Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care și-a ținut prima sa sesiune la 10 august 1949, poate fi considerată cea mai veche adunare parlamentară internațională pluralistă formată din deputați aleși în mod democratic, înființată pe baza unui tratat interguvernamental.

SECTIUNEA I

SCURT ISTORIC

Dând expresie principiului democrației reprezentative, Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele instituții Continentale, reprezentând nu numai propriile popoare, dar și celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate între ele prin angajamente comune, în efortul concentrat spre progresul și prosperitatea Continentului.

Prevăzută dintru început printre viitoarele instituții europene, impunerea unei adunări parlamentare internaționale avea să se dovedească totuși dificilă, cel puțin la nivelul “Marii Europe”, cea care se întinde din Suedia până în Italia și din Marea Britanie până în Elveția. Reticențele britanicilor față de orice formă de “supranaționalitate” pe de o parte, problema dureroasă a reintegrării Germaniei într-o Europa democratică pe de altă parte, prezența statelor neutre și mândre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei “constituante europene” care ar fi generat tot restul.1A trebuit ca acest proiect să se limiteze la formule mai modeste de integrare europeană și să se reducă fie numărul statelor participante, fie gradul de supranaționalitate parlamentară. Așa se face că “Marea Europa” s-a redus la formula valabilă și astăzi a unui “Consiliu al Europei” din care lipsește orice supranaționalitate și unde Adunarea parlamentară are doar competența consultativă. Așa se face că Europa tratatului CECO, apoi a Pieței Comune comportă într-adevăr o adunare parlamentară mai puternică, dar în cadrul unei Comunități a celor Șase, apoi a celor Zece, adică în cadrul “Micii Europe”.

În fapt, oamenii de stat din Europa anilor ’50 au fost nevoiți să constate că gradul de supranaționalitate al instituțiilor europene este invers proporțional cu numărul statelor membre. 2

A apărut, așadar, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) (1952), apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) și EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) (1957) care comportau, firește, o adunare parlamentară, dar o adunare parlamentară funcționând în cadrul unei simple comunități economice, comunitate redusă inițial la cărbune-oțel, extinsă mai apoi și la alte sectoare ale economiei.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunări care, în 1962, avea să se încununeze cu titlul impunător de “Parlament European”.

Ea avea să cunoască însă, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de altă parte, avea să-și sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentară internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni aparținând unor națiuni vechi și mândre.

Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, această adunare va întreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un organism parlamentar clasic. În fine, profitând de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ea va înceta foarte curând să se comporte ca adunare a unei Comunități Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic și proclamată la 1 noiembrie 1993.

Încă de la început, organizarea prevăzută între cele șase state semnatare ale tratatelor inițiale a avut la bază ideea unei democrații liberale care nu putea fi concepută fără o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite în Comunitate (art. 20 din Tratatul C.E.C.O. și art. 137 din Tratatul C.E.).

O primă caracteristică a Parlamentului European este ilustrată de felul în care acesta s-a cristalizat pe parcursul evoluției vieții comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentară creată în 1952. Ea a fost forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui și Oțelului. În 1958, respectiva Adunare Parlamentară, în urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunității Economice Europene și a Euratomului, devine for parlamentar și al acestor noi creații comunitare.

Treptat, pe măsură adâncirii integrării vest-europene și a închegării vieții comunitare instituția parlamentară comunitară se desăvârșește, dobândind fizionomia actuală, care tinde s-o apropie, într-o serie de privințe, de parlamentele naționale, fără să se identifice cu acestea.

O altă particularitate a apariției și evoluției vieții parlamentare comunitare constă în aceea că, spre deosebire de parlamentele naționale, care își găsesc originea și justificarea activității în prevederile constituțiilor statelor naționale, Parlamentul European își are temeiul juridic în tratatele încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului integrării lor. De aceea, începutul vieții parlamentare comunitare a avut inițial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, apoi Tratatul de la Roma, iar după aceea Actul Unic European și, mai recent, Tratatele de la Maastricht și Amsterdam.

Prevederile acestor tratate ilustrează istoricul vieții parlamentare comunitare, sporirea atribuțiilor și a rolului acestei instituții în viața Comunității. Relevant este mersul ascendent al Parlamentului European atât în privința consolidării structurilor sale, cât și a locului și rolului sau în arhitectonica instituțiilor comunitare.3

Acest fapt se explică prin spiritul democrat care a prezidat și prezidează construcția comunitară. Totodată, reprezintă o replică dată tendințelor hegemoniste ce au caracterizat statele multinaționale și relațiile internaționale.

Întrucât integrarea se realizează cu mijloace democratice și viața comunitară este clădită pe valori democratice, aspect ilustrat și de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanță că democrația este indispensabilă procesului integraționist, fiind o condiție sine-qua-non a trăiniciei și funcționalității acestuia.

Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunării să fie aleși prin vot universal direct, după o procedură uniformă în toate statele membre.

La 20 septembrie 1976 Consiliul a reușit să adopte Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare prin sufragiul universal direct, și pe care îl vom denumi în continuare Actul.Până la data de 7 iunie 1979, când au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegați desemnați de parlamentele naționale după procedura stabilită de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversată o lunga perioadă de timp și au fost depășite numeroase obstacole de ordin politic și tehnic. În iunie 1979, aceasta desemnare a fost încredințată votului universal. Însăși noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentară internațională, precum și noutatea, încă mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei

asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.

Cât privește numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunități, apoi la 198 o dată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei; a ajuns la 410 o dată cu instituirea alegerilor directe și apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei și Portugaliei în 1986, apoi la 567 o dată cu reunificarea germană și, în sfârșit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la 1 ianuarie 1995.4

Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanți care compun adunarea și repartizarea între diferitele state membre a fost destul de dificilă.

Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie 1994 numărul parlamentarilor europeni să crească de la 518 la 567, datorită reunificării Germaniei.

Repartizarea acestor locuri era următoarea: Germania – 99; Franța, Italia și Regatul Unit al Marii Britanii câte 87; Spania – 64; Olanda – 31; Belgia, Grecia și Portugalia câte 25; Danemarca – 16; Irlanda – 15; Luxemburg – 6.

Urmare creșterii numărului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei și Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputați, iar numărul de locuri pentru fiecare stat membru este următorul: Germania 99; Franța, Italia și Marea Britanie câte 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia și Portugalia câte 25, Suedia 22, Austria 21, Finlanda și Danemarca câte 16, Irlanda 15 și Luxemburg 6.Nici până în prezent state membre nu au putut să se pună de acord asupra unei proceduri electorale uniforme, așa după cum se prevăzuse în art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizează ca procedură electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziții naționale, care sunt alese de o manieră liberă, conform tradițiilor electorale naționale.

Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a vota și de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetățenilor care au statut de rezident într-un stat membru în care nu au cetățenie în condiții egale cu acelea ale resortisanților statului respectiv. Este urmarea firească a cetățeniei europene prevăzute prin Tratatul asupra Uniunii Europene și care a fost reglementată prin directiva din 6 decembrie 1993.

Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit și este în continuare o problemă controversată, deoarece numeroși parlamentari ar dori ca acesta să se găsească la Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului se găsește la Luxemburg.

Franța și Germania consideră că reunirea Parlamentului în capitală Alsaciei este simbolul unității lor postbelice și o garanție a ideilor de pace.

În perspectiva lărgirii U.E. prin admiterea țărilor central și est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni la 700, indiferent câte țări membre va avea Uniunea Europeana.5

Conform hotărârii luate de șefii de state și guverne reuniți la Nisa Parlamentul European va avea 732 de membri. Cu același prilej s-a stabilit și necesitatea unei redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor țărilor mari în favoarea celor mici și mijlocii.6

Adunarea europeană a fost și rămâne în centrul uneia din cele mai aprigi polemici postbelice, care nu s-a stins în fapt niciodată, mai cu seama în Franța, unde există gustul înfruntărilor de principiu, și care face ca Parlamentul European să fie instituția europeană despre care s-a scris cel mai mult din 1945 încoace.

SECȚIUNEA A II-A

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Parlamentul European este una din principalele instituții comunitare, fiind înființată odată cu C.E.C.O. sub forma unei “Adunări Parlamentare compusă din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate” (art. 20 din Tratatul E.C.O.). În 1958, odată cu apariția C.E.E. și C.E.E.A., instituția parlamentară a decis să-și schimbe numele în “Adunare Parlamentară Europeană”, pentru ca în 1962 să ia denumirea de “Parlament European”. Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-și spori competențele proprii. Plecând de la atribuțiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizată pe calea acordurilor inter-instituționale și s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua creștere a competentelor PE atât în plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizuția europeană despre care s-a scris cel mai mult din 1945 încoace.

SECȚIUNEA A II-A

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Parlamentul European este una din principalele instituții comunitare, fiind înființată odată cu C.E.C.O. sub forma unei “Adunări Parlamentare compusă din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate” (art. 20 din Tratatul E.C.O.). În 1958, odată cu apariția C.E.E. și C.E.E.A., instituția parlamentară a decis să-și schimbe numele în “Adunare Parlamentară Europeană”, pentru ca în 1962 să ia denumirea de “Parlament European”. Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-și spori competențele proprii. Plecând de la atribuțiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizată pe calea acordurilor inter-instituționale și s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua creștere a competentelor PE atât în plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cât și în cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificările aduse procedurii de codecizie și prin extinderea câmpului sau de aplicare, a dat PE o putere reală de decizie pe care o împarte însă cu Consiliul U.E.

În conformitate cu dispozițiile Tratatului stabilind Comunitatea Economică Europeană, Parlamentul European își adoptă propriul Regulament interior, prin care precizează modul de organizare a propriilor organe (Biroul și Biroul lărgit), a comisiilor parlamentare și a grupurilor politice.

Biroul Parlamentului European se compune dintr-un Președinte și 14 vicepreședinți, aleși de Adunare pe o perioadă de 2,5 ani. De asemenea, este ales Colegiul chestorilor și se constituie Conferința președinților. Biroul lărgit conține și președinții grupurilor politice, având atribuțiuni privind organizarea internă și relațiile cu alte instituții comunitare și din afara Uniunii Europene. Președintele, vicepreședinții și chestorii sunt aleși în prima sesiune a Parlamentului de după alegeri.7

Conferința președinților are în componența sa Președintele Parlamentului European și președinții grupurilor politice. În componența Conferinței intră și doi reprezentanți ai parlamentarilor independenți. Conferința președinților are un rol important în structura organelor de conducere ale Parlamentului European.

Printr-un vot majoritar, Parlamentul European constituie Comisiile permanente, pe baza propunerii Biroului, avându-se în vedere o repartizare între grupurile politice, potrivit unei reprezentări echitabile a tuturor celor 15 țări membre. Membrii titulari ai Comisiilor parlamentare sunt aleși pe o perioada de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un supleant. Comisiile parlamentare sunt îndrituite sa pregătească ședințele plenare ale Parlamentului, elaborând avize și amendamente.

Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice, din 29 de membri dacă aparțin unui singur stat, și din 23 de membri dacă provin din 2 state membre. În cazul în care membrii grupului politic provin din 3 state, numărul lor trebuie să se ridice la 18, iar dacă provin din patru sau mai multe state, numărul lor trebuie să se ridice la 14.

În conformitate cu prevederile Tratatelor constitutive, precum și în baza Regulamentului interior, Parlamentul European se reunește în sesiuni anuale, convocate în a doua zi de marți din luna martie, potrivit unei Ordini de zi pregătită de Biroul Parlamentului și de Conferința președinților.

Sesiunea anuala a Parlamentului este organizată în sesiuni de câte o săptămână în fiecare luna. În același timp, Parlamentul European poate lucra în sesiuni extraordinare, care pot fi convocate: a) la cererea majorității eurodeputaților; b) la solicitarea Consiliului European sau c) la cererea Comisiei Europene.

Parlamentul European are competența de deliberare și control; are ultimul cuvânt în problemele bugetare; are competența în privința acordurilor internaționale încheiate de către Uniunea Europeană. Sesiunile plenare ale Parlamentului sunt pregatite cu sprijinul Comisiilor parlamentare, care elaborează avizele și propun amendamentele la diferite proiecte aflate pe ordinea de zi.

Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere și influență, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naționale.

În domeniul legislativ puterea sa inițială era relativ restrânsă, constând în principal în emiterea unor avize consultative. Tratatele originare menționau însă și sectoare în care era necesar avizul conform al instituției parlamentare (de exemplu în cazul încheierii acordurilor de asociere cu terțe tari sau al ratificării acordurilor de aderare la UE).

Din anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (prima modificare majoră adusă Tratatelor de constituire a Comunităților Europene) s-a introdus o procedura de cooperare între Consiliul UE, Comisia Europeana și Parlamentul European, aplicabilă deciziilor ce se iau cu majoritate calificată în domeniile ce țin de piața internă, politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea științifică.

Tratatul de la Maastricht a introdus o nouă procedură numită “procedura de codecizie”, care ancorează și mai mult Parlamentul European în procesul de decizie legislativă, iar Tratatul de la Amsterdam a simplificat și extins codecizia astfel încât să devină operațională într-un număr sporit de domenii. 8

În domeniul bugetar, Parlamentul European are posibilitatea de a respinge în întregime adoptarea bugetului comunitar. A făcut acest lucru pentru prima dată în decembrie 1979 când a respins proiectul de buget pentru anul 1980, a doua oară în 1985, iar cel mai recent caz îl constituie refuzul PE, în decembrie 1998, de a acorda Comisiei Europene descărcarea bugetară pentru anul 1996, ceea ce a dus la depunerea unei moțiuni de cenzură la adresa Comisiei, la 14 ianuarie 1999 (moțiunea nu a întrunit însă majoritatea cerută pentru adoptare – două treimi din numărul total de voturi exprimate, care să reprezinte în același timp jumătate plus unu din totalul membrilor PE – astfel încât a fost respinsă).

Parlamentul European are, totodată, ultimul cuvânt în ceea ce privește cheltuielile comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative, fondul social european – FSE, fondul de dezvoltare regională – FEDER, fondurile alocate cercetării, domeniului energetic, politicii industriale etc. – în total aproape o treime din bugetul Uniunii europene). Întreaga existență a PE este marcată de o luptă permanentă pentru sporirea competențelor.

