Adunarile Generale ALE Consiliului Ecumenic AL Bisericilor Etape Definitorii Pentru Ecumenismul Contemporan

INTRODUCERE:

Problema mișcării ecumenice rămâne continuu pe planul întâi în preocupările teologilor și al Bisericilor, care nădăjduiesc unirea tuturor creștinilor într-o mare familie creștină, din mijlocul căreia să fie îndepărtate pentru totdeauna certurile, intrigile, neînțelegerile și dorința de supremație și în care Duhul lui Hristos să se arate puternic prin fapte de dragoste și de adevărată într-ajutorare. Această unire este un deziderat în slujba căruia merită să se depună cele mai nobile strădanii, cu singura condiție ca să nu se sacrifice nimic din tezaurul autentic al învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos și să nu se irosească nimic din puritatea lui, de către iconomii cărora li s-a încredințat acest lucru dintru început.

Anul 1054 este un an de referință în ceea ce privește Biserica pentru că atunci are loc prima ruptură majoră din sânul Bisericii creștine. Totuși, încă de atunci, cele două Biserici surori au încercat o apropiere și încearcă și astăzi. Apoi, de-a lungul timpului, încep să apară o mulțime de culte creștine și dizidențe religioase, rupte mai ales din sânul Bisericii Romano-Catolice, ca mijloc de revoltă împotriva puterii pe care o avea papalitatea în Occident.

Dialogul ecumenic dintre Biserici a apărut ca o condiție obligatorie pentru încercarea de unire, factor important pentru ca Biserica lui Hristos să poată să-și îndeplinească vocația sa: îndrumarea credincioșilor pe calea mântuirii. Astăzi există în lume mai multe organizații ecumenice care încearcă să aduca cultele creștine la un dialog ce promovează înțelegere, apropiere și armonie între Biserici. Din această năzuință fermă se desprind două mobile: unul, de ordin misionar, pentru a putea lupta uniți împotriva păgânismului indigen, altul,de ordin național, pentru eliminarea misionarismului străin.

După ce mileniul al II-lea a fost unul al despărțirilor confesionale creștine, la mijlocul sec. al XX-lea apare Ecumenismul ca încercare de refacere a unității creștine pierdute. Este cunoscut faptul că manifestări ecumenice au fost inițiate încă de la începutul rupturii dintre Biserici, dar ele au căpătat un caracter organizat în anul 1948, când la Amsterdam se organizează prima Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB). Poate cea mai importantă dintre organizațiile cu caracter ecumenic, care își desfășoară activitatea astăzi, este Consiliul Ecumenic (Mondial) al Bisericilor. De acest organism mondial vom încerca să ne ocupăm în lucrarea de față, arătând pașii făcuți de el spre ecumenismul contemporan. Lucrarea promovată, aceea de refacere a unității creștine, a împlinit de curând jumătate de veac iar progresul făcut este semnificativ, regretabil fiind poate faptul că trecerea în mileniul al III-lea nu a găsit Biserica lui Hristos într-o unitate reală și vizibilă.

Încercări de unire au fost multe în trecut: atât între cele două mari confesiuni, ortodoxă și romano-catolică, cât si între protestantism și ortodoxie, chiar de la ivirea protestantismului. Din secolul al XVII-lea și până în prezent aceste încercări au sporit mai ales în lumea protestantă care, ca să zicem așa, s-a făcut purtătoarea de drapel a dorinței de unire a Bisericilor.

Se știe că secolul al XX-lea a fost cea mai interesantă perioadă a civilizației umane, o epocă a dezvoltării științei și culturii. Bisericile, încercând să țină pasul cu vremurile, tind, ca o dorință permanentă către o unire completă prin organismele și organizațiile specifice fiecăreia dintre ele.

Din 1948 până astăzi s-a făcut un adevărat salt calitativ pe calea reunirii creștinătății. S-ar putea sistematiza datele istorice ale acestor pași gigantici spre realizarea unității creștine, pornind de la regruparea ramurilor aparținând aceluiași cult, apoi a confesiunilor protestante, ale aceleiași regiuni, apoi a celor din aceleași țări, pentru ca apoi să se discute unirea pe continente, după ce s-au regrupat anumite părți ale lor: Africa de Sud, Africa Centrală, India de Sud etc.

Biserica Ortodoxă Română a fost și rămâne o promotoare a ecumenicității în general, contactele sale fiind cu Biserica Romano-Catolică, cu Bisericile Vechi Orientale și cu Biserica Anglicană dar și cu unele culte mai noi.

Unirea Bisericilor într-o singură mare familie a lui Hristos, este poate un deziderat către care tinde firea fiecăruia dintre noi, parcă întraga făptură ne îndeamnă spre acest lucru. Pot spune că încă de mic am fost atras de relațiile inter-umane, fiind de felul meu o persoană foarte sociabilă. O altă fascinație, pe care am avut-o de foarte mult timp, au fost relațiile dintre popoare, în ideea ecumenicității. În momentul în care vorbim de Biserica lui Hristos, parcă nu mai contează locul pe care eși pus pe harta lumii ca zonă de influență, acolo, în Biserică toate popoarele tind către egalitate, o egalitate în Hristos, care nu ține seamă de faptul că o Biserică este din Africa și una este din America, pentru că aici Hristos unește, aici în Ecumenism.

╬

CAPITOLUL I :

A. Acțiunile ecumenice premergătoare

Primele idei ecumenice s-au manifestat după Marea Schismă în diferitele încercări de unire care s-au făcut. Prima a fost la sinodul II de la Lyon, la 7 mai 1272, dar „dedesubtul acestei reconcilieri aparente îl constituiau mai mult motive de intrigă politică și de aceea totul s-a terminat în 1281, când Mihail a fost excomunicat de papă”, schisma menținându-se chiar dacă împăratul acceptase în prealabil mărturisirea de credință propusă de papa Clement al IV-lea, în 1267. „Probabil că la baza încercării de unire a stat faptul că împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul venea după recucerirea Constantinopolului în 1261.”

A doua încercare, mult mai bine pregătita, a fost aceea de la Sinodul din Ferrara-Florența (1438—1439), dar ale cărui hotărâri nu au fost aprobate de patriarhii răsăriteni și astfel, Apusul și Răsăritul au continuat să rămână în starea de despărțire în care se găseau de aproape cinci secole.

Răsăritul cade sub turci dar, Biserica creștină, cu toata vitregia vremurilor, își păstrează tradiția. Apusul s-a bucurat de condiții mult mai favorabile. Biserica apuseană, mai înainte de Reformă, este socotită de mulți ca unitară. Numai că „cei ce vorbesc de unitatea creștinismului apusean înainte de Reformă, uită uneori că prețul acestei unități silite l-a constituit o mișcare uriașă de despărțire de Biserica recunoscută. Vor trebui încă multe cercetări până să se scrie întreaga istorie a ereziilor din Apus”.

La începutul sec. XVI-lea, unitatea era mai mult un mit decât o realitate. Marea Reformă a împărțit creștinismul în trei grupe. După aceasta, trezirea sentimentului național a rupt în bucăți fabrica medievală a Europei. Cu căderea Constantinopolului sub turci conducerea bisericească a trecut din lumea greacă în lumea slavonă. În 1589 Moscova a reușit să obțină recunoașterea ca patriarhat independent și astfel, Moscova a devenit a treia Romă.

Conciliul de la Ferrara-Florența, convenție care se face la presiunea împăratului bizantin Ioan Paleologul nu are o urmare reală chiar dacă atunci sunt semnalate mai multe uniri: cu grecii, cu armenii, cu iacobiții, cu maroniții și cu caldeenii.

În 1902, patriarhul ecumenic loachim al IlI-lea, printr-o enciclica sinodală, cerea părerea Bisericilor Ortodoxe asupra unirii cu cele două mari confesiuni creștine, romano-catolicismul și protestantismul; răspunsul a fost călduros în favoarea încercărilor în această direcție. Patriarhul a făcut cunoscută apoi poziția în fața celorlalte Biserici surori, arătând necesitatea păstrării ceea ce ne aparține nouă și ce aparține altora: „…să ne rugăm pentru unirea tuturor fără să ne descurajăm de greutățile pe care le întâmpinăm. Să facem tot ce e cu putință pentru a deschide calea spre unirea cea bineplăcută lui Dumnezeu, purtându-ne cu înțelepciune și bunătate față de creștinii din alte confesiuni.”

„În felul acesta, Enciclica Patriarhiei ecumenice din 1902, constituie primul document oficial al Bisericii Ortodoxe cu privire la raporturile dintre Biserici deci cu privire la ecumenism.“

Inițiativa locțiitorului patriarhului ecumenic, mitropolitul Dorotei al Brusei, cuprinde esențialul programului care va fi urmărit de Mișcarea Ecumenică contemporană nouă. În ședința din 10 ianuarie 1919 – dată memorabilă în istoria Mișcării Ecumenice – el face Sinodului patriarhal propunerea de a se cerceta cu luare aminte solicitarea de unire, îndeosebi cu Bisericile Anglicană, Vechi-catolică și Armeano-Gregoriană. Ierarhul accentua că se cuvine ca apelul pentru o apropiere și unire a Bisericilor să pornească de la marea Biserică a Constantinopolului.

În ianuarie 1920, același locțiitor al patriarhului ecumenic al Constantinopolului trimitea tuturor Bisericilor creștine o enciclică pentru pregătirea unirii pe teren practic și moral referindu-se, în acest scop, la „…unificarea calendarului, la schimb de scrisori irenice cu prilejul sărbătorilor și a altor evenimente, la stabilirea unor anumite raporturi canonice între reprezentanții Bisericilor, la legături între anumite școli teologice, schimb de studenți, de cărți și reviste, la convocarea unor congrese creștine mondiale pentru probleme teologice, la deosebirile interconfesionale, la înmormântarea creștinilor de alt rit, la problema căsătoriilor mixte, la susținere reciprocă și la încetarea prozelitismului.”

În acest timp reformatorii au căutat reînnoirea Bisericii și au sperat în reunirea ei, atunci când au adoptat simboalele de credință ecumenice: crezul apostolic, niceean și atanasian. Catehismul lui Luther vorbește de Biserica una, sfântă. Toți conducătorii reformați accentuează doctrina despre Biserica adevărată, pe care fiecare crede că o reprezintă. Pe baza acestor simboale de credință reformatorii au schițat doctrina Bisericii ecumenice. Însă, dându-și seama că schisma dintre ei servește reacțiunea papală, așa cum era numită în epocă, s-au gândit la o unire a lor, unire care a fost propusă pentru prima dată de David Pareus, la Heidelberg, în 1614. Încercările lui Pareus n-au izbutit însă, iar în 1618 a început războiul de 30 de ani. Timp de 100 de ani, de la tezele lui Luther și până la războiul de 30 de ani, dorința pentru unitatea creștină și-a găsit expresia în Concordatul de la Wittenberg, în Consensus de la Zurich, în Confesiunea bonemiană și în Consensus Sendomir. Aceste acorduri naționale au fost, cu toate, operele teologilor care erau în același timp și conducători bisericești. Dar, „asemenea uniri limitate nu au putut rezolva problema dezbinării și nici nu au putut stăvili permanentul curent de sciziune în protestantism”.

Secolul al XVII-lea a fost dominat de Contra-Reformă dirijată în chip special de iezuiți. Față de această amenințare pentru protestantism, a luat ființă, frontul comun protestant de discuții teologice și apărare. Începutul s-a făcut în Franța, iar mai târziu acest front s-a extins și în Anglia, Țările de Jos, Germania și Elveția.

În Europa, secolelor XVII-lea și XVIIII, Mișcarea Ecumenică a intrat într-o nouă fază, manifestându-se în două forme distincte: întâi, într-o pregătire lăuntrică sau intelectuală și după aceea, în încercări de realizări practice sau, cu alte cuvinte într-o cugetare ecumenică și într-o activitate ecumenică.

Exista de alfel opinia că :„originile reale ale Mișcării ecumenice se află în protestantism și anume în anul 1517; reforma lui Luther.“

În sec. al XVII-lea ecumenismul este, aproape exclusiv, o chestiune de unitate în doctrină și de aceea chestiunile de confesiune și dogmă se găsesc pe primul plan. În sec. al XVIII-lea preocuparea predominantă este „unitatea în viață, în pietate, în trăirea morală creștină, în organizarea vieții creștine în comunități”.

Foarte interesante sunt încercările de unire pe baza umanismului creștin, începute de Hugo Grotius (1645). Ele au fost continuate de John Dury (1680), care mai pe urmă s-a dat de partea lui Cromwell, cel care dorea să unească lumea protestantă sub cond. al XVII-lea ecumenismul este, aproape exclusiv, o chestiune de unitate în doctrină și de aceea chestiunile de confesiune și dogmă se găsesc pe primul plan. În sec. al XVIII-lea preocuparea predominantă este „unitatea în viață, în pietate, în trăirea morală creștină, în organizarea vieții creștine în comunități”.

Foarte interesante sunt încercările de unire pe baza umanismului creștin, începute de Hugo Grotius (1645). Ele au fost continuate de John Dury (1680), care mai pe urmă s-a dat de partea lui Cromwell, cel care dorea să unească lumea protestantă sub conducerea Angliei. Dury a ajuns la formula -armonia confesiunilor-. El a mers însă mult mai departe în direcția spiritualismului și a pietismului. În 1708 s-au întrunit la Geneva J. A. Turrenttini, profesor de Istoria Bisericii, Samuel Serenfels, profesor de teologie în Basel și J. F. Osterwald, profesor la Neuchatel, cunoscuți sub numele de Triumviratul elvețian.

Acești trei bărbați au formulat o ortodoxie rezonabilă, ceva cu totul nou în teologia elvețiană. Scopul strădaniilor lor era debarasarea de concepția mărginită ortodoxă, așa cum o considerau ei și venirea în contact cu mișcările intelectuale generale ale timpului. În felul acesta campionii ortodoxiei rezonabile – izbutiseră să se constituie într-o republică a științei inter-confesionale și extra-confesionale, care cuprindea bărbați ca: Bayle, Descartes, Leibniz, Locke. etc. Dintre aceștia, Leibniz spera ca Petru cel mare să facă pași decisivi în favoarea unirii.

Ultima expresie a activității ecumenice în sec. XVIII-lea a fost Frățietatea creștină germană, un fruct al ideii despre societatea spirituală.

„Istoria mișcării ecumenice din aceste două secole prezintă mari exemple de cugetare conștientă ecumenică și de activitate ecumenică, de înțelegere și de simpatie mutuală”.

În sec.XVII și XVIII în Anglia s-a pus problema unirii creștinilor pe baza articolelor esențiale de credință și astfel s-au născut discuții pentru a se stabili ce este esențial sau fundamental în credință, precum și asupra rolului factorilor politici în certurile ecleziastice. În ciuda războaielor religioase și a conflictelor politice, aceste două secole au fost bogate în discuții și în proiecte de unire bisericească, iar principiul sesizării esențialului în credință a fost adoptat atât în Anglia, cât și pe continentul Europei. Cu toate acestea nu s-a ajuns la nici un rezultat concret.

În Scoția au continuat certurile și dezbinarea între Biserica episcopală și cea presbiteriană. Cauzele indiferentismului și ale neizbânzii au provenit, pe de o parte, datorită neînțelegerii unor miniștri de stat, iar pe de altă parte, din opoziția unor teologi rigizi. Controversele teologice din Elveția care, continuau cu tot Consensus Helveticus care unea pe cei de acolo, erau deasemenea dovezi că teologii de aici erau puțin dispuși la un compromis chiar și în chestiunile neesențiale, în timp ce în cuprinsul imperiului britanic aceleași deosebiri despărțeau pe luterani și reformați.

“Aceeași problemă, dăinuiește încă și astăzi. Acordul asupra dogmelor fundamentale nu este încă realizat și nu este deloc acceptat peste tot ca suficient pentru o unire iar, chestiunea episcopatului rămâne încă piatra de poticnire a unirii”.

În această perioadă au existat continuu negocieri între Apus și Răsărit, în ceea ce privește unirea, dar aproape întotdeauna asupra acestor negocieri s-a întins umbra oportunismului politic.

Completa eșuare a unirii cârpite la Florența în 1439, a arătat că pe calea aceasta nu se putea ajunge la lichidarea separării, că adevăratele soluții trebuiau căutate numai pe calea înțelegerilor teologice și că la acestea nu se poate ajunge decât numai printr-un sinod general al Bisericii.

Reforma a pătruns și în țările cu populație ortodoxă, iar ortodocșii erau interesați în schimbările politice din Apus, sperând la un ajutor de la puterile apusene, dar aceste speranțe au fost spulberate de izbucnirea războiului de 30 de ani.

