizată inhibiția comportamentală, evitarea pericolului, afectivitatea negativă(cu caracter nevrotic), evenimente negative din copilărie și existența unor părinți hiperprotectori.

Tulburarea de panică

Tulburarea de panică este reprezentată de atacuri de panică imprevizibile și recurente. Atacul de panică este marcat de apariția bruscă a unei frici intense sau a unui discomfort care atinge un punct culminant în decurs de câteva minute, având mai multe simptome dintre care existența a minim patru este obligatorie pentru diagnosticare: palpitații, accelerarea ritmului cardiac, transpirații, tremor sau frisoane, senzație de respirație îngreunată, înnecare, sufocare, dureri sau discomfort în dreptul inimii, discomfort abdominal, amețeală, instabilitate, cap gol sau leșin, senzație de frig sau de căldură, senzații de amorțeală sau furnicături, sentimentul irealității sau depersonalizare, frica de a pierde controlul sau de a innebuni, frica de moarte. Individul este preocupat persistent în privința apariției unui alt atac de panică sau a consecințelor acestuia și își adaptează comportamentul în funcție de această îngrijorare pentru a încerca să evite apariția unui nou atac.

Atacul de panică pare să apară din senin fără o cauză anume chiar și atunci când individul se află într-o stare de relaxare. Frecvența acestora poate fi moderată sau pot exista perioade scurte cu atacuri mai frecvente separate de săptămâni sau luni fără atacuri sau cu atacuri mai rare, timp de mai mulți ani, iar severitatea include indivizi care prezintă atacuri complete( cu patru sau mai multe simptome) dar și indivizi cu simptomatologie limitată (cu mai puțin de patru simptome). Astfel frecvența și severitatea variază larg.

Preocupările indivizilor afectați implică temeri de natură fizică sau medicală, cum ar fi prezența unei boli grave ( boli cardiace sau epilepsie), preocupări sociale ca jena de a fi judecat negativ de ceilalți din cauza panicii vizibile și îngrijorarea în privința funcției mentale, ca teama de a innebuni sau de a pierde controlul.

Sunt frecvente atacurile nocturne ce reprezintă trazirea dintr-o stare de panică, diferită de cea diurnă. Indivizii raportează sentimente de anxietate permanente sau intermitente cu privire la sanatatea fizică sau mintală. Aceștia se preocupă des de capacitatea de a se ocupa de sarcini de zi cu zi, pot utiliza în exces substanțe ca alcoolul sau calmantele pentru a atenua aceste stăr sau pot utiliza un comportament extrem pentru a controla pozibile atacuri viitoare.

În Statele Unite ale Americii, debutul raportat este între 20 și 24 de ani. Unii dintre cei afectați pot prezenta această tulburare cu ani de remisiune între episoade iar alții pot fi afectați sever în continuare fără pauze. Numărul celor vindecați complet pe parcursul vieții este foarte mic. Tulburarea de panică coexistă deseori cu alte tulburări ca cele anxioase, depresive sau ale consumului de substanțe. Abuzurile sexuale și fizice din copilărie pot influența frecvent apariția unei tulburări de panică ulterior la fel ca a altor tulburări de anxietate. Fumatul poate fi deasemeni un factor de risc pentru tulburarea de panică. Se speculează existența unor gene anume care conferă predispoziție pentru atacurile de panică, dar acestea sunt încă necunoscute. Preocupările indivizilor afectați în ceea ce privește atacurile de panică și consecințele lor variază de la o vârstă la alta, de la un sex la altul și de la un mediu cultural la altul. Tulburarea de panică este asociată cu un număr mai mare de tentative de suicid decât populația generală.