Competențele Parlamentului în domeniile supravegherii și controlului se referă, îndeosebi, la Comisia Europeană, ai cârei membri pot fi audiați – la cererea lor – în numele Comisiei. Parlamentul, în ansamblul său, ca instituție, ori membrii acestuia pot adresa întrebări Comisiei sau membrilor ei.

Atribuțiile de supraveghere și control se concretizează și în dreptul Parlamentului European de a dezbate public Raportul general anual al Comisiei Europene, cu care prilej eurodeputații emit aprecieri cu privire la activitatea desfășurată și formulează observații critice.9

Parlamentul European își exercită drepturile de supraveghere și control cu privire la activitatea Comisiei și printr-o “moțiune de cenzură”, pe care are posibilitatea sa o depună și care – în cazul unui vot de acceptare – are drept consecința revocarea Comisiei.

În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu țările care nu sunt membre ale Uniunii și la încheierea de acorduri internaționale.

Aceasta înseamnă că în prezent Parlamentul are dreptul să ratifice și puterea să respingă acorduri internaționale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul își folosește puterea pentru a cere țărilor care nu sunt membre ale Uniunii să își îmbunătățească practicile în domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste țări să elibereze deținuții politici sau să accepte angajamente internaționale pentru respectarea drepturilor omului.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Încǎ de la început, organizarea prevǎzutǎ a se realiza între cele 6 state membre a avut în vedre aspectul reprezentǎrii lor într-o formǎ reunitǎ la nivelul Comunitǎților europene (art.20 al Tratatului C.E.C.A. și art. 137 al Tratatului C.E.E.).10

Parlamentul European a fost prevǎzut (deși sub alte denumiri) în toate cele trei tratate inițiale :

– Adunarea Comunǎ , în cadrul CECO ;

– Adunarea, în cadrul CEE și CEEA .

Ulterior, prin rezoluția din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în „ Adunarea Parlamentarǎ Europeanǎ”, care, prin rezoluția din 30 martie 1962 devine „ Parlamentul European ”.

Prin Actul Unic European (art.3 par.1) este consacratǎ din punct de vedere juridic denumirea de Parlament European, denumire menținutǎ și de tratatele ulterioare (Tratatul de la Maastricht și tratatul de la Amsterdam).10 Conform tratatelor constitutive, Parlamentul European se compune din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în comunitǎți (art. 20 – Tratatul CECO, art. 137 Tratatul CE).11

SECȚIUNEA I

MODUL DE DESEMNARE A PARLAMENTARILOR EUROPENI

Inițial, membrii Parlamentului au fost desemnați de parlamentele naționale din cadrul membrilor acestora, fiind considerați delegați ai parlamentelor naționale.

S-a considerat cǎ pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este necesarǎ alegerea membrilor sǎi prin vot direct, universal, dupǎ o procedurǎ unitarǎ pentru toate statele membre.Deși aceastǎ inițiativǎ a fost avutǎ în vedere de autorii tratatelor inițiale, nu a fost materializatǎ datoritǎ poziției obstrucționiste a Franței decât mult mai târziu, dupǎ 1976 .

La 20 septembrie a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanților în Parlamentul European, prin vot universal direct (Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr. 76/787).

Primele alegeri s-au desfasurat în perioada 7-10 iulie 1979, iar urmǎtoarele între 14-17 iunie 1984, între 15-18 iunie 1989, între 9-12 iunie 1994 și 11-13 iunie 1999. Reprezentanții Parlamentului European nu sunt încǎ aleși dupǎ o procedurǎ uniformǎ în toate statele membre.

Procedura electoralǎ rezultǎ dintr-o combinare a dispozițiilor naționale și a unui ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede : a) nimeni nu poate vota decât o singurǎ datǎ (art.8); b|) alegerile se desfǎșoarǎ la datele fixate de cǎtre fiecare stat membru în cursul aceleiași perioade care începe joi dimineața și se terminǎ duminica (în aceeași sǎptǎmânǎ); c) dechiderea urnelor se face numai dupǎ închiderea scrutinului în toate statele membre .

În afara acestor reguli s-a stabilit și posibilitatea contestațiilor privind alegerile, posibilitatea organizǎrii unui al doilea tur de scrutin, etc.

Alte aspecte privin procedura de votare sunt reglemntate de legile interne, diversitatea reglementǎrilor fiind foarte mare.

Absența unei proceduri electorale uniforme duce la apariția unor probleme legate de validitatea alegerilor.

Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege și de a fi ales – pentru toate persoanele care au cetǎțenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariția unor reglemantǎri naționale, altele insǎ rǎmânând în vigoare.

Numǎrul membrilor Parlamentului European și repartizarea locurilor între statele membre (așa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost modificate succesiv prin aderarea noilor membrii în Uniunea Europeanǎ.12

Numǎrul total al reprezentanților aleși este in prezent de 626 din care 99 revin Germaniei, câte 87 revin Franței, Italiei și Marii Britanii, 64-Spaniei, 31-Olandei, câte 25 revin Belgiei, Greciei și Portugaliei, 22-Suediei, 21-Austriei, câte 16-Danemarcei și Finlandei, 15-Irlandei și 6 pentru Luxemburg (la alegerile din 1994 numǎrul total al parlamentarilor era de 567 și anterior de 518).

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit cǎ în perspectiva extinderii Uniunii Europene, numǎrul maxim al membrilor Parlamentului European sǎ nu depǎșeasca 700 de parlamentari.

La 26 februarie 2001 a fost semnat de cǎtre reprezentanții celor 15 state membre ale Uniunii Europene Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene și a tratatelor de instituire a Comunitǎților Europene și a unor acte conexe, rod al lucrǎrilor Consiliului European, încheiat la 10 decembrie 2000, în aceeași localitate.

Tratatul de la Nisa conține prevederi menite sǎ adânceascǎ integrarea europeanǎ prin perfecționarea mecanismului decizional, în perspectiva lǎrgirii Uniunii Europene la 27 de state membre. Principalele organisme comunitare vor suferi transformǎri, atât în privința organizǎrii, cât și a competențelor. În consecințǎ, în titlul I din cea de-a V-a parte a Tratatului de instituire a Comunitǎții Europene („ Instituțiile comunitǎții ”) s-au operat urmǎtoarele modificǎri importante :

Articolul 189 alin.2 stabilește numǎrul membrilor Parlamentului European la cifra de 732 . Aceastǎ modificare (Tratatul de la Amsterdam prevedea maximum 700 de membrii), s-a fǎcut ținând seama de perspectiva integrǎrii în Uniunea Europeana a țǎrilor candidate la aderare.În acest context, trebuie amintit Protocolul asupra lǎrgirii Uniunii Europene adoptat la Nisa, anexa la T.C.E. , al cǎrui articol 2 stabilește, începând cu data de 1 ianuarie 2004 și cu efectele de la începutul legislaturii 2004-2009 , un numǎr mai redus decât cel prezent al reprezentanților aleși în statele care acum fac parte din Uniune (cu excepția Germaniei și a Luxmeburgului).La rândul ei, Declarația relativǎ la lǎrgirea Uniunii Europene, adoptatǎ tot la Nisa, include în numǎrul total al parlamentarilor comunitari numǎrul de parlamentari cuvenit pentru fiecare stat candidat la aderare (România va avea 33 de parlamentari situându-se pe poziția a șaptea) .13

SECȚIUNEA A II-A

REGULAMENTUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentarǎ importantǎ, care nu este supusǎ, precum în Franța, controlului unei curți constituționale.Aceastǎ putere regulamentarǎ a permis Parlamentului European sǎ-și organizeze lucrǎrile dupǎ cum dorește, sǎ-și aleagǎ structurile adminstrative, sǎ-și fixeze cvorum-ul, numǎrul membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic etc. Ea a permis chiar Parlamentului sǎ-și gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate începând din 1970, sau sǎ precizeze condițiile de exercitare a moțiunii de cenzurǎ fațǎ de comisia de la Bruxelles. Este de notat cǎ Parlamentul ales în mod direct a pǎstrat vreme de aproape 2 ani esența vechiului regulament, în pofida propunerilor de revizuire fǎcute de marile grupǎri politice, mai cu seama pentru a împiedica filibusteringu-ul radicalilor italieni și al unor parlamentari neînscriși din Irlanda de Nord.

În martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care menține o mare libertate a cuvântului și rǎspunde astfel dorinței radicalilor italieni și a parlamentarilor neînscriși al cǎror timp de cuvânt a fost chiar dublat în raport cu regulamentul vechii Adunǎri.

În schimb, noul regulament introduce o serie de inovații, dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:

atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, în scopul de a despovǎra plenul Adunǎrii de textele de ordin tehnic.Acest sistem, care se inspirǎ din parlamentarismul italian, constǎ în delegarea puterii legislative cǎtre comisii, astfel încât Adunarea sǎ nu fie în totalitate deposedatǎ de atare puteri;

amplificarea dezbaterilor de actualitate.

Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare și discuțiilor comisiilor este asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă și suedeză. De asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse și publicate în toate aceste unsprezece limbi.14

Activitatea parlamentului este organizată in general pe următoarele principii:

-comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul Înconjurător pe probleme de legislație a poluării) numește un membru ca „raportor”, pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre analiză;

-raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;

-după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot si, dacă este cazul, amendat;

-raportul se discuta apoi în ședință plenară,amendat și supus la vot. Parlamentul adoptă apoi o poziție asupra chestiunii respective.

Aceasta este procedura pentru adoptarea legislației, care necesită două lecturări, ca în cazul procedurii de codecizie.

Pe lângă adoptarea propunerilor legislative și a bugetului Membrii Parlamentului European mai analizează și activitatea Comisiei Europene și a Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei și Consiliului , în cadrul ședințelor în plen.

SECȚIUNEA A III-A

STRUCTURA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Organizarea Parlamentului european e reglementată în tratatele constitutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuși. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.

Parlamentul european cuprinde:

-un Birou;

-Conferința președinților;

-Comisii;

-Grupuri politice parlamentare.14

PREȘEDINTELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European desemnează dintre membrii săi un președinte pe o durată de doi ani și jumătate, precum și un birou din care mai fac parte 14 vicepreședinți și 5 chestori.

Președintele Parlamentului European are un rol determinant în cadrul lucrărilor adunării, precum și în domeniul relațiilor externe.În afară de funcțiile sale protocolare, președintele conduce întreaga activitate a parlamentului și prezidează deliberările, exercitând o reală forță de influentă.

Este amintită magistratura influentă care a fost exercitată în perioada iulie 1969 – ianuarie 1972 de către SimoneVeil, precum și președinția spaniolului Enrique Baron Crespo, în perioada iulie 1989 – ianuarie 1992, care s-a remercat printr-o prestație ștearsă.

Întâlnindu-se cu personalităti de prim rang care, fie că sunt șefi de stat și de guvern din țările membre ale Uniunii, fie cǎ sunt personalități din țări terțe, președintele Parlamentului face ca rolul politic jucat de instituția pe care o reprezintă să depășească componențele juridice strict delimitate prin tratate.

Președintele Parlamentului conduce delegația parlamentară cu ocazia reuniunilor prevăzute a avea loc împreună cu Consiliul de Miniștri în cadrul procedurii denumite de concertare.15

Totodată, Tratatul de la Maastricht prevede că președintele Consiliului împreună cu președintele Parlamentului convoacǎ comitetul paritar de conciliere prevăzut în cadrul procedurii de codecizie.

De asemenea, președintele Parlamentului participă alături de președintele Comisiei și președintele Consiliului la reuniunile destinate clarificării punctelor discordante, in ceea ce privește stabilirea bugetului comunitar.

Tot el este invitat să-și expună punctele de vedere în fața Consiliului European la începutul lucrărilor acestuia.

BIROUL

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal. Pe lângă Președinte și cei paisprezece vicepreședinți, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziție consultativă în chestiunile administrative și financiare legate de Membri și de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt aleși cu un mandat de doi ani și jumătate.

CONFERINȚA PREȘEDINTILOR

Noul text al regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membrii Biroului și președinții grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit, de acum încolo, de o conferință a președinților. Conferința este compusă din președintele Parlamentului și din președinții grupurilor politice. Ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activitații organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor parlamentare.

COMISIILE

Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.

Comisiile prevǎzute în art. 135 și urm. din Regulamentul interior sunt de mai multe tipuri. În prezent, există 17 astfel de comisii:

-Comisia pentru Afaceri Externe, Drepturile Omului, Securitatea Comunǎ și Politica de Apǎrare ;

-Comisia pentru Bugete ;

-Comisia pentru Control Bugetar ;

-Comisia pentru Drepturile și Libertǎțile Cetǎțeanului, Justiție și Familie ;

-Comisia pentru Afaceri Economice și Monetare ;

-Comisia pentru Legislație și Piața Internǎ ;

-Comisia pentru Industrie, Comerț Exterior, Cercetare și Energie ;

-Comisia pentru Forța de Muncǎ și Probleme Sociale ;

-Comisia pentru Mediu, Sǎnǎtate Publicǎ și Politica Consumatorului ;

-Comisia pentru Agriculturǎ si Dezvoltarea Ruralǎ ;

-Comisia pentru Pescǎrii ;

-Comisia pentru Politica Regionalǎ, Transport și Turism ;

-Comisia pentru Culturǎ, Tineret, Educație, Media și Sport ;

-Comisia pentru Dezvoltare și Cooperare ;

-Comisia pentru Probleme Constituțonale ;

-Comisia pentru Drepturile Femeii și Egalitatea Sexelor ;

-Comisia pentru Petiții .

Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VI din Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleși în prima perioadă a sesiunii Parlamentului nou ales și apoi, după o perioadă de doi ani și jumătate.

Parlamentul European poate să constituie și comisii temporare al căror mandat este de regulă de maxim 12 luni. Componența, mandatul și atribuțiile acestor comisii sunt stabilite prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art. G 41- modificând art. 138 –Tratatul CE ), se arată că la cererea unor pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie Temporară de anchetă, pentru a examina acuzațiile privind săvârșirea de infracțiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepția cazurilor când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicționale.

Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu 1981, posibilitatea înființării unor delegații interparlamentare; aceste delegații sunt chemate să joace un rol important în contactele externe ale Parlamentului și în cooperarea interparlamentară.

