Afectiuni ale Aparatului Hepato Biliar

INTRODUCERE

“Sănătatea se poate definii în mod uzual ca starea unui organism la care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal și regulat”

Tema de licență cu titlul: “Tratamentul antilitiazic biliar”, structurată pe trei capitole definește pornind de la generalitățile aparatului digestiv, rolul, afecțiunile ce apar la nivelul acestuia și medicamentația necesară pentru combaterea și tratarea acestora. Ansamblul funcțional de organe, ce realizează absorbția alimentelor ingerate precum și evacuarea rezidurilor neasimilabile, aparatul digestiv, reprezintă unul dintre cele mai importante structuri ale organismului. Primul capitol al lucrării intitulat: “Anatomia și fiziologia ficatului și a căilor biliare”, prezintă în detaliu aparatul digestiv, "Organul ascuns"-pancreasul, “Loja hepatică”- ficatul și celelate părți ale aparatului digestiv reprezintă acel ansamblu de organe responsabil cu digestia alimentelor și eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate. Aparatul digestiv se compune din: tubul digestiv (cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire, intestinul gros, anusul) și anexele acestui tub (pancreasul, ficatul, căile biliare).

Al doilea capitol al lucrării: “Afecțiunii ale aparatului hepato-biliar”, prezintă pornind de la a două barieră naturală împotriva îmbolnăvirilor, după tubul digestiv, ficatul, cele patru afecțiuni ale aparatului hepato-biliar pornind cu hepatita ce reprezintă infecția virală produsă de virusuri, litiaza biliară ce reprezintă prezența de calculi (pietre) în interiorul vezicii biliare (colecistului) și a căilor biliare (conducte anatomice care transportă bila de la ficat la intestin) urmate de dischinezia biliară ca o afecțiune a veziculei biliare si colecistita acută fiind o afecțiune a veziculei biliare, ce se manifestă printr-un sindrom dureros abdominal acut.

Ultimul capitol prezintă pe larg și în detaliu Medicația aparatului hepato- biliar, grupată pe categorii porind de la medicamentele coleretice, reprezentând substanțe ce stimulează secreția hepatică de bilă indicate în afecțiuni hepatice, la medicamente colecistokinetice denumite și colagoge, ce stimulează musculatura netedă a veziculei biliare, relaxând sfincterul lui Oddi și favorizând eliminarea bilei în duoden și finalizând cu medicamentele hepatoprotectoare. Elaborarea unei teme bazată pe cercetarea mediului medical pornește de la cărți și compedii de anatomie și fiziologie de specialitate, la reviste medicale și la site-uri medicale de specialitate. Prin funcțiile sale multiple și variate aparatul hepato-biliar, are o mare contribuție la starea de sănătate a organismului nostru. Fiind direct implicat în procesul de digestie, care ne asigură supraviețuirea, de aceea este necesar să acordăm o atenție deosebită sănătății acestuia.

CAPITOLUL I

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA FICATULUI ȘI A CĂILOR BILIARE

GENERALITĂȚI PRIVIND APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv (cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire, intestinul gros, anusul) și glandele anexe (pancreasul, ficatul și căile biliare). Aparatul digestiv sau canalul alimentar este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor și eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate. Cea mai mare parte a tubului digestiv se găsește în cavitatea abdominală, care este delimitată în partea superioară de mușchiul diafragm, iar în cea inferioară comunică cu cavitatea pelviană, de unde și denumirea de cavitate abdominopelviană.

Cavitatea bucală, primul segment al tubului digestiv, este situată în craniul facial, între fosele nazale și regiunile superioare ale gâtului. Ea este despărțită de fosele nazale prin bolta palatină, iar de regiunile cervicale, prin mușchiul milohioidian, inserat pe osul hioid și pe mandibulă.

Cavitatea bucală comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, iar cu faringele, prin istmul bucofaringian. In cavitatea bucală întâlnim cele două arcade dentare, arcada superioară și cea inferioară, ambele situate pe maxilar și respectiv pe mandibulă. Cavitatea bucală este delimitată de șase pereți: unul anterior, unul posterior, doi laterali, unul superior și altul inferior. Peretele anterior este format din cele două buze: superioară și inferioară. Peretele posterior este incomplet și corespunde istmului bucofaringian, un orificiu neregulat prin care cavitatea bucală comunică cu faringele. Pereții laterali ai cavității bucale sunt alcătuiți din cei doi obraji, care sunt formațiuni musculocutanate de formă patrulateră. Peretele superior sau tavanul cavității bucale este reprezentat de bolta palatină. Peretele inferior sau planșeul cavității bucale este cuprins între arcul mandibular și osul hioid.

Limba este un organ musculoepitelial și membranos situat în cavitatea bucală propriu-zisă și prins pe planșeul bucal. Ea participă la funcția de masticație, în procesul vorbirii, în formarea salivei și constituie suportul segmentului periferic al analizatorului gustativ. Limba este formată dintr-o porțiune verticală, numită rădăcina limbii, și o porțiune orizontală liberă, numită corpul limbii, care se termină cu vârful limbii. Ea prezintă pe fața superioară niște formațiuni numite papile: filiforme, fungiforme și valate, ultimele fiind situate spre rădăcina limbii și formând "V"-ul lingual. Funcțiile pe care le îndeplinește cavitatea bucală sunt: funcția de masticație pentru formarea bolului alimentar, începutul digestiei glucidelor sub acțiunea ptialinei (enzimă secretată de glandele salivare) salivare, funcția de fonație, funcția receptoare, funcția de apărare și funcția fizionomică.

Faringele este un organ cavitar, situat înaintea coloanei cervicale, la întretăierea căilor aeriene și digestive. Porțiunea sa inițială se află la baza craniului, este mai largă decât în rest, fornixiul și comunică anterior cu fosele nazale, etajul nazofaringian, cu cavitatea bucală, buco sau orofaringele și cu laringele – laringofaringele. El se continuă cu esofagul la nivelul vertebrei C6. Ca structuă este alcătuit dintr-o tunică adventice de țesut lax, o tunică musculară de mușchi striați, constituită din fibre circulare: constrictorul superior (cefalofaringic), mijlociu (rinofaringic) și inferior (laringofaringic) ai faringelui și fibre longitudinale, ridicători ai faringelui; tunica submucoasă alcătuită din țesut fibros și descrisă de Thoma Ionescu ca fiind aponevroza internă a faringelui și tunica mucoasă, care căptușește lumenul faringelui. Ea se continuă cu mucoasa cavităților vecine, fiind prevăzută pe alocuri cu foliculi limfatici și alte tonsile, deosebite de cele palatine: amigdala tubară de lângă orificiul tubei lui Eustachio, amigdala faringiană și amigdala laringică. Aceste tonsile formează inelul limfo-epitelial al esofagului, cu rol de apărare biologică contra infecțiilor. Faringele prezintă următoarele funcții: funcția de conducere a bolului alimentar către esofag iar următoarea funcție fiind cea de apărăre împotriva infecțiilor, care pot pătrunde pe cale digestivă sau pe cale respiratorie.

Esofagul este un organ tubular, care se întinde de la faringe la stomac. Limita lui superioară este reprezentată de marginea inferioară a cartilajului cricoid, iar cea inferioară de cardia, orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul. Esofagul are o lungime medie de 25cm, aceasta fiind însă variabilă cu vârsta și înălțimea. Esofagul este situat în trei regiuni topografice: gâtul, toracele și abdomenul, de aceea i se descriu trei porțiuni, și anume cervicală, toracală și abdominală. Porțiunea cervicală sau esofagul cervical se întinde de la limita inferioară a faringelui până la orificiul superior al toracelui. Porțiunea toracică sau esofagul toracic se întinde da la apertura toracică superioară până la hiatusul diafragmatic. Porțiunea abdominală sau esofagul abdominal se întinde de la mușchiul diafragm până la cardia. Peretele esofagului este format din cele patru tunici: (mucoasă care are un epiteliu pavimentos stratificat iar corionul din țesut conjunctiv lax; tunica submucoasă, este formată din țesut conjunctiv lax, care conferă mucoasei esofagiene o mare mobilitate, permițându-i să se deplaseze pe planurile tunicii musculare; tunica musculară și adventicea este alcătuită din două straturi de mușchi, unul intern și altul extern. Stratul intern este compus din fibre musculare dispuse circular, iar cel extern din fibre dispuse longitudinal. Fiziologic, esofagul reprezintă un organ menit să facă legatura dintre faringe și stomac. Se acceptă existența a două zone anatomice prevăzute cu activitate sfincteriană: una situată la joncțiunea faringo-esofagiană și alta, în vecinătatea inelului hiatal, la limita dintre esofagul propriu-zis și vestibulul gastro-esofagian.

Stomacul, organ cavitar, reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. El se găsește în etajul superior al cavității abdominale, în loja gastrică, care este delimitată de diafragm, ficat, mezocolonul transvers și peretele abdominal. Stomacul este fixat în această lojă prin următoarele mijloace de fixare: continuitatea cu esofagul și duodenul; pediculii vasculari; ligamentele peritoneale care leagă stomacul de organele vecine; presiunea abdominală. Stomacul are forma literei “J” când este gol și forma unui cimpoi când este plin. El cuprinde două porțiuni una verticală și alta orizontală. Stomacul are două fețe (anterioară și posterioară), două margini (dreaptă și stângă) și două orificii (superior și inferior). Pereții stomacului sunt alcătuiți din patru straturi sau tunici: tunica mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară și tunica seroasă. Tunica mucoasă învelește suprafața internă a acestui organ. Aparatul glandular este alcatuită din trei tipuri de glande: glande cardiale, fundice și glande pilorice. Glandele fundice, numite și glandele principale se găsesc în regiunea fundului și corpului stomacului. Rolul lor este acela de a sintetiza și secreta pepsinogenul, profermentul din care ia naștere pepsina. Glandele pilorice se află în regiunea antrală și pilorică, mai ales pe mica curbură. Sunt de tip tubuloacinos, cu pereții alcătuiți din celule ce secretă un mucus deosebit din punct de vedere chimic de mucusul secretat de celelalte celule epiteliale gastrice. Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, dispuse în trei straturi: extern, mijlociu și intern. Stratul extern este constituit din fibre așezate longitudinal, în continuarea stratului longitudinal al esofagului. Stratul mijlociu, alcătuit din fibre dispuse circular, încercuiește corpul stomacului și se îngroașă la nivelul pilorului, unde formează sfincterul piloric. Stratul intern este format din fibre musculare dispuse oblic. Acest strat este prezent numai în porțiunea verticală a stomacului. Din punct de vedere fiziologic, stomacul primește alimentele și datorită funcției sale motorii, le frământă, le amestecă cu sucul gastric și apoi le evacuează în duoden. Stomacul intervine prin funcția secretoare, în digerarea țesutului conjunctiv și a proteinelor cu ajutorul acidului clorhidric și al pepsinei. Un rol protector de prim-ordin îl are mucusul gastric, care apără mucoasa de acțiunea sucului gastric. Mai întâi secreția gastrică este declanșată printr-un mecanism reflex-nervos, iar apoi prin mecanism neuro-chimic cu punct de plecare în mucoasa gastrică și intestinul subțire (faza intestinală).

Intestinul subțire este cel mai lung segment al tubului digestiv, măsurând peste 4 metri, el se întinde de la pilor și se termină la nivelul valvulei ileocecale (locul în care comunică cu intestinul gros). El are trei segmente: duoden, jejun și ileon. Duodenul reprezintă porțiunea inițială a intestinului subțire și se întinde de la sfincterul piloric până la unghiul pe care acesta îl face cu jejunul, numit unghi duodenojejunal și are o lungime de circa 30 cm. El are forma unei potcoave, în scobitura căreia se găsește capul pancreasului el cuprinde patru mari porțiuni, și anume bulbul duodenal, porțiunea descendentă, porțiunea orizontală și porțiunea ascendentă. Bulbul duodenal este prima porțiune a duodenului și se întinde de la pilor până la colul vezicii biliare, el reprezintă porțiunea mobilă a duodenului și este acoperită în întregime de peritoneu. Porțiunea descendentă reprezintă ce de-al doilea segment al duodenului, ea se întinde de la flexura duodenală superioară până la flexura duodenală inferioară și are o direcție verticală. Porțiunea orizontală reprezintă cel de-al treilea segment al duodenului, ea se întinde de la flexura duodenală inferioară până la punctul în care duodenul întâlnește vasele mezenterice superioare. Porțiunea ascendentă, cel de-al patrulea segment al duodenului, continuă porțiunea orizontală până la flexura duodenojejunală. Anterior ea vine în raport cu ansele jejunale. Se găsește în firida colică stângă. Structura peretelui duodenului este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară, (cu fibre musculare circulare și longitudinale) și seroasă, care îl acoperă numai pe fața anterioară. Fiziologic, duodenul are două funcții principale: motorie și secretorie. Secreția duodenală elaborează secretina (cu rol în stimularea pancreasului și a intestinului), enterokinaza (care transforma tripsinogenul în tripsină) și mucus. La nivelul duodenului începe să se amestece chimul alimentar sosit din stomac cu sucul duodenal, bila și sucul pancreatic.

Jejunul și ileonul alcătuiesc împreună intestinul mezenterial care se întinde de la unghiul duodenojejunal până la valvula ileocecală sau valvula lui Bauhin. Denumirea de intestin mezenterial provine de la mezenter, formațiune peritoneală care leagă jejunul și ileonul de peretele abdominal posterior și care-i asigură în același timp mobilitatea. Calibru este mic și umple cea mai mare parte a cavității peritoneale. Peretele jejunului și ileonului ca și peretele duodenului și stomacului, este format din patru tunici ce se succed astfel de la interior către exterior: tunica mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară și tunica seroasă. Spre deosebire de duoden, seroasa învelește întreaga circumferință a jejunului și ileonului.

Tunica mucoasă sau mucoasa intestinului subțire prezintă o serie de cute circulare, dispuse transversal, perpendicular pe axul intestinului, care proeminează spre lumenul intestinal pe o înălțime de 7-8 mm și se numesc valvule conivente sau plici circulare și numeroase vilozități intestinale, realizând o suprafață enormă, cu mare rol în absorbția intestinală.Vilozitățile sunt mai rare în ileon și lipsesc complet la nivelul intestinului gros. In porțiunea terminală a ileonului se găsesc numeroși foliculi limfatici. La nivelul ileonului, foliculii linfatici se aglomerează, formând plăcile Peyer, vizibile cu ochiul liber iar la nivelul foliculilor linfatici lipsesc atât glandele cât și vilozitățile intestinale. Fiziologic jejunul și ileonul prezintă trei mari funcții: motorie, secretorie și de absorbție.

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv; el se întinde de la valvula ileocecala până la orificiul anal. Calibrul intestinul gros este așa cum îl arată și numele mai mare decât cel al intestinului subțire, el merge descrescând de la porțiunea inițială care are un diametru de 7 cm către parte terminală, unde diametrul scade la circa 4cm. Intestinul gros pleacă din fosa iliacă dreaptă și se termină la nivelul vertebrei S3 descriind așa numitul cadru colic, cu deschiderea în jos, în mijolcul căruia se află ansele intestinului mezenterial. Lungimea lui variaza intre 1,5 și 3 metri. Intestinul gros cuprinde următoarele porțiuni: cecul, colonul și rectul.

Cecul reprezintă porțiunea inițială a intestinului gros și este situat sub unghiul ileocecal. Cecul are un grad de mobilitate. El are forma unei ampule cu o lungime si un calibru de circa 7 cm. Extremitatea lui superioară se continuă cu colonul ascendent, iar cea inferioară se îngustează în formă de fund de sac și se continuă cu apendicele venicular un diverticul rudimentar al cecului care are formaunui tub cilindric de 6-8cm și lat de câțiva mm. El este un organ mobil, fiind acoperit de peritoneu pe toată lungimea lui. Colonul cuprinde un segment ascendent, unul transvers și altul descendent.

Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura colică dreaptă. Este fixat de peretele posterior al abdomenului prin peritoneu parietal care-l acoperă pe fața anterioară. Colonul ascendent prezintă toate caracteristicile intestinului gros.

Colonul transvers se întinde de la flexura colică dreaptă până la flexura colică stângă unde se continuă cu colonul descendent. Este un segment mobil situat intrperitoneal cu o lungime relativ mare (circa 50cm), formând o ansă cu concavitatea în sus. Acesta împarte cavitatea abdominală în două etaje, unul superior supramezocolic și altul inferior inframezocolic.

Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la nivelul crestei iliace, unde se continuă prin colonul sigmoid.

Colonul sigmoid sau ileopervian este ca și cel tranvers un segment mobil fiind prevăzut cu un mezou numit mezosigmoid. Acesta are forma unui evantai care se inseră pe peretele posterior al abdomenului. Colonul sigmoid se află în fosa iliacă stângă și în micul bazin, el are forma literei grecești sigma, de unde și numele pe care îl poartă.