Tulburarea obsesiv-compulsivă

Acest tip de tulburare implică prezența obsesiilor și a compulsiilor. Obsesiile reprezintă gândurile persistente care se repetă, în cazul de față un exemplu des întâlnit fiind cel de contaminare, sau implulsuri, cum ar fi de a injunghia pe cineva. Aceste obsesii nu sunt aducătoare de plăcere și sunt involuntare, ele fiind nedorite și provocând anxietate în general. Indivizii afectați de TOC încearcă să țină în frâu, să ignore aceste obsesii sau să le înlocuiască cu alte acțiuni sau gânduri. Compulsiile sau ritualurile reprezintă comportamente repetitive, ca spălatul sau verificarea, sau acte mintale ca numărarea sau repetarea cuvintelor în gând, pe care individul se simte constrâns să le înfăptuiască ca răspuns la o obsesie sau conform unor reguli ce trebuie aplicate în mod rigid.

Majoritatea celor ce suferă de TOC prezintă atât obsesii cât și compulsii. Compulsiile sunt răspunsuri la o obsesie, cum ar fi îngrijorarea de contaminare care duce la ritualuri de spălare uneori excesive sau gândul că ceva este incorect ce conduce la ritualuri de repetare până când acel ceva pare ”așa cum trebuie”. Scopul pacientului este de a reduce discomfortul declanșat de obsesii și de a preveni un eveniment de care se teme (de exemplu îmbolnăvirea). Compulsiile nu sunt realizate din plăcere cu toate că unii indivizi se simt mai puțin anxioși și mai confortabil în urma îndeplinirii acestora.

Obsesiile sau compulsiile sunt consumatoare de timp (mai mult de o oră pe zi) sau cauzează discomfort semnificativ clinic sau deficit în domeniile social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare. Individul poate fi conștient că are convingeri false, să considere că are convingeri care ar putea fi adevărate sau în cel mai rău caz să fie complet convins de adevărul convingerilor generate de TOC. Pe indivizi îi încearcă sentimente exagerate de responsabilitate și tendința de a supraestima o posibilă amenințare, perfecționismul și intoleranța față de nesiguranță, supraestimarea importanței gândurilor și nevoia de a le controla.

Până la 30 % din indivizii cu TOC dezvoltă o boală a ticurilor pe toată durata vieții, mai ales bărbații afectați din perioada copilăriei. Frecvența și severitatea variază în rândul indivizilor, unii dezvoltând simptome ușoare sau moderate, petrecând între 1 și 3 ore pe zi preocupați de obsesii sau de realizarea compulsiilor, în timp ce alții au aproape continuu gânduri intruzive sau compulsii ce pot provoca dizabilitate.

Subiectul obsesiilor si compulsiilor variază de la un individ la altul, însă cele mai comune sunt cele de curățenie (obsesia de contaminare si compulsia spălării), simetria (obsesia pentru simetrie și compulsia de repetare, ordonare și numărare), gânduri interzise sau tabu (obsesii agresive, sexuale și religioase și compulsiile corespunzătoare) și rănirea (temeri ce țin de rănirea propriei persoane sau a celorlalți și compulsiile corespunzătoare). Mai este întâlnită obsesia de a păstra și stoca obiecte care nu pot fi debarasate de către individul cu TOC.

Indivizii afectați pot evita spații publice pentru a reduce expunerea la agenți de contaminare de care se tem sau cei cu gănduri de rănire a altor persoane pot evita interacțiunile sociale. Persoanele de sex feminin sunt usor mai afectate de TOC decât cele de sex masculin. Vârsta medie de debut este aceea de 19,5 ani în SUA, iar în 25% din cazuri debutează până la 14 ani. La aproximativ 25 % din pacienții de sex masculin apariția se face înainte de 10 ani. Debutul este de obicei treptat, cu exceptia câtorva cazuri de debut brusc. Debutul din copilărie poate conduce la persistența pe toată viața a tulburării, cu toate acestea, la 40 % dintre pacienți poate apărea remisiunea până la vârsta adultă.