Parlamentul european poate înființa comisiile parlamentare mixte, cu participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate negocieri de aderare. 16

GRUPURILE POLITICE

Grupurile politice parlamentare reprezintă formațiunile organizatorice ale parlamentelor în funcție de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând

orientările partidelor politice care le formează.

Grupurile se constituie printr-o declarație făcută Președintelui Parlamentului care cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului și componența biroului.

Această declaratie se publică în J.O.C.E. Pentru prima dată în Parlamentul European constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din același an ).

Numărul minim al deputaților necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la 29 dacă deputații aparțin unui singur stat membru, la 23 dacă sunt din două state membre si la 14 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.

Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile politice se constituie după convingerile politice ale acestora și nu după criteriul naționalității lor.

Deputații care nu aderă la nici un grup sunt desemnați ca „ neînscriși ”. Conform art. 26-27, din Regulamentul interior, din categoria parlamentarilor apolitici sunt desemnați doi participanți fără drept de vot, la lucrările Biroului lărgit.

În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputații sunt așezați în semicerc pe grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.17

Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de președintele său la Conferința Președinților. În sesiunile plenare, președinții grupurilor politice exprimă pozițiile grupurilor lor.

Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii

prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a cărui importanță ar trebui întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuție susținută la dezbateri; desfășoară activități proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au administratori specializați permanenți atașați pe lângă comisiile parlamentare, contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor.

Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind să depășească tradiționala divizare politică stânga-dreapta.

Conform art. 126 din Regulamentul interior, mai pot fi constituite și delegații interparlamentare desemnate de către grupurile politice, având competența stabilită de Parlament în scopul întreținerii relațiilor cu parlamente ale altor state și cu organizații internaționale.

Tratatul de la Maastricht evidențiază importanța partidelor politice în procesul integrării europene.

În art. 138 A –Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht) se arată că partidele politice la nivelul european sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii.

Opt grupuri politice s-au constituit după alegerile din iunie 1999, care au antrenat câteva schimbări față de adunarea anterioară:

-grupul partidului popular european (democrați-creștini) și democraților europeni –PPE-DE:233 membri;

-grupul partidului socialiștilor europeni-PSE:180 membri;

-grupul partidului european al liberalilor, democraților și reformatorilor-ELDR: 50 de membri;

-grupul Verzilor/alianța Liberă europeană- V/ALE:48 membri;

-grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordică-GUE/NGL:42 membri;

-grupul uniunii pentru Europa națiunilor-UEN:30 membri;

-grupul pentru Europa democrațiilor și a diferențelor –EDD: 16 membri;

-grupul celor neînscriși- NI: 27 membri.18

SECRETARIATUL

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar General, și care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai funcționează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic ( traducere și interpretare). Cu toate acestea, in ciuda constrângerilor impuse de multilingvism și de cele trei puncte de lucru, bugetul operațional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul

Comunității, adică un euro și jumătate pe an de la fiecare persoană care trăiește în Uniunea Europeană.

AVOCATUL EUROPEAN AL POPORULUI

O poziție importantă în valorificarea dreptului la petiționare este deținutǎ de mediatorul numit de Parlament și abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele menționate și care sunt relative la cazurile de rea administrare în acțiunea instituțiilor sau organismelor comunitare, cu excepția Curții de justiție și a Curții de primă instanță în exercitarea funcțiilor lor jurisdicționale.19 Considerăm însă, că nu poate fi pusă în cauză reaua administrare în privința fondurilor bugetare întrucât în această materie este consacrată competența specială a Curții de conturi.

Conform misiunii sale, mediatorul procedează la anchetele pe care el le socotește justificate fie din proprie inițiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct ( art.8 D, par. 2 ) sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, afară dacă faptele afirmate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicționale. Prin urmare, mediatorul se poate sesiza din oficiu, dar este de presupus că informațiile pe care el le deține pentru deschiderea procedurii au, totuși, o sursă oficială comunitară sau că el a constat ex propriis sensibus faptele de rea administrare. Pe de altă parte, dacă sunt în cauză petiționari, există o dublă modalitate a relației mediatorului cu petiționarii: una directă, când aceștia prezintă personal cererea, și una mediată, prin interpunerea unui membru al Parlamentului european. Textul legal nu precizează că acest membru trebuie să fie un conațional al petiționarului sau un corezident, de unde se poate afirma că este posibil să fie oricare dintre membrii Parlamentului. În mod logic se poate impune și concluzia, pe care am mai revelat-o, în sensul că astfel ei nu-și reprezintă numai propriile popoare, așa cum în mod formal se precizează la art. 137.

În cazul când mediatorul a constatat un fapt de rea administrare, el sesizează

instituția în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i aduce la cunoștință opinia sa, după care va înainta un raport Parlamentului și instituției respective și va fi informat petiționarul despre rezultatul acestor anchete.

Mediatorul își exercită funcțiile sale în deplină independență. Astfel că în îndeplinirea obligațiilor sale el nu va solicita instrucțiuni și nici nu le va accepta, dacă eventual s-ar încerca să i se dea, din partea vreunui organism (comunitar sau național). El se va supune numai statutului și condițiilor generale de exercitare a funcțiilor sale fixate de Parlament, după ce s-a luat avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului ce hotărăște cu majoritate. Consiliul, prin Decizia Nr. 94/114 din 7 februarie 1994 a aprobat Decizia Parlamentului, menționată, privind statutul și condițiile generale de exercitare a acestor funcții.

CAPITOLUL III

ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European este instituția comunitară care a cunoscut modificări substanțiale pe parcursul perioadei construcției comunitare, în privința extinderii atribuțiilor sale.

Tratatele constitutive ale Comunităților europene au încredințat Parlamentului doar atribuții de control conform art. 20- Tratatul CECO și atribuții de deliberare și control conform art.137- Tratatul CEE și art. 107-Tratatul CEEA.

Așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuțiilor de control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.Începând din 1970, printr-o serie de tratate și acte succesive s-a înregistrat o creștere a rolului Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul controlului politic și în domeniul normativ.

Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-au acordat Parlamentului posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum și de a dispune în privința cheltuielilor considerate neobligatorii.

Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975,Parlamentul dobândește pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul, precum și dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuția bugetară.

Mai mult, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European dobândește o nouă legitimitate, care a deschis calea creșterii atribuțiilor sale.20

Actul Unic European întregește o primă etapă în sporirea atribuțiilor Parlamentului European, introducând două proceduri de esență și anume:

procedura cooperării- prin care Parlamentul European participă la procesul decizional alături de Consiliu;

procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare și de asociere.

Deși puterile Parlamentului European au cunoscut progrese , nu numai cantitative, în mod deosebit în privința atribuțiilor bugetare și de control, Parlamentul a reclamat o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar. Tratatul de la Maastricht a marcat o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor legislative la nivel comunitar. Prin reglementările sale, cele două proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la noi domenii comunitare și se instituie o nouă procedură de „codecizie”- care a marcat o creștere a puterilor parlamentului în elaborarea deciziilor.

În sfârșit, rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziția Parlamentului în cadrul sistemului instituțional comunitar; prin extinderea procedurii codeciziei la noi domenii, fiind substanțial simplificată față de procedura greoaie prevăzută inițial prin Tratatul de la Maastricht.

Pe lângă Creșterea competențelor Parlamentului în procesul decizional comunitar s-a constatat și o extindere a atribuțiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea să participe activ la viața comunitară, intervenind direct între cetățean și instituțiile comunitare.

Art. 137 – Tratatul CE (modificat prin Tratatul de la Maastricht) prevede în noua formulare că Parlamentul European exercită puterile ce îi sunt atribuite prin tratat (această reglementare corespunzând realitații componențelor Parlamentului)

Conform modificărilor și completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare, atribuțiile Parlamentului European ar putea fi grupate în: atribuții normative, atribuții de control, atribuții în domeniul adoptării bugetului și atribuțiile în materie de relații externe.

SECȚIUNEA I

ATRIBUȚIILE ÎN MATERIE LEGISLATIVĂ

Parlamentul european nu deține atributele parlamentelor naționale în materie legislativă. Nu are nici competența de inițiativă, rezervată Comisiei, nici competența de decizie rezervată Consiliului.

Competența codecizională a Parlamentului, revendicată la rang de principiu (conform art. 36 al proiectului de tratat al Uniunii europene), există numai în domeniul „ micilor revizuiri ” (Tratatul C.E.C.A. art.95). În rest, Parlamentul are numai statut de asociat la legislația de grade diferite, după care actul intră în câmpul de aplicare al uneia sau alteia dintre cele 3 proceduri:

– procedura consultărilor: consultarea este obligatorie, interzicându-se Consiliului să decidă fără ca Parlamentul să fi dat în prealabil un aviz asupra propunerii Comisiei;este prevazută prin texte într-un număr oarecare de circumstanțe (19 articole în Tratatul C.E.E., 12 în Tratatul C.E.E.A. și 8 în A.U.E.), uneori foarte generale;

procedura înțelegerii: rezultă din „Declarația comună a Adunării, Consiliului și Comisiei”, adoptată la 4 martie 1975 în aplicarea angajamentelor „vârfului” de la Paris, din decembrie 1974; în virtutea acestui acord, s-a instituit o procedură de înțelegere între Adunare și Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide atunci când Consiliul percepe o limitare a părerii adoptate de Adunare; Comisia de înțelegere, compusă din membrii Consiliului și dintr-o delegație a Parlamentului, condusă de Președintele său, la lucrările căreia participă și Comisia, are ca scop ajungerea la un acord între 2 instituții, în principiu, cu o amânare de 3 luni; când punctele de vedere ale celor 2 instituții sunt suficient de apropiate, Parlamentul trebuie să dea o nouă propunere și Consiliul să decidă; acest mecanism se aseamănă cu procedura Comisiei mixte paritare (Adunare Națională – Senat) din sistemul francez; procedura se aplică decât unei părti restrânse a domeniului legislativ și, în practică, se deschide numai dacă fiecare dintre cele 2 părți a recunoscut că este aplicabilă.

Procedura cooperării a fost introdusă de Actul unic european (A.U.E.) și, de acum, se află organizată la paragraful 2 al articolului 149 din Tratatul C.E.E.; câmpul de aplicare vizează deciziile luate cu majoritate calificată de către Consiliu în domeniile pieței interne, politicii sociale, coeziunii economice și sociale și cercetării; este reglementată exhaustiv în articolul 6 al Actului unic european și permite Parlamentului să influențeze direct modalitățile de luare a deciziilor prin Consiliu, fără a repune în cauză dreptul ultimului cuvânt al acestuia și nici rolul de motor al Comisiei.21

Parlamentul European intervine în procedura de adoptare a actelor normative comunitare prin mai multe modalitǎți:

declanșarea inițiativei;

consultarea;

procedura de concertare;

procedura cooperării (art. 189A C.E.):

procedura codeciziei (art. 189B C.E.)

avizul conform.

1. DECLANȘAREA INIȚIATIVEI

Declanșarea inițiativei se realizează în baza art. 138B alin. 2 C.E., introdus prin tratatul de la Maastricht, care prevede că Parlamentul poate să hotărască, cu majoritatea voturilor membrilor săi, să solicite Comisiei să-i prezinte propuneri referitoare la problemele pe care le consideră necesare pentru elaborarea unui act comunitar care urmărește punerea în aplicare a tratatului. Parlamentul ia hotărârea pe baza unui raport de inițiativă întocmit de comisia de specialitate, în care se indică și motivația juridică și se fac recomandări privitoare la conținutul propunerii. Dacă Parlamentul primește de la Comisie propunerea respectivă, aceasta își va urma cursul normal de adoptare Dar Comisia nu este obligată să dea curs solicitării Parlamentului, în această situație Parlamentul nu are altă cale de acțiune decât sesizarea Curții de Justiție cu un recurs în carență, care nu va putea fi admis decât dacă, prin tratat, Comisia era ținută să facă o asemenea propunere.

2. CONSULTAREA

Consultarea Parlamentului European are loc atunci când tratatele prevăd că adoptarea unui act de drept comunitar derivat trebuie precedată de o asemenea operație. În felul acesta, Parlamentul participă la elaborarea textelor legislative, într-o formă minimală. Consultarea Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativă. Chiar când este obligatorie, avizul Parlamentului nu leagă decizia Consiliului. Atâta doar că actul comunitar nu poate fi adoptat de Consiliu, dacă Parlamentul nu a fost consultat, cu condiția ca tratatul să impună acest lucru. Nerespectarea acestei proceduri, duce la anularea actului pentru viciu de formă, dacă el a fost adoptat de Consiliu.22

Consultarea obligatorie a Parlamentului în unele domenii prevăzute de tratat asigură echilibrul instituțional, răspunzând într-o oarecare măsură la cerințele principiilor democrației. Insistând pe necesitatea respectării procedurii consultării Parlamentului, Curtea de Justiție a statuat că aceasta implică exprimarea efectivă a unei opinii de către Parlament, nefiind suficientă doar o simplă solicitare de aviz din partea acestuia. Dacă Parlamentul nu elaborează un aviz, Consiliul poate adopta actul, cu condiția ca el să fi depus eforturile necesare pentru a-l obține. Așa a statuat Curtea într-o hotărâre din 10 mai 1995 (cauza C- 417, Parlament/ Consiliu), când a respins recursul în anulare al Parlamentului fondat pe lipsa consultării, constatând că Parlamentul nu și-a indeplinit obligația de cooperare loială cu Consiliul.

Pe de altă parte, Consiliul poate consulta Parlamentul chiar și atunci cand textul tratatului nu impune această obligație. Curtea a admis că Consiliul poate examina propunerea Comisiei, chiar înaintea primirii avizului Parlamentului, dar

hotărârea definitivă o ia doar după ce această procedură a avut loc.

Reconsultarea Parlamentului de către Consiliu are loc când propunerea inițială a fost modificată de Comisie sau când Consiliul a adus modificări importante acestei propuneri. Curtea de Justiție a admis că această reconsultare nu este necesară când modificările vizează probleme tehnice și nu de fond, dar ea a anulat un regulament adoptat de Consiliu, deoarece Parlamentul nu a fost consultat din nou când propunerea inițială a fost modificată de Comisie de o manieră substanțială.