Trimiterea Confesiunii de Augsburg patriarhului de la Constantinopol, a prilejuit un răspuns din partea patriarhului, aceasta fiind, totodată, o expunere a doctrinei ortodoxe în paralel cu Confesiunea de Augsburg. Dar prin publicarea corespondenței dintre teologii din Tubingen și cei răsăriteni s-a dat semnalul unor lupte teologice care nu au dus la nimic concret. Din toate acestea, ca și din discuțiile dintre teologii ruși și luterani din Moscova, de la începutul sec. XVII-lea, cu ocazia planului de căsătorie a fiicei țarului cu un prinț danez, și din încercările lui Petru cel Mare, se trage concluzia că deosebirile dintre ortodocși și protestanți sunt prea mari pentru a se putea spera la o unire.

„Problema unirii se poate pune numai pe baza ideii de Biserică, succesiune apostolică, Tradiție și Taine. Pe această bază poate fi făcută o unire între ortodocși și romano-catolici, dar în nici un caz între ortodocși și protestanți, atâta vreme cât aceștia nu-și vor reconsidera doctrina. Cu toate acestea și cu protestanții se poate ajunge la o coexistență pașnică și la o cooperare”.

S-a încercat o unire între ortodocși, vechi-catolici și anglicani. În acest scop, sinodul Bisericii ruse din 20 sept. 1918 a numit o comisie ca să cerceteze posibilitatea unei uniri cu vechii catolici și cu anglicanii.Discuțiile care au avut loc au arătat marea deosebire de păreri dintre teologi.

Mitropolitul Moscovei, Filaret, a fost poate cel mai mare teolog rus din sec. XlX-lea, dar el nu a atins decât un singur aspect al unirii și anume unirea în doctrină. În a doua jumătate a sec. XlX-lea s-a produs mișcarea de la Oxford și anglicanii au căutat o apropiere de ortodocși.

„În 1914 , Arhimandritul Iuliu Scriban scria… un articol dând ample informații despre Anglicanism și încercând ușoare comparații și posibilități de apropiere.“

Teologii protestanți pun originile ecumenismului în sec. al VII-lea după cum fac cei doi editori R.Rouse și S.C.Neill. „Aceștia tipăresc într-un tot studiile a 15 specialiști din 7 confesiuni, care prezintă Mișcarea Ecumenică drept o serie lungă de eforturi între anii 1517-1948 eforturi concretizate prin înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor.“

Multe dintre evenimentele și tendințele sec. XlX-lea converg către Conferința Misionară din Edinburg, din 1910, dată de la care începe Mișcarea Ecumenică mai organizată din ultima vreme. „Dar mișcările ecumenice nu pot fi înțelese în afara evenimentelor sociale, economice și intelectuale ale timpului lor. Schimbările din aceste domenii explică, cel puțin în parte, deosebirile în posibilitățile ecumenice și în realizările ecumenice”.

Ideea de colaborare și unire se întărea pe zi ce trecea încă din veacul al XlX-lea. Alianța Evanghelică ieșită din trezirea conștiinței protestante, în 1846, era urmată de Unirea creștină a lui VIadimir Guette, din 1859, apoi de Asociația Bisericilor Anglicană și Răsăritene, din 1864, de Conferința Continentală a Misiunilor din 1868, de Alianța Bisericilor Reformate, după sistemul presbiterian și de Uniunea de la Utrecht a grupărilor vechilor catolici din 1889. În 1893 se adună, la Chicago, faimosul Parlament al Religiilor, care a fost impresionant, dar fără urmări.

Amintim apoi Uniunile creștine ale tinerilor, întemeiate la Paris, în 1844, Federația universală a Asociațiilor creștine a studenților din Vadstena (Suedia, 1895), Consiliul Federal al Bisericilor lui Hristos în America, din 1908.

Conferința de la Edinburg a fost de o mare importanță pentru Mișcarea Ecumenică. Ca rezultat direct menționăm întemeiera Consiliului Internațional al Misiunilor, iar ca rezultat indirect nașterea celor două mișcări ecumenice:

1.Mișcarea pentru Creștinismul Practic, Viață și Acțiune-Life and Work;

2.Mișcarea pentru Credință și Constituție-Faith and Order.

La rândul lor aceste două mișcări au hotărât să se unească într-un organism nou, care să poarte numele de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. „Primele încercări pentru constituirea acestui nou organism ecumenic au avut loc la Londra în anul 1937, continuând la Utrecht în anul 1938 și definitivându-se la Amsterdam în anul 1948 când a avut loc cea dintâi Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.“

Anul 1910 a fost anul crucial pentru apuseni, prin Apelul lansat de Conferința Misionară Mondială din Edinburg, la care un delegat al Bisericii Tinere din Extremul Orient, a spus că împărțirea creștinilor ruinează creditul Evangheliei în țara lui.

„…adevăratul profet al umanismului este Nathan Soderbloom, vicecancelarul Academiei și arhiepiscopul Suediei, format din punct de vedere teologic în Rusia, Germania, Statele Unite, Anglia și Paris, laureat al Premiului Nobel pentru pace; în 1917 prezidase Conferința neutră pentru pace (a țărilor nordice, Elveției și Olandei). După ce lansase ideea unui Consiliu al Bisericilor pentru pace, în 1918, pregătise terenul în mai multe țări și în sfârșit convocase Conferința la Stockholm.”

Ca date principale pe calea ecumenismului putem reține următorii ani:

„-1910 când are loc Conferința mondială a misiunilor din Edinburg, ce are ca deviză Evanghelizarea lumii în această generație(John R.Mott) ;

-1920 când Patriarhia Ecumenică de Constantinopol printr-o enciclică propune înființarea unei federații care să faciliteze reunirea Bisericilor separate, prin dialog teologic, misiune comună, asistență reciprocă, după modelul Ligii națiunilor ;

-1925 când are loc la Stockholm Conferința mișcării Creștinismul practic (Life and Work) , sub deviza Doctrina desparte , dar slujirea – diaconia unește;

-1927 când are loc Coferința de la Lausanne a mișcării Credință și Constituție (Faith and Order);

-1948 înființarea C.E.B. prin fuzionarea celor două mișcări mai sus menționate.“

╬

B. Date generale despre C.E.B.

C.E.B. își are sediul la Geneva și este organizată ca o
”Asociație frățească de Biserici care-L acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor “, primul secretar general al consiliului fiind Wiliam Visser’t Hooft (1948-1966).

Conform relatărilor de pe site-ul oficial al C.E.B. se spune că: „Baza C.E.B. cu care bisericile membre au fost de acord este descrisă ca fiind o :O frăție de biserici care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Salvator conform Scripturilor și de aceea caută să împlinească împreună chemarea comună pentru slava Unuia Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Din punct de vedere constituțional scopul primar al C.E.B. este chemarea comună către unitatea vizibilă, într-o comuniune euharistică și de credință. De asemenea bisericile membre vor promova rugăciunile lor pentru iertare și împăcare în spiritul înțelegerii mutuale, ușurarea muncii de misiune și evanghelizare prin mărturia comună, să-și exprime cu responsabilitate dăruirea către serviciul creștin ajutând nevoilor oamenilor, distrugând barierele dintre popoare, promovând familia umană în adevăr și în pace și păstrând integritatea creației, reînnoirea și creșterea în unitate, adorare, misiune și cult.”

C.E.B. nu este o supra-Biserică, dar nici un simplu forum ale unor dezbateri teologice ori o organizație de asistență între Biserici. Consiliul lucrează pentru refacerea unității văzute a creștinilor pe mai multe planuri. Pe plan doctrinar, confesional, pentru că bisericile au moștenit o situație de separare și de diviziune în materie de formulare și de interpretare a tradiției apostolice. Din cauza acestor diferențe bisericile nu sunt încă în măsură să practice comuniunea euharistică reciprocă, totuși făcându-se pași importanți în această direcție prin aprobarea unor documente comune. Pe planul misionar, diaconal, social, anume acela prin care bisericile înțeleg să transmită împreună Evanghelia lui Iisus Hristos, ca și la modul în care ele asistă și slujesc națiunile și popoarele, lumea în general, în efortul lor de a transforma societatea din punct de vedere economic și politic, remarcăm programele speciale prin care C.E.B. sprijină Bisericile membre în rezolvarea mai multor probleme critice, naționale și internaționale, ca : rasismul, violarea drepturilor omului, violența, refugiații, minoritățile, victimile nedreptății economice și ecologice, sinistrații, e.t.c. Astfel Consiliul se manifestă clar pentru rezolvarea pașnică a conflictelor, pentru demilitarizare, pentru pace și progres.

C.E.B. are convingerea că solidaritate în toate aceste probleme umanitare nu este altceva decât exemplul viu al unității văzute. El a fost deseori criticat pentru faptul că pune accent exclusiv pe dimensiunea orizontală a unității. În problemele politice controversate , Consiliul are o atitudine pastorală care ține seama atât de interesele Bisericilor membre , respectiv de protejarea vieții și misiunii creștinilor ce se află într-o situație dificilă , cât și de exigențele dreptății și drepturilor omului , ca și de limitele impuse de statutul său internațional.

C.E.B. a fost definit și ca o “călătorie comună spirituală spre unitatea văzută” , în același timp el încurajând Bisericile să practice, în fiecare loc și în toate locurile, unitatea deja existentă între creștini, prin rugăciuni comune, manifestări cultice, reuniuni cu caracter spiritual, pelerinaje. Astfel iese în evidență cât de apropiați și de uniți sunt creștinii prin puterea Duhului Sfânt chiar fără ca ei să-și dea seama de acest lucru.De asemenea se evidențiază faptul că C.E.B. încurajează astfel Bisericile să practice acest ecumenism integral și coerent.

„În cartierul general de la Geneva lucrează aproximativ două sute de persoane. C.E.B. este alcătuit dintr-un Secretariat General și este împărțit în patru sesiuni. Deține o colecție de 100.000 de volume ce se găsesc în Centrul ecumenic din Geneva iar la Bossey (lângă Geneva) se află Institutul Ecumenic.”

╬

CAPITOLUL II :

A. Momentul înființării C.E.B. prin unirea mișcărilor cu caracter ecumenic.

Mișcarea ecumenică își are originea în „Conferința mondială a misiunilor“ (Edinburg – 1910) ce fusese precedată de crearea unor organisme cu caracter interconfesional. În primele decenii ale secolului nostru se pot distinge trei mari mișcări cu caracter ecumenic Viața și acțiune sau creștinismul practic ce urmărește cooperarea dintre biserici în vederea promovării păcii și slujirii umanității, iar organizatorul ei este Nathan Söderblom; Credință și Organizare sau creștinismul teologic care urmărește găsirea unei baze teologice comune, iar organizatorul ei a fost episcopul anglican american Charles Henry Brent; Consiliul internațional al misiunilor ce are în vedere coordonarea societăților misionare și unitatea mărturiei creștine în societate. „Astfel C.E.B. apare prin unirea acestor mișcări cu caracter ecumenic. “

Constituirea definitivă a Consiliului Mondia1 al Bisericilor s-a făcut într-o primă ședință a sa la Amsterdam, la 22 august 1948, la care au luat parte reprezentanții a 147 Biserici din 44 țări. Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică nu au fost reprezentate prin nici un delegat oficial. Conferința de la Oxford concomitent cu o altă Conferință de la Edinburg, tot în 1937 au numit fiecare câte 7 membrii într-un comitet, numit „Comitetul celor 14”, care sa aducă la îndeplinire planul cu privire la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor. Acesta s-a întrunit la Utrectht în 1938 și a elaborat constituția Consiliului Mondial al Bisericilor. Cea mai dezbătută problemă a fost aceea a autorității și bazei Consiliului și s-a decis că Consiliul Mondial al Bisericilor este Koinonia Bisericilor care accepta pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor. S-a constituit apoi un comitet provizoriu al acestui Consiliu Mondial al Bisericilor.

C.E.B. se formează în 1937 prin unirea celor două curente : Creștinismul practic și Credință și Organizare. „Astfel un comitet provizoriu reunit la Utrecht în 1938 inițiază începutul Consiliului Ecumenic ce durează din cauza războiului până în 1948 când are loc la Amsterdam prima adunare generală a C.E.B.“

Creștinismul practic a început cu marea conferință interconfesională de La Stockholm, ținută între 19 și 30 august. La ea au participat 680 delegați din 37 de țări și reprezentînd 31 confesiuni și anume : Bisericile Ortodoxe din Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România, cu patriarhul Fotie al Alexandriei în frunte apoi Biserica Anglicană și toate nuanțele cultelor protestante. Puține conferințe internaționale au provocat un entuziasm asemănător și discuții mai aprinse ca această conferință. Pregătită meticulos de comitete în frunte cu calvinistul american Mc. Farland și de Nathan Soderblom. Conferința de la Stockholm își propunea pe plan interconfesional și mondial rezolvarea problemelor de creștinism practic, în cadrul unui program de viață și acțiune: „Programatism fără grija greutăților dogmatice.”

Ideea de bază pentru Creștinismul practic a fost: “Bisericile izolate nu mai pot rezolva problemele puse de viața modernă; este nevoie de colaborarea tuturor bisericilor în toate domeniile vieții practice creștine.”

Creștinismul practic iși are originea apropiată în Alianța Mondială pentru promovarea prieteniei internaționale prin biserici la inițiativa arhiepiscopului N. Soderblom. Astfel mișcare pentru creștinismul practic are ca scop colaborarea tuturor bisericilor creștine în probleme religioase , morale , sociale și internaționale cu evitarea problemelor de natură dogmatică. La acțiunile acestei mișcări au participat de la începuturile ei bisericile protestante , anglicane , ortodoxe , vechi orientale și vechi catolice. Biserica romano-catolică deși invitată nu a participat. Despre participarea ortodoxă la mișcarea pentru creștinismul practic putem spune că a fost deplină , chiar supunând mișcării referatele lor luând parte la discuții și ducând la îndeplinire , în limita posibilităților hotărârile luate.

La prima conferința mondială din 1925 de la Stockholm au participat pentru prima dată delegați oficiali ai bisericilor, trecându-se astfel la responsabilități în numele Bisericilor. La cea de-a doua conferință de la Oxford din 1937 „se acceptă propunerea unirii cu mișcarea pentru credință și constituție”.

Se temperează excesele sociologice prin intuiții doctrinare în care eshatologia are locul preponderent, iar ideea de Biserică, locul central. Între timp norii grei anunțau o nouă catastrofă a omenirii: al doilea război mondial. Bisericile simt nevoia de a strânge rândurile. S-a hotărât înființarea Consiliului ecumenic al Bisericilor și, ca urmare, în 1938, Consiliul universal creștin pentru viață și acțiune, care funcționase până atunci, a predat răspunderile și funcțiunile sale noului Comitet provizoriu al Consiliului ecumenic al Bisericilor.

Al doilea curent al Mișcării Ecumenice se numește Credință și Constituție (Faith and order) ; el nu urmărește numai colaborarea Bisericilor pe teren practic, ca Life and Work, ci apropierea și unirea, până întru sfârșit, pe teren dogmatic.

Despre Credință și Constituție se poate spune că: “a apropiat pe reprezentanții diferitelor Biserici pentru cercetarea problemelor dogmatice, creând o atmosferă sufletească între participanți care ia condus la o mai bună înțelegere reciprocă.“

Prima Conferință a acestui curent s-a adunat la Lausanne (între 3 și 21 august 1927). Au participat 400 de delegați, reprezentând 100 de Biserici, culte și comunități creștine: anglicane, vechi-catolice, protestante și ortodoxe (Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, a Ierusalimului; Bisericile: Greacă, a Ciprului, a Iugoslaviei, a României, Bulgariei, Poloniei și Georgiei) ; s-a resimțit lipsa celei pravoslavnice-ruse. A fost Conferința punctelor fundamentale având în centru problemele Bisericii, Mărturisirilor de credință, Tainelor și ierarhiei, asupra cărora delegațiile au expus punctele de vedere ale Bisericii proprii.

Următoarea Conferință pentru Credință și Constituție s-a întrunit la Edinburg, între 3 și 18 august 1937, sub președinția Arhiepiscopului William, Temple (de York și apoi de Canterbury), numit de Marc Boegner (mare predicator, președintele de atunci al Federației protestante din Franța), neîntrecutul președinte. Peste 400 de reprezentanți ai Bisericilor amintite au discutat din punctul lor de vedere următoarele teme: 1. Despre Har; 2. Despre Biserică și Cuvântul lui Dumnezeu; 3. Despre Taine și Preoție, și 4. Unitatea Bisericii în viață și cult. Arhiepiscopul Ghermanos a citit o declarație în numele Bisericilor Ortodoxe, precizând atitudinea lor asupra acestor teme. Mesajul conferinței mărturisește o unitate a inimilor și a duhului și exprimă nădejdea că “o înțelegere mai adâncă ne va conduce către o înțelegere comună a adevărului, așa cum: este el în Iisus Hristos” .