Tulburarea de personalitate antisocială

Acest tip de tulburare de personalitate constă în mare în desconsiderarea și încălcarea drepturilor celorlalți în favoarea atingerii unor scopuri personale si debutează în jurul vârstei de 15 ani. Cu toate acestea, diagnosticarea se poate face abia dupa vârsta de 18 ani. Cel ce prezintă această tulburare nu posedă capacitatea de a se conforma normelor sociale și comportamentale, încălcând limitele legii, deseori realizând fapte ce pot fi motiv de arestare. Aceștia folosesc minciuni repetate, înșelătorie, nume false sau escrocherii pentru amuzament propriu sau profit de pe urma altora, de obicei mai slabi decat aceștia. Impulsivitatea, agresivitatea, iritabilitatea și incapacitatea de a planifica o acțiune sunt elemente de bază în ceea ce privește comportamentul unui individ cu tulburare de personalitate antisocială. Deasemenea este prezentă nepăsarea față de persoana proprie sau de cele din jur și un dezinteres față de consecințele faptelor lor. O altă trăsătură a celor afectați de această afecțiune este iresponsabilitatea ce se manifestă deseori printr-un eșec repetat de a obține un loc de muncă stabil sau de a își controla obligațiile financiare. Lipsesc remușcările și preocuparea față de faptele de agresiune, maltratare sau escrocherie desăvârșite de aceștia iar maniera de a-și explica motivele faptelor lor este una detașată, superficială, lipsită de empatie.

Acest tipar comportamental a mai fost numit și ”psihopatie”, ”sociopatie” sau ”tulburare de personalitate disocială”. Interviul și examinarea clinică ale celui investigat nu pot fi decât corelate cu informații obținute din alte surse datorita tendinței de a minți și manipula ale celui afectat. Cei ce manifestă tulburarea de personalitate antisocială sunt incapabili să se conformeze normelor sociale datorită comiterii in mod repetat a unor acte antisociale, ca hărțuirea altora, distrugerea de bunuri, furtul și afinitatea pentru alte tipuri de activități ilegale. Minciuna și manipularea sunt modalitățile principale prin care aceștia obțin amuzament sau profit personal, cum ar fi bani, sex sau putere. Deciziile luate de aceștia sunt impulsive, iresponsabile, din impulsul de moment, neluând în considerare consecințele asupra celorlalți dar nici asupra propriei persoane. Cei afectați de această tulburare de personalitate sunt deseori agresivi, ușor iritabili, fapt caruia se datorează implicarea frecventă a acestora în bătăi sau folosirea agresivității fizice, incluziv asupra persoanelor apropiate sau slabe fizic. Criteriul acesta se referă și la comportamentul agresiv la volan, consumul de substanțe la volan sau implicarea repetată în accidente rutiere. Indivizii pot deasemenea prezenta comportament sexual neobișnuit, iresponsabil, agresiv și consum de substanțe cu risc crescut de a avea consecințe periculoase. Iresponsabilitatea persistentă a celor ce suferă de tulburare de personalitate antisocială conduce la lipsa unui loc de muncă stabil sau refuzarea unor oportunități de angajare repetate, la fel ca și renunțarea repetată la anumite locuri de muncă, fără plan de reangajare. Pe plan financiar, aceștia refuză repetat achitarea datoriilor sau susținerea celor apropiați care depind de ei din acest punct de vedere, cum ar fi copiii. Din punct de vedere al indiferenței și insensibilității, aceștia își argumentează faptele necugetate și lipsite de remușcări superficial, își acuză victimele de prostie, neajutorare sau de faptul că își merită soarta. Nu simt sentimentul de vinovăție și nu simt niciodată nevoia să se revanșeze pentru greșelile lor sau să își ceară iertare. Acest comportament se manifestă de multe ori în cadrul schizofreniei sau tulburării bipolare, însă nu de fiecare dată.