Din aceste considerente, Curtea de Justiție a anulat, constatând lipsa reconsultării Parlamentului, un regulament adoptat de Consiliu, pe baza dispozițiilor art. 100 C.E., referitor la stabilirea țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să obțină viză pentru trecerea frontierelor exterioare, menținându-i totuși efectele până la adoptarea unui nou regulament.

Probema reconsultării a făcut obiectul mai multor declarații ale Consiliului, comunicări ale Comisiei și rezoluții ale Parlamentului. Astfel, în 1973, Consiliul a făcut cunoscut Comisiei că în situația când , în urma primei consultări a Parlamentului, Comisia prezintă o propunere modificată, o nouă consultare va avea loc, dacă modificările depășesc materia tratată prin propunerea inițială. De asemenea, o nouă consultare este oportună, arată Consiliul, în cazuri speciale, ținând cont îndeosebi de timpul de care dispune Consiliul înaintea adoptării dispoziției în cauză și de importanța modificării propuse. Desigur că reconsultarea nu mai este necesară când chiar Parlamentul stabilește modificări la propunerea inițială a Comisiei. Totuși, mai multe rezoluții ale Parlamentului subliniază că în acest domeniu se manifestă controverse. Potrivit regulamentului de funcționare a Parlamentului, Președintele acestuia invită Consiliul la o nouă consultare dacă:

a) Comisia își retrage propunerea inițială, după ce Parlamentul și-a dat avizul, pentru a o înlocui cu o alta;

Comisia sau Consiliul modifică sau intenționează să-și modifice propunerea inițială asupra căreia Parlamentul a emis un aviz;

Datorită timpului scurs sau în urma unor modificări ale circumstanțelor, natura problemei care face obiectul propunerii Comisiei a fost sensibil modificată.

În urma unui acord încheiat în 1990 între Parlament și Comisie referitor la principiile de cooperare între cele două instituții comunitare, Comisia s-a angajat să informeze cu regularitate comisiile competente ale Parlamentului cu privire la problemele principale care rezultă din dezbaterile Consiliului, îndeosebi când acestea se depărtează de propunerile inițiale.23 Totodată, Comisia s-a angajat să atace cu recurs în fața Curții de Justiție actele Consiliului care nu respectă obligația de reconsultare a Parlamentului. În cadrul cooperării între Parlament și Comisie, aceasta din urmă s-a mai angajat ca propunerile pe care le supune Consiliul să le trimeată și la Parlament spre informare, făcându-i cunoscute și modificările preconizate sau retragerea propunerii. Când Comisia nu răspunde la cererea Parlamentului de modificare sau retragere a propunerii, ea este obligată totuși să-i comunice motivele sale. În practică, se constată că de cele mai multe ori în cazurile în care Parlamentul se opune categoric, Comisia își retrage propunerea.

Regulamentul intern al Parlamentului reglementează procedura avizului în capitolul VII (procedurile legislative) și în art. 53 la 63, care reglementează prima lectură. Potrivit acestor prevederi, președintele Parlamentului trimite propunerea Comisiei spre examinare la comisia competentă, care urmărește stabilirea validității și

pertinența temeiului juridic. Dacă acestea sunt contestate, sesizează Parlamentul printr-un raport oral sau scris. Dacă propunerea intră în procesul legislativ, comisia întocmește un raport, în care poate prezenta amendamente, elaborează o propunere de rezoluție și o expunere de motive. În continuare, Parlamentul European examinează propunerea Comisiei ținând cont de raportul comisiei de specialitate proprii, votând în primul rând amendamentele, apoi amendamentele la propunerea de rezoluție și în final ansamblul proiectul de rezoluție legislativă, care conține o declarație de aprobare, de respingere sau de aprobare cu amendamente a propunerii Comisiei.Parlamentul este obligat să examineze dacă s-au respectat principiul subsidiarității, drepturile fundamentale și să verifice, dacă este cazul, resursele financiare prevăzute (art. 54 din regulament). Potrivit art. 53 paragraful 2 din regulament, adoptarea proiectului duce la închiderea procedurii de consultare, președinteleParlamentului având obligația de a transmite Consiliului și Comisiei propunerea în versiunea adoptată de Parlament și rezoluția aferentă. Regulamentul Parlamentului mai prevede că avizul poate fi dat fără dezbateri (art. 99) sau, în anumite condiții, de către comisie (art. 52).

În cazul în care propunerea Comisiei este respinsă, președintele Parlamentului o invită să-și retragă propunerea înainte ca Parlamentul să adopte prin vot proiectul rezoluției legislative, iar dacă Comisia se conformează, președintele constată că procedura de consultare a Parlamentului a rămas fără obiect și informează despre aceasta Consiliul. În ipoteza in care Comisia nu-și retrage propunerea, comisia competentă a Parlamentului va întocmi un raport, într-o perioadă de cel mult două luni, după care Parlamentul votează proiectul de rezoluție.

Când are loc modificarea propunerii Comisiei de către Parlament,este cerută poziția Comisiei, după care Parlamentul decide prin vot asupra proiectului de rezoluție.

Din punct de vedere al forței juridice, avizul Parlamentului nu leagă nici Consiliul și nici Comisia, el având mai mult o semnificație politică. Prin rezoluția din 9 iulie 1981, Parlamentul a solicitat Consiliului să-i comunice motivele pentru care nu acceptă amendamentele propuse, Consiliul angajându-se să facă acest lucru în cadrul „procedurii Scheel”. Prin regulamentul Parlamentului se mai stabilește că după adoptarea avizului de către Parlament, Consiliul, în perioada până la adoptarea actului normativ, cel puțin o dată la trei luni, transmite comisiei competente a Parlamentului toate informațiile necesare (art. 61 pct. 2)

PROCEDURA DE CONCERTARE

Procedura de concertare a fost adoptată prin declarația comună a Parlamentului, Consiliului și Comisiei din 4 martie 1975 și se aplică în domeniul actelor financiare importante, urmărind realizarea unui acord între Parlament și Consiliu.24 Procedura poate fi declanșată de Parlamentul European, cu concursul Comisiei, când Consiliul se depărtează de avizul dat de Parlament referitor la acte comunitare cu efect general având implicații financiare notabile. Când prezintă inițiativa, Comisia indică dacă aceasta este susceptibilă de a urma procedura de concertare, iar Parlamentul, când își dă avizul, sau Consiliul pot cere deschiderea acesteia. Totuși când consideră că nu au fost îndeplinite condițiile cerute, Consiliul poate bloca cererea Parlamentului. Dacă poziția Consiliului este diferită de cea din avizul Parlamentului, se constituie un comitet paritar, compus din Consiliu și reprezentanți ai Parlamentului (care trebuie să reflecte grupurile politice și să fie compusă inclusiv din președintele Parlamentului, președintele și raportorul comisiei de specialitate). Durata de activitate a comitetului nu poate fi mai mare de trei luni, iar dacă în acest timp pozițiile s-au apropiat, Parlamentul emite un aviz nou, după care Consiliul ia hotărârea definitivă. În practică, procedura concertării a fost puțin folosită, atât din cauza inconvenientelor pe care le prezintă, cât și ca urmare a noilor prevederi introduse prin Actul Unic și tratatul de la Maastricht.

PROCEDURA COOPERĂRII

Procedura cooperării a fost introdusă în tratatul C.E. prin Actul Unic (art. 149 paragraful 2 C.E.E.), iar tratatul din 1992 asupra Uniunii Europene a inserat art. 189C în tratatul privind Comunitatea Europeană. Potrivit acestei proceduri, Parlamentul, fără a deține o veritabilă putere de legiferare, care ramâne în continuare a Consiliului, poate influența decizia acestuia. Caracteristicile principale ale procedurii cooperării sunt:

a) decizia finală, adoptarea actului de drept comunitar derivat aparține în continuare Consiliului;

b) Parlamentul intervine în procesul de adoptare a normelor în cadrul primei și celei de a doua lecturi;

c) Comisia apare în rolul de arbitru între pozițiile Parlamentului și a Consiliului;

d) cele trei instituții comunitare sunt obligate să acționeze în cadrul unor termene;

ea se aplică în ipotezele în care Consiliul adoptă textele cu votul majorității

calificate, iar când Consiliul își impune punctul de vedere, textul trebuie adoptat cu vot unanim.

Procedura cooperării a fost stabilită, prin dispozițiile tratatului de la Maastricht, în următoarele domenii: transport- art. 75 paragraful 1; politica economică – art. 104A paragraful 2 și art. 104B paragraful 2; politica socială – art. 118A paragraful 2, art. 125; pregătirea profesională –art. 127; mediul înconjurător – art. 130S paragraful 1; cooperarea în domeniul dezvoltării – art. 130W paragraful 1; acordul social aplicabil statelor membre (cu excepția Angliei și Danemarcei)- art. 2 paragraful 2.

Procedura cooperării este declanșată în mod asemănător cu declanșarea procedurii ordinare, pe baza propunerii Comisiei. După prima lectură a proiectului, Parlamentul poate emite un aviz care să determine Comisia să-și modifice propunerea.25 La rândul lui, Consiliul examinează propunerea Comisiei (care poate fi modificată sau nu) și adoptă o „poziție comună” (art. 189C lit. a C.E.), Ținând seama

de avizul Parlamentului. Noțiunea de „poziție comună” nefiind definită, ambiguitatea ei a făcut ca în literatura de specialitate să fie considerată ca un text bine definit, nelimitându-se doar la stabilirea liniilor principale ale acestuia.

Poziția comună se adoptă cu majoritatea calificată a voturilor sau cu votul unanim, când se aduc modificări propunerii Comisiei. Consiliul transmite poziția comună Parlamentului, cu prezentarea argumentelor care l-au determinat s-o adopte. La rândul ei, Comisia informează Parlamentul în legătură cu poziția Consiliului. Urmează ca Parlamentul să se pronunțe asupra poziției comune a Consiliului în termen de trei luni de la comunicare (aceasta are loc îm momentul în care președintele Parlamentului face cunoscută în plen poziția comună), care poate fi prelungit cu o lună printr-un acord între Consiliu și Parlament. Comisia competentă din cadrul Parlamentului examinează poziția comună și prezintă recomandări pentru hotărârea pe care Parlamentul s-o ia la a doua lectură. Așadar, pot avea loc patru situații:

a) Parlamentul adoptă poziția comună printr-o rezoluție adoptată cu majoritatea sufragiilor exprimate;

b) Parlamentul nu-și exprimă avizul în termenul de trei luni de la comunicarea poziției comune, după care președintele acestuia va declara adoptarea poziției comune fără vot ;

c) Parlamentul adoptă amendamentele propuse de una din comisiile proprii, de unul din grupurile politice sau de cel puțin 23 reprezentanți, cu votul majoritații absolute a membrilor săi;

Parlamentul respinge poziția comună cu votul majorității absolute.

În cazul în care poziția comună a fost aprobată de Parlament sau acesta nu s-a pronunțat în termenul de trei luni; Consiliul adoptă îm mod definitiv actul respectiv, al cărui conținut corespunde poziției comune:

a) cu majoritatea calificată dacă poziția comună este identică cu propunerea inițială a Comisiei sau

cu votul unanim al membrilor săi, dacă poziția comună diferă de propunerea inițială a Comisiei.

Dacă Parlamentul aoptă amendamente, Comisia trebuie să-și reexamineze în termen de o lună propunerea inițială pe baza căreia Consiliul și-a stabilit poziția comună, adoptând una din următoarele soluții:

își menține propunerea inițială;

b) ține cont, total sau parțial, de amendamentele Parlamentului sau de modificările făcute de Consiliu când a adoptat poziția comună;

c) își modifică poziția, însă nu în mod esențial, pentru alte motive decât cele reyultate din amendamentele Parlamentului sau poziția comună a Consiliului;

d) își retrage propunerea, ceea ce are ca efect împiedicarea Consiliului de a adopta actul normativ.

Consiliul poate adopta actul respectiv la trei luni după respingerea de către Parlament a poziției comune, dacă a expirat termenul de o lună acordat Comisiei pentru a-și stabili poziția.26 Într-o asemenea ipoteză, decizia Consiliului se ia cu unanimitate de voturi, iar dacă după termenul de trei luni, care poate fi prelungit cu o

lună printr-un acord al Consiliului cu Parlamentul, Consiliul nu decide, propunerea se consideră neadoptată. Consiliul, care trebuie să-și revadă poziția comună pe baza propunerii reexaminate a Comisiei, are următoarele posibilități:

a) să adopte în unanimitate amendamentele Parlamentului care nu au fost luate în considerare de Comisie;

b) să adopte cu majoritatea calificată propunerea reexaminată a Comisiei;

c) să modifice cu votul unanim al membrilor săi propunerea reexaminată a Comisiei;

d) să respingă propunerea Comisiei. Dacă în termen de trei luni, Consiliul nu adoptă o hotărâre, propunerea Comisiei nu este adoptată.

În urma introducerii prin Actul Unic a procedurii de cooperare, până în 1993 au fost adoptate astfel 332 de acte normative; din totalul amendamentelor adoptate de Parlament la prima lectură, 54,5% au fost însușite de Comisie și 43% de Consiliu, iar din amendamentele adoptate de Parlament cu ocazia celei de a doua lecturi, 44,2% au fost preluate de Comisie și 23,5% de Consiliu.

PROCEDURA CODECIZIEI

Procedura codeciziei a fost introdusă prin art. 189B C.E., inserat prin tratatul de la Maastricht, care nu îi dă un nume. În esență, Procedura codeciziei constă în aceea că actele normative comunitare pot fi adoptate, în anumite domenii, numai prin acordul Consiliului și al Parlamentului sau,în absența opoziției Parlamentului, acestea sunt adoptate de Consiliu. Prin art. 189B C.E., Parlamentul a primit o competență legislativă veritabilă, dar încă limitată la domeniile în care tratatul prevede expres folosirea acestei proceduri; libera circulație a muncitorilor-art. 49, art.54 paragraful 2, art.56 paragraful 2, art. 57 paragrafele 1 și 2; prestarea liberă a serviciilor – art.66; armonizarea legislațiilor statelor membre – art 100A paragraful 1; educație – art. 126 paragraful 4; cultură – art. 128 paragraful 4; sănătate publică- art. 129A paragraful 2; rețeaua transporturilor transeuropene – art. 130 I; mediul înconjurător – art. 130S paragraful 3.