Rectul este segmentul terminal al intestinului gros și al tubului digestiv. El începe după terminarea colonului sigmoid și se întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus. Rectul se gasește în partea posterioară a bazinului în loja rectală care este delimitată anterior de o aponevroză, posterior de osul sacru și de coccis, iar lateral de mușchii ridicători anali. Rectul prezintă în plan sagital două curburi, una cu concavitate anterioară, care urmează fața anterioară a sacrului, și alta cu concavitate posterioară. În tubul digestiv se găsesc numeroase glande, unele în pereții săi, altele constituind organe glandulare anexe. În această categorie intră glandele salivare, ficatul și pancreasul. În general glandele salivare sunt exocrine de tip tubuloacinos anexate cavității bucale. Ele secretă saliva, care are rol în digestia bucală, în vorbire. Glandele salivare sunt de două feluri mici și mari. In compoziția salivei se găseste 99,5% apă, 0,2% substanțe anorganice (Na+, K+, Cl-, HCO3-, HPO32-, Mg2+, Ca2+) și 0,3% substanțe organice (amilaza salivara, mucina și lizozimul). În raport cu așezarea lor, glandele salivare sunt denumite astfel: parotida, submandibulara și sublinguala.

Glanda parotidă – este cea mai voluminoasă glandă salivară, ea se află în loja glandei parotide, care are forma unei piramide prismatice alcătuită din șase pereți.

Glanda submandibulară – este situată într-o porțiunea regiunii cervicale superioare numită loja submandibulară. Loja se află sub planșeul bucalși este mărginită de următorii pereți: un perete medial și superior un perete lateral și superior un perete lateral și intern alcătuit din fascia cervicală superficială. Glanda submandibulară este o glandă mixtă, seromucoasă, în care predomină acinii seroși.

Glanda sublinguală – este așezată pe planșeul bucal, sub mucoasa bucală, de o parte si de alta a frâului limbii, în loja sublinguală, care este delimitată de patru pereți: unul superior, reprezentat de mucoasa sublinguală unul inferior, format din mușchii planșeului bucal unul lateral reprezentat de corpul mandibulei, un perete median, alcătuit din mușchii limbii. Glanda sublinguală prezintă aproape aceasi structură ca și glanda submandibulară fiind de tip mixt mucoseroasă.

Ficatul fiind cel mai mare organ din corpul uman (după piele), reprezintă aproximativ 1/50 din greutatea totală a unei persoane. Este așezat în partea dreaptă a abdomenului, sub coaste, și constituie un organ extrem de important pentru funcționarea și sincronizarea corectă a proceselor din corpul nostru, indispensabile vieții.

Ficatul are rol de filtru al organismului: purifică și elimină toxinele acumulate din mâncare, bauturi sau medicament pe care le utilizăm în orice moment al zilei. De asemenea, ficatul mai are rol și în producerea bilei, a factorilor de coagulare a sângelui și a unor proteine, în distribuția sângelui circulant în organism și de depozitare a unor vitamine, minerale și a glucozei. In viața intrauterină, el are un rol extrem de important în producerea hematiilor (globulele roșii).

Pancreasul numit deasemenea și "organul ascuns", este așezat în partea profundă a cavității abdominale, în spatele stomacului; între duoden și splină. Împreună cu ficatul, pancreasul s-a dezvoltat din peretele duodenului și neavând loc în acest perete a luat în cursul dezvoltării un drum propriu în jurul duodenului.

Locul de deschidere a a celor două conducte excretoare(canalul Wirsung și canalul hepatocoledoc) arată punctul de unde au migrat mugurii embrionari hepatic și pancreatic. Pancreasul are o formă alungită, asemănătoare literei “J” având o lungime de aproximativ 3 cm și este compus din cap, corp și coadă. Capul pancreasului este înconjurat de duoden. In interiorul pancreasului există mici ducte (tuburi) care transportă lichidele produse de pancreas în ductul pancreatic – acest canal poartă fluidele de-a lungul pancreasului, de la coada la cap și către duoden. Tubul biliar comun traverează prin secțiunea capului pancreasului, transportând bila din ficat și vezicula biliară în intestinul subțire. Canalele biliare și cel pancreatic se întâlnesc înaine de intrarea în duoden și au o deschidere comună spre intestinul subțire. Pancreasul produce sucuri și enzime care traversează aceste ducte spre intestin, unde se amestecă cu alimentele. Enzimele digeră grăsimile, proteinele, carbohidrații, astfel încât acestea să poată fi absorbite de intestin. Sucurile pancreatice joacă un rol important în menținerea sănătății. Pancreasul produce insulina care este preluată de sângele care irigă organele. Insulina este importantă pentru reglarea cantității de zahăr (glucoză) din sânge.

Pancreasul este alcătuit din două tipuri de țesut:

Endocrin – fomat din cordoane de celule prismatice (celule alfa care produc glucagon și celule beta care secretă insulina și o eliberează în fluxul sanguin,ele sunt răspândite în interiorul lobulilor sub forma unor insule (insulele Langerhans). Acești hormoni reglemenează transportul de glucoză către celulele organismului și sunt importanți în producerea energiei.

Exocrin – produce enzimele necesare în procesul de digestie a grăsimilor, proteinelor și carbohidraților. În mod normal, enzimele sunt create și transportate către duoden într-o formă inactivă, fiind activate atunci când este necesar. Tesutul exocrin fabrică bicarbonați care au rolul de a neutraliza acizii din stomac.

1.2. ANATOMIA FICATULUI

Ficatul, glandă anexă a tubului digestiv, are culoare brună-roșiatică, dimensiuni variabile cu vârsta și o greutate medie de 1500g, fiind cea mai mare glandă din organismul nostru. El se găsește în etajul abdominal supramezocolic, unde ocupă loja hepatică, situată între bolta diafragmului, flexura colică dreaptă și stomac. El intervine în metabolismul intermediar al glucidelor, proteinelor și lipidelor; detoxifică organismul, transformând unele substanțe toxice în compuși nenocivi pe care îi elimină. Ficatul nu primește numai sânge arterial, ca oricare organ, la nivelul lui prin vena portă este adus și sânge incărcat cu principii nutritive din teritoriul organelor digestive abdominale. Aceste multiple activități hepatice solicită aproximativ 12% din consumul general de oxigen al organismului. Aproape o treime din debitul de întoarcere venoasă în atriul drept provine din venele hepatice. La ieșirea din ficat, sangele din venele hepatice ating . Ficatul se compune din lobi, segmente și nobuli. Fiecare lob hepatic este format din câte două segmente. Astfel, lobul stâng conține un segment lateral și altul medial, iar lobul drept, un segment anterior și altul posterior. Segmentația ficatului este dată de distribuția arterei hepatice și a căilor biliare intrahepatice, la care se adauga distribuția venei porte. De aceea, fiecare dintre cele patru segmente are câte un pendicul segmentar în care intră o ramură a arterei hepatice, un canal biliarși o ramură a venei porte. Unitatea morfologică și funcțională a ficatului este lobul hepatic.

Ficatul este un organ foarte bine vascularizat; este cel mai greu viscer. El cântărind în jur de 1200-1500g, la omul viu și este cu 500-700g, uneori cu 900g, mai greu din cauza sângelui pe care îl conține. Dimensiunile medii ale ficatului la om sunt următoarele: 28cm în sens transversal (lungimea); 8cm în sens vertical la nivelul lobului drept (grosimea) și în sens antero-posterior (lărgime). Dar volumul ficatului variază foarte mult: cu vârsta, cu sexul, după cantitatea de sânge conținut, cu perioadele digestiei, cu stările patologice.

Ficatul este un organ asimetric. Cea mai mare parte a lui (aproximativ trei pătrimi) se găsește în jumătatea dreaptă a abdomenului și numai restul (o pătrime) se găsește în jumătatea stângă. El răspunde hipocondrului drept, epigastrului și unei părți din hipocondrul stâng, are un aspect lucios și este foarte neted. Versantul posterior al feței diafragmatice, care este lipsit de peritoneu, are un aspect aspru, rugos. El este menținut la locul lui, cu toate organele abdominale în primul rând prin presa abdominală. Deasemenea el este susținut de suportul elastic al celorlalte organe abdominale. Cu toate mijloacele de fixare, ficatul este un organ mobil. El se mișcã în timpul respirației, coboară în respirație și urcă în inspirație. De aceea când se palpează ficatul, se recomandă pacientului să respire superficial.

Ficatului i se descriu două fețe: una inferioarã, viscerală și alta superioară, diafragmatică. Fețele sunt separate în partea anterioară printr-o margine inferioară, totdeauna bine exprimată. În partea posterioară, cele două fețe se continuă una cu cealaltă, așa că limita separativă dintre ele apare foarte ștearsă. Ficatul la exterior apare format din doi lobi, unul drept și unul stâng. Separația lor este indicată pe fața diafragmatică a organului prin inserția ligamentului falciform. Acest ligament este situat în planul medio-sagital al corpului, așa că lobul drept e mult mai voluminos decât lobul stâng. Pe fața viscerului linia de separare între cei doi lobi e dată de șanțul sagital stâng.

Fața viscerală – pe această față se găsește o regiune deosebit de importantă – hilul ficatului. Fața este plană și privește în jos, înapoi și spre stânga. Se continuă cu porțiunea posterioară a feței diafragmatice. Fața diafragmatică privește în sus și înainte, de aceea o numesc fața superioară. Ea este acoperită pe cea mai mare întindere de peritoneu, cu excepția porțiunii sale posterioare care aderă strâns la diafragmă. Această față diafragmatică este convexă, pătrunde în torace și se ascunde în cea mai mare parte sub cupola diafragmei; numai o mică parte se pune în contact cu peretele abdominal anterior. Fața diafragmatică este întinsă și datorită convexității sale i se descriu patru porțiuni orientate în direcții diferite, cu patru fețe diferite care se continuă între ele fără limite evidente. Avem astfel trei porțiuni: superioară, anterioară și posterioară. Primele trei porțiuni sunt acoperite de peritoneu și se întind de la marginea inferioară a ficatului pană la foița superioară a ligamentului coronar, ele formează împreună partea liberă a feței diafragmatice.

1.3. FUNCȚIILE FICATULUI

Majoritatea alimentelor ingerate și degradate la nivelul grastro-intestinal până la stadiul de nutriente asimilabile este absorbitră și transporatată pe cale sanguină la nivelul țesuturilor și organelor pentru a asigura substratul emergetic al diverselor manifestări vitale. Înainte de a ajunge la țesuturile beneficiare, acestea suferă importante transformări la nivelul ficatului. În afara funcțiilor sale de rezervor sanguin și de organ secretor de bilă necesară digestiei intestinale, ficatul deține un rol determinant în realizarea proceselor metabolice de sinteză, degradare sau stocarea substanțelor organice și anorganice absorbite la nivelul intestinal.

El reține, metabolizează sau sintetizează numeroase substanțe utile reacțiilor biochimice locale și generale, transferând substrate și energii de un sistem metabolic la altul pentru a asigura normalitatea unor constanteale mediului intern și adaptarea acestora la necesitățile variabile ale organismului.

Ficatul intervine atât în metabolismul hidrocarbonatelor, lipidelor și proteinelor, cât și în neutralizarea substanțelor toxice de origine endogenă sau exogenă.

Metabolismul hidrocarbonatelor este influențat pe mai multe căila nivel hepatic, începând cu depunerea glicogenului și conversia galactozei și frucozei în glucoză și sfârșind cu gluconeogeneza și formarea diverșilor compuși de metabolism intermediar. Ficatul este deosebit de important pentru menținerea concentrației normale a glucozei sanguine. Ficatul îndeplinește astfel rolul unui adevărat sistem tampon al echilibrului glicemic.

Metabolismul lipidelor deși are rol în aproape toate celulele corpului uman, unele aspecte particulare apar mai ales în ficat. Specifice funcțiilor hepatice sunt ritmul foarte ridicat al beta-oxidării acizilor grași și sinteza unor mari cantități de colesterol, fosfolipide și lipo-proteine, precum și conversia hidrocarbonatelor și proteinelor în grăsimi. Pentru a elibera energie, grăsimile neutre sunt mai întâi scindate în glicerol și acizi grași care la rândul lor vor fi transformați prin beta-oxidare în acid acetoacetic și acetil coenzima A. Fosfolipidele sunt deasemenea sintetizate în ficat și transportate de către lipoproteine pe cale sanguină, ca și restul de colesterol la diversele țesuturi și organe. Grăsimie sintetizate la nivel hepatic din hidrocarbonate sunt preluate și transportate pentru a fi depozitate în țesutul adipos în vederea utilizării lor ulterioare.

Metabolismul proteinelor este și mai dependent de participarea ficatului decât cel al hidrocarbonatelor și lipidelor. Dacă unele procese de metabolizare a glucidelor și lipidelor la nivel hepatic pot lipsi, supraviețuirea nu este posibilă fără participarea ficatului la asigurarea metabolismului proteic. Principale funcții ale ficatului în metabolizarea proteinelor sunt: dezaminarea aminoacizilor, tranformarea amoniacului în uree, sinteza proteinelor plasmatice și interconversiunea dintre anumiți aminoacizi și alți produși de metabolism intermediar. Dintre celelalte funcții hepatice cu consecințe metabolice și funcționale generale fac parte depozitarea vitaminelor A,D,B12 stocarea fierului sub formă combinată cu apoferitină hepatică, sinteza principalilor factori de coagulare a sângelui, precum și inactivarea sau excreția pe cale biliară a unor hormoni, droguri și substanțe toxice.

Rolul ficatului în sinteza factorilor de coagulare, ficatul deține un rol major în sinteza fibrinogenului, a protrombinei a proaccelerinei și probabil și a altor factori implicați în procesul coagulării.

Capacitatea ficatului de a îndepărta factori activi ai coagulării din circulație joacă rol important în homeostazia coagulării. Coagularea intravasculară este mai redusă dacă romboplastina este injectată în circulația portală decât când este administrată în circulația generală. Vitamina K, apare ca un catalizator esențial în sinteza protombinei, a factorului VII( factor stabil, care accelerează conversiunea protombinei), a factorului IX și a factorului X. Tot ficatul reprezintă organul principal de depozit al vitaminei K. Tulbulările de coagulare în bolile ficatului recunosc un mecanism complex, putând fi făcuți răspunzători următorii factori: deprimarea sintezei factorilor de coagulare, care în mod normal sunt eliberați de ficat; mărirea necesarului în factorul de coagulare; producere unor factori de coagulare anormali; deficit de vitamina K; anomali trombocitare.

Rolul ficatului în metabolizarea alcoolului, funcția de metabolizare a alcoolului nu este specifică omului, fiind regasită la mamifere, insecte sau chiar la vegetale și microorganisme. Dezvoltarea unui sistem enzimatic capabil să catabolizeze alcoolul la viețuitoarele care n-au venit niciodată în contact cu alcoolul îi conferă semnificația unui sistem de apărare. Alcoolul este rapid absorbit la nivelul tubului digestiv de unde prin circulația portală ajunge la ficat prima și cea mai importantă stație în metabolizarea acestuia. Hepatocitul dispune de trei sisteme enzimatice pentru oxidarea alcoolului două localizate în citosol( alcooldehidrogenază și catalază), și sistemul microsomal.

Rolul ficatului în metabolizarea hormonilor steroizi, ficatul deține locul cel mai important în metabolozarea hormonilor steroizi. Cortizonul și corticosteronul sunt steroizi C21, care circulă în sânge transportați de o globulină și sunt catabolizați în exclusivitate de ficat.

Estrogenii sunt steroizi C18, elaborați în principal de ovar și placentă, care circulă legați de proteinele plasmatice. Hormonul activ fiziologic este estradionul, însă prin sângele menstrual se elimină și cantități semnificative de estronă și estriol. Locul principal al metabolizării și inactivării estrogenilor este reprezentat de ficat.

Progesteronul este un steroid pregnan-dionic, elaborat de corpul galben al ovarului și de corticosuprarenală. La nivelul ficatului suferă o metabolizare reductivă, cu formare de numeroși metaboliți, acesta joacă un rol important în controlul producerii enzimelor necesare pentru hidroxilarea hormonilor steroizi și a medicamentelor.

Testosteronul este un steroid C19, care la nivelul ficatului este convertit în androsteron și etiocolanolonă. Aceștia sunt ulterior conjugați cu acid glicuronic pentru a fi transformați în metaboliți hidrosolubili, excretabili prin urină.

Aldosteronul, catabolizarea hepatică a aldosteronului se face după aceeași schemă ca și pentru cortizon, cu reducerea inelului A și apoi conjugarea tetrahidroderivaților cu acid glicuronic.