Despre mișcarea pentru credință și constituție putem spune că este cea care a ajuns la convingerea că pentru refacerea Bisericii creștine nu este de ajuns numai activitatea comună a creștinilor în domeniul misiunii, ci trebuie aflate cauzele care au dus la despărțirea Bisericilor, trebuie cercetate științific problemele dogmatice pentru a descoperi ceea ce unește și ceea ce desparte pe creștini și, pe temeiul acestei cunoașteri, să se pornească pe drumul ce duce la unitatea Bisericii. În anul 1910 se acceptă următoarea propunere: “să se numească o comisie mixtă pentru convocarea unei adunări care să studieze problemele ce privesc credința și constituția; la această adunare să fie chemate toate confesiunile creștine din întreaga lume care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”.

Evenimentele internaționale precipitându-se între timp, conducătorii Bisericilor au hotărât să se împlinească un deziderat mai vechi, formulat în 1919 de Nathan Soderbloom și reluat de el și de alții între timp: Comitetul de continuare a Conferinței de la Stockholm s-a transformat în 1930 în Consiliul mondial pentru creștinismul practic (Viață și acțiune). Acesta trebuia să se extindă asupra celorlalte Mișcări (Credință și Constituție), Arhiepiscopul Temple a pregătit terenul, iar Dr. J. H. Oldham a trecut la acțiune : Conferințele de la Oxford și Edinburg din 1937 au format Comitetul celor 14, care s-a întrunit la Utrecht în 1938, și a elaborat Constituția Consiliului ecumenic al Bisericilor, stabilind Baza lui. Apoi s-a constituit un comitet provizoriu al Consiliului Ecumenic al Bisericilor; s-a stabilit ca organizația Credință și Constituție să-și păstreze o oarecare autonomie, cu un comitet propriu de continuare, având un obiectiv extrem de gingaș.

În timpul războiului și după război, Consiliul mondial, care contează că funcționează formal din 1944, a lucrat în problemele grele ale ajutorării prizonierilor, refugiaților, reconstrucției etc… În 1946 la Adunarea de la Geneva, s-a format Consiliul ecumenic, cu 5 președinți și Dr.W. Visser't Hooft, secretar general. Lucrarea înfăptuită de Consiliul mondial în acești ani de la această afirmare a sa și până la constituirea propriu-zisă este destul de importantă așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Constituirea definitivă a Consiliului ecumenic al Bisericilor s-a făcut între reprezentanții a „147 de Biserici și comunități din 44 de țări” . Între timp unirea confesiunilor, cultelor și comunităților protestante se continua într-un ritm din ce în ce mai viu; legăturile dintre Biserici ca aceea dintre Biserica Anglicană și cea Ortodoxă —, fiind din ce în ce mai strânse.

După cele văzute până acum putem considera că acest Consiliu Ecumenic Bisericesc s-a format la Amsterdam în anul 1948, odată cu organizarea primei Adunări generale. Totuși putem reține ca date importante 1937, când se decide ca cele două curente Creștinismul practic și Credință și organizare să se unească în acest scop, întocmindu-se chiar un comitet provizoriu pentru a iniția procesul de formare al Consiliului.Unirea este realizată de abia în anul 1948, dar acest lucru s-a datorat numai izbucnirii celui de-al II-lea război mondial, lucru de care vom vorbi în continuare.

╬

B. Contextul istoric la formarea C.E.B.

Formarea C.E.B. nu poate fi înțeleasă în afara înțelegerii mai întâi a contextului istoric în momentul formării acestuia . La formarea C.E.B. poate că un rol destul de important l-a avut și desfășurarea celor două războaie mondiale, chiar dacă cel de-al doilea război mondial a întârziat de fapt și de drept nașterea cu adevărat a C.E.B., cu toate că acesta a funcționat în acea perioadă.

Astfel putem spune că în momentul formării, contextul politic poate fi caracterizat ca unul critic, anul 1948 fiind apropiat de terminarea celui de-al doilea război mondial, iar lumea în momentul respectiv se divizase în blocuri economice și militare, lucru ce a adâncit diviziunile istorice existente, de care în mare parte erau vinovate și Bisericile. „Astfel se impunea ca într-o lume divizată măcar Biserica să fie cea care să arate o unire.“

Mișcările ecumenice nu pot fi înțelese în afara evenimentelor sociale, economice și intelectuale ale timpului lor. Schimbările din aceste domenii explică, cel puțin în parte, deosebirile în posibilitățile ecumenice și în realizările ecumenice. “Numai prin încercarea de a înțelege aceste lucruri ne putem face o idee generală despre C.E.B. și putem ajunge să înțelegem puterea dar și limitele sale”. Astfel Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu încearcă să fie o supra-biserică ci numai încearcă cumva să aducă Bisericile lui Hristos la un dialog, să le pună față în față la masa discuțiilor.

Totuși, pașii pe calea unității nu se pot realiza decât prin “dialog” , care trebuie să fie sincer, deschis, menit nu să accentueze diferențele confesionale, ci să valorifice rădăcinile comune ale manifestării credinței.

Dacă ar fi să caracterizăm secolul XIX, putem spune că a fost o epocă de expansiune politică apuseană. Națiunile Europei și Americii își întindeau rapid influența lor în Africa, în Asia și în alte părți ale lumii, iar cu această întindere imperialistă se lărgea și câmpul activității bisericești. Toate problemele unității creștine erau puse pe o nouă gamă, iar soluțiile se căutau pe terenuri neexploatate până acum. De asemenea, o epocă de acțiune și reacțiune internațională. Aceasta a fost provocată mai ales de punerea în acțiune a mijloacelor de comunicație îmbunătățite — vaporul, calea ferată, telegraful — care au înlesnit o mult mai rapidă schimbare de experiență religioasă și contacte de inspirație. Este epoca conferințelor religioase naționale și internaționale. care, începând din mijlocul sec. XlX-lea au devenit o caracteristică a vieții religioase creștine și cel mai puternic mijloc al manifestării ecumenicității. O epocă a asociațiilor. De văzut este importanța Societății Spirituale din mișcarea pietistă. Dar mișcările asociațiilor religioase din sec. XVIIl-lea nu fost mici în comparație cu cele ale sec. XlX-lea, când cea mai mare parte a activității Bisericilor și-a găsit expresia în societățile organizate cu cele mai diferite scopuri religioase,morale și filantropice. O epocă de emigrație și imigrație cu vaste mișcări de populație.Aceste schimbări de populație au dus cu ele și tradițiile și problemele lor religioase și bisericești și le-au transplantat într-o nouă țară și într-un nou mediu. Fiecare diaspora mică sau mare, a tins pe deoparte să creeze probleme ecumenice, iar pe de alta să fie un mijloc de promovare a ideii ecumenice. O epocă a ridicării industriei. Acest fenomen a fost urmat la oarecare distanță, de „trezirea conștiinței sociale în toate Bisericile, exprimată în Apus prin enciclicele papale, Mișcarea social — creștină din Anglia și Evanghelia socială din America.” Și, cu toate că istoria națiunilor statelor și Bisericilor a continuat să urmeze căi diferite și să-și aibă particularitățile locale, totuși, acești factori amintiți au constituit factori internaționali si au contribuit la pregătirea căii către o continuă creștere a atitudinii ecumenice.

„În timpul războiului și după război, Consiliul mondial, care contează că funcționează formal din 1944, a lucrat în problemele grele ale ajutorării prizonierilor, refugiaților, reconstrucției.”

De altfel este clar faptul că acest Consiliu trebuia să se înființeze în anul 1938 când ia naștere acel comitet provizoriu dar numai datorită războiului el se înființează în anul 1948.

╬

CAPITOLUL III :

A.Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

● Întâia Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor creștine de la Amsterdam (august-septembrie 1948) și-a propus ca temă centrală : „Dezordinea omului și proiectul lui Dumnezeu”.

Despre prima Adunare Generală a C.E.B. trebuie spus că ea coincide și cu afirmarea consiliului pe plan mondial , prima Adunare Generală figurând și ca dată de formare a C.E.B.. La ea au participat 351 de delegați din 147 de Biserici care au încercat în febra primei adunări să pună bazele C.E.B.. Astfel în ziua de luni , 23 august 1948 ei au aprobat în unanimitate o rezoluție conform căreia “să fie declarată și ca urmare să se constate formarea Consiliului Mondial al Bisericilor” .

„Tema centrală a fost studiată de patru secții:

1. Biserica ecumenică și planul lui Dumnezeu;

2. Planul lui Dumnezeu și mărturia Bisericii;

3. Biserica și societatea,

4. Biserica și situația internațională. “

Eclesiologia rămâne si la această conferință problema de căpetenie — privită sub două aspecte principale ale ei, instituțional sau duhovnicesc (Ereignis, după K. Barth : a evenimentului întâlnirii omului cu Iisus Hristos). Problemele sociale și internaționale au fost cercetate ori prin prisma pragmatismului, care situează împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ, ori prin prisma eshatalogismului , pesimist asupra realizărilor pământești. Comisia pentru Afacerile internaționale a condamnat cu hotărâre războiul. Participarea ortodoxă a fost mai slabă ; această lipsă se va resimți din ce în ce mai viu , până ce un grup de Biserici Ortodoxe , în frunte cu cea rusă , va reveni în sânul Mișcării Ecumenice la Adunarea de la New-Delhi.

Trebuie menționat faptul că la Amsterdam din cele 146 de Biserici participante patru au fost ortodoxe și anume Patriarhia de Constantinopol , Biserica Ciprului , Biserica Greciei și Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America care au adoptat și Baza cu un caracter pronunțat Hristologic. Astfel se realiza la Amsterdam proiectul marilor pionieri ai mișcării ecumenice : „John R. Mott (1865-1955) , Joseph H. Oldham (1874-1969) , William Temple (1881-1944) , Karl Barth , George Bell , pastorul olandez Willem Adolf Visser’t Hooft, care de altfel este ales și primul secretar general al Consiliului.“

Definiția Bazei doctrinare puse la această Adunare a fost : “Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociație frățească a Bisericilor , care acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor.” Poate fi interpretată ca o formulă ambiguă dar este totuși un pas spre conturarea ecumenismului contemporan. Este de menționat faptul că această formulă s-a modificat foarte puțin de-a lungul timpului. După această primă Adunare reacțiile nu au întârziat să apară iar în urma comentariilor făcute de ortodocși pe baza hotărârilor de la Moscova unii teologi protestanți încep să cedeze și chiar să arate că fără Ortodoxie , Mișcarea ecumenică n-are nici sens , nici obiect , nici trăinicie. Pus în fața unei asemenea situații Patriarhul ecumenic Atenagora dă o Enciclică la 31 ianuarie 1952 prin care îndeamnă Bisericile ortodoxe să participe cu prudență la lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Ținându-se cont că acea Enciclică a fost pe plan local teologii români sa-u abținut de la a face orice comentariu acționând , așa cum au făcut mereu cu frică de Dumnezeu cu credință și cu dragoste iar astfel roadele nu au întârziat niciodată să apară.

De amintit ca fiind foarte importantă este și conferința de la Lund (15—28 august 1952) , ce a avut un caracter dogmatic, operând integrarea organizației Credință și Constituție în Mișcarea Ecumenică cu unele transformări, însă păstrând o oarecare autonomie. A prelucrat un însemnat program eclesiologic axat pe trei teme: Biserică, cult și intercomuniune. Se repun temeliile eshatologiei în hristologie și se aprofundează celelalte două teme. Se îndrumă dialogul ecumenic nu pe calea netezirii greutăților, adică a unirii, prin ignorarea lor, ci pe calea aprofundării specificului fiecărei doctrine. Mitropolitul Athenagoras al Tiatirelor a citit în nu-mele patriarhului ecumenic o declarație privitoare la procedura de urmat de delegația constantinopolitană. O. Tomkins și prof. Hromadka au analizat factorii sociali și culturali, care țin Bisericile despărțite. Bisericile „tinere” au blamat starea de diviziune a Bisericilor. S-a mers, însă, pe o cale mai reală, privitor la ceea ce desparte Bisericile din punct de vedere dogmatic și cultic.

● A doua Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor are ca loc de desfășurare Evanston între 15-31 august 1954 în America de Nord. Au fost prezenți 502 delegați, reprezentând 132 Biserici afiliate din 42 de țări, iar în total 1298 de asistenți din 179 Biserici și 54 de țări. Adunarea a luat în discuție referatele celor șase secțiuni de studii asupra a șase teme auxiliare, pregătite în conferințe speciale anterioare și grupate în jurul temei principale „Hristos nădejdea lumii”. Această temă a fost studiată și discutată de o comisie specială, care și-a început lucrul din 1950. În ședințele Adunării de la Evanston, s-au manifestat unele deosebiri de păreri și au fost discuții uneori aprinse. După încheierea lucrărilor, Consiliul Mondial al Bisericilor a trimis Bisericilor un mesaj, precum și unele referate și rezoluții ale Adunării, dorind să aibă părerea lor asupra acestora și să le intereseze astfel cel puțin indirect la acțiunea Mișcării ecumenice. De remarcat este faptul că Biserica Ortodoxă Rusă a comunicat Președintelui Consiliului Ecumenic al Bisericilor, episcopul luteran Otto Dibelius și secretarului general W. A. Wisser't Hooft, ca răspuns la scrisoarea cu care ei i-au trimis mesajul Adunării de la Evanston, opinia sa asupra problemei celei mai importante a lucrărilor Adunării, problema păcii. Această opinie, întocmită de Mitropolitul Nicolae Krutițki, din însărcinarea I. P. S. Patriarh Alexei și a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, privește problema păcii în lumina principiilor creștine, singurele valabile pentru Biserica Ortodoxă, și o pune pe terenul realităților actuale, fără a căror luare în considerare nu se poale rezolva practic nimic. Opinia are logica, claritatea și caracterul pozitiv obișnuit al gândirii Mitropolitului Nicolae, colaborator activ și prețuit la opera Consiliului Mondial al Păcii, cunoscător al tuturor stărilor și problemelor în legătură cu marea cauză a păcii.

În ceea ce privește pacea , Adunarea de la Evanston face unele constatări și aprecieri juste, care credem că vor găsi aprobarea tuturor Bisericilor. “Convingerea creștinilor este — zice mesajul — că războiul nu este inevitabil, deoarece Dumnezeu vrea pace.Oricât de adânc ar fi conflictul, el nu constituie numai decât o barieră de netrecut pentru o viață comună într-o lume divizată. Comunitatea mondială a devenit interdependentă. Raporturile dintre popoarele până acum dependente și restul lumii au suferit o schimbare radicală. Vechile sisteme de colonialism și de imperialism dispar cu siguranță. Noile raporturi între popoare nu vor mai fi de vasalitate și de stăpânire a unora asupra altora, ci de asociere și de colaborare. Trebuie aplicat principiul egalității suverane a statelor mari și mici.”

Cât privește stările sociale și economice, Adunarea de la Evanston recunoaște că mai există în lume condiții de muncă și de viață, care fac din muncă o corvoadă și din viață, suferință, pentru mulți oameni. „Mase mari de oameni în multe părți ale lumii , sunt înfometate pentru o pâine și nevoite să trăiască în condiții care înjosesc valoarea lor omenească. Formele de exploatare și stările de nedreptate socială trebuiesc înlăturate. Moșierimea absenteistă, precum și alte forme nedrepte de proprietate de pământ sau privilegii trebuiesc desființate. Recunoscând acestea toate, Consiliul Ecumenic al Bisericilor se recunoaște dator să lupte pentru dreptatea pământească, pentru libertate și pace între oameni” . Consiliul aduce la cunoștința Bisericilor asemenea fapte, teze și sarcini, solicitând interesul și acțiunea lor pentru îndreptarea stărilor rele de până acum. Consiliul Ecumenic al Bisericilor înțelege și mărturisește în adevăr pericolul războiului și necesitatea vitală a păcii și se impresionează la gândul războiului atomic și al urmărilor lui catastrofale. De acord cu noi, recunoaște că pacea trebuie întemeiată, creștinește, pe înțelegere dreaptă și statornică, pe dorința tuturor de a fi pace. Pacea presupune o stare de spirit potrivită cu caracterul și scopul său: dorința de a te înțelege cu ceilalți oameni, de a fi drept cu ei, de a fi sincer și binevoitor, de a cunoaște și punctul lor de vedere și de a respecta interesul lor legitim.