Procedura codeciziei este complexă și se deosebește de procedura cooperării prin:

a) constituirea unui comitet de conciliere, când apar contradicții între Parlament și Consiliu;

b) Parlamentul poate împiedica adoptarea textului aflat în dezbatere (De altfel, textele adoptate sunt ”acte ale Consiliului și Parlamentului”, fiind semnate de președinții celor două instituții);

c) în domeniul cercetării și dezvoltării tehnologice (art. 130I) și culturii (art. 128) pentru adoptarea actului comunitar este necesar votul unanim, pe când în procedura cooperării regula este votul majoritar calificat.

Procedura codeciziei începe tot cu propunerea înaintată de Comisie Parlamentului, care o examinează la prima lectură după reguli asemănătoare procedurii cooperării.27 Consiliul își stabilește poziția comună prin votul majoritar calificat (în domeniul culturii și al cercetării cu vot unanim), după primirea avizului Parlamentului care îi este transmis împreună cu motivarea poziției sale. La cea de a doua lectură, Parlamentul examinează poziția comună a Consiliului, fiind obligat ca în termen de trei luni să ia una din următoarele decizii:

a) să aprobe poziția comună, după care Consiliul adoptă actul cu votul majorității calificate (în cazul art. 128 și art.130 I C.E., cu unanimitatea voturilor);

b) nu se pronunță, caz în care Consiliul adoptă actul conform pozitiei comune;

c) indică intenția sa, cu votul majorității absolute a membrilor săi, de a respinge poziția comună. Fiind informat, Consiliul convoacă comitetul de conciliere, situație în care Parlamentul fie confirmă cu majoritatea absolută respingerea poziției comune, când actul în cauză este considerat respins, fie propune amendamente;

d) propune amendamente, cu votul majorității absolute, la poziția comună a Consiliului, textul fiind comunicat Consiliului și Comisiei, care emite un aviz. Dacă în termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul le aprobă pe toate cu majoritatea calificată, înseamnă că el își modifică poziția comună și adoptă actul respectiv. Dacă unele amendamente sunt însoțite de avizul negativ al Comisiei, adoptarea lor se face prin votul unanim al membrilor Consiliului.

În ipoteza în care Consiliul nu adoptă actul, având acordul președintelui Parlamentului, convoacă într-un timp cât mai scurt comitetul paritar de conciliere, compus din membri ai Consiliului sau din reprezentanți ai acestora și din reprezentanți ai Parlamentului. Comitetul poate adopta un proiect de acord numai cu votul majorității calificate a membrilor din Consiliu sau a reprezentanților acestora și cu votul majorității reprezentanților Parlamentului. La lucrările Comitetului participă în mod activ Comisia. Comitetul de conciliere trebuie să adopte un proiect comun în termen de șase săptămâni, care poate fi prelungit la opt săptămâni, după care Parlamentul și Consiliul, în termen de șase săptămâni, aprobă conform proiectului comun. Parlamentul are nevoie pentru aprobare de majoritatea sufragiilor exprimate, pe baza raportului reprezentanților săi din Comitetul de conciliere, iar Consiliul de majoritatea calificată. (Este o excepție de la regula stabilită de art.189A, conform căreia pentru a modifica o propunere a Comisiei, Consiliul trebuie să statueze cu votul unanim al membrilor săi). Când Consiliul ori Parlamentul nu aprobă proiectul comun. Dacă însă Consiliul, în termen de șase săptămâni după examinarea termenului acordat comitetului de conciliere, confirmă, cu votul majoritar calificat, poziția comună asupra căreia și-a dat acordul înaintea concilierii (putând chiar accepta unele amendamente propuse de Parlament), actul se consideră adoptat. Această soluție a Consiliului nu operează decât dacă Parlamentul, în termen de șase săptămâni de la data confirmării de către Consiliu, nu respinge textul cu votul majorității absolute a membrilor săi, în caz contrar propunerea se consideră că nu a fost adoptată.28

La 23 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul și Comisia au adoptat un acord interinstituțional referitor la comitetul de conciliere, stabilind modalitățile de lucru ale acestuia.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au introdus dispoziții de simplificare a procedurii de codecizie, adoptarea actului putându-se face de către Consiliu, dacă Parlamentul nu prezintă amendamente sau dacă este de acord cu toate amendamentele aduse de Parlament.

Dacă nu este de acord cu toate aceste amendamente sau dorește chiar el să modifice propunerea Comisiei, Consiliul adoptă o poziție comună, care este transmisă Parlamentului. Dacă Parlamentul aprobă în mod expres poziția comună sau în termen de trei luni nu se pronunță, se consideră că textul a fost adoptat, fără să mai fie nevoie să revină la Consiliu. În ipoteza în care Parlamentul respinge, cu majoritatea absolută, poziția comună se consideră că textul nu a fost adoptat. Dacă propune amendamente, tot cu votul majorității absolute, acestea sunt prezentate Consiliului și Comisiei. De data aceasta Consiliul hotărăște cu votul majorității absolute asupra fiecărui amendament și cu votul unanim asupra celor cu privire la care Comisia a dat aviz negativ. Dacă aprobă toate amendamentele se consideră că actul a fost adoptat pe baza poziției comune amendate. În cazul în care a aprobat numai o parte din amendamente, este convocat comitetul de conciliere, în termen de șase săptămâni. În același termen, comitetul adoptă un proiect comun pe care îl prezintă Parlamentului și Consiliului. Atât Parlamentul, cât și Consiliul, în termen de șase săptămâni pot adopta actul conform proiectului comun cu votul majorității sufragiilor exprimate, respectiv cu majoritatea calificată. Dacă nu se poate adopta un proiect comun de către comitetul de conciliere sau când, deși s-a adoptat un asemenea proiect, el nu este aprobat de Consiliu și de Parlament sau numai de unul din acestea, propunerea este respinsă definitiv. 29

Se poate constata că, potrivit tratatului de la Amsterdam, este eliminată cea de a treia lectură în care Consiliul, când comitetul de conciliere nu a adoptat un proiect comun, poate să reia dialogul cu Parlamentul. Simplificarea procedurii a dus la posibilitatea adoptării actului de către Consiliu de la prima lectură a Parlamentului dacă acesta nu formulează nici un amendament sau Dacă, în caz de amendamente, Consiliul le acceptă pe toate. În ce privește a doua lectură, Parlamentul poate respinge direct poziția comună a Consiliului fără să fie nevoie de o amenințare cu respingerea care este susceptibilă de a provocă întrunirea comitetului de conciliere.

S-a arătat că extinderea, chiar dacă nu generalizarea, procedurii codeciziei (art. 189B C.E.) permite să se identifice mai bine în dreptul comunitar în domeniul legislativ prin natura sa, rezultând o netă ameliorare a sistemului ierarhizării normelor, deoarece actele adoptate prin codecizie beneficiază de o dublă legitimitate, putând fi calificate legi.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au realizat trei ameliorări notabile în privința Parlamentului: a) simplificarea procedurii legislative; b) extensia procedurii codeciziei, care în mod progresiv devine principala procedură legislativă comunitară; și c) simplificarea relativă a acesteia. Tratatul face să se reducă rolul procedurii de cooperare, ea rămând să fie aplicată numai în cadrul Uniunii economice și monetare. Această reducere a ariei procedurii cooperării constituie un progres, deoarece domeniile în care s-a aplicat trec la procedura codeciziei (transporturi, coeziune economică și socială), iar pe de altă parte, în domenii noi de competență comunitară se aplică procedura prevăzută la art.189B C.E. (politica locurilor de muncă, politica socială, sănătatea publică, în privința măsurilor sanitare și fitosanitare, lupta împotriva fraudelor la bugetul comunitar).

AVIZUL CONFORM

Avizul conform, introdus prin Actul Unic, reprezintă acordul Parlamentului cu privire la proiectul unui act, care i s-a prezentat. În privința efectelor pe care le produce, avizul conform al Parlamentului European dă posibilitatea Consiliului să adopte actul comunitar. Dacă Parlamentul nu emite avizul conform sau își manifestă prin vot opoziția fată de propunerea prezentată, Consiliul nu poate adopta actul. Astfel, potrivit tratatului C.E. avizul conform al Parlamentului este necesar în șase domenii:

1. art.8A C.E. prevede avizul conform pentru adoptarea de către Consiliu a actelor comunitare în domeniul liberei concurențe și a dreptului de ședere al cetățenilor europeni pe teritoriul statelor membre;

2. în situația în care Consiliul acordă Bancii Centrale Europene unele misiuni specifice (art. 105 paragraful 6 ) precum și în vederea modificării de către Consiliu a statutelor Sistemului european al Bancilor Centrale și Bancii Centrale Europene;

3. în domeniul reformei fondurilor structurale, Consiliul poate stabili măsuri privind misiunile, obiectivele prioritare și organizarea lor, pe baza propunerii Comisiei și a avizului conform al Parlamentului, după consultarea Comitetului economic și social;

4. art. 138 C.E. stabilește că este nevoie de avizul conform pentru stabilirea unui proiect referitor la alegerile, pe baza unei proceduri uniforme, pentru Parlamentul European;

5. pentru încheierea de către Consiliu a acordurilor internaționale, a acordurilor care au implicații bugetare importante, precum și a acelora care implică modificarea unui act adoptat potrivit procedurii stabilite de art.189B C.E.;

6. încheierea acordurilor de aderare și de asociere la Uniunea Europeană (art. OU.E.).

În vederea emiterii avizului conform, Parlamentul se pronunță pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, prin care se propune Parlamentului să adopte sau să respingă proiectul rezoluției. Nu se admit amendamente din partea Parlamentului. Potrivit art. 80 din regulamentul Parlamentului, comisia competentă poate decide, în vederea favorizării unui rezultat pozitiv al procedurii, să prezinte Parlamentului un raport interimar cu propunere de adoptare a unei rezoluții care să cuprindă recomandări privind modificarea sau punerea în aplicare a propunerii respective. Dacă Parlamentul adoptă o recomandare cu aceeași majoritate ca cea necesară pentru avizul conform, președintele cere deschiderea procedurii de concertare cu Consiliul . Apoi, comisia competentă elaborează, pe baza rezultatelor concertării cu Consiliul, recomandarea finală referitoare la avizul conform al Parlamentului.

Parlamentul poate, pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, să adopte recomandări de care să se țină seama înainte de încheierea tratatului de aderare a unui stat candidat la Uniunea Europeană. Recomandările pot fi adoptate cu aceeași majoritate ca și avizul conform, adică majoritatea absolută a parlamentarilor europeni.După emitere, avizul conform este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Curtea de Justiție a stabilit, prin jurisprudența sa, trei modalități prin care Parlamentul poate acționa cu o cerere pentru a solicita respectarea procedurii avizului conform:

1. calea diligenței pentru altul, în speță pentru Comisie care, potrivit tratatului, veghind la respectarea prerogativelor Parlamentului este îndreptățită să introducă un recurs în anulare, sau pentru orice persoană fizică sau morală (hotărârea din 27 septembrie 1998, în cauza 302/87 Parlament /Consiliu);

2. calea intervenției indirecte, alături de un alt recurent sau în baza art. 175

C.E.E., când Consiliul se abține în mod ilegal de a solicita avizul Parlamentului, deși, avea această obligație;

3. calea acțiunii în anulare în scopul aparării prerogativelor sale (hotărârea din 22 mai 1990 în cauza 70/80, Parlament / Consiliu).

În stadiul actual al dreptului comunitar, aplicarea avizului conform este limitată de prevederile Actului Unic și tratatului asupra Uniunii Europene la câteva domenii stabilite.

Existența mai multor forme de intervenție a Parlamentului în activitatea legislativă, poate determina uneori Consiliul să aleagă o procedură în care rolul Parlamentului este mai redus, pentru a nu întâmpina dificultăți la adoptarea unui anumit act. De pildă, în hotărârea din 11 iunie 1991 (din cauza 300/89 Comisia /Consiliu) în legătură cu directiva „Seveso” din domeniul protecției mediului înconjurător, Curtea de Justiție a stabilit că aceasta ar fi trebuit să fi fost adoptată în temeiul art.100A, care prevede doar procedura consultării.

Concluzionând, se poate susține că rolul Parlamentului European în procesul legislativ a crescut, dar el încă nu se manifestă în mod uniform. Astfel:

1. Sunt domenii importante din competența comunitară în care Parlamentul European nu intervine în nici un fel: – securitatea socială a muncitorilor imigranți (art.51C.E.), libera circulație a capitalurilor (art. 69, 70 și 73C C.E.), regulile interne legate de materia comercială, comună (art.112, 113 C.E.);

2. Consultarea ocupă un loc destul de întins: – regulile în domeniul politicii agricole comune (art.43 C.E.), dreptul de stabilire a activităților nesalariate (art 57 paragraful 2 C.E.9, regulile generale în materia prestărilor de servicii (art. 63 C.E.), regulile generale în materia concurenței, inclusiv ajutoarele în acest domeniu (art.87, 94 C.E.), armonizarea regulilor fiscale 8art. 99 C.E.), politica de vize (art. 100C C.E.), reforma fondurilor structurale (art. 130D ), etc.

3. Procedura cooperării este folosită în domenii diferite, tratatul de la Maastricht lărgindu-le: transporturi (art. 75), politica socială (art.118A), formarea profesională (art.127A), etc (în perspectiva ratificării tratatului de la Amsterdam, se va aplica doar în domeniul Uniunii economice și monetare)

4. Procedura codeciziei are încă un câmp limitat de aplicare, (armonizarea prevederilor privind piața internă- art.100A, regulile privind circulația muncitorilor – art.49 C.E., regulile privind dreptul de stabilire – art 54, 56 paragraful 2, etc), dar va deveni principala procedură legislativă, o dată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam; 30

5. Avizul conform se aplică la cele șase domenii prevăzute de Actul Unic și tratatul de la Maastricht.

7. ABSENȚA INTERVENȚIEI PARLAMENTULUI

La nivel comunitar sunt domenii de competență legislativă a Consiliului în care acesta poate legifera – în baza unei proceduri de vot diferite – fără a fi necesară intervenția Parlamentului . Aceste domenii sunt :

a) domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime și aeriene, domeniul liberei circulații a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal comun, acțiuni urgente în materie de vize, în care Consiliul decide cu majoritate calificată;

b) domeniul culturii, acordurile internaționale, în care Consiliul decide în unanimitate.