Funcția antitoxică a ficatului, transformările metabolice ale diverselor substanțe exogene sau endogene pot să ducă la formarea unor metaboliți toxici pentru organism. Sarcina detoxifierii acestora revine în cea mai mare măsură ficatului. Uneori produșii care rezultă din această acțiune de detoxifiere a ficatului sunt mai activi sau mai toxici decât cei inițiali. De exemplu, detoxifierea unor medicamente duce la formarea unor metaboliți mai activi. Substanțele toxice endogene formate la nivelul colonului prin acțiunea florei microbiene asupra substanțelor proteice(histamină, fenol, indol, scatol) sunt primele care ajung la ficat pe calea circulației portale. Aici ele sunt detoxifiate prin intermediul proceselor de conjugare, oxidare, hidroliză și reducere. Mecanismele principale de detoxifiere sunt conjugare și oxidarea, enzimele care participă la aceste procese sunt localizate în microzomi. Procesele de conjugare se efectuează cu ajutorul acidului glicuronic, al glicinei, al acidului acetic, al cisteinei, și al glutationului. Capacitatea de detoxifiere este influențată de vârstă, sex, starea sănătății, starea de nutriție și de competiția medicamentoasă.

Medicamentele sunt detoxifiate mai ales de către sistemele oxidative, prin acest mecanism, medicamentele sunt în general convertite în substanțe cu solubilitate hidră crescută, favorizându-le astfel excreția urinară. Componenții liposolubili își reduc excreția din cauza retrodifuziunii plasmatice de la nivelul tubilor renali. Morfina este în mod esențial conjugată la nivelul ficatului și excretată ca atare în urină. În condiții normale se regăsesc numai cantități infime de morfină neconjugată. Insuficiența hepatică se caracterizează prin creșterea raportului urinar al morfinei libere/morfină conjugată. Unele medicamente cu toxicitate crescută: atropina, curara, morfina, stricnina sunt parțial stocate în ficat, reducândulise astfel toxicitatea prin eliberarea lor progresivă.

Funcția secretorie și excretorie a ficatului, bila este produsul de secreție al ficatului, care este elimină în căile biliare. Pe lângă bilă, ficatul mai elimină colesterol sau metale grele. Bila conține apă, acizi biliari, pigmenți biliari, bilirubină, proteine și ioni de Na, K sau Cl. Bila este secretată continuu de către ficat și este depozitată în vezica biliară de unde va fi eliminată în timpul digestiei pentru a emulsiona lipidele.

Desfășurarea numeroaselor funcții ale ficatului necesită îndeplinirea a trei condiții esențiale:

O integritate structurală a celulelor hepatice existente, chiar dacă numărul acestora este scăzut. Se apreciază că scăderea numărului de celule hepatice la 20% din valoare lor normală este suficientă îndeplinirii funcțiilor sale;

Un aport de “materiale” suficient cantitativ și adecvat calitativ, repreyentat de numeroasele substanțe aduse odată cu alimentele și necesare sintezelor ce au loc în ficat. În primul rând, aceasta înseamnă o alimentație rațională, care la bolnavul cu o deficiență hepatică trebuie să fie astfel ajustată, încât să menajeze cât mai mult posibil rezerva sa funcțională.

Un aport normal de sânge, atât arterial (ce asigură oxigenul necesar reacțiilor biochimice), cât și venos (care transportă substanțele alimentare la ficat și le eliberează în circulație pe cele sintetizate sau preluicrate).

1.4. CĂILE BILIARE EXTRAHEPATICE

Căile sunt conducte care asigură transportul bilei de la celulele hepatice până la duoden. Ele alcătuiesc prin urmare aparatul excretor al ficatului. Deosebim două tipuri de căi biliare și anume: intra și extrahepatice. Căile biliare intrahepatice sunt reprezentate de canaliculele biliare intralobulare fără perete propriu; colangiole; canale biliare interlobulare situate în spațiul port; canalele hepatice drept și stâng. Căile biliare extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepatic comun rezultat din unirea canalului hepatic drept și a canalului hepatic stâng, canalul coledoc, vezicula biliară și canalul cistic. Canalul hepatic și canalul coledoc alcătuiesc împreună canalul hepatocoledoc sau canalul colector care drenează bila în duoden. Vezicula biliară și canalul cistic formează împreună aparatul diverticular al căilor biliare extrahepatice.

Canalul hepatocoledoc este un conduct cu diametrul de 4-5 mm format din două segmente, și anume canalul hepatic comun și canalul coledoc. Canalul hepatic comun ia naștere din cele două trunchiuri biliare de origine, unul drept și altul stâng. El iese din ficat la nivelul hilului hepatic, întinzându-se până la confluența cu canalul cistic. Canalul hepatic comun este cuprins între epiploonul hepatoduodenal (împreună cu artera hepatică și vena portă). El are o lungime de circa 3cm. Canalul coledoc continuă canalul hepatic, întinzându-se de la confluența canalului hepatic cu cisticul până la deschiderea în duoden. El are o lungime de circa 6 cm. Canalul coledoc coboară în jos și înăuntru, trece înapoia duodenului și pancreasului și apoi se deschide pe fața lateromedială a duodenului descendent împreună cu canalul pancreatic principal (Wirsung) în ampula lui Vater. Așa cum s-a arătat la structura duodenului, ampula lui Vater se deschide în duoden printr-un orificiu mic la nivelul papilei mari. Extremitățile celor două canale (coledoc și Wirsung) sunt înconjurate de câte un fascicul muscular cu rol de sfincter. Ampula lui Vater este și ea înconjurată de un fascicul muscular care alcătuiește sfincterul Oddi, cu rol în reglarea evacuării sucului biliopancreatic în duoden. Ca structură, canalul hepatocoledoc este format dintr-o tunică externă conjunctivomusculară și o tunică internă mucoasă prevăzută cu un epiteliu cubic. Mucoasa canalului coledoc conține glande tubulare, a căror secreție diluează bila. Canalul hepatocoledoc este învelit de seroasa peritoneală.

Vezicula biliară și canalul cistic. Vezica biliară este un organ cavitar în formă de pară, cu o lungime de 8-10 cm. Ea constituie principalul component al aparatului diverticular care depozitează și concentrează bila. Vezicula biliară este așezată pe fața inferioară a ficatului, în segmentul anterior al șanțului sagital drept, în fosa veziculei biliare. Ea cuprinde trei porțiuni: fundul, corpul și gâtul sau colul. Fundul veziculei biliare este mobil, fiind acoperit din toate părțile de peritoneul visceral. El depășește marginea anterioară a ficatului în funcție de gradul de umplere a veziculei biliare. Fundul veziculei biliare se află în incizura cistică a marginii anterioare a ficatului și vine în raport cu peretele abdominal. Corpul are o față superioară, care aderă de fața inferioară a ficatului, și o față care este acoperită de seroasa peritoneală și care vine în raport cu colonul transvers și cu prima porțiune a duodenului. Colul sau gâtul veziculei biliare are o formă conică și este cuprins în ligamentul hepatoduodenal. El este delimitat de veziculă și de canalul cistic prin două șanțuri care corespund în interior la două valvule: o valvulă proximală, care desparte colul de corpul veziculei, și o valvulă distală, care desparte colul de canalul cistic. Gâtul veziculei biliare vine în raport cu ramura dreaptă a venei porte și bulbul duodenal. Ca structură, peretele veziculei biliare este alcătuit din trei tunici: mucoasă, conjunctivo-musculară și seroasă. Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber o serie de pliuri, dintre care unele dispar după întinderea peretelui, altele nu. Acestea din urmă delimitează mici cavități sau areole pe suprafața mucoasei. La examenul microscopic, mucoasa apare formată dintr-un epiteliu absorbant în care se găsesc celule cu plăcuță striată (microvili) și celule calciforme. Corionul mucoasei este format din țesut conjunctiv, în care se înfundă glandele mucoasei.

Tunica conjunctivo-musculară este alcătuită din țesut conjunctiv și din țesut muscular neted. Fibrele musculare sunt dispuse în fascicule cu dispoziție plexiformă (circulare, oblice și longitudinale). Tunica seroasă este formată din peritoneul visceral de pe fața inferioară a corpului veziculei și din regiunea fundului; pe fața superioară a corpului se află țesut conjunctiv lax. Canalul cistic, un conduct care continuă vezicula biliară, se deschide în canalul hepatocoledoc. El are o lungime de 3-4 cm și un calibru de 3-4 mm. Mucoasa canalului cistic prezintă numeroase proeminențe lamelare, numite valvulele lui Heister. Acestea nu sunt altceva decât plici ale mucoasei, în structura cărora intră și fibre musculare. Uneori aceste plici au aspect spiralat. Vascularizația și inervația căilor biliare extrahepatice. Arterele care asigură nutriția căilor biliare extrahepatice sunt ramuri ale arterei hepatice. Dintre acestea, cea mai importantă este artera cistică, care, ajunsă la nivelul gâtului veziculei biliare, se împarte în ramuri terminale, formând anastomoze. Venele urmează un traiect opus arterelor, vărsându-se în vena portă. La nivelul feței superioare a veziculei există venule care pătrund direct în ficat. Limfaticele merg la ganglionii situați în pediculul hepatic și înapoia duodenului și pancreasului. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ și anume din plexul celiac. Fibrele nervoase formează în peretele veziculei biliare plexuri nervoase intramurale.

1.5. BILA ȘI ROLUL EI ÎN ORGANISM

Bila, produs de secreție exocrină a ficatului, este secretată în mod continuu de celulele hepatice; acestea poartă numele de bilă hepatică. În perioadele interdigestive, bila hepatică este transportată prin canalul hepatic și cistic în vezicula biliară, unde se acumulează și se concentrează de aproximativ zece ori; aceasta se numește bilă veziculară. Bila este un lichid a cărei culoare variază în raport cu proveniența ei. Cea care se scurge din vezicula biliară (bila veziculară), fiind mai concentrată, este de culoare brună închisă, iar cea care se scurge din canalul coledoc și din canalele hepatice (bila hepatică) este de culoare galbenă- aurie. Bila hepatică are o reacție alcalină ( PH=7,5 – 8), iar bila veziculară una ușor acidă ( PH= 6-7). În 24 de ore, ficatul secretă 600-800ml de bilă. Bila hepatică este alcătuită din 97% apă și 3% substanțe organice și anorganice. Substanțele anorganice, în proporție de numai 0,7%, sunt formate din săruri de Na, K, Mg și Ca (bicarbonați, fosfați și cloruri). Substanțele organice, în proporție de 2,3%, sunt reprezentate de următorii compuși: acizii și sărurile biliare, pigmenții biliari, colesterolul și diferite grasimi.

Acizii biliari și sărurile biliare joacă cel mai important rol fiziologic în digestia și absorbția intestinală. În bila omului se găsesc 4 acizi biliari cu formele chimice asemănătoare, și anume acizii colic,dezoxicolic, chenodezoxicolic și litocolic. Acizii colici sunt cupați (conjugați) de celula hepatică cu glicocolul și taurina (derivat al cistinei) formând acizii glicocolic, taurocolic, glicodezoxicolic etc. La rândul lor, acești acizi se combină cu sodiul și potasiul formând sărurile biliare. Dintre aceste săruri, glicocolatul și taurocolatul de sodiu se găsesc în cantități mari, după care urmează glicodezoxicolatul și taurodezoxicolatul de sodiu. Sărurile biliare au multiple roluri. Ele manifestă o acțiune asemănătoare detergenților, scăzând tensiunea superficială a particulelor mari de grăsime și determinând astfel fracționarea sau emulsionarea lor în particule foarte fine. Prin emulsionare, suprafața de contact a grăsimilor alimentare cu lipaya pancreatică devine mult mai mare, ceea ce accelerează procesul de descompunere enzimatică hidrolitică a acestora. De asemenea se consideră că sărurile biliare au proprietatea de a activa lipaza pancreatică. În sfârșit ele intervin așa cum vom vedea mai departe, în procesul de absorbție intestinală a grăsimilor și în stimularea peristaltismului intestinal. Sărurile biliare reabsorbite ajung din nou la ficat, unde exercită o acțiune stimulantă asupra secreției biliare (acțiune coleretică). Pigmenții biliari reprezintă produșii de degradare ai grupării prostetice din molecula hemoglobinei. Ei sunt aceia care dau colorația bilei. În bilă există doi pigmenți biliari, și anume bilirubina, care se găsește în cantități mari, și biliverdina, prezentă în cantități foarte mici. Biliverdina este un produs de oxidare a bilirubinei. Bilirubina existentă în plasma sanguină circulă combinată cu o globulină sau cu o albumină. La nivelul celulelor hepatice, ea este desprinsă de aceste proteine, cuplată (conjugată) cu acidul glucuronic, după care se varsă în canaliculii biliari, iar de aici trece în intestin prin căile biliare extrahepatice. Pigmenții biliari nu au nici un rol în digestie, ei fiind produși de degradare care se elimină prin fecale si urină.

Colesterolul este substanța din care iau naștere acizii biliari. Ca și sărurile și pigmenții biliari, colesterolul din bilă este în mare parte eliminat prin fecale, în parte reabsorbit în sângele din teritoriul venei porte, ajungând astfel din nou la ficat (este așa- numitul ciclu enterohepatic al sărurilor biliare, al pigmenților biliari și al colesterolului). Colesterolul nu are rol în digestie. În esență, aportul bilei în digestie se reduce doar la acțiunea sărurilor biliare de a emulsiona grăsimile. Bila nu este considerată ca un suc digestiv propriu- zis, deoarece nu conține enzime care să descompună substanțele alimentare. Ea reprezintă calea excreție a unor produși chimici, printre care cei mai importanți sunt pigmenții biliari și colesterolul. Reglarea secreției biliare se face printr-un mecanism dublu: nervos și umoral. Mecanismul nervos se manifestă prin acțiunea excitosecretorie a sistemului nervos vegetativ parasimpatic și prin efectele inhibitoare ale simpaticului. Mecanismul umoral este reprezentat în special de secretină, care ia naștere în mucoasa duodenală în urma excitanților alimentari. Trebuie reținut faptul că printre factorii principali care reglează secreția biliară se află sărurile biliare și unele substanțe alimentare, ca grăsimile și produșii de descompunere a proteinelor alimentare. Reglarea excreției biliare (evacuarea bilei din căile biliare în duoden) se face tot printr-un mecanism dublu: nervos și umoral. Astfel contracțiile ritmice ale veziculei biliare, care au ca efect excreția bilei în duoden, sunt reglate atât pe cale nervoasă cât și umorală. Reglarea nervoasă se realizează prin reflexe la care participă nervii simpatici și parasimpatici. Contracțiile veziculei biliare sunt stimulate de excitațiile parasimpatice și inhibate de excitațiile simpatice. În cazul musculaturii sfincterului Oddi fenomenele se petrec invers: parasimpaticul inhibă contracția acestui sfincter, iar simpaticul o stimulează. Reglarea umorală se realizează prin intermediul unui hormon, numit colecistochinina, care se formează la nivelul mucoasei duodenale prin contractul cu chimul acid provenit din stomac și cu principiile alimentare, dintre care mai importante sunt grăsimile. Așa cum s-a mai arătat, în perioadele interdigestive, deși bila este secretată continuu, ea nu pătrunde în duoden din cauza contracției sfincterului Oddi. Ca atare, bila este împinsă prin canalul cistic în vezicula biliară, unde se concentrează de circa zece ori. În timpul digestiei intră în joc mecanismele de reglare a excreției biliare, care produc contracția veziculei biliare, a canalului hepatocoledoc concomitent cu deschiderea sfincterului Oddi și eliminarea bilei în duoden.

CAPITOLUL II

AFECȚIUNI ALE APARATULUI HEPATO-BILIAR

Ficatul reprezentând primul organ de dezintoxicare al organismului este cel mai important rezervor de sodiu, totodată fiind considerat a doua barieră naturală împotriva îmbolnăvirilor, după tubul digestiv. Orice perturbare a funcțiilor ficatului produce transferul toxinelor în fluxul sangvin. Ficatul elimină toxinele provenite din neutralizarea substanțelor dăunătoare, prin bila bazică, dacă este normală, iar în caz contrar dacă este acidă este secretată în duoden, și stocată în vezica biliară. Ficatul produce colesterolul natural, care asigură lubrifierea vaselor sangvine reprezentând astfel „turnul de control" al celei de a doua linii de apărare a organismului uman împotriva îmbolnăvirilor. Orice formă de indigestie, caracterizată în general prin dureri abdominale, flatulență, nervozitate sau insomnie, se datorează în principal bilei toxice secretate de ficat și degajate în duoden pentru a fi eliminată.