Mesajul Adunării a fost : „Nu este destul să rămânem împreună , trebuie să mergem mai departe … Cu cât învățăm mai multe despre unitatea noastră în Hristos , cu atât simțim mai mult durerea că suntem despărțiți” . Acest mesaj a dat nădejdi noi în drumul spre unitate al Bisericilor iar Ortodoxia a fost impresionată. În același timp s-au consolidat organele de conducere ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor , președinte fiind ales pastorul Franklin Clarke Fry din Biserica luterană a Americii , secretar general fiind reales dr.W.A. Visser’t Hooft.

Pe lângă tema principală au mai fost și șase teme secundare anume : 1.unitatea Bisericii,

2.evanghelizarea,

3.chestiunile sociale si rasiale,

4.afacerile interconfesionale,

5.relațiile între grupările omenești,

6.laicii creștini.

Tema principală fusese pregătită de 25 de teologi, de la Institutul ecumenic de la Bossey. S-a discutat apoi tema eclesiologică “Unitatea noastră în Hristos și împărțirea noastră ca Biserici„ (Our Oneness in Christ and our Disunity as Churches). Raportul final a fost structurat pe trei părți :

1. Unitatea noastră în Hristos,

2. Împărțirea noastră ca Biserici,

3. Un program de acțiune dictat de credință.

Acest punct al trei-lea întrucât în partea finală asimilează Bisericile cu un om păcătos si mântuit, în același timp, a fost criticat din punct de vedere ortodox.

Un alt punct puternic criticat de ortodoxia română a fost cel al noului confesionalism încercat de a fi promovat de Consiliului Ecumenic al Bisericilor și anume cel ce încearcă să înlăture elementul autohton fiecărei Biserici cel care face sa-i dea acea notă de naționalitate , care-i face pe creștini să strângă rândurile lângă Biserica care-i reprezintă. Acest fenomen e cunoscut și în Mișcarea ecumenică. Unul din cei mai însemnați purtători de cuvânt ai ei, secretarul asociat pentru Statele Unite ale Americii, al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Samuel Mc. Crea Cavert, a declarat în Adunareade la Evanston: „Trebuie să recunosc sincer că membrul obișnuit al Bisericii nu vede mai departe de frontiera comunității sale sau chiar a parohiei sale”. Iată o mărturisire interesantă și o problemă ecumenică grea. Bisericile sunt chemate să se coboare la nivelul și la înțelegerea organizațiilor particulare și minimale, renunțând la ideea comorilor lor proprii, în interesul noului confesionalism de colaborare, iar comunitățile sectare nu vor putea sau nu vor voi să se ridice la nivelul Bisericilor, pentru că fiecare din ele luate la un loc este, în blocul Mișcării ecumenice, Biserica lui Hristos.

O altă problemă dezbătută cu succes de această Adunare a fost rasismul și colonialismul , stabilindu-se că „diferențierea pe baza rasei , culorii și originii etnice este contrară Evanghelie și incompatibilă cu învățătura creștină despre om și cu natura Bisericii lui Hristos.”

● A treia Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor este cea care practic deschide noi drumuri în ceea ce privește ecumenismul. Astfel în această întrunire care se ține la New-Delhi între 19.XI-5.XII 1961 sunt remarcate câteva evenimente importante. Se alipesc lucrărilor Consiliului mai multe Biserici ortodoxe importante din : Alexandria , Ierusalim , Rusia , România , Bulgaria și Polonia , de asemenea Consiliul internațional al misiunilor fuzionează cu C.E.B. iar tot acum se adoptă o Bază lărgită cu caracter trinitar „Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociație de Biserici care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor potrivit Scripturilor și caută să împlinească împreună chemarea lor comună pentru slava lui Dumnezeu cel Unul : Tatăl Fiul și Sfântul Duh“.

Tema acestei Adunări a Consiliului a fost Iisus Hristos –lumina lumii. De asemenea se poate spune că acum se face practic recunoașterea a ceea ce înseamnă practic un organism mondial. Acum au aderat la C.E.B. 23 de Biserici noi dintre care 18 erau din Africa , Asia și America Latină. Primirea în C.E.B. a celor patru Biserici ortodoxe din estul Europei cu o „majoritate covârșitoare” a arătat de fapt că acel conflict politic dintre est și vest nu-și găsea corespondent și în relațiile dintre Biserici.

Lucrările Adunării Generale s-au desfășurat în ședințe generale, în ședințe deliberative și de lucru, în secții (comisii) și în comitete.Au funcționat trei secții, cu câte o subsecție (subcomisie) fiecare, unde s-au dezbătut cele trei aspecte ale problemei principale: Iisus lumina lumii, și anume : Mărturia, Serviciul și Unitatea. Potrivit diferitelor aspecte ale activității Consiliului Ecumenic al Bisericilor, au luat ființă și au lucrat 18 comitete, și anume: 1. Comitetul pentru directivele generale; 2. Comitetul pentru numiri; 3. Comitetul pentru scrisori de acreditare ; 4. Comitetul pentru Departamentul Credință și Constituție; 5. Comitetul pentru Departamentul Biserica și societatea ; 6. Comitetul pentru Departamentul Evanghelizare ; 7. Comitetul pentru Studii Misionare ; 8. Comitetul pentru laici ; 9. Comitetul pentru cooperare; 10. Comitetul pentru tineret; 11. Comitetul pentru informații; 12. Comitetul pentru divizia de studii; 13. Comitetul pentru divizia de formare ecumenică ; 14. Comitetul pentru divizia de ajutorare între Biserici și serviciul refugiaților; 15. Comitetul pentru divizia misiunii și evanghelizare; 16. Comitetul pentru Institutul Ecumenic; 17. Comitetul pentru Comisia Bisericilor pentru afacerile internaționale ; 18. Comitetul pentru finanțe.

Ședința inaugurală a lucrărilor celei de a treia Adunări Generale a Consiliului Ecumenic, s-a desfășurat sub președinția Episcopului luteran Otto Dibelius. A vorbit apoi Pastorul W. A. Visser't Hooft, secretarul general al C.E.B., care a făcut o scurtă dare de seamă, asupra activității Mișcării Ecumenice. „Dacă se aruncă o privire retrospectivă asupra color 7 ani care s-au scurs de la cea de a doua Adunare Generală, impresia dominantă va fi aceea de gratitudine profundă față de Dumnezeu”. El a stat în ajutorul Consiliului Ecumenic. În partea finală a expunerii sale, Visser't Hooft a vorbit despre viitorul Consiliului Ecumenic, exprimându-și nădejdea că Bisericile membre vor merge înainte, cu pași hotărâți pe calea unității lor, activând în spiritul învățăturii Mântuitorului. Apoi Pastorul Franklin C. Fry, președinte al Bisericii Luterane Unite din America, președinte al Federației Mondiale Luterane și președinte al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a prezentat Rezoluția Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor cu privire Ia integrarea Consiliului Internațional al Misiunilor.

Adunarea s-a întrunit apoi în ședință generală, sub președinția Mitropolitului Juhanon Mar Thoma. Episcopul luteran Gottfried Noth a vorbit despre Iisus Hristos lumina lumii. Dezvoltând tema centrală a Adunării Generale, Iisus Hristos lumina lumii, oratorul a luat ca punct de plecare afirmația Mântuitorului: „…Eu sunt Lumina lumii;…” (Ioan VIII. 12). După ce a arătat că Iisus este lumină, fiindcă este Dumnezeu, el a vorbit despre Revelația divină.Au urmat apoi discuții asupra acestui referat.

Aceste lucruri arată de fapt că în Consiliul Mondial al Bisericilor s-a renunțat la discutarea „principiilor politice și revanșarde”, s-a accentuat factorul teologic , s-a convenit asupra dialogului de egalitate și înțelegere între Bisericile participante.

Pastorul Franklin C. Fry, președinte al Bisericii Luterane Unite din America, președinte al Federației Mondiale Luterane și președinte al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a prezentat Adunării raportul Comitetului Central. În continuarea lucrărilor, Pastorul presbiterian Eugene C. Blake a prezentat raportul Comitetului Central cu privire la Program și Finanțe. La baza programului stă principiul următor : Scopul Consiliului Ecumenic al Bisericilor este de a servi Bisericile pentru împlinirea în lumea întreagă a chemării lor comune dată de Dumnezeu. În acest înțeles, ca instrument al Bisericilor pentru a-și împlini misiunea lor în lume; a) Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o linie de unire între Bisericile membre și se străduiește să creeze legături de fraternitate activă între ele; b)Consiliul Ecumenic al Bisericilor este în serviciul Bisericilor;c) Consiliul Ecumenic al Bisericilor favorizează studiul ecumenic al problemelor de interes comun pentru Biserici; d)Consiliul Ecumenic: al Bisericilor facilitează acțiunea comună a Bisericilor; e)Consiliul Ecumenic al Bisericilor activează și se pronunță în numele Bisericilor,în probleme de interes comun, în care ele i-au dat sarcină. După aceste precizări, raportul tratează despre Programul Consiliului Ecumenic. Din programul Adunării mai semnalăm cuvântul Pastorului indian Dr. Pauli D. Devenandan, directorul Institutului Creștin pentru Studii despre Religie și Societate, care a dezvoltat tema Chemați să mărturisim.

După câteva considerații generale cu privire la necesitatea permanentă a mărturisirii Evangheliei împărăției lui Dumnezeu în lume, vorbitorul a stăruit asupra naturii acestei mărturisiri, ca răspuns divin suspinul întregii făpturi de a se elibera de robia stricăciunii, pentru a putea intra în împărăția slavei lui Dumnezeu („Rom. VIII, 19-23”). De asemenea și tema dezvoltată de prof. Massae Takenake de la Universitatea Deshisha din Kyoto (Japonia), Chemați să servim.

După ce a arătat, în linii generale, aspectele vieții omenirii de astăzi, în care au loc adânci prefaceri, vorbitorul a amintit de transformările rapide și uneori revoluționare, din Africa, Asia și America Latină, subliniind apoi că în lume se produce o schimbare și în privința vieții religioase. „De aceea, avem nevoie de o reînnoire revoluționară, în același timp în noi înșine și în structura Bisericilor noastre, — a spus vorbitorul —, pentru a răspunde puterii divine de transformare și de salvare care acționează azi în lumea noastră în plină evoluție, în acest sens, serviciul creștin are o notă eshatologică, asemenea celei exprimate în documentul pregătitor asupra Serviciului pentru această Adunare.Serviciul nostru, oricare ar fi valoarea lui, este totdeauna insuficient, totdeauna limitat de păcatul nostru și de greșelile noastre. Numai în măsura în care Bisericile primesc să servească lui Iisus Hristos în căință și într-o constantă reînnoire, vor fi ele capabile să-și continue slujirea în lume, până la venirea Lui”.

Mai remarcăm mesajele rostite de Arhiepiscopul Iacob al Americii care a citit mesajul adresat Adunării Generale de către Patriarhul ecumenic Athenagora, în care se vorbește despre Hristos-Lumina lumii și despre unirea Bisericilor, făcându-se în încheiere urări de succes lucrărilor Adunării ; și la rândul său, Arhiepiscopul rus Nicodim a citit mesajul adresat Adunării Generale de către Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Alexei.

Din partea Bisericilor Ortodoxe au luat parte 52 de delegați și un observator, reprezentînd 11 Biserici .

Bisericile membre din țara noastră, au fost reprezentate în felul următor: Biserica Ortodoxă Română prin I.P..S. Mitropolit Iustin al Moldovei și Sucevei, și P. C. Pr. Al. Ionescu, vicarul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor ; Biserica Luterană Ungară, prin dl. prof. Kosma Tiberiu, cea Evanghelică C. A. prin Pastor prof. H. Binder; Biserica Reformată prin Episcopul Alexandru Buthi; a mai luat parte dl. Iosif Chivu, translator, ca oaspete. Delegația a fost condusă, de I.P.S. Mitropolit dr.Iustin Moisescu.

Rezumând la această Adunare s-au luat următoare decizii mai importante: a)Integrarea Consiliului Internațional al Misiunilor în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (despre care am amintit) ; b) Formularea Bazei cu un caracter trinitar ; c) Primirea de noi Biserici în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, și anume 23 de Biserici, dintre care următoarele 4 ortodoxe: Biserica Rusă, Biserica Română, Biserica Bulgară și Biserica Polonă; d) Adunarea Generală de la New-Delhi a continuat eforturile de precizare a ecleziologiei creștine în ceea ce are ea comun pentru învățătura ortodoxă și cea protestantă ; e) În sfârșit, Adunarea Generală de la New-Delhi a modificat structura organizatorică a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, privitor mai ales la Secretariatul General, care a fost amplificat, precum și la unele Divizii ale Consiliului Ecumenic.

Este de remarcat atmosfera sănătoasă care a domnit în această Adunare și care s-a caracterizat prin : „Abordarea problemelor teologice într-un spirit frățesc și de răspundere, evitându-se tot ce ar fi putut jigni alte confesiuni;“ aportul pozitiv al delegaților Bisericilor afro-asiatice, care au privit problemele religioase în cadrul lor amplu, cu hotărâre și curaj. Notăm în mod deosebit spiritul realist în care au fost tratate problemele sociale: insistența care s-a pus pentru lupta salvatoare pentru pace, dezarmare și securitate internațională ; Apelul în acest sens către toate guvernele și popoarele lumii; rezoluția cu privire la antisemitism, Mesajul către creștinii din Africa de Sud, cu privire la rasismul acut de acolo, osândirea colonialismului și a unui anumit fel de misionarism și unele ședințe forum, sunt tot atâtea momente care arată nivelul foarte înalt la care au fost judecate aceste probleme. Documentele Adunării Generale de la New-Delhi sunt adânc grăitoare în această privință. Ele arată un progres categoric față de cele de la Amsterdam și Evanston, și justifică pe deplin intrarea aproape a tuturor Bisericilor Ortodoxe în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Și astfel, încetul cu încetul s-au conturat noi linii de orientare, mai acceptabile pentru Bisericile Ortodoxe și pe baza unor principii care pot fi primite de ambele părți.

Ele și-au aflat expresia desăvârșită la Adunarea de la New-Delhi, unde un grup de Biserici Ortodoxe importante au fost primite cu multă căldură de celelalte Biserici membre, iar desfășurarea ședințelor a marcat o orientare foarte actuală și sănătoasă și într-o atmosferă de colaborare binevoitoare, pe care le-am amintit mai sus. La baza revenirii unora dintre Bisericile Ortodoxe stă ideea mare, care s-a scos în relief, că Biserica Ortodoxă nu se închide în sine, ci întâmpină, cu dragoste, Bisericile care năzuiesc spre ecumenicitate.

● A patra Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare localitatea Uppsala din Suedia și s-a ținut între 4-20 iulie 1968 având ca temă „Iată , Eu fac toate lucrurile noi“.

La aceste lucrări au participat peste 2000 de reprezentanți ai tuturor Bisericilor și ai altor organizații creștine membre și nemembre ale acestei Mișcări. Deși Biserica Romano-Catolică nu este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ea a stabilit contacte și a intrat parțial în colaborare cu Mișcarea ecumenică în ultimii 14 ani; iar la Upsala, a trimis 15 observatori delegați, adică autorizați în mod oficial, și peste 140 de alți participanți sub diverse titluri.

Principalele teme religioase care au făcut obiectul dezbaterilor și hotărâriior Adunării Generale de la Upsala, au fost: Sfântul Duh și catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii; Unitatea Bisericii ; Reînnoirea lucrării misionare a Bisericii. De asemenea s-au discutat și o seamă de probleme privind probleme vitale ale lumii contemporane adoptându-se și rezoluții corespunzătoare în privința lor, următoarele : Dreptatea și Pacea în treburile internaționale ; Dezvoltarea economică și socială a lumii ; în căutarea unui nou stil de viață ; Rasismul și antisemitismul; Problemele tineretului și revendicările lui ; Războaiele din Vietnam și din Nigeria ; Conflictul din Orientul Apropiat; și problema progresului social, inclusiv a promovării lui pe cale de revoluție. Modul în care s-au pus toate aceste probleme, ca și rezoluțiile pozitive adoptate în privința lor în acord cu interesele umanității contemporane, reprezintă, față de trecutul apropiat al tuturor formalităților creștine din Occident, nu numai un pas neașteptat de mare făcut în direcția progresului social și politic, ci o adevărată cotitură în întreaga orientare a creștinătății contemporane.

„Nu este exagerat să se spună în această privință, că întreaga lucrare care s-a realizat la Upsala a adus hotărâtoare contribuție la unificarea conștiinței creștine ca anticipare a unei viitoare unificări a Bisericii.”

Putem spune că la această a patra Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor „au fost aduse schimbări radicale în viața Consiliului atmosfera fiind destul de încărcată , reflectând într-o oarecare măsură și situația din lume din acel an tumultos”, problemele aprig discutate fiind cele referitoare la tineret și dreptatea economică și socială.

