Afectiuni ale Aparatului Locomotor

Afecțiuni ale aparatului locomotor

CUPRINS

INTRODUCERE

Aparat locomotor reprezintă totalitatea oaselor mobile ale scheletului, ligamente, mușchi scheletali șiarticulații, care, în ansamblu, asigură funcțiile de sprijin și de mișcare, maiales, deplasarea organismului. Constituie aparatul de realizare aactivității nervoase. Acționând reciprocpe parcursul evoluției, aparatul locomotor și sistemul nervos au atins cel mai înalt grad de perfecțiune la om. Pentru evoluțiaacestor sisteme au avut o mare importanță poziția verticală acorpului și munca.

Activitateaaparatului locomotor include atât mișcările simple,inconștiente, cum ar fi, de exemplu, retragereainvoluntară a mânii laatingereaunuicorp fierbinte, cât șiacte motrice voluntare extrem de complicate, manifestate în timpul activității de muncă, probelor sportive, executării figurilor de dame. Forța motorie în toate aceste cazuri este condiționată de mușchi (componentul activ al aparatului locomotor), capetele cărora sunt fixate de oase (componentul pasiv) prin intermediul tendoanelor (fascicule groase de fibre colagene de o mare rezistență la întindere). Prin contractare mușchii deplasează piesele osoase după principiul pârghiei. Fiecare mușchiacționează într-o anumită direcție, de aceeachiar șicea mai simplă mișcare poate fi realizată numaicu elemente componente ale participareaaparatului locomotor în tentă a diferitelor timpul flexiunii și grupuri de mușchi,al extensiunii. Lacontracția mușchilor sineriști, antagoniștii se relaxează treptat pentru aasiguraproporționalitatea mișcării. Întreagaactivitate motrică este subordonată sistemului de dirijare al centrilor nervoși, ce au fibre speciale (eferente) ca semnalul de contracție să fie transmis direct fibrelor musculare. Mușchii sunt dotați șicu aparate nervoase de recepție, de unde, prin intermediul fibrelor nervoase (aferente), centrii nervoși sunt informați despre modul de realizare aactului motric.

Mecanismele neuromusculare, care asigură forța, promptitudinea, îndemânarea șiplasticitatea mișcărilor, se formează și se consolidează numaiprin eforturi de învățare șiantrenament sistematic, începând de lacea mai fragedă vârstă. Multe dintre reacțiile motrice lacopil (încercările de a se târî, apoia ședea,a merge pe picioare etc.) au un caracter congenital instinctiv, dar, cu toate acestea, părinții trebuie să țină cont de faptul că dezvoltarea normală a organismului necesită numaidecât animație (alergări, sărituri, jocuriactive). Deosebit de important este antrenamentul în vederea formării deprinderilor de muncă. Capacitateaaparatului locomotor de a realiza noi sarcini motrice scade treptat cu vârsta. În lipsaantrenamentuluipot dispărea unele reacții obținute cândva. La o vârstă înaintată, în urma slăbiriiaparatului locomotor și epuizării mecanismelor de reglare nervoasă, activitatea motrică scade, se reduce volumul, promptitudinea, precizia șicoordonarea mișcărilor, se schimbă mersul, mimica, poate apărea un tremur ușor al capului și mâinilor. Aceste consecințe pot fi evitate sau atenuate printr-un antrenament sistematical întreguluiaparat locomotor.

Activitatea motrică exercită o influență favorabilă asupra întregului organism, stimulând circulația sangvină, metabolismul, tonusul muscular, mărind rezistența organismului laacțiunea factorilor nocivi din mediul extern. În ultimele deceniiale secolului 20, datorită mecanizării șiautomatizăriiproceselor de producție, accesibilității mari la mijloacele de transport șialte realizăriale societății, s-a redus considerabil volumul global de eforturi fizice ale organismului, favorizând dezvoltarea obezității, aterosclerozei, bolii hipertonice, bolilor cardiovasculare. Pentru menținereaactivității motrice la nivelul necesar se recomandă gimnastică sistematica, exerciții de cultură fizică, sport, turism, diverse îndeletniciri fizice în afara orelor de serviciu, maiales pentru intelectuali șipersoanele care în condițiile de producție fac un număr limitat de mișcări. Eforturile fizice totdeauna vor fi dozate rațional și majorate treptat.

Majoritateaafecțiunilor profesionale ale aparatului locomotor se dezvoltă în timp și sunt generate de munca efectivă sau de mediul de lucru. Acesteapot rezulta de asemenea din accidente, de exemplu fracturi și dislocări. De regulă, afecțiunile aparatului locomotor afectează spatele, gâtul, umerii și membrele superioare iar la membrele inferioarepeste 50% dintre afecțiuni sunt varicele hidrostatice.

Problemele de sănătate pot varia de la disconfort, dureri și suferințe minore, la stărib#%l!^+a?de sănătate mai grave pentru care se impun absențe de la muncă șichiar tratament medical. În situații mai grave, tratamentul și recuperarea reprezintă deseori un eșec și se poate ajunge la handicappermanent și lapierderea locului de muncă.

Această lucrare tratează din punct de vedere teoretic structuraaparatului locomotor, principalele afecțiuniale acestuia șianalizează evoluția și tratarea, din antichitate șipână în prezent, utilizând șicercetăriarheologice,cele mai frecventeafecțiunialeaparatului locomotor:traumatismele și fracturile oaselor.

ConCepte teoretiCe privind AfeCțiunile ApArAtului loComotor

STRUCTURAAPARATULUI LOCOMOTOT

Aparatul locomotor îndeplinește funcțiile de mișcare ale diverselor părțiale corpului. Este alcătuit din sistemul osteo-articular specializat pentru funcția de susținere și sistemul muscular pentru funcția de mișcare.

În alcătuireaaparatului locomotor intră:

– oasele șiarticulațiile – formează sistemul osteo-articular cu rol pasiv în mișcare;

– sistemul muscular – reprezentat prin mușchicu rol activ în mișcare.

Totalitatea structurilor osoase formează scheletul. Acestaconstituie un fel de “schelă” care dă forma generală șiproporțiile corpului omenesc. Elementele scheletuluicontribuie la menținereaposturii organismului, opunându-se împovărării date de greutateacorpului, care se afla sub acțiunea gravitației terestre. Oasele sunt legate între ele prin structuriconjunctive de diferite feluri, care le asigura mobilitatea, adică posibilitatea deplasării unora în raport cu altele. Aceste structuri sunt articulațiile. Oasele șiarticulațiile formează parteapasivă aaparatului locomotor. Pe oase se fixează mușchii striați scheletici.

Aceștiaacționează asupra oaselor șiarticulațiilor caasupra unor pârghii, constituind parteaactivă aaparatului locomotor, adică elementele lui dinamice. În afară de imprimarea unor mișcări segmentelor osoase, mușchii maiintervin și în imobilizareaacestor segmente în anumite atitudini.

Figura 1. Anatomia scheletului

I. Sistemul osteo – articular

Osul reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de b#%l!^+a?peste 50 cm, iar cel mic este „scărița” din ureche. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, din care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi. Scheletul unui nou-născut are mult mai multe oase decât corpul unuiadult, aproximativ 350. Crescând, oasele fuzionează între ele, numărul lor micșorându-se la 206, o dată ce procesul de creștere s-a încheiat. Depinde de laindivid laindivid modul în care s-au sudat oasele determinând în final și numărul acestora.

Funcțiile țesutului osos sunt:

funcția de suport – scheletul este bazacorpului, suportă atât greutatea luicât și oferăpuncte de conexiune pentru majoritatea mușchilor. Conferă poziția bipedaa omului.

funcția de protecție – scheletul oferă protecție mecanicăpentru multe dintre organele interne, reducând astfel riscul deteriorării lor (oasele craniene protejează creierul, vertebrele protejează măduva spinării, coastele protejează inima șiplămânii).

funcția de asistență în mișcare – mușchiicare sunt atașați oaselor în momentul în care se contractă determină mișcarea oaselor.

funcția de depozit de minerale – țesutul osos este o rezervă naturală de minerale cum ar ficalciul și fosforul. Când este necesar oasele elimină în sânge mineralele în acest fel echilibrând nivelul acestora în corp.

funcția de producere acelulelor albe – acest proces are loc în măduva osoasă roșie, în interiorul oaselor mari.

funcția de înmagazinare a energiei – odatăcu trecerea timpului în interiorul anumitor oase măduva osoasă roșie se transformă în măduva osoasă galbenă. Măduva osoasă galbenă constă în mare parte din celule adipoase și doar câtevacelule sanguine și reprezintă o importantă resursă de energie chimică.

Oasele scheletului sunt împărțite în patru grupe:

oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de aamortiza șocurile. Acesteaau o parte interioară, numită diafiza și două capete numite epifiza. Regiunile între diafize și epifize se numesc metafiză. Oasele lungi sunt maicompacte decât celelalte oase. Din această categorie facparte oasele membrelor, precum femurul, tibia și falangele.

oasele scurte, care sunt maipuțin compacte, destul de subțiri, mici. În structura oaselor scurte intră periostul șimasa osoasă, formată îndeosebi din țesut osos spongios așezat în parteainterna, și dintr-un strat subțire de țesut osos compact așezat laperiferie.

oasele neregulate,au forme și dimensiuni variate, de exemplu: oasele bazinului.

oasele late, oase subțiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele pieptului, oasele craniului. Oasele lacare lungimea și lățimea sunt aproximativ egale și mereu mai mari decât grosimea. Exemple: omoplatul, oasele craniului, coxalul, etc.

Pe lângăacestea mai sunt șialte tipuri de oase: oasele pneumatice, în jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etnoid și oasele sesamoide, care se dezvoltă în tendoane (rotula), sunt un tip special de oase scurte.Procesul de formare a osului se numește osteogenoză. Invers, procesul de resorbție minerală și organicăaosului, care se produce prin acțiuneainvadantă a țesutului de granulație bogat vascularizat, se numește osteoliză.

Osteogeneza se realizează în două etape:

1. etapa de osificare primară, în care predomină procesele constructive șicare se finalizeazăcu formarea osuluiprimar, brut nefuncțional.

2. etapa de osificare secundară în care procesele constructive se desfășoarăconcomitent cu cele de distrugere șicare se finalizeazăcu formarea osului secundar funcțional.

Din punct de vedere al originii, există douacategorii de oase:

– de membrana, dezvoltate prin osificare de membrana (desemala). Prin osificare desemala se formează oasele bolțiicutieicraniene, clavicule (parțial) și mandibula. Acest proces se desfășoară în trei etape:

a. etapaproteică constă în multiplicareacelulelor conjunctive (care se vor transforma în osteoblaste și vor produce oseina) în jurul unor centre de osificare din membranaconjunctivă;

b. etapa mineralăconstă în impregnarea oseineicu săruri de calciu și formarea substanței osoase.Ulterior, osteoblastele se transformă în osteocite, iar osul este acoperit de un periost. În final se formează osul primar, prin fuzionarea tuturor centrelor de osificare;

c. etapa de remaniere constă în modelarea structurii osuluiprimar (adaptată funcțiilor sale) de către osteoclaste.

– de cartilaj, dezvoltate prin osificare de cartilaj (endocondrala). Prin osificare endocondrala se formează oasele bazeicraniului, oasele membranelor și vertebrele. Tot prin acest tip de osificare se realizează șicreșterea în lungime a osului. Se desfășoară tot în 3 etape:

a. etapa de distrugere acartilajului -celulele cartilaginoase se multiplică, se b#%l!^+a?hipertrofizează șiapoi degenerează, lăsând în locul lor niște cavități în care vor pătrunde muguri de țesut conjunctivo-vascular din pericondru și vor transformacavitățile în canale;

b. etapa de osificare – se desfășoară la nivelul țesutuluiconjunctiv de canale, unde apar osteoblaste ce secretă oseina, care se vaimpregnacu săruri de calciu și va forma substanța osoasă;

c. etapa de remaniere se realizeazăprin procese de osteoliza (eliberarea și mobilizareacalciului din oseină, urmate de liza oseinei) și osteoclazie (distrugereasubstanței osoase de către osteoclaclaste). Se finalizeazăcu formarea osului secundar.

Odată formate, oasele crescatât în lungime cât și în grosime. Creșterea în lungime se realizeazăprin semacartilajelor de creștere situate la limita din epifize și diafiza. Creșterea în grosime se realizeazăprin semaperiostului.

Compoziția oaselor: celulele vii sunt înglobate într-o matrice bogat vascularizata. Din greutatea osului 92% este substanța solidă (uscată) iar 8% este apa.Din greutatea uscată, 60 – 70 % este substanța minerală (anorganica) formata din fosfat de calciu, magneziu, iar 30 – 40 % este substanța organică (oseina șicolagen), care reprezintă însă 95% din volum.Celulele reprezintă 3% din volum.Aceste procente diferă de laindivid laindivid.

Oasele sunt alcătuite din următoarele tipuri de țesut: țesut osos, periost, măduva osoasăroșie, măduva osoasă galbenă șiendost.

Țesutul osos este constituit din:

matricea osoasa: lamaproteica, zona osteoida, compusa din:componenta organică ce reprezintă 34 % și este formată din oseina (secretata de către osteoblaste) șicomponenta minerală (anorganică) reprezintă 66 % din substanța fundamentală și este alcătuită din miniscristale de fosfat tricalcic la suprafață căruia sunt absorbite substanțe foarte fine de Mg șicarbonat de Na (sodiu).

celule de trei tipuri: osteoblastele (celule tinere) și osteocitele (celule adulte), care elaboreaza matricea osoasa și osteoclastele, care o distrug.

Osul primește 10 % din debitul cardiac, fiind vascularizat prin arteriole ce provin din artera nutritivaa osului respectiv. Oasele lungiprimescartere nutritive (diafizare) șiartere periostale. Arterele nutritive pătrund prin găurile de ordinul I șiapoiprin canalele nutritive șiajung în cavitatea medulară. Arterele periostale provin din arterele care irigă organele învecinate.

La rândul lor, venulele se adună în venele medulare cu o capacitate de 6 – 8 ori mai mare decât capacitateaarteriala. Este prezentă, în același timp, și o vascularizare limfatică și o importantă inervație prin prelungiri nemielinizate ale nervilor.