Persoanele ce suferă de tulburarea de personalitate antisocială duc lipsă de empatie și tind să fie cruzi, duri și plini de dispreț față de sentimente, suferința și drepturile celor din jur lăsându-i indiferenți. Parerea despre ei înșiși este exagerat de bună, afișează aroganță, se simt deasupra obligațiilor și ocupațiilor normale, sunt încăpățânați, aroganți, excesiv de încrezători în capacitățile proprii și lipsiți de rușine. Farmecul lipsit de sinceritate, părerea exagerată despre sine și neobrăzarea îi ajută să se exprime foarte ușor, folosind termeni neobișnuiți în scopul de a impresiona persoanele nefamiliarizate cu subiectul. Toate cele enumerate mai sus reprezintă factori predictivi pentru concepția tradițională pentru psihopatie.

Indivizii suferinzi de această tulburare tind să exploateze partenerii sexuali, deseori istoricul acestora fiind unul vast, nefiind existentă o relație monogamă. Aceștia nu se preocupă de bunăstarea copiilor, nu angajează o persoană care să aibă grijă de copiii mici în cazul absenței lor de acasă, nu se preocupă de cheltuielile necesare unui trai decent al acestora, folosind banii în interese proprii în mod repetat.

În comparație cu populația generală cei afectați au un risc mai mare de a își pierde viața prematur datorită comportamentului violent și uneori al abuzului de substanțe. Această tulburare se poate asocia și cu tulburările anxioase, depresive sau ale consumului de substanțe și prezintă trăsături care îndeplinesc criteriile pentru tulburări de personalitate ca cea borderline sau narcicistă. Abuzul și neglijarea în copilărie, părinții cu caracter instabil sau nesigur, disciplina parentală inconsecventă sau deficitară cresc riscul apariției unei tulburări de personalitate antisocială.

Evoluția tulburării de personalitate antisocială este cronică, însă se poate estompa pe măsura înaintării în vârstă, mai ales după a 4-a decadă de viață. În cazul în care există un membru al familiei cu tulburare de personalitate antisocială, bărbații prezintă o probabilitate mai mare să manifeste această afecțiune, odată cu tulburări ale consumului de substanțe. Rudele biologice de gradul I ale persoanei în cauză pot dezvolta mai frecvent tulburarea antisocială, comparativ cu populația generală. Atât copiii adoptați cât și cei biologici ai celor cu această disfuncție prezintă un risc crescut de a dezvolta boala pe parcursul vieții.

Tulburarea de personalitate antisocială este deseori asociată cu statutul socio-economic precar și cu mediul urban și apare mult mai frecvent la bărbați decât la femei, mai ales datorită acordării unei prea mari importanțe elementului de agresivitate din punct de vedere al simptomatologiei.

Această tulburare de personalitate poate fi confundată cu alte tulburări de personalitate cu elemente comune, cu toate că pot fi prezente mai multe tipuri de tulburări de personalitate la același individ. De cele mai multe ori elementele comune ce pot fi confundate se regăsesc la tulburarea de personalitate narcisistă, histrionică, borderline și antisocială. Cu toate acestea, există atât asemănări cât și deosebiri clare între acestea, cum ar fi: gândirea rigidă, volubilitatea, superficialitatea, lipsa de empatie și tendința de a profita după urma altora sunt elemente comune ale tulburării narcisiste si antisociale, la fel cum impulsivitatea, agresivitatea și viclenia se regăsesc doar la tulburarea antisocială, iar în cea narcisistă există o mai mare nevoie de admirație sau invidie și nu există istoric de tulburare de conduită sau comportament criminal.

III.2. Importanța problematicii propuse, legatura dintre aceasta și terapia prin artă

Terapia prin artă implică folosirea unor tehnici creative precum desenul, pictura, colajul sau sculptura, în scopul de a ajuta oamenii să își exprime trairile în mod artistic și să examineze subtilitățile psihologice și emoționale din creațiile lor. Sub îndrumarea unui terapeut de artă, clienții pot decoda mesajele nonverbale, simbolurile și metaforele adesea regăsite în aceste forme de artă ce au scopul de a conduce spre o mai bună înțelegere a sentimentelor și a comportamentului lor, astfel încât să treacă la rezolvarea problemelor mai profunde.