De altfel, însăși ideea de bază, care a prezidat pregătirea și desfășurarea lucrărilor Adunarii Generale de la Upsala, a fost formulată într-un chip progresist, folosindu-se în acest scop textul biblic de cuprins foarte potrivit : „Iată, Eu le fac pe toate noi” (Apoc. XXI, 5). Acest text a dat tonul orientării înnoitoare atât 1a întocmirea studiilor și referatelor pregătite pentru Adunare, cât și pentru modul în care au fost abordate problemele în decursul lucrărilor Adunării și, deopotrivă, pentru modul în care au fost elaborate rezoluțiile pe care le-a adoptat Adunarea. Este de relevat faptul că inclusiv problemele strict teologice au fost înfățișate și dezbătute sub aspecte noi, fiind situate într-un orizont incomparabil mai larg decât permitea până acum optica confesională a diverselor formații ecleziale, așa încât și documentele de această natură vor contribui în mod mult mai eficace decât până acum la apropierea și colaborarea tot mai strânsă dintre toate Bisericile.

La douăzeci de ani după întâia Adunare ecumenică a Consiliului Ecumenic de la Amsterdam și la mai bine de patruzeci de ani de la întâia Adunare ecumenică cu caracter practic de la Stockholm prezidată de Nathan Soderblom, se ține a patra Adunare de la Upsala, care proclamă planul înnoirii tuturor cu un program practic, amintind pe cel de la Stockholm. Acesta este primul paradox : Să vestești Evanghelia înnoirii, să ceri ca totul să se înnoiască și totuși să te întorci înapoi cu patruzeci de ani și, pentru ca această întoarcere să fie și mai vădită, să ții Adunarea în orașul de scaun al celui ce a fost sufletul Mișcării ecumenice cu caracter practic, Viață și acțiune. Această înnoire, care a constat într-o întoarcere intenționată, a fost, de altfel conștient făcută, așa cum a declarat Secretarul general Blake, însuflețitorul ei de astăzi.

Al doilea paradox al Adunării a patra a Consiliului Ecumenic al Bisericilor constă în prezentarea ca un ce cu totul nou, a ceea ce era vechi cât Biserica creștină, sau ca Revelația dumnezeiască însăși, sau ca idealurile umanitare ale omenirii.

Secretarul General al Adunării, Pastorul Dr. Eugene Carson Blake, a arătat în ce sens „noul mesaj este cu adevărat nou”. În primul rând în sensul că nu toate Bisericile au înțeles mesajul evanghelic și misiunea lor în lume; ele trebuie proclamate din nou în lumina Evangheliei și, a tragediei lumii de azi, împărțită și care caută să se autodistrugă, iar în al doilea rând, în sensul că pentru o bună înțelegere a misiunii ei în acest moment crucial al istoriei, în care noul se înfruntă cu vechiul, structurile înnoindu-se una după alta și în care puterile întunericului s-au coalizat pentru distrugerea lumii, Bisericile însele trebuie să se înnoiască, să devină cu adevărat noul Ierusalim, printr-o totală prefacere a membrelor lor, din cap până în picioare, rămânând de-a pururi numai ce e veșnic. De aceea teologii ortodocși au primit ca ale lor liniile mari ale Rapoartelor celor șase secții.

Tema s-a dezbătut în șase secții și anume :

1.Sfântul Duh și catolicitatea Bisericii;

2.Reînnoirea misiunii;

3.Dezvoltarea economică și socială;

4.Către dreptate și pace în afacerile internaționale;

5.Cultul dat lui Dumnezeu într-o lume secularizată;

6.Către un nou stil de viață.

Despre mesajul Adunării se spune că a „fost puternic influențat de ortodocși și cerea ca Bisericile să militeze pentru o comunitate umană reînnoită, pentru a ajunge la formarea omului nou, adus pe lume de Hristos”, prin acest om nou să dispară prăpastia dintre săraci și bogați, care duce la rasism și alimentează cursa înamărilor.

La Upsala a fost nou acest suflu profetic care obligă pe creștini să-și amintească diaconia — slujirea — Bisericii față de lumea de azi ; a fost nouă sistematizarea și mai ales fundamentarea unei legi generale pentru toate Bisericile creștine ; aceea de a trăi în actualitatea istorică, adică în strânsă legătură și fără discriminări cu lumea în mijlocul căreia te dezvolți, împărtășind bucuriile și mai ales mizeriile ei, care sunt ale tale proprii și pentru remedierea cărora trebuie să lupți cu prețul vieții tale, căci dragostea lui Hristos ne strânge cu putere ca pe unii care socotim că unul a murit pentru toți.

S-a spus că această întoarcere la lupta Adunării de la Stockholm ar fi o dare înapoi și o lăsare pe planul al doilea a problemelor esențiale ale unității doctrinare. Este adevărat că experiența de după Adunarea de la Stockholm , a dus la concluzia că o simplă colaborare pe teren practic nu numai că punea în umbră învățătura dogmatică, dar făcea să se volatilizeze esențialul religios într-o acțiune comună, rod al unui sentimentalism vag și lipsit de suportul consistent al unei ideologii sau doctrine ferme comune. La aceasta se poate răspunde că centrul Consiliului Ecumenic a avut de ales între o conferință doctrinară ca cele de la Laussane (1927) și Edimburg (1937), în care pozițiile confesionale s-au înfruntat în mod intransigent, și una de natură ar putea să realizeze un consens unanim pe temeiul primatului vieții. Cu toate că aproape o jumătate de veac de legături ecumeniste a îndulcit mult deosebirile in-terconfesionale, totuși o adunare pe teme pur doctrinare nu ar fi dobândit nici pe departe unanimitățile entuziaste de la Stockholm ori de la Upsala.

Este de remarcat faptul că legăturile Bisericii Romano-Catolice cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor au intrat într-o nouă fază. Această fază e rezultatul unei evoluții lungi și lente, ca urmare a unor năzuințe constante, manifestate prin preoți ca Couturier, Villain ș.a., prin teologi ca Congar, De Lubac ș.a., prin ierarhi și mireni. Se poate spune că apropierea Bisericii Romano-Catolice de Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o lucrare care a pornit de jos în sus și că, oarecum, ea a forțat mâna conducerii în direcția colaborării efective cu organismele Mișcării ecumenice. Adunarea mondială de la Upsala a dat prilejul unei întăriri a acestei colaborări, teologii romano-catolici devenind, cu aprobarea oficială a conducerii Bisericii lor, membri oficiali ai diferitelor secțiuni ale Consiliului Ecumenic, cu drept de a lua parte la dezbateri, dar fără drept de vot.

În perspectiva lucrărilor desfășurate se poate conclude că a patra Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor și-a „lărgit orizontul preocupărilor, trecând de la cele strict teologice la problemele vitale ale lumii contemporane”, și că datorită modului în care ea și-a desfășurat acțiunea, s-a ajuns ca și Biserica Romano-Catolică să se apropie de Mișcarea ecumenică și să participe la lucrările ei.

● A cincea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare orașul Nairobi din Kenya între 23XI-10XII 1975 și a avut ca temă „Iisus Hristos liberează și unește“.

Au fost de față circa 2500 de participanți, reprezentând delegați ai Bisericilor membre, delegați fraterni, observatori, consilieri, invitați de onoare, personalul de conducere și membrii ai personalului administrativ al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, reprezentanți ai presei, delegați ai Bisericilor din țara gazdă. Lucrările celei de a V-a Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-au desfășurat în localul Centrului de conferințe Kenyatta, o construcție impunătoare prin monumentalitate și soluții arhitectonice originale, având 28 de etaje, cu mai multe săli de ședințe, special amenajate cu aparatură tehnică modernă.

Programul lucrărilor s-a desfășurat în cadrul următoarelor organisme ale Adunării : „Reuniuni de cult; Ședințe plenare; Secții; Grupe de lucru; Reuniuni de informare-dezbatere ; Comitete; Diferite întruniri”. Despre reuniunile de cult putem spune că ele s-au desfășurat normal fiecare Biserică participantă având posibilitatea șă-și desfășoare serviciul cultic fără nici o problemă. De asemenea au fost și reuniuni de cult comune , în care s-au întâlnit participanții la lucrările Consiliului. Acest fapt s-a petrecut în mod normal așa cum s-a petrecut și la reuniunile Consiliului Ecumenic al Bisericilor anterioare.

Este de reținut faptul că aceasta este prima Adunare ținută pe continentul african , asta și datorită faptului că , de-a lungul timpului Consiliul a luat cunoștință de problemele Africii. La formarea C.E.B. cele mai multe dintre țările africane nu erau independente , dar pe parcurs după dobândirea independenței conducătorii celor mai multe Biserici s-au plâns că mulțimea de fonduri și de misionari a înlocuit vechea formă de control cu una nouă de dominare și dependență. Astfel că la această „Adunare s-a continuat discuția asupra trimiterii de fonduri acestor Biserici pentru a da posibilitatea să-și dezvote propria identitate.”

Trecând la lucrările propriu zise ale adunării pentru elucidarea temei Adunării au fost prevăzute opt ședințe plenare. Limbile adoptate de Adunare pentru prezentarea referatelor și pentru discuții — atât în ședințele plenare cât și în celelalte organisme — au fost: engleza, franceza și germana. Cu traducători speciali, au fost adoptate și limbile rusă și spaniolă. Serviciul lingvistic al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a asigurat, în mod ireproșabil, traducerile simultane în și din aceste limbi. Instalații adecvate acestui scop au fost puse în toate sălile de ședințe.

Într-o adunarea plenară prezidată de I.P.S. Mitropolit Meliton al Calcedonului, care a rostit un cuvânt ocazional, invitând pe participanți la studierea atentă a temei: Hristos liberează și unește. Considerându-se că tema generală a Adunării are implicații adânci pentru viața Bisericilor creștine în lumea actuală, s-a hotărât ca participanții să dezbată diferitele aspecte ale temei Hristos liberează și unește în cadrul a șase secții care să se reunească simultan , în acest scop s-au fixat șase secții, cu următoarele teme, propuse de Comitetul Central:

1.Mărturisirea lui Hristos astăzi,

2.Exigențele unității,

3.În căutarea comunității. Sarcina comună a oamenilor de diferite credințe, culturi și ideologii,

4.Educația în vederea liberării și a comunității,

5.Structurile nedreptății și luptele pentru libertate,

6.Dezvoltarea omului. Ambiguitățile puterii, tehnologiei și calității vieții.

Fiecare secție a ținut câte nouă ședințe. Pentru o parte a lucrărilor, participanții au fost împărțiți în subsecții, în funcție de preferințe. Apoi au fost prezentate Adunării plenare primele rapoarte. Acestea au fost aprobate în principiu, pentru a fi recomandate Bisericilor, spre studiere. Paralel cu activitățile menționate, participanții la Adunare s-au împărțit și în grupe de lucru, cca. 80, alcătuite fiecare din 15—20 de persoane.„Grupele de lucru au avut la dispoziție 8 reuniuni”. Discuțiile s-au concentrat asupra unor studii biblice în legătură cu tema generală a Adunării. Studiile biblice s-au referit la următoarele texte : Marcu, cap.IX; Pasaje din Vechiul Testament; Romani, cap.VIII; Evanghelia după Ioan. Participanții au fost repartizați în aceste grupe în funcție de limba vorbită și de preferința exprimată în formularul de înscriere. Grupele nu au produs rapoarte propriu-zise, ci au avut doar scopul de a împărtăși idei sau de a sesiza anumite aspecte ale temei generale, furnizând astfel în mod indirect material de lucru pentru secțiile Adunării, pentru reuniunile de informare-dezbatere, sau pentru ziarul de perete al lucrărilor.

Tot la această Adunare au fost invitați pentru prima dată ca oaspeți oficiali persoane de alte credințe : „un budist , un hinduist , un evreu , un musulman etc.” De asemenea printre subiectele dezbătute au fost și drepturile omului , locul și rolul bărbaților și al femeilor în Biserică.

Despre participarea la această Adunare amintim că au fost prezenți peste „2500 delegați ai Bisericilor membre , iar din partea B.O.R. a participat o delegație formată din 12 persoane în frunte cu I.P.S. Mitropolit Iustin. În discuțiile pe secții delegații noștrii au avut numeroase intervenții influențând deciziile acestora.”

Adunarea Generală de la Nairobi a consacrat un loc important trecerii în revistă a activității Consiliului Ecumenic al Bisericilor din ultimii șapte ani și orientării programului pentru perioada următoare. Raportul Comitetului Central asupra politicii Consiliului Ecumenic al Bisericilor în timpul ultimei sale perioade de activitate (De la Uppsala la Nairobi 1968—1975) și cea mai mare parte a activităților care au făcut obiectul acestui raport nu au fost prezentate decât în mod foarte general în cursul ședințelor oficiale ale Adunării.

La această Adunare s-a adoptat următorul mesaj: „Invitație la rugăciune. Ca participanți la cea de-a V-a adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, adresăm salutări cordiale și sincere surorilor și fraților noștri în Domnul Iisus Hristos. La Nairobi-Kenya s-au întrunit reprezentanți din multe țări de diferite culturi și tradiții bisericești. În continentul Africa, animat de suflul de eliberare și mișcat de bucuria cu care creștinii din Africa îl cinstesc pe Domnul Hristos, am încercat să soluționăm problemele ce frământă astăzi omenirea.

La această Adunare au participat mai mulți reprezentanți tineri din cele șase continente ale lumii. Timp de 18 zile, am lucrat asupra temei noastre: Iisus Hristos liberează și unește. Ascultând opinia fiecăruia dintre noi, am trăit bucuria unității, înlăturând barierele de cultură și rasă, sex și clasă, analizând și dificultățile acestor diviziuni. Hotărârea luată asupra mărturiei noastre comune în studiul Bibliei și rugăciunii, în grupe restrânse de informare cât și în întâlniri cu un mare număr de persoane, a constituit punctul important al colaborării și unității dintre participanți. Ideologia și diferențele de opinie ne-au făcut să fim întrucâtva separați, în curând veți primi raportul adunării care este expresia gândurilor noastre.“

De asemenea redăm și un pasaj din rugăciunea din mesajul aprobat de participanți : „Doamne, Creatorule și Dătătorule de viață, avertizați iarăși de problema supraviețuirii umane, îți mărturisim că felul în care trăim în diferite orânduiri ale societății ne face să fim unul împotriva altuia și să ne înstrăinăm de creația Ta, întrebuințând, ca și cum ar fi fără de viață, lucrurile cărora Tu le-ai dat viață. Despărțiți de Tine, trăim fără sens. Năzuim in viața noastră spre o nouă spiritualitate de intenție, gând și faptă. Ajută-ne Doamne să luptăm ca să păstrăm pământul și pentru generațiile viitoare, eliberează-ne să ne bucurăm împreună când toți vor fi liberi.“

La această întrunire s-a pus accent pe exegeza biblică plecând de la parabola Fiului risipitor și încheind cu Apocalipsa. S-a vorbit de pericolul cursei înarmărilor, creație, tehnologie și supraviețuire a omului; s-a reliefat necesitatea datei comune a sărbătoririi Paștelui; s-a pus în circulație conceptul de „comunitate conciliară“.

După Nairobi C.E.B. arată astfel: Adunarea Generala–organ deliberativ,Comitetul Central, Comitetul executiv și Secretariatul general. De asemenea C.E.B. are trei unități principale de activitate : 1.Unitate și mărturisire , 2.Dreptate și slujire și 3.Educație și reînnoire.

● A șasea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare orașul Vancouver din Canada între 24.VII-10.VIII 1983 și a avut ca temă „Iisus Hristos, viața lumii“. Au participat la Adunare peste 3.000 de persoane dintre care 850 au fost delegați ai Bisericilor membre cu drept de vot, restul fiind oficiali ai Consiliului, invitați, observatori și alți participanți neoficiali care și-au oferit serviciile pentru buna desfășurare a lucrărilor Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Despre delegația Bisericii Ortodoxe Române știm că a fost formată din 15 membrii, iar din România au mai participat reprezentanții și celorlalte culte afiliate C.E.B.

Lucrările s-au desfășurat în incinta campusului universității din Vancouver. Tema principală a fost tratată în cadrul a patru subteme intitulate:

1. Viața, darul lui Dumnezeu;

2. Viața, biruitoare a morții;

3. Viața în plenitudinea ei;

4. Viața în unitate.

La propunerea Comitetului Executiv care își încheia mandatul plenul Adunării a aprobat constituirea unor comitete:

-comitetul de numiri, comitetul de verificare a împuterniciților, comitetul de finanțe, comitetul de orientare a programului, două comitete de examinare a directivelor, comitetul de cult, comitetul de mesaj, comitetul director al Adunării, comitetul de presă și radioteleviziune. În ceea ce privește cultul el s-a putut manifesta liber în cadrul programului.