În interiorul osului vasele celor două sisteme se anastomozează (comunicație naturală sau chirurgicală între două sau mai multe vase sangvine, adică se leagă între ele).

Nerviipătrund în găurile nutritive împreună cu arterele respective sau provin din periost.

Ceicare merg cu arterele nutritive ajung în cavitatea medulară, unde formează un plex nervos. Din plex se desprind fibre care însoțesc vasele din canalele medulare.Nerviiperiostali formează un plex bogat în receptori, proprioceptori, cu rol în locomoție.Oasele scurte au numaiartere periostale.

Țesuturile osoase sunt clasificate în țesut osos compact și țesut osos spongios – clasificarea depinzând de modul în care celulele din structura osului sunt organizate.

Țesutul osos compact (cortical) alcătuiește stratul exterior al tuturor oaselor și se găsește în diafiza oaselor lungi, la nivelul stratul external epifizelor și la suprafața oaselor late și scurte.Conține doar puține spații șiconferă protecție și suport osului în acăruicomponență intră. Oaselor lungi le oferă de asemeneacapacitatea de a rezista lapresiuneape care o exercită greutateacorpuluiasupra lor și la eforturile fizice.Componenta de bază a țesutului osos compact este osteonul care este cunoscut și sub numele de Sistemul Harvesian.Fiecare Sistem Harvesian (fiecare unitate) are o structură cilindrică care constă din 4 părți:

un canal central numit Canalul Harvesian care conține vasele de sânge și nervii

lamelele care sunt niște inele concentrice care alcătuiesc o structură puternică formată din săruri minerale cum ar ficalciul, fosfații și fibrele de colagen. Sărurile minerale suntpractic structura de rezistență a oaselor în timpce fibrele de colagen contribuie de asemenea la mărirea rezistentei.

lacunele sunt spațiile mici dintre lamele (numite osteocite);

lacunele sunt conectate între ele prin canale mici numite canaliculi. Aceștia sunt căile prin care nutriențiiajung la osteocite și substanțele nefolositoare sunt eliminate.

Țesutul osos spongios (trabecular) nu conține osteoni (unitatea de bază a țesutului osos compact). În locul acestora există o rețea de “coloane” numite trabeculicare conțin lamele, osteocite, lacune șicanaliculi. La unele țesuturi osoase spongioase spațiile dintre trabeculi sunt umplute cu măduvă osoasă roșie. Se găsește în epifizele oaselor lungi și în b#%l!^+a?interiorul oaselor late șiscurte. Vasele de sânge din periost pătrund în rețeaua de trabeculipermițând osteocitelor din trabeculi să primească substanțele hrănitoare din sânge și să le trimită înspre cavitățile cu măduvă.

Un os lung este format din următoarele părți: corpul sau diafiza și două capete (extremitati), numite epifize.Între diafiză și epifiză se interpune metafiza, care la oasele tinere reprezintă cartilajul de creștere în lungime. Încheiereacreșterii se face în jurul vârstei de 25 de ani, când cartilajele diafizo-epifizare sunt înlocuite de os și epifizele se sudează la diafiză.În interiorul diafizei se găsește canalul medular, care conține laadult măduva osoasă galbenă. La nivelul epifizelor se găsește măduva roșie, unde se formează elementele figurate ale sângelui.

Diafiza este acoperită la exterior de periost (membranaconjunctivă vascularizată). Diafiza este formată din țesut osos compact.

Epifizele conțin țesut osos compact laperiferie și țesut osos spongios lainterior. Sunt acoperite de periost, în porțiuneacare nu participă la formareaarticulațiilor și de cartilaj articular hialin lacapetele care intră în alcătuireaarticulațiilor. Epifiza situată maiaproape de scheletul axial se numește epifizaproximală iar epifizaaceluiaș os dar situată mai departe de scheletul axial se numește epifiză distală.

Periostul este o membrană vasculo-conjunctivă care învelește, laperiferie, întregul os, cu excepțiacapetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Examenul microscopical periostuluiarată că această membrană este formată laadult din două straturi, unul extern sau superficial, numit periostul fibros, șialtul intern sau profund, care vine în raport cu masa osoasă, numit periostul osteogen.

Măduva osoasăeste o substanță moale, semifluidă, buretoasă, care umple cavitățile din interiorul oaselor. Aceasta reprezintă până la 4% din greutateacorporală totală.În funcție de localizare, culoare șiprezența elementelor sanguine sau osoase, distingem trei feluri de măduvă osoasă:

Măduva roșieeste prezentă maiales în oasele copiluluipână la 5 ani șia fătuluiiar laadult se regăsește în principal în oasele plate, cum ar fi osul pelvisului, osul pieptului, coastele sau vertebrele și lacapătul oaselor lungi, fiind înlocuită de-a lungul timpului de către măduva galbena. Măduva roșie ia două aspecte: măduva roșie osteogenă, al cărei rol principal este osteogeneza, și măduva roșie hematogenă, al cărei rol principal este hematopoieza.

a). Măduva roșie osteogenă este formată din țesut conjunctiv, ale căruicelule fixe sunt anastomozate prin prelungirile lor foarte fine, din care se diferențiază celule specifice numite osteoblaste, și din numeroase vase sanguine, care formează o rețea. Osteoblastele sunt celule osoase tinere care produc substanța osoasă, contribuind astfel la formarea osului.Prin diferențierea lor se formează două categorii de celule: osteocite (celule osoase adulte, de formă ovoidstelată, fără funcție secretoare) și osteoclaste (celule gicantice, amiboide, care distrug elementele osului vechi, în locul cărora se formează elemente noi, contribuind astfel la reînnoirea țesutului osos).Pe măsură ce individul înaintează în vârstă, numărul osteoblastelor scade, funcția osteogenică slăbește și, în cele din urmă, dispare.

b). Măduva roșie hematogenă este o formațiune cu alcătuire complexă care se găsește în cavitățile oaselor. Lacopil, aproape toată măduva osoasă este hematogenă (se găsește numai în diafiza oaselor). Laadult dispare din diafiza oaselor lungi și este prezentă numai în țesutul osos spongios unde îșipăstrează proprietățile hematogene. Măduva hematogenă, laadult, se găsește în corpul vertebrelor, stern, coaste, în oasele bazeicraniului, oasele iliace, osul sacrum, și în epifizele superioare ale humerusului șial femurului (în diafize, măduva îșipierde proprietatea hematogenă).

La naștere, măduva din toate oasele formează hematii, fapt ce explică culoarea roșie (măduva roșie). Cu timpul, o parte îșipierde reversibil aceastacapacitate, se încarcă cu grăsime și devine galbenă (măduva galbena).

Măduva galbenăse caracterizează prin aceeacă cea mai mare parte din elementele hematogene au dispărut, iar majoritateacelulelor ei devin celule adipoase (lipocite), adică celule care acumulează picături de grăsime; această acumulare îi dă culoarea galbenă. Ea se găsește în diafiza oaselor lungi și reprezintă pentru organism o rezervă nutritivă.Măduva galbenă nu apare în mod normal în unele oase cum sunt: sternul, corpul vertebral, sacrul, coaste, epifize, etc., în care măduva îșipăstrează toată viațacaracterul hematopoietic. Transformareacelulelor reticulare în celule adipoase este reversibilă, întrucât în stare de anemie aceste celule își reiau funcția hematopoietică.

Cu alte cuvinte, între măduva galbenă și măduva roșie hematogenă este un echilibru dinamic, măduva galbena transformându-se în măduvă producătoare de eritrocite ori de câte ori organismul o cere.

La bătrâni, măduvacenușie este formată, în cea mai mare parte, din fibre colagene și o substanță fundamentală foarte abundentă; ea se numește măduvacenușie fibroasă. În cazul unor boli (la tineri sau bătrâni), ea este formată din celule conjunctive și o substanță fundamentală cu aspect mucos; de aceea se numește măduvacenușie gelatinoasă. Măduvacenușie nu îndeplinește nici un rol în organism; numai de umplutură.

Endostul este o membrană conjunctivă care căptușește lainterior masa osoasă atât a diafizei, cât șia epifizelor. Ca structură microscopică, endostul este asemănător cu b#%l!^+a?periostul, el fiind format din fibre conjunctive, în special de reticulină, dintr-un număr restrâns de celule conjunctive, din puțină substanță fundamentală și din rare vase sanguine.

Scheletul axial este format din: craniu, coloana vertebrală, coaste și stern. Scheletul axial constituie axa de suport a organismului șiasigură protecția organelor de la nivelul capului, gâtului și trunchiului. Scheletul apendicular reunește centurile (scapulară șipelviană) și membrele propriu-zise, superioare șiinferioare.

A. Scheletul capului este compus din:

a). Neurocraniu: parteainterioară acraniului se numește endocraniuiar parte exterioară exocraniu. Pe de altă parte, craniul poate fi segmentat pe verticală și în acest caz se vorbește despre craniul superior sau boltacraniana șicraniul inferior sau bazacraniului:

patru neperechi – frontal, etmoid, occipital, sfenoid.

două perechi – temporal șiparietal.

b). Viscerocraniu (splahnocraniu): craniul visceral (viscerocraniul, oasele fetei) este format din 14 oase, dintre care două neperechi: vomerul si mandibula, și 12 grupate în perechi: oasele maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice, cornetele nazale inferioare. în afaracraniului mai există un os așezat în grosimea mușchilor gâtului, osul hioid și de el se prind o parte din mușchii limbii. Viscerocraniul prezintă o parte fixa și o parte mobilă (mandibula). Cele două părți sunt legate prin articulația temporo-mandibulară (singuraarticulație mobilăacraniului).

Figura 2. Scheletul capului

B. Scheletul trunchiuluicuprinde coloana vertebrală, sternul șicoastele.

1. Coloana vertebrală este alcătuită din 33 – 34 de vertebre: 7 vertebre cervicale, 12 vertebre dorsale (toracale), 5 vertebre lombare, 5 vertebre sacrale sudate între ele (sacrul) și 4 – 5 vertebre coccigiene sudate între ele. Coloana vertebrală prezintă în plan antero-posterior (sagital) patru curburi (curburi fiziologice): cervicala, toracală, lombară, sacrală și o ușoară curbură laterală la nivelul membrului superior.

O vertebră tip este formată din corpul vertebrei situat anterior șiarcul vertebral, situat posterior, care delimitează orificiul vertebral. Pe arcul vertebral se află două proeminente numite apofize: o apofiza spinoasă – situată dorsal – care servește pentru inserția mușchilor, și două apofize transverse pe care se fixează coastele.

Organul axial este un complex structural și funcțional la realizareacăruiaparticipa:

– componenta dură osoasă (vertebrele care alcătuiesccoloana vertebrală);

– componentaconjuctivă formată din structuri fibroase și elastice de legătură dintre vertebre (discurile intervertebrale, capsule articulare, ligamente);

– componenta musculară (mușchiicoloanei vertebrale);

– componenta neuro-vasculara (măduva spinării, rădăcinile nervoase, vase de sânge).

Discul intervertebral este așezat în spațiile dintre corpii vertebrali, pe care îi separă, dar îi și solidarizează în același timp. Discul intervertebral este lipsit de cavitateaarticulară, nu poseda membrană sinovială și nici lichid sinovial. De aceea se încadrează în rândul articulațiilor nesinoviale.

Discul este format dintr-o porțiune periferică, alcătuită din țesut conjuncitv fibros, numită inelul fibros și o porțiune centrală cu aspect gelatinos, care poartă numele de nucleu pulpos.

Corpii vertebrali sunt legațiprin discurile intervertebrale care sunt articulații nesinoviale în timpce apofizele articulare sunt legate prin articulații sinoviale. Între vertebre se mai găsesc și ligamente care împreună cu discul intervertebral șicu capsulele articulare formează segmentul de mobilitate.Componentacea maiimportantă a segmentului de mobilitate o constituie discul intervertebral.

2. Sternul este un os lat pe linia mediană anterior toracelui. Segmentul inferior se numește apendicele xifoid.

3. Coastelesunt în număr de 12 perechi din care primele 10 se unesccu sternul (7 direct și 3 între ele apoicu sternul).

4. Bazinul este regiuneainferioară a trunchiului, cuprinde vezica urinară, organele genitale interne. Porțiuneainferioară a bazinului este pelvisul. Bazinul este centura osoasa situatain josul abdomenuluice susține coloana vertebrala, căreia îi sunt atașat membrelor inferioare. Bazinul este format din cele douaoase iliace, care se articulează în b#%l!^+a?spate, de o manieră rigidă, cu sacrumul, prelungit în jos cu coccisul.Pelvisul are formă de pâlnie și este format din oasele coxale (ilion, schion șipubis), sacru șicoccis. Osul ilion, punctul de intersecție a numeroși mușchi, formează aripa mare, proeminentă, la nivelul șoldului, creastailiacă. Osul ischium sau ischion cu partea sainferioară, numitătuberozitate, este osul pe care ne așezăm. Pubisul permite unireacelor două oase iliace prin intermediul unui menisc (un fibrocartilaj). La joncțiunea dintre osul iliac, ischion șipubis se află cavitateacotiloidă, sau acetabulum, care adăpostește capul femural.

Osul sacrum este format din cinci vertebre sacrale sudate, care formează o creastă sacrală pe partea saposterioară, acestaare forma uneipiramide al cărei vârf se numește apex. Acesta este legat, în partea din spate, de osul iliacprin cele douaarticulații sacroiliace pentru a forma bazinul osos. Osul sacru este mai mare la femeie decât la bărbat și formează, împreunăcu osul coxal, centurapelviana.Coccisul este un os mic situat lacapătul coloanei vertebrale, sub osul sacrum, poate conține până la 5 vertebre sudate (4 laanumițiindivizi). Împreunăcu osul sacrum, el constituie elementul central al bazinului.

C. Scheletul membrelor cuprinde scheletul membrului superior și scheletul membruluiinferior.

1. Scheletul membrului superior este alcătuit din: osul brațului său humerus, oasele antebrațului: cubitus sau ulna (înăuntru), radius (în afară) șioasele mâinii (carpiene – 8, metacarpiene – 5, falange – 5).

Scheletul umărului este constituit din două oase: clavicula (fixează membrul superior de torace) și scapula.