Terapia prin artă poate ajuta copiii, adolescenții și adulții să-și cunoască emoțiile, să-și îmbunătățească stima de sine, să-și gestioneze depentențele, să înlăture stresul, să scape de simptomele anxietății și depresiei și să facă față unei boli psihice sau dizabilități. Terapeutul prin artă lucrează cu persoane individuale, cupluri și grupuri, într-o varietate de medii și situații, incluzând consilierea privată spitalele, instituțiile corecționale, centrele pentru bătrâni și alte organizații ale comunității. Pentru astfel de terapie nu este necesar talentul artistic înăscut, deoarece procesul terapeutic nu se referă la valoarea artistică a creației, ci mai degrabă la găsirea unor asocieri dintre alegerile creative și viața interioară a clientului. Lucrarea de artă poate fi folosită ca o rampă de lansare pentru a retrezi amintiri și pentru a povesti întâmplări ce pot dezvălui mesaje și convingeri din partea inconștientă a minții.

La fel ca în cazul oricărei alte forme de terapie, primele sesiuni sunt alcătuite din discuții cu terapeutul despre motivele abordării unei astfel de terapii și despre strategii de a trata problemele printr-o anumita formă de artă. Terapeutul poate deseori doar să observe procesul de lucru, fără să intervină. Cu toate acestea, atât în timpul, cât și la finele procesului artistic, terapeutul întreabă pacientul despre stările resimțite, despre gradul de dificultate al procesului artistic și amintirile sau gândurile experimentate pe parcursul său. În general, terapeutul întreabă despre aceste lucruri înainte de a aduce alte observații. Conceptul de bază al terapiei prin artă este acela că exprimarea printr-o tehnică artistică este benefică pentru cei ce sunt în proces de vindecare sau care caută să se înțeleagă pe ei înșiși mai temeinic. Culoarea, textura, forma și diverse medii artistice joacă un rol deosebit de important în procesul terapeutic și la dezvăluirea gândurilor, sentimentelor și dispoziției psihologice. Atât psihoterapia, cât și artele vizuale, sunt integrate în această formă de terapie, ea fiind folosită atât individual, cât și în combinație cu alte tipuri de terapie.

Terapia prin artă poate fi potrivită pentru un număr larg de indivizi, fiind perfectă pentru toate vârstele datorită versatilității sale. Printre acești oameni se numără cei cu probleme psihice ca schizofrenia, cei cu dificultăți de învățare, cei cu demență, cei din spectrul autist, cei din sistemul justiției, cei cu o boală cronică sau terminală, și nu în ultimul rând, cei ce întâmpină dificultăți în a-și exprima sentimentele.

Printre cele mai utilizate tehnici de terapie artistică se află pictura, aceasta conferind un simț al libertății vast, subiectele și modalitățile de a folosi această tehnică fiind nenumărate. Clienții au la îndemână o pânză goală deci infinite posibilități, explorarea emoțiilor fiind factorul cheie. O altă tehnică foarte des folosită este cea a colajului, constând în tăierea și lipirea diferitelor imagini ce inspiră sau exprimă trăirile individului. Colajul în terapia prin artă este foarte similar cu realizarea unui panou de vizualizare, ce reprezintă obiectivele și visurile fiecăruia. Datorită faptului că ne aflăm în era tehnologiei, arta digitală este folosită tot mai des în terapia prin artă. Această tehnică are foarte mare efect în rândul copiilor și tinerilor, posibilitățile de a creea fiind aproape nesfârșite. Printre tehnicile folosite se mai numără și fotografia, de multe ori aceasta îmbinându-se cu tehnica colajului. Și artele textile sunt folosite frecvent, reușind să servească la crearea de jucării sau obiecte.