2.1. HEPATITA

Funcția ficatului este foarte importantă în organism, el are ca principală misiune distrugerea substanțele toxice din organism și de a fabrica compuși chimici necesari organismului (de exemplu bila este necesară digestiei). Principala cauză a hepatitelor o reprezintă infecția virală, infecție produsă de virusuri. De aceea, acest tip de hepatită se numește “hepatita virală”. Denumirea generică corectă a virusului este “Hepatitic” dar pe scară largă se folosește denumirea de virus “hepatic”. Vechiul termen de hepatită epidemică a fost înlocuit în ultimiii ani cu cel de hepatită virală, recomandat de Organizația Mondială a Sănătății. Acest termen este mai potrivit, întrucât reprezintă un termen generic, reprezentativ, pentru cele trei tipuri de hepatită virală, care s-au identificat până în prezent, prin criterii de laborator și anume: hepatita virală de tip A, hepatita virală de tip B, hepatita virală de tip C. Toate cele trei tipuri de hepatită sunt complet deosebite între ele din punct de vedere imunologic, ceea ce prezintă o importanță practică: o persoană este expusă în cursul vieții să facă hepatită virală de două sau chiar de trei ori. În esență trebuie reținut că: hepatita virală de tip A, se întâlnește cel mai frecvent afectând, prin forme icterice, anicterice sau infecții subclinice, cea mai mare parte a populației, în așa fel că, în toate țările din Europa, spre exemplu, s-a constatat că 80-95% din persoanele peste 60 de ani aveau anti-corpi specifici față de acest tip de hepatită semn sigur că făcuseră boala în decursul vieții. Din fericire acest tip de hepatită, care apare predominant la copii și tineri, se vindecă complet, fără urmări, nu trece în hepatită cronică și nu lasă purtători cronici de virus. Hepatita virală de tip B prezintă însă o evoluție mai largă, mai dificilă, vindecarea fiind obținută mai lent și cu prețul trecerii în hepatita cronică în 10-15% din cazuri și uneori chiar în ciroză. Acest tip de hepatită, care apare mai ales la adulți, are o frecvență mai redusă față de hepatita de tip A, dar în ultimile decenii se află în creștere continuă.

Hepatitele virale, luate împreună, cunosc în întreaga lume o extindere considerabilă, îmbrăcând o multitudine de aspecte clinice, evolutive, epidemiologice, soldate cu consecințe sociale și economice direct proporționale cu nivelul morbilității din fiecare teritoriu în parte. Morbilitatea reală prin hepatite virale acute nu este cunoscută cu exactitate, atât din pricina declarării și înregistrării incomplete a cazurilor în majoritatea țărilor lumii, cât și a numărului mare de forme atipice de boală, ca și al infecțiilor fără simptomatologie, fenomene caracteristice infecției cu virusurile hepatice. Morbilitatea prin hepatitele virale intersectează cu anumite profesi, cum ar fi unele specializări medicale, cadre didactice. Ponderea infecției hepaticeremarcată la apartenenții unor specialități medicale cum ar fi medicii de laborator, medicii stomatologi, biochimiști, este atțt de însemnată încât îmbracă , pe alocuri aspectul unei veritabile boli profesionale. Uneori hepatita devine un fel de boală a bolilor, ea survenind ca o complicație de temut în urma unor tratamente la care sunt supuse anumite categorii de bolnavi agrevându-le în mod dramatic situația care, și așa, de cele mai multe ori este destul de precară.

HEPATITA VIRALĂ A

Virusul hepatitei A face parte din grupul Ribovirusurilor. În cadrul acestui grup el este încadrat în familia Picornaviridae, genul Hepavirus. Dimensiunile sale sunt extrem de reduse, are o simetrie fiind înrudit cu enterovirusurile. Una dintre caracteristicile cele mai importante ale virusului hepatitei a o constituie rezistența sa deosebit de mare la căldură fiind omorât numai prin fierbere sau prin clorinare intensă, condiție în care este neutralizat în 30 de minute. În afară de om, virusul hepatitei A poate infecta și ciumpamzeul, în condiții experimentale.

Tabloul clinic al hepatitei virale A este foarte asemănător cu al celorlalte tipuri de hepatită virală acută. De aceea diagnosticul este de cele mai multe ori, dificil de stabilit doar în baza simptomelor clinice, pentru precizarea tipului de hepatită fiind absolut necesare datele conjuncturale ale apariției bolii, particularitățile evolutive, unele teste de laborator. La fel ca toate bolile infecto-contagioase, și hepatitele virale parcurg în desfășurarea lor, câteva etape obligatorii începând cu peroada de incubație și terminând cu covalescența. Perioada de icubație de la contactul infectant și până la apariția primelor simptome de boală are, în cazul hepatitei virale A, o durată medie de 20-35 de zile, cu limite extreme de 14-42 de zile. Primele simptome sunt: febră moderată, greață vărsături, lipsa poftei de mâncare ce merge până la repulsia față de alimente, dureri în etajul abdominal superior, balonări, constipație, dureri articulare, erupții de tip urticarian, astenie pronunțată, insomnie, amețeli, cefalee, irascibilitate. De regulă nu toate aceste semne apar concomitent, ci numai o parte dintre ele. Astfel, în funcție de grupul de simptome care predomină, spunem că este vorba de un debut digestiv. Nu de puține ori debutul poate mima o stare gripală sau, mult mai rarhepatita A poate debuta cu icter încă de la început. În timpul primei perioade abdomenul este sensibil la palpare, mai ales în etajul superior, ficatul este mărit de volum, iar urina începe să se închidă la culoare. Apariția icterului tegumentar este prevestită de închiderea la culoare a urinei( aspect de bere brună). În câteva zile icterul se intensifică, impregnândîntreaga suprafață a tegumentelor și a mucoaselor. Concomitent scaunul se decolorează proporțional cu intensitatea icterului, devenind aproape alb. Ficatul este mărit în volum și sensibil la palpare, iar splina este și ea mărită moderat, mai ales la copii și tineri. Pacientul acuză dureri în partea superioară a abdomenului, stare de oboseală, apatie, irascibilitate, scăderea tensiunii arteriale și a frecvenței cardiace. De regulă, după două săpămâniv de evoluție, boala intră în declin, anunțând începutul procesului de vindecare. Convalescența după hepatita virală A este destul de lungă, de aproximativ 6 luni, timp necesar redresării depline atțt pe planul simptomatologiei clinice, cțt și pe cel al testelor de laborator. Totuși pentru prevenirea unor complicații tardive, este indicat ca evitarea eforturilor fizice și respectarea unei diete adecvate să se prelungească pe o durată de un an. Evoluția hepatitei virale A este, de regulă, favorabilă, spre vindecarea completă. Există însă și forme severe, foarte rare, ele dezvoltându-se cu precădere la persoane cu diferite suferințe cronice. Hepatita virală de tip A nu beneficiază de un tratament medicamentos specific, ci doar de o serie de măsuri menite a înlesni vindecarea naturală. Pe scurt, aceste măsuri constau în izolarea bolnavului, de obicei în spital, pentru cel puțin două săptămâni, repausul la pat pe toată durata bolii în care valorile transaminazei GP rămân crescute, respectarea unui regim alimentar echilibrat adoptat toleranței digestive și administrarea, după caz, a unor medicamente simtomatice și vitamine. Formele severe necesită îngrijirea specială.

HEPATITA VIRALĂ B

Cel mai complex și cel mai bine cunoscut dintre virusurile hepatice este virusul hepatitei B. Particulele infectante Dane constau dintr-o nucleocapsidă internă și un înveliș extern. Nucleocapsida conține ADN circular, parțial dublu-catenar și ADN-polimerază, replicarea ADN având loc în nucleii hepatocitelor infectate. Anvelopa (învelișul extern) se ansamblează cu nucleocapsida în citoplasmă și din motive necunoscute, este produsă în exces; ea poate fi detectată în ser prin metode imunologice ca antigen de suprafață al hepatitei B (AgHBs). Virusul hepatitei B este a doua cauză ca frecvență de hepatită acută virală. Calea de transmitere a virusului este parenterală prin sângele infectat sau în cursul contactului sexual. Transmiterea infecției, de la mamă la făt, se produce la aproximativ 20% din femeile gravide cu AgHBs pozitiv și la aproximativ 60% din femeile care dobândesc infecția primară în cursul sarcinii. Deoarece rata transmiterii infecției cu VHB este diferită în funcție de zona geografică și tipul populației, se presupune că predispoziția pentru infecția „in utero” ar fi influențată de tulpina virală și structura genetică a populației. Gravidele depistate cu AgHBs pozitiv au nevoie de investigații suplimentare. Hepatita B acută se poate manifesta prin semne și simptome care apar la aproximativ 12 săptămâni de la infectare, variind de la ușoare la severe. Însă, la majoritatea copiilor și la unii adulți nu apar niciun fel de semne și simptome, deși virusul există în organism, poate provoca afectarea funcției hepatice și poate fi transmisă altor persoane. De aceea, este important să faceți testul pentru depistarea acestui virus dacă aveți motive să credeți ca ați fost expus(ă) sau dacă faceți parte din vreuna din categoriile de risc. Simptomele inițiale pot fi nespecifice, precum febra, simptome asemănătoare gripei, dureri articulare. Pacienții pot resimți lipsa poftei de mâncare, greața, vărsaturi, slăbiciune, oboseală, durere abdominală (în special în partea superioară dreaptă a abdomenului), icter (îngălbenire) al pielii și al ochilor, urina închisă la culoare. La pacienții cu hepatită cronică B, simptomele variază în funcție de cât de afectat este ficatul, variind de la ușoare până la severe, în cazul prezenței cirozei și a insuficienței hepatice. În majoritatea, cazurilor pacienții cu hepatita B cronică rămân asimptomatici timp de ani sau chiar zeci de ani, perioadă în care testele de sânge sunt nemodificate sau doar ușor modificate. În timp, însă, boala poate progresa la ciroză. Virusul hepatitic B se transmite prin contactul cu sângele sau alte fluide ale corpului unei persoane infectate (spermă, secreții vaginale, lapte, salivă). Orice persoană, indiferent de rasă, naționalitate, sex, orientare sexuală, poate fi infectată cu virusul hepatitic B, dar riscul este mai mare în următoarele cazuri:

În cazul persoanelor care au întreținut relații  sexuale fără să se protejeze (fără a utiliza de fiecare dată      prezervativ din latex sau poliuretan) cu o persoană infectată cu VHB;

Odata cu folosirea în comun cu alte persoane de ace pentru injectarea intravenoasă de droguri sau ace contaminate pentru tatuaje, piercing, acupunctură;

În urma unor transfuzii de sânge primite sau produse din sânge înainte de anul 1972;

Executarea unor terapii de hemodializă pentru boală renală avansată;

În regiuni endemice pentru hepatita B precum Africa Subsahariană, Asia de Sud-Est, Bazinul  Amazonului, Insulele Oceanului Pacific și Orientul Mijlociu(în care Hepatita B are o largă   răspândire); riscul de infectare este mai ridicat în cazul celor născuții în aceste zone;

Periuța de dinți sau aparatele de ras reprezintă două mijloace de infectare cu virusul hepatitei B, folosirea în comun cu alte persoane (potențial infectate) a acestor mijloace ridică riscul de infectare;

Femeile purtătoare ale virusului hepatitei B pot transmite infecția copiilor  în timpul nașterii și aproape toți copiii   infectați vor dezvolta infecție cronică; din fericire, imunoprofilaxia  reduce riscul;

Prin alimente sau apă,  simplul contact (atingere, îmbrățișare, strângere de mână), Hepatita B deasemenea nu se transmite în contactul cu lacrimile sau cu   sudoarea unei persoane infectate, nici în cazul folosirii în comun a telefonului,a bazinului de înot,sau a scaunului de toaletă;

HEPATITA VIRALĂ C

Hepatita aparținând acestei categorii etiologice formează, în țările dezvoltate, imensa majoritate 80-90% a hepatitelor posttransfuzionale. Acest tip de infecție se caracetrizează, la fel ca și hepatita B, prin existența a numeroase forme subclinice sau cu simptomatologice discretă, fără icter, precum și prin tendința la fel de marcată de a instala starea de portaj cronic a virusului. De asemenea, hepatita C, prezintă o tendință destul de marcată de a evolua spre cronicizare. Sursa de infecție este reprezentată de omul bolnav și de purtătorii cronici sanguini de virusuri care, după unele opinii, ar fi foarte numeroși, reprezentând aproximativ 1% din populație. Transiterea virusurilor se face fie prin transfuzii de sânge, fie prin administrarea unor derivate de sânge, dar și prin utilizarea instrumentarului medical nesterilizat, sau contaminat ulterior, ori prin diferite manevre sângerânde nemedicale, la loc de frunte situându-se autoadministrarea parentală de droguri. Este posibilă, de asemenea, și transmiterea neparenterală a acestui tip de hepatită virală, prin contacte intrafamiliale, în special de la mame la copii. În ceea ce privește transmiterea sexuală, aceasta se pare că nu ar avea decât o importanță minoră.

Virusul HCV se transmite prin contactul cu sângele contaminat, adicǎ atunci când sângele contaminat ajunge sǎ ia contact cu sângele nostru, prin intermediul unei rǎni deschise sau prin perfuzii de sânge. Hepatita C poate fi transmisǎ și prin contact sexul, însǎ posibilitatea este mult mai redusǎ fațǎ de factorii de mai sus. Existǎ posibilitatea ca mama purtǎtoare a virusului sǎ transmitǎ copilului ei virusul HCV, însǎ foarte rar au fost raportate astfel de cazuri. Hepatita C nu se transmite prin salivǎ, nici prin contactul de zi cu zi și nici prin utilizarea în comun a scaunului de toaletǎ. Virusul hepatic C cauzeazǎ hepatita acutǎ C, cât și hepatitǎ cronicǎ C. Forma acutǎ a hepatitei C se referǎ la primele șase luni de la infectarea cu VHC. Transmiterea predominantă prin transfuzie sugerează existența stării de purtător și pentru acest virus. Frecvența purtătorilor de virus non-A non-B este mare în aceleași grupe ca pentru virusul B: donatorii de sânge plătiți, hemodializați cronic, hemofilici supuși perfuziilor de sânge și la drogați. Deși între cele două virusuri există multe asemănări epidemiologice și clinice, ele sunt diferite din punct de vedere imunologic și serologic. Incubația cu virus non-A non-B este mai prelungită decât a hepatitei cu virus A. Manifestările clinice ale bolii acute sunt în general frustre, dar evoluția către cronicizare după unii autori depășește 60%. Infecția lasă imunitatea durabilă fără imunitate încrucișată față de virusurile A și B. Transmiterea infecției n-ar fi în exclusivitate parenterală, dacă cea intrafamilială ar fi limitată. Se cunosc purtători cronici de virus non-A non-B al căror rol epidemiologic pare esențial. Creșterea frecvenței hepatitei din spre poli spre ecuator este atribuită rolului insectelor în transmiterea virusului și înmulțirii acestora în zona tropicală și peritropicală. Vaccinările reprezintă o altă modalitate de transmitere frecventă a virusurilor hepatitice, fiind urmate uneori de epidemii de hepatită acută. Dintre celelalte metode de transmitere parenterală a virusurilor hepatitice amintim administrarea parenterală a medicamentelor sau prelevarea de sânge pentru explorări cu seringi și ace contaminate, utilizarea sondelor, cateterelor și a endoscoapelor contaminate, utilizarea aparatelor de bărbierit, a periuțelor de dinți, pieptăn sau perii de cap, instrumente de manichiură străine, manichiură, pedichiură, tuns, ras, perforarea lobului urechii, tatuaj, insecte hematofage. Hepatita C nu produce semne sau simptome în timpulul primelor sale etape, însǎ existǎ câțiva pacienți care pot avea simptome nespecifice, asemănătoare gripei, oboseală, febră, greață sau lipsa poftei de mâncare, dureri musculare sau articulare, sensibilitate în zona ficatului. Deoarece nu există niciun vaccin eficient pentru prevenția hepatitei C, singura modalitate de protecție este luarea precauțiilor necesare împotriva contaminării infecției și anume: evitarea utilizării de droguri pe cale intravenoasă sau nazală, a piercingului și tatuajelor, a contactelor sexuale neprotejate cu parteneri multipli și vaccinarea împotriva virusurilor hepatitei A și B, alte două tipuri de virusuri hepatitice responsabile de leziuni hepatice, care pot agrava și complica evoluția hepatitei C.

În concluzie, Hepatita cronică C nu este o maladie letalǎ, ea poate fi și trebuie tratatǎ. Pacienții diagnosticații cu hepatică cronică C trebuie să fie sub control medical permanent. Obținerea unui succes în tratarea pacienților cu hepatitǎ cronică se poate face doar în cazul respectării stricte a cerințelor medicului.