2. Scheletul membruluiinferior estealcătuit din: osul coapsei sau femurul (cel mai lung os), oasele gambei: tibia (înăuntru) șiperoneul sau fibula este mai subțire decât tibia (în afară), rotula înaintea genunchiului șioasele piciorului (tarsiene – 7, metatarsiene – 5, falange – 5).

Membrele inferioare se leagă de trunchiprin centurapelviană și osul sacru.

Centura membruluiinferior se compune din două oase coxale. Oasele coxale se unesc înainte între ele, înapoicu sacrul șicoccigele, formând peretele osos al uneicavitățiimportante numită pelvis.

Cartilajele sau zgârciul constituie componentamoale, rezistentă, dar în același timp flexibilă, a scheletuluicorpului. Laadulți se găsește maiales articulații, acoperind extremitățile osoase si în alte puncte strategice ale scheletului, unde netezimea si flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad.

Structuracartilajului nu este aceeași în tot scheletul. Aceasta variază în raport cu funcțiile specifice pe care le îndeplinește. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază, sau matrice, în care sunt incluse celulele, și din fibre constituite din proteine denumite colagen și elastina.

Consistențaacestor fibre variază în diferite tipuri de țesut cartilaginos, dar toate se aseamănă prin faptul că nu conțin vase sanguine. În funcție de caracteristicile fizice, țesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin, cartilaj fibros șicartilaj elastic.

a)Cartilajul hialin este un țesut translucid de culoare albastră-albă și, dintre cele trei tipuri histologice, conține cea mai mică cantitate de celule și de fibre. Toate fibrele pe care le conține sunt formate din colagen. Formează scheletul embrionului șiare o mare capacitate de creștere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45cm până la dimensiuneaadultului de 1,80 m. După ce creșterea s-a oprit,cartilajul hialin rămâne într-un strat foarte subțire de 1-2 mm pe suprafața extremităților osoase la nivelul articulațiilor.

b)Cartilajul fibros este format din mai multe fascicule de colagen care îiconferă atât elasticitate cât și rezistența lacompresii. Ambele însușiri sunt necesare la locul în care este prezent, în speță intre vertebre. În coloana vertebrală, vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. Discurile intervertebrale protejează coloana împotriva traumelor și facposibilăpoziția ostostatică.

c)Cartilajul elastic își datorează denumireaprezenței fibrelor de elastina, cat șiacelor de colagen în structura sa. El este compact, dar flexibil șiintră în constituția epiglotei, care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiției (înghițirii). Cartilajul elastic formează pavilionul urechii, ca șiperețiiconductuluiauditiv extern șiai tubelor Eustachio, care leagă fiecare ureche cu faringele posterior.

Articulația este locul de contact între două sau mai multe oase. O articulație este formată din mai multe elemente: suprafețele articulare ale oaselor ce vin în contact, cartilajul articular care acoperă suprafețele articulare și o capsulă articulară, care înfășoară zona de contact a oaselor, delimitând în interior un spațiu redus, numit cavitate articulară, căptușită la rândul eicu o membrană sinovială. Membrana sinovială secretă un lichid sinovial, care ajută alunecareacartilajelor articulare. Laarticulațiile fixe (suturi),cavitățile articulare lipsesc. Articulațiile sunt de mai multe feluri:

a) fixe – nu permit mișcarea oaselor ce vin în contact (de ex., articulațiile dintre oasele craniului), se numesc suturi, deoarece sudează, solidarizează, oasele între ele;

b) semimobile -permit doar mișcări limitate, reduse cum sunt cele dintre coaste și stern, b#%l!^+a?dintre oasele pubiene;

c) mobile -permit mișcări largi într-o singură direcție (de ex, articulațiacotuluipermite doar îndoirea (flexia) și dezdoirea (extensia) antebrațuluipe braț) sau în toate direcțiile (de ex, articulațiile umărului și șoldului în care membrul superior sau respectiv membrul inferior pot face mișcări înainte, înapoi, laterale și de rotație).

Articulațiile în care este nevoie de mișcări largiau o cavitate articularacu lichid sinovial, iar capetele articulare ale oaselor în contact sunt unul proeminent, celălalt scobit, de forme corespunzătoare tipului de mișcare. Pentru un sprijin mai bun al oaselor șipentru o mai bună solidarizare a lor pot exista în articulațiicartilaje de formacorespunzătoare (meniscuri la genunchi) și ligamente intra-articulare care prind între ele capetele osoase.

Articulațiile, în special cele fixe, se pot osificacătre bătrânețe, în locul cartilajuluiapărând țesut osos. Acest fenomen se întâmplă în special laarticulațiile cutiei toracice, având drept consecință o diminuare a mișcărilor respiratorii.

Tendoanele sunt asemenea unor corzicare au rolul de a lega mușchii de oase. Fibrele ce formează tendoanele sunt alcătuite dintr-o substanță asemănătoare întrucâtvacauciucului numită colagen (proteină care se găsește în țesutul conjunctiv, osos șicartilaginos șicare prin fierbere se transformă în gelatină). La o extremitate, ele se formează din corpul mușchiuluiiar lacealaltă extremitate se fixează de os, unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structură osoasă. Orice mișcare acorpului, de la simplă plimbare până la ridicarea greutăților are loc deoarece contracția mușchilor are ca urmare o tracțiune pe tendoane, care vor produce deplasarea oaselor.

Ligamentelesuntcorzialcătuite din colagen, dar care au rolul de a lega oasele între ele, asigurând “tăria” încheieturilor. Ligamentele sunt tot structuri de legătură, care leagă oasele unul de altul și mențin articulațiile. Ligamentele sunt alcătuite tot din fibre albe, dar sunt mai subțiri și maipuțin elastice decât tendoanele.Ligamentele se atașează de oase. Ele se unesccu fibrele care penetrează învelișul extern al osului (periostul). Periostul are o vascularizație și o inervație care îipermit să hrănească osul, cât și să fumizeze suprafața de fixare pentru ligamente și mușchi. Ligamentele șiperiostul se afla într-o interacțiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziunia ligamentului.

Spre deosebire de țesutul muscular, roșu, tendoanele și ligamentele primesc o cantitate foarte mică de sânge. Chiar și oasele au o vascularizație mai bună, ceeace explica de ce un os rupt se reface în 4-6 săptămâniiar un tendon sau un ligament în 9 luni.

II. Sistemul muscular

Totalitatea mușchilor și formațiunilor contractile din diverse organe ale corpului uman constituie sistemul muscular. Mușchiiasigură locomoția, munca fizică, activitățile motoare ale organelor interne, adaptarea și menținereapozițieicorpului.Mușchiiconțin: apa (75%), substanțe minerale, substanțe organice specifice (miozina, actomiozina) și substanțe energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul lactic).

Mișcările pe care mușchii le efectuează în jurul axelor care trec prin articulații sunt:

– flexia (apropierea a două segmente legate printr-o articulație, micșorându-se unghiul dintre ele);

– extensia (mișcarea contrara flexiei, unghiul dintre segmente putând ajunge la 180 grade sau chiar mai mult);

– abducția (îndepărtează un segment sau membrul în întregime de corp);

– adductia (apropie aceleași elemente de trunchi);

– rotația internă (un segment sau întreg membrul se rotește înspre corp, în jurul axului sau vertical);

– rotația externă (mișc. inversă prin care membrul se învârte în afară în jurul aceluiași ax)

b#%l!^+a?

Figura3. Sistemul muscular

În funcție de poziția lor distingem două categorii fundamentale de mușchi: scheletici (somatici) și viscerali (ai organelor cavitare interne, involuntari). Dacă ne referim la structura lor, distingem mușchi striați (somatici) și mușchi netezi (viscerali).Pe lângă aceste două categorii exista o categorie specială șianume miocardul, mușchi striat de tipcardiac.

Unitatea structurală a mușchilor scheletici este fibra musculară striata, care are o lungime de 5 până la 12 cm. Fibra musculară striata este alcătuită din numeroase miofibrile (elementul contractil al fibrei musculare). La un mușchi scheletic se disting o parte cărnoasă numită corp muscular și două extremități numite tendoane: unaprin care se fixează de osul imobil în timpul contracției numită origine șialtaprin care se prinde de osul mobil numită inserție.

Proprietățile fundamentale ale mușchilor sunt:

– elasticitateaesteproprietatea mușchiului striat scheletic de a reveni la formainițială după începereaacțiunii forțeicare a determinat extensia;

– plasticitatea esteproprietatea mușchilor netezi vicerali de a-și menține constantă tensiunea la diferite grade de distensie;

– excitabilitatea esteproprietatea mușchiului de a răspunde laacțiunea unui excitant (mecanic, fizic sau chimic) în organism, excitantul natural este influxul nervos care ajunge la mușchiprin fibrele nervoase motorii. Influxul nervos, venit prin fibrele motorii, este transmis fiecărei fibre musculare din cadrul unităților motoriiprin intermediul plăcii motorii sau sinapsa neuromusculară;

– contractibilitatea esteproprietatea specifică a mușchiului de a dezvolta o tensiune asuprapunctelor sale de fixare pe oase. în general, prin contracție, mușchiul se scurtează șipoate pune în mișcare pârghiile osoase, realizând o mișcare, care este de fapt răspunsul mușchiului laacțiunea unui excitant din exterior sau la o comandă venită pe calea nervilor.

După poziția în organism, mușchii somatici se împart în: mușchiicapului, gâtului, trunchiului și membrelor.

Mușchiicapului sunt: mușchii mimicii, mușchiicutanați grupați în jurul orificiilor orbitale, nazale și orificiului bucal (orbicularul buzelor), mușchii masticatori (maseteri și temporali), mușchii limbii și mușchii extrinseciai globului ocular.

Mușchii gâtului sunt: pielosul gâtului, ternocleidomastoidieni și hiodieni.

Mușchii trunchiului sunt: mușchii spatelui șiaicefei (trapez, marele dorsal), mușchii toracelui (pectorali, dințați, intercostali, diafragma) și mușchiiabdomenului (drept abdominal, oblici).Mușchii membrului superior sunt: mușchii umărului (deltoid), mușchii brațului (biceps și triceps brahial), mușchiiantebrațului (pronatori și supinatoriaiantebrațului, flexori și extensoriai degetelor) și mușchii mâinii.Mușchii membruluiinferior sunt: mușchii fesieri, mușchiicoapsei (croitor, b#%l!^+a?cvadriceps femural, biceps femural, adductoriaicoapsei), mușchii gambei (gastrocnemian, pronatori și supinatoriaipiciorului, flexori și extensori) și mușchiipiciorului (extensoriai degetelor șiplantari).

Mușchiul croitor (Sartorius) – cel mai lung mușchial corpului; permite rotireapiciorului și încrucișareapicioarelor, controlează mișcările în timpul mersului, statuluipe loc, păstrării echilibrului.

AFECȚIUNI ALE APARATULUI LOCOMOTOR

Traumatismele aparatului locomotor

În funcție de condițiile, circumstanțele în care s-a produs traumatizarea, traumatismele se împart în următoarele grupe:

I. Traumatismele produse în timpul activității de producere organizată, numite traumatisme profesionale:

a) în industrie – suportate de muncitorii uzinelor, fabricilor, șantierelor de construcție; din organizațiile de transport, sectoare, întreprinderi industriale mici sau particulare etc.;

b) în sectorul agricol – cooperative, asociații, gospodării țărănești etc.;

c) în alte domenii de activitate, unde cel traumatizat își exercită profesia (spre exemplu, artiștii de balet, muzicienii, operatorii mașinilor de calcul, medicii etc.).

II. Traumatismele produse în munca neorganizată:

a) casnice sau habituale;

b) de stradă, adică produse pe stradă în timpul mersului;

c) de transport, produse de mijloacele de transport.

III. Traumatismele sportive, produse în timpul orelor de educație fizică în instituțiile de învățământ, antrenamentelor, cantonamentelor, competițiilor sportive, campionatelor, olimpiadelor etc.

IV. Traumatismul intenționat, autoprovocat de persoana traumatizată (automutilare, suicid, înec etc.) sau de alte persoane.

V. Traumatismele la copii se deosebesc de ale adultului, deoarece organismul copilului are particularități proprii. Aceste traumatisme pot avea proveniență habituală, de stradă, de transport, sportive, intenționate și altele.

În funcție de numărul leziunilor și focarelor lor la unul și același traumatizat, traumatismele se împart în trei grupe.b#%l!^+a?

I. Traumatismul izolat sau solitar – leziune, produsă printr-o acțiune mecanică, a unui organ dintr-o cavitate mare din cele 3 ale corpului uman (cerebrală, toracală, abdominală), a unui sistem funcțional al organelor interne sau a unei regiuni anatomo-funcționale a aparatului locomotor. La etapa actuală, această formă de traumatisme constituie cca 80–85% din toate leziunile corpului uman. Aparatul locomotor este constituit din 30 de regiuni anatomo-funcționale, 4 din ele fiind impare: coloana vertebrală cervicală, coloana toracală, coloana lombară și regiunea anatomo-funcțională a pelvisului, constituite din 2 oase coxale, sacrum și vertebrele coccigiene.

Alte 13 regiuni anatomo-funcționale sunt pare (pe dreapta și pe stânga): scapulo-humerală, articulației umărului, brațului, articulației cotului, antebrațului, articulației pumnului, mâinii, articulației șoldului, coapsei, articulației genunchiului, gambei, articulației gleznei, plantei (piciorului propriu-zis).

Traumatismele izolate pot fi:

 monofocare (de exemplu: fractura diafizei femurale, a osului humeral);

 polifocare (de exemplu: fractura bimaleolară în limitele articulației gleznei, fractura diafizară a ambelor oase ale antebrațului etc.).

II. Politraumatismele – traumatizarea mecanică a mai multor organe dintr-o cavitate, a unui sistem funcțional, a organelor din 2–3 cavități, a organelor din 1–2–3 cavități și a unei sau mai multor regiuni anatomo-funcționale ale locomotorului, dintre care una-două sau tot ansamblul lor prezintă pericol pentru viață.

Politraumatismele constituie cca 15–20% din toate traumatismele corpului uman și sunt foarte variate. În funcție de varietatea lor, politraumatismele se clasifică în două mari grupe: multiple și asociate.