Fiecare dintre Bisericile membre a putut să-și facă programul de cult de fiecare dată când a fost nevoie. Putem aminti „slujbele religioase memorabile care au creat imagini deosebit de vii ale unei comunități creștine cuprinzătoare” și, de asemenea, importanța pe care a avut-o săvârșirea acelei slujbe euharistice, unde, au stat împreună Bisericile lui Hristos.

Potrivit „Regulamentului Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în sesiunile plenare ale Adunării Generale au fost îndrumate un număr important de probleme”, ce au fost tratate în cadrul a trei categorii: ședințe generale, ședințe deliberative, ședințe administrative.

În deschiderea lucrărilor Adunării a luat cuvântul pastorul Philip Potter, secretarul general, ce a avut un discurs bazat pe evaluarea rezultatelor ultimelor Adunări și prezentarea tematicii actualei Adunări. Putem remarca faptul că „această temă a Adunării ar putea fi considerată o teză română recomandată de P.S. Antonie Comitetului Central al C.E.B. încă din 1981“. Tot în ședința de deschidere s-au transmis mesaje de salut din partea autorităților și din partea unor Biserici și organizații creștine internaționale. Tot în deschidere a fost prezentat și raportul președintelui, Arhiepiscopul Edward W. Scott, raport ce a cuprins o analiză a activității Consiliului de la ultima Adunare și până în momentul respectiv. Au fost examinate modul și măsura în care Comitetul Central a realizat directivele și orientările adoptate la Adunarea Generală de la Nairobi, contactele cu Bisericile membre, contribuțiile financiare, programul luptei împotriva rasismului, organizarea unor întruniri ecumenice internaționale, eforturile teologice în problema unității Bisericii și pozițiile față de problemele lumii contemporane. În final, s-a făcut o prezentare a ceea ce se dorește să devină actuala Adunare în contextul mondial și al temei dezbătute. Despre raportul prezentat de secretarul general, este de remarcat insistența asupra necesității unei mai largi deschideri a Bisericilor în ceea ce privește mărturisirea comună a credinței, a delimitării asupra oricărei forme de prozelitism, și a încurajării dialogului, cu cei de alte culte, ca și cu cei care nu au nici o credință. În ultima parte a raportului s-a referit datoria pe care o au Bisericile de a denunța cauzele nedreptăților sociale și ale războiului și de a milita pentru rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor ce macină omenirea. Aceste „două rapoarte au fost urmate de ample discuții“ așa cum era de așteptat.

În următoarele ședințe au fost examinate cele patru subteme ale tematicii principale ale Adunării. Au mai avut loc lucrări în cadrul ședințelor deliberative, ședințelor administrative, grupelor de lucru și reuniunile. Unul dintre documentele cele mai importante care au fost dezbătute a fost „Declarația asupra păcii și dreptății“ unde a luat o poziție apreciată și I.P.S. Antonie lansând conceptul o nouă ordine mondială. Lucrările s-au desfășurat într-o atmosferă normală documentele elaborate fiind de o reală importanță pentru viitorul Consiliului Ecumenic al Bisericilor și pentru viitorul Ecumenismului.

Despre delegația Bisericii Ortodoxe Române putem spune că a avut contribuții semnificative la lucrările celei de-a șasea Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a fost consistentă și formată din: I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, conducătorul delegației; I.P.S. Arhiepiscop Victorin Ursache al Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române în America și Canada; P.S. Episcop Epifanie Norocel al Buzăului; P.S. Episcop Vasile Târgovișteanul , vicar patriarhal; Pr. Dumitru Soare; Pr. Dumitru Popescu; Dl. Emilian Popescu; Dl. Cezar Vasiliu; Pr. Viorel Ioniță; Dl. Aurel Jivi; Dl. Ioan-Vasile Leb; Dl. Vergil Vâlcu; Monahia Nayaria; Niță Monahia Cecilia Negraru; Monahia Eufrasia Poiană, alături de care au mai participat trei clerici ca vizitatori. Alături de ei au mai participat din România și reprezentanți ai celorlalte culte afiliate Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica reformată- exc. sa Episcopul Làszlo Pappși past. Adalbert Nogradi, Biserica Evanghelică-Luterană C.A.- prof. Christoph Klein și Biserica Luterană S.P.- prof. Lorand Lengyel. De asemenea și oficiali ai C.E.B. : „Pr.prof. Ion Bria, secretar pentru ortodocși ai comisiei Misiune și Evanghelizare și Dl. Ilie-Dan Ciobotea, lector la Institutul Ecumenic din Bossey.“

Această Adunare Generală reprezintă o nouă treaptă spre atingerea țelurilor Ecumenismului. În mesajul adunării se spune: „Saluturi în numele lui Iisus Hristos de la cea de a VI-a Adunare a C.E.B. desfășurate la Vancouver-Canada. Reprezentăm patru sute de milioane de oameni din partea a trei sute de Biserici membre… În Taina Euharistiei, Domnul înviat ne dă posibilitatea de a trăi acest exemplu: de a da, și de a primi… Numai puterea de convertire a Sfântului Duh poate face ca acest mod de viață să se formeze în noi. O asemenea transformare este grea și implică dorința de a risca chiar și moartea în trecerea noastră prin viață… Urmând acest drum ne recunoaștem lipsa noastră de credință. Divinitatea Bisericii în punctele cruciale ale vieții sale, nereușita noastră de a mărturisi cu curaj și imaginație, nerenunțarea noastră la prejudecăți vechi, participarea noastră la nedreptatea lumii. Totuși, mila lui Dumnezeu ne unește, deoarece suntem încă chemați să fim poporul lui Dumnezeu, casa cu pietre vii, construită pe temelia pusă de Hristos. Un semn al milei Sale îl constituie Mișcarea Ecumenică în care nici un membru și nici o Biserică nu este singură. Adunarea își înnoiește așadar angajamentul față de imaginea ecumenică. Domnul se roagă pentru unitatea poporului său ca semn prin care lumea poate fi adusă la credință, reînnoire și unitate. Facem pași mici și șovăitori pe calea unității vizibile a Bisericii, însă suntem siguri că direcția este esențială pentru fidelitatea noastră. De la Adunarea de la Nairobi s-au înregistrat mișcări în multe locuri, noi Biserici unite, acte de mărturisire comună, proiecte ecumenice locale. Există o nouă convergență teologică care ar putea promova măsuri ferme în vederea realizării unei comuniuni euharistice unice. Mulțumim în special lui Dumnezeu pentru speranța dată nouă de documentul Botez, Euharistie și Ministeriu și căutăm să obținem un răspuns lărgit în privința sa. Ne reînnoim angajamentul față de misiune și evanghelizare prin aceasta înțelegând acea profundă identificare cu alții când putem rosti vestea cea bună că Iisus Hristos, Dumnezeu și Mântuitor este viața lumii…. Ne angajăm să trăim această viață, cu toate riscurile și bucuriile ei, drept pentru care îndrăznim să strigăm împreună cu toate oștirile cerești: O, moarte, unde îți este victoria? Hristos a înviat. Adevărat a înviat!“.

● A șaptea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare orașul Canberra din Australia între 7-20.II 1991 și a avut ca temă „Vino, Duhule Sfinte, înnoiește toată creația“.

Aproape 4000 de persoane au participat, cu diferite mandate, la cea de a șaptea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc în campusul universitar al Universității Naționale din Canberra, capitala federală a Australiei. Au fost, de asemenea, acreditați aproximativ 500 de jurnaliști, redactori, producători radio-t.v.

Lucrările propriu-zise ale Adunării generale de la Canberra au fost precedate de o întâlnire a femeilor creștine, și o întâlnire a tinerilor creștini. Cele două întâlniri au adoptat câte un mesaj pe care l-au adresat plenului Adunării generale.

Cea de-a șaptea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca temă de dezbatere și reflecție teologică o rugăciune, o invocare: Vino, Duhule Sfinte, și înnoiește întreaga creație!. S-au prezentat la această temă două referate principale, unul semnat de Prea Fericirea Sa Partenie al III-lea, patriarhul Alexandriei, și celălalt de tânăra profesoară Chung Hyun-Kyung din Coreea de Sud. Tema generală a adunării a fost dezbătută în patru secții de lucru :

„1.Duhule, izvor de viață, păzește credința Ta;

2.Duhule al adevărului, eliberează-ne ;

3.Duhule al unității, reconciliază poporul Tău;

4.Duhule Sfinte, transfigurează-ne și ne sfințește.“

Fiecare secție, la rândul ei, a fost împărțită în 10-12 subsecții care au dezbătut aceeași subtemă și au înaintat, prin intermediul unui raportor, concluziile către comitetul de redactare a raportului secției respective. Lucrul pe secții și subsecții este inima Adunării. Aici se dă posibilitatea fiecărui delegat să participe efectiv la discuții, să transmită experiențele proprii sau ale Bisericii pe care o reprezintă sau să se îmbogățească cu experiențele celorlalți. La Canberra remarcăm din nou participarea Bisericii din China, iar tot acum „au fost apreciate și discutate diferitele aspecte ale unor progrese înregistrate pe diferite planuri în Africa de Sud și în Europa“. Aceste lucruri devin mai greu de uitat datorită iminenței războiului.

Au avut loc 25 de ședințe plenare, de regulă câte două în fiecare după-amiază, iar în ultimele trei zile câte patru pe zi. Având în vedere conținutul acestora putem vorbi de trei categorii de plenare : plenare cu caracter general, rezervate ceremoniilor oficiale și discursurilor oficiale ; plenare deliberative, rezervate analizei rapoartelor teologice sau politicii generale a Consiliului, plenare administrative, consacrate alegerilor, problemelor organizatorice, programului viitor al Consiliului etc. Șase ședințe plenare au fost dedicate unor probleme importante legate de lucrările Adunării. Ele s-au desfășurat sub următoarele titluri :

„1.Duhul vorbește Bisericilor;

2.A face alianță pentru a menține viața;

3.Fără viziune, umanitatea este condamnată la pieire;

4.Să împărțim darul vieții; Către o nouă comunitate;

5.Dreptul pământului și al identității;

6.Bisericile solidare cu femeile.“

Parte integrantă și centrală a programului Adunării a constituit-o cultul zilnic care s-a desfășurat într-un cort imens, cu o capacitate de 4 000 de locuri. În acest cort s-a oficiat în ziua de 10 februarie Sfânta Liturghie ortodoxă de către un sobor de preoți și diaconi asistați de I.P.S. Stylianos, arhiepiscopul Patriarhiei Ecumenice pentru Australia. În fiecare dimineață, timp de o jumătate de oră, se desfășura o rugăciune comună, al cărei conținut era stabilit și multiplicat pentru toți participanții de către un comitet de cult. Lucrările Adunării s-au deschis și s-au închis printr-un cult comun oficial.

Delegația Bisericii Ortodoxe Române, condusă de către I.P.S. Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei, a fost alcătuită din : P.S. Episcop Nifon Ploieșteanul, vicar patriarhal, P.C. Pr. Dumitru Gh. Popescu, P.C. Arhidiac. Constantin Voicu, P.C. Pr. Alexandru Moraru, P.C. Pr. Semen Petre, P.C. Pr. Ioan Sauca, P.C. Pr. Asist. Constantin Coman, P.C. Pr. Mircea Basarab, P.C. Pr. Ioan Ioniță, Maica Filoteia Cosma, Drd. Ioan Munteanu, Drd. Mihai Săsăujan, student [anonimizat], student [anonimizat], student [anonimizat], student [anonimizat], studentă Carol Anișoara, drd. Duță Florea și student [anonimizat]. Alături de delegația română s-au aflat mai tot timpul și Pr. Prof. Ion Bria din staff-ul C.E.B. și P.C. Diac. Tița Mihai, în calitate de consilier.

Numeroși reprezentanți ai Bisericilor ortodoxe au fost aleși în comitetele de conducere ale Adunării.„Din partea Bisericii Ortodoxe Române, I.P.S. Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei și P.S. Nifon Ploieșteanul, vicar patriarhal, au fost aleși în membrii în Comitetul Central … iar Prea Sfințitul Nifon Ploieșteanul a fost ales în Comitetul de selecționare a candidaților pentru postul de secretar general al C.E.B.“

„A șaptea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
reunită la Canberra, Australia, între 7—20 februarie 1991, salută Bisericile, creștinii și popoarele lumii. Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o comunitate a Bisericilor din lumea întreagă care mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor și se străduiesc să răspundă împreună vocației lor comune spre slava lui Dumnezeu cel Unul, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh… Pe calea aceasta care ne conduce spre Împărăția lui Dumnezeu, spre unitatea Bisericii și a umanității, ne rugăm împreună cu oamenii din lumea întreagă :Vino, Duhule Sfinte!Vino, Duhule Sfinte, Tu care înveți pe cei smeriți și judeci pe cei mândri. Vino, speranță a săracilor, mângâietorule al celor obosiți, mântuitor al celor naufragiați, Vino, minunat acoperământ al tuturor celor vii, singură scăpare a tuturor celor morți. Vino, Duhule Sfinte, ai milă de noi, umple cu puterea Ta goliciunea noastră. Răspunde la slăbiciunea noastră cu plenitudinea harului Tău. Vino, Duhule Sfinte, înnoiește toată Creația ! Amin ! “

De asemenea, sunt de remarcat: „Declarația participanților ortodocși în atenția celei de a șaptea Adunări Generale” și „Considerații ale unor personalități ortodoxe în legătură cu lucrările Adunării Generale de la Canberra.”

● A opta Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut ca loc de desfășurare orașul Harare din Zimbabwe între 3-14.XII 1998 și trebuia să aibă ca temă: „Întoarceți-vă la Dumnezeu. Bucurați-vă în speranță“. Totuși în forma ei finală tema adunării a fost: „Să ne întoarcem către Dumnezeu întru bucuria speranței; accent deosebit asupra păcii și dreptății în Africa.“

La această Adunare au fost prezenți peste trei mii de persoane, delegați, invitați, observatori, vizitatori, membrii ai personalului și alții. Importanța acestei Adunării a fost cu atât mai mare cu cât ea marca a 50-a aniversare a Consiliului, de la fondarea din 1948 de la Amsterdam. De asemenea, coincidea cu adoptarea cu 50 de ani în urmă a Declarației universale a drepturilor omului. Ordinea de zi a Consiliului includea o reflecție asupra naturii și viitorului C.E.B., în cadrul evoluției sale în Mișcarea ecumenică, în anul 2000. La această Adunare au existat unele particularități, față de adunările precedente; pe lângă întrunirile plenare deliberative și administrative obișnuite, s-au ținut paralel întruniri de informare-dezbatere, cu subiecte din cele mai diverse, și care au ridicat nivelul discuțiilor la această Adunare la un nivel foarte ridicat.

Trebuie să ținem cont de faptul că Adunarea de la Harare s-a ținut într-un context mondial marcat de conflicte și de atentate sângeroase. De asemenea în discuțiile Adunării un loc important l-a avut fenomenul mondializării. Astfel într-o lume în care obținerea de profit este cel mai important țel, două treimi din populația mondială sărăcește datorită intereselor economice, care sunt puse mai presus de orice. Pentru noi creștinii, acest fenomen al mondializării ar trebui să ne facă să ne gândim mai mult la aproapele, să încercăm să ajutăm, pe cât posibil pe cei aflați în nevoi.

Această Adunare a fost a doua ținută pe pământ african, la 23 de ani după cea de la Nairobi. Prezența Africii, cu problemele ei, a fost viu și colorat prezentată participanților la Adunare, într-o reprezentație teatrală excelentă unde a fost foarte bine exprimat spiritul Africii. Un moment deosebit l-a constituit prezența în Adunare a președintelui Nelson Mandela, care a ținut un discurs în plen. Prestanța și noblețea lui au impresionat pe mulți, în discursul lui acesta exprimându-și mulțumiri la adresa Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru rolul anti-rasist jucat, în special prin aplicarea Programului de luptă împotriva rasismului, ce a contribuit la eliminarea politicii de apartheid.

Acceptarea de către Adunare a unei „Declarații de orientare generală a Consiliului pentru viitor și acceptarea unei comisii speciale mixte de dialog ortodox-protestantă“ a constituit confirmarea că pașii făcuți spre ecumenism la această Adunare au fost foarte mari. Rugăciunea în comun este un alt aspect prin care această Adunare v-a rămâne în istorie. Cartea de rugăciuni a Adunării va rămâne pentru mulți o sursă de inspirație pentru toate eforturile de adâncire a ceea ce Comitetul de programe numea ecumenismul inimii. Comitetul pentru cult a luat decizia ca fiecare să ia parte la comuniune în comunitatea alături de care se putea împărtăși, aceasta datorită neputinței de a săvârși o Euharistie comună, neputință resimțită de toți participanții.