2.2. LITIAZA BILIARĂ

Vezica biliară mai poartă denumirea și de colecist sau “fierea” popular, este un organ de mici dimensiuni, având forma saculară care este situată sub ficat, cu  rolul de a depozita bila secretată de acesta. Bila, produs de secreție hepatic, ajută la digestia grăsimilor. Calculii biliari pot fi compuși din colesterol și alți constituenți ce se găsesc în bilă. Ca dimensiuni,  pot varia de la dimensiuni milimetrice la câțiva centimetri. Această maladie este cunoscută de multă vreme; se pare că o primă mențiune științifică asupra ei a fost făcută de Paracelsus, în jurul anului 1500. Frecvența acestei crește continuu; deși cifrele diferă de șa autor la autor, este cert că o parte însemnată din populație este purtătoare de pietre la ficat. Trebuie subliniat încă de la început că boala poate fi manifestată și deci susceptibilă de diagnosticare și tratare sau asimptomatică; de multe ori calculii au fost descoperiți întâmplător sau la necropsie. Boala are cauze și mecanisme de producere complexe, în parte incomplet elucidate. Se întâlnește cam de trei-patru ori mai des la femei decât la bărbați și deasemenea mai mult la persoanele vârstnice. În geneza ei intervin anumiți factori ereditari, geografici nutriționali și metabolici, este mai răspândită la persoanele cu alimnetație nerațională, la obezi și diabetici. Cum apar totuși calculii? Pentru cei care conțin în mod predominant colesterol, procesul ar include două etape, ce se petrec de fapt cam în același timp: capacitatea bilei de a menține colesterolul în soluție este depățită, se formează microcristale insolubile de colesterol, care precipită și aceste cristale se unesc. Vom reaminti că bila normală poate fi privită din punct de vedere fizico-chimic ca o soluție apoasă, principalele substanțe solide conținute sunt sărurile biliare conjugate lecitina și colesterolul. Stabilitatea acestui sistem este datorată în primul rând structurii particulare a sărurilor biliare, ori la cei cu litiază, se pare că volumul total vehiculat zilnic și excreția zilnică de săruri biliare sunt scăzute. Litiaza biliară poate da în primul rând complicații cu carcater mecanic. Simptomele pot fi șterse și neînsemnate în formele latente și zgomotoase în formele active ale bolii. Astfel la cei cu forme latente, bolnavii prezintă ușoare balonări, dureri vagi în hipocondrul drept și o serie de tulburări intestinale care constau din constipație sau diaree. Chiar și aceste forme pot fi însoție de un subicter și de o stare subfebrilă. În cazurile în care boala capătă net manifest, simptomatologia devine zgomotoasă. Acest lucru se întâmplă de regulă în cursul migrării sau inclavării calculilor, când apar contracții reflexe de tip spastic ale veziculei sau ale căilor biliare. Clinic își fac apariția în mod brusc durerile. Durerile foarte vii au caracter de colică biliară și din hipocondrul drept sau din epigastru, unde apar, au tendința la iradiere în spate și în umărul drept. Durerile sunt frecvent însoțite de o diaree după mese, vărsături bilioase, subicter sau chiar icter și, uneori o stare febrilă. În cazul în care calcului este chiar la nivelul cisticulului, colica biliară este prelungită și se va repeta la intervale mici, iar când calculul este în coledoc, boala se însoțește în mod constant de dureri, icter și febră. Boala în cazuri rare, se poate complica cu perforația colecistului, peritonite, pancreatite, hidrocolecist, hemocolecist. În afara crizelor, tratamentul ca fi igieno-dietetic, cu un regim alimentar din care se vor scoate condimentele, sosurile, grăsimile, prăjelile, ciocolata, băuturile alcoolice, tutunul. Ca tratament medicamentos se recomandă administrarea de calmante, de medicamente care drenează bila. În caz de complicații (piocolecist, perforație) tratamentul chirurgical devine obligatoriu.

2.3. DISKINEZIA BILIARĂ

Diskineziile biliare sunt tulburări motorii ale veziculei și căilor biliare, constând dintr-o hipertonie sau atonie a diferitelor segmente. Aceasta depozitează bila eliminată de ficat (secreția externă hepatică) și o conduce în intestinul subțire unde ajută la divizarea (digestia) grăsimilor obținute pe perioada mesei. Bila ajunge în vezica biliară prin canalul biliar comun pe care îl are în compoziție cu intestinul subțire. Dacă această substanță nu este eliminată de vezica biliară sau nu poate circula prin ductul biliar comun, se va întoarce în vezică, fapt ce duce la dischinezie biliară. Diskinezia biliară, este deseori, un simptom al unor boli, decat o afecțiune în sine. Poate semnala existența unor pietre la vezicula biliară, pancreatită sau alte tulburări care ar putea necesita o intervenție chirurgicală. Cu toate acestea, simptomele pot fi induse și de către consumul anumitor tipuri de alimente. Inflamația cronică, poate fi o altă cauză. Diskinezia biliară poate fi hipertonă (“fiere nervoasă”) sau hipotonă (“fiere leneșă”). Când acest mecanism este perturbat apar dereglări ale procesului digestiv, manifestate prin: durere sau jenă în zona subcostală dreaptă sau în epigastru, durere în zona omoplaților, dureri de cap (mai ales în partea dreaptă), amețeală, greață, flatulații, senzație de prea-plin și balonare după mese, indigestie (mai ales după ce se consumă mâncăruri grele sau bogate în grăsimi), diaree sau scaune moi, scaune deschise la culoare, constipație, gust amar după mese. În cazul puseurilor acute se instalează și febra, insoțită de colică biliară (durere puternică, în partea dreaptă a abdomenului, subcostal, durere ce poate radia spre omoplatul drept), greață și stări de vomă. Simptomele pot dura de la câteva minute până la câteva ore. Tulburările biliare generează dezechilibre majore în activitatea organismului, putând cauza afecțiuni hepatice (steatoza hepatică, hepatomegalie, ciroza hepatică) și pancreatice (pancreatită, diabet), dereglări patologice ale microflorei intestinale, afecțiuni gastrice (gastrită, ulcer peptic , boală de reflux gastro-esofagian).

Diskineziile biliare pot fi însoțite de următoarele simptome:

Prezintă unei stări dureroase și disconfort în partea dreaptă sub coaste sau în capul pieptului;

Dureri în partea dreaptă ce pot fi: moderate, dar persoana nu își poate continua munca; durerile sunt prezente pe perioada afectată, fără creștere și reducere de intensitate; durerea este prezentă timp de minim jumătate de oră; durerea poate răspunde în partea dorsală către omoplatul drept; durerea apare de obicei pe timpul noptii; durerea nu este schimbată de mișcările corpului, evacuarea intestinului sau medicamente antiacide;

Este prezentă o stare de balonare a abdomenului și prezentă starea de flatulență;

Senzația de greață însoțită de stări de vomă;

Pacientul are senzația unui gust amar prezent în cavitatea bucală;

Este prezentă starea de amețeală însoțită de durerea de cap;

În cazul acestei maladii, dieta are o importanță deosebită, o dietă protectoare hepato- biliară, în care sunt permise anumite alimente și este important modul lor de preparare. Trebuiesc excluse alimentele conservate, mezelurile, afumăturile, grăsimile de origine animală, varza, fasolea uscată, cartofii prăjiți, alimentele picante (piper, ardei, muștar). Alimentele puternic colecistokinetice (care stimulează contracția vezicii biliare) cum ar fi smântâna, ouăle, untul, ce pot fi consumate în cantități mici și în funcție de toleranța individuală. Foarte important este modul de preparare al alimentelor: se indică alimente preparate termic prin fierbere, coacere sau fripte. Nu se permite folosirea alimentelor prăjite în ulei sau untură, mâncărurile preparate cu sosuri grase, ceapă prăjită. Se recomandă consumarea salatelor de crudități. Laptele este un aliment care nu este tolerat de vezica biliară. Tratamentul dischineziei biliare se face prin tonifierea sau relaxarea veziculei biliare și printr-un regim alimentar corespunzător și din administrarea de antispastice, colecistokinetice și sedative. Tratamentul fizioterapic și cel hidromineral poate fi de folos.

2.4. COLECISTITA

Colecistita acută este o afecțiune a veziculei biliare, ce se prezintă printr-un sindrom dureros abdominal acut, însoțit de febră și modificări locale. Această afecțiune este întâlnită la toate vârstele, dar cu preponderență la vârsta mijlocie. Principală cauză și cea mai frecventă, a colecistitei acute este obstrucția canalului cistic de către bila din vezica biliară. Dar au fost semnalate și alte cauze ale acestei boli, cum ar fi:

Infecția cauzată de o enterobacterie;

Anomalie a căilor biliare;

Cancer al veziculei biliare sau al căilor biliare;

Poliarterită noduroasă;

Virusul HIV;

Traumatism;

Septicemie;

Vezicula biliară este un sac de mici dimensiuni, poziționat imediat sub ficat. Are rolul de a depozita bila secretată de ficat. Bila ajută la digestia grăsimilor și este eliminată din vezica biliară în intestinul subțire, prin intermediul unor canale, căi biliare. Colecistita acută are un debut lent de obicei, ca o afecțiune de colică biliară. Durerea se intensifică treptat și poate dura de la 6 la 12 ore. Pe masură ce vezicula se inflamează, durerea se accentuează și orice mișcare fizică o agravează. Febra este, de regulă, de intensitate mare, în jur de 39-40 grade Celsius și stare de rău general. În prezența frisoanelor, trebuie să suspectăm o infecție bacteriană. În formele simple ale colecistitei acute, criza variază între 2 și 5 zile, iar treptat dispare. În formele grave, dacă episodul de criză persistă peste o săptămână, infecția poate prezenta complicații. Internarea în spital este obligatorie, atât pentru stabilirea diagnosticului exact, cât și pentru urmărirea evoluției bolii și a aplicării tratamentului medico-chirurgical adecvat. Datele clinice oferite în urma examinării pacientului, rezultatele analizelor de laborator (creșterea leucocitelor care arată infecția, creșterea bilirubinei, a amilazelor), împreună cu ecografia abdominală, sunt cele care conduc la stabilirea diagnosticului. Ecografia este în prezent, una dintre cele mai importante și aplicate analize la acești bolnavi, deoarece este o metodă neinvazivă, ușor de suportat chiar și de bolnavii cu o stare generală gravă. Aceasta permite depistarea calculilor ce prezintă un diametru mai mare de 3 mm și vizualizarea modificările de formă, de volum și de poziție a veziculei biliare. Tratamentul colecistitei este atât medical, cât și chirurgical. Cel medical are ca obiective: calmarea durerii, îndepărtarea spasmului căilor biliare, scăderea secreției gastrice și prevenirea infecției secundare. Alegerea momentului operator diferă de la caz la caz, în raport cu vârsta, starea generală a bolnavului, modificările locale și generale. Principalul scop al interventiei chirurgicale este înlăturarea colecistului litiazic. Aceasta se va realiza printr-o operație laparoscopică. Avantajele operației laparoscopice sunt multiple și sunt următoarele: în eliminarea secționării peretelui abdominal, instrumentele fiind introduse în abdomen prin mini incizii de circa 0,5-1 cm, durerea postoperatorie este minimă, recuperarea postoperatorie este rapidă, permițând externarea în prima zi după operație
activitățile obișnuite pot fi reluate încă din primele zile după operație. Regimul alimentar: după reluarea funcțiilor intestinale (prima zi postoperator) nu există restricții alimentare. Este recomandat evitarea alimentele ce produc balonare de exemplu: varza, mazărea, fasolea, până la apariția primului scaun, cât și efortul fizic intens una-două săptămâni. Prevenirea bolii reclamă tratamentul corect al diferitelor boli infecțioase, asigurarea unui tranzit intestinal normal, evitarea alimentelor alergizante.

CAPITOLUL III

MEDICAȚIA APARATULUI HEPATO-BILIAR

Medicația aparatului hepato-biliar cuprinde:

Coleretice

Colecistokinetice (colagoge)

Hepatoprotectoare.

Acțiunea coleretică și cea colagogă pot fi exercitate concomitent în cazul unor medicamente, fapt ce conduce la combaterea stazei drenare a căilor biliare și a veziculei hipofone sau atone și la asigurarea unui aport biliar suficient pentru emulsionarea grăsimilor în intestin.

MEDICAMENTELE COLERETICE

Colereticele sunt substanțe care stimulează secreția hepatică de bilă. În funcție de efectul pe care îl au, se pot disting două categorii: medicamente coleretice propriu-zise sau adevărate , care determină secreția bilei de concentrație normală sau aproape anormală; și hidrocoleretice care produc un volum mare de bilă apoasă cu o concentrație mai redusă în constituenți biliari. Aceste medicamente dezvoltă o forță osmotică ce antrenează apa în canalicule. Colereticele sunt indicate în afecțiuni hepatice (ictere colestatice) sau ale căilor biliare (litiază biliară nedureroasă sau după încetarea manifestărilor dureroase, colecistice cronice nelitiazice, distonii și diskinezii biliare, infecții biliare), în tratamentul tulburărilor dispeptice (amețeli, grețuri, inapetentă, intoleranță alimentară, eczeme, urticarie), în obezitate, constipație prin hipocolie, hipercolesterolemie, migrene de origine digestivă. Colereticele sunt contraindicate în hepatite acute și cronice evolutive, icter prin obstrucție, ciroze decompensate, litiază biliară în faza dureroasă, colecistite acute, apendicite. Medicamentele coleretice pot fi: produse de origine animală, produse de origine vegetale, produse de sinteză.

Produse colereticele de origine animală

Acidul ursodeoxicholicum

Acizii biliari primari, acidul colic și acidul chenodeoxocolic, sunt secretați în bila după ce au fost conjugați cu taurină sau glicină. Acizii biliari conjugați (secundari), acidul dezoxicilic și acidul litocolic, sunt reabsorbiți la nivelul ileonului terminal și intră în circulația enterohepatică. O mică parte din acești acizi biliari sunt deconjugați de bacterii la nivelul intestinului gros. Acizii biliari deconjugați pot fi și ei reabsorbiți de intestine sau dehidroxilați de bacterii colonice, formând acizii biliari secundari. În terapeutică se folosesc acizii biliari neconjugați ca atare și săruri biliare sub formă de bilă de bovină uscată sau extracte de bila de bou. Se mai pot folosi, de asemenea și produse de semisinteză.

Produs farmaceutic industrial: Ursofalk, conține acid ursodeoxicolic 250 mg și excipienți: capsula conține: amidon de porumb, dioxid de siliciu coloidal anhidru, stearat de magneziu; capsula – dioxid de titan, gelatină, apă purificată, laurilsulfat de sodiu. Ursofalk-ul face parte din grupa farmacoterapeutică: terapia veziculei biliare, preparate conținând acizi biliari.

Indicațiile terapeutice ale medicamentului sunt: dizolvarea calculilor biliari colesterolici din vezicula biliară; calculii nu trebuie să fie mai mari de 15 mm, trebuie să fie radiotransparenți (la examinare cu raze X nu trebuie să apară întunecați) și funcția veziculei biliare trebuie să fie intactă; tratamentul gastritelor de reflux biliar; tratamentul simptomatic al cirozelor biliare primitive cu condiția inexistenței unei ciroze hepatice decompensate.

Contraindicațiile medicamentului: inflamații acute ale veziculei și căilor biliare; obstrucția căilor biliare (coledoc sau colecist); imposibilitatea vizualizării radiologice cu raze X a veziculei biliare; calculi calcificați; tulburări ale contractilității veziculei biliare; colici biliare frecvente.

Precauțiile: Ursofalk trebuie utilizat numai sub supraveghere medicală; valorile serice ale testelor funcționale hepatice AST (SGOT), ALT (SGPT) și y-GT trebuie determinate de către medic la intervale de 4 săptămâni în timpul primelor 3 luni de tratament, ulterior la intervale de 3 luni. Pentru a evalua efectele tratamentului și pentru a permite detectarea precoce a unei eventuale calcificări a calculilor trebuie efectuat un examen cu raze X al veziculei biliare (colecistografie orală) după 6-10 luni de la începerea tratamentului, în funcție de mărimea calculilor. Radiografiile trebuiesc efectuate în poziție ortostatică și, de asemenea, în decubit dorsal (monitorizare cu ultrasunete).

Interacțiuni cu alte produse medicamente: Ursofalk  nu trebuie administrat concomitent cu colestiramină, colestipol sau hidroxid de aluminiu și/sau antiacide care conțin hidroxid de aluminiu, trisilicat de magneziu, deoarece aceste produse leagă și acidul ursodeoxicolic în intestin, împiedicând absorbția sa și efectul terapeutic. În cazul în care este necesară administrarea unui produs care conține una dintre substanțele menționate, ursofalk  trebuie administrat cu 2 ore înainte sau după acestea. Ursofalk poate crește absorbția ciclosporinei din intestin. De aceea, pacienți care urmează un tratament cu ciclosporină trebuie să li se monitorizeze concentrațiile plasmatice de ciclosporină și dacă este necesar se vor ajusta dozele de ciclosporină în cazuri izolate, ursofalk poate reduce absorbția de ciprofloxacină. Sarcina și alăptarea: Studiile la animale au demonstrat efecte embriotoxice ale acidului ursodeoxicolic la începutul sarcinii. La om, nu există suficientă experiență privind utilizarea în primul trimestru de sarcină. Femeile aflate în perioada fertilă pot fi tratate cu acid ursodeoxicolic numai dacă utilizează măsuri contraceptive eficace. Înainte de începerea tratamentului trebuie exclusă existența unei eventuale sarcini. Ursofalk nu trebuie administrat în timpul primului trimestru de sarcină. Deoarece nu sunt disponibile suficiente informații privind excreția acidului ursodeoxicolic în laptele matern, ursofalk nu trebuie utilizat în timpul alăptării. Ursofalk-ul influențează capacitatea de a conduce a vehicule sau de a folosi utilaje.