A. Traumatismele multiple – leziuni ale mai multor (2–3 și mai multe) organe dintr-o cavitate, ale unui sistem funcțional sau ale mai multor regiuni anatomo-funcționale ale locomotorului. Traumatisme multiple pot fi:

a) leziunea unui (unor) lobi ai ficatului și a splinei – traumatism multiplu al organelor cavității abdominale;

b) fractura transversală închisă a diafizei femurului drept, fractura cominutivă închisă a diafizei ambelor oase ale gambei drepte – fracturi multiple (polifracturi) ale b#%l!^+a?oaselor a două regiuni anatomo-funcționale ale membrului pelvin drept.

B. Traumatismele asociate – leziuni ale organelor din 2–3 cavități sau traumatizarea organelor interne din 1–2–3 cavități și leziuni a 1–2–3 și mai multe regiuni anatomo-funcționale ale aparatului locomotor. Exemple:

a) traumatismul asociat cranio-toracal, cranio-abdominal, toraco- abdominal, cranio-toraco-abdominal;

b) traumatismul asociat cranio-scheletar, toraco-scheletar, abdomino- scheletar, cranio-toraco-scheletar, cranio-abdomino-scheletar etc.

III. Traumatismul mixt este o leziune cauzată de 2–3 și mai mulți factori. De exemplu:

a) leziunea mecanică-termică este cauzată de energia mecanică și de factorul termic (hipotermie, hipertermie): fractură a diafizei femurului, cu plăgi combustionale de gr. II–IIIA pe o suprafață de 15%;

b) leziunea mecanică-chimică: energia mecanică provoacă fractura oaselor gambei drepte în treimea medie a diafizei și o plagă combustională de gr. IIIA cu acid sulfuric pe partea plantară a piciorului drept, pe o suprafață de 1,2%.

La etapa actuală, traumatismul mixt constituie cca 1% din toate traumatismele.

Traumatismul combinat, în care unul din factorii traumatizanți este energia nucleară (explozii nucleare în timpul conflictelor militare, explozii la stațiile nucleare, electrice și altele), traumatismul manifestându-se printr-o maladie actinică și (sau) contaminare a leziunilor deschise cu substanțe radioactive, se numește traumatism combinat radiațional. În traumatismul combinat chimic unul din factorii traumatizanți este factorul chimic, mai ales arma chimică (în conflictele militare sau dezastrele chimice la uzinele respective).

În aceste forme de traumatisme combinate (radiaționale sau chimice), în b#%l!^+a?combinație cu leziunile termice, mecanice, de regulă, se manifestă „sindromul de agravare reciprocă”, sindrom care, conform teoriei lui Wiliams (1961), poate fi de formă aditivă și sinergică, agravând toate traumatismele și provocând, deseori, stări grave sau chiar decesul.

Fracturile oaselor aparatului locomotor

Fractură se numește dereglarea continuității osului, care survine după o acțiune asupra lui a factorilor traumatizanți cu o energie ce-i depășește rezistența.

Fracturile se produc în:

– oasele sănătoase, asupra cărora a acționat o energie ce le-a depășit rezistența mecanică;

– oasele sănătoase la o suprasolicitare de lungă durată, adică energia acționează mult timp în același punct, segment (de exemplu: fractura la nivelul metafizelor distale metatarsiene II–III la tinerii recruți după un marș de distanță lungă (20–30 km) – fractura Deutschländer); aceste fracturi se mai numesc de oboseală sau de stres;

– oasele bolnave, rezistența cărora este scăzută de dezechilibrul componentelor osoase, în diferite procese patologice: procese tumorale, osteomielitice, tuberculoză, dereglări de circulație sangvină etc. (fig. 4).

b#%l!^+a?

Figura 4. Fractură patologică a osului humeral

Mecanismul de acțiune al factorului traumatizant poate fi direct sau indirect.

Prin mecanism direct, fractura se produce în timpul contactului agentului traumatizant cu sectorul anatomic respectiv, provocând traumatizarea țesuturilor moi (închisă sau deschisă), apoi și a osului. De exemplu, la lovirea pietonului de bara parașoc a auto mobilului, la nivelul gambei se poate produce o fractură (închisă sau deschisă) a oaselor gambei.

Prin mecanism indirect, fracturile se produc la o oarecare distanță de locul acțiunii agentului traumatizant, prin:

– tasare, compresiune a oaselor spongioase; de exemplu, fractura tasată a țesutului spongios al corpului vertebral la cădere de la înălțime (catatraumatism) pe fese sau în picioare;

– încovoiere, în cazurile de acțiune a forței mecanice la ambele capete ale osului b#%l!^+a?tubular sau la un capăt, altul rămânând fixat: se va fractura sectorul mai puțin rezistent al osului;

– torsiune (răsucire) – forța mecanică acționează asupra unui os tubular împreună cu o răsucire, provocând o fractură cu traiect oblic, spiroidal, uneori cu un al treilea fragment;

– smulgere, prin contracția violentă a mușchiului ce se fixează pe suprafața osoasă se poate rupe (fractura apicală de olecran și alt.) sau de tensionarea unor ligamente în cădere (fractura apicală de maleolă medială smulsă de ligamentul deltoid și alt.).

Fracturile pot fi:

– complete, cu dereglarea continuității osului pe tot perimetrul lui;

– incomplete, cu dereglarea continuității unei porțiuni de os la nivelul traumatizării, doar a unui strat cortical, cel din partea opusă rămânând întreg.

În funcție de sediul focarului, fracturile oaselor tubulare pot fi:

– epifizare-intraarticulare;

– metafizare-extraarticulare;

– diafizare convențional (diafiza este divizată în 1/3 proximală, 1/3 medie și 1/3 distală).

În funcție de numărul fragmentelor traumatizate, fracturile se împart în:

a) simple sau bifragmentare – cu prezența fragmentului proximal și a celui distal, cu linia de fractură:

– transversală (fig. 5);

– oblică (fig. 6);

– spiroidală. b#%l!^+a?

Figura 5. Fractură transversală a Figura 6. Fractură oblică a olecranului

osului radial

b) plurifragmentare:

– cu 3 fragmente: unul mic între cele de bază, în formă de triunghi („aripă de fluture”);

– bi- sau trifocare, cu formarea fragmentului intermediar (etajate) (fig. 7);

– cominutive – multe, uneori mici fragmente în focar, cu lipsa de contact între ele și cu fragmentele de bază (fig. 8).

b#%l!^+a?

Figura 7. Fractură bifocară Figura 8. Fractură cominutivă a

a osului tibial metaepifizei proximale a tibiei

Pot fi fracturi fără deplasarea fragmentelor, în cazul celor incomplete; în cele produse de acțiunea unei energii mici – deplasare moderată; în fracturile ușor telescopate, angrenate – fără deplasare.

Cele mai frecvente sunt fracturile cu deplasarea fragmentelor. Deplasat se consideră fragmentul distal al osului fracturat – moment esențial în elaborarea conduitei de reducere a acestei dislocări.

Deplasarea fragmentului distal se produce prin acțiunea energiei factorului traumatizant, ea fiind completată de contracția musculară. Există următoarele forme de deplasare:

a) prin translare, în care fragmentul distal, deplasându-se, se situează „ad latum” (alături) față de cel proximal (fig. 9); b#%l!^+a?

Figura 9. Fractura claviculei cu deplasare prin translare

b) prin ascensiunea fragmentului distal pe alături de cel proximal, de-a lungul axului, cu scurtarea segmentului fracturat;

c) prin rotație, cu deplasarea segmentului distal în jurul axului longitudinal al osului fracturat;

d) prin angularea fragmentelor cu unghi deschis medial (în varus), lateral (în b#%l!^+a?valgus), în extensie, în flexie;

e) prin impactarea (telescoparea, angrenarea) fragmentului distal diafizar în țesutul spongios al fragmentului metafizar proximal;

f) complexă, prin asocierea câtorva forme de deplasare din cele enumerate (fig. 10).

Figura 10. Deplasare complexă a fragmentelor oaselor antebrațului

Clasificarea fracturilor aparatului locomotor după AO: Școala elvețiană de ortopedie și traumatologie a fondat, în 1954, un grup științific „Association b#%l!^+a?d’Osteosinteze” (AO), care și-a propus ca scop de a studia diverse variante de fracturi ale oaselor aparatului locomotor, pentru a elabora scheme optime de tratament.

După studierea a peste 150.000 de fracturi, AO a propus o clasificare prin codificarea căreia a devenit posibilă utilizarea mașinilor de calcul și alegerea metodei optime de tratament al fiecărei variante de fractură.

Diagnosticul fiecărei fracturi este constituit din 5 simboluri: 4 cifre și o literă.

1. Prima cifră indică osul traumatizat. Fiecare segment are cifra-codul său: 1 – osul humeral, 2 – oasele antebrațului, 3 – femurul, 4 – oasele gambei, 5 – coloana vertebrală, 6 – oasele pelvisului, 7 – oasele mâinii, 8 – oasele plantei, 9 – scapula și clavicula.

2. A doua cifră indică segmentul osului fracturat. În clasificarea AO fiecare os tubular este constituit din 3 segmente, notate cu cifrele respective – 1, 2, 3:

– cu cifra 1 este notat segmentul metaepifizar proximal – un pătrat, laturile căruia sunt egale cu dimensiunea liniară a suprafeței articulare proximale a acestui os;

– cu cifra 2 este notat întregul segment diafizar al acestui os;

– cu cifra 3 este notat segmentul metaepifizar distal al acestui os – un pătrat, laturile căruia sunt egale cu dimensiunile suprafeței distale articulare a osului dat.

3. Se indică tipul fracturii printr-o literă: A, B sau C.

În fracturile metaepifizare în segmentele 1 și 3 (fig. 11):

– tipul A – fractură metafizară, extraarticulară;

– tipul B – fractură metaepifizară, care poate începe de la nivelul metafizei, de b#%l!^+a?unde apoi ajunge la epifiză, devenind parțial intraarticulară;

– tipul C – fractură epifizară totalmente intraarticulară

Figura 11. Tipul fracturilor în Figura 12. Tipul fracturilor în

segmentele 1 și 3. segmentul 2.

În fracturile diafizare în segmentul 2 (fig. 12):

– tipul A – fractură simplă, bifragmentară, cu linie oblică, spiroidală, transversală;

– tipul B – fractură cu un fragment suplimentar cuneiform („aripă de fluture”);

– tipul C – fractură cominutivă cu multe și mici fragmente suplimentare.

4. Următoarea cifră indică grupul de fractură pentru concretizarea fracturii și se notează cu 1, 2 și 3. De exemplu, în fracturile segmentului 2 de tipul A cifra 1 indică o fractură spiroidală, 2 – o fractură oblică, sub un unghi de peste 300, 3 – o fractură transversală sub 300.

5. Ultima cifră indică subgrupul fracturii pentru detalizarea fracturii, gradului ei de deplasare și se notează cu cifrele 1, 2, 3.

De exemplu: o fractură transversală a tibiei în treimea superioară, cu deplasare moderată, după clasificarea AO, va fi codificată astfel: 4, 2, A, 3, 2. (fig. 13).

b#%l!^+a?

Figura 13. Fractura 4, 2, A, 3, 2 Figura 14. Clasificarea fracturilor

aparatului locomotor după AO.

Această clasificare e cunoscută în toată lumea (fig. 14), fiind utilizată în alegerea celor mai optime metode de tratament al fracturilor, pentru a obține rezultatul scontat, din punct de vedere anatomic și funcțional.

După Gustillo-Andersen (1984), fracturile deschise se clasifică în următoarele tipuri:

Tipul I – fractură produsă de o energie mică, cu o plagă până la 1 cm, relativ puțin poluată.

Tipul II – fractură produsă de o energie moderată, cu o plagă de peste 1 cm, fără deschidere largă a focarului, cu contuzia tegumentelor și evident poluată.

Tipul III – fractură produsă de o energie mecanică mare, cu deschidere largă și poluare microbiană, telurică.

III A – cu deschidere largă a focarului cu lambouri, dar care pot fi recuperate cu țesuturile locale. b#%l!^+a?

III B – cu deschidere largă a focarului, cu defecte tegumentare; închiderea focarului e posibilă numai prin plastie primară tegumentară.

III C –fractură deschisă gravă, cu lezarea vaselor magistrale principale, care necesită o reparație chirurgicală de urgență, pentru păstrarea sau amputarea segmentului.

Clasificarea fracturilor deschise după AO (1990):

Tipul I – fractură deschisă secundară.

Tipul II – fractură deschisă primară, o plagă cu marginile contuzionate, de până la 5 cm.

Tipul III – plagă ce depășește 5 cm, cu devitalizarea regională a marginilor.

Tipul IV – plagă imensă, cu defect tegumentar primar.

Politraumatismele. Maladia traumatică

În accidentele rutiere grave, catatraumatisme și în alte situații cu o acțiune brutală a unei energii mecanice mari asupra corpului uman se produc grave leziuni ale diverselor regiuni anatomice, cauzând o stare gravă (extrem de gravă) a traumatizatului. În aceste cazuri au loc politraumatismele, care la momentul actual constituie cca 15–25% din toate leziunile traumatice corporale. Circa 15–40% din traumatizați decedează, iar 12–15% rămân invalizi. b#%l!^+a?

La etapa actuală, politraumatismul include leziunile mecanice grave ale multor regiuni anatomice ale corpului uman. Politraumatismele se clasifică în 2 grupe: multiple și asociate.

Traumatismele multiple – lezarea mai multor organe dintr-o cavitate sau a mai multor regiuni anatomo-funcționale ale aparatului locomotor.

Traumatismele asociate – lezarea organelor viscerale din 2–3 cavități sau din 1–2–3 cavități și 1–2 și mai multe regiuni anatomo – funcționale ale locomotorului.

În ultimii ani, politraumatisme sunt numite traumatismele grave ale mai multor regiuni corporale, care pun în pericol viața traumatizatului.

Cauzele unor forme grave de traumatism sunt: accidentele rutiere (60–70%), catatraumatismele (18–20%), accidentele în producție (17–19%), traumatismele habituale (10–12%).