După părerea mea, terapia prin artă este una dintre cele mai potrivite tehnici de vindecare a problemelor psihice, mai ales îmbinată cu psihoterapia. Într-un fel, partea practică a lucrării mele de disertație este terapie prin artă, eu fiind atât pacientul cât și terapeutul. Acesta este un exercițiu foarte interesant de întelegere a mecanismelor psihicului uman, cunoașterea de sine fiind cea mai simplă, dar în același timp cea mai complexă modalitate de a înțelege anumite tendințe generale pe care fiecare minte în parte le are și le aplică, mai ales în mod inconștient. Ceea ce este și mai fascinant sunt particularitățile felului de a percepe și de a asimila ale fiecărui inivid în parte, chiar dacă în general procesele psihice sunt aceleași la toți. Pentru mine, în general arta reprezintă terapie, mai ales având în vedere că și eu mă confrunt cu o afecțiune psihică ce îmi modifică deseori comportamentul și gândurile în mod distructiv sau nefiresc. Cum multe alte persoane ce vorbeau despre depresie și anxietate au afirmat, o luptă continuă se desfășoară din două direcții opuse: partea ce conștientizează exagerarea și absurditatea anumitor credințe si comportamente în legătură cu anumite situații si acea parte aparent irațională care deseori pare că acaparează zona lucidă. De fapt, aproape în majoritatea afecțiunilor psihice se desfășoară o luptă între două tabere: individul și boala, fie ca este conștientizată sau nu. La fel ca în compozitiile mele, aceste doua părți se pot identifica și confunda una cu cealaltă, deseori creând iluzia că ar fi una și aceeași și că împreună ar forma un tot unitar.

Pentru mine, terapia prin artă dar și psihoterapia, pentru că până la urmă se bazează pe aceleași principii, arată in felul următor: o persoană se află într-o grădină ce reprezintă psihicul său, iar cu cât începe să sape mai mult, cu atât devine mai ostenitor. De multe ori persoana știe că trebuie să facă acest lucru însă nu știe exact ce anume caută pe parcursul săpăturilor, fiind conștient totuși de faptul că acel ceva a fost îngropat acolo tot de catre el, acum foarte mult timp, neamintindu-și concret ce era acel ceva. Singurul mod de a afla, însă, este de a continua să sape. Abia la momentul regăsirii obiectului îngropat, individul în discuție poate realiza motivul pentru care a acuns acel obiect acolo și efectele pe care ulterior acest act l-a avut asupra sa.

III.3. Schițe din procesul de lucru

Fig.21. Experiment amprentare

Fig.22. Experiment amprentare 2

Fig.23. Experiment amprentare 3

Fig.24. Experiment amprentare 4

Fig.25. Experiment amprentare 5

Fig.26. Experiment marmorare amprentare 1

Fig.27. Experiment marmorare amprentare 2

Fig.28. Experiment marmorare amprentare 3

Fig.29. Experiment marmorare

Fig.30. Experiment marmorare amprentare 4

Fig.31. Experiment marmorare amprentare 5

Concluzie

Afecțiunile psihice sunt o problemă ce nu trebuie neglijată cu care umanitatea se confruntă de mult prea mult timp. Nici în momentul de față, cu tehnologia pe care am reușit să o dezvoltăm, nu am putut elucida complet misterele psihicului uman și nu am putut aduce soluții complete în ceea ce privește cauzele sau vindecarea unora dintre cele mai răspândite și severe boli. Cu toate acestea, s-au făcut pași gigantici în această directie de-a lungul vremii, lucrurile devenind din ce în ce mai clare.

Arta și artistul au avut întotdeauna legături strânse cu acest subiect, procesul artistic si rezultatele din urma lui fiind limbajul cel mai potrivit pentru a exprima și descrie cele mai complexe gânduri și trăiri ale celor suferinzi. Încă de la început instinctul celor afectați de boli psihice a fost acela de a se folosi de artă pentru a da afară tumultul ce avea loc înăuntrul lor. Iată că, astfel arta poate să vindece și prin intermediul ei să se răspundă la multe întrebări aparent fără răspuns. Terapia prin artă este unul dintre modurile cele mai echilibrate de a controla si chiar vindeca o varietate mare de afecțiuni psihice, și nu numai.