SECȚIUNEA A II-A

CONTROLUL POLITIC

Reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe care o are Parlamentul european, se materializează în primul rând, în dezbaterile organizate, ocazie cu care diferitele organe de acțiune sunt chemate să-și susțină activitățile și orientarea în plan politic. Maniera de lucru este profundă. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluții prin care se face cunoscută poziția față de o anumită problemă.

În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activității desfășurate de cele 3 Comunități. Comisia își întocmește chiar un program de lucru anual, care este avut în vedere la elaborarea discursului – program al Președintelui Comisiei, prezentat în sesiunea din luna februarie a fiecărui an. Discursul este urmat de o dezbatere generală asupra politicii generale a Comunităților. În ce privește „primul program de acțiune” prezentat de Comisie după intrarea în funcție, la fiecare patru ani, aceasta tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile care urmează îmbracă forma unor dezbateri de investitură, Parlamentul având posibilitatea să le limiteze printr-un vot formal al unei moțiuni de investitură (formă a controlului politic).

Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către conducerea Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la președinție, reprezintă încă un element forte al controlului politic.

După anul 1973, se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării politice și au loc transformări asemănătoare și pentru perfecționarea mecanismelor controlului politic prin: dezbateri, declarații ale Președintelui în exercițiu al conferinței miniștrilor Afacerilor Externe, rapoarte după fiecare sesiune a Consiliului European întocmite de către consilierul pentru Afacerile Externe, de pe lângă președinție și altele.

Parlamentul European, instituție deliberativă, poate sesiza orice problemă care consideră că se poate raporta la activitatea și misiunile Comunităților, inclusiv cooperarea politică. Problemele se examinează în cadrul comisiilor, se dezbat în ședințe plenare (atunci când este cazul), Parlamentul făcându-și publică poziția, adoptând o rezoluție.

Întrebările, pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei, în virtutea dreptului conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E., constituie tot un instrument de control. După ce sunt formulate, atât întrebările cât și răspunsurile sunt date publicității.

Instituția Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moțiuni de cenzură, să constrângă comisia să demisioneze ( conform art.144 al Tratatului C.E.E.). Între anii 1970 și 1977 au fost depuse patru moțiuni, dintre care două au fost supuse la vot, fără a obține majoritatea necesară. Împotriva Consiliului, ca organ interguvernamental, această formă de sancționare este practic inexistentă.

INFORMĂRILE

Pe lângă sporirea atribuțiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp și o extindere a atribuțiilor tradiționale de informare. În acest sens este prevăzută obligația de principiu pentru toate celelalte instituții comunitare de a înainta rapoarte anuale Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii comunitare.

Prin extinderea atribuțiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relații interinstituționale, traducând în practică principiile ce stau la baza sistemului instituțional comunitar și în special principiile echilibrului instituțional și al cooperării loiale între instituții.

În practică, Parlamentul European și-a extins controlul și asupra Consiliului European privind dreptul la informare.

Conform art. D – Tratatul de la Maastricht , Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale, precum și un raport scris anual, privind progresele realizate de Uniune. Conform art. 103 par. 4 – Tratatul C.E., președintele Consiliului și președintele Comisiei au obligația de a prezenta rapoarte Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurată în cadrul noii politici economice. Conform art. 130B alin. 3 – Tratatul C.E., Comisia trebuie să prezinte un raport Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor la fiecare trei ani asupra progresului obținut în realizarea coeziunii economice și sociale. De asemenea Comisiei îi revine sarcina ( art. 130P) să prezinte anual un raport Parlamentului și Consiliului cu privire la activitățile desfășurate în domeniul cercetării și dezvoltării tehnologice.

Conform art. 7 din Acordul în domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht, Comisia trebuie să întocmească si să stabilească în fiecare an un raport asupra evoluției realizării obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi înaintat Parlamentului, Consiliului și Comitetului Economic și Social.

Tot în cadrul atribuțiilor de informare se înscrie și obligația președintelui Băncii Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei și Consiliului European –cu privire la activitățile Sistemului European al Băncilor Centrale (art. 109B par. 3).

Chiar și președintele Consiliului poate fi invitat în fața comisiei parlamentare competente pentru a furniza explicații în cazul în care Consiliul a făcut publică o recomandare privind politica economică.

INTERPELĂRILE

Interpelările constituie un mijloc tradițional de control parlamentar, fiind reglementate în art. 23 – Tratatul CECO, art. 110 – Tratatul CEEA și art. 140 alin.3 – Tratatul CE.

Regulamentul interior al Parlamentului (cap IV secțiunea 2) stabilește trei categorii de interpelări : scrise, orale fără dezbateri, orale cu dezbateri.

Interpelările scrise pot fi făcute de membri Parlamentului și se adresează Comisiei sau, după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea Europeană și statele membre.31

Acestor întrebări li se răspunde conform unor procedurii în termen de patru – șase luni până la comunicarea răspunsului.

Interpelările deputaților sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris și se publică în JOCE.

Interpelările orale fără dezbateri pot fi făcute de deputați către Comisie sau după caz, Consiliu. Interpelările sunt prezentate mai întâi președintelui Parlamentului care le va supune aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare comunicându-le deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară are cel mult o jumătate de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid : întrebările să fie scurte și precise, instituțiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte.

Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile politice sau de la grupuri de câte cel puțin cinci deputați. Acestea se înaintează președintelui Parlamentului se analizează de către Biroul lărgit, după care se adresează instituției vizate. Reprezentantul instituției vizate va răspunde interpelărilor.

PETIȚIILE

Pe parcursul dezvoltării construcției comunitare, un accent deosebit s-a pus pe promovarea și respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor și mijloacelor de garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaționale generale și a celor europene în special.

Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetățenilor Uniunii acelea fiind dreptul la petiționare și dreptul de a se adresa unui mediator. Conform art. 8D alin. 1 – Tratatul CE, orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul European în condițiile art. 138D. Dispozițiile art. 138D stabilesc cǎ orice cetățean al Uniunii, ca și orice persoană fizică sau morală având reședința sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociație cu alți cetățeni sau persoane, o petiție Parlamentului European asupra unui subiect ținând de domeniile de activitate ale Comunității și care îl sau o privesc în mod direct.

Și în cadrul U.E. s-au înregistrat progrese evidente în acest sens. Astfel în Tratatul de la Maastricht se arată că Uniunea respectă drepturile fundamentale așa cum au fost garantate în Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, toate aceste fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar.

Deși aceste prerogative sunt recunoscute Parlamentului prin Tratatul de la Maastricht, ele erau exercitate în mare parte și înainte de consacrarea lor juridică.

Dreptul de petiționare era anterior reglementat prin art.128 din Regulamentul interior al Parlamentului European, conform căruia orice cetățean al Comunității are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni cereri sau petiții scrise Parlamentului European.

În formularea noului art.8D se lărgește sfera beneficiarilor acestui drept, astfel că dreptul de petiționare este recunoscut nu numai pentru cetățenii Uniunii, ci și pentru alte persoane fizice care nu au cetățenia Uniunii, și chiar pentru persoane juridice cu sediul statutar într-un stat membru. De asemenea, prin noua reglementare se stabilește condiția ca obiectul petiției să fie legat de domeniile de activitate ale Comunității, și să îl privească în mod direct pe autorul petiției32

MEDIATORUL

Instituția mediatorului reprezintă o inovație adusă prin Tratatul de la Maastricht . Consacrarea juridică a acestei instituții o reprezintă dispozițiile art. 8 alin. 2 și art. 138E – Tratatul CE. Conform art. 8D alin. 2, orice cetățean al Uniunii poate să se adreseze mediatorului instituit conform dispozițiilor art. 138E. Parlamentul European numește un mediator, abilitat să primească plângerile ce emană de la orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală cu reședința sau sediul statutar într-un stat membru și relative la cazuri de proastă administrare în acțiunea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță în exercițiul funcțiilor lor jurisdicționale. În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare, sesizează instituția respectivă, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua măsuri. Mediatorul va întocmi un raport pe care îl va înainta Parlamentului și instituției vizate, fiind informat și autorul plângerii de rezultatul anchetei efectuate.

Mediatorul prezintă anual un raport Parlamentului privind rezultatul anchetelor efectuate.

Numirea mediatorului se face după fiecare alegere a Parlamentului European pe o perioadă corespunzătoare legislaturii acestuia, mandatul său putând fi reînnoit.

Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau dacă se află în culpă gravă. El își exercită atribuțiile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale el nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la nici un organism. Pe durata exercitării funcțiilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.

Statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor mediatorului sunt fixate de Parlament după obținerea avizului Comisiei și cu aprobarea Consiliului statuând cu majoritate calificată.

O altă posibilitate de a-și pune în valoare atribuțiile de control ale Parlamentului, o reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă – reglementată în art. 138C.

În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert dintre membrii săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să aducă prejudicii atribuțiilor conferite altor instituții sau organe, acuzațiile de infracțiune sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar afară de cazul în care faptele respective sunt cercetate de un for jurisdicțional iar procedura jurisdicțională nu s-a încheiat.

Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzațiile de infracțiune și proastǎ administrare a aplicării în dreptul comunitar, existența ei luând sfârșit prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate.

Dispoziția legală nu face nici o referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel încât se poate considera că aceste acuzații pot fi formulate de orice cetățean al Uniunii, de persoane fizice sau de persoane juridice, de instituțiile comunitare sau de statele membre.33

Obiectul afirmațiilor îl pot constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei jurisdicții, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar.

Pentru a nu se înregistra suprapuneri în exercitarea atribuțiilor din acest domeniu între instituțiile comunitare dispoziția legală (art. 138C ali.3) stabilește că modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între Parlamentul European, Consiliu și Comisie.

SECȚIUNEA A III-A

PUTEREA BUGETARĂ

Ocupă un loc important între atribuțiile Parlamentului European și îi permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu Consiliul.

În etapa actuală a competențelor, puterea bugetară este instrumentul privilegiat prin care se poate exprima voința politică a Parlamentului.

Articolul 203 din Tratatul C.E.E., în redactarea sa din anul 1957, nu acorda Adunării (actualului Parlament) decât o competență consultativă. Ca și alte instituții, într-o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Anteproiectul de buget era pregătit de către Comisie. Proiectul de buget, hotărât de Consiliu, era transmis Adunării, care avea dreptul să-l dezbată și să propună modificări. După aceea Consiliul era cel care hotăra definitiv bugetul.

Făcând sa triumfe teza pe care a elaborat-o, conform căreia contribuțiile financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu resurse proprii ale Comunităților, Parlamentul a reușit să impună o creștere a competenței in materie de buget. Adunarea a devenit, în acest fel, grație a două modificări succesive ale dispozițiilor financiare originare (Tratatele : de la Luxemburg din 22.04.1970 si de la Bruxelles din 22.07.1975), codeținătoare a autorității (competenței) bugetare. De acum, ea împarte cu Consiliul competențele bugetare după un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului 203 al Tratatului C.E.E., care, din anumite perspective, este ambiguu și care, în practică, favorizează înclinarea balanței către Parlament.

Declarația comună a Parlamentului, a consiliului și a Comisiei, din 30 iunie 1982, vizează, într-o interpretare indisolubil legată de principalele dispoziții litigioase ale articolului 203 deja menționat, că este necesar sa se evite reînnoirea conflictelor pe teme bugetare, conflicte care se repetă începând cu 1975 în fiecare an și se manifestă între cele 2 autorități bugetare.

Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor săi și cele 2/3 din sufragii exprimate să respingă proiectul de buget în întregime și să ceară ca un nou proiect să-i fie supus aprobării de către Consiliu.34

Folosirea unei astfel de arme, de naturǎ a perturba grav funcționarea Comunităților, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord politic important al Parlamentului cu Consiliul. Experiența Parlamentului de a respinge, la 15 ianuarie 1979, bugetul pentru anul 1980 i-a lăsat un gust amar.

FINANȚAREA BUGETULUI

Din 1970, bugetul este finanțat din resurse proprii, acceptata de Statele Membre după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actualǎ la 1,27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind :

■ Taxele vamale percepute la granițele externe ale Uniunii ;

■ Taxele pe produsele agricole importate de la țările care nu sunt membre ale Uniunii ;

■ 1% din taxa pe valoare adăugata (TVA) pe produse și servicii în cadrul Uniunii ;

■ O „a patra resursǎ”, calculatǎ pe baza prosperității relative a fiecărui Stat Membru (produsul intern brut al acestor state) .

ADOPTAREA BUGETULUI

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 și 1975, care au creat resurse proprii ale Comunității, Parlamentul European și Consiliul European au devenit cele douǎ brațe ale autorității bugetare – cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativǎ financiarǎ.

Procedura bugetarǎ constǎ dintr-un ansamblu de activități, care, metodologic și sistematizat prezentate, pot fi formulate astfel :

■ Fiecare instituție comunitarǎ iși estimează cheltuielile pe care le va efectua, pǎnâ la data de 1 iulie a anului următor ;

■ Comisia Europeanǎ grupează toate aceste estimări și întocmește un anteproiect de buget ;

■ Anteproiectul de buget este supus deliberării Consiliului, pânǎ la data de 1 septembrie a anului în curs ;

■ Consiliul analizează anteproiectul, cu consultarea tuturor organismelor interesate și alcătuiește proiectul de buget ;

■ Proiectul se transmite Parlamentului European pânǎ la 1 noiembrie al aceluiași an ;

■ Discutarea și aprobarea bugetului incumba activități care se situează în competenta Consiliului și Parlamentului ; problema adoptării bugetului tine, deci, în ultimǎ instanțǎ de raporturile care se stabilesc între Consiliu și Parlament

La Parlament se desfǎșoarǎ următoarele activitǎți :

■ in timp de 45 de zile de la comunicarea proiectului de buget, Parlamentul îl aprobǎ (deci cel târziu la 15 noiembrie bugetul este aprobat) ;

■ se considerǎ ca fiind aprobat bugetul chiar dacǎ, în timp de 45 de zile de la comunicare, Parlamentul nu propune modificări la proiect ;

■ dacǎ Parlamentul respinge proiectul și propune amendamente de modificări urmează un schimb de documente între Parlament și

Consiliu, care se finanțeazǎ printr-o decizie a Parlamentului European cu rol de consfințire a adoptării bugetului .35

Parlamentul are ultimul cuvânt in chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru Dezvoltare Regionalǎ), lupta împotriva șomajului, mai ales în rândurile tinerilor și femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe culturale și educaționale, cum ar fi programele Erasmus și Socrates ; Parlamentul poate mǎri bugetul de cheltuieli în limita unui plafon acceptat de Consiliul European și de Comisia Europeanǎ. Parlamentul își folosește puterile pentru a mǎri fondurile pentru ajutor umanitar și programelor pentru refugiați.