În politraumatisme, aparatul locomotor este implicat în 75– 90% din cazuri, în diverse forme, grade de gravitate. Datele statistice prezentate de V. Bețișor, V. Pojariski, Gh. Panait menționează următoarea frecvență:

– polifracturile aparatului locomotor – 23,2%;

– traumatismele asociate numai ale organelor interne –16,7%;

– traumatismele asociate ale organelor interne și ale aparatului locomotor, cu predominarea leziunilor viscerale – 23,7%;

– traumatismele asociate ale organelor interne și ale organelor interne, cu predominarea leziunilor scheletare – 36,3%;

Prof. Gh. Panait menționează că în politraumatisme pot fi implicate 11 variante de leziuni, dintre care, în funcție de principalele dereglări anatomo-clinice, pot fi:

– politraumatisme cu dominanță cranio-spinală;

– politraumatisme cu dominanță toracică: b#%l!^+a?

a) lezarea căilor respiratorii, pulmonilor, peretelui toracelui;

b) lezarea cordului și a pericardului;

– politraumatisme cu dominanță abdominală;

– leziuni traumatice dominante ale membrelor;

– politraumatisme cu dominanță hemoragică.

În absoluta majoritate a cazurilor, politraumatismele se manifestă prin stare gravă a bolnavilor, decompensarea funcției organelor și sistemelor, care destul de frecvent se termină cu decesul traumatizaților.

La stabilirea diagnosticului unui traumatizat trebuie să se țină cont de trei obiective principale:

– determinarea gradului traumatizării și a stării bolnavului;

– bilanțul rapid, dar complet, al leziunilor;

– ierarhizarea leziunilor și determinarea ordinii în care vor fi tratate.

Pentru a organiza și efectua un tratament corect, a alcătui un prognostic argumentat și a studia obiectiv rezultatele la distanță, o importanță deosebită are determinarea gradului de gravitate al politraumatismului. În acest aspect, sunt valoroase studiile școlilor ruse din Sankt Petersburg (Țîbin Iu. N., Galțeva V.I., 1986), Moscova (V.F. Pojariski, 1989; Nazarenko G.I., 1997), care au propus și aplicat în practica cotidiană aprecierea în puncte а gradelor de gravitate ale politraumatismelor. Fiecare leziune din b#%l!^+a?componența politraumatismului este apreciată de la 0,1 până la 10 puncte.

În prezent, de această apreciere se ocupă o echipă de medici (reanimatolog-anesteziolog, traumatolog, chirurg, neurochirurg și alții), care, după examinarea clinică, paraclinică a politraumatizatului, stabilește diagnosticul leziunilor, fiecare dintre ele obținând un număr de puncte.

Aprecierea gradului de gravitate al traumatismelor în cadrul politraumatismelor:

b#%l!^+a?

În funcție de suma punctelor obținute pentru toate leziunile anatomice se determină gradul de gravitate al politraumatismului.

– Gradul I – politraumatism ușor, cu o stare relativ satisfăcătoare a bolnavului, sau de gravitate medie (de scurtă durată). Șocul traumatic, de regulă, nu se determină. Suma punctelor – de la 1 până la 2,9.

– Gradul II – stare generală gravă, șoc traumatic de gr. I–II; letalitate nu se constată. Suma punctelor – 3–6,9.

– Gradul III – stare generală extrem de gravă, șoc traumatic de gradul III sau stare terminală; letalitate destul de frecventă, chiar și în cazuri de reanimare și deșocare la cel mai înalt nivel. Suma punctelor – 7–12.

Actualmente în Europa se aplică pe larg scala severității politraumatismelor (Hanovra, 1999).

Scala severității politraumatismelor ISS

– Punctajul cel mai mare a 3 regiuni se ridică la pătrat.

– Suma acestor cifre caracterizează, în sistemul ISS, severitate politraumatismului:

– gr.I – până la 20 puncte – letalitate posibilă – 10%;

– gr.II – 20–35 puncte – letalitate posibilă – 25%;

– gr.III – 35–50 puncte – letalitate posibilă – 50%;

– gr.IV – peste 50 puncte – letalitate posibilă – 75%.

În politraumatisme au loc dereglări evidente, locale și generale în funcția multor organe, sisteme de organe, fapt ce a permis s se constate o stare de insuficiență poliorganică în perioada posttraumatică. Această stare gravă în politraumatisme a fost determinat de Robert Klark (1955) drept maladie traumatică.

I. Dereabin și O. Nasonkin (1987) definesc maladia traumatic drept ,, … perioadă de viață a organismului traumatizat de la traumatizare până la însănătoșire sau deces”.

Prof. Gh. Nazarenko propune o definiție mai amplă a acestei patologii: „Maladia traumatică este o complexitate de manifestări clinice locale și generale, de reacții patologice și adaptive ce au loc în organismul celui grav accidentat, din momentul traumatizării până la unul din posibilele finale: însănătoșire, invalidizare sau deces”.

T.P. Kotelnikov notează: „Maladia traumatică este o complexitate de simptome ale reacțiilor patologice și de compensare-adaptare a tuturor sistemelor organismului ca răspuns la traumatizarea de diversă etiologie și se caracterizează printr-un șir de stadii, cu o durată clinică ce determină rezultatul final și pronosticul pentru viața și capacitatea de muncă”.

Așadar, definițiile expuse accentuează că starea gravă, numită maladie traumatică, rezultă din traumatismele corporale grave, are faze, stadii și este, de regulă, de lungă durată – în cazurile cu însănătoșire completă sau incompletă (invalidizare) – sau cu o durată

mai scurtă – în cazurile de deces.

Maladia traumatică: Din definiție este clar că acest simptomocomplex e cauzat de lezarea gravă a diverselor regiuni anatomice ale corpului uman.

Factorul etiologic poate fi caracterizat prin:

– gradul de gravitate al leziunilor survenite în timpul acțiunii factorului traumatizant asupra țesuturilor vii ale corpului;

– localizarea leziunilor și structurilor anatomice traumatizate;

– numărul focarelor de traumatizare și specificul regiunilor anatomice implicate în leziune;

– vârsta celui traumatizat și posibilitățile sale individuale de a rezista la gravele acțiuni traumatice exogene.

În procesul patologic al maladiei traumatice se implică unul, câteva, dar cel mai frecvent, toate sistemele organelor ce asigură viața organismului uman. La desfășurarea lui participă mai mulți factori: hemoragia, hipoxia, toxemia, sindromul algic, dereglările specifice ale organelor lezate și altele.

Conform datelor oferite de Gh. Nazarenko, dinamica maladiei traumatice la persoanele cu leziuni corporale grave cuprinde 3 perioade.

– perioada I – acută, cu durata de 48 de ore;

– perioada a II-a – a declanșării manifestărilor clinice ale maladiei, cu durata de până la 28–30 de zile;

– perioada a III-a – de reabilitare.

Perioada acută a maladiei traumatice începe din momentul traumatizării, ea fiind și debutul maladiei traumatice. Durata ei poate fi diversă: de la câteva minute – în traumatismele extrem de grave (incompatibile cu viața), după care urmează decesul, și până la 48 ore – în traumatismele grave, medii.

Conform clasificării lui Gh. Nazarenko (1997), perioada acută evoluează în 3 faze.

Faza I – instabilitatea funcției organelor vitale; durează până la 6 ore după traumatism. Decompensarea funcției organelor, sistemelor de organe, în primul rând a celor vitale, le-a permis lui I. Dereabin și O. Nasonkin s-o numească faza șocului traumatic. Această fază se termină cu deșocarea traumatizatului;

Faza a II-a – stabilizarea relativă a funcției organelor vitale; durează 24 ore după traumatism și se caracterizează prin obținerea unei ușoare compensații a funcției acestor organe, sisteme. Însă, unele manipulații, transferuri, intervenții pot să agraveze ușor starea bolnavului și să cauzeze iarăși o decompensare.

Faza a III-a – adaptarea stabilă a funcției organelor vitale; durează 24 de ore. Această adaptare este la un nivel minim de compensare și în evoluție benignă ea va continua cu o stabilizare mai înaltă a funcției organelor și sistemelor. În caz de apariție a posibilelor complicații, cu o evoluție negativă a maladiei traumatice, pot avea loc decompensări ale funcției unor organe, sisteme, chiar și o insuficiență poliorganică, care poate provoca decesul traumatizatului.

Perioada a II-a – a declanșării manifestărilor clinice ale maladiei traumatice – durează până la 28–30 zile după traumatism. Convențional, această perioadă poate fi divizată în 2 faze: catabolică și anabolică. În faza catabolică se produce liza și absorbția prin eliminarea țesuturilor necrotizate, demarcarea lor de cele cu circulația sangvină adecvat păstrată. În această perioadă, după o scurtă predominare a manifestărilor clinice locale, reapare o manifestare dominantă a reacțiilor generale, se activizează mecanismele adaptării. Pe parcursul fazei anabolice are loc completarea, înlocuirea țesuturilor necrotizate cu țesuturi conjunctive, fracturile se consolidează. Această fază decurge în două stadii: precoce și tardiv. În stadiul precoce (până la 14 zile după traumatism) predomină elementele de proliferare a țesutului conjunctiv, iar reacțiile generale în acest timp relativ se stabilizează cu tendința spre normalizarea funcțiilor cardiovasculară, pulmonară, a sângelui, dar continua să rămână sub normă receptivitatea imunologică, fapt ce poate cauza declanșarea unor complicații infecțioase – pneumonii, bronșite, traheite, inflamația leziunilor deschise și altele. Durata acestei faze este de la câteva săptămâni până la câteva luni și ani după traumatism. În perioada a II-a a maladiei traumatice cca 30–45% din pacienți decedează din cauza diverselor complicații:

1) septice-inflamatorii în afara zonei de leziune (pneumonii, pleurite, traheobronșite, inflamații ale căilor urinare, sepsis);

2) toxice (dereglări ale psihicului, insuficiențe renale, hepatice);

3) dereglări postcirculatorii și trofice (escarii, embolie grăsoasă, tromboembolie, tromboze, edem cerebral, edem pulmonar).

S-a constatat (I. Dereabin, O. Nasonkin) că există cu certitudine o corelație: cu cât mai grav decurge perioada I a maladiei traumatice, îndeosebi a șocului traumatic, cu atât mai frecvente și mai grave sunt complicațiile în perioada a II-a. Spre exemplu, raportul complicațiilor la bolnavii politraumatizați, care au avut un șoc traumatic de gr. I, II și III, este de: 1:1,5:2. La bolnavii cu leziuni multiple și asociate complicațiile sunt de 2–3 ori mai frecvente decât la cei cu traumatisme izolate.

Perioada a III-a – de reabilitare – durează de la o lună până la câteva luni sau chiar câțiva ani, cu o recuperare anatomică și funcțională completă (însănătoșire completă) sau incompletă (invalidizare), reabilitare socială și profesională.

În funcție de gradul traumatizării, al manifestărilor clinice, maladia traumatică poate avea 3 grade: gradul I – ușor; suma punctelor traumatismelor suportate – până la 2,9; gradul II – grav; suma punctelor – 3–6,9, gradul III – extrem de grav; suma punctelor – mai mult de 7–9.

Studiu asupra traumatismelor și fracturilor osoase,

utilizând cercetări arheologice și istorice

Cercetarea specificului anatomic și fiziologiei normale ale aparatului locomotor, a patologiilor acestui organ al corpului uman a preocupat lumea medicală, și nu numai, din cele mai vechi timpuri.

Termenul ortopedie a fost propus de renumitul savant și chirurg francez Nicolas andry, care în 1743, apublicat o lucrare fundamentală „L’Ortopedie ou l’art de prévenir et de coriger dans les enfants, les deformites de corps, le tout par des moyens à la portée des Péres et des Méres et de tout les Personnes qui des enfants a elever”.

„Ortopedie” este constituit din două cuvinte din limba greacă: orthos – drept, corect; paideia – educarea copiilor, instruire (ulterior a fost înțeles cu sensul lat. pes., pedis – picior).

Nicolas Andry își imagina ortopedia ca o artă de a preveni și trata diverse incorectitudini în dezvoltarea aparatului locomotor al copilului. Tot lui îi aparține și simbolul ortopediei: un mic copac încovoiat, legat de un tutore, care poate să-i asigure creșterea și corecțiaacestei încovoieri, adică o creștere dreaptă, pe verticală.

Termenul traumatologie își are proveniența tot de la două cuvinte grecești: trauma – rană, leziune și logos – știință. Din aceste considerente, traumatologia este știința despre leziunile corpului uman.

Leziuni pot avea toate organele, regiunile anatomice ale corpului uman și toate s-ar cuveni să fie studiate de traumatologie, după cum se practică în multe țări ale lumii (SUA, Canada etc.).

În unele țări (Franța, Germania, Rusia, România, Moldova etc.), traumatologii se ocupădoar de leziunile aparatului locomotor, iar de leziunile altor organe, sisteme de organe, regiuni anatomice se ocupă diverși specialiști:traumatismele craniocerebrale le revin specialiștilor în neurologie și neurochirurgie;traumatismele toracale – chirurgilor – toracaliști, traumatismele abdominale – chirurgilor de profil general etc.

Ortopedia și traumatologia sunt știința și arta care studiază etiologia, patogenia, clinica, profilaxia și tratamentul leziunilor și maladiilor aparatului locomotor al corpului uman. Ortopediei îi revine studierea și tratarea maladiilor aparatului locomotor de diversă proveniență pe parcursul întregii vieți a omului.

Traumotologia se ocupă de traumatismele aparatului locomotor, determină cauzele lor, manifestările clinice, profilaxia și tratamentul lor la diverse etape de tratament: de la etapa primului ajutor medical până laasistența specializată în recuperarea celui traumatizat.

Aceste două componente ale unei și aceleiași ramuri au multeelemente, principii comune:

studiază patologiile aparatului locomotor;

au aceleași metode de examinare a patologiilor aparatului locomotor;

utilizează același instrumentar pentru tratamentul ortopedic și chirurgical;

folosesc aceleași metode de apreciere a rezultatelor tratamentului la distanță etc.

Multe secole, chirurgia generală, concomitent cu alte patologii, a studiat și patologiile aparatului locomotor, dar treptat s-a determinat că patologiile aparatului locomotor au specificul lor, principiile lor de diagnostic și tratament, care diferă principial de cele ale chirurgiei generale. aceasta se referă, în primul rând, la maladiile congenitale și obstetricale ale apartului locomotor, adică la specificul ortopediei.