Și la această Adunare s-a pus problema relației dintre Bisericile Ortodoxe și Bisericile de tradiție protestantă, care se pare că se dezvoltă în direcții separate. Astfel a fost criticată tendința Bisericilor Protestante de a adopta caracteristici liberale occidentale, cum ar fi: hirotonia femeilor, căsătoria între homosexuali și altele. Datorită criticilor aduse din partea Bisericilor Ortodoxe, și nu numai, s-a hotărât înființarea unei comisii speciale formate din reprezentanți ai Consiliului și respectiv ai Bisericilor Ortodoxe, pe o perioadă de trei ani care să facă propuneri pentru restructurarea C.E.B.

Datorită faptului că această Adunare a durat cu câteva zile mai puțin decât celelalte, ritmul impus lucrărilor a fost mai alert, lucrându-se susținut pe toată perioada desășurării acestei Adunări. Lucrările s-au desfășurat în disciplină și cu un mare simț al demnității. Reuniunile speciale au fost consacrate Secretariatului General pe cele patru Unități:

„1.Unitate și Reînnoire;

2.Bisericile în misiune: sănătate, educație, mărturie;

3.Dreptate, pace și creație;

4.Împărtășire și slujire.“

Reuniunile de informare-dezbatere au avut ca teme: dreptate și pace, unitate, să înaintăm împreună, formare, mărturie și solidaritate. Au mai fost adoptate și o serie de rezoluții speciale ale Consiliului: statutul Ierusalimului, în contextul negocierilor de pace, drepturile omului, unde a fost condamnat prozelitismul, copiii implicați în conflicte militare. Aceste rezoluții adoptate de Adunarea Generală a Consiliului are o importanță covârșitoare, pentru că așa se demonstrează practic în ce fel Consiliul Ecumenic își îndeplinește misiunea sa, nu numai în plan ecumenic ci și în alte planuri.

Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegație oficială, compusă din: Î.P.S. Arhiepiscop Iosif al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală și Meridională, P.S. Nifon al Sloboziei și Călărașilor, P.C. Prot. Nicholas Apostola, P.C. Pr. Prof. Aurel Jivi, P.C. Pr. Prof. Ștefan Resceanu, Pr. Mihail-Daniel Lungu, Dl. Vlad Cubreacov, D-ra. Iulia Corduneanu, D-ra Codruța Simona Grădinaru. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a avut un aport deosebit la lucrările Adunării, cel mai semnificativ rol avându-l P.S. Episcop Nifon. Acesta a avut un rol împăciuitor în discuțiile dintre ortodocși, fiind cel care a prezentat în plen aspecte de la întrunirea panortodoxă de la Tesalonic, ca membru în comisia ce a redactat Declarația pentru drepturile omului a avut o intervenție în plen, făcând și o prezentare a acestei probleme, de asemene fiind ales atât în Comitetul Central al C.E.B. alături de Pr. Prof. Aurel Jivi și de D-ra Iulia Corduneanu, cât și în Comitetul Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Ca puncte importante realizate la această Adunare remarcăm jubileul și tot ceea ce implică acesta, discuțiile asupra structurii C.E.B. ce trebuie regândită, și ideea alcătuirii unui forum ce se speră că treptat va da roade.

╬

B. Aportul Adunărilor Generale ale C.E.B. la refacerea unității Bisericii .

Cu siguranță că Adunările Generale ale C.E.B. au adus un plus în refacerea unității Bisericii lui Hristos. În ce măsură însă este foarte greu de spus. De-a lungul timpului Adunările Consiliului au avut suișuri și coborâșuri, însă, este clar că progrese s-au făcut în spiritul Ecumenicității. Numai gândindu-ne că la formarea Consiliului, la prima Adunare Generală de la Amsterdam, participau la lucrări 147 de Biserici, iar la ultima de la Harare au participat 342 de Biserici realizăm că saltul făcut de C.E.B. este mare. Poate că numărul mare de Biserici participante nu este definitoriu în ceea ce privește ecumenicitatea Consiliului dar diferența este mult prea mare pentru a nu lua în calcul acest factor.

De altfel Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu trebuie identificat cu Mișcarea Ecumenică, Consiliul fiind numai unul din instrumentele cu care lucrează Dumnezeu pentru a putea fi realizat scopul Mișcării Ecumenice. Asta desigur, implică faptul că orice membru al Consiliului, prezent sau viitor trebuie să lucreze în scopul Ecumenismului.

Odată admisă în Consiliu orice Biserică intră astfel într-o „comunitate conciliară sau într-un proces conciliar“ lucru care face să crească responsabilitatea fie și numai datorită acceptării acelei baze, fără a slăbi cu nimic Biserica respectivă.

Un alt criteriu după care ar trebui să analizăm contribuția Consiliului ecumenic la unitatea Bisericilor, este să vedem ceea ce a făcut din punct de vedere practic, el pentru acest lucru. Poate că cel mai important document aprobat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor este, în fapt acordul asupra „Botezului, Euharistiei și Preoției“ care duce în fapt discuția despre Ecumenism pe planuri mai înalte. Numeroase critici au fost aduse C.E.B. că acest acord nu este respectat, dar ceea ce este important este faptul că acest acord este recunoscut de toate Bisericile membre, și mai devreme sau mai târziu el va fi respectat în totalitate. De fapt aceste critici aduse Consiliului, și altele asemănătoare, nu sunt altceva decât semne clare că acest Consiliu lucrează, căci dacă nu ar lucra atunci nici criticile nu ar avea de unde să apară.

Multe voci, atât din interiorul Consiliului cât și din afara acestuia, îi aduc critici pentru că s-ar implica mult prea mult în alte probleme fapt care ar scădea din atenția asupra Ecumenismului. Nimic mai fals, pentru că Ecumenismul fără slujire nu înseamnă nimic. „În vocabularul contemporan al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, refacerea unității văzute acreștinilor separați are ca element component solidaritatea de ordin material și spiritual între creștini și între biserici.“

Așadar implicarea Consiliului în probleme cum ar fi: drepturile omului, pacea mondială, eradicarea rasismului, implicarea în problemele sociale din lumea actuală, ale drepturilor femeilor și ale copiilor și altele asemenea, nu fac decât să arate că lucrarea promovată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor în lume este activă, și că prin a lua poziție în astfel de probleme nu face decât să-și respecte vocația sa de promotor cu adevărat al Ecumenismului, căci în contextul actual Ecumenismul numai așa poate fi înțeles.

Cu siguranță nu este potrivit să încheiem un bilanț, fie el pozitiv sau negativ, al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru că Mișcarea Ecumenică nu a început fixându-și un termen în care să-și finalizeze lucrarea știut fiind faptul că această lucrare nu poate fi decât una de durată. Important este faptul că s-a deschis drumul spre unitate și că există o nouă mentalitate, conducătoare spre unitate, care se instalează zi după zi. Nu s-au realizat progrese strălucitoare dar, cel puțin acum Bisericile stau la aceeași masă și dezbat problemele care le despart, stau și în fața acelorași altare și se roagă împreună, chiar dacă nu au ajuns la intercomunicare, de aceea cel mai bine ar fi să privim Ecumenismul ca pe o vocație a viitorului.

╬

CAPITOLUL IV :

A. Biserici participante la lucrările C.E.B.

Configurația de astăzi a Consiliului Ecumenic al Bisericilor este destul de complexă, în special datorită faptului că aria sa de activitate este vastă, acționând pe mai multe planuri, în ideea de Ecumenism prezentă astăzi. Astfel, astăzi din Consiliul Ecumenic al Bisericilor fac parte „toate Bisericile protestante și ortodoxe“. Bineînțeles că nu numai ele fac parte din Consiliu ci componența sa este mult mai mare, în prezent luând parte la lucrările C.E.B. multe Biserici iar condițiile necesare și obligatorii pentru o Biserică de a deveni membră a C.E.B. este: „să accepte Baza, pentru ca mai apoi să ceară dreptul de a face parte din Consiliu. După ce biserica cere dreptul de a intra în C.E.B. urmează votul, care trebuie să fie de 2/3 dintre biserici membre în timpul unei Adunări Generale sau, între Adunările Generale de 2/3 din voturile membrilor Comitetului Central(asta dacă nu se primesc obiecții de la 1/3 dintre Bisericile membre în timp de șase luni). O Biserică care cere să adere la Consiliu trebuie de asemenea să aibă viață independentă și să fie organizată corespunzător, să aibă relații construcive cu alte Biserici din țara ei și, în cele din urmă, Bisericile membre trebuie să aibă cel puțin 25.000 de credincioși(Bisericile cu peste 10.000 de membrii sunt asociate fără a avea drept de vot în Adunările Generale, dar cu dreptul de a participa la toate activitățile Consiliului.)“.

Dacă ar fi să arătăm structura participării la C.E.B. după așezare geografică am vedea că în:

Africa – sunt prezente în Consiliu 80 de Biserici membre, 8 Biserici asociate și 23 de Biserici-corpuri ale unor consilii naționale;

Asia – sunt prezente în Consiliu 66 de Biserici membre, 7 Biserici asociate și 13 Biserici-corpuri ale unor consilii naționale;

Caraibe – sunt prezente în Consiliu 8 Biserici membre, 3 Biserici asociate și 4 Biserici-corpuri ale unor consilii naționale;

Europa – sunt prezente în Consiliu 97 de Biserici membre, 4 Biserici asociate și 18 Biserici-corpuri ale unor consilii naționale;

America Latină – sunt prezente în Consiliu 14 Biserici membre, 13 Biserici asociate și o Biserică-corp ale unui consiliu național;

Estul Mijlociu – sunt prezente în Consiliu 13 Biserici membre;

America de Nord – sunt prezente în Consiliu 30 de Biserici membre și 2 Biserici-corpuri ale unor consilii naționale;

Pacific – sunt prezente în Consiliu 17 Biserici membre și 4 Biserici-corpuri ale unor consilii naționale.

Urmărind această structură observăm că cea mai mare pondere în Consiliul Ecumenic al Bisericilor o au Europa, Africa și Asia, în America prezența în Consiliu fiind destul de redusă, chiar dacă de aici au pornit unele idei care au stat la baza formării C.E.B.

Astăzi, din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, fac parte 342 de Biserici din mai mult de 145 de țări, de pe toate continentele reprezentând practic toate tradițiile de orientare creștină.

Un statut deosebit în C.E.B. îl are Biserica Catolică, care deși nu este membru al C.E.B. ia parte la lucrările mai multor comisii din cadrul Consiliului.

╬

B. Participarea Bisericii Ortodoxe Române la lucrările C.E.B.

Biserica Ortodoxă Română intră ca membru cu drepturi depline în Consiliu Ecumenic al Bisericilor la „a III-a Adunare Generală de la New-Delhi, 20 –noiembrie 1961“. În cea de a doua ședință a Adunării Generale de la New-Delhi au fost primite ca membre noi 23 de Biserici, între care și Bisericile Ortodoxe : Rusă, Română, Bulgară și Polonă. Din partea B.O.R. au participat I.P.S. Sa Dr. Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei și P.C. Pr. Alexandru Ionescu, vicarul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor. Biserica Ortodoxă Română a obținut în urma numărării voturilor 144 voturi pentru primire, 2 voturi contra și 3 abțineri.

Ortodoxia, privită atât ca ramură originară a creștinismului, cât și ca unitate a Bisericilor locale zise răsăritene, are o vocație ecumenică, fapt dovedit atât prin istoria ei neanticonfesională, cât și prin importanta participare a sa la Mișcarea ecumenică. De altfel, dialogul său și cu Biserica Romano-Catolică este o dovadă în plus.

Deși atacată fățiș de către regimurile totalitare, Ortodoxia, nemaipăstrând calitatea deplin recunoscută în urmă cu secole de forță cultural-economică, continuă să se impună și în lumea occidentală prin viața și limbajul său mistic-filocalic, prin valorile spirituale pe care le deține.

Lumea neortodoxă privește de regulă Ortodoxia comparativ cu cele două mari confesiuni: Catolicism și Protestantism, și în special cu prima. De altfel, Papa Ioan Paul al II-lea consideră Ortodoxia ca „al doilea plămân prin care respiră creștinismul".

Mai mult, chiar în sânul Ortodoxiei sunt astfel de interpretări, considerând că nu se poate admite ideea de egalitate între confesiuni (vezi Conferința de la Rodos din 1963), deși se dorește dialogul.

Ortodoxia, ca păstrătoarea tradiției apostolice, este o Biserică deschisă nu doar dialogului, ci și împărtășirii din valorile ei spirituale.

Pentru creștinii ortodocși, unitatea creștină este un deziderat; aceștia o concep ca o comuniune de Biserici locale unite prin mărturisirea credinței apostolice, transmisă în Tradiție, slujind prin Sfânta Liturghie și viața în Duhul Sfânt cu Iisus Hristos la sfințirea omului și a naturii.

Unitatea văzută a Bisericii din primul mileniu este reperul de la care pleacă Ortodoxia în afirmarea unității ecumenice. De altfel, acest model ea 1-a păstrat și după iulie 1954, întrucât Patriarhia ecumenică nu și-a extins jurisdicția peste celelalte Biserici locale, având doar recunoașterea onorifică amintită, iar rolul de etnarh, deținut anterior de patriarhul ecumenic în Imperiul Otoman, a încetat cu destrămarea acestuia.

Angajarea Ortodoxiei în dialog cu celelalte confesiuni este evidentă. Au fost puse în evidență elementele comune, au fost formulate probleme aparent eterogene, au fost deschise porți noi de dialog și mărturie comună. Bisericile Ortodoxe locale au avut de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor diferite poziții, conținutul documentelor elaborate de ele diferind de la o perioadă la alta.

Poziția puțin discretă din primele secole s-a schimbat radical, ca urmare a recomandării Conferinței Panortodoxe de la Rodos din 1961 de a se intensifica relațiile și participarea la Mișcarea ecumenică.

În perioada 1948-1980 s-au elaborat criteriile eclesiologice și principiile de colaborare cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astfel:

problema ecumenică nu reprezintă unitatea Bisericii păstrată în mod istoric și văzut în Biserica Ortodoxă, ci dezmembrarea istorică a creștinilor

-restaurarea unității văzute a Bisericii nu înseamnă uniformitate sau pluralitate confesională, ci integrare și sinteză de credință comună, de unitate în diversitate și în comuniune.

scopul ecumenismului este de a regăsi „baza euharistică" a unității văzute

-acceptarea ecumenică a elementelor convergente și complementare în toate Bisericile creștine reprezintă integrarea acestora în „credința comună" a Tradiției neîntrerupte.

procesul Tradiției presupune recunoașterea diversității

respingerea oricărei forme de prozelitism și neamestecul în treburile interne ale altor Biserici locale, respingerea uniatismului ca formă de prozelitism reprezintă morala firească ecumenică.

După a șaptea adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, relațiile dintre Bisericile Ortodoxe și Consiliul ecumenic intră într-o fază critică, fapt remarcat în „Declarația participanților ortodocși în atenția celei de a VII-a Adunări Generale" la Canberra, unde se face aluzie la abaterea Consiliului ecumenic de la scopul inițial, de restaurare a unității văzute a Bisericilor, devenind un forum de schimb de opinii fără nici o bază teologică creștină autentică. De asemenea, la Colocviul interortodox despre Bisericile Ortodoxe și Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Chambesy, Elveția, din 12-16 septembrie 1991, facându-se rezumatul pozițiilor ortodoxe față de Consiliu, expuse în declarații separate, se atrage atenția asupra faptului că recunoașterea reciprocă între Biserici nu este obligatorie, Bisericile Ortodoxe nu pot oferi și nici accepta, în situația de atunci, ospitalitate euharistică.

La întrunirea de la Fanar din 15 martie 1992 a superiorilor Bisericilor Ortodoxe locale este redefinită poziția acestora față de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, redactându-se Mesajul oficial, în care se afirma că participarea (la Mișcarea ecumenică,) s-a bazat pe convingerea că ortodocșii trebuie să contribuie la realizarea unității cu toată puterea lor, dând mărturie față de Biserică -una și nedespărțită a Apostolilor, a Părinților și a Sinoadelor Ecumenice. În același timp s-a sperat că în vremuri cu mari dificultăți, Biserica Ortodoxă ar fi avut dreptul de a conta pe solidaritatea tuturor celor care cred în Hristos, solidaritate afirmată în mod constant ca fiind idealul principal al Mișcării. Biserica Ortodoxă, inspirată de spiritul reconcilierii, a participat activ de zece ani la efortul de restaurare a unității creștine care constituie o poruncă expresă și sfântă a Mântuitorului Hristos.