În ceea ce privește cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul European are ultimul cuvânt în acest sens.

În cazul în care Parlamentul European și Consiliul European nu reușesc sǎ ajungă la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după doua lecturǎri ale proiectului de buget, între mai și decembrie, Parlamentul are dreptul sǎ respingă bugetul, și întreaga procedurǎ se reia. Semnătura președintelui Parlamentului este cea care face posibilǎ punerea în aplicare a bugetului.

Puterile Parlamentului sunt diferit exercitate în privința adoptării bugetului, în funcție de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.

Cheltuielile obligatorii (66% din buget) sunt : Fondul Agricol European de Garanții , Fondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.

Cheltuielile neobligatorii (34 % din buget) reprezintă : cheltuielile de personal, chirii, Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare, energie, informație, inovare.

Puterile Parlamentului sunt exercitate în principal asupra cheltuielilor neobligatorii.

Parlamentul European poate sǎ propună modificări privind cheltuielile obligatorii, asupra cărora se decide Consiliul.

Dacǎ modificările determinǎ creșterea cheltuielilor, Consiliul le acceptǎ în baza unei majorități calificate. Dacǎ modificările nu măresc cheltuielile, Consiliul le respinge în baza unei majoritǎți calificate.

În privința cheltuielilor neobligatorii, Parlamentul poate amenda bugetul pânǎ la un anumit plafon de cheltuieli. El poate adăuga proiectului de buget elaborat de Consiliu, un volum de cheltuieli egal cu cel mult jumătatea ratei anuare de creștere a bugetului.

DESCǍRCAREA DE GESTIUNE

Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adăugat de Tratatul de la Bruxelles din 1975, a transferat Parlamentului competența de a descarcă Comisia asupra executării bugetului. De atunci, Consiliul nu mia intervine decât pe cale unei simple recomandări. În același timp, articolul 206.4 al Tratatului C.E.E. cu privirea la Curtea de Conturi, confirma expres competența pe linia controlului permanent al executării bugetului pe care Parlamentul o exercitǎ prin intermediul Comisiei sale de control bugetar. Prin aceastǎ Comisie, după adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor publice. Mai precis, aceasta înseamnă controlul asupra administrării fondurilor si acțiunilor permanente pentru îmbunătățirea procedurilor de împiedicare, detectare și pedepsire a fraudelor, stabilind dacǎ cheltuielile comunitare au dat cele mai bune rezultate posibile.

Parlamentul elaborează o evaluare anualǎ asupra folosirii fondurilor de către Comisia Europeana, înainte de a acorda o apreciere de „ îndeplinire ” a implementării bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat sǎ acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire pentru 1996 din motive de administrare a fondurilor și lipsǎ de transparențǎ.

SECȚIUNEA A IV-A

ATRIBUȚII ÎN MATERIE DE RELAȚII EXTERNE

Tratatele inițiale s-au mărginit sǎ prevadă Parlamentului numai o intervenție pentru acordurile de asociere sub forma unei consultării posterioare semnării de către Consiliul de Miniștri. Ulterior, Adunarea a obținut dreptul de a fi informatǎ pe tot parcursul procesului diplomatic atât în ceea ce privește acordurile de asociere, cât si cu privire la acordurile sociale sau economice încheiate cu țǎri terțe.

Conform procedurii denumite Luns Westerterp, după numele președintelui de Consiliu care a adoptat-o, Parlamentul primește cu titlu neoficial o informare asupra acordurilor avute în vedere și astfel poate sǎ treacă la o prima dezbatere in ședinta plenarǎ, chiar mai înainte de începerea negocierilor.

Comisiile parlamentare sunt mai apoi informate de Comisie pe tot parcursul negocierilor, iar înaintea semnării acordului, un reprezentant al Consiliului prezintă în Parlamentul rezultatul acestora.36

După semnare, dar înainte de adoptare, Parlamentul este informat in plenul sǎu cu privințǎ la importanța acordurilor comerciale și este consultat de o maniera formalǎ cu privire la adoptarea acordurilor economice si de asociere.

Actul Unic European a dat Parlamentului un veritabil drept de veto pentru acordurile de asociere care se materializează prin procedura avizului conform cu majoritatea absolutǎ a parlamentarilor.

Tratatul asupra Uniunii Europene a extins rolul Parlamentului în ceea ce privește adoptarea acordurilor externe.

În mod excepțional anumite acorduri sunt supuse înaintea adoptării lor de către Consiliu, avizului Parlamentului conform cu majoritatea absolutǎ din voturile exprimate la acea datǎ. În categoria menționatǎ intrǎ acordurile de asociere prevăzute in articolul 238 C.E., precum și alte acorduri care creează un cadru instituțional specific, organizând proceduri de cooperare, acorduri cu implicații bugetare importante pentru comunitate, și acorduri implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de codecizie.

În principiu, celelalte acorduri fac obiectul unei consultări obligatorii, adică Consiliul nu le poate adopta fǎrǎ sa fi obținut avizul prealabil a Parlamentului.

Numai acordurile comerciale bazate pe articolul 113 C.E. – care, de altfel, sunt cele mai numeroase, dar adesea de importanțǎ minorǎ – sunt scutite de orice aviz prealabil din partea Parlamentului.

Președintii Parlamentului European joacǎ un rol direct în orientările de politicǎ externa ale Comunitǎții, rol pe care îl împart in fond cu președintele Comisiei sau cu cel al Consiliului. Acest rol al președintelui este prelungit printr-un sistem de Delegații interparlamentare care întrețin relații de lucru intense cu circa 20 de Adunări Parlamentare, de la Washington si Otawa la Beijing și Tokyo, participând astfel la informarea, susținerea și controlul democratic necesar politicii de relații externe a Comunitǎții.

Țelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70, era sǎ depǎșeasca un cadru economic si social stabilit de tratatele comunitare, și sǎ ajungă la o strategie comuna originalǎ Statelor Membre în domeniul politicii externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaște nevoia de a încorpora în politica externa o dimensiune de securitate comunǎ. Aceasta cooperare se extinde în principiu în toate domeniile de politicǎ internaționalǎ în care implicǎ interesele Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire fireascǎ a activității Comunitǎții.

Importanta extraordinara pe care Parlamentul o acordǎ politicii externe si de securitate comunǎ este reflectatǎ în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politicǎ Externa, Drepturile Omului, Securitate Comuna și Politici de Apărare.

Președenția Consiliului European consultǎ Parlamentul European asupra principalelor aspecte de politica externa și securitate, și asigura luarea în considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat în mod regulat de președenție și de Comisia Europeanǎ despre dezvoltarea strategiilor de politicǎ externa si de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politica externǎ și de securitate comunǎ. Primul deținător al acestei funcții este Xavier Solana, care a fost numit de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.37

CAPITOLUL IV

RELAȚIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUȚII

SECȚIUNEA I

RELAȚIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUȚII COMUNITARE

1. PARLAMENTUL ȘI COMISIA EUROPEANǍ

Articolul 158 – Tratatul C.E. (modificat prin tratatul de la Maastricht) asociază Parlamentului European la procedura de numire a președintelui si a celorlalți membrii ai Comisiei. Conform acestor reglementǎri, Parlamentul European trebuie sǎ fie consultat de către guvernele statelor membre, înainte ca acestea sǎ desemneze de comun acord președintele Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam întărește si mai mult rolul Parlamentului European în procedura de numire a președintelui Comisiei, în sensul cǎ nu este suficientǎ simpla consultare a Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune condiția aprobării acestei desemnări de către Parlament.

După desemnarea lor, președintele și ceilalți membrii ai Comisiei sunt supuși, impreunǎ, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai după aprobarea Parlamentului European, președintele și ceilalți membrii ai Comisiei sunt numiți de guvernele statelor membre.

Articolul 144 – Tratatul C.E. prevede posibilitatea Parlamentului European de a decide demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei moțiuni de cenzurǎ.

Dacǎ moțiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de doua treimi din voturile exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului European, membrii Comisiei trebuie sǎ demisioneze în bloc. Ei continuǎ sǎ gestioneze afacerile curente pânǎ în momentul înlocuirii lor.38

Moțiunea de cenzurǎ este o sancțiune grava care se poate aplica Comisiei, la inițiativa unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii Parlamentului.

Pentru adoptarea moțiunii sunt necesare doua treimi din voturile exprimate din majoritatea simplǎ a membrilor Parlamentului.

Posibilitatea introducerii moțiunii de cenzurǎ de către Parlamentul European relevǎ responsabilitatea politicǎ a Comisiei fata de acest organ cu larga reprezentativitate democraticǎ.

Pânǎ acum Parlamentul European nu a adoptat nici o moțiune de cenzurǎ. Adoptarea unei moțiuni de cenzurǎ ar necesita susținerea unei majoritati absolute a membrilor, precum si votul a doua treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui raport asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experți independenți împuterniciți de Parlament, Comisia a ales sǎ demisioneze, mai degrabă decât sǎ se supună unei cenzuri oficiale a Parlamentului.

Parlamentul își exercitǎ puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeanǎ este obligatǎ sǎ le prezinte (spre exemplu, raportul anual general și rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).

În plus, membrii Parlamentul European pot adresa întrebări Comisiei Europene, oral sau în scris. În timpul sedințelor în plen, „ secțiunea de întrebai ” devine un forum pe chestiuni specifice între membrii Parlamentului și membrii Comisiei. Membrii independenți ai Parlamentului și grupările politice adresează anual peste 5000 de întrebări Comisiei.

2. PARLAMENTUL ȘI CONSILIUL

Lărgirea puterilor atribuite Parlamentului în domeniul bugetar și legislativ a crescut influența sa asupra Consiliului. Procedura de codecizie, în particular, a contribuit la echilibrarea puterilor legislative intre Consiliul și Parlamentul European .

Raporturile între cele doua instituții s-au dezvoltat pe bazǎ pragmaticǎ.

La începutul mandatului, președintele în exercițiu al Consiliului expune propriul program în fața Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seama a rezultatelor atinse.

Miniștrii asistǎ la sesiunile plenare și iau parte la dezbaterile importante și la „ ora de interpelări ”. Pe de altǎ parte, deputații le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.

O precizare se impune însǎ și anume cǎ controlul efectuat prin întrebări si pe cale moțiunii de cenzurǎ vizează in special Comisia Europeana și mai puțin Consiliul Miniștrilor.

Este un paradox faptul cǎ cea mai importanta instituție comunitara – Consiliul Miniștrilor – este cea mai puțin controlatǎ de către Parlament. Acest paradox este motivat în literatura de specialitate prin aceea cǎ aceastǎ instituție comunitarǎ neavând structura si fizionomia Comisiei Europene, nu poate fi supusǎ aceluiași gen de control ca și respectiva Comisie.

PARLAMENTUL ȘI CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European reunește, cel puțin de doua ori pe an, șefii de state sau de guverne ale Statelor membre, cat și pe președintele Comisiei.

La deschiderea fiecărei reuniuni, președintele Parlamentului expune pozițiile Parlamentului asupra principalelor teme care urmează a fi tratate.

Discursul sǎu da adesea tonul discuțiilor importante ale zilei.

Aceastǎ întâlnire la cel mai înalt nivel permite abordarea într-o manierǎ privilegiatǎ a celor mai importante dosare si orientarea strategiei construcției europene.

După reuniunea Consiliului European, președintele acestuia face un raport Parlamentului.

Pe de alta parte, acestuia din urmǎ ii este supus spre dezbatere si un raport anual asupra proceselor realizate.

PARLAMENTUL ȘI BANCA CENTRALǍ EUROPEANǍ

Parlamentul a primit un rol important în relația cu Banca Centrala Europeanǎ (BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare și Economice).39

Cu sediul la Frankfurt, Banca Centralǎ Europeanǎ răspunde de politica monetara a zonei euro, formatǎ din cele 11 state membre care au optat pentru folosirea

unei monede unice.

Biroul executiv al băncii este format din sase membrii. Consiliul de Guvernare cuprinde cei 11 guvernatori ai băncilor centrale ale zonei euro și membrii Biroului Executiv.

Banca se bucurǎ de independențǎ totalǎ în deciziile de politicǎ monetarǎ. Ea are autoritate unicǎ în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt și în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menținerea stabilității monedei euro.

Cu toate acestea, independenta operaționalǎ a Băncii Centrale Europene este contrabalansatǎ de răspunderea pe care aceasta o are în fata Parlamentului European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are in numirea Președintelui, Vicepreședintelui, și a altor membrii ai Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizații trebuie sa fie aprobați de Parlament înainte de a putea fi numiți de Consiliu.

Președintele Băncii Centrale Europene trebuie sǎ prezinte un raport anual în ședinta plenarǎ a Parlamentului. În plus, Președintele Băncii Centrale și alți membrii ai Biroului Executiv se prezintă în fața comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale regulate ; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din pǎrti. Cel puțin patru asemenea întâlniri trebuie ținute în fiecare an.

SECȚIUNEA A II-A

RELAȚIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUȚII EXTRACOMUNITARE

RELAȚIILE CU PARLAMENTELE NAȚIONALE

Dat fiind ca Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor naționale, exista un fel de legăturǎ „ psihologicǎ ” între instituția europeanǎ și instituțiile naționale, care s-au rupt in bunǎ parte o datǎ cu dispariția dublului mandat în noua Adunare.