Maladiile și leziunile aparatului locomotor diferă de maladiile și leziunile altor organe ale corpului uman prin aceea că, după tratarea patologiei altor organe, bolnavul își recapătă capacitatea de muncă, pe când în patologiile aparatului locomotor pot surveni un șir de complicații, care conduc la incapacitatea de muncă de lungă durată (luni, ani).

S-a dovedit că primii oameni ai Terrei sufereau de diverse traumatisme-fracturi, luxații, pe care le tratau prin manipulații simple. Se poate afirma că aceste prime ființe umane se traumatizau în căutarea hranei, în lupta cu fiarele etc.

Acad. D. Antonescu menționează că omul primitiv, capabil să stea în poziție verticală și să-și folosească mâinile pentru a-și dobândi hrana, a devenit cu adevărat om atunci când s-a înduioșat sau chiar a plâns, văzându-și camaradul de viață sau deluptă în suferință, și când s-a străduit să-l ajute, și nu să-l omoare, cum fac animalele sălbatice carnivore. ajutorarea prin manipulații simple în traumatisme favorizaalinarea durerilor și, treptat, însănătoșirea celor suferinzi.

Concomitent, în triburile sau micile comunități se evidențiau unele persoane, care se ocupau numai de această ajutorare, fiind eliberați de la vânătoare, munci agricole, pescuit și altele. acumularea experienței de vindecare, transmiterea ei din tată în fiu au favorizat apariția multor deprinderi, care au ajuns până în vremurile noastre. Pe lângă traumatisme, oamenii sufereau și de unele maladii ale aparatului locomotor (osteocondrom al metaepifizei distale de femur la pitecantropul descoperit pe insula Iava), de spondilită tuberculoasă Th 11–Th 12 și altele, care, poate, nu se diagnosticau și nu se tratau, ca și multe alte patologii chirurgicale. Treptat, însă, priceperea de a trata diverse fracturi se completează cu utilizarea diferitor elemente improvizate pentru imobilizare (frunze de palmier,scoarță de copac, căptușită cu pânză de in etc.), fapt confirmatde diferite descoperiri arheologice.

Acumularea experienței de ajutorare în traumatisme la diferite popoare, în mod mai pronunțat lagrecii antici, servește ca bază pentru crearea unor școli în Elada, asia Mică, Egipt etc., pentru apariția unor personalități medicale, scrierile cărora rămân importante în decurs de milenii.

Fondatorul medicinei raționale, Hipocrate, autorul a 60 de lucrări de medicină, are și unele despre fracturi – „De fractures”, leziunile articulațiilor – „De articulis”, principiul pârghiei în aparatul locomotor – „Vectiarius” etc. Multitudinea de observații clinice, procedee, metode elaborate de Hipocrate, raționale și originale pentru timpul său, au fost utilizate pe parcursul mileniilor, iar unele dintre ele sunt actuale și în prezent (procedeul Hipocrate de reducere a luxației de os humeral, principiul extensiei și contraextensiei în reducerea luxațiilor și a fragmentelor deplasate, unele elemente în debridarea fracturii deschise și altele).

Elementele de desmurgie și tratare a traumatismelor aparatului locomotor sunt predate în diferite școli de medicină și universități din antichitate (spre exemplu, în alexandria, prin anii 200–30 î.Hr., în asia Mică, Egipt, Roma).

Una dintre personalitățile marcante ale epocii creștinismului a fost aurelius Cornelius Celsus (cca60 î. Hr. – 20 d. Hr.). El nu a fost medic, ci un erudit latin, denumit ,,Cicero al medicinei”. Interesat de toate aspectele vieții, a scris o enciclopedie, în care s-a concentrat îndeosebi asupra dreptului, medicinei și filosofiei. El a definit cele patru semne cardinale ale inflamației: „rubor et tumor, cum calore et dolore”. El a fost primul care a utilizat bandajele cu amidon pentru imobilizare în tratamentul fracturilor; recomanda tratamentul fracturilor în consolidare vicioasă prin refracturarea calusului și reaxarea fragmentelor; propunea și utiliza bandaje speciale în tratamentul cifozelor.

Lui Galen, ilustru medic antic, îi aparțin termenii cifoză, scolioză, lordoză (în deformațiile coloanei vertebrale). O mare valoare au lucrările sale în patologia musculară; el a introdus în medicină termenul „tonus muscular”.

În următoarele epoci (începutul creștinismului), în dezvoltarea medicinei, în general, și a ortopediei, în particular, mari progrese nu s-au înregistrat, mai ales în Europa. Un merit deosebit le revine medicilor arabi și bizantini, care au păstrat experiența grecilor și romanilor, completând-o cu propriile observații și deducții (Paul din Algina (625–690), Rhazes (850–932), Abulcasis (936–1013), Avicenna (980–1036) etc.).

În secolele X–XII, în Europa se deschid un șir de mari universități,facultăți de medicină, spitale (Paris, Salerno, Oxford, Padova, Bolognia etc.), care au servit, o lungă perioadă, drept bază depregătire a cadrelor medicale, au acumulat cunoștințe în patologia aparatului locomotor.

Ambroise Pare (1510–1590) din Paris a inventat multe metode, procedee chirurgicale, inclusiv referitoare laaparatul locomotor (în amputarea segmentelor, în deformațiile coloanei vertebrale), a studiat piciorul strâmb, scolioza; a utilizat încălțămintea ortopedică, aparate, proteze, noi instrumente medicale și multe altele.

P. Pott (1714–1788) din Londra și-a consacrat studiile și propria experiență tuberculozei vertebrale, care îi poartă numele – morbul Pott (spondilita tuberculoasă). Tot el descrie o fractură bimaleolară (fractura Pott), concomitentă cu marginea anterioară sau posterioară a pilonului cu deplasare.

În 1783, Park descrie o metodă nouă de tratament – rezecția articulară (îndeosebi la genunchi), care îi poartă numele și se utilizează până în prezent.

În 1784, Lorenz efectuează pentru prima dată tenotomia tendonului ahilian, iar în 1816 Delpeche aplică această tenotomie transcutanat.

William Jahn Little (1810–1894), în 1853, descrie o patologie specifică la copii – paralizia spastică, care îi poartă numele.

Guillanme Dupuytren (1777–1835) a îmbogățit ortopedia cu descrierea unei frecvente patologii a mâinii – contractura aponevrotică a degetelor, care-i poartă numele; o fractură maleolară, care și la momentul actual este bine cunoscută drept fractura Dupuytren, a completat studiile luxației congenitale de șold etc.

În dezvoltarea ortopediei în Rusia, o importanță deosebită a avut activitatea lui E.O. Muhin (1766–1850), care, prin publicarea lucrării sale „Începuturile științei despre reducerea fracturilor”, a pus bazele chirurgiei aparatului locomotor.

În dezvoltarea ortopediei și traumatologiei, un rol însemnat au avut unele descoperiri, care au determinat ulterior detașarea ei de chirurgia generală. Printre acestea pot fi enumerate:

1. Antonius Marthysen, în 1852, publică o monografie despre pansamentele ghipsate în diverse patologii traumatice și ortopedice ale aparatului locomotor, iar Nicolai Pirogov, în 1853, utilizează ză aparatele ghipsate pentru imobilizarea răniților în timpul transportăriila etapele de evaluare (în războiul ruso-turc din Crimeea).

2. Morton, în 1846, descoperă eterul și cloroformul pentru anestezie generală, deschizând imense posibilități de tratament chirurgical al diverselor patologii umane, inclusiv ale aparatuluilocomotor.

3. Descoperirea microorganismelor (1857) de L. Pasteur și, în bazaacestei descoperiri, elaborarea principiilor de asepsie de Lister (1860) au fost un imbold pentru tratamentul chirurgical diversificat al multor patologii, cu profilaxie maximă a complicațiilor septice.

4. În 1895, fizicianul german Wilhelm Conrad Roentgen descoperă razele X, care apoi îi poartă numele. Razele roentgen au permis de a studia în detalii nu numai structura osului și a articulațiilor, dar și diverse maladii ale oaselor în statu nascendi, înainte de manifestarea lor clinică, ale fracturilor pentru diagnosticarea lor, pe parcursul consolidării lor, determinarea complicațiilor în consolidare, complicațiilor septice și multe altele.

5. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX se utilizează diverse construcții metalice pentru osteosinteza fragmentelor oaselor fracturate. William Jane (1890) fixează fragmentele tibiei cu placă și șuruburi; frații Elie și albin Lambotte (1905) utilizează în osteosinteză firul metalic, plăci, șuruburi, ca mai apoi metaloosteosinteza să se extindă pentru toate segmentele aparatului locomotor.

Aceste și alte momente cruciale au pregătit baza delimitării treptate a ortopediei și traumatologiei de disciplina-mamă – chirurgia generală, fapt ce aanticipat începutul unui nou secol – XX. Astfel, la 24 martie 1900, în Sankt Petersburg, în cadrul academiei Medico-Militare, se deschide prima clinică ortopedică și catedra respectivă, conduse de renumitul chirurg ortoped Henric Turner. Tot în Petersburg, în 1906, se înființează o altă școală de ortopedie – Institutul de Ortopedie, în fruntea căruia estenumit R. Vreden (1867–1934), iar peste un an, în 1907, în Harkov este fondat Institutul Medico-Chirurgical, condus de C. Vegnerovski, care ulterior (în 1921) devine Institutul de Ortopedie.

În 1921, laMoscova, se deschide Institutul Curativ și de Protezare, care, în 1940, devineo prestigioasă instituție medicală – Institutul Central de Ortopedie și Traumatologie, fondat și condus, până în 1961, de renumitul savant N. Priorov.

În România, în 1920, la Cluj-Napoca, alexandru Rădulescu fondează prima clinicăde ortopedie și traumatologie. Ca și în alte țări, laalte popoare, și în România, până la alexandru Rădulescu, au contribuit la dezvoltarea și statornicirea ortopediei mulți savanțiremarcabili:

Constantin Dumitrescu-Severeanu (1840–1930), primul care a efectuat radiografiaaparatului locomotor în România (1896), rezecția de cap și col femural;

Ernest Juvara (1870–1933) studiază fracturile metadiafizei distale de tibie, osteotomia I metatars în tratamentul halusvalgusului, propune procedee, fixatori;

Ion Bălăcescu (1870–1944) în 1914 deschide prima clinică de chirurgie infantilă în poliomielită, efectuează artrodeza șoldului în coxita tuberculoasă, rahisinteza în spondilita tuberculoasă etc.;

Ioan Chiulamila (1886–1940) reușește să introducă disciplina Ortopedie în medicina românească.

După 1942, când augustin T. Moore publică rezultatele primelor artroplastii de șold cu proteză monopolară, începe vertiginoasa dezvoltare a noului compartiment al ortopediei contemporane – artroplastia, care a permis readucerea la viață, cu o activitate profesionalăși socială normală, a multor bolnavi cu patologii articu-lare grave, care în trecut erau invalidizați, iar mulți dintre ei – țintuiți la pat.

În Moldova, dezvoltarea ortopediei și traumatologiei, ca specialitatede sine stătătoare, începe odată cu deschiderea secției specializate, cu 40 de paturi (1959) condusă de Larisa Iacunin, profesoară în cadrul Spitalului Clinic Republican. Bolnavii cu traumatisme mai complicate ale aparatului locomotor se internau aici din secțiile chirurgie generală, unde până la acel moment se tratau toate patologiile aparatului locomotor.

O mare însemnătate în dezvoltarea ortopediei și traumatologiei a avut și are catedra Ortopedie și traumatologie, fondată la 1.09.1962. Întreanii 1962–1965, catedra a fost condusă de profesorul N. Gladârevski; la catedră se pregăteau programele de studii în ortopedie și traumatologie, punându-se bazele serviciului ortopedie-traumatologie din republică.În anii 1965–1968, catedra este condusă de profesorul Nicolae Testemițanu; baza clinică a catedrei devine Spitalul Republican de Ortopedie, Traumatologie și Protezare, cu 110 paturi. În acești ani se deschid secții specializate de ortopedie-traumatologie în orașele mari ale Moldovei – Bălți, Tiraspol, Bender, Orhei; începe pregătirea specialiștilor prin subordinatură în clinica catedrei.

Din inițiativa talentatului medic N. Testemițanu, a început o colaborare fructuoasă cu centrele științifice în domeniul ortopediei și traumatologiei din Moscova, Leningrad, Kiev, Minsk, Harkov etc. în pregătirea cadrelor științifice în specialitate. Prin concurs erau selectați tineri medici ortopezi-traumatologi, care își continuau studiile prin secundariat clinic, doctorantură la catedră și, în special, în centrele medicale prestigioase din URSS.

În renumitele centre științifice din Uniunea Sovietică erau pregătiți tineri savanți, care, după reîntoarcerea în țară, aplicau noi tehnologii, metode de diagnostic și tratament al aparatului locomotor.

La Moscova, în Institutul Central de Ortopedie, Traumatologie „N. Pirogov” au făcut doctoratura viitorii profesori V. Bețișor,P. Moroz, F. Gornea, S. Vetrilă, Gh. Croitoru, conferențiarii V. Babiuc, A. Manea, A. Moraru; la Kiev – prof. P. Ciobanu, I. Prisăcaru, conf. C. Cozub; la Leningrad – prof. M. Corlăteanu, conf. Gh. Soroceanu; la Harkov – prof. N. Caproș, conf. O. Pulbere, Gh. Pavelescu.

Începând cu anul de studii 1967–1968, la catedră, din inițiativa profesorului N. Testemițanu, s-a inclus predarea chirurgiei de campanie, disciplină de mare valoare medicală și socială, care de facto este chirurgia de urgență în situații extreme – dezastre naturale, tehnogene și sociale.

Timp de 21 ani, catedraa fost condusă de profesorul universitar S. Stamatin, fiind concomitent și specialistul principal al Ministerului Sănătății în ortopedie-traumatologie.