Acidul dehidrocolic este un produs amorf, ușor, alb sau alb-galbui fără miros, cu gust amar, foarte puțin solubil în apă, mai solubil în etanol și cloroform, solubil în acid acetic glacial și în soluții de hidroxizi și carbonați alcalini. Se obține ușor prin oxidarea acidului colic cu acid cromic, în acid acetic glacial. Materia primă – acidul colic – este cel mai important acid cu structură sretoidă prezent în bila mamiferelor, unde se găsește alături de acizii desoxicolic și litocolic, combinat ca amidă cu glicină (acid glicocolic) și taurină (acid taurocolic); se obține prin hidroliza acestor acizi biliari conjugați, izolați din bilă de bovine. Acidul dehidrocolic are acțiune coleretică, colagogă, laxativă, și diuretică și este indicat în: colecistită și angiocolită cronică, hepatită epidemică în perioada de covalescentă, constipație cronică, migrenă de origine digestivă.

Dozele și modul de administrare: se administrează oral 25- 50 mg după fiecare masă, timp de 15 zile. Nu se administrează la copii cu vârstă mai mică de 7 ani.

Produsul farmaceutic industrial: Fiobilin, conține 250mg de acid dehidrocolic și excipienți: povidonă K30, acid stearic, dioxid de siliciu coloidal, stearat de magneziu, amidon de porumb, talc, crospovidonă. Fiobilinul este un medicament din clasa antispasticelor care previne crizele de fiere (Bila) acționând asupra vezicii biliare prin relxarea musculaturii netede. Acesta este recomandat persoanelor care suferă de colecistită cronică sau acută, diskinezie biliară ( sau așa zisa „bilă leneșă”), constipație cronică hepatogenă ( adică de cauză hepatică), migrene precum și pacienților aflați în convalescență după o hepatită acută cu virus A.

Indicațiile terapeutice: Tulburări dispeptice diverse ca flatulență, eructații, grețuri, digestie dificilă; litiază biliară recurentă, angiocolită recurentă, diskinezie biliară, obstrucție parțială cronică a coledocului; după intervenții chirurgicale recente pe căile biliare și în caz de drenaj prelungit al coledocului infectat prin fistula biliară sau tub T; hepatite epidemice (în convalescență), adjuvant în tratament cu diuretice mercuriale, migrene și algii de origine hepatică, constipație cronică (hepatogenă), migrene și alergii de origine hepatică.

Medicamentul este contraindicat în: afecțiuni hepato-biliare acute, insuficiență hepatică gravă, ciroză avansată, icter mecanic, boală ulceroasă, esofagită de reflux, diaree, alergie specifică la persoanele alergice la substanța activă a medicamentului și la excipienții lui. Interacțiuni cu alte produse medicamentoase: asocierea medicamentului cu diuretice sau antihipertensive poate determina scăderea pronunțată a potasemiei. Laxativele scad absorbția acidului dehidrocolic. Acidul dehidrocolic poate influența absorbția altor substanțe, de aceea se recomandă administrarea lui la interval de două ore față de acestea. Atenționări speciale: nu este recomandă utilizarea acidului dehidrocolic în timpul sarcinii deoarece acesta se secretă în laptele matern, de aceea se recomandă evitarea utilizării lui în timpul alăptării. Doze și mod de administrare: Adulți: 1-2 comprimate de Fiobilin 250mg, de 3 ori pe zi, după mese, pe o durată de 15 zile. Copii: 7-15 ani, 1-2 comprimate de Fiobilin 250mg pe zi. Reacțiile adverse ale medicamentului: în timpul tratamentului cu fiobilin pot apărea dureri epigastrice, flatulență, diaree, iritație rectală, scădere pronunțată a potasemiei. În cazuri rare mai pot apărea următoarele reacții adverse: iritabilitate, confuzie, cefalee, erupții cutanate, dificultăți în respirație, palpitații, crampe musculare, oboseală și slăbiciune.

Produs farmaceutic industrial: Colebil, conține extract purificat și uscat din bilă bovină 0,10g; salicilat de sodiu 0,09g; metenamină 0,05g; ulei de mentă 0,005g (fel tauri depuratum siccum ) este o pulbere gălbuie, higroscopică. Intră în componența preparatelor Colebil, Ox Bill, Bil-Ex și Bil Plus.

Indicațiile terapeutice ale medicamentului sunt: facilitează digestia prin suplimentarea cu săruri biliare naturale în tulburări dispeptice atribuite deficitului de bilă în intestin și în constipația cronică.

Medicamentul este contraindicat în: icter obstructiv; la persoanele alergice la substanța activă a medicamentului și la excipienții lui, în insuficiență hepatică gravă, în ciroza avansată, în insuficiență cardiacă gravă.

Precauțiile: Preparatele care conțin acizi și săruri biliare pot provoca diaree. Este necesară prudență la pacienții cu litiază biliară, deoarece mobilizarea calculilor poate declanșa colica. Nu se recomandă tratamentul prelungit, deoarece administrarea îndelungată în doze mari a sărurilor biliare poate determina scăderea rezistenței mucoasei esofago-gastro-duodenale și afectarea epiteliului biliar.

Dozele și modul de administrare al medicamentului: Adulți: 1-3 drajeuri de 2-3 ori pe zi, Copii peste 7 ani: 1 drajeu de 2-3 ori pe zi. Se administrează oral după mesele principale. Durata uzuală a unei cure de tratament este de 2-3 săptămâni.

Reacțiile adverse ale medicamentului sunt: diaree, greață, gust amar, stării de vomă, cefalee, disconfort abdominal, colici abdominale, reacții alergice.

Produs farmaceutic industrial: OxBill, conține extract purificat de bilă bovină 100 mg, Menthae folium pulv 50 mg, extract de Ginger 25 mg. Asocierea unui extract de origine animală (extract de bilă bovină purificat) cu 2 componente de origine vegetală (frunze ale plantei Mentha piperita și extract provenit din rădăcina plantei Ginger offincinale) a condus la obținerea unui sinergism de acțiune la nivelul tractului gastrointestinal. Extractul de bilă bovină are o acțiune coleretică, colecistochinetică, care ameliorează emulsionarea, resorbția lipidelor și a vitaminelor liposolubile, mărind activitatea lipazei. Acțiunea extractului de bilă este completată de cea a frunzelor de mentă, ce sunt carminativ-stomahice, stimulente ale secreției biliare, antispasmodice la nivelul tubului digestiv, antivomitive și slab antiseptice. Extractul de Ginger dublează efectul carminativ, stimulent digestiv și antispasmodic al frunzelor de mentă, având în același timp și o acțiune antiemetică.

Indicațiile terapeutice ale medicamentului sunt: flatulență, indigestie, enterocolite, dispepsii, diaree de fermentație intestinală, greață, stării de vomă.

Dozele și modul de administrare: administrarea se face oral, câte 1-2 drajeuri, de 3-4 ori/zi, după sau în timpul meselor.

Reacții adverse ale medicamentului: Rareori greață, diaree, disconfort abdominal, colici abdominale, cefalee, stării de vomă, reacții alergice.

Medicamentul este contraindicat în: obstrucție biliară, boală ulceroasă, esofagită de reflux, insuficiență hepatică gravă, insuficiență renală gravă, insuficiență cardiacă gravă, alergie la substanța activă a medicamentului sau la unul dintre excipienții acestuia.

Produse coleretice de origine vegetală

Există un număr mare de produse farmaceutice care conțin principii active obținute din plante, cu acțiune complexă. Extractul de anghinare este obținut din frunzele proaspete de anghinare. În frunzele de anghinare întâlnim polifenoli, substanțe flavonoide, un principiu amar, compuși sterolici, mucilagii, insulină, zaharuri și săruri de potasiu și magneziu. Principiul activ responsabil de acțiunea coleretică este cinarina, care este o substanță microcristalină, albă, cu gust dulce, puțin solubilă în apă rece, ceva mai solubilă în apă caldă, solubilă în alcool, acid acetic și hidroxizi alcalini. Preparatele care conțin anginare au acțiune coleretică și colagogă, antitoxică hepatică, hipolipemiantă, diuretică, stimulează excreția colesterolului prin bilă, scad nivelul de colesterol din sânge și stimulează pofta de mâncare. Extractul de anghinare stimulează regenerarea celuleror hepatice, ajutând la neutralizarea și eliminarea substanțelor toxice de către ficat și are un efect asemănător cu cel al silimarinei. Studii experimentale au pus în evidență și importante proprietăți antioxidante, precum și proprietățile antimiocrobiene ale anghinarei. Infuziile din frunze de anghinare ameliorează durerile din criza hepatică, duc la diminuarea senzației de greață și la reducerea balonării. Ca remediu fitoterapeutic este indicată în insuficiențe hepatice, hepatită cronică, calculoză biliară, ciroză hepatică, hipercolesterolemii. Medicația cu extracte de anghinare nu prezintă riscuri semnificative, deoarece dozele indicate terapeutic sunt sub nivelul dozelor toxice. Recomandat este ca tratamentul să se facă progresiv, începând cu doze mici, ca mai apoi să crească treptat. Tratamentul va dura 20-30 de zile, pauză o lună, după care se va relua.

Produsul farmaceutic industrial: Anghirol conține, extract apos deproteinizat, condiționat sub formă de soluție pentru uz intern (flacon 50 ml) și drajeuri conținând 250 mg extract uscat din frunze de anghinare. Anghirolul este indicat în diskinezii biliare, atonii veziculare, colecistită subacută și cronică etc. Soluția pentru uz inten se administrează în doze progresive: în prima săptămână câte 10 picături de trei ori pe zi, în a două săptămână se dublează, în a treia săptămână câte 30 de picături de trei ori pe zi.

Indicațiile terapeutice: Ca tratament adjuvant în tulburările dispeptice cu insuficiență secretorie biliară și pentru stimularea secreției și evacuării bilei la persoanele cu risc de calculoză. Scăderea apetitului alimentar. Preparatele de anghinare sunt folosite traditional pentru favorizarea funcțiilor de eliminare digestivă și urinară.

Modul de administrare: Adulți: doza uzuală 2-3 cpr. de 3 ori pe zi, înaintea meselor. Copii între 7 și 10 ani: doza uzuală este de un cpr. de 3 ori pe zi, înaintea meselor.Copii între 10 și 15 ani: doza uzuală este de 1-2 cpr. de 3 ori pe zi, înaintea meselor.

Contraindicațiile medicamentuli: Alergie la anghinare sau la oricare dintre excipienții produsului, obstrucție biliară, în însuficiență hepatică, insuficiență renală, insuficiență cardiacă. Nu se recomandă administrarea produsului la pacienții cu colici biliare litiazice sau hiperkinezie biliară.

Reacțiile adverse ale medicamentului: după doze mari pot să apară greață, amețeli, disconfort abdominal, cefalee, erupții cutanate și uneori senzație de căldură.

Frunzele de Peumus boldus (Fam. Monimiaceae ) conțin ca principiu activ boldina, alcaloid ca nucleu aporfinic, cu acțiune coleretică și intră în componența prepatatului Boldocolin, este o soluție pentru uz intern, folosită și în compoziția unor ceaiuri hepatice. Terpenioide monociclice și biciclice – stimulează secreția și înlătură stările spastice ale căilor biliare.

Produsul farmaceutic industrial: Rowachol, se prezintă sub formă de capsule și picături orale soluție; conținând un amestec de levomentol, menton, £-Pinen și ß-Pinen, Borneol, Camfen și Cineol în ulei de măsline. Este folosit ca adjuvant în litiaza biliară, în colecistite și afecțiuni ale căilor biliare, diskinezii biliare, sindromul postcolecistectomie.Este indicată administrarea cu 30 de minute înainte de masă, 1 capsulă de 3-4 ori pe zi sau 3-5 picături de 3-5 ori pe zi.

Medicamentul este contraindicat în: pacientul prezintă o hipersensibilitate la oricare dintre componentele medicamentului. Obstrucție biliară, litiază biliară cu indicație chirurgicală, ileus, empiem la nivelul vezicii biliare. Copii sub 6 ani. Datorită prezenței în compoziția Rowachol a unei cetone (mentonă), cu proprietăți neurotoxice și emenagoge administrarea medicamentului este contraindicată la pacienții ce au o boală epileptică, pe perioada sarcinii sau al perioadei de alăptare. Efectul datorat unor componente din compoziția medicamentului (alcooli, mentona), poate determina apariția unei colici biliare în cazul administrării la pacienți cu litiază biliară, sau apariția unor complicații în cazul prezenței unor calculi a căror dimensiune nu permite eliminarea lor. De aceea în special în cazul pacienților în vârstă este necesară o administrarea cu prudenta a medicamentului. Dozele și modul de administrare: este recomandat la adulți o capsulă de Rowachol de 3 – 4 ori pe zi, în cure de tratament a căror durată este indicată la recomandarea medicului, în funcție de tipul afecțiunii și de specificațiile fiecărui caz în parte. La copii, doza recomandată este de 1 capsulă Rowachol de 1-2 ori pe zi, pentru a evita un eventual supradozaj. Capsulele se administrează cu 30 minute înainte de mese.

Medicamentul prezintă următoarele reacții adverse: Reacțiile adverse sunt rare și minore, uneori pot apărea reacții alergice dar întârziate. Un număr mic de pacienți au prezentat eructații și gust de mentă după masă. Acestea pot fi evitate sau reduse prin administrarea medicamentului cu 30 de minute înainte de masă. Un număr foarte mic de pacienți au prezentat senzație de gură uscată și ulcerații bucale, efecte care pot fi înlăturate prin întreruperea tratamentului. Supradozaj: Datorită conținutului în monoterpene și a prezenței mentonei în compoziția medicamentului, administrarea acestuia timp îndelungat poate determina fenomene de intoxicație cronică: nefrită, hemoragii gastrice, insuficiențe hepato-renale, steatoză hepatică. Administrarea în doze mari a cetonelor (mentona) poate determina, în funcție de doză, fenomene de intoxicație acută ca: vertij, stare generală de rău, dezorientare, accese epileptiforme și tetaniforme (contracții miocloruce), greață, dispnee și tulburări psihosenzoriale, comă și deces (într-un timp extrem de scurt la doze foarte mari), avort datorită faptului că la aceste doze cetonele sunt neurotoxice și emenagoge. Dacă medicamentul a fost înghițit de puțin timp, trebuie efectuate spălături gastrice. Pacientul trebuie supravegheat cu atenție și dacă este necesar trebuie instituit tratament simptomatic. Trebuie monitorizată funcția cardiacă, renală și hepatică. Studiile preclinice de toxicitate efectuate pe animale au evidențiat faptul că dozele mari de uleiuri esențiale pot provoca deprimarea sistemului nervos central, ducând la stupoare, insuficiență respiratorie, stare de excitație și convulsii. Iritația digestivă poate conduce la greață, vărsături și diaree.

Interacțiuni cu alte produse medicamentoase; tratamentul cu Rowachol poate reduce efectul anticoagulantelor orale de tip acenocumarol sau warfarină. Este necesară precauție în cazul medicamentelor metabolizate la nivel hepatic, care au un indice terapeutic mic.

Produs farmaceutic industrial: Bilichol, conține mentol, menton, £-Pinen și ß-Pinen, Borneol, Camfen și Cineol. Bilichol este un amestec de ingrediente active naturale, care restabilesc o balanță sănătoasă a sistemului biliar. Bilichol crește secreția și debitul biliar, având în plus o acțiune antispastică care reduce forța și frecvența spasmului ductelor biliare. Cu aceste proprietăți staza biliară este prevenită, iar tendința la litiază este inhibată. De asemenea, Bilichol-ul inhibă 3-Hydroxy-3-Methyl-Glutaryl co-A reductaza, determinând scăderea producerii endogene de colesterol, cu consecința desaturării bilei de colesterol. Acest efect ajută la dizolvarea calculilor biliari și previne formarea altor calculi. Aceste proprietăți fac ca terapia cu capsule de Bilichol să ofere prompt o ameliorare simțitoare în multe suferințe hepatobiliare.