Or, este de cea mai mare importanțǎ ca între Parlamentul European și parlamentele naționale sǎ nu se instaureze nici o neînțelegere. Cu atât mai mult cu cât acestea din urma trebuie sǎ ratifice actele comunitare fundamentale (revizuirea tratatelor, creare de noi comunități etc.). În practicǎ totuși, conflictele au fost rare pânǎ acum, dintr-un motiv fundamental : datǎ fiind structura instituționalǎ specificǎ a Comunitǎții, sporirea puterilor Parlamentului European s-a făcut nu in detrimentul parlamentelor naționale, ci în detrimentul Consiliului de Miniștrii, altfel spus al guvernelor naționale. Din nefericire, unele parlamente naționale și în special Parlamentul francez au crezut cǎ transferurile de putere de la statele membre către Comunitate se făceau în profitul Parlamentului European și unele tensiuni s-au instaurat între Parlamentul European și cel francez. Pânǎ la urmǎ aceastǎ neînțelegere s-a risipit, Parlamentul francez conștientizând treptat cǎ slăbirea lui nu venea de la construcția europeanǎ în sine, ci pur și simplu de la rolul minim care i-a fost atribuit în echilibrul constituțional francez sub a V-a Republicǎ. Astfel, Europa servind oarecum ca revelator, asistǎm de un număr de ani la o reechilibrare a puterilor Parlamentului francez în raport cu guvernul, la un fel de aducere a acestuia la nivel european (revizuirea constituționala din iunie 1992, lungirea duratei sesiunii, introducerea votului personal).

Parlamentele naționale din statele membre cele mai neîncrezătoare fața de supranaționalitate (Regatul Unit, Danemarca) sunt cele care au creat în cadrul lor adevărate comisii de supraveghere a legislației comunitare. Astfel, Camera Lorzilor a instituit din 1974 un „Select Committee” pentru a examina dreptul derivat comunitar începând cu stadiul de elaborare, și totodată pentru a ține legătura cu Parlamentul European. Tot astfel, în Danemarca, Folketing-ul a mers și mai departe, conferind „ Comisiei Comunităților Europene ” din cadrul sǎu puteri excepționale : guvernul trebuie sǎ o consulte obligatoriu înaintea oricărei hotărâri în Consiliul de Miniștrii și sǎ o informeze despre evoluția deliberărilor din cadrul Consiliului. S-a supus, pe buna dreptate, cǎ guvernul are mâinile legate prin aceastǎ comisie din Folketing. În celelalte state membre, aproape toate adunările, superioare și inferioare, au instaurat unele după altele astfel de comisii, farǎ a le da însǎ puteri atât de mari. Adesea chiar, acestea serveau doar ca rețele de informare. În Franța, numai după alegerile directe cele douǎ camere au creat în cadrul lor o „ delegație ”, a cărei sarcinǎ era dubla : sǎ informeze prin rapoarte semestriale ansamblul Adunării despre activitatea și viața instituțiilor comunitare, sǎ atragă în mod special atenția comisiilor asupra proiectelor de acte comunitare susceptibile de a avea incidente asupra legislației naționale.40 Îngrijorat de transferurile sporite de putere decizionalǎ înspre Bruxelles și Strasbourg cu prilejul creării marii piețe interne pentru 1993, Parlamentul francez a întărit printr-o lege din aprilie 1990 și numărul membrilor delegațiilor care ajung de la 18 la 36, și rolul acestor delegații care au de acum posibilitatea de a audia miniștrii, comisari europeni etc. Cu toate acestea, și în pofida dorinței exprimate în propunerea de lege originala depusǎ de Charles Josselin, rolul delegațiilor rămânea fatalmente un rol de informare, întrucât Constituția celei de a V-a Republici nu recunoaște în fiecare adunare decât sase comisii permanente.

Abia odată cu revizuirea constituționala prealabilǎ Tratatului de la Maastricht, Parlamentul francez reunit la Versailles se va dota în sfârșit cu mijloacele de a controla Guvernul în elaborarea și adoptarea legislației comunitare. Noul articol 88 alineat 4 din Constituție întărește considerabil rolul delegației pentru afacerile externe din fiecare adunare. Mai mult, el acorda fiecărei adunări posibilitatea de a adopta rezoluții asupra actelor comunitare vizând sa dicteze Executivului direcția de urmat. Astfel, Parlamentul francez se aliniază la ora daneza sau britanica, reluând tehnica rezervei parlamentare (scrutiny reserve) draga adunărilor anglo-saxone. La 26 martie 1996, Adunarea Naționalǎ a adoptat nu mai puțin de 54 de rezoluții la adresa Guvernului, constrângându-l pe acesta din urma sǎ cearǎ suspendări de ședința în cadrul Consiliului, după exemplul Guvernului danez, în mai multe rânduri.

Contrar Adunării Consiliului Europei, Parlamentul European a refuzat pânǎ acum sǎ creeze o comisie permanenta însărcinata cu relațiile cu parlamentele naționale. În schimb, a luat următoarele inițiative :

reuniuni anuale, când ale președinților de adunări parlamentare ale statelor membre ale Consiliului Europei și ansamblul UEO („ mare conferințǎ ”), când reuniuni ale celor Cincisprezece cu Parlamentul European („ conferința mica ”), pregătite si precedate de reuniuni ale secretarilor generali;

multiplicare întâlnirilor între comisii parlamentare corespondente. Firește, acest gen de întâlniri nu e facilitat de diferentele de structuri dintre parlamentele naționale și cel European (număr variabil de comisii, competente și roluri divergente). Totuși, din 1981, au avut loc mai mult de o suta de asemenea întâlniri de lucru, adesea sub forma simplificata a unor mici delegații ale unei comisii parlamentare naționale și a Parlamentului European ;

crearea, în 1977, în cadrul „ marii conferințe ”, de către parlamentele naționale și Parlamentul European a unui „ Centru european de cercetare și documentare parlamentara ” cu scopul de a promova schimburi de informații între parlamente, inclusiv accesul la băncile de date ale Comunitǎții și la cele ale statelor membre ;

în fine, după 1989, crearea Conferinței organelor specializate în afaceri comunitare (COSAC), care se reunește de doua ori pe an în tara care asigurǎ președinția Consiliului, pentru a dezbate chestiuni de interes comun pentru parlamentele naționale și Parlamentul European. Aceasta conferințǎ, reunita la Paris în februarie 1995, este cea care a respins ideea avansatǎ de Franța, și anume de Adunarea Naționala francezǎ, de a se crea o a doua camera la nivelul Uniunii, însărcinatǎ în mod cu totul special sǎ se pronunțe asupra aplicării principiului subsidiarității. Aceasta propunere a fost repusǎ pe tapet de către delegația francezǎ la CIG deschisǎ la Torino, în 29 martie 1996, fara mari speranțe de a ralia în chip mai substanțial celelalte guverne, care susțin cǎ noua adunare ar face „double emploi” cu actualul Parlament și ca exista de altminteri un organ care se pronunțǎ de multa vreme asupra subsidiarității prin jurisprudența sa, și anume Curtea Europeanǎ de Justiție.

2. RELAȚIILE CU ȚǍRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

Parlamentul European poate îndruma și promova programele de dezvoltare și cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate țările în curs de dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare și cooperare din cadrul Parlamentului, și prin activitatea Adunării Comune AC – EU. Prin procedura bugetara, Parlamentul influențează direct cheltuielile pentru prioritățile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrana pentru zone rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistențǎ pentru refugiați și persoane strămutate și susținerea activității organizațiilor neguvernamentale. Parlamentul acorda de asemenea o mare importanțǎ furnizării de ajutoare umanitare.

În special prin Adunarea Comunǎ, instituția democraticǎ a convenției AC – EU care urmărește Unirea Europeanǎ cu 71 de țǎri ale regiunilor africanǎ, a Insulelor Caraibe și a Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerț și dezvoltare economicǎ, pentru lupta împotriva sărăciei și respectarea drepturilor omului și a principiilor democratice.41

Mulțumitǎ Parlamentului European, Convenția ACP/EU include acum o „ clauzǎ de democrație ” – opțiunea de a suspenda ajutorul către țările ACP care se fac vinovate de incǎlcǎri grave ale drepturilor omului.

CAPITOLUL V

CONSIDERAȚII FINALE

SECȚIUNEA I

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

În decursul celor peste cincizeci de ani de existențǎ, Parlamentul European și-a demonstrat marea sa flexibilitate și adaptabilitate la dezvoltările din Europa și în mod deosebit la schimbările istorice care au avut loc în ultimii ani. Nici un alt forum parlamentar internațional nu a fost atât de bine dotat ca Parlamentul European pentru a integra noile democrații ale Europei Centrale și de Est în familia celorlalte democrații europene. Avantajul considerabil al membrilor săi, care sunt și membrii parlamentelor lor naționale, iar unii dintre ei sunt și membri ai UEO (organizația de apărare europeanǎ) oferă Parlamentului European posibilitatea sǎ mențină un contact strâns cu politicile naționale. Ea contribuie la pregătirea țǎrilor candidate la adeziune și sprijină evoluția democraticǎ în statele membre.

Pare neîndoielnic faptul cǎ Parlamentul European, care acoperă tot mai mult întreaga Europǎ geograficǎ, rămâne cel mai bun instrument pentru cooperarea europeanǎ la scara cea mai largǎ cu putințǎ, corespunzătoare criteriilor fundamentale ale democrației pluraliste, supremației legii și respectării drepturilor omului.

Parlamentul European exercitǎ, în mod tradițional, un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare și nu are, deci, puterea legislativǎ în sistemul comunitar.

De-a lungul timpului, Parlamentul European primește puterea bugetara, el primind putere de codecizie.42

Obligația de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul unic european prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.

Parlamentul este chemat sǎ dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri fondate pe articolul 310 CE (fostul art. 238) și acordurile de aderare după Actul unic european.

De asemenea Parlamentul exercitǎ un control politic asupra Comisiei; controlul se poate finaliza prin votarea unei moțiuni de cenzurǎ împotriva Comisiei.

Tratatul asupra Unirii europene a instituționalizat intervenția Parlamentului European în procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 CE, 127 EURATOM, 10 CECA).

Dreptul de inițiativa al Parlamentului a fost recunoscut parțial. Tratatul asupra Uniunii europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei sǎ elaboreze propuneri.

De asemenea, Parlamentul European beneficiază de o putere de codecizie legislativǎ.

Dreptul de a examina petiții a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului European de noile texte care rezultǎ din tratatul asupra UE.

Parlamentul numește mediatorul și-l poate destitui.

SECȚIUNEA A II-A

PERSPECTIVELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

În urma Tratatului de la Nisa și a modificărilor făcute de acesta Tratatului de instituire a Comunitǎții Europene ș Tratatului asupra Uniunii Europene vor apărea anumite consecințe.

Astfel, Parlamentul European va cuprinde cel mult 732 de membrii, fiind favorizatǎ reprezentarea statelor cu o populație mai redusǎ, în timp ce statele mari vor avea un parlamentar la 800 000 de locuitori. Cele cinci state a căror populație va reprezenta aproape 70% din cea a Uniunii vor dispune de 57% din mandatele de parlamentari, pe când cele 10 state mai mici a căror populație va reprezenta in jur de 5% din populația Uniunii vor dispune de 12% din totalul mandatelor parlamentare.

S-au lărgit competentele Parlamentului European prin introducerea pe scara mai largǎ a procedurii codeciziei. În general procedura codeciziei, prin care Parlamentul European se afla pe plan de egalitate cu Consiliul se va aplica în aproape toate domeniile în care Consiliul va statua cu majoritatea calificata. În domeniul comunitar, procedura codeciziei va deveni procedura de drept comun.

În viitor, numirea președintelui Comisiei va fi condiționatǎ de aprobarea Parlamentului European, care a mai primit dreptul de a sesiza Curtea de Justiție. În prezent, Parlamentul poate sesiza Curtea doar pentru a-și apăra propriile prerogative. De asemenea, Parlamentul European va putea solicita Curții de Justiție avize asupra compatibilității cu T.C.E. a acordurilor internaționale ce urmează a fi încheiate.

BIBLIOGRAFIE:

J.L. BURBAN, – Parlamentul European, București, Ed. Meridiane, 1999, pag.5

C. LEICU, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 1998, pag. 77

A. POPESCU, Integrarea Europeanǎ, Dicționar de termeni comunitari, lucrare publicatǎ sub egida Consiliului Legislativ, Ed. Lumina Lex, București, 2000, pag. 137

N. DIACONU, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2001, pag. 100

D. MAZILU, Integrarea europeanǎ, Ed. Lumina Lex, București, 2001, pag. 105

I. JINGA, A. POPESCU, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București, 2001, pag. 82

A. FUEREA, I. P. FILIPESCU Drept instituțional comunitar european, Ediția a V-a, Editura Actami, București, 2000, pag. 115.

I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎți și perspective, Ed. Lumina Lex, București 1993, pag. 67

O. ȚINCA, Tratatul de la Nisa, Revista „Dreptul”, nr.7, București, 2001, pag. 14

G. Ferréol, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Polinom, Iași, 2001, pag. 51

A. FUEREA, Manualul Uniunii Europene, Ed. ACTAMI, București, 2001, pag 77.

R. Munteanu, Drept european:evoluție, instituții, ordine juridicǎ, Ed. Oscar Print, București, 1996, pag.76

G. PROFIROIU; A. MARIUS, Introducere în realitǎțile europene, Ed. Economicǎ, București, 2000

O. ȚINCA, Drept comunitar general, Ed. Didacticǎ și Pedagogicǎ, București, 1999, pag. 80

O. MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All, București, 1996, pag. 62

O. BIBERE, Uniunea Europeanǎ între real și virtual, Ed. All, București 1999, pag. 118

C. LEFTER, Drept comunitar instituțional, Ed. Economicǎ, București, 2001, pag. 84

D.V. SAVU, Integrarea europeanǎ: dimensiuni și perspective, Ed. Oscar Print, București, 1997, pag. 78

C. ZORGBIBE, Construcția europeanǎ. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998, pag. 241

C. LEICU, I. LEICU, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 1996, pag. 70

www.europarl.eu.int/

V. MARCU, Drep instituțional comunitar, Ed. Nove, București, 2001, pag. 187