Astăzi se creează o școală în ortopedie-traumatologie, se efectuează investigații profunde în specialitate,în elaborarea și implementarea tehnologiilor, procedeelor, metodelor de diagnosticare și tratament al maladiilor și traumatismelor aparatului locomotor.

Civilizația egipteană a luminat istoria prin știința și manifestări culturale, acest fapt este de necontestat. Egiptenii au construit piramidele, potecile ascunse prin labirinturi și un sistem de terapii tradiționale trainic, cu foarte multe necunoscute și rezultate care par mistice pentru societatea modernă. Studiind cultura egipteană, descoperim și în prezent că civilizația egipteanăatingea un apogeu de dezvoltare în istoria umanității deși, după vremurile în care trăiau, faptele și realizările membrilor acestei civilizații nu corespund cu evenimentele societății de atunci.

Papirusul Ebersa fost scris în Egiptul Antic, în jurul anului 1500 înaintea erei noastre, cuprinzând 877 de secțiuni, în care sunt prescrise tratamente pentru numeroase boli.În ciuda vechimii sale, manuscrisul se află într-o stare de conservare excelentă, având foarte puține pasaje deteriorate, fapt ce denotă rezistența hârtiei de cânepă folosită în acea vreme.Măsoară nu mai puțin de 20,25 m lungime și 30 cm lățime și este împărțit în 108 coloane, a câte 20 sau 22 de rânduri fiecare.

Din punct de vedere medical, egiptenii considerau ca omul se naște sănătos. Bolile apar din cauza unui mediu de viață poluat, a unei planete ce nu păstrează legătura cu divinitatea. Egiptenii considerau ca ei, deși erau foarte dezvoltați, nu aveau suficientă cultură să înțeleagă divinitatea. Conform credințelor egiptene, organismul uman se îmbolnăvește din cauza unor factori externi, dar și a unor factori interni. alimentația era consideratăvitală pentru sănătate, abuzul de hrana sau înfometarea produceau aceleași daune organismului. Dacă hrana nu este bine digerată în stomac, se instalează procesele de putrefacție, fenomen ce poate duce la deces. Ca factori externi, mai sunt enumerați aerul poluat, viermii care se transmit de la animale spre orice și produc infecții, insectele care fac schimburi de sânge între diferite specii.

Ca și bandaje, egiptenii foloseau fașe din fibre vegetale, precum și plante medicinale pentru tratament și vindecare rapidă. În tratamentul sistemului osos se foloseau, pentru prepararea gipsului, mierea de albine combinată cu ceară de copaci. amestecul se usca și menținea osul fracturat imobilizat până la vindecare.

Conform afirmațiilor doctorului Joaquim Baixarias, paleo-patolog al Muzeului de arheologie din Catalonia și membru al echipei de cercetători de la Universitatea din Manchester, care lucrează la proiectul „Farmacia Egiptului antic”, se pot diferenția două tipuri de tratamente: „O medicină magică sau religioasă care era folosită în tratarea bolilor mai frecvente cum ar fi durerile abdominale, sau de cap. Dar există un alt tip de tratamente medicale, cum ar fi cele ale fracturilor și rănilor, care sunt descrise destul de corect din punct de vedere științific, în cadrul papirusurilor.” Cercetătorii au mărturisit că au fost uimiți de unele proceduri medicale, care sunt relatate în papirus, deoarece sunt tehnici foarte avansate, inclusiv pentru zilele noastre.

Într-un tratat de chirurgie (papirusul Smith) datat în mileniul al III-lea î.Hr., sunt descrise 48 de tipuri de răniri ușoare, fracturi, luxații. Totodată se oferă și exemple de modalități de vindecare sau descântece.

Descoperirea de la Ibida (sec. III – VI) a unui cavou cu oseminte umane datând din epoca romano- bizantină constituie un fapt destul de interesant și important ce ridică numeroase probleme.Săpăturile au fost făcute de arheologii Mihaela Iacob și Dorel Paraschiv în august 2001.

Din păcate, monumentul a fost jefuit din antichitate (și posibil chiar de mai multe ori), iar osemintele se aflau amestecate și fără să fie în conexiune anatomică. Starea lor de păstrare și integritate este foarte diferită: de la oase intacte până la fragmente foarte degradate. Osemintele descoperite, teoretic, ar fi trebuit să rezulte de la un număr de 39 de persoane.

Din rezultatele obținute în urma cercetărilor arheologice, privind traumatismele și fracturile oaselor suferite de subiecți, se poate concluziona următoarele:

au fost semnalate trei cazuri incipiente de coxartroză la bazin, bărbați. Dacă primul caz pare să fie consecința unui traumatism major, probabil fractură cu înfundare a colului femural în urma unei căzături pe șold, celelalte două reprezintă doar urmele unor microtraumatisme și poate chiar ale senescenței.

au fost semnalate două fracturi vindecate și cu restituția funcționalității foarte bună. Una privește diafiza cubitusului și este localizată aproximativ la jumătateaacestuia, iar a doua, porțiunea distală a radiusului. aceasta din urmă, denumită Fractura radii loco typico = fractura Colles (1813), interesează metafiza și aavut drept consecințe o artroză destul de puternică cu deformări aarticulației radiometacarpiene.

un subiect cu existența unei exostoze unilateral stânga, aflată în stadiul extrem de evoluție la bazinul, masculin, în vârstă de 45 – 50 ani (după simfiza pubică). acesta se conexează, de altfel, cu un alt femur. Polizările puse în evidență arată că personajul a fost activ locomotor până în ultima zi, cu toate că suferințele cauzate trebuie să fi fost insuportabile.

din 18 sacrumuri studiate (7 bărbați și 11 femei), la 6 se observă anomalii. Unul prezintă dehiscența totală a spinelor vertebrale, defect ce este denumit spina bifida aperta sau sacral hiatus. De asemenea, un alt sacrum (tot masculin) are defiscența spinelor superioare și inferioare, rachischisis sacre sau spina bifida oculta. Cei mai mulți autori pun aceste defecte pe seama moștenirilor genetice, sugerând că ele reprezintă semnele unor înrudiri biologice (relații familiale directe).

la o pereche de femure (femeie) se înregistrează modificări artrozice ale genunchiului cu eburnare (polizare cu aspect condensant de fildeș) a suprafeței articulare a condilului și rotulei; lao altă pereche (bărbat), coxartroza femurului stâng; un femur (stânga, bărbat) prezintă fractura diafizei femurale la nivelul 1/3 proximală, consolidată cu restituția membrului.

s-au înregistrat o fractură consolidată a procesului talar posterior laun astragal – stânga masculin și o artroză foarte puternică a capului astragalian (cu eburnări și condensări de fildeș) laun alt astragal – feminin, precum și o exostoză uriașă, situată la fațetaarticulară cubidală a calcaneului corespunzător.

Scythia (284 – 641) corespunde în mare parte cu provincia românească Dobrogea și regiunea Dobrici din Bulgaria (partea de est a Cadrilaterului) și avea o suprafață de cca 20.000 km2. Limitele ei erau: la vest și nord, fluviul Dunărea; la est Marea Neagră; iar la sud provincia Moesia Secunda (erau despărțite pe linia ce unea localitateaantică Geranea, urmând apoi un parcurs spre vest – nord – vest, cu altinum). Cercetările arheologice de la Scythia, până în prezent, au înregistrat 2887 de morminte datate în perioada romano – bizantină. Din acesteaau fost introduse în baza de date un număr de 903, ce reprezintă 31,28 %.

În timpul vieții o persoană este expusă la numeroși agenți infecțioși care pot provoca boli. Reacția la o infecție depinde de calea de transmitere și de rezistența gazdei. Multe boli infecțioase lasă urme pe oase și în acest studiu au fost înregistrate afecțiunile dinților (carii, pierderi de dinți și abcesele) și osteoperiostita.

Prin studierea traumelor ce au afectat scheletul se pot stabili factorii de mediu, cei culturali și cei sociali ce au influențat comportamentul uman. În cazul oricărei traume au existat și tratamente ale persoanei afectate în cazul supraviețuirii acesteia. Traumele cauzate de accidente afectează mai ales claviculele, coastele, oasele membrului superior (humerus, radius, cubitus), cele ale membrului inferior (femur, tibie, peroneu) și ale bazinului. O a doua categorie de răniri sunt cele intenționate și sunt atribuite violenței interpersonale: decapitări, dezmembrări, lovituri cauzate de arme, mutilări, sacrificii.

au fost studiate urmele de violență datorate cauzelor militare, celor religioase, aaccidentelor ori a violenței domestice.

Cercetările arheologice la cimitirul Castelului medieval (sec. XIII-XVII) de la Feldioara (jud. Brașov) au scos la iveală resturi scheletice umane a 144 indivizi și au fost realizate în mai multe etape: 1993–1995, 1998–1999, 2006–2007 și 2013-2014.

Determinarea frecvenței fracturilor s-a realizat atât pentru fracturile craniene cât și cele post-craniene. Descrierea fracturilor craniene a cuprins date referitoare la osul afectat, tipul de fractură, dimensiunea fracturii și prezența deformității. Pentru fracturile oaselor lungi a fost determinată localizarea, tipul de fractură, gradul de vindecare și gradul de deformitate. Pentru a permite comparația cu datele din literatură frecvența fracturilor a fost calculată atât ca raport dintre numărul de indivizii afectați la numărul de indivizi analizați cât și ca raport dintre numărul de oase afectate la numărul de oase analizate. alte concluzii:

analiza datelor metrice pentru oasele lungi de la nivelul membrelor superioare a evidențiat faptul că nu există nici o diferență semnificativă din punct de vedere statistic între femei și bărbați, în ceea ce privește forma în secțiune a oaselor lungi.

forma in diafizaa oaselor lungi de la nivelul membrelor superioare nu prezintă nici o diferență semnificativa intre cele doua sexe, iar cea mai mare diferență în formă diafizară apare pentru ulnă.

traumatismele craniene au fost identificate la patru indivizi din cei 77 indivizi analizați (21 subadulți și 56 adulți). Nici unul dintre cei 21 de subadulți examinați nu prezintă fracturi craniene.

fracturi ale oaselor lungi de la nivelul membrelor au fost identificate la 8 din cei 108 indivizi analizați (7.41%). La nici un individ subadult nu au fost identificate fracturi. Frecventa fracturilor este mai mare pentru indivizii de sex masculin (20%, 7 indivizi din 37 analizați) decât pentru femei (2.8%, 1 individ din 25 analizați), iar corelația dintre prezența fracturilor și sexul indivizilor este semnificativă din punct de vedere statistic.

un număr de 696 oase lungi aparținând indivizilor adulți incluși în acest studiu (71 indivizi) au fost analizate pentru identificarea fracturilor. Fracturi ale oaselor lungi au fost identificate la 11 oase (1.58%), toate prezentând caracteristici ale vindecării de durată, cu formarea calusului și remodelarea regiunii lezate.

unul dintre cazuri – o fractura transversală în treimea distală a ulnei stângi, cu radiusul neafectat – poate fi clasificat ca fractură “parry” și poate fi considerat ca rezultat al violenței interpersonale.

Așezarea tip Coslogeni de la Borcea, Județul Călărași se află la aproximativ 800 m sud de calea feratã București-Constanța, între Valea Jegăliei la vest și Valea Împăratului la est, la cca 400 m nord de autostrada A2.

Se observã tendința de grupare a "zolniki" în "cuiburi" de trei-patru, deși unele din ele par a fi izolate fațã de celelalte. Toate cenușarele apar sub forma unor pete circulare. Diametrul maxim a douăsprezece din ele variază între 8 și 12 m. Douã cenușare aflate în partea central-esticã și esticã a așezării, sunt de dimensiuni mai mari, diametrul lor fiind de 20 și respectiv 25 m.

Au fost cercetate 13 gropi Coslogeni. Toate în formã de clopot, cu dimensiuni variabile. Umplutura gropilor conține o cantitate variatã de cenușã amestecatã cu pământ. În ceea ce privește cantitatea materialului arheologic descoperit, cu excepția unei singure gropi (nr. 22), toate au fost relativ sărace (în cele 12 gropi s-au găsit: 74 fragmente de vase ceramice, 9 fragmente de chirpic, 60 fragmente de oase animale, 10 fragmente de zgurã de bronz). Mult mai bogatã a fost groapa nr. 22. Din ea provin: un ac de bronz, două vase întregibile de provizii, 225 fragmente. de vase ceramice, un fragment de grătar, 11 fragmente de oase de animale, 10 fragmente de chirpic.

La periferia de SE a așezării, unde aceasta este afectatã de traseul autostrăzii în construcție, au fost continuate săpăturile. Stratul de culturã este relativ sărac. În el s-au găsit: un ac de bronz, un fragment de percutor, 1171 fragmente de vase ceramice de tip Coslogeni, 300 fragmente de oase de animale, 195 fragmente de chirpici, 161 fragmente de zgură de bronz.

Așezarea medieval-timpurie din punctul Feteasca Județul Călărași, situl arheologic se află pe partea vestică a văii Jegăliei, la cca 1700 m sud de localitatea Ștefan cel Mare.

Au fost cercetate trei bordeie și o locuințã de suprafațã. Bordeiul nr.1, orientat N-S are plan patrulater regulat cu colțurile rotunjite și dimensiuni 3,50 x 3,30 x 2,20 x 2,30 m, cu o adâncime de la nivelul antic de 0,65 cm. În colțul de NE, cotlonit în perete, se afla un cuptor cu canal de ventilație. De formã ovalã, avea dimensiunile de 0,70 x 0,60 cm și o înălțime de 0,50 cm. Intrarea se afla în colțul de SV. Ceramica cenușie din pastă fină, bine frământată, cu micã și uneori cu fragmente de calcar, bine arsã, atât oxidant cât și reducător, cu obținerea de diferite nuanțe de la roșu-cărămiziu la cenușiu, prezintă un total de 27,39 % fațã de 71,40 % cât reprezintă ceramica nisipoasã. Locuința de suprafațã, se aflã la 6 m de bordeiul nr.1, dar nu a funcționat în același timp cu aceasta. Orientatã NV-SE, are un plan patrulater regulat cu dimensiuni de 2,50 x 3,25 m, fiind adâncitã de la nivelul antic cu 0,25 – 0,30 cm. Prezintă o amenajare interioarã, o vatrã cu diametru de 0,70 cm și adâncitã de la nivelul podelei cu 0,15 cm. Raportul ceramicã cenușie – ceramicã nisipoasã este de 32,16 % la 65,13 %. Bordeiul nr. 2, orientat NV-SE, are dimensiuni de 4,20 x 2,30 m. Prezintă trei reamenajări, adâncimea fiind modificatã cu fiecare reamenajare. Succesiv a avut trei instalații de încălzire. Prima a fost o vatrã ovalã simplã situatã central. a doua a fost un cuptor cotlonit în peretele de NE. avea dimensiuni de 1,50 x 1,50 m și se continua în interiorul locuinței cu o vatrã. a treia era tot un cuptor cu vatrã în fațã, cotlonit pe latura de N-NV. avea aceleași dimensiuni cu primul. Raportul dintre ceramica cenușie și ceramica nisipoasã este de 24,7 % fațã de 73,91 %. Cantitatea mare de fier și zgurã prezentã aici, indicã, probabil un atelier. Bordeiul nr. 3 are plan neregulat cu colțurile rotunjite și dimensiunile de 4 x 2,70 x 3 x 4 m.