Perceperea lumii prin filtrul unei afecțiuni psihice poate servi în artă dacă este canalizată și controlată în mod conștient, poate genera idei și concepte demne de valorificat și de utilizat în creația artistică. Imaginile și informațiile aflate în inconștient trebuiesc relevate și eventual utilizate în scopuri creative, acest fapt împiedicând posibilitatea de a se ajunge într-un stadiu ireversibil al bolii. Terapia prin artă este mai mult decât indicată și servește deseori la conceperea unor adevărate spectacole vizuale, chiar dacă autorul nu este instruit în domeniul artei.

După părerea mea, ar trebui să acordăm o mai mare importanță sănătății mintale și semnelor pe care psihicul le transmite dar pe care le ignorăm deseori, să încercăm să ne autocunoaștem în primul rând și să ne înțelegem motivațiile ascunse sau reprimate din cauza cărora ajungem să ne manifestăm într-un anumit fel sau, în cel mai rău caz, să dezvoltăm o tulburare psihică, arta fiind unul din mijloacele cele mai potrivite prin care putem înțelege și desluși mintea inconștientă.

Bibliografie

Alain de Botton, John Armstrong, ” Arta ca terapie”, Ed. Vellant, 2014

Andrew Scull, ”O istorie culturală a nebuniei”, Ed. Polirom, 2017

Asociația Americană de Psihiatrie, ”DSM-5”, Ed. Callisto, 2013

C.G. Jung, ”Amintiri, Vise, Reflecții”, Ed. Hummanitas, București

C.G. Jung, „Despre fenomenul spiritului în artă și știință”, Ed. Trei, 2007

Claude Frontisi, ”Istoria vizuală a artei”, Ed. Rao, București, 2003

Dietmar Elger, ”Dadaism”, Ed. Taschen, 2016

Donald M. Marcus, ”Riscuri din inconștient. O psihanaliză văzută dinspre ambele părți ale divanului”, Ed Trei, 2018

Freud S.,” Interpretarea viselor”, Editura Măiastra, 1991

Freud S.,” Psihologia inconștientului”, Editura Trei, 2000

Frieda Fordham, ”Introducere în psihologia lui C. G. Jung” Ed. Iri, București, 1998

Gombrich Ernst,” Istoria artei”, Ed. Art, București, 2012

Hermann Rorschach, ”Manual de Psihodiagnostic”, Ed. Trei, 2014

http://fineartdrawinglca.blogspot.com/2018/06/stains-and-blots-blood-sweat- and-tears.html

http://www.artnet.com/Magazine/features/fineman/fineman10-15-96.asp

http://www.kimnobleartist.com/about.html

Jolande Jacobi, „Complex, arhetip, simbol”, Ed. Trei, 2018

Judith Aron Rubin, ”Art-terapia. Teorie și practică”, Ed Trei, 2009

L. S. Vigotski, „Psihologia artei”, Ed. Univers, 1973

M.E. Warlick,” Max Ernst and Alchemy: A Magician in Search of Myth”, Ed. Paperback, 2001

Moraru I. ” Psihologia creativității”, Ed. Victor, Bucuresti, 1997

Oroveanu Anca, ”Teoria europeană a artei și psihanaliza”, Ed. Meridiane, București, 2000

Roco Mihaela,”Creativitate și inteligență emoțională”, Ed. Poliron, București, 2001

Rudolf Arnheim, „Arta și percepția vizuală: O psihologie a văzului creator”, Ed. Polirom, 2016

Sigmund Freud, ”Nevroză, Psihoză, Perversiune”, Ed. Trei, 2010

Vasile Dem. Zamfirescu, ” Filosofia inconștientului”, Ed. Trei, 2016

Will Gompertz, ”O istorie a artei moderne”, Ed. Polirom, 2014