Indicațiile terapeutice ale medicamentului: Adjuvant în tratamentul urmatoarelor afecțiuni: Diskinezii biliare, Microlitiază biliară, Colecistite și inflamații ale căilor biliare, Stază biliară, Hipotonia veziculei biliare. Contraindicațiile medicamentului: Hipersensibilitate la oricare dintre substanțele medicamentului. Obstrucție biliară, litiază biliară cu indicație chirurgicală, ileus, empiem la nivelul vezicii biliare. Copii sub 6 ani. Sarcină.

Dozele și modul de administrare al medicamentului: Doza recomandată în cazul adulților este de 1-2 capsule moi gastrorezistente de Bilichol de 3 ori pe zi, înainte de mese, în cure de tratament a căror durată depinde de recomandarea medicului, în funcție de tipul afecțiunii dar și de particularitățile fiecărui caz în parte. În cazul copiilor se recomandă jumătate din doza recomandată la adulți, pentru a evita un eventual supradozaj.

Precauțiile medicamentului: Datorită posibilității de apariție a fenomenelor de supradozaj se recomandă a nu se depăsi doza recomandată. Interacțiuni cu alte produse medicamentoase: Tratamentul cu Bilichol poate reduce efectul anticoagulantelor orale de tip acenocumarol sau warfarină. Reacțiile adverse ale medicamentului: sunt întârziate de tipul reacțiilor alergice. Supradozaj: Datorită conținutului în monoterpene și a prezenței mentonei în compoziția Bilichol, administrarea acestuia timp îndelungat poate determina fenomene de intoxicație cronică: nefrită, hemoragii gastrice, insuficiență hepato-renală, steatoză hepatică. Administrarea în doze mari a cetonelor (mentona) peste 75 mg la o administrare poate determina, în funcție de doză, fenomene de intoxicație acută ca: vertij, stare generală de rău, dezorientare, accese epileptiforme și tetaniforme (contracții mioclonice), greață, greutate în respirație în boli cardiace sau respiratorii și tulburări psihosenzoriale, comă și deces (într-un timp extrem de scurt la doze foarte mari), avort datorită faptului că la aceste doze cetonele sunt neurotoxice și emenagoge.

Alte plante medicinale cu acțiune coleretică: pe lângă colereticele de natură vegetală ce au fost enumerate mai sus amintim o serie de plante medicinale utilizate cu succes în practica terapeutică: Păpădia (Taraxacum officinale), Rostopasca (Chelidonium majus), Cimbrul (Thymus vulgaris și Satureja hortensis), Sunătoarea (Hypericum perforatum), Sulfina (Melilotus officinalis), Coada-șoricelului (Achiileea millefolium), Cicoarea (Cichorium intybus), Turița-mare (Agrimonia euparoria), Ghintura (Gențiana species), Menta (Mentha piperita), Măcesul (Rosa canina), Gălbenelele (Calendula afficinalis). Pentru rolul lor coleretic – colagog se folosesc intern, sub formă de tincturi, ceaiuri (infuzie sau decoct), comprimate, capsule etc.

Produse coleretice de sinteză

Produs farmaceutic industrial: Carbichol, prezentat sub formă de capsule gelatinoase a 100 mg fenilpropanol. Substanța activă este propil benzenul. Ca structură chimică este 1-Fenil 1 propanol. Este un amestec de uleiuri esențiale, naturale care ajută la buna funcționare a bilei prin stimularea secreției și înlăturarea spasmelor, insolubil în apă, solubil în alcool, eter, benzen toluen și în uleiuri. Se obține prin tratarea benzaldehidei cu halogenura de etil magneziuin eter absolut și hidroliza complexului intermediar format sau prin reducerea propiofenonei. Carbichol prin proprietățile sale contribuie la menținerea capacității normale de funcționare a căilor biliare și la menținerea confortului digestiv. Are acțiune coleretică puternică, rapidă și prelungită (4 ore) ; mărește considerabil secreția bilei hepatice și concentrația în bilirubina, săruri biliare și colesterol; este indicat în atonie veziculară, diskinezie biliară, colecistită cronică.

Indicațiile terapeutice ale medicamentului: ameliorează simptomatologia din afecțiunile biliare, greață, vărsături.

Dozele și modul de administrare a medicamentului: sunt indicate 1-3 capsule pe zi, în timpul meselor.

Contraindicațiile medicamentului: Nu se administrează copiilor sub 7 ani, produsul nu se va utiliza în cazul persoanelor cunoscute cu insuficiență hepatică avansată, precum și în cazul durerilor abdominale intense și/sau febră. Nu trebuie depașită doza zilnică de administrare.

MEDICAMENTE COLECISTOKINETICE

Colecistikineticele, denumite și colagoge, stimulează musculatura netedă a veziculei biliare, relaxând și sfincterul lui Oddi favorizând eliminarea bilei în duoden. Ele acționează și asupra mobilitații veziculei biliare. Sunt folosite în atonia și hipokinezia veziculei biliare, colecistite cronice, litiază biliară; nu sunt indicate în colici biliare și infecții acute ale căilor biliare, gastroenterite acute. Printre colecistokinetice menționăm în primul rând unele produse alimentare: gălbenușul de ou, smântână, ulei de floarea soarelui, ulei de măsline și grăsimi vegetale. Grăsimile sunt mai active când sunt mai puțin rafinate și mai bogate în acid oleic. Se administrează 1-2 linguri, dimineața pe stomacul gol. Sulfatul de magneziu administrat oral (5 g) sau prin tubaj duodenal (30 ml soluție 30%) și relaxarea sfincterului Oddi favorizează scurgerea bilei în duoden. În asociere cu peptona intră în componența preparatului Peptocolin granule. Tratamentul medicamentos dar și cel naturist este completat prin balneo-fizioterapie, eventual tratament chirurgical (în colecistita litiazică) și de o alimentație corespunzătoare. Deosebirile mai sus menționate între coleretice și colecistokinetice nu sunt niciodată suficient de clare și clasificarea lor este convențională; în realitate, toate substanțele care se încadrează în acest capitol, într-o măsură mai mare sau mai mică, au atât efecte secretorii, cât și excretorii.

MEDICAMENTE HEPATOPROTECTOARE

Medicamentele care protejează parenchimul hepatic, stimulează procesele de regenerare și ameliorează funcțiile complexe ale ficatului denumite hepatoprotectoare. Efectul lor principal este împiedicarea sau cel puțin diminuarea necrozelor hepatice. Majoritatea acestor preparate conțin vitamine B, acizi aminați, baze azotate și acizi nucleici. În funcție de modul de acțiune se disting patru grupe: Lipotrope sau antisteatozice – previn degenerescența grasă a ficatului, susținând celula hepatică (Rovitrat, fiole); Stimulatoare ale funcției hepatice (Colisam Tonozit, Metaspar, Arginina etc ); Trofice ale hepatocitului, cu efecte ce stimulează sinteza acizilor nucleu, (Lactinium, Purinor, Rocmafine-desodee, Tropofar etc. ); Substanțe care scad permeabilitatea membranelor și cresc rezistența celulei hepatice față de factorii nocivi (Essentiale forțe N, Farcovit B12 etc.). Cel mai important grup de hepatoprotectoare îl constituie lipotropele, care, prin favorizarea transportului și metabolizării grăsimilor, impiedică degenerescența grasă a ficatului și previn disfuncțiile acestui organ.

Colina factor vitaminic din complexul B al cărui rol în organism a fost mult studiat, intră în componența lecitinelor, intervine în sinteză fosfolipidelor și reduce acumularea grăsimilor în ficat prin reacții de transmetilare participă la biosinteză metioninei și a creatininei. Este unul dintre principalele medicamente lipotrope, administrarea sa fiind indicată în hepatite acute și cronice, stări precirotice, perturbări în metabolismul grăsimilor etc. Ea participă de asemenea la sinteza acetilcolinei și a fost menționată printre substanțele parasimpatomimetice. Produse farmaceutice care conțin colina: Colisan soluție pentru uz intern; Mecopar Forte comprimate filmate; Metaspar Forte comprimate filmate; Hepaton Plus comprimate filmate; Lipovitan drajeuri; Hepaid tablete; Liver Aid tablete.

Metionina acid 2-amino-4-metiltiobutiric, este produs oficinal în F.R.X (Methioninum); Prezentă în unele produse alimentare, metionina a fost obținută prin extracție pentru prima oară din caseina, iar mai târziu a fost obținută prin sinteză, rezultând produsul racemic ce se folosește de obicei, deși activ este doar cel levogir. Este o pulbere cristalină albă sau lamele albe, strălucitoare, cu miros slab caracteristic și gust dulceag, solubilă în apă, greu solubilă în etanol, insolubilă în cloroform și eter. Se dizolvă în acizi diluați și soluții de hidroxizi alcalini. În organism metionina joacă rolul unui agent biologic de transmetilare, special în sinteză colinei, care ia parte la formarea lecitinelor, contribuind astfel în mod indirect la îndepărtarea grăsimilor din ficat. Este un factor lipotrop și antitoxic, având acțiune nefiroprotectoare și antianemică. Este indicată în degenerescența grasă a ficatului, în special cea de natură alimentară, hepatite cronice, ciroză, arteroscleroză cu hipercolesterolemie, anemii de diverse origini, stări de denutriție, întârzieri de creștere etc. Se administrează oral 3-6 g pe zi, tratamentul fiind de lungă durată. Produse farmaceutice care conțin metionină: Mecopar capsule și Mecopar Forte comprimate; Metaspar capsule și Metaspar Forte comprimate filmate; Lipovitan drajeuri; Hepaid forte tablete; Essențiale forte N, Liv.52 cu 100 de capsule gelatinoase; Liver Aid tablete. Acetilmetionina este o substanță cristalină, incoloră, mai activă decât metiononă, soluțiile sale fiind mai stabile. Se folosește în coma hepatică, coma diabetică, ciroza hepatică, hepatita epidemică, intoxicații cu substanțe hepatotoxice. Se administrează soluțiile 10%, oral. Produse farmaceutice care conțin acetilmetionină: Lipovitan – drajeuri, în asociere cu colină, inositol, vitaminele B1, B2, B6. Mezoinozitol este un produs prezent atât în vegetale, cât și în organismul animalelor și al omului, prezent în ficat, creier și mușchi. Mezoinozitolul este un important, “factor de creștere, indispensabil pentru unele microorganisme. Având aceasta calitate se numește și Bios1. Este izomerul mezo dintre cei 8 izomeri ai hexahidroxiciclohexanului, cunoscut și sub numele de inozitoli, care se găsesc în plante, de cele mai multe ori alături de amidonuri. Este un compus alb, microcristalin, fără miros, cu gust foarte dulce, solubil în apă, puțin solubil în alcool, insolubil în eter, acetonă, cloroform. Obținerea se face pe cale extractivă din apele reziduale de la fabricarea amidonului sau prin hidroliza acida a “fitinei, (sare de calciu sau magneziu a esterului trifosforic al inozitolului ce se izolează din produsele vegetale). Are acțiune lipotropă, intervine în metabolismul colesterolului și al glucidelor. Este un stimulent al nutriției și al troficitații musculare. Deseori este asociat cu vitamine și se consideră ca fiind parte din grupul vitaminelor B. Este indicat în insuficiența hepatică, ciroză, intoxicații cu substanțe hepatotoxice, astenie, întârzieri de creștere. Se administrează oral, 1-2 g pe zi, repartizate în 2-3 doze. Pentru copii dozele sunt de 0.25-0.50 g pe zi. Nu se administrează bolnavilor care prezintă leziuni ale miocardului. Produsele farmaceutice care conțin inozitol: Lipovitan drajeuri; Hepaid forte tablete; Farcovit B12 capsule gelatinoase;

Acidul orotic – acid uracil-6-carboxilic este menționat printre medicamente, antigutoase, deoarece în ultimul timp a fost demonstrat importantul său efect de reducere a uricemiei, acidul orotic are și acțiune hepatoprotectoare, lipotropă și coleretică, de lungă durată. Este indicat în perturbările metabolice legate de dereglarea metabolismului lipide, hepatopatii. Se administrează oral 0,25-0,50 g pe zi. Produse farmaceutice care conțin acid orotic: Farcovit B12 capsule gelatinoase, alături de alte principii active; Hepabionta drajeuri; Lactinium drajeuri.

Arginina acid a-amino-S-guanidinovalerianic, aminoacid cu rol important în organism, arginina se obține prin hidroliza proteinelor. Industrial se precipită din hidrolizatul de gelatină ca sare a acidului 2, 4-di-nitro-1-naftol-sulfonic (acid flavianic). Este puțin solubilă în apă, insolubilă în eter. Clorhidratul este foarte solubil în apă. Sintetizarea lui se poate obține prin tratarea ornilinei cu cianamidă în soluție alcoolică, în prezența hidroxidului de bariu. Supusă la hidroliza bazică, arginina se descompune în ornitină și uree. Aceeași reacție este catalizată în organism de arginază și constituie o etapă importantă din ciclul ureogenezei. Ornitina pusă în libertate în ficat fixează amoniacul (provenit din desaminarea și transdesaminarea aminoacizilor, proteinelor din alimentație, toxic pentru organism) și scade concentrația acestuia în sânge. Este o substanță amoniofixatoare. Se utilizează în sindroamele grave de hiperamoniemie, hepatită cronică, ictere severe de origine virotică, comă posthemoragică și în stările de denutriție ale insuficienței hepatice cronice, în asociere cu sorbitolul, care are rol de vehicul și de substrat energetic. Se administrează în perfuzie venoasă soluție care conține 5% clorhidrat de arginină și 10% sorbitol, 0.5-1 litru pe zi. Sursele naturale de arginină sunt: semințele de floarea-soarelui, susanul, pâinea cu tărâțe, orezul brun, făină de ovăz, floricelele de porumb, nucile, deserturile de gelatină, ciocolată. În cazul unor afecțiuni severe ale ficatului, cum ar fi ciroza, consumul de arginină poate avea un efect pozitiv asupra cursului bolii și poate ajuta la îmbunătățirea stării generale a pacientului. Produse farmaceutice: Arginină, Sorbitol , flacoane cu soluție perfuzabilă a 250 și 500 ml; Sargenor comprimate masticabile a 1 g, soluție buvabilă 200 mg/ml fiole a 4 ml, comprimate efervescente a 1 g; Arginine Plus tablete; Liver Aid, tablete;

Ornitina acid a, 6-diaminovalerianic, se utilizează sub formă de a-acetogiutarat (Ornicetil – soluție perfuzabilă) în hiperamoniemii acute, subacute sau cronice. Se administrează în perfuzie intravenoasă 20-20 g pe zi. Alte produse: Hepa-Merz Granulat (L-ornitina-L-aspartat), granule pentru soluție orală 3 g/plic; Liver Aid tablete.

Acidul aspartic ( acid asparagic, acid aminosuccinic) component frecvent al proteinelor prin a căror hidroliza enzimatică se obține alături de monoamidă sa (asparagina), acidul aspartic este un aminoacid dicarboxilic, greu solubil în apă, insolubil în alcool, solubil în acizi diluați și în soluții alcaline. Sarea de sodiu este foarte solubilă, în apă. Sintetic, se obține prin adiția amoniacului la acidul fumaric. În organism are un rol important în reacțiile de transaminare și transdezaminare, luând parte la numeroase procese enzimatice, stabilind legătura dintre metabolismul proteinelor și al hidraților de carbon. Stimulează proteinogeneza, protejează echipamentul enzimatic și are un important efect amoniofixator. Este indicat în toate formele de hepatită, hiperamoniemia din coma hepatică și ca hepatopotector pentru bolnavii cu neoplasme tratate chimioterapie. Se administrează în perfuzii intravenoase sau injecții lente intravenoae souția conține 2.5% aspartat de sodiu și 1.25% clorhidrat de piridoxină (vitamina B6). Produse farmaceutice: Aspatofort soluție perfuzabilă sau injectabilă, fiole a 10 ml.

PLANTE MEDICINALE HEPATOPROTECTOARE

Fitoterapia are o contribuție importantă în tratamentul afecțiunilor ficatului. Există un număr mare de plante medicinale cu efecte benefice asupra funcțiilor ficatului. Cele mai importante dintre ele sunt: Sylibum Marianum Fam.Compositae (Ciulinul Mariei, Armurariu), și se distinge datorită efectului său hepatoprotector, care este cel mai puternic. Cercetările efectuate asupra unui extract special cunoscut sub denumirea de silimarină (grupa flavonoidelor) confirmă acest lucru.