Adâncimea de la nivelul antic era de 0,90 m. În colțul de NV, avea un cuptor într-un bloc de pământ cruțat. Raportul dintre cele două categorii mari de ceramică este de 37,25 % (cenușie) față de 56,73 % nisipoasă. aici este prezentă și o cantitate mai mare de ceramică alburie-caolinoasă în proporție de 6 %. acest lucru, corelat cu faptul cã acest bordei este suprapus de B2 în regiunea vetrei nr.2, ne indicã faptul cã acest complex este cel mai timpuriu dintre toate celelalte locuințe prezentate. În concluzie, așezarea de la Feteasca se încadrează în faciesul medieval-timpuriu cu analogii numeroase în Câmpia Munteniei, Moldova și Dobrogea.

La Situl arheologic de la Zăbala – Movila Tătarilor Județul Covasna s-a descoperit o așezare și un mormânt, are forma ovală. S-a descoperit un singur mormânt plan, în poziție chircită, orientat în direcția est-vest, cu fața spre est, având ca inventar o amforă sferică. Necropola suprapune așezarea epoca bronzului. așezarea, pe latura nordică a movilei, a fost întărită cu un șanț de apărare lt de 3 m și adânc de 1 m. Materialul ceramic constă în ceramică arsă cenușiu negru: amforă cu corp înalt-ovală, vas cu gât cilindric și pântec bombat, formă sferică, castroane de diferite dimensiuni, vas cu corp globular, vas askos etc. Ceramica este lustruită la interior și exterior. au fost descoperite și fusaiole plate, idoli zoomorfi și un topor miniaturial, fragmentar decorat cu șnur, cu gaură de înmănușare verticală. În volumul Repertoriul arheologic al județului Covasna așezarea este atribuită culturii Zăbala.

Așezarea din epoca migrațiilor de la Polocin-Călăboaia Județul Vaslui se afla la aproximativ 800 m sud-vest de satul Polocin, pe prima terasă a râului Tutova la baza unui deal (Dealul Țapului), în locul numit "Călălboaia".

În cadrul campaniei de cercetare arheologică din anul 2013 au fost trasate 3 secțiuni (SI, SII și S III). S I având lungimea de 40 m și lățimea de 2 m , între metrii 3-4 și 7-12 au apărut aglomerări de fragmente ceramice și lipitură de lut. Cele două puncte au fost notate cu C1 și C2. În SI în dreptul m 9 la -20 -30 cm a fost descoperită o piesă de metal prevăzută cu un orificiu la una din extremități alte două obiecte de metal au fost recuperate de la adâncimile de -15 -30 cm, fiind vorba de un inel de fier și o piesă greu de determinat în ceea ce privește utilitatea. Cel mai important

Artefact, descoperit în perimetrul complexului C2 este un denar imperial din vremea împăratului Septimius Severus. În perimetrul SI la m 36 a fost descoperită o groapă menajeră cu un inventar constând din fragmente ceramice și osoase.

În SIII cu lungimea de 10 m și lățimea de 2 m au fost descoperite mai multe fragmente ceramice și osoase, neexistând însă nici un complex de locuire.

Situl arheologic de la Babadag – Dealul Cetățuia Județul Tulcea se află la cca. 2 km NE de oraș, la vărsarea pârâului Tabana în lacul Babadag, pe dealurile Babadagului.

Așezarea locuită în vechime ocupa un promontoriu cu vizibilitate perfectă asupra lacului și a zonei ocupate în prezent de oraș. Poziția strategică este întărită și de prezența văii probabil inundabile și mlăștinoase în trecut, care permitea accesul doar prin partea de NV la care se adăuga o fortificație compusă dintr-un șanț și un val care înconjurau așezarea. În prezent din așezare se păstrează doar o porțiune îngustă orientată NV-SE, lungă de aprox. 200 m și lată de 30 m, înălțimea falezei măsurând peste 20 m. Prăbușirea tot mai rapidă a așezării este determinată de creșterea apelor lacului Babadag care sapă în masivul promontoriu de loess. Creșterea apelor lacului Babadag datorită ploii și a îndiguirii lacului în anii 60 au determinat o prăbușire alertă a așezării.

CONCLUZII

Caracteristicile fracturilor identificate în lotul de schelete din Feldioara sunt similare cu alte loturi scheletice din Europa. În timp ce cele mai multe fracturi au fost probabil produse de traumatisme indirecte, numărul mic de fracturi produse de traumatisme directe sugerează faptul că violența interpersonală nu era frecventa și că indivizii erau expuși in principal riscului de traumatisme produse accidental. Diferența semnificativă dintre frecvențele fracturilor la bărbați și respectiv femei reflectă probabil diferențele dintre activitățile lor zilnice.

Evenimentele cu cauze diverse (militare, economice, medicale, ecologice) pot influența stilul de viață al unei populații, iar aceste efecte se pot „vedea” mai ales pe oase. Se cunosc aceste fapte din sursele istorice, urmele lor au fost descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice, dar orice schimbare de acest tip lasă urme pe oseminte deoarece pot afecta dieta, nivelul bolilor și al mortalității dintr-o populație.

BIBLIOGRAFIE

Papilian V. (2010), Anatomia omului. aparatul locomotor, vol 1. Edițiaa XII-a, EdituraALL, București

Kahn, Cynthia; Scott Line (2008). Musculoskeletal System Introduction: Introduction. NJ, USa: Merck & Co

Mincu Mioara, Roxana MariaAlbu, Bistriceanu V., (2001), Anatomia si fiziologia omului, Editura Universul, Bucuresti

Niculescu C. Th., Carmaciu R., Voiculescu B., Carmen Salavastru, Nita C., Catalina Ciornei, (2009), Anatomia si fiziologia omului-compendiu, Editura Corint, Bucuresti

Victor Papilian, (2013), Anatomia omului. aparatul locomotor, EdituraALL, Bucuresti

Mihaela Marcu Lapadat, (2005), Anatomia omului, Editura Universitatii din Bucuresti

Mincu Mioara, Roxana MariaAlbu, Bistriceanu V., (2001), Anatomia si fiziologia omului, Editura Universul, Bucuresti

Tomoaia GH.., (1999), Curs de traumatologie osteoarticulară. Cluj-Napoca

Stamatin S., I. Marin, P. Pulbere, (1993), Traumatologie și ortopedie. Chișinău, Ed. Universitas

Кpаcнoв A.Ф. , B.M. Aoщин, M.Д. Цeйтлин, (1984), Cпpавoчник пo тpавматoлoгии. Mocква, изд. „Meдицина”

Feiler AlinaAdriana, Ana-Maria Ungureanu, (2012), Manual de radiologie și imagistică medicală, Editura Victor Babeș, Timișoara

Gustilo RB, Mendoza RM, Williams DN, (1984), Problems in the management of type III (severe) open fractures: a new classification of type III open fractures. J Trauma

Panait Gh., Niculescu Gh., V. Bețișor, V. Pojariski, (1999), Elemente de Ortopedie si Traumatologie, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București

Nazarenko GI, Kishkun A., (2002), Klinicheskaya otsenka rezultatov laborator-nogo issledovaniya [Clinical evaluation of the results of the laboratory research]. Moskva: Meditsina

Mirițoiu N., Andrei D. Soficaru, (2003), Studiul antropologic al osemintelor din cavoul romano-bizantin „Tudorca” de la Slava Rusă, PEUCE S.N. I (XIV), Tulcea

Antonescu D., (1999), Elemente de Ortopedie si Traumatologie, Universitatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila" Bucuresti

***, "Hippocrates", Microsoft Encarta Online Encyclopedia. Microsoft Corporation. 2006

Rosenthal T., (1961), Aulus Cornelius Celsus – his contributions to Dermatology, arch Dermatol 84 (4)

Vătămanu, N., (1975), O istorie a medicinii, Editura Albatros, București

***, Historia de los 40 años del Hospital Universitario Puerta de Hierro: 1964-2000, Editores Médicos, S. A. EDIMSA

Wilbur Smith, (2005), ULTIMUL PAPIRUS, Egiptul Antic 4, Literatura Universala

Mirițoiu N., Andrei D. Soficaru, (2003), Studiul antropologic al osemintelor din cavoul romano-bizantin „Tudorca” de la Slava Rusă, PEUCE S.N. I (XIV), Tulcea

ANATOMY

http://sislocomotor.3x.ro/Poze%20scanate/

ANATOMY

http://robertdclark.uoregon.edu/Timeline/

http://www.science.gov/

http://www.damasus.ro/ro/cetatea-feldioara/

http://www.instarhparvan.ro/pagini secundare/membri/arheologie medievala

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2908340/

http://en.wikipedia.org/wiki/ambroise_Par%C3%a9

http://en.wikipedia.org/wiki/Guillaume_Dupuytren

http://istoria.md/articol/25/Descoperirile_din_medicin%C4%83

http://www.medfam.ro/tag/istoria-medicinei-2/

http://ageac.org/ro/noutati/papirusul-ebers/

http://news.bbc.co.uk/hi/spanish/science/newsid_6313000/6313485.stm

http://ran.cimec.ro/sel.aspa? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE

Papilian V. (2010), Anatomia omului. aparatul locomotor, vol 1. Edițiaa XII-a, EdituraALL, București

Kahn, Cynthia; Scott Line (2008). Musculoskeletal System Introduction: Introduction. NJ, USa: Merck & Co

Mincu Mioara, Roxana MariaAlbu, Bistriceanu V., (2001), Anatomia si fiziologia omului, Editura Universul, Bucuresti

Niculescu C. Th., Carmaciu R., Voiculescu B., Carmen Salavastru, Nita C., Catalina Ciornei, (2009), Anatomia si fiziologia omului-compendiu, Editura Corint, Bucuresti

Victor Papilian, (2013), Anatomia omului. aparatul locomotor, EdituraALL, Bucuresti

Mihaela Marcu Lapadat, (2005), Anatomia omului, Editura Universitatii din Bucuresti

Mincu Mioara, Roxana MariaAlbu, Bistriceanu V., (2001), Anatomia si fiziologia omului, Editura Universul, Bucuresti

Tomoaia GH.., (1999), Curs de traumatologie osteoarticulară. Cluj-Napoca

Stamatin S., I. Marin, P. Pulbere, (1993), Traumatologie și ortopedie. Chișinău, Ed. Universitas

Кpаcнoв A.Ф. , B.M. Aoщин, M.Д. Цeйтлин, (1984), Cпpавoчник пo тpавматoлoгии. Mocква, изд. „Meдицина”

Feiler AlinaAdriana, Ana-Maria Ungureanu, (2012), Manual de radiologie și imagistică medicală, Editura Victor Babeș, Timișoara

Gustilo RB, Mendoza RM, Williams DN, (1984), Problems in the management of type III (severe) open fractures: a new classification of type III open fractures. J Trauma

Panait Gh., Niculescu Gh., V. Bețișor, V. Pojariski, (1999), Elemente de Ortopedie si Traumatologie, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București

Nazarenko GI, Kishkun A., (2002), Klinicheskaya otsenka rezultatov laborator-nogo issledovaniya [Clinical evaluation of the results of the laboratory research]. Moskva: Meditsina

Mirițoiu N., Andrei D. Soficaru, (2003), Studiul antropologic al osemintelor din cavoul romano-bizantin „Tudorca” de la Slava Rusă, PEUCE S.N. I (XIV), Tulcea

Antonescu D., (1999), Elemente de Ortopedie si Traumatologie, Universitatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila" Bucuresti

***, "Hippocrates", Microsoft Encarta Online Encyclopedia. Microsoft Corporation. 2006

Rosenthal T., (1961), Aulus Cornelius Celsus – his contributions to Dermatology, arch Dermatol 84 (4)

Vătămanu, N., (1975), O istorie a medicinii, Editura Albatros, București

***, Historia de los 40 años del Hospital Universitario Puerta de Hierro: 1964-2000, Editores Médicos, S. A. EDIMSA

Wilbur Smith, (2005), ULTIMUL PAPIRUS, Egiptul Antic 4, Literatura Universala

Mirițoiu N., Andrei D. Soficaru, (2003), Studiul antropologic al osemintelor din cavoul romano-bizantin „Tudorca” de la Slava Rusă, PEUCE S.N. I (XIV), Tulcea

ANATOMY

http://sislocomotor.3x.ro/Poze%20scanate/

ANATOMY

http://robertdclark.uoregon.edu/Timeline/

http://www.science.gov/

http://www.damasus.ro/ro/cetatea-feldioara/

http://www.instarhparvan.ro/pagini secundare/membri/arheologie medievala

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2908340/

http://en.wikipedia.org/wiki/ambroise_Par%C3%a9

http://en.wikipedia.org/wiki/Guillaume_Dupuytren

http://istoria.md/articol/25/Descoperirile_din_medicin%C4%83

http://www.medfam.ro/tag/istoria-medicinei-2/

http://ageac.org/ro/noutati/papirusul-ebers/

http://news.bbc.co.uk/hi/spanish/science/newsid_6313000/6313485.stm

http://ran.cimec.ro/sel.aspa? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%

=== ϹUΡRΙΝS ===

CUPRINS