Ortodocșii dezaprobă cu tărie anumite evoluții recente în cadrul conceptului ecumenic precum „hirotonia femeii întru preoție și folosirea limbajului inclusiv în cazul referirii la Dumnezeu“, ceea ce creează obstacole serioase în calea restaurării unității.

Privită în ansamblu, participarea Bisericilor Ortodoxe la Mișcarea ecumenică a avut, în general, o istorie pozitivă, iar poziția actuală a acestora nu face iluzorie ideea de unitate ecumenică, ci afirmă, ca datorie, adevărata înțelegere a problematicii creștinismului actual.

Conștientă de vocația sa ecumenică, Biserica Ortodoxă Română a solicitat de timpuriu acceptarea intrării sale în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca membru cu drepturi depline.

Scrisoarea adresată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian domnului W.A. Visser't Hooft este edificatoare în acest sens, afirmându-se acordul față de Statutul de funcționare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor și convingerea că „activitatea acestui înalt for ecumenic va sluji marea cauză a apropierii și până la urmă a unirii tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine, pentru a da mai multă viață propovăduirii și trăirii evangheliei lui Hristos și pentru a da și din partea noastră mai multă forță creștină marilor idealuri ale omenii de azi".

Înainte de prima Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica Ortodoxă Română a participat la „Conferința interortodoxă din iulie 1948 din Moscova“, unde s-a solicitat de către Biserica gazdă neparticiparea la mișcarea ecumenică. La această conferință, din partea Bisericii Ortodoxe Române a ținut un studiu elaborat, pe această temă, Pr. Prof. Ioan Coman de la Institutul Teologic București. Prea Cucernicia sa a enunțat principiile ortodoxe ale ecumenismului și a sugerat un plan de pregătire a Ortodoxiei pentru ca rolul său în mișcarea ecumenică să fie important.

Deși, de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica Ortodoxă Română a fost îndrumată să-și retragă delegații, ea s-a păstrat ferm pe poziție, rezistând la toate presiunile anti-ecumenice. Aceasta i-a adus respectul oficialităților C.E.B, și drept urmare a fost vizitată de toți secretarii generali: Visser't Hooft în 1962, Eugen Carlson Blake în 1971, Philip Potter în 1975, Emilio Castro în 1985, Dr. Konrad Raiser.

Patriarhii Justinian și Justin au insistat pentru relații autentice de dreptate și pace și de aceea participarea a fost nu doar posibilă, ci din ce în ce mai numeroasă și mai importantă. Pentru Patriarhul Justin participarea la Consiliul Ecumenic al Bisericilor era nedespărțită de lucrarea de colaborare panortodoxă. Prea Fericitul Părinte Patriarh a rămas fidel acestor principii, insistând mai mult asupra păstrării consecvenței între dialogul teologic internațional și practica ecumenică locală, denunțând astfel direct prozelitismul uniat, dar și orice alt prozelitism anacronic și destabilizator.

Totuși, poziția generală a Ortodoxiei față de Consiliul Ecumenic al Bisericilor a fost împărtășită și de Biserica Ortodoxă Română, în ultimul timp ca participantă activă la lucrările Consiliului Ecumenic. Drept urmare, Comitetul Central al Consiliului, ținut la Hanovra în perioada 10-20 august 1988 adoptă o Recomandare în legătură cu România, propunerea fiind acceptată de delegația română condusă de I.P.S. Antonie Plămădeală. Raportul a fost prezentat de secretarul general Dr. Emilio Castro la conferința de la Moscova din 16-27 iulie 1989, care a afirmat libertatea de misiune și mărturie a Bisericilor din România, în ciuda condițiilor totalitare. De altfel, vizitatorii României au fost „impresionați de vitalitatea Bisericilor din România și de întărirea relațiilor ecumenice dintre acestea".

Deși unii dintre membrii Comitetului Central au insistat pentru o rezoluție care să nu facă obiectul raportului secretarului general, totuși acesta a fost acceptat, incluzând referirile obiective despre România, ca urmare a intervenției benefice a P.S. Episcop Vicar Nifon Ploieșteanul, actualmente Arhiepiscop de Târgoviște, care a cerut ca înțelepciunea și spiritul ecumenic să domine, în luarea unei decizii care să ducă la pace și reconciliere și nu la conflict și tensiune.

Evocându-se însă violarea drepturilor umane în România, la Comitetul General de la Geneva (23-30 martie 1990), membrii C.E.B, s-au scindat în două grupe de susținători ai raportului de la Moscova și de contestatari. Încercând elucidarea, P.S. Episcop Daniel, actualmente Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a evidențiat faptul că pocăința nu este o chestiune politică, ci una spirituală. Consiliul s-a disculpat ulterior, afirmând că nu a susținut și nici nu a încurajat regimul totalitar, dar prin diplomația tăcerii a prezervat viața și activitatea Bisericilor din România.

Pentru Biserica Ortodoxă Română actuală, dezvoltarea relațiilor ecumenice și locale reprezintă un atuu în activitatea sa. Ea nu se izolează, și nici nu se retrage din orice formă ecumenică, rămânând în continuare un membru activ, în special prin noua generație de „ierarhi și teologi angajați deplin în Mișcarea ecumenică“.

În această direcție se înscriu relațiile cu Patriarhia ecumenică și cu Bisericile Ortodoxe surori, dar și cu Biserica Romano-Catolică, dialogul teologic culminând cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitația Prea Fericitului Patriarh Teoctist, în 7-9 mai 1999 – fiind prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă; apoi contactele cu Bisericile necalcedoniene, cu Biserica Evanghelică din Germania și cu Biserica Anglicană.

Biserica Ortodoxă Română este prezentă în continuare la întrunirile C.E.B., de pildă la a VIl-a adunare generală de la Canberra participând o delegație condusă de Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei, iar la cea de-a opta de la Harrare, o delegație condusă de I.P.S. Nifon Mihăiță, fost vicar patriarhal.

Delegații ale Bisericii noastre sunt prezente la diferite întruniri ale Conferinței Bisericilor Europene.

De asemenea, se continuă legăturile și cu celelalte confesiuni creștine din țara noastră, dar și cu alte culte, în cadrul ecumenismului local românesc, de pildă.Întrunirea internațională Oameni și religii, desfășurată la București, în perioada 26-31 august 1998 etc.

Înțelegerea sensului creștin al progresului și a năzuințelor ecumenice ale creștinismului este legată în Ortodoxie în genere, dar și pentru Biserica Ortodoxă Română, de înțelegerea corectă a adevărurilor despre Hristos euharistie, de Sfânta Treime, despre sobornicitate și de universalitate a mântuirii, aspect asupra căruia Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie a insistat deplin.

Atenția pe care Biserica Ortodoxă Română a dat-o relațiilor intercreștine nu este întâmplătoare și nici lipsită de importanță ecumenică. Forța exemplului ecleziologiei sale sobornicești inclusă în comuniunea inter-ortodoxă este o dovadă a păstrării aceleași opțiuni ecumenice pe viitor, „moștenirea ecumenică a ortodoxiei române este deci bogată și prețioasă“.

Făcând totuși un bilanț al activității ecumenice promovat și înfăptuit de Biserica Ortodoxă Română în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor și în afara lui, putem spune că acesta ar putea fi pozitiv, mai ales prin prisma faptului că Ecumenismul promovat în Biserica Ortodoxă Română a fost unul făcut sub o dictatură totalitară. Totuși relația cu Consiliul a evoluat în mod normal, tensiunile apărute de-a lungul timpului reușind să fie rezolvate prin dialog și înțelegere comună.

Relația dintre Consiliul Ecumenic al Bisericilor și Biserica Ortodoxă Română este pe un drum favorabil, conducătorul delegației B.O.R. fiind I.P.S. Arhiepiscop Dr. NIFON Mihăiță, Arhiepiscop al Târgoviștei, care și-a arătat deschiderea spre dialog spiritual, prin prezidarea unor ședințe ale Consiliului destul de tensionate. Cu acest fel de conducători pe care-i are B.O.R. relația cu C.E.B. nu poate decât să evolueze.

╬

CONCLUZII:

Termenul „ecumenism” se definește prin menținerea în actualitate a preocupărilor cu privire la realizarea unității Bisericii, bazată pe tradiționalitate, actualitatea și tradiționalitatea fiind cele două coordonate ale vieții Bisericii în timp.

Orice conferință ecumenistă determină, pentru unitate, diverse transformări care trebuie să fie, ulterior, receptate de întregul corp eclesial. În acest sens nu se poate vorbi de acceptarea eventualelor compromisuri doctrinare, sau a unor tendințe de minimalizare a esențialului biblic în favoarea unor principii secundare, deoarece învățătura Mântuitorului trebuie să rămână intactă, aceasta trebuind să fie datoria fiecărei Biserici.

Pentru ca lucrările fiecărei conferințe să fie receptate unanim și să se realizeze astfel implicit progresul spre unire, trebuie ca problematica ecumenică să fie bine definită, iar discursurile și discuțiile pe marginea acestora să decurgă în duhul adevărului și în nădejdea unității.

În acest sens, Biserica Ortodoxă, a încercat dintotdeauna să evite chestiunile superficiale dorind, de fiecare dată, să se pronunțe în problemele majore, de interes general bisericesc.

De fapt, Bisericile trebuie să caute ceea ce le apropie, nu ceea ce le desparte, în vederea unei reușite pe plan ecumenic, deziderat către care tinde fieare Biserică participantă la lucrările Consiliului.

Ecumenismul nu înseamnă cedare, compromitere doctrinară și nici asimilare forțată de inovații sau răstălmăciri scripturistice, dar nici intransigență sau intoleranță dogmatică. Ecumenismul trebiue să însemne tocmai opusul acestor lucruri ca și participare la un dialog constructiv. În timp ce Consiliul pune în comun cooperarea și dialogul internațional, interreligios, intercultural, este interesat și de viața bisericilor creștine. Și, deși Consiliul are scop universal, (oikoumene însemnând totalitatea lumii locuite) el este interesat în mod deosebit și de viața Bisericilor ca niște comunități inclusive, în fiecare loc și în toate locurile.

Conferințele ecumenice ținute până în prezent au avut meritul nu de a stagna relațiile dintre Biserici ci de a începe și perpetua drumul, urcușul spre unire. Dacă ar fi să facem un mic bilanț dupa cincizeci de ani de la formarea Consiliului am putea puncta ca și realizări:

– noile consilii de biserici formate în lumea întreagă și noile formațiuni ecumenice apărute, au creat o adevărată rețea ecumenică la nivel mondial, din care face și C.E.B. parte. Creearea acestei rețele a făcut ca Bisericile să pună în comun resurse extraordinare și ca volum și ca valoare.

– Biserica Romano-Catolică are relații de lucru cu C.E.B., dar și cu alte organizații ecumenice.

– adoptarea declarației despre Botez, Euharistie și Preoție, fapt care a demonstrat de fapt aplecare către dialog a participanților.

– săptămâna rugăciunii pentru unitate creștină- unde creștini sunt uniți în rugăciune pentru ca toți să fie una și lumea să creadă.

– programul de combatere al rasismului, și nu numai, ci a tot ceea ce înseamnă nedreptate, împotriva omului și ale drepturilor lui.

– recunoașterea importanței dialogului interreligios, și cu cei de alte credințe.

Problematica ecumenică este complexă și diversă. Mai întâi trebuie avută în vedere consolidarea mișcării de unire evitându-se eventualele momente de criză din sânul acesteia. Problemele care solicită atenția întregii Biserici creștine trebuie subordonate țelului comun; realizarea unității de credință și acțiune. Consolidând unitatea de acțiunea Bisericilor creștine în actualitate, aspectul doctrinar nu trebuie evitat deoarece buna înțelegere a realităților contemporane depinde, în special, de raportarea lor la învățătura revelată.

Din acest motiv, rezolvarea problemelor majore ale contemporaneității solicită contribuția tuturor Bisericilor creștine.Contribuția lor trebuie, însă, uniformizată și organizată. Orice acțiune sau atitudine unilaterală ori impunerea unui primat doctrinar confesional, poate deturna procesul de unire, aflat deja în desfășurare.

Este imperios necesar ca Bisericile să se înțeleagă asupra sensului unic al Cuvântului lui Dumnezeu, eliminând, pe cât posibil diferențierile interconfesionale, adevărate impedimente pe cale unirii.

╬

BIBLIOGRAFIE :

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, „ediție jubiliară a Sfântului Sinod” – tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte †Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M. al B.O.R.-București 2001.

2.Bria, Pr. Prof. Ion, „Tratat de Teologie Dogmatică si Ecumenică”, colecția Didascalos, Editura România creștină, București, 1999.

3.Idem, „Un ecumenist mai exigent”, în B.O.R. nr.10-12/1993, pp.59-65.

4.Idem, „Consiliul Ecumenic al Bisericilor”, în B.O.R.nr.1-3/1991, pp.40-42.

5.Idem, „Dicționar de Teologie Ortodoxă”, E.I.B.M., București, 1981.

6.Idem, „Rolul și responsabilitatea Ortodoxiei în dialogul Ecumenic”, în Ortodoxia, nr. 2 /1980, pp.366-367.

7.Idem, „Ortodoxia și Consiliul Ecumenic al Bisericilor”, în B.O.R., nr.10-12/1991, pp.7-70.

8.Căciulă, Olimp N., „Contribuții la cunoașterea și apropierea dintre Biserici”, în G.B., nr 1-2 /1961, pp.92-101.

9.Chițescu Prof. Nicolae, „Mișcarea ecumenică”, în Ortodoxia, nr.1-2/ 1962 , pp.3-59.

10.Coman, Pr. Asist. Constantin, „Participarea delegației B.O.R. la a șaptea Adunare Generală a C.E.B. ”, în B.O.R., nr. 1-3/199, pp.8-21.

11.Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică”, în Ortodoxia, nr.1-2/ 1962, pp.60-106.

12.Idem, „Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică ”, în Ortodoxia, nr.2-3/ 1949, pp.199-208.

13.David, Prof. Univ. Dr. Petru I., „ECUMENISMUL un factor de stabilitate în lumea de astăzi”, ed. Gnosis, București/1998.

14.Idem, „Preocupările ecumeniste ale profesorilor din învățământul teologic superior din București ”, în Ortodoxia nr. 4 /1981, pp.501-531.

15.Idem, „Consiliul Ecumenic al Bisericilor”, în Glasul Bisericii, nr.5-6/1984, pp.433-436.

16.Ionescu, Pr. Alexandru, „Lucrările celei de a III-a Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor”în B.O.R., nr.3-4/1962, pp.270-310.

17.Lungu, Pr. Mihail-Daniel, „Cea de-a VIII-a Adunare Generală a C.E.B. ”, în B.O.R. nr.7-12/1998, pp.210-219.

18.†Nifon, Arhiepiscop Dr. Mihaiță, ,,Misiologie Creștină”, București, 2002.

19.Idem, „Ortodoxie și Ecumenism”, București, 2000.

20. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Ed. Sofia, București, 2000.

21.Popescu, Diac. Prof. Vintilă, „O istorie a Mișcării ecumenice”, în Ortodoxia, nr.3/ 1957, pp.476-486.

22.Răducă, Vasile, „Activitatea ecumenică internațională…”, în Glasul Bisericii, nr.1-2/ 1985, pp.39-44.

23.Șerbănescu, Pr. I. Niculae, „B.O.R. și Mișcarea Ecumenică ”, în Ortodoxia, nr.1-2/ 1962, pp.107-152.

24.Stan, Pr. Prof. Liviu, „A patra adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, în Ortodoxia, nr.3 /1968, pp.481-485.

25.Idem, „Pacea, unitatea Ecumenică a Bisericii și problemele practice ale Mișcării Ecumenice ”, în Ortodoxia nr. 4/1956, pp.746-750.

26.Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, „Coordonatele ecumenice din punct de vedere ortodox”, în Ortodoxia nr.4/1967, pp.494-540.

27.Soare, Pr. Dumitru și Vasiliu, Dr. Cezar, „Participarea unei delegații a B.O.R. la cea de-a VI-a Adnare Generală a C.E.B.”, în B.O.R., nr.7-8/1983, pp.460-490.

28.Soare, Pr. Dumitru, „Participarea delegatiei B.O.R. la cea de-a V-a adunare generala a C.E.B. ” , în B.O.R. , nr.11-12/1975, pp.1551-1561.

29.(Autor nesemnat), „În legătură cu Adunarea de la Evanston” în Ortodoxia, nr.2/ 1955, pp.305-312.

30. WWW.WCC-COE.ORG (site-ul official al C.E.B.)