Acești compuși protejează ficatul într-o măsură deosebit de mare și sprijină funcția detoxifiantă a acestuia. Silimarina, acționează ca antioxidant, prevenind vătămarea ficatului. Acționează ca antioxidant asemenea vitaminelor E și C, dar este de câteva ori mai puternică. Cercetătorii confirmă că, sub efectul administrării flavonoidului obținut din Ciulinul Mariei silimarină funcțiile ficatului se ameliorează. Acest lucru este benefic în mai multe afecțiuni ale ficatului, printre care ciroza, hepatita cronică, degenerescența grasă a ficatului (steatoza hepatică) – boala care apare ca urmare a efectului chimicalelor acumulate sau a consumului excesiv de alcool, precum și în colangiolite (inflamații ale canalelor biliare interlobulare). La bolnavii de ciroză îmbunătățește și funcțioanarea sistemului imunitar. Efectul cel mai semnificativ al său constă în prelungirea duratei de viață a persoanelor cu afecțiuni grave.

Produse farmaceutice care conțin silimarină: Silimarină comprimate; Hepatoprotect comprimate; Lagosa drajeuri; Silimarină 1000 mg gelule; Silybum capsule; Armurariu capsule; Silivit F capsule; Sanohepatic capsule; Hepatofalk capsule; Hepato Drainol soluție orală și soluție injectabilă; Ceaiuri (de armurariu, hepatic, hepato-biliar etc.); Tincturi (Tinctura de armurariu, Tinctura pentru ficat).

Chelidonium majus, Fam. Papaveraceae (rostopască, negelariță, iarbă de negi), este un adevărat remediu pentru bolile de ficat de orice natură. Aceasta are numeroase principii active: alcaloizi (chelidonină, homocheiidonină, oxichelidonină, cheleritrină, sanguinarină, coptizină, protopină, alocriptopină), fenoli, poli fenoli, flavonoizi, sparteină, vitamina C, rezine, uleiuri volatile, săruri minerale. Această plantă are o mare importanță în bolile hepatice; dovedindu-și eficiența în tratarea hepatitei A, hepatitei B, cirozei hepatice. Prin efectele sale drenoare și tonice, stimulează regenerarea celulei hepatice. Totodată, funcționează și ca un bun antiviral, motiv pentru care hepatitele se pot ameliora și chiar vindeca în urma administrării preparatelor de rostopască. Este indicată și în afecțiunile biliare, precum diskinezii sau inflamații ale vezicii biliare, datorită efectelor drenoare biliare. Betacarotenul, cel mai puternic antioxidant dintre provitaminelor A și este prezent în cantitate mare în toate organele plantei. Studiile experimentale au arătat ca acest principiu activ are efect hepatoprotector, neutralizând radicalii liberi produși în urma activării diferitelor xenobiotice. De asemenea, acidul ascorbic, prezent în concentrație maximă în frunze, în perioada înfloririi, este destul de reactiv pentru a intercepta oxidanții în faza apoasă, înainte ca aceștia să atace lipidele. Flavonoizii au, de asemenea, proprietăți antioxidante. Pentru un efect maxim al terapiei cu rostopască, în timpul administrării sale trebuiesc evitate alimentele greu digerabile și solicitante pentru ficat, precum carnea de porc, grăsimile, prăjelile, margarina, alimente conservate, si evitarea tutunului și alcoolului.

Produse farmaceutice care conțin rostopască: Hepatobil V tablete; Piavobil comprimate; Hepatofalk capsule; Iastamix granule pentru soluție orală; Hepato Drainol soluție orală și soluție injectabilă; Tincturi (Tincturi de rostopască, Tinctură pentru ficat); Ceaiuri (Ceai de rostopască, Ceai Hepatocol, Ceai Hepatic). Alte plante medicinale care conțin principii active hepatoprotectoare: Sunătoarea (Hypericum perforatum); Cicoarea (Chicorium intybus); Păpădia (Teraxacum offcinale); Cătina (Hippophae rhamnoides); Sulfina ( Melilotus officinalis). Se utilizează sub formă de tincturi, ceaiuri, comprimate, capsule, singure sau asociate între ele.

ALTE PRODUSE FITOTERAPEUTICE CU ACȚIUNE ASUPRA APARATULUI HEPATO-BILIAR

Hepatobil V, tablete – conține pulberi vegetale din: iarbă de sunătoare (1 lyperici herba), frunze de anghinare (Cynarae iblium), iarbă de rostopască (Chelidonii herba), conuri de hamei (Lupuli strobuli) și rădăcină de valeriană (Valerianae radix). Este un produs natural cu proprietăți coleretice, colagoge, de stimulare pe cale neurovegetativă a tonusului vezicii biliare, antispastice pe calea sistemului nervos central la nivelul vezicii biliare și a canalelor intra și extrahepatice. Este indicat ca adjuvant în diskinezia biliară hipotonă, în colecistita nelitiazică cronică, colita spastică și hepatita cronică. Dozele și modul de administrare: 1-2 tablete de 3 ori pe zi, cu 30 de minute înainte de masă, timp de 5 până la 10 zile. Liv 52, tablete este un hepatoprotector natural ce conține 19 plante cunoscute în medicina tradițională indiană. Acestea au efecte multiple: efect tonic general, hepatoprotector, coleretic, colecistokinetic, stimulează apetitul, carminativ, antiemetic, este un laxativ blând, diuretic, antiedematos și hipolipemiant. Îmbunătățește apetitul și digestia alimentelor și este recomandat ca adjuvant în tulburările de funcționare ale vezicii biliare și ale ficatului. Este recomandată utilizarea acestui produs pentru prevenția în hepatitelor acute și cronice, cirozelor, diskineziilor biliare, sau efectelor cauzate de consumul cronic de alcool, abuzul de medicamente intoxicațiile cu metale grele; alte afecțiuni. Nu prezintă contraindicații. Modul de administrare: copii peste 6 ani: 1 tabletă de 2 ori pe zi; aduții 2 tablete de 2-3 ori pe zi.

Vorihep, este un produs natural obținut din extract vegetal standardizat, cu conținut ridicat de flavone, polifenoli și aminoacizi. Produsul acționează la nivelul tubului digestiv, în special în segmentul hepato-biliar, cu acțiune hepatoprotectoare, coleretic-colagoga, antiinflamatoare la nivelul căilor biliare. Indicații terapeutice: indicat în hepatita cronică, diskinezie biliară cronică nelitiazică, sindrom dispeptic datorat disfuncției veziculei biliare.

Contraindicații medicamentului: este contraindicat în litiaza biliară, diskinezie biliară, insuficiență hepatică, renală, sarcină și alăptare. Dozele și modul de administrare: la adulți 1-2 comprimate de 3 ori pe zi cu 30 minute înaintea meselor, 20 zile pe lună, în monoterapie sau asociat terapiei uzuale. Copii peste 3 ani: jumătate din doza adulților. Instamix granule, conține extract vegetal din: Cynarae folium, Taraxaci herba, Chelidonii herba, Hyperici herba, corespunzător la 300 mg polifenoli cinarinici. Instamix influențează favorabil fucția antitoxică a ficatului, stimulează mobilizarea colesterolului din depozite și antiinflamator la nivelul căilor biliare. Preparatul se utilizează sub formă de soluție care se obține dizolvând granule în apă (100 ml).

Mod de utilizare: la adulți doza este de o linguriță de 3 ori pe zi în prima săptămână, de 2 lingurițe de 3 ori pe zi în a doua săptămână și de 3 lingurițe de 3 ori pe zi în a treia săptămână. Se face pauză o lună, dupa care tratamentul se poate relua. La copii peste 10 ani folosește jumătatea din doza adulților.

Contraindicațiile medicamentului: nu este indicat în afecțiunile hepato-biliare și renale acute, diabetul zaharat datorită conținutului de lactoză, litiază biliară, insuficiență hepatică, sarcină și alăptare. Ceaiul Hepatic conține: frunze de boldo (Boldo folium), rostopască (Chelidonii herba), fructe de armurariu (Cardui mariae fructus), menta (Menthae herba), sunătoare (Hyperiei herba), cicoare (Cichorium radix), flori de gălbenele (Calendulae flos), sulfina (Meliloti herba). Are acțiune coleretic-colagoga, hepatoprotectoare, depurativă, stimulență hepatică, antiinflamatoare și dezinfectantă a căilor biliare și este indicat în stările inflamatorii și de suprasolicitare a ficatului, și diskinezie biliară, hepatită, colici hepato-biliari, colecistite, ciroze compensate. Se prepară sub formă de infuzie și se bea 2-3 căni, dintre care prima pe stomacul gol.

Ceaiul Hepatocol conține: sunătoare, flori de gălbenele, frunze de păpădie, coada șoricelului, scoarță de crușan, flori de mușețel, frunze de anghinare, rostopască. Este indicat în diskinezie biliară, colecistite, hepatite, în intoxicații hepatice datorate indigestiei cu substanțe chimice hepatotoxice, alcool, excese alimentare. Se prepară un decoct dintr-o lingurița de amestec cu o cană de apă și se bea 2-3 căni pe zi, cu o jumatate de oră înainte de masă. Ceaiul medicinal hepato-biliar conține: rostopască (Chelidonium majus), păpădie (Taraxacum officinalis), anghinare (Cynara scolymus), sunătoare (Hypericum perforatum), gălbenele (Calendula officinalis), mentă (Menthae piperita), mușețel (Matricaria chamomilla), crușin (Frangula alnus), coada șoricelului (Achillea millefolium). Acest ceai are efecte benefice la nivelul ficatului și vezicii biliare. Are acțiune regeneratoare și de protector hepatic; stimulează activitatea bilei și provoacă eliminarea ei în intestine, de asemenea are acțiune antispastică și antiinflamatorie. Mod de administrare: se face o infuzie din 1-2 lingurițe la 1 cană cu apă clocotită, se lasă acoperit 5-7 minute, 3-4  căni, cu ½ oră înainte de masă. O cură durează 6-8 săptămâni. Ceaiurile medicinale se prepară la nevoie și se păstrează cel mult o zi. Se consumă proaspete, neîndulcite sau îndulcite cu miere, zahăr sau zaharină. În cazul în care nu sunt alte indicații, ceaiurile medicinale se beau de obicei dimineața pe nemâncate, când resorbția este completă, seara înainte de culcare sau la 2-3 ore după masa principală. Ceaiul medicinal se bea foarte încet, înghițitură cu înghițitură, cald. De obicei, se face o cură mai îndelungată, dar nu nelimitată, fiindcă se poate ajunge la o acumulare a acțiunii principiilor active din planta respectivă, ceea ce în unele cazuri dăunează organismului. În tratamentul cu plante medicinale nu trebuie așteptat un efect imediat (fac excepție cele cu acțiune antiseptică, cardiotonică, hemostatică, calmante ale sistemului nervos central). Ele acționează în timp, în urma unui tratament îndelungat și sistemic. Ceaiurile medicinale asigură un aport crescut de apă, zaharuri, vitamine, săruri minerale, principii active pe care le conțin.

Top of Form

Bottom of Form

CONCLUZII

Aparatul hepato-biliar, împreună cu funcțiile sale multiple și variate, are o mare contribuție la starea de sănătate și de bine a întreg organismului nostru. Fiind imlicat în mod direct la procesul de digestie, care ne asigură supraviețuirea, este necesar să acordăm o atenție deosebită sănătății și bunei funcționării a acestuia. Rosul cel mai esențial al ficatului constă în detoxifierea organismului, bolile in rândul acestuia fiind deosebit de periculoase, putând cauza complicații grave care pot duce la insuficiență hepatică și chiar moarte. Omul poate supraviețuii fără ficat câteva ore. În caz de insuficiență hepatică gravă, singurul tratamentul posibil este transplantul. Statisticile realizate în realitatea zilelor noastre, inclusiv statisticile, indică faptul că tot mai mulți oameni suferă de hepatite virale, care necesită un tratament îndelungat, adesea dificil și refractar, și un mod de viață restrictiv, prezentând repercursiuni directe în modul și asupra capacității de muncă a oamenilor și a stării de sănătate a societății în general. De asemenea, afecțiunile vezicii biliare sunt deosebit de răspândite, afectând cu predominanță sexul feminin, aceste afecțiuni ignorate sau netratate corespunzător și la momentul optim, pot provoca calculoza biliară și infecții la nivelul coleistului, cu efect negativ asupra întregului organism.

respectarea orarului de masă , cu mese în cantități rezonabile;

mestecarea corespunzătoare a alimentelor;

cât mai puține grăsimi și prăjeli, carne grasă, mezeluri, brânzeturi fermentate, ouă, cacao, ciocolată, alcool, sosuri picante, maioneze, frișcă, nuci;

se va consuma suficient de multă apă.

Pentru tratamentul afecțiunilor aparatului hepato-biliar, există multe oferte de medicamente pe piața farmaceutică care ne oferă o varietate vastă și ne oferă o multitudine de remedii care vin în sprijinul nostru. Deasemenea, natura ne vine și ea în ajutor, în flora spontană găsim o serie de plante care conțin principii active deosebit de importante în asigurarea bunei funcționari atât a ficatului cât și a căilor biliare. Pe de altă parte, ficatul are o mare capacitate de regenerare, foarte importantă fiind depistarea precoce, în stadiul incipient, a oricărei disfuncționalități a acestuia, pentru a veni în sprijinul sau cu medicația corespunzătoare. Cea mai importantă concluzie care ne ramâne sa o trasăm încă din începutul cercetării este ca în primul rând să cerem sfatul medicului pentru a depista la timp aceste afecțiuni și acest lucru pot să limiteze suferințele și complicațiile ce pot apărea și pe care ele le pot determina.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

TH. NICULESCU Cezar; VOICULESCU Bogdan; NIȚĂ Cristian; CÂRMACIU Radu; SĂLĂVĂSTRU Carmen; CIORNEI Cătălina, “Anatomia și fiziologia omului”, Editura Corint, București, 2009

MOGOȘ Gheorghe, IANCULESCU Alexandru, „Compendiu de anatomie și fiziologie”, Editura Științifică,

TIBEA Florica, “Anatomia omului. Atlas școlar”, Editura Corint, București, 2008

CRISTEA Aurelia Nicoleta, “Tratat de farmacologie”, Ediția I, Editura Medicală, 2013

CRISTEA Aurelia Nicoleta, “Farmacologie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009

Philippe Godeberge, “Aparatul digestiv si bolile sale”, Editura Corint, 2002

Păun Radu, “Tratat de medicină internă – bolile aparatului digestiv”, Editura Medicală , București, 1986

Peiulescu – Maria Alexandriu, „Plante medicinale în terapia modernă”, Editura Cereș, București, 1978

Bojor Ovidiu, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Editura Fiat Lux, București, 2003

Dobrescu Dumitru, Dobrescu Liliana, Popescu Ruxandra, Negreș Simona, “Memomed”, Ediția 19, Editura Universitară, București, 2013

C. Ionescu- Târgoviște, “Memento de vacanță pentru hepatici”, Editura Sport-Turism, 1976

Ion Gherman, “Boli digestive (noțiuni practice)”, Editura Medicală, București, 1981

Dan Cheța, “Bolile căilor biliare”, Editura Sport-Turism, București, 1981

Surse Internet

http://www.farmacia-verde.ro

http://www.mymed.ro

http://www.scribd.com

http://www.clicksanatate.ro/

http://www.pcfarm.ro/

http://anatomie.romedic.ro

http://old.ms.md/_files

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

TH. NICULESCU Cezar; VOICULESCU Bogdan; NIȚĂ Cristian; CÂRMACIU Radu; SĂLĂVĂSTRU Carmen; CIORNEI Cătălina, “Anatomia și fiziologia omului”, Editura Corint, București, 2009

MOGOȘ Gheorghe, IANCULESCU Alexandru, „Compendiu de anatomie și fiziologie”, Editura Științifică,

TIBEA Florica, “Anatomia omului. Atlas școlar”, Editura Corint, București, 2008

CRISTEA Aurelia Nicoleta, “Tratat de farmacologie”, Ediția I, Editura Medicală, 2013

CRISTEA Aurelia Nicoleta, “Farmacologie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009

Philippe Godeberge, “Aparatul digestiv si bolile sale”, Editura Corint, 2002

Păun Radu, “Tratat de medicină internă – bolile aparatului digestiv”, Editura Medicală , București, 1986

Peiulescu – Maria Alexandriu, „Plante medicinale în terapia modernă”, Editura Cereș, București, 1978

Bojor Ovidiu, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Editura Fiat Lux, București, 2003

Dobrescu Dumitru, Dobrescu Liliana, Popescu Ruxandra, Negreș Simona, “Memomed”, Ediția 19, Editura Universitară, București, 2013

C. Ionescu- Târgoviște, “Memento de vacanță pentru hepatici”, Editura Sport-Turism, 1976

Ion Gherman, “Boli digestive (noțiuni practice)”, Editura Medicală, București, 1981

Dan Cheța, “Bolile căilor biliare”, Editura Sport-Turism, București, 1981

Surse Internet

http://www.farmacia-verde.ro

http://www.mymed.ro

http://www.scribd.com

http://www.clicksanatate.ro/

http://www.pcfarm.ro/

http://anatomie.romedic.ro

http://old.ms.